Din cuprins: Virtutea sătească. Modus Vivendi în stil vornicenean Gheorghe şi Angela Sârbu, o familie simbol al cumpătării şi calmului intelectual Ion Istrate

Învăţătoarea noastră de nota zece Frunzete Lenuţa Gheorghe Gherman

Vornicenii în redarea preotului cărturar Constantin Ciocoiu

ANUL 3 NR . 6 22 APRIL IE 2011

ww

w.v

orn

icen

ean

ul.

ro

2

ANUL 3 � NR. 6

Cuprins

Virtutea sătească. Modus Vivendi în stil vornicenean Gheorghe şi Angela Sârbu, o familie simbol al cumpătării şi calmului intelectual Ion Istrate

3

Învăţătoarea noastră de nota zece Frunzete Lenuţa Gheorghe Gherman

5

Vornicenii în redarea preotului cărturar Constantin Ciocoiu Ionel Bejenaru

6

Vornicenii localizaţi de istoricul Emil Diaconescu în ,,Vechi drumuri moldoveneşti” Ionel Bejenaru

7

Bădărău Dumitru—veteran de război, ce şi-a riscat de prea multe ori viaţa, agricultor de nădejde şi gospodar Gheorghe Gherman

7

Să descoperim pe sătenii noştri. Marius Puşcaşu—cel mai pasionat vornicenean de numismatică şi filatelie Gheorghe Gherman

9

Urmaşi al martirilor neamului. Înv. Maria Şalaru şi Prof. Ioan Şalaru, 41 de ani la catedră modelând caractere vornicenene Constantin Haisuc

10

Moş Andrei Nechita—veteran de război, continuator al obiceiurilor locale Teodor Epure

13

Glisă Constantin (Titel) - tânărul harnic, curajos, hotărât, serios, corect, care urăşte minciuna, evlavios şi bine orientat, care a ,,prins” bine ultimul tren, din mers Gheorghe Gherman

15

Moşul Gheorghe Gherman—,,Zvârcan de milioane” Doina Ivaniciuc

16

Fliuşcă Gheorghe—veteranul vornicenean care s-a împăcat totdeauna bine cu toţi locuitorii satului Gheorghe Gherman

17

Pânzariu A. Ioan—Veteranul care a păcălit-o pe ,,cumătra cu coasa” Gheorghe Gherman

18

Să descoperim pe sătenii noştri. Ungureanul I. Gheorghe—pictorul nostru Gheorghe Gherman

19

Ungureanu Gheorghe-tânărul hotărât, cu multă imaginaţie şi căruia-I place ,,să mănânce lemnul” Gheorghe Gherman

19

Ghiţă Ioniţă—tânăr sătean crescător de vite şi oi, împrumutând din experienţa Occidentului Gheorghe Gherman

20

Tânărul care din curiozitate a vrut să cunoască Occidentul—Marcel Ciritel—căruia îi place să lucreze pe tractor Gheorghe Gherman

20

Tineri din Vornbiceni pe căile afirmării. Marian-Liviu Iftode Gheorghe Gherman

21

Interviu luat domnului Director Coordonator Florin Jijie Gheorghe Gherman

22

Tineri din Vorniceni pe căile afirmării Stan (Diaconu)Claudia-Paula Gheorghe Gherman

23

, ,Vorniceneanul” Publicaţie fondată în 2009

Vorniceneanul (Vorniceni)

ISSN 2067 – 1105 Apare trimestrial în data de 28 ale ultimei luni din

trimestru. Numărul semnal al revistei a apărut la 26

octombrie 2009. Numărul inaugural a apărut la 28 decembrie

2009 (Vorniceni, 681 ani de la prima atestare documentară).

Fondatori: Ion V.M. Istrate; Teodor Epure; pr. Ciprian

Ivanovici; Ştefan Aionesei; Dumitru Gh. Chirilă; Maria şi Constantin Maxim; Constantin Haisuc

Colegiul de redacţie Director: Ion Istrate Redactor şef: Teodor Epure Redactor şef adjunct: Constantin Haisuc Redactori: Dumitru Chirilă,

Prof. Gheorghe Gherman, Ing. Doina Ivaniciuc Secretar de redacţie: Ştefan Aionesei Responsabili logistică: Maria şi Constantin Maxim Administratori site/web: Doru Ştefănescu şi Alex Chirilă Redactori şi colaboratori ai revistei sunt voluntari

care vor fi evidenţiaţi în fiecare număr. În acest număr am fost onoraţi de contribuţia

D-lui Ionel Bejenaru. ©Editor: Editura Agata® Botoşani ©Design & Tipar: Infocont Record S.R.L.

Conţinutul acestei revistei nu reprezintă în mod oficial opinia publicaţiei ,,Vorniceneanul”, a cărei unică responsabilitate este de a publica opiniile colaboratorilor ei. Răspunderea privind corectitudinea şi coerenţa informaţiilor prezentate, precum şi eventuale consecinţe revine autorilor, conform

prevederilor legale.

Adresa redacţiei: România, Botoşani, str. 1 Decembrie, nr. 25 (Centrul Istoric) email: redactia@vorniceneanul.ro fax: 0231 51 01 51 Subredacția Vorniceni: tel.: 0231 56 35 99 Email: revista@vorniceneanul.ro

www.vorniceneanul.ro

3

ANUL 3 � NR. 6

VIRTUTEA SĂTEASCĂ

MODUS VIVENDI ÎN STIL VORNICENEAN

GHEORGHE ŞI ANGELA SÂRBU, O FAMILIE SIMBOL AL CUMPĂTĂRII ŞI

CALMULUI INTELECTUAL

eram ,,în visare”, a zâmbit și mă întreabă: ,,dar... măcar știi formula chimică a apei?”. Am răspuns că nu o știu. (Era normal, această cunoștință urma s-o dobândesc la următoarele lecții.) A intuit...! era dibace în a citi gândurile și stările afective ale elevilor săi și după ce m-a descusut și a aflat pricina stării mele, se adresează clasei: ,,... e important să mai știm și ce formulă chimică are apa - H2O - adică, o moleculă de apă conține doi atomi de hidrogen și un atom de oxigen”. De atunci nu am mai uitat această formulă, dar nici pe învățătoarea, Angela (Bâgu) Sârbu, care tot timpul a știut să se apropie și să înțeleagă pe elevii săi.

Nici pe învățătorul Gheorghe Sârbu nu l-am uitat, pentru că lecțiile sale de istorie, ținute cu dăruire șșșși înțțțțelepciune, erau la fel de atractive, precum taifasurile șșșși poveșșșștile din serile de iarnă din casa părintească, unde vecinii și prietenii noștri se întreceau la vorbă, depănând amintiri și degustând din vinul casei, îmbucând cu poftă plăcintele calde trase cu cociorva din cuptor sau cartofii scoși cu vătraiul din cenușa încinsă de sub plită.

Învățțțțăm pentru viațțțță șșșși nu pentru șșșșcoală! Aceasta am reținut de la învățătorul Gheorghe Sârbu, Domnia Sa însuflându-mi dragostea pentru muncă șșșși răbdare în viațțțță, pentru că nu e nevoie să ai numai note mari în foaia matricolă a școlii, ci este necesar să știi ce trebuie să dobândești de la viață. De-a lungul anilor, această moșșșștenirea spirituală a sârbenilor, la care ținea foarte mult Domnia Sa, adică de a fi moderat, pentru că excesul dăunează, s-a dovedit, mai târziu, a fi o regulă de aur și pentru mine.

Non scholae, sed vitae discimus! (Învățăm pentru viață și nu pentru școală!)

Seneca Când mă gândesc la emoționantele episoade din

copilărie, cu drag îmi amintesc și de învățătorii Gheorghe și Angela Sârbu, vorniceneni sadea.

Eram în clasele VI-VIII când domnul învățător Gheorghe Sârbu suplinea lecțiile de istorie antică, iar doamna Angela, pe atunci Bâgu, lecțiile de chimie. La vremea aceea, acasă îmi pregăteam numai temele scrise, restul cunoştinţelor le dobândeam şi le consolidam în clasă. Cum veneam de la şcoală, mă purtam rapid să-mi fac temele pentru a doua zi, altfel, riscam să nu le termin, deoarece, fiind cel mai mare dintre fraţi, mai toate treburile gospodăreşti erau lăsate în grija mea. Seara nu era chip de lecții, pentru că, la noi în casă, cum se înnopta, se adunau mai toţi vecinii. Era un fel de şezătoare, unde multe se mai povesteau... până înspre miezul nopții! Într-una din serile de iarnă, tatăl meu a povestit o întâmplare din timpul războiului, când se încerca să se țină frontul pe linia Nistrului. Acolo situația devenise atât de înverșunată și de grea, încât aprovizionarea și împrospătarea forțelor luptătorilor se blocase. Cel mai stringent lucru, însă, era apa. Zile întregi au suferit ostașii români din această cauză. Când au primit ordin de retragere, în marșul dezonorant și dezamăgitor pe care-l parcurgeau printr-o văioagă, au dat peste căușșșșe cu apă în locul lăsat de copitele cailor, din care au sorbit cu nesaț, așa, potolindu-și setea și redând ceva puteri vlăguitelor trupuri. Toate acestea le ascultam îngrozit și de cele mai multe ori făceam asociere cu unele fapte din istoria antică a grecilor și romanilor, pe care ni le expunea domnul învățător. Consecințele lipsei de apă, povestite și de unii vecini – participanți în război sau victime ale secetei (1945-1946) –, m-au marcat destul de mult, realizând atunci, la modul cel mai grav, ce înseamnă apa pentru viață. Noaptea aceea a fost un coșmar, ,,apa” dominându-mi conștiința. A doua zi, la școala, la ora de chimie, învățătoarea Angela Bâgu, ne examina de modul cum am reținut simbolurile elementelor chimice. Eu, încă, mai eram furat de gândul situației în care a fost tatăl meu, răbdând atâta sete și necazuri în timpul războiului și secetei. Pe neașteptate, profesoara mă întreabă ceva... Nu am înțeles ce anume și involuntar rostesc ,,apă”. Clasa a început să murmure (mă făcusem de râs!), iar profesoara a înțeles că

Autor: Ion ISTRATE

4

ANUL 3 � NR. 6

dirigintele clasei, Eduard Boiarschi, unul din cei mai capabili și severi profesori ai corpului didactic botoșănean, nu pregetă să precizeze, atunci când este solicitat să vorbească despre sine, că: ,,Viața merită trăită în orice condiții. Mi-a plăcut atât munca intelectuală cât și cea fizică, am iubit locul natal, oamenii satului, am apreciat munca cinstită făcută cu pasiune și dragoste față de elevi, de oameni, de țară (...).” Prin aceasta, Gheorghe Sârbu mi-a confirmat că dascălii trebuie să fie capabili să înțeleagă să nu trăiască doar pentru ei, ci să se transforme în veritabili stimulatori pentru întreaga comunitate. Însuși modul Domniei Sale de a munci și trăi printre săteni, a-și muncii propriul ogor și propria grădină, este o aleasă lecțțțție de pedagog.

Pentru Ghiță Sârbu (cum îl dezmieardă lumea în sat) nu a fost o maledicție faptul că a rămas în satul în care s-a născut pentru a educa zeci de generații. A fost îndemnul divin pentru ca această comunitate să fie luminată de însăși fiii săi, Domnia Sa, alături de consoarta Angela, s-au înscris în lista generațiilor de dascăli vorniceneni, care au consolidat și modernizat învățământul prin aceste locuri: Dionisie Pădureț, Maria și Ioan Şalaru, Teodora și Mihai Pânzaru, Maria și Ioan Murărașu, Sanda și Constantin Istrate, Olga și Teodor Epure, Paraschiva și Aurel Murărașu, oameni care s-au dedicat cu trup șșșși suflet satului șșșși șșșșcolii.

Născut cu un an înaintea Războiului (1939), în Vornicenii Nordului Moldav, Gheorghe Sârbu este fiul lui Grigore și al Evgheniei Sârbu, țțțțărani cu străfunde rădăcini, care au muncit din greu pentru a obține resursele necesare creșterii și educării progeniturilor în spiritul cultului pentru păstrarea valorilor satului șșșși al dragostei pentru șșșștiințțțța de carte. Au trecut în cealaltă lume cu sufletul împăcat, pentru că toți copii au devenit dascăli de seamă în învățământul vornicenean: Maria – învățătoare (căsătorită cu Ioan Murărașu, învățător), Dumitru și Gheorghe – învățători, Aurel – profesor.

Gheorghe, absolvent al Liceului ,,A.T. Laurian” Botoșani și al Institutului Pedagogic Suceava, definitivat și cu grade didactice superioare în învățământ, a avut o carieră strălucită de aprope 40 de ani, muncă dedicată șșșșcolii din satul natal, unde s-a preocupat, atât de educația și instrucția școlarilor, cât şi de a răspunde sarcinilor și nevoilor ce veneau din partea obștei.

Recunoscând că și-a adoptat, încă din anii liceului, ca model de personalitate pe profesorul de matematică și

5

ANUL 3 � NR. 6

Spre deosebire de alții, care, doar, au oripilat imaginea comunităților rurale, această familie de vorniceneni completamente, Gheorghe și Angela Sârbu, valoroşi prin fondul lor intelectual, demni de un modus vivendi caracteristic satului șșșși virtuțțțților sale, au reușit și au descătușat forțțțțele făuritoare ale gospodarilor, linșate de diferite urgii ale istoriei, contribuind, astfel, la depășirea trecutului și la emanciparea comunității sătești, demonstrând că rolul pedagogului, în acest sens, este unul primordial și decisiv.

Aceștia sunt adevărațțțții luminători ai satelor, apărători șșșși promotori ai virtuțțțților țțțțăranului!

Ca fiu al acestei comunități sătești – Vorniceni -, pentru mine a fost o oportunitate de a-mi exprima recunoștința față de acești minunați oameni, scriind aceste rânduri. Mă bucur că mi-au fost dascăli și că au lăsat școlii din Vorniceni o zestre imaterială autentică: vocea blândă șșșși calmă, modestia, cumpătarea șșșși demnitatea unor oameni exemplari.

momente însemnate din istoria neamului (Ziua Naţională, Unirea Principatelor, Ziua Eroilor, Ziua Femeii şi a Copilului).

Evaluarea orelor la care a asistat comisia de examen, evaluarea făcută de colegii din comisia metodică, conducerea şcolii şi alte persoane prezente au scos în evidenţă faptul că doamna Frunzete Lenuţa a ţinut nişte ore de înalt nivel, că are tact şi măiestrie pedagogică şi s-a dovedit a fi foarte stăpână pe sine, încât cu toţii s-au declarat foarte satisfăcuţi să acorde calificativul maxim. În încheierea dezbaterilor cu toţii au felicitat-o, urându-i succese depline şi în anii următori.

Stimată doamnă învăţătoare Frunzete Lenuţa, şcoala Vornicenilor vă este recunoscătoare pentru ce faceţi.

Să fiţi sănătoasă!!!

Doamna Frunzete Lenuţa este vorniceneancă de-a noastră. Născută în această localitate, face parte dintr-o familie realizată din toate punctele de vedere, dar cel mai relevant este că-i foarte unită, la bine şi la rău, lucru observat şi în ziua de 3 martie 2011. Dar vom reveni. După terminarea şcolii generale, la Şcoala nr. 3, învăţătoarea Lenuţa Frunzete a lucrat la fostul CAP Vorniceni, pe post de contabil şi evidenţa normării muncii ţăranilor şi, după „încheierea vieţii” acestuia, Dânsa a avut tăria şi tenacitatea de a se califica în munca pentru care simţea că are înclinaţie şi mare nevoie, aceea de educator al tinerei generaţii. S-a calificat şi s-a întors la munca pe care o mai încercase, ca suplinitoare la Şcoala nr. 2. Aşa cum am arătat, pentru că este tenace şi ştie ce vrea, a concurat pentru o catedră la Şcoala „Prof. Octavian Ionescu” şi de buni ani lucrează aici. Dar, permanent, a preocupat-o propria perfecţionare şi ridicarea calităţii muncii sale la catedră. A obţinut definitivatul, gradul al II-lea şi a parcurs toate etapele pentru obţinerea gradului I. A lucrat mult la o lucrare metodico-ştiinţifică, în care a îmbinat, dintr-o mulţime de materiale bibliografice cu cele practic-aplicative ale limbii române, care este predată la ciclul primar. Lucrarea „Rolul structurilor morfosintactice în comunicare” poate fi un model de abordare ştiinţifică, de cercetare şi aplicare a multor încercări la orele de la clasă.

S-ar putea reţine faptul că doamna învăţătoare pune accentul pe metodele şi procedeele didactice clasice, îmbinate, cu măiestrie, cu cele moderne. Din prezentarea, la un înalt nivel, a lucrării, în faţa comisiei de examen a colegilor din şcoală şi comisiilor metodice, s-a observat că doamna învăţătoare se ocupă de dezvoltarea limbajului şi exprimării literare, care trebuie să fie clară şi logică. Dânsa, în faţa clasei, porneşte de la zestrea lingvistică a copilului care vine în clasa I, pe care o dezvoltă, o corectează şi ajută la prevenirea confuziei termenilor. Ţine seama şi de particularităţile de vârstă ale elevilor şi mediul din care vin la şcoală.

Folosirea unei game variată de metode, procedee, de mijloace de învăţământ, o fac apreciată de elevi şi părinţi, de celelalte cadre didactice. Aceasta se datoreşte şi faptului că se preocupă de valorificarea timpului liber al copiilor, organizând drumeţii, excursii, seri de basm, marcarea unor

FRUNZETE LENUŢA, Învăţătoarea noastră de nota zece

Autor: Gheorghe Gherman

6

ANUL 3 � NR. 6

era sat cu biserică, desfiinţat de un proprietar şi strămutat cu biserica aici. Catapiteazma în 4 rânduri icoane. Pe icoana Maica D. se ceteşte: „Această sf. icoană a Preasfintei de D-zeu Născătoare s-au făcut cu toată silinţa şi cheltuiala robului lui D-zeu Lupu Miaun ot Vorniceni şi a soţiei sale Aniţa 1785 iunie 8”. La stânga icoanelor împărăteşti, la Sf. Nicolai jos, se vede 1783. Ierei Vasile Zugrav. Patru icoane mari: Sf. Dimitrie, Sf. Nicolai, Icoana Mântuitorului şi a Maicei D. sunt vechi, se spune a fi de la biserica strămutată. La iconostas, o dată 1839, un pomelnic, data 1826, a lui N. Rosnovanu. Serafimul are anul 1811. O scriere se vede în Evanghelia veche - Grigore Ghica V.V.7288. Un clopot cu data 1747 şi altul 1809. Cimitirul din jurul bisericei închis cu zaplaz. Cel de înmormântare partea M.Z. Clopotniţa, la poarta cimitirului. Biserica poseda 17 fălci. Această biserică veche de lemn ar trebui păstrată, să se repareze în lemnul ei, păstrându-se vechea arhitectură de lemn românească. Se poate servi în ea pomenirile pentru decedaţi, având cimitirul vechiu în jurul ei. / Puţin mai la deal de biserica de lemn veche, s-a ridicat Biserica nouă, cu acelaşi hram Sf. Dimitrie, de zid cărămidă, după un plan tip al casei bisericei, prin contribuţiuni din partea locuitorilor, a comunei şi de actualii proprietăţi: familia I .Marghiloman şi Scarlat Ferechide, sfinţită la 10 octombrie 1899. Se păstrează la parohie un imprimat, „Actul de sfinţirea bisericei noi cu patronul Sf. M. M. Dumitru din comuna Vorniceni, în care se detailează a storurile date la construirea bisericei, atingând suma de 25 mii lei” (C. Ciocoiu, op.cit.). Interesantă este şi consemnarea existenţei căii ferate - „Pe moşie, lângă Jijia, este staţia de drum de fier, pusă în circulaţie la 1 iunie 1896, între staţiile Ungureni şi Carasul”. Acelaşi C. Ciocoiu redă personalul clerical - 1894, Paroh I. Ionescu, seminar 4 clase, atestat 1882, Iaşi. Supranumerar Preot C. Gheorghiu, născut 1823, hirotonit la 1852, Duhovnic, Iconom, decedat în 1902. Cântăreţi I.V. Pomârleanu, decretat în 1857 şi C. Teodorescu, din 1875, V. Hrib în locul decedatului Pomârleanu, din 1902.

Negreşit, referirile lui Constantin Ciocoiu la Bisericile Parohiale din fostul judeţ Dorohoi sunt extrem de valoroase şi, cum se vede, includ şi VORNICENII, constituindu-se, din acest de vedere, importante note/file ale Monografiei Comunei Vorniceni.

Pe Preotul Cărturar Constantin Ciocoiu (n. 1852, s. Sârbi, c. Vlăsineşti - m. 1 aprilie 1936) l-am aşezat, nu demult, în „Dicţionarul Botoşănenilor” (Editura Moldova, Iaşi, 1994). Ar merge de minune câteva repere autobiografice ,,În satul Sârbi s-a născut cel ce descrie acestea (n.n. Parohia Sârbi, în „Note la Monografia Bisericilor parohiale şi filiale din judeţul Dorohoi” de Iconomul C. Ciocoiu, fost Protoiereu, 1892-1902, Tipografia Judeţului Dorohoi, f.a.): „Constantin, fiul lui Grigore şi Zamfira Ciocoiu; am început cartea la dascălul Gheorghe Biciuşcă, a cărui casă era în apropiere de Curţile proprietăţii de din jos, fiind şi alte curţi din sus, lângă biserica satului Sârbi. După ce am învăţat Bucoavna şi Ciaslovu, fiind dascălul slăbit de bătrâneţe, m-au dat părinţii la şcoală în Vlăsineşti, la psaltul Haralampie Cristea, care avea cunoştinţe de psaltichie, de citire cu litere nouă, fiind şi zugraf de icoane (pictor). Aice am urmat şcoala pe jos de la Sârbi la Vlăsineşti, repetând Ciaslovul şi învăţând la Psaltire, luându-ne şi la biserică, unde făceam practică. Domnul Har. Cristea, căsătorindu-se cu fiica preotului Ilie din Sârbi, ne-am strămutat cu şcoala la Sârbi, lângă biserică, unde avea casă Ilenuţa, fiica preotului Ilie: psaltul cânta acum la biserica din Sârbi şi unde şi noi şcolarii făceam practică. Părinţii mă luau adesere la M-rea Cozancea, din judeţul Botoşani, unde aveam un moş, rudenie de pe mama, numit părintele Mardarie Ieromonah, care cetea la bolnavi şi care luase la el pe fratele mamei şi’l călugărise cu numele Conon, permutat la urmă la M-rea Neamţu. La 1863 m-au dus şi pe mine la M-rea Neamţu, bunicul Grigore Macovei, tatăl mamei, care se trăgea din Bosieni, casa pe dealul mare, ce vine lângă biserica ridicată acum nouă la Bosieni. La M-rea Neamţu, am urmat clasa I, unde era internat, cu elevi pregătitori pentru un seminariu în M-rea Neamţu şi cu planurile oamenilor de atunci, de a face acolo şi facultate teologică: Urmam extern şcoala, şezând la moşul meu, fratele mamei, Ieromonahul Conon Grigoriu, Eclesiah mare. De la Paşti, când am venit la M-re şi până la examen, am terminat clasa I primară, căci aveam nevoie numai de a cunoaşte literile noi, putând ceti şi având cunoştinţi de cele patru operaţiuni de numere”. Cele de mai sus se constituie în începutul biografic al preotului cărturar Constantin Ciocoiu. A celui care,mai târziu, va scrie „Note la Monografia Bisericilor parohiale şi filiale din judeţul Dorohoi”, lucrare care include date semnificative despre Parohia Vorniceni - „600 familii, cu biserica Sf. M. Dimitrie, construită de lemn bârne, pardosită pe din afară, se zice că ar fi mutată (1821), din marginea satului spre M.Z. apus, de la vale de cimitirul nou. Siliştea Yorniceni spre V.de sat, în ţarina locuitorilor,

VORNICENII ÎN REDAREA PREOTULUI CĂRTURAR

CONSTANTIN CIOCOIU

Autor: Ionel BEJENARU

7

ANUL 3 � NR. 6

Băluşeni, Flămânzi, Storeşti, Feredeieni, Hârlău, Buhalniţa, Iosupeni, Belceşti, Bârleşti, Leţcani la Iaşi. Sunt drumuri care se regăsesc în vechile hărţi, aceleaşi probând faptul că Moldova era străbătută dinspre nord de două drumuri mari: drumul tătărăsc, care trecea spre valea Nistrului, legând Lembergul cu Caffa, cu o ramificaţie prin Hotin, Dorohoi, Iaşi, Tighina şi Cetatea Albă şi drumul moldovenesc sau drumul Siretului, pornind dinspre nord, pe valea Siretului, ajungând la Galaţi, făcând legătura cu Chilia şi Cetatea Albă, îndreptându-se spre Caffa. Fără îndoială, Domnitorii Moldovei le-au folosit din plin, în itinerarul lor de luptă, ca şi în negoţul ţării. Sigur, condiţiile climaterice, intemperiile naturii făceau nu odată drumurile greu de parcurs, Prutul şi Siretul, de la caz la caz, trecându-se prin vad, poduri, cu bărci, pe gheaţă, pe timp de iarnă. Mama Natură era suverană aici. Războaie - şi au fost destule în Evul Mediu -, drumuri ale solilor şi călătorilor dinspre şi înspre străinătate depindeau, în ultimă instanţă, de drumurile moldovenenti. Sate, târguri, oraşe s-au dezvoltat, care mai mult, care mai puţin, funcţie de drumurile moldoveneşti, între ele şi cele ale ţinuturilor Botoşanilor şi Dorohoiului, cum se vede, incluzând VORNICENII. Sunt drumuri care au făcut şi au scris istorie.

Cunoscut istoric, Emil Diaconescu (n. 23 octombrie 1889, Mănăstireni-Botoşani - m. 1 octombrie 1978, Iaşi), botoşănean de origine, publică în 1939 la Iaşi, un valoros studiu, privind vechile drumuri moldoveneşti, „Vechi drumuri moldoveneşti”. Îşi găsesc locul, în paginile sale, importante localizări ale drumurilor botoşănene-dorohoiene, în context moldovean şi nu numai, drumuri care, nemijlocit, au influenţat viaţa acestor locuri şi a comunităţilor aflătoare aici, de-a lungul unei lungi istorii. Să ne oprim la câteva dintre ele, aşa cum le-a identificat autorul, pe baza izvoarelor istorice, relatările unor călători care au trecut prin Moldova, hărţilor epocii, propriei interpretări critice. De la Hotin pornea un drum care trecea apoi prin Lipcani, Pererita, Bogdăneşti, Corpaci, Duruitoarea, Coiuceni, Sculeni, Zagarancea, pe unde se trecea Prutul, mergând până la Reni. Şi, tot de aici, de la Hotin, pornea un drum spre Nisvoia, Crive-Mămăliga, pe unde trecea Prutul spre Păltiniş, mergând pe la Bivol (n.n. satul şi comuna Viişoara), Avrămeni, Ştefăneşti, Tabăra, Popricani, ajungând la Iaşi. De la Păltiniş se desfăcea o ramură prin Darabani, Mileanca, Tătărăşeni, Verbia-VORNICENI, Necşeni (Nicşeni), Costeşti, Botoşani, Stăuceni, Dracşani, Stroeşti, Şipote, Epureni, ajungând la Iaşi. De la Darabani începea un drum prin Conceşti, Mlenăuţi, Liveni, Dorohoi, Văculeşti, Necşeni la Botoşani. De la Botoşani, un drum mergea pe la

VORNICENII , LOCALIZAŢI DE ISTORICUL EMIL DIACONESCU

ÎN , ,VECHI DRUMURI MOLDOVENEŞTI”

Autor: Ionel BEJENARU

întoarce acasă, prin noroaiele mari, şi a încercat să facă vreo câteva surcele, să aprindă „un focuşor” ca să se încălzească puţin. A aprins un chibrit, şi încă unul, şi încă unul... toate se stingeau... dar bunul Dumnezeu „i-a aprins” ultimul chibrit. Şi aşa a reuşit să-şi încălzească mânuţele şi picioruşele, puţin. Avea să-i marcheze toată viaţa munca de creştere şi îngrijire a oilor. Aşa se face că, într-o zi, aflat la joc (hora satului) pe toloacă, moşul Ion vine şi-i spune: - Vezi că s-a îmbolnăvit oaia aceea... du-te şi o vindecă. Şi ce a făcut moşul Mitruţă: a lăsat hora şi... dus a fost... Ca un flăcău destoinic al satului (şi

chipeş) era mai tot timpul calfă, la organizarea jocurilor din sat între flăcăiandri. Tocmea împreună cu cealaltă calfă, din rândul flăcăilor „cu armata făcută”, muzicanţii de la Tătărăşeni strângea banii (taxa) de la cei care „se băgau” în

A văzut lumina zilei la 6. X. 1921, având ca părinţi pe moşul Ion şi mătuşa Maria Bădărău. În căsnicia acestora au fost 9 copii – 7 băieţi şi 2 fete (majoritatea ajungând la vârste înaintate 80-96 ani). Moşul Mitruţă Bădărău era al II-lea dintre ei. Cu atâţia băieţi „pe cap” părinţii săi trebuia să „se impună”. De mici i-au învăţat cu munca şi cu nevoile, dar le-au dat şi posibilităţi să se bucure, măcar din când în când. În 1928, moşul Mitruţă păşea în clasa I. Învăţătorii lui, Ciubotaru Constantin (director), Cronţ, Olaru Dumitru, l-au educat bine, sănătos, la „şcoala veche” unde învăţa zilnic de dimineaţă şi după amiază, mai puţin joia după amiază, când copiii alergau în iarmarocul de pe toloacă. Dar „mititelul” îngrijea şi de oile din gospodărie sau era trimis să le pască. Îşi aminteşte că, într-o zi, fiind vreme ploioasă, în câmp, şi fiind frig, spre seară nu s-a mai putut

BĂDĂRĂU DUMITRU – veteran de război, ce şi-a riscat de prea multe ori viaţa, agricultor de nădejde şi gospodar

Autor: Gheorghe GHERMAN

8

ANUL 3 � NR. 6

fost „împrăştiaţi” acolo unde era nevoie de ei (Slatina). Ruşii urmăreau însă să-i adune şi să pregătească convoaie de prizonieri, pe care să-i trimită în Basarabia, deja, ocupată de ei. Aşa se face că „s-a trezit” în scurt timp la Botoşani, într-un lagăr provizoriu. Câte 50-100, apoi 500-1000 până la 11000 de români, adunaţi aici îşi aşteptau soarta cu sufletul la gură (civili şi militari). S-a dovedit a avea spirit de a se descurca. Având oarece şcoală ruşii l-au ales să conducă o

grupă de 100 persoane, pentru îmbarcare. La marginea Botoşanilor (spre Dorohoi), unde se afla „lagărul” erau adunaţi o mulţime de concitadini, rude, care-şi căutau pe cei dragi. Aşa a fost observată mătuşa Ungureanu (Obadă) Maria – a Ruştei a pe care a trimis răspuns acasă soţiei, că se află la Botoşani. A doua zi mătuşa Maria cu fetiţa Elena în braţe, cu traista cu merinde se afla lângă gardul lagărului. Dar nu ştia cum să-i dea traista, pentru că soldatul din pichet, era foarte atent. Deodată o aruncă şi s-a auzit şi pocnetul puştii. Dar se rezolvase problema. La ieşirea, pe poarta lagărului, printre cei 100, de care trebuia să aibă „grijă” cu atenţie sporită a intrat în mulţimea ce era în stradă. Cu soţia, fetiţa „s-au furişat” într-o vale vecină, în nişte tranşee, stând câteva ore în şir nemişcaţi, până când zgomotul trupelor s-a mai îndepărtat. Au ieşit ei, cu mare greutate şi s-au îndreptat spre şosea. Şi unde au nimerit?... Tot în faţa lagărului. Afurisită situaţie. Se îndrepta spre ei, pe şosea, un ofiţer rus, iar moşul Mitruţă „şi-a luat inima-n dinţi”, a ieşit dintre bălării, s-a salutat ruseşte (pentru că deja ştia câteva cuvinte) – Zdraiz-vuite!!, a primit salutul şi împreună cu soţia şi copilul au luat-o în direcţia opusă, spre Cişmea, prin porumbişte, la căruţa socrului care-l aştepta. S-au despărţit o parte de drum. De la o batoză (păzită de soldaţi ruşi) alte puşti au început să tragă. Dar s-a îndreptat, încet şi astfel a scăpat şi din această nouă situaţie. A ajuns în sat. Dar şi aici totul era tulburare, neîncredere, „cozi de topor”.

El însă s-a hotărât să se aşeze stăpân la casa lui, să-şi dezvolte gospodăria, să capete un „statut” de om gospodar. Cu cei 5,5 ha de pământ, pe care-l avea, cu un număr de oi, cu inventarul agricol propriu, plug, grapă, cotiugă, cai s-a gospodărit cum s-a putut. Dar în timpul foametei, din 1946-1947, a fost nevoit să-şi vândă un cal, la Bucureşti, ca să-şi pună tablă pe casă. Din cele 2 vaci, una a vândut-o. Cu cealaltă, împreună cu Nică Mitache a pus „tovărăşie” vitele la plug, vreo 4-5 ani. Încetul cu încetul, însă, şi-a refăcut numărul de animale şi şi-a reluat preocuparea de creştere a oilor, de dată aceasta pe o „scară mult mai largă” din rase valoroase (Karakul) şi ţurcană. Cu timpul el şi fraţii lui au devenit cei mai iscusiţi şi „socotiţi” crescători de oi din sat. Mătuşa ... lucra alături de el, educa bine cei 2 copii, ţesea în stative, „alegea” la scoarţe din lână, albea pânzeturile de cânepă şi in, încât se poate spune, fără să greşeşti – au fost o adevărată familie unită, toată viaţa. A botezat 27 copilaşi, au cununat 15 familii de tineri şi asta dovedeşte că erau apreciaţi mult în sat.

Au mai fost şi momente grele, mai târziu. A fost în penitenciar. Învăţat de mic să fie ascultător aici nu „ieşea” din cuvântul gardienilor. Era şef de cameră, îndemna şi pe ceilalţi colegi, de celulă să se încadreze în disciplina de acolo, a spus că va merge primul la cosit nişte lucernă (12 ha) sau la cosit peluza verde, din interior chiar în zi de duminică (contrar normelor religioase, în care crede profund) şi până la amiază

horă, 80-90 tineri flăcăi şi cu cei 18-20 „flăcăi de însurat” încingeau un joc „pe cinste” pe toloaca de la Ungureanu, „stropit” cu câteva chile de rachiu, cumpărate de la dugheana Ignătoaiei.

Dar... iată că primeşte ordin de încorporare, cu un an mai devreme (în 1942) şi timp de trei luni se află la Suceava. Imediat însă este trimis pe front, pe la Cernăuţi, în Basarabia. Au fost împinşi spre est, până la Nistru şi chiar dincolo de el, până la Odessa. A avut ocazia, cu proprii ochi şi cu propriul suflet să vadă iadul pe pământ dar şi ajutorul lui Dumnezeu... Într-o zonă mai înaltă, dealul de la Friedenthal, săpat până-n „inima” lui de tranşee, în zig-zag, se adăpostea un corp de soldaţi ruşi – bărbaţi şi femei, care „supravegheau” zonele din jur, cu atenţie, încât nimeni nu putea să iasă, la suprafaţă, să înainteze.

Timp de 2 săptămâni armata română, din care făcea parte şi moşul Mitruţă, nu a putut înainta. Într-o după-amiază foarte întunecoasă s-a hotărât şi a propus altor 2 soldaţi să meargă cu el, până în apropierea dealului cu pricina. Şi pâş-pâş s-au apropiat de zidul de la poalele dealului. Stând aşa, într-o linişte apăsătoare, au auzit că se apropie 2 fiinţe şi... haţ, au pus mâna pe ele. Erau două rusoaice, cu pufoaice, care au rămas încremenite. Le-au dat înaintea lor şi ele aşteptau să fie împuşcate. El le-a făcut semne să înainteze. Şi la un moment dat le-a zis: Paşli (plecaţi). Lor nu le venea să creadă. Mai mult, s-au mai şi uitat înapoi, de câteva ori. Odată ajunse în sectorul lor, au spus, ce-au spus, că, începând din ziua următoare, nimeni n-a mai tras din tranşeele Friendenthalului şi corpul de militari români a înaintat mult. Iată răsplata de la Dumnezeu pentru fapta deosebită pe care a făcut-o moşul Mitruţă, de a nu omorî rusoaicele. Cei care luptaseră şi unii chiar se jertfiseră pentru neam şi ţară, până aici, au fost trimişi „în refacere”, în ţară. În concediu, „în refacere” s-a întors pentru scurt timp şi s-a căsătorit, cu mătuşa Teodorescu Maria din Slobozia Cordăreni, fată foarte înstărită şi drăguţă. Până la acest moment plăcut din viaţa sa, însă mai trecuse printr-o „durdură” (risc). Din Basarabia, a fost trimis, la Botoşani, cu 10 căruţe şi încă 10 soldaţi ca să aducă pâine, pe front. Ajuns, la Răchiţi (pe vale) deodată 3 avioane negre („ca păcura”), la joasă înălţime, a tras o mulţime de rafale „la milimetru” pentru că echipajele şi-au dat seama că aceste căruţe erau cu „aprovizionarea”. Dumnezeu iarăşi „a fost cu el” (sau lângă el). Cu toţii au fost luaţi prin surprindere, dar numai el (care s-a aruncat într-un şanţ, stând nemişcat, mult timp), un soldat (care, probabil făcuse la fel) şi un cal au mai rămas vii. Gloanţele stăteau înfipte în pâini ca „scobitorile în mezel” iar copertinele ciuruite milimetru cu milimetru. L-a trimis pe soldat, până-n Basarabia, să aducă alte căruţe, să ducă pâinea, pe front iar el a rămas s-o păzească. Împinşi spre Prut şi apoi spre Siret, de armatele ruse, la întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste a ajuns, până în zona unui pod peste Siret. Aici a primit ordin de la superiorul său ca împreună cu încă 2 soldaţi să-l mineze. El a trecut podul şi ceilalţi după ce l-au minat, „s-au grăbit” aprinzând fitilul. N-au avut timp să-l traverseze că s-au amestecat printre fărâmăturile de beton, ale acestuia. Noroc că el deja trecuse dincolo de Siret şi a rămas... singur. A luat-o încet, încet ascunzându-se prin tufişurile râului şi cu mare greutate a găsit un loc mai strâmt (în zona localităţii) Lespezi (Iaşi) unde, în înot, în diagonala firului apei s-a agăţat de ramurile sălciilor şi s-a salvat de la înec. În ţară, însă, au

9

ANUL 3 � NR. 6

un păhărel, a botezat şi cununat, a fost la hramuri, la cârciumă dar a avut grijă întâi şi întâi de averea sa şi casa sa. Deşi singur de 2-3 ani, cu fiul său Neculai şi nora sa se „descurcă” foarte bine; se uită la televizor, citeşte, iese la poartă, unde stă „la poveşti” cu vecinii şi admiră pe cei mai tineri, mai ales în zile de sărbătoare. Moşule Mitruţă, m-am bucurat să sfătuiesc cu matale şi aproape toată săptămâna aceasta (31. I – 7. II. 2011) numai la fructuoasele şi bogatele informaţii pe care mi le-ai dat mi-au rămas în minte şi m-au frământat. Am

încercat să stabilesc ce te defineşte. Am ajuns la concluzia că Dumnezeu a fost alături de matale toată viaţa pentru că ai trecut prin prea multe greutăţi şi riscuri, pe care te-a ajutat să le depăşeşti. N-ai vrut funcţii la primărie, dar ai fost un ţăran adevărat.

Să-ţi dea Dumnezeu încă mulţi ani să trăieşti pentru că sfătos cum te-am descoperit mai rar găseşti vornicenean, de-al nostru. Îţi sărut mâna, pentru că meriţi!!

cu cei 10-11 puşcăriaşi a terminat toată suprafaţa încât i-a uimit şi pe superiori. La terminarea cositului peluzei ofiţerul i-a dat un săculeţ cu pere (din copăceii din jur) dar el le-a împărţit pe toate colegilor din cameră, care însă nu veniseră şi ei la cosit. Câtă mărinimie în sufletul său!!... Întrebat cum se simte acum, la cei 90 de ani, în ţara asta, a răspuns: - Bine, am pensie de 4 milioane şi mi-i destul. Iarăşi întrebat: - Cum crezi că trăiesc vornicenenii noştri? – Nu prea bine, pentru că mai ales cei tineri nu lucrează pământul, au nevoie de bani şi fac multe greşeli. Rămâne mult pământ în paragină, pârloagă. – De ce crezi că ai trăit atâţia ani? – Pentru că am fost ordonat, mi-a plăcut să fiu gospodar, să fiu respectat şi apreciat de oamenii din sat. Pentru calităţile acestea, la care am mai putea adăuga că este şi sfătos, deschis, bine informat (evenimentele din Egipt), om calculat, cu judecată aleasă, ceea ce a dus la consolidarea familiei, la statutul de om de treabă, UN OM ADEVĂRAT cum rar mai întâlneşti în zilele noastre. Cât a fost tânăr, a muncit, a băut

reproduceri de artă, sport, floră şi faună, scriitori ş.a. - Sunt impresionat că ai destule cunoştinţe despre filatelie şi te felicit. În continuare l-am întrebat şi, totodată, am admirat colecţia de bancnote şi monede diferite, obiecte casnice de argintărie, colectate, cât şi un catavasier cu scriere chirilică, destul de vechi. - Ce conţine colecţia ta de bancnote şi monede?

- Ea cuprinde monede de argint din timpul lui Carol I, Carol al II-lea, din Regat. - Dar dintre monedele străine ce ai? - Am monede din Austria, Germania. - Din ţara noastră ai asemenea bani? - Da, am bancnote şi monede noi, adunate, de-a lungul ultimelor 6-7 decenii, chiar şi din, cel puţin cele 2 mari perioade de inflaţie serioasă, dintre cele 2 războaie mondiale şi mai recent, ultimii 10 ani. - Ce te-a făcut să ai asemenea preocupări? - Am avut de mic acest hobby şi-l păstrez şi astăzi. - Chiar dacă ai copii încă mici, n-ai observat să fie şi ei interesaţi?

- Deocamdată nu, dar nu se ştie, mai târziu. Marius, ca fost profesor al tău, sunt fericit că te-am

avut elev, că ai asemenea pasiuni şi felicit că grijile zilnice nu te-au abătut de la ele.

Îţi doresc să fii fericit alături de soţie şi copii!

Vornicenean prin naştere, la 8.IV.1979, din părinţii Ilie şi Maria, a copilărit până la 7 ani aici, după care a devenit „botoşănean” unde a şi învăţat din clasele I până în a VII-a, după care s-a reîntors la bunicii săi, în clasa a VIII-a, la Şcoala nr. 1 „Prof. Octavian Ionescu”.

Pasiunile de numismat şi filatelist şi le-a însuşit încet-încet „ca o joacă”, printre şi între copiii din spatele blocului din cartier. Numai că această joacă a devenit ca o „boală” pentru că astăzi face schimb cu alţi prieteni, pe internet. Nici n-a simţit când au trecut anii. Nu s-ar putea spune că a trecut uşor peste anii de tinereţe. Chiar dacă este destul de tânăr şi astăzi pasiunile sale, din copilărie, „au prins şi mai adânci rădăcini”.

S-a căsătorit cu o vorniceneancă get-beget, Silvia, şi astăzi au 3 copii, isteţi. A făcut o casă, în curtea bunicilor, au înzestrat-o cu tot ce este astăzi necesar şi plăcut. A lucrat câtva timp ca factor poştal.

În discuţia pe care am avut-o, recent, l-am întrebat:

- În ce constă pasiunea ta de filatelist? - Am 6 clasoare cu timbre din ţară şi străinătate pentru

perioada 1913-2000. - Absolut toate sunt aranjate frumos în albume. Pe ce

teme? - Toate timbrele mele sunt pe teme de pictori şi picturi,

Să descoperim pe sătenii noştri MARIUS PUŞCAŞU – cel mai pasionat vornicenean

de numismatică şi filatelie

Autor: Gheorghe Gherman

10

ANUL 3 � NR. 6

(astăzi Ţinutul Herţa-Ucraina). Tatăl, Anania, era factor poştal şi mama, Valeria, casnică. A avut un frate ce a decedat la vârsta de 6 ani şi o soră, Aneta, care a fost învăţătoare în localitatea Uda, jud. Argeş. În anul 1940, din cauza ocupaţiei ruseşti, se refugiază la Broscăuţi din jud. Dorohoi timp de un an, apoi revine în satul natal, iar la al doilea refugiu din anul 1944, familia sa se refugiază la Mihăileni din jud. Dorohoi. Maria Şalaru părăseşte satul şi se înscrie la un liceu din Târgovişte, jud. Dâmboviţa, pentru treapta I de liceu, iar a doua treaptă a liceului a absolvit-o la Liceul Industrial de Fete din Dorohoi. În timpul liceului s-a întreţinut singură, prin munca sa, pictând tablouri ce le vindea colegilor de liceu, celor cu situaţie financiară mai bună. După terminarea liceului, a lucrat ca învăţătoare la Vlădeni, jud. Botoşani, circa un an, iar pe 1 septembrie 1949, s-a transferat la Şcoala Generală din Vorniceni. În ziua de 15 martie a anului 1952 s-a căsătorit cu prof. Ioan Şalaru, iar la 1 decembrie 1966, a dat naştere unui fetiţe pe nume Adriana.

Pentru prima dată am auzit de învăţătoarea Maria Şalaru de la sora mea Doina, mai mare cu trei ani decât mine, fiind în clasa a treia. Pentru că-i mâzgâleam caietele de teme (de curat), sora mă urechea și-mi zicea: ,,Băieţaş, a-i să intri tu pe mâna d-nei Şalaru şi-o să-ţi iasă ţie scrisul pe ochi!”.

Ce-i drept, tare mă speriasem şi voiam să ştiu cât mai multe despre viitoarea mea învăţătoare, aşa că… ori de câte ori mergeam la bunica mea, Domnica Dăscăleanu, ce se învecina cu Şcoala din Vale, mă uitam prin gardul şcolii, agăţat cu mâinele de gard, la clasa a IV-a, condusă de d-na învăţătoare, având diferite activităţi pe terenul de sport şi nu mi s-a părut aşa de severă după cum mi-a descris-o sora mea. Vremea trecea repede și eu necontenit mă gândeam că va veni, cândva, prima zi de şcoală şi pentru mine.

15 Septembrie 1973: pregătit de şcoală, îmbrăcat într-un costum de elev mare, să-l am măcar pentru doi ani, cu un ghiozdan burduhos de carton, ce mă trăgea pe spate, cu mâinile înegrite de la dezghiocatul nucilor, pe cap cu o şapcă de elev, ce-mi acoperea urechile clăpăuge şi arse de soare, însoţit de sora mea, mergeam către Şcoala din Vale, cu gândul că am scăpat de povara treburile de la stână, strungăritul.

La o distanţă de câteva sute de metri faţă de şcoală, se auzea vocea d-nei învâţătoare Teodora Pânzaru, ce-și spunea cuvântul de deschidere a anului şcolar 1973-1974. Undeva, în colţul careului, o grămadă de copii dezordonaţi, iar d-na înv. Şalaru lângă ei. Venind ultimul, m-am alăturat şi eu lor, emoţia era mare, mai multă teamă, clipe unice în viaţa unui copil. Festivitatea s-a incheiat cu un discurs, destul de sever, al domnului director Ioan

,,Caracterul însă al unei şcoli bune e ca elevul să înveţe în ea

mai mult decât i se predă, mai mult decât ştie însuşi profesorul.”

(Mihai Eminescu) De multă vreme mă gândeam să evoc

personalitatea și munca unor oameni – familia Maria și Ioan Şalaru –, pentru a aduce un omagiu a ceea ce reprezintă un simbol al unei suferințe afective, al devotamentului și abnegației în a modela destine. Este și un gest de respect pentru cei ce mi-au schimbat drumul în viaţă, în ciuda voinţei tatălui meu, care dorea, cu orice chip, să devin un prosper dragoman (oier) al satului. Indemnul tatălui meu s-a convertit în pasiunea mea pentru tradiția satului privind oieritul și dorința nestrămutată de a contribui la descoperirea, conservarea și promovarea valorilor autentice ale satului românesc.

Ori de câte ori trec pe langă Şcoala Generală nr. 2 din Vorniceni (Şcoala din vale), am aceleaşi emoţii pe care le aveam când păşeam pragul acestei şcoli, ca elev, este firesc, pentru că aici am întâlnit acei oameni, care mi-au schimbat destinul, de la directorul școlii, prof. Ioan Şalaru, până la omul de servici, moş Mitruţă Şchiopu (Arsân).

Aici am învăţat să fac diferenţa între bine şi rău, să iubesc oamenii şi să-i respect cum se cuvine, să scriu, să citesc, să compun poezii, să iubesc animalele, păsările și natura, precum şi pe cea care mi-a dat viaţă. Deși timpul a trecut rapid și necruţător, memoria îmi este vie, atunci când mă gândesc cât de importanți sunt primii ani de şcoală şi ce frumoşi sunt pentru fiecare dintre noi. Eu am avut şansa să fiu elevul d-nei învaţătoare Maria Şalaru, în perioada 1973-1977, clasele I-IV.

Maria Şalaru, născută Gavagiuc, a văzut lumina zilei la data de 26 august 1926 în loc. Horbova, locuind în partea satului numită ,,mazili” (bogaţi), raionul Dorohoi

URMAȘȘȘȘ I AI MARTIRILOR NEAMULUI Înv . Maria Şalaru ş i Prof . Ioan Şalaru, 41 de ani

la catedră modelând caractere vornicenene

Autor: Constantin HAISUC

11

ANUL 3 � NR. 6

lucru foarte important; că, în anul 1977, la închiderea anului şcolar învăţătoarea Maria Şalaru a fost nominalizată printre primii zece învăţători din judeţ, ca fiind cei mai buni metodişti, ceea ce m-a făcut să fiu mândru de acest lucru, deoarece şi eu am fost elev în clasa dumneaei în acel an.

În anul 1983, învăţătoarea Maria Şalaru îşi încununează întreaga activitate de peste 40 de ani (nouă generaţii de elevi), pensionându-se, spre regretul vornicenenilor, care au pierdut un cadru didactic de prestigiu. În anul 1996 se retrage în municipiul Botoşani, pentru a locui împreună cu fiica sa Adriana. Se stinge din viaţă la 17 aprilie 2003.

În egală masură voi aminti despre omul Ioan Şalaru, cel care a fost alături de înv. Maria Şalaru, ca soţ, tată şi profesor, timp de 38 ani.

Parcă-l văd şi acum pe d-nul director Ioan Şalaru, la prima oră a dimineţii, cu haina pe umeri, mereu elegant îmbrăcat, cu costume de cele mai multe ori de culoare deschisă, cu nelipsita borsetuţă, îndreptându-se spre şcoală, ce se află la circa 100 de metri faţă de locuinţă sa. Odată intrat pe poarta şcolii, se instala o linişte deplină indiferent în ce colţ erai, mai bine zis, ,,cobora milităria din pod”.

Ioan Şalaru s-a născut la data 1 ianuarie 1921, în satul Costeşti, comuna Prosureni, astăzi în Republica Moldova. Născut într-o familie de moşieri, tatăl Vasile, mama Domnica (vară primară cu istoricul Nicolae Iorga), a avut patru frați: Petre, Nina, Liuba şi Didina, el fiind cel mai mare dintre ei. Familia sa a fost deportată înainte de 1944 în Taigaua Siberiană, satul Trudovic (in limba rusă trudește-te), timp de 25 de ani, el având norocul că se afla la studii, în ultimul an la Şcoala Normală de băieţi ,,Vasile Lupu” Iaşi. La terminarea şcolii, este încorporat ca militar în termen la U.M. 02405 Piteşti Regimentul Aero Operativ, Compania Transmisiuni (12 noiembrie 1943 – 15 aprilie 1945).

După terminarea studiilor, a fost învăţător într-un sat din jud. Botoşani, circa un an, după care a venit în satul Vorniceni, unde a predat ca învăţător ,apoi profesor de Română, Latină, Rusă şi Franceză. La scurtă vreme, de la venirea domniei sale în Vorniceni, a fost numit ca

director. Împreună cu profesorii Constantin Ciubotaru, Dionisie Pădureţ, Olimpia şi Mihai Ciocoiu, în anul 1949, au început procesul de reformă a învăţământului, dar şi alfabetizarea satului Vorniceni, punând,astfel, bazele

Şalaru, după care, în liniște, am plecat fiecare la clasele lor. Sala clasei I se afla lângă cancelaria profesorilor. Când am intrat în clasă, mi s-a părut un paradis, sala era plină de tablouri cu personalităţi din cultură, ilustrate cu păsări de tot felul, animale şi hărţi. Mai târziu, am aflat că ilustratele au fost pictate de doamna mea învăţătoare. Au urmat primii paşi, cu ţinutul creionului în mână, cu multă răbdare şi blândeţea doamnei. Era mai mult decât o simplă învăţătoare. Îmi aduc aminte că, de 8 martie, sau la alte sărbători, venea în clasă cu platoul plin de felii de cozonac, chec, prăjituri fel de fel şi ne servea pe fiecare, ajutată de fiica sa Adriana (cu care am fost colegi din clasa I până în a VII-a). Unii dintre noi nu mâncasem niciodată prăjituri. Era un om foarte sensibil. Îmi aduc aminte o întâmplare pe când ne-a citit povestea ,,Fetiţa cu chibrituri” de Hans Christian Andersen. La sfârşitul lecturii ne-a făcut o concluzie cu niște învățăminte din poveste și, la un moment dat, s-a întors cu spatele la clasă pentru câteva minute, iar noi nu ştiam ce se petrece. S-a aşternut o linişte de-ţi auzeai inima cum bate! Doamna plângea şi nu dorea să fie văzută de copii. Între timp, a sunat clopoţelul pentru pauză, dar nici un elev nu a ieşit din clasă, toţi au ramas nemiscaţi în bănci, de parcă ne înţelesesem din timp. Alte momente era atunci când unul dintre colegi avea probleme de sănătate, doamna era vizibil afectată şi se deplasa acasă la elevul respectiv pentru a-l ajuta la teme. Poate atunci, ca şi copil nu înţelegeam acest lucru, însă acum îmi dau seama ce Om a fost!

Învăţătoarea mea a încercat să cunoască situaţia socială a fiecărui elev din clasa sa, în zilele de duminică făcea vizite la domiciliul elevilor, planificându-şi ca în decursul unui an să-i viziteze pe toţi. Când a venit la mine acasă, era însoţită de fiica sa (aveam inima cât un purice,emoţiile mă copleşeau, vroiam ca totul să iasă bine). Doamna avea o agendă la ea, unde îşi nota fiecare detaliu ce caracteriza elevul, începând de la starea materială a părinţilor, numărul de fraţi, vârsta lor, probleme de sănătate, ocupaţii suplimentare, pasiunile elevului.. etc. Vizită dura două-trei ore, discuţiile purtate între învăţătoare şi părinţi erau foarte benefice pentru noi elevii, doamna înţelegând mai bine anumite evenimente neprevăzute ce apăreau în decursul anului şcolar.

S-a implicat în diverse activităţi în afara orelor de curs, cum ar fi: şahul, fiind o mare pasiune a d-nei învăţătoare, care a confecţionat şi a pictat în jur de zece table de şah din cartonul cutiilor de încălţăminte, ajungând să participe cu clasa de elevi la fazele judeţene. Ţinea ore de pictură şi desen, a fost dirijorul corului şcolii, întreceri sportive, organiza excursii la muzeele din judeţ, activităţi în aer liber, culesul plantelor medicinale (şi ce ne mai plăcea!), colectarea de deşeuri reciclabile, serbări şcolare etc.

În anul 1990, am întâlnit-o pe fosta ei colega şi fină de cununie, Iacob Lenuţa (dezmierdată Piciu), căsătorită cu un vornicenean, înv. Dumitru Sîrbu, cu care a lucrat şase ani la Şcoala Generală (din deal), locuind la aceeaşi gazdă timp de doi ani la fam. Abăcioae din Vorniceni. D-na Sîrbu îmi povestea cu drag de înv. Maria Şalaru, ca fiind o persoană muncitoare, inteligentă, modestă şi cu un talent deosebit la pictură. Şi a spus un

12

ANUL 3 � NR. 6

limbă română pură, cu dragoste de neam, un bun administrator, un exemplu de urmat pentru colegii mai tineri, a montat o staţie de radio-amplificare cu difuzoare în sălile de curs, a dotat şcoala cu un televizor, un lucru rar în Vorniceni, la acea vreme. La acest televizor, în anul 1975, am văzut pentru prima dată reprezentația formaţiei de fluieraşi ai Vorniceniului dirijată de regretatul Prof. Dionisie Pădureţ.

A organizat tot felul de întreceri interşcolare sportive; iniţiatorul tăiatului cu sapa la mărăcini şi spini pe izlazul satului, curăţenia izlazului, culesul recoltei din livada comunei şi alte activităţi gospodăreşti. Aceeaşi preocupare de bun gospodar se vedea şi în curtea casei sale (construită în anul 1960), pe care o admiram, având o livadă de meri şi pruni, dar şi o grădiniţă plină de trandafiri, iar în interiorul casei avea instalaţie de apă curentă pe care şi-a montat-o singur, lucru rar întânit în acele timpuri la sat. Era un pasionat al literaturii, având o bibliotecă impresioanantă, dar şi colecţii de reviste cum ar fi: Cutezătorii, Magazin Istoric, diferite Almanahuri ş.a.. Era pasionat de fotografie, având vreo trei aparate foto dintre cele mai scumpe la acele timpuri, ca drept dovadă fotografiile vechi ale cadrelor didactice din Vorniceni au fost realizate de el. A fost pasionat de drujbe pentru tăiat lemne, motociclete şi autoturisme, a fost printre primii proprietari de autoturisme din Vorniceni, a ajutat consătenii, atunci când aveau nevoie urgentă de a-i transporta indiferent de oră, îi împrumuta cu diferite sume de lei, a cununat şi botezat peste 25 de fini.

Îşi încheie activitatea la catedră, în anul 1983, și a trecut în nefiinţă, după o grea suferinţă, pe 12 Mai 1989. A fost înmormăntat în cimitirul din Vorniceni, iar după şapte ani a fost deshumat, rămăşiţele i-au fost depuse în cavoul familiei sale, la Cimitirul Pacea din Botoşani, alături de soţia sa.

Munca și dăruirea de care au dat dovadă, în procesul de formare și educare a generațiilor tinere din Vorniceni, au fost percepute de forurile diriguitoare ale vremii, care au prețuit și răsplătit, cu cinstea cuvenită, prin acordarea unor distincții și medalii de rang superior:

,,MEDALIA MUNCII”, 1971, ,,PENTRU MERITE DEOSEBITE ÎN MUNCĂ” și MEDALIA ,,25 DE ANI DE LA PROCLAMAREA REPUBLICII, 1972, acordate doamnei Maria Ș alaru; ,,MEDALIA MUNCII”, 1965, ,,PENTRU MERITE DEOSEBITE ÎN MUNCĂ”, ,,MEDALIA DE AUR”, 1962 și Medalia ,,A 50-a aniversare a P.C.R. (1971), acordate domnului prof. Ioan Ș alaru.

Încerc să mă aplec cu pioșenie în fața memoriei acestei familii de intelectuali români. Destinul lor a fost unul necruțător. Numai dragostea de neam, de români, le-au dat demnitate și tărie de a rezista să-și ducă traiul departe de locurile natale, dragi lor, departe de cei mai

unui învăţământ modern. În anul 1950, a

început construcţia Şcolii Generale nr.2 din Vorniceni (Şcoala din vale), după un şir întreg de peripeţii legate de achiziţionarea terenului, mutarea proprietarului Vasile Rusu (Chipăruş), (păţania cu mutarea acoperişlui la o altă adresă, aşa cum descrie regretatul prof. Dionisie Pădureţ în cartea sa ,, V o r n i c e n i L e a g ă n u l împlinirilor mele”, Editura Agata, 2007).

Odată materialele achiziţionate, profesorul Ioan Şalaru, ziua preda la catedră, iar noaptea păzea materialele, stând într-o baracă din tablă și, fiind o iarnă geroasă, s-a îmbolnăvit destul de grav, boală ce l-a afectat toată viaţa. În primăvară, au început lucrările de construcţie a şcolii, primii muncitori, care au săpat şanţul pentru temelie, au fost însuşi directorul şcolii prof. Mihai Ciocoiu împreună cu prof. Ioan Şalaru, prof. Dionisie Pădureţ, înv. Dumitru Sîrbu şi preotul Bâzgan, ajutaţi și de mulţi săteni de prin împrejurimi. Până la finele anului 1952, şcoala a fost acoperită, urmând să fie realizate finisajele exterioare şi împrejmuirea terenului aferent. În anul 1952, şcoala nouă este dată în funcţiune şi d-nul Ioan Şalaru a predat ca profesor, în această instituţie, până în anul 1983. În această perioadă, a încercat să intre la Facultatea de Mecanică a Institutului Politehnic din Iaşi, (o dorinţă din copilărie, încă de când tatăl său avea o batoză pe care o întreţinea un mecanic german, angajat de tatăl său), însă nu a reuşit, dar şi-a continuat studiile, absolvind, în anul 1971, Facultatea de filologie – profilul limbi străine – în cadrul Universităţii ,,A.I.CUZA” din Iaşi.

Un vis împlinit a fost acela de a-şi revedea familia sa, deportată în Siberia. Şansa lui de a-şi revedea familia a fost că, nu se ştie, nici până în prezent, cum a ajuns la Frontul Întregirii Neamului Românesc din Bucureşti o bucată de coajă dintr-un mesteacăn, pe care scria numele mamei sale Şalaru Domnica şi satul unde se afla în Siberia, cu gândul că va citi vreodată fiul cel mare al ei din România. Aceştia au publicat adresa cu pricina în presa centrală şi aşa Ioan Şalaru îşi descoperă familia după treisprezece ani. S-a hotărât să plece împreună cu soţia sa, în anul 1957, după nenumărate demersuri făcute către statul român şi cel rusesc. Ajungând în depărtata Siberie, este marcat de tragedia mamei şi a fraţilor săi ce trăiau într-o sărăcie cruntă, dar şi de aflarea morţii tatălui său, care a fost împuşcat de un militar rus în minele din centrul Siberiei, în anul 1945. Această veste a fost ca un trăsnet pentru el! Ce-o fi fost în sufletul lui Ioan Şalaru la aflarea cruntei veşti!. Aceste nenorociri l-au marcat până la sfârşitul vieţii. Poate că acesta este și motivul pentru care dădea impresia celor din jur, ca fiind un om dur, lucru ce era de înțeles pentru cei ce-i știau povestea.

Profesorul Ioan Şalaru a fost un adevărat dascăl, serios, echilibrat, cu un caracter puternic, a cultivat o

13

ANUL 3 � NR. 6

Nouă, vornicenenilor, nu ne rămâne decât să dăm dovadă de înțelepciune și să cinstim cu demnitate acești înaintași. Am putea, cu mândrie, să atribuim școlii, la care au muncit, numele ,,Maria și Ioan Ș alaru” și, anual, să trecem pe la mormântul unde odihnesc de veci, în Botoșani, să întreprindem cele criștinești.

Bibliografie: 1.Gheorghe Gherman, ,,Vorniceni, însemnată

vatră strămoşească”, Editura Agata, 2007; 2.Dionisie Pădureţ, ,,Vorniceni, leagănul

împlinirilor mele”, Editura Agata, 2007.

scumpi oameni – părinții și frații. Părinții, i-au fost umiliți, chinuiți și executați fără milă. O familie martirizată! Familia Ș alaru din Vorniceni este urmașa acestor martiri ai neamului. Aici, în Vorniceni, și-au gasit mângâierea și liniștea sufletească, sătenii noștri înțelegând deplin durerea lor. Domniile lor, la rându-le, au răsplătit acest gest, dovedind atașament și dăruire în munca de formare și modelare a tinerilor din Vorniceni.

Fie-le țărâna ușoară! Sigur, acolo sus, și-au găsit dreptatea!

povestească. Am aflat că s-a născut la 21 martie 1921 la

Vorniceni, într-o familie de ţărani gospodari, pe care-i chema Costache şi Casandra.

Încă de mic a participat alături de părinţi la muncile agricole, la seceratul grâului, la cositul fânului, la aratul ogoarelor iar clasele primare le-a urmat la şcoala veche din

deal (şcoală construită în anul 1913, în timp ce era primar Toader Fasolă), fiind instruit şi educat de învăţătorii Hrib Alexandru, Istrate Dumitru şi Ciubotaru Constantin. În acel timp erau nişte ierni geroase, zăpada înaltă „până la stâlpii de telegraf”, prilej pentru el de a încerca toate derdeluşurile din Valea Fânaţului, la săniuş, împreună cu prietenii săi Dăscăleanu Gheorghe, Asavei Ion şi Barbacaru Ion. Ca elev în clasa a IV-a, a jucat într-o piesă de teatru, unde a interpretat rolul unui moşneag, ce trebuia să fie îmbrăcat într-un cojoc, pe care l-a împrumutat de la dascălul Ştefănoaie. Piesa a fost pusă în scenă de învăţătorul său,

Ciubotaru Constantin, piesă cu un conţinut educativ, legat de combaterea alcoolismului.

Ajuns la vârsta de 17-18 ani, în preajma celui de-Al Doilea Război Mondial, participă la şedinţele premilitare conduse de învăţătorul Dumitru Olaru, căpitan în rezervă, care avea o comandă scurtă şi fermă. Învăţătorul Dumitru Olaru pleacă peste puţin timp pe front iar el este instruit în continuare de învăţătorul Piscuzub Dumitru.

Cu ocazia sărbătorilor de iarnă, moş Andrei Nichita participă împreună cu alţi tineri la hora ţărănească organizată de învăţătorul Piscuzub Dumitru, horă ce se desfăşura în faţa Primăriei vechi. Flăcăii trebuiau să scoată la joc fetele nemăritate din sat. Părinţii fetelor şi ai flăcăilor, aşezaţi în cerdacul primăriei, urmăreau cu mare atenţie desfăşurarea jocului. Fiecare dans era comentat cu voce joasă, se râdea pe înfundate sau se aruncau priviri

,,Vorbele şi faptele cuiva se desfac totdeauna pe fondul caracterului său.

Vorba bună şi zâmbetul şi fapta binefăcătoare sunt raze ale soarelui răsfrânte în sufletul omului. Din sufletul omenesc e de cules ceva în fiecare zi :

dacă uiţi s-o faci, poamele vor putrezi pe jos.” (Nicolae Iorga)

Despre cei dragi, nu ne săturăm

niciodată să vorbim. Pentru mine, a fost dintotdeauna o mare plăcere să discut cu un om atât de înţelept ca moş Andrei Nichita. De aceea, într-o zi geroasă de iarnă, când soarele era aproape acoperit de lună, iar razele lui nu mai aveau nicio putere, i-am făcut o vizită. În poarta curţii, am fost întâmpinat de un dulău foarte credincios stăpânului, care m-a lăsat cu greu să intru în casă. L-am găsit pe moş Andrei singur, încălzindu-se la flacăra ce pâlpâia în gura sobei. Nu pot să descriu câtă bucurie i-a sădit în suflet prezenţa mea !

Chiar la începutul discuţiei noastre, mi-a amintit că de mult timp, când avea copiii mici, îl vizitam mai des, dar după ce aceştia au crescut, vizitele mele s-au rărit.

Deşi se află la o vârstă înaintată, este lucid, comunicativ, are o privire ageră şi pătrunzătoare, de-ţi ajunge până în adâncul sufletului. Este de o generozitate cum rar întâlneşti şi de o sensibilitate aparte. Vocea lui este caldă iar sufletul i-a rămas tânăr. Uitându-mă la el, vedeam căldura sufletească oglindită în ochii lui, de culoarea cafelei, obrajii atinşi de vreme şi-i admiram întregul chip, îndulcit de râsul tineresc. L-am rugat să-şi rezerve ceva vreme pentru a discuta despre unele momente mai importante din viaţa sa. A acceptat cu o singură condiţie : să pună pe masă un păhărel de ţuică. S-a ridicat de pe scăunel, a căutat într-un dulăpior şi a găsit o sticluţă de rachiu de casă, făcut în gospodăria personală, pe care l-a turnat într-o căniţă, ca să se încălzească şi a început să

MOŞ ANDREI NICHITA – VETERAN DE RĂZBOI, CONTINUATOR AL

OBICEIURILOR LOCALE

Autor: Teodor EPURE

14

ANUL 3 � NR. 6

Mai întâi au sosit avioane româneşti care au fotografiat poziţia ruşilor la Sevastopol, apoi au bombardat oraşul, reuşind să forţeze capitularea, fără sprijinul unităţii sale. În continuare, unitatea sa a cutreierat munţii Crimeei, pentru a distruge partizanii care acţionau spontan, momente în care mulţi soldaţi români au căzut la datorie. S-au retras apoi în Caucaz, unde s-au dus lupte grele, în urma cărora moş Andrei Nichita a fost rănit uşor şi apoi transportat la spitalele din Kiev şi Bălţi.

În preajma sărbătorilor de iarnă ale anului 1943 a venit acasă în concediu, pentru o perioadă scurtă de timp, apoi s-a prezentat la unitatea sa din Piatra-Neamţ unde, împreună cu camarazii săi, au ocupat poziţii de apărare la Târgu Neamţ, Humuleşti, locul de naştere al marelui nostru povestitor Ion Creangă, într-o pădure, la un observator. Nu după mult timp, a primit de la centru următorul ordin, pe care l-a comunicat comandantului său: „Din ordinul majestăţii sale, Mihai I, nu se mai trage niciun foc de armă împotriva armatei sovietice. Cel care trage va fi considerat trădător de ţară”.

În vara anului 1944, ajunge acasă, trecând prin multe peripeţii neplăcute, din cauza unor soldaţi sovietici întâlniţi în cale, fiind nevoit să meargă mai întâi călare, apoi pe jos, peste câmpuri şi prin păduri. Ajuns acasă, a trebuit să stea o lună de zile ascuns, pentru că ruşii care se retrăgeau luau mulţi prizonieri, pe care îi duceau în lagăre din Uniunea Sovietică. În toamna anului 1944 se căsătoreşte cu Ungureanu Maria şi a început să lucreze pământul care fusese pârloagă mulţi ani, din cauza războiului. Din căsătorie au rezultat şase copii, trei fete şi trei băieţi. Băieţii sunt plecaţi în diferite oraşe ale ţării iar fetele au rămas în sat. A trecut apoi prin momente grele : seceta din anii 1946-1947, cotele pe care trebuia să le dea statului la un preţ derizoriu precum şi impozitele impuse de regimul comunist. Pentru a scăpa de cote s-a înscris în

întovărăşire. Greu s-a convins să se înscrie în gospodăria colectivă iar din această cauză, fiica sa, Ileana, n-a fost primită la Liceul Agricol Şendriceni, cu toate că la examenul de admitere a reuşit cu notă mare, rămânând pentru totdeauna în sat, fapt pentru care regretă mult. Totuşi, s-a înscris în gospodăria colectivă mai târziu, unde a îndeplinit şi funcţia de magaziner. În perioada anilor 1970-1975 a lucrat ca achizitor la cooperativa de consum. Revoluţia din anul 1989 a întâmpinat-o cu mare bucurie, întrucât a reuşit să devină din nou proprietarul pământului pe care l-a apărat cu preţul vieţii sale. Acum este pensionar, veteran de război, cu decoraţii, mulţumit că a ajuns să-şi vadă nepoţii şi strănepoţii la casele lor.

admirative dansatorilor pricepuţi. E lesne de înţeles că aceste comentarii se amplificau a doua zi, acasă, când sărbătorile şi vremea rece de afară favorizau vizitele scurte şi poveştile la gura sobei. Dacă fata era jucată în toate zilele sărbătorilor de iarnă, de acelaşi flăcău care a invitat-o la joc, aceasta era obligată, potrivit tradiţiei, să-i dea un colac mare. Primirea colacului se făcea, de obicei, în ziua de 7 ianuarie, ziua sfântului Ioan Botezătorul, când flăcăul respectiv, însoţit de un grup de prieteni, se prezenta la părinţii fetei, unde avea loc un ceremonial respectat cu sfinţenie, se închina un pahar de vin şi primea colacul. Pe la amiază, aceste grupuri de tineri, în frunte cu flăcăul care avea colacul, defilau prin sat, priviţi cu simpatie şi respect de către femei, copii, bătrâni, ce se aflau pe marginea şanţului.

Moş Andrei Nichita îşi aminteşte cu nostalgie de momentele fericite ale tinereţii, când a primit colac de la Maria Istrate, Aneta Maxim şi de la alte fete din sat şi-i pare rău că aceste obiceiuri au dispărut încet, încet, în timpul regimului comunist.

În acea perioadă, a fost vornicel şi flăcău de onoare la multe nunţi unde, împreună cu alţi flăcăi vrednici din sat, în ritmul muzicii, participa la ceremonialul scoaterii miresei din casă, la hora miresei, la jocul cel mare, la furatul miresei, juca zestrea miresei, formată din tot ceea ce avea mai frumos : covoare, plăpumi, perne, cultuce, tablouri, sâpet şi macaturi. Cu această ocazie, se adunau toţi din sat, să vadă şi să aprecieze măiestria miresei, frumuseţea lucrurilor dar şi dansul talentat al flăcăilor cu foc în tălpi. Era o artă să ştii să dansezi cu lucrurile ridicate, să pui în valoare minunăţiile ieşite din mâna viitoarelor gospodine.

Dar momentele de veselie şi libertate au trecut repede şi a sosit momentul să fie incorporat, la 25 februarie 1942, la unitatea 17 vânători de munte din Piatra Neamţ. După o perioadă scurtă de pregătire militară, mai precis la 4 iunie 1942, a plecat pe frontul de răsărit, împreună cu unitatea sa. A ajuns în peninsula Crimeea, fiind pregătiţi pentru atacul de la Sevastopol, unde se duceau lupte grele între armatele nemţeşti şi cele ruseşti.

15

ANUL 3 � NR. 6

trezit cu capul cât „o baniţă”, cu o reclamaţie la miliţie şi supărarea vecinilor. Dar aşa-i viaţa când eşti tânăr şi mai „eşti şi în bani”. „Pomenirea” făcută cu vin spumos şi-o vor aminti toată viaţa prietenii şi vecinii lui.

Întors acasă, din Bucureşti, în 1991, s-a apucat de gospodărie, dar n-a uitat nici de „fazele” revoluţiei din 1989, pe care a văzut-o din plin. Locuind în cămin de nefamilişti pe lângă Ministerul Educaţiei, era sfătuit ca noaptea să doarmă cu cei din cameră pe jos (pentru că se trăgea din toate părţile). Era 24 decembrie 1989 şi s-a hotărât, cu vreo 10 zile înainte, să vină acasă, la sărbătorile de iarnă. Cum să ajungi până la Gara de Nord, când puteai să intri în vizorul unui puşcaş. Pe după blocuri, mergând aplecat, a ajuns aici. Numai că şi aici se trăgea, nimeni nu ştia dacă va pleca vreun tren într-o direcţie sau alta. S-a retras spre triaj, a revenit şi într-un târziu a plecat după orele 22. Dar trenul ba mergea, ba stătea, în plin câmp, pe la Ploieşti, pe la Buzău. Dincoace de Focşani era linişte şi a mers spre casă, îngândurat. Viaţa i-a fost pusă în pericol, oricum. Dar, curajos, hotărât şi cu gândul la ajutorul lui Dumnezeu, venit acasă s-a apucat de munca în familie, la crescutul vitelor şi oilor, dar odată căsătorit (după 1991), alături de cea care i-a fost dragă cultivă pământul, creşte vite iar în lunile de toamnă şi primăvară timpurie completează bugetul familiei cu bani câştigaţi din lucrări de instalaţii pentru apă, electrice şi sanitare. Dumnezeu l-a ajutat să fie şi evlavios şi milos. Unele lucrări făcute bătrânilor le lasă mai ieftine, lucrările la cele 2 case praznicale ale bisericilor le-a făcut gratuit ca şi alte lucrări de electricitate în interiorul lor, a lucrat la o serie de construcţii civile şi mănăstiri la Lupşa, Arieşeni, jud. Alba, în jud. Cluj şi în jud. Bihor.

I-a plăcut şi-i place să lucreze, oriunde ajunge, la câmp, la instalaţii (muncă mai curată şi căutată), înţelege rostul şcolii, îndrumă şi ajută, ca şi cumnatul său, monahul Simion (de la Lupşa), copiii (Augustina, Cosmin şi Alexandru) cu cărţi, laptop, computer, dar le oferă şi o viaţă tihnită, cerându-le totodată să dea rezultate. Şi este mulţumit de ei.

Titel, consider că, datorită calităţilor care reies din cele arătate, ai reuşit „cu brio” în viaţă şi Dumnezeu te va ajuta în continuare, pentru că eşti un ales al LUI.

Să fii sănătos, alături de cei dragi!!

Titel Glisă a venit „pe lume” la 30 aprilie 1971, la Vorniceni. Provenind dintr-o familie potrivit de mare, este al doilea din copiii lui Costache şi Ana, care mai are încă 3 băieţi şi 3 fete. A învăţat 8 clase la Şcoala nr. 1, apoi treapta întâi la Şcoala 3 Vorniceni, după care a urmat Şcoala profesională de electricieni, de un an şi două luni în cadrul întreprinderii în care a şi fost angajat (Întreprinderea Administraţiei Clădirilor de Stat – I.A.C.). Se pare că, urmând această şcoală, fiind conştiincios şi deosebit de interesat să cunoască cât mai mult, a „prins” ultimul tren, din mers, pentru că acestea sunt cerinţele vieţii de astăzi. Dar şi la această şcoală, dar şi mai târziu, la cursurile de calificare pentru instalaţii sanitare, pe care le-a urmat la Cluj (acum 5 ani) i-au fost şi mai mult de un real folos pentru că astăzi ştie să sudeze, face instalaţii de aprovizionare cu apă, instalaţii de baie şi multe altele. Este unul din puţinii tineri, care locuiesc în Vorniceni, care se angajează la clienţi că garantează nişte lucrări de o calitate foarte bună, pe care apoi le şi întreţine. Ucenicia şi-a făcut-o în Bucureşti, la amenajarea şi modernizarea clădirii ambasadei ruse din şoseaua Kiseleff, a celei care a aparţinut familiei regale. Dar un asemenea tânăr a avut o copilărie plină de întâmplări fericite şi mai puţin fericite, dar mai ales din care a învăţat că numai prin muncă cinstită, corectitudine, hotărâre reuşeşti în viaţă. A urât minciuna şi „are capul pe umeri” oriunde şi oricând. Ca orice copil are o istorioară hazlie, ca mulţi din copiii noştri. Într-o iarnă, după 1 ianuarie, la aproape o săptămână, ce s-a gândit, împreună cu alţi copii de pe uliţa sa. Au îmbrăcat costumaţia de căiuţi, capră, urs „şi-au luat-o prin sat” ca să mai câştige câţiva lei. Este drept că unii vecini „i-au miluit” cu ceva firfirici, unii hohoteau de râs iar alţii i-au luat cu joarda, bagicurându-i (certându-i). Cred că avea vreo 10-11 ani. N-au trecut nici măcar 6-8 ani şi, cavaler fiind, cu şcoală de electrician făcută, n-a putut să-l refuze pe un vecin să-i facă instalaţia electrică la un mic popas (mică bodegă). Ca de obicei, a lucrat corect, repede, de calitate foarte bună şi seara, târziu, a primit plata şi „cinstea”. A fost întrebat ce-ar vrea să servească? S-a gândit că n-ar strica 1 sticlă de vin spumos, pe care a servit-o cu prietenii. Dar, să nu uităm, luase plata lucrării. Şi, cum stă bine unui „tânăr cu bani”, a vrut să mulţumească pe prieteni, pentru că doar „pe-un dinte” le dăduse înainte. Şi a comandat o navetă de vin spumos şi a început distracţia, veselia şi gălăgia, pe uliţă. Pe care din ei îi interesa că era ora 24, că lumea dormea, că pe unii îi deranjau zgomotul. S-au liniştit într-un târziu, a doua zi s-a

GLISĂ CONSTANTIN (TITEL) – tânărul harnic, curajos, hotărât, serios, corect, care urăşte minciuna, evlavios şi bine orientat, care a „prins” bine

ultimul tren, din mers

Autor: Gheorghe Gherman

16

ANUL 3 � NR. 6

şi, fiind cea mai mare, era trimisă la arat, prăşit, cărat cu fraţii mai mici. La circa 1 an de la plecarea în armată, unul din colegii săi care fuseseră în concediu i-au adus vestea că are „un flăcău frumos” născut, pe care l-a văzut târziu de tot, la peste un an. Săraca mătuşa Ileana cu un copil mic, cu o casă bătrânească, mai mult descoperită de stuful putred, decât acoperită, cu pământ care trebuia însămânţat, prăşit, a suferit din greu şi ea, în cei 2 ani. Nici la întoarcerea lui Moşul Gheorghe din armată nu era situaţia mai bună; şi acum smulgeau ciuclejii din pământ rămaşi din anul anterior şi în acele găuri puneau cu mâna 2-3 grăunţe iar vara prăşeau aceste bucăţi de teren;

prin 1955-1956 semănau „cu mâna” bucăţile arate după care le grăpau sau puneau grăunţele „pe brazdă”.

Încet-încet, după 1957, s-au pus bazele primelor întovărăşiri agricole – Moşul Gheorghe spune – Am dat tot pământul la întovărăşire, îl lucra cu mătuşa Ileana şi de la batoză, de la Irimia Asavei, venea cu 2-3 saci de „codină” (grâu amestecat cu pleavă) şi multe paie –. Majoritatea cerealelor le dădea ca şi cote la stat (din cereale, carne de porc, de vită, de lână). Dacă nu le dădeai şi nu plăteai impozitele şi numeroasele taxe ţi se confiscau lucrurile din casă (scoarţe, căruţe, cai, oi).

Imediat, după 1959, a început „convingerea” – propaganda – necesităţiii de înscriere în Gospodăria Agricolă Colectivă.

Întrebându-l când şi cum te-ai înscris, mi-a descris înşelăciunea la care se recurgea. Un consătean de-al lui, „înhămat” la propaganda pro-colectivistă „l-a îngrămădit” la o dugheană (prăvălie) să iscălească un fel de cerere că va primi gaz lampant, dar dedesubt se afla cererea de solicitare de a fi primit în gospodăria colectivă. Aceasta se întâmpla după ce numeroase „echipe de convingere” îi trecuse pragul casei; alţii se ascundeau în câmp, în pădure, ca să nu iscălească aceste cereri. Fratele lui, Vasile, îi propunea să facă cerere de intrare în colectivă pentru a-l putea lua la Iaşi, pe fiul lui moşul Gheorghe, la şcoală. Când deja se afla pe lista celor înscrişi, afişată şi pe holul Şcolii nr. 2, s-a început munca, dar nu înainte de a i se confisca carul, grapa, plugul.

Ca să poată câştiga cât mai multe norme şi puncte s-a văzut nevoit să muncească unde era mai greu: la săpat gropi pentru livadă, în CAP (GAC) respectând 100% standardul de lăţime, adâncime, încât uneori îl şi certau unii lucrători care lucrau cu el; la săpat terase – pe 700m, pentru plantarea viţei de vie, la confecţionarea chirpicilor, atât de mulţi, încât s-au construit peste 8 grajduri, o magazie de cereale şi alte dependinţe; în august-octombrie, timp de mai mulţi ani, a lopătat grâul din magazia „Ruptură” – de unde a şi „câştigat” boala astmului bronşic. După ce fiul său a urmat liceul şi facultatea, a fost „nevoit” ca în 4 ani, iarna,

Moşul Gheorghe este vornicenean get-beget prin naştere şi viaţa sa întreagă. Născut la 13 mai 1926 din părinţii Andrei şi Domnica, a fost al doilea din cei 7 fraţi şi surori. S-ar putea spune că Dumnezeu i-a dat „puterea” de a răzbi prin foarte multe greutăţi de-a lungul sale vieţi – până la cei peste 84 de ani. Din toţi cei 7 fraţi au supravieţuit doar 3, pentru că Ileana, cea mai mare, a murit în 1946 de foame împreună cu Leonora, cea mai mică, în aceeaşi zi, fiind duse direct la cimitir (pentru că mureau foarte mulţi de foame şi preotul nu mai răzbea cu înmormântarea creştină). Ceilalţi doi, Ioana şi Costache au murit, Ioana imediat după naştere, iar al doilea la 2 ani – îmbolnăvindu-se. De altfel şi bătrânii lui, Andrei – a murit făcând efort mare la munca de la Casa parohială, iar Domnica la 3 ani imediat, tot datorită muncii pe care a făcut-o şi ca văduvă dar şi la terminarea fântânii începută cu 3-4 ani în urmă. De altfel ambii „s-au trecut” din viaţă la o vârstă foarte tânără (40-43 ani). Bătrâna a fost nevoită să „îmblătească” grâul cultivat, pentru că nu putea să plătească treieratul şi astfel a căpătat astm bronşic care i-a provocat moartea.

Cei 3 copii orfani, în casa părintească au rămas „grămadă” – Maria, cea mai mică rămânea acasă, să facă mâncare iar moşul Gheorghe şi fratele său Vasile plecau la prăşit la Fundoaia, Fântâna Vătafului şi Împărătesc.

În decembrie 1946 moşul Gheorghe, „cap de familie” a plecat cu trenul în Oltenia (zona Calafat-Băileşti) pentru a munci şi a aduce cereale pentru iarnă (grâu, porumb), unde a stat 9 luni. Pentru munca sa a primit 2 baniţe de grâu şi 2 baniţe de porumb (care i-au fost luate de o rudă mai îndepărtată), pusă pe căpătuială. În lipsa lui, cei doi fraţi rămaşi acasă mergeau cu cerşitul de la o casă la alta, pentru a primi câte ceva, dar atunci prea puţini aveau „de dat”. Un căuş de făină (cam o farfurie) l-a „costat” pe moşul Gheorghe, ca să hrănească şi pe fraţi, 72 ari de pământ (1/2 de falce). Noroc cu fraţii săi, că au fost luaţi de vărul lor, mai în vârsta, Vasile Gherman, la Cernăuţi, unde se refugiase, iar mai târziu împreună cu acesta au ajuns la Iaşi şi a învăţat ceva carte. Moşul Gheorghe n-a putut să înveţe prea mult, decât 2 clase. Întors acasă, din Oltenia, a fost luat, la puţin timp, în armată. Şi ca soldat a avut o viaţă deosebit de grea. A fost timp de un an la Regimentul 37 Infanterie Constanţa, la o brigadă de artilerie, branduri 120mm împreună cu Dumitru Visileanu (mai târziu cantor bisericesc), Pavăl Ion, Smochină Costache, la transmisiuni. Au fost zile când moşul Gheorghe aduna coji de cartofi de la gunoi, în unitate şi le mânca crude, ca să-şi „astâmpere” foamea, îngrijea de cai, iar dacă nu-i plăcea comandantului cum erau ţesălaţi era aspru pedepsit. Tocmai înainte de plecare în armată s-a căsătorit cu mătuşa Ileana (1948), şi ea foarte necăjită, care trăia într-o familie cu mamă vitregă

MOŞUL GHEORGHE GHERMAN „Zvârcan de milioane”

Autor: Doina Ivaniciuc

17

ANUL 3 � NR. 6

potârnichile” şi se ascundeau în diferite „văiugi” şi reluau apoi lucrul. Tocmai îşi aducea aminte, moşul Gheorghe, după 10-15 ani, când pe aceleaşi terenuri cosea sau secera grâul, punea pe legători, făcea clăi iar apoi le transporta la girezile aliniate pe aria de la Irimia Asavei. Nu l-au speriat niciodată arşiţa Soarelui, ploaia cu grindină, ieşirea Ibănesei din albie, înotând până la gât în apa învolburată, iar mătuşa Ileana cu copilul în baierele traistei, iar toamna la desfăcatul (depăşunatul) şirelor de porumb înşirate în toată grădina. Toată viaţa lui a fost „o luptă” continuă cu vicisitudinele ei şi cu soarta pe care i-a hărăzit-o Dumnezeu.

Să trăieşti, moşule Gheorghe, mulţi ani de aici înainte!

să lucreze în mina Ruşchiţa, pentru a-l putea purta „în şcoli”.

În a doua parte a vieţii CAP-ului moşul Gheorghe a suferit ca şi ceilalţi săteni: muncă multă, plată din ce în ce mai mică iar seara, când, sleit de puteri voia să facă o bucată de mămăligă se întrerupea lumina iar după evenimentele din 1989 a reuşit măcar şi în parte să se bucure de o pensioară – de CAP, de stat, pentru puţina vreme lucrată şi ca veteran de război.

În 1945 după o scurtă pregătire premilitară, a fost dus ca voluntar, pe jos, în zona Focşani – la Călieni, Vadu-Roşca şi Suroaia unde până la amiază făceau instrucţie pe teme de luptă iar după amiază construiau „cuiburi” printre cazematele mari, între Siret şi Putna, ca să nu „pătrundă” duşmanii (ruşii). Contigentele 1948, 1947, şi 1946, din care făcea şi el parte erau în linia a II-a iar cele din 1944, 1945 au fost băgate pe front. Cu toate că până la Suceava avusese în picioare opinci din piele de porc, ajunşi la Fălticeni erau rupte şi fiind ploaie şi lapoviţă în primăvara acestui an au mers cu picioarele mai mult goale până la Focşani. În trecere, ruşii confiscau cai, vite, putini cu brânză, găini, ouă din orice gospodărie intrau. S-au întors, tot aşa, din sat în sat cu mare frică şi pază spre sfârşitul verii. Uneori aviaţia rusească mitralia din zbor câmpurile unde se afla lumea la secerat grâu. Cu toţii fugeau „ca

Cultiva grâu, porumb, floarea soarelui, orz, fasole şi creştea vaci, oi şi porci. Pentru că de mic i-a plăcut să muncească şi să fie prietenos era apreciat de toţi sătenii. Pe timpul foametei (1946-1947) a smuls cu mâna grâul foarte mic pentru paie (folosite la hrana animalelor, iarna, dar şi la lutul de la case). Atunci a primit ajutor internaţional, grăunţe, fasole conservate şi altele. Tatăl său a fost nevoit să vândă vaca în Oltenia, pentru a aduce 2-3 saci de grăunţe. După aceasta au urmat alte nevoi: cote de carne de porc, vită, lână, lapte, ouă.

Trupele ruseşti, fie cele în retragere, fie cele rămase în ţară, i-au luat carul, vaca, oile. După 1957, cu greu s-a lăsat convins să intre în întovărăşirile agricole, cu 20 prăjini de pământ, de pe tarlaua Dealu-Crucii. Cu trecerea la colectiv iarăşi a fost înşelat, deşi fugea prin satul Balinţi. O echipă de convingere „l-a înşelat” şi a semnat cererea. I s-au luat plugul, grapa, a dat grâu, porumb pentru sămânţă, în primul an, la G.A.C. dar nimeni nu i-a mai dat înapoi „împrumutul”.

Iarna, soţia sa ţesea feţe de masă, macaturi, cuverturi, „alegea” scoarţe moldoveneşti, pe care le vindea ca să poarte copiii „în şcoli” – la Săveni, Dorohoi sau Botoşani.

Anii au trecut, a mai lucrat pe şantier şi astăzi este pensionar. Suferă de mai multe boli dar este mulţumit că n-a făcut rău nimănui şi s-a înţeles cu toată lumea.

Să trăieşti moşule!

Moşul Fliuşcă s-a născut la 31 martie 1926 în Vorniceni.

Dintre cei trei fii şi fiice, el este primul copil din familie. Încă de când era mic, a trăit în multe lipsuri. Pe la tinereţe, rămânea orfan de mamă. Afectat mult de această dispariţie a mamei, care îl iubea foarte mult, şi-a zis că n-o să se mai însoare niciodată. Dar timpul trecea. Pe la 18-20 de ani mergea la instrucţie cu premilitarii. Acum, împreună cu alţi tineri de vârsta lui, a fost chemat la ordin şi trimis pe jos, timp de două săptămâni, până la Suroaia, Vadu-Roşca şi Călieni, jud. Vrancea, pentru a lucra, alături de germani, la construirea şi acoperirea cu pământ a cazematelor şi săparea tranşeelor. Chiar cumnatul şi socrul său au fost luaţi cu căruţa să transporte bagajele (1944). Drumul de întoarcere l-a făcut tot pe jos. Când avea 21 de ani a fost încorporat, la grăniceri, la Olteniţa, unde a stat jumătate de an şi apoi a fost mutat la Calafat-Salcea, pe fontieră. Îşi aduce aminte cum, în timp ce patrula, călca prin culturile de ardei, lubeniţă, cereale. Înainte de armată dar şi după, participa ca flăcău la clăcile de tors cânepă, de lipit cu lut casele de furci, îmbrăcat în cămaşă lungă de bumbac şi cânepă cu ciupici în picioare. Claca de tors se făcea „la curte”, la Păun (unde, mult mai târziu, a funcţionat dispensarul uman).

Dar de mic şi apoi mai târziu a lucrat pământul. Cele 2 ha ale sale şi încă 1,25 ha ale soţiei (din familia Chiorescu), cu care s-a căsătorit în 1953.

FLIUŞCĂ GHEORGHE – veteranul vornicenean care s-a împăcat totdeauna

bine cu toţi locuitorii satului Autor: Gheorghe GHERMAN

18

ANUL 3 � NR. 6

au căutat un vad pentru a putea trece cu căruţa. La Epureni (Comuna Ungureni) au găsit un loc de odihnă, la un sătean, dar n-au vrut să intre în casă, fiind plini de păduchi. Au intrat în interiorul căruţei încărcate cu fân, pentru a nu fi descoperiţi de patrulele ruseşti, pe care le întâlneai peste tot. Ca să nu facă zgomot cu căruţa la trecerea peste linia ferată, la Borzeşti, au urmărit patrula să se îndepărteze vreo 500-1000m şi au trecut, dar tot au fost auziţi şi a început „răpăiala”. Ei scăpaseră, însă. Dar nici în sat, odată ajunşi acasă, nu „şi-au luat de-o grijă”. Aici, de la comandamentul rusesc, instalat unde este casa lui Mihai Ungureanu, a fost atenţionat de o patrulă să predea mantaua, dar a avut şi ei o „pilă” – moşul Nizu – Popovici – prieten cu tatăl lui care l-a asigurat că nu se întâmplă nimic dacă nu o aduce.

În 1949 s-a căsătorit cu Maria Sârbu, care zice că „a mers după moşul Nică pentru că era înstărit”. Au stat puţin – „la un loc” cu părinţii lui şi cu banii de la nuntă, cu cei 2 juncani de la socru, care au fost vânduţi, cu 2 cai şi nişte oi date de părinţii lui, ca dar, au cumpărat o casă acoperită cu stuf. La puţin timp au cumpărat o vacă, pe care au pus-o la jug împreună cu vaca tatălui lui, pentru a lucra pământul. Mai târziu şi-au cumpărat cal, vacă, oi. Având 4 ha pământ (considerat „bogat”) cultiva 1 ha cu grâu, pe care-l secerau singuri, cărau suozii la arie, la Irimia Asavei, iar celelalte suprafeţe le cultivau cu porumb, orz, ovăz, floarea soarelui. Cu toate că era o suprafaţă mare, ei lucrau tot pământul. Tanti Maria „alegea” iarna la scoarţe, carpete, pe care moşul Nică le vindea la Rădăuţi. Erau zile când ea venea de le câmp şi lucra la scoarţă până la orele 23-24. Timp de 23 de ani a

lucrat mai tot timpul singură la covoare. Deja veniseră pe lume cei 4 copii care au învăţat foarte bine şi era nevoie de bani. Ei sunt: Dumitru – ofiţer MapN – acum colonel – pensionar, Viorica – profesoară gr. I Limba Română, fostă directoare la Orăşeni Vale, Ana – fostă cont ro loare de ca l i ta te la Electrocontact Botoşani şi Ion – f o s t l ă c ă t u ş m e c a n i c l a Electrocontact. Cu toţii sunt căsătoriţi şi bine situaţi. Este bucuria părinţilor lor care,

iubitori de carte, au transmis şi urmaşilor aceeaşi înclinaţie. Aşa că gluma lui moşul Nică Pânzariu că au fost foarte multe momente, mai ales în perioada 1945-1946, când putea da faţă cu „cumătra cu coasa” am savurat-o, însă am realizat imediat că toţi cei care au fost în situaţia lui, în timpul războiului, şi la întoarcerea armelor împotriva Germaniei hitlariste, odată cu pătrunderea ruşilor în ţară, au trecut prin momente deosebit de grele şi nesigure iar imediat, „colac peste pupăză”, a urmat seceta din 1946-1947, care a adâncit şi mai mult greutăţile vieţii.

La cei 86 de ani moşule Nică, alături de „tovarăşa” matale de viaţă Maria, îţi doresc tot binele din lume!

Moşul Nică Pânzariu este născut în Vorniceni, la 14 iulie 1924, din părinţii Andrei şi Aglaea.

Au fost doi copii în familie – 1 băiat – cel mai mare şi o fată. După primii ani de viaţă, petrecuţi în familie, beneficiind de o educaţie destul de bună, a urmat şcoala, unde a învăţat 5 clase. Fostul său învăţător, Cronţ, şi următorii, Olaru, Ciubotaru (şi fost director) îl considerau ca fiind foarte bun – mai ales la matematică. Moşul Nică spune că: „nu mă dădea nimeni jos” la matematică. De aceea, la una din ciondănelile cu un alt coleg, l-a lovit cu „taşca” de traistă, ce avea în interior o plumbuieră de lemn, s-a ales cu pedeapsa stabilită de directorul Ciubotaru – de a sta în genunchi şi cu o vargă la palmă – învăţătorul lui, Cronţ, care ţinea mult la el, l-a „salvat” de la pedeapsă.

Dar la vremea aceea (1931-1933) copiii trebuiau să fie alături de părinţi la munca câmpului sau pe lângă casă. A păscut cele 40 de oi iar dimineaţa, foarte devreme, deşi mic, le ducea „în porneală”. Când nu mergea cu oile, mergea la cărat porumb, la Mogilă (Movila Arsă). Aşa ca pentru el zice că n-ar prea vrea traiul celor tineri, de azi, (a unora), cărora nu le place munca în agricultură.

Ca şi flăcău, mergea la clăci (iarna), la „gioc”, pe toloaca de la magazinul din vale şi se mai iveau situaţii când grupul „celor din sus”-Zvârca se certau (de regulă – de la fete) cu cei din „cotu din jos” (centru).

I-a rămas, în memorie, că tatăl său nu prea l-a bătut, însă era foarte autoritar, în schimb mama sa îl cam „cârpea”, dar nici el şi nici sora nu aveau voie să „comenteze”. Părinţii i-au învăţat că-i „ruşine” să treacă pe lângă concetăţenii din sat şi să nu salute.

La vârsta de 20 de ani (în 1946) a fost „luat” în armată, la jandarmi CFR. A făcut armata în multe locuri, la poliţia gării-Iţcani-Suceava, la Vama, Molid. Pentru că „asculta” de superiori, a fost trimis la multe cursuri, devenind caporal şi apoi sergent. Ca premilitar a fost dus în zona Călieni, Vadu Roşca şi Suroaia (Vrancea), ca să lucreze la „cuiburi de mitraliere” – cazemate. Ruşii, intraţi în ţară, i-au „împins” până la Urziceni, de unde, fiecare, s-a împrăştiat „ca potârnichile” ca să nu fie prinşi grupaţi şi să nu fie luaţi prizonieri (de ruşi, după sfatul ofiţerilor care-i conduceau). Împreună cu Gh. Rusu s-a ascuns, în drum spre Vorniceni, prin ogoarele de floarea soarelui, porumbişti. S-au întâlnit şi cu Alexandru Muraraşu, Toader Epure ş.a. care se întorceau din refugiu, din Oltenia. Câteva zile s-au oprit la un gospodar, fiind hrăniţi şi unde s-au odihnit. Dar patrulele ruseşti erau peste tot. Acestea le-au confiscat ciubotele, centura şi bagajul din căruţă, unul din caii cei mai buni. Aici, la acest gospodar, şi-au făcut opinci dintr-o piele de vită şi au pus hăţuri din sfoară de cânepă iar cele de piele au fost îngropate, în grădina acestuia. Ruşii minau cazematele, pe care le aruncau în aer. Ajunşi mai la nord, pe Valea Siretului, cu mare grijă şi frică

PÂNZARIU A. IOAN Veteranul care a păcălit-o pe „cumătra cu coasa”

Autor: Gheorghe Gherman

19

ANUL 3 � NR. 6

Căsătorit fiind, a avut 2 copii (o fată şi un băiat), care nu au luat din pasiunea tatălui.

De câţiva ani s-a întors în satul natal unde, din când în când, îşi mai împrospătează exerciţiul pictării. Numai că, acum nu mai sunt aşa de multe comenzi, ca altădată. Spune că acum, ca şi pensionar, nu-şi poate permite să picteze pentru o expoziţie pe care să o organizeze undeva într-un salon. Asta nu înseamnă că nu i-ar plăcea, dacă s-ar găsi un sponsor care să-l sprijine.

El şi fratele Theodor, pensionar, în Botoşani, ziarist (fost profesor) s-au „ales” mai iubitori de cultură, din familie, faţă de ceilalţi 4 fraţi. Se pare că dorinţa de a învăţa, a celor 2 copii,a fost un dar de la Dumnezeu pentru că pământul mult, care trebuia lucrat, batoza, şişcorniţa, pe care o avea moşul Nicuşor trebuiau administrate şi nu rareori erau opriţi de a merge la şcoală, dimineaţa şi după amiaza. Dar ei au găsit sprijin şi de la educatorii timpului care şi-au dat seama de calităţile copiilor şi au încercat să-i convingă pe părinţi să-i lase la şcoală. Se pare că unul din ei chiar a fugit la Şendriceni-Pomârla să înveţe şi tatăl a fost nevoit să-l ajute. Iată ce a însemnat şi înseamnă pasiunea şi plăcerea de a şti carte, de a face şi altceva decât agricultură.

Nu degeaba se spune că „veşnicia s-a născut la sat”. Stimate Domnule Gicu, îţi dorim să-ţi păstrezi toată viaţa pasiunea picturii şi chiar să încerci să le insufli şi copiilor această artă –

Să trăieşti!

Născut aici, pe meleagurile vornicenene, acest consătean al nostru, Gicu Ungureanu, se dovedeşte a fi la anii săi încă un activ şi pasionat pictor. Provenind dintr-o familie înstărită a satului, fiul lui Nicuşor şi Adela Ungureanu, o mare parte a vieţii sale, pe lângă afirmarea ca muncitor preocupat de perfecţionarea şi autoperfecţionarea profesională, a dat frâu liber pasiunii, de mic copil, a picturii, ca un hobby, cum fiecare dintre noi îl avem. După terminarea celor 8 clase generale, a făcut şcoala profesională, specializându-se în domeniul electricităţii. A fost încadrat, la Galaţi, ca tehnician electronist la Întreprinderea mecanică. A continuat să se perfecţioneze, ajungând să obţină trepte superioare de salarizare. Dar el, a dat frâu liber şi pasiunii sale. A urmat Şcoala populară de Artă – foto-pictură; pe care a absolvit-o cu note foarte bune (vezi foto).

Încă înainte de aceasta picta, dar de aici înainte a făcut-o şi cu mai mult aplomb. Aşa se face că, după spusele sale, reuşea să cutreiere ţara pentru a lua comenzi şi, implicit, veneau şi finanţele în propriul portmoneu. Dacă ar fi să descoperim în ce domeniu a excelat, se poate numi pictor de portrete şi peisaje, fie după unele fotografii, fie din natură sau imaginate (ori dorite de cei care făceau comanda). De altfel a pictat şi icoane – Sf. Gheorghe şi Maica Domnului cu fiul său, în braţe. Asta se întâmpla în Valea Jiului, la Lainici. După un timp s-a retras în Botoşani, unde a continuat să picteze.

Să descoperim pe sătenii noştri UNGUREANU I. GHEORGHE – pictorul nostru

Autor: Gheorghe Gherman

sa, vrednică gospodină, vara şi toamna merge la lucru, pe câmp, la prăşit, la tăiat porumb şi floarea soarelui, iar iarna se îndeletniceşte şi cu prelucrarea lemnului. Deşi a peregrinat prin ţară, a avut o viaţă plină de peripeţii, acum s-a hotărât să se stabilească definitiv la casa părintească. La prima vedere acest tânăr nu-ţi lasă o impresie deosebită, pentru că este foarte modest dar dacă deschizi o discuţie, îi vezi rodul muncii lui, imediat îţi schimbi părerea şi, vrei nu vrei, îţi vin pe limbă numai vorbe de laudă şi apreciere.

Ghiţă, să ştii că eu sunt unul din sătenii tăi pe care i-ai impresionat prin ceea ce faci şi-ţi doresc să ai cât mai mulţi clienţi, sănătate şi să faci cinste satului tău.

Să trăieşti întru mulţi ani!

Tânărul de numai 39 de ani, vornicenean get-beget, Ungureanu Gheorghe, s-a născut la 1 iulie 1972 şi este fiul lui Ion şi Ana. După terminarea celor 8 clase la Şcoala nr. 1, a mai urmat nişte cursuri de scurtă durată de şofer pe troleibuz şi vatman pe tramvai (în ţară).

Cam de pe la 22 de ani a descoperit că îl atrage munca cu lemnul. Mai întâi „a furat” meserie de la colegii mai în vârstă. Încă de atunci lucra la construirea (confecţionarea) mobilei. Ca ucenic doar şlefuia, aplica furnirul, dar după ce a căpătat experienţă a reuşit să lucreze seturi de mobilă, la comandă. A constatat că-i place această muncă, şi, aşa, după cum singur mărturiseşte, „mănâncă lemnul”. Aflat în faţa unor obiecte lucrate de mâna lui constat că într-adevăr ies adevărate „opere de artă”. Imaginaţia sa, dar şi îndemânarea, au făcut să iasă din mâinile lui troiţe, frumos sculptate, scaune cu spătar, scaune taburet, care artizanale, uşi, ferestre şi altele.

Întrebat fiind de unde s-a inspirat a zis că a văzut o serie de imagini la televizor şi a trecut la realizarea acestor lucrări. De asemenea a mai spus că, uitându-se şi în reviste Nekerman, ar putea, oricând, realiza un set pe care i l-ar comanda cineva.

Ca să admire munca sa, în vara trecută, a scos la poartă carul artizanal iar sătenilor nu le venea să creadă că Ghiţă a lui Nică Ungureanu face aşa ceva. Are 4 copii, locuieşte cu mama

UNGUREANU GHEORGHE – tânărul hotărât, cu multă imaginaţie şi căruia-i place „să mănânce lemnul”

Autor: Gheorghe Gherman

20

ANUL 3 � NR. 6

multe, curiozitatea l-a „împins” să călătorească şi să lucreze câţiva ani în Irlanda. Avea capacitatea să discearnă între bine şi rău şi a reţinut foarte multe idei acolo, pe care le aplică acum, în propria gospodărie. Este o microfermă, unde mai are angajaţi 2 lucrători iarna şi 3 vara. Cumpără păşune din fondul comunal sau de la alţi săteni, însămânţează lucernă, soia, cumpără, în iernile mai grele, fân şi coceni de porumb. Se descurcă foarte bine, deşi, dacă-şi face un bilanţ, profitul nu este prea mare, pentru că pielicelele nu se mai cumpără, lâna de asemenea iar unele societăţi care colectează lapte plătesc foarte puţin litrul. Cu toate acestea nu se descurajează, mai ales că are şi o soţie foarte înţelegătoare, care munceşte „cot la cot” cu el şi îngrijeşte de casă. Dacă stai la vorbă cu ei, nu mai termini. Sunt sfătoşi, deschişi şi nu se plâng de greutăţile pe care le au. Bucuria lor este băieţelul pe care-l au, casa frumoasă pe care şi-au construit-o şi-au împodobit-o, dar

şi cele 200 oi, 6 vaci, 5 viţei pe care le cresc şi îngrijesc cu plăcere. Produsele lor, vara le valorifică la piaţa liberă şi-şi acoperă cheltuielile. Întrebat cum se simte „în pielea” de manager în gospodăria lui, răspunde: - Am multe griji, stress şi câteodată bucurii. A cumpărat oi de rasă de la Roma, Corlăteni, şi intenţionează să aducă un tăuraş de rasă, pentru a trece pe producţia de carne şi lapte (la vite). Dragă Gică, orice om se poate realiza în felul lui dacă munceşte ceva care-i face plăcere. Şi tu

eşti un ADEVĂRAT crescător de animale, vite şi oi. Ceilalţi săteni îţi dorim la mai mult şi la mai mare!!

Acest tânăr este născut la 19.VI.1976, în Vorniceni. El a venit pe lume, al patrulea, între cei 5 fraţi şi surori ai părinţilor Gheorghe şi Aneta.

A urmat şcoala generală de 8 ani, la Şcoala „Prof. Octavian Ionescu” şi clasa a IX-a şi a X-a la Şcoala nr. 3 Vorniceni. Din familie, cu toţii, copiii băieţi şi fete, au fost deprinşi cu munca şi dragostea pentru animale, mai ales oi (veche în familie). De multe ori încă nu era răsărit Soarele şi Gică trebuia să se scoale, la stână, să dea în strungă. Apoi, fie punea pe foc la încălzitul mâncării ori la încălzitul laptelui, pentru a fi închegat, „la plasă”, fie ducea oile şi cârlanii pe păşune, în apropierea stânii, fie de la orele 3-4 „în porneală”, aşa şi-a petrecut o parte a copilăriei sale. Venit la şcoală s-a dovedit a fi şi isteţ, deşi mai mic de statură. Încet-încet, până la clasa a VIII-a s-a clasificat printre primii 5 elevi. Îşi aduce aminte de o întâmplare hazlie, din viaţa de şcolar. Era printr-a VI-a sau a VII-a când, cu încă doi colegi, Ionel şi Laurenţiu „au fugit” de la ora de franceză, numai că s-au întâlnit cu directorul şcolii, pe o uliţă lăturalnică; care i-a întrebat:

- Ce oră aveţi?/- Limba franceză. - Unde trebuia să fiţi acum?/- În

clasă. - Ne întâlnim mai târziu... Şi, într-adevăr s-au întâlnit,... în

cancelarie... N-au mai făcut-o altă dată. Mai târziu, s-a interesat că la

Bucecea se organizează cursuri de specializare, pentru creşterea animalelor, după regulile agrotehnice. Cu cele 10 clase absolvite, s-a înscris şi rău n-a făcut. De atunci şi până acum foloseşte cunoştinţele în creşterea animalelor, în încrucişări cu rase superioare şi obţinerea unor produşi valoroşi (atât la oi, rasa Karakul cât şi la vite, rasa Bălţată neagră). Ca orice tânăr doritor să cunoască cât mai

Gică Ioniţă – tânăr sătean crescător de vite şi oi, împrumutând experienţa Occidentului

Autor: Gheorghe Gherman

destul. Cum tatăl său era mecanizator agricol într-o duminică, când el era plecat cu treburile iar mamă-sa la biserică de ce să nu-i vină lui în gând să urce pe tractor, să bage în viteză, să-l pornească şi... poc... în poarta casei... pe care a scos-o... în drum. Noroc că a venit mamă-sa şi „l-a salvat” dar l-a şi dat jos de pe tractor. Aşa a început dragostea pentru maşinile agricole şi tractor. A venit vremea şcolii. A studiat clasele I-VIII la Şcoala „Prof. Octavian Ionescu” şi apoi la Liceul agroindustrial Botoşani – profil mecanic auto. Se pare că această înclinaţie spre munca cu maşinile l-a urmărit toată viaţa.

Adolescent fiind a lucrat împreună cu tata; de la care, se pare, „a furat” şi meseria dar şi dragostea pentru tractor.

Născut la 13 august 1979, în Vorniceni, s-a dovedit toată viaţa vornicenean (până acum). Fiul lui Teodor şi Ana, provine dintr-o familie „cu greutate” în localitate. Majoritatea înaintaşilor lui au ajuns peste 90 de ani, ceea ce-i dorim şi lui.

Deşi este mezinul din familie are un frate şi o soră, are părinţi care fac cinste satului nostru. Înainte de a veni la şcoală s-a dovedit a avea multă „iniţiativă”. Într-o zi, pe la 5 ani, s-a hotărât să facă un teren de fotbal, în curtea casei, când părinţii erau plecaţi. Şi ce credeţi că a făcut? Fiind un „fan” al fotbalului, s-a hotărât să „construiască” (amenajeze) un teren de fotbal chiar în curtea lui. A scotocit prin toate ungherele şi a găsit chindrus albastru (de pus în var la văruit). Şi s-a gândit că „rezolvă” problema. A marcat limitele terenului şi le-a „vopsit” cu chindrus albastru. Dar nu ca să umbli o zi întreagă cu acest colorant chimic pe mână s-a murdărit şi pe hainele frumuşele dar şi pe faţă şi pe mâini aşa încât când au venit părinţii „s-au crucit” ce-au putut să vadă. Şi n-a fost

Tânărul care din curiozitate a vrut să cunoască Occidentul – Marcel Ciritel –

căruia i-a plăcut să lucreze pe tractor

Autor: Gheorghe Gherman

21

ANUL 3 � NR. 6

Marian-Liviu Iftode a văzut lumina zilei la 4.07.1989 în Vorniceni. Lumina Soarelui l-a luminat, cel puţin până acum, pentru că încă de mic s-a dovedit a fi un copil „ascultător” şi iubitor de semeni.

Asta l-a urmărit toată viaţa, până acum. Născut din oameni serioşi, get-beget vorniceneni, a avut şi alţi 2 fraţi la fel de serioşi, pentru că astăzi sunt gospodari respectaţi, în sat. Dar dorinţa mamei sale, Aneta, fie-i ţărâna uşoară, a fost ca mezinul să urmeze Seminarul Teologic. Cândva, unul din cadre didactice care-l monitoriza îi zicea: - Gura mai mică... Liviu ai grijă ce faci... . Şi poate asta i-a „prins” bine, pentru că la examenul de capacitate a avut rezultate foarte bune, la Şcoala cu clasele I-VIII nr. 1 „Prof. Octavian Ionescu” şi pe centru de examen. Aşa se face că s-a înscris la Seminarul Teologic „Sf. Gheorghe” Botoşani şi reuşit a fost. Aici s-a manifestat ca un vornicenean serios, dovedind că poate face faţă cerinţelor, ba mai mult, chiar la sfârşitul acestuia a reuşit la Facultatea de Teologie din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi.

Acum este în anul III şi speră că va face faţă cu bine până la sfârşit. Poate s-ar pune problemele financiare, dar sunt atât de multe persoane, inclusiv feţe bisericeşti, care-i dau sprijin, uneori şi măcar moral, care îl îmbărbătează şi crede că va fi bine. Dacă la începuturi i se păreau ca un liceu şi facultate obişnuită, astăzi vede altfel lucrurile.

Atât seminarul teologic cât şi facultatea de teologie sunt unităţi de învăţământ serioase şi a trebuit să se adapteze acestor cerinţe.

- Am ales acest profil, iniţial, sub impulsul celor care m-au educat, părinţi, domnul diriginte şi alţi oameni. Cu timpul am realizat că pasul pe care l-am făcut este un

Odată, chiar şi fără permis a urcat pe tractor iar organele de poliţie l-au avertizat pe tata.

Este tânărul care mărturiseşte deschis: „mi-a plăcut să lucrez pe tractor”. Între noi fie vorba. A uitat să spună o istorioară. Sau poate evită să o spună. Într-o duminică, după amiază, se afla pe şoseaua ce desparte satul în două părţi, (în faţa unei bodegi). Era „mare”... (avea aproape 15 ani). Dacă aveai o ţigară, pe care s-o aprinzi şi să o ţii, la vedere... înseamnă că erai... bărbat... deja. Şi aşa, cu încă 2 colegi de clasă s-au dat „în spectcol”... Numai că norocul nu i-a urmărit... de data aceasta Cine i-a văzut? O persoană care avea obligaţia de a-i educa (directorul şcolii). Acesta se jeluia... Îmi pare rău, măi băieţi, că v-aţi ars podul palmei, în care aţi „palmat” ţigările... Dar timpul a trecut. Marcel a făcut armata la M.Ap.N. şi jandarmeriei, la Bucureşti, s-a însurat (în 2002) a fost în Italia şi temporar, în Spania iar în 2007 a mers în Irlanda (numai când băieţelul avea 3 săptămâni).

La întoarcere, după o muncă serioasă, corectă din, care a câştigat şi bani, a început să se gospodărească. A cumpărat păşune, pământ, un tractor performant, a înmulţit vitele din cadoul de nuntă dat de socru, şi l-a înmulţit – acum având destule. M-a impresionat curajul lui şi nu numai. S-a interesat de proiectele ce se vor derula. Face montă artificială pentru a obţine produşi superiori. Deschide internetul şi alături de experienţa personală şi a părinţilor, colaborează cu alt tânăr, curajos, Ionuţ Zvâncă, atât la obţinerea raselor superioare cât şi la valorificarea laptelui prin firma „La Dorna”; are noi proiecte: a depus documentaţia pentru proiectul 112 în vederea obţinerii unor utilaje agricole, cu sprijin european şi apoi proiectul la 141 pentru a obţine sprijin european la creşterea animalelor. Chiar dacă profitul este zero, are încă un curaj 100% să reziste în faţa birocraţiei româneşti. Marcel, îţi dorim succes ca un tânăr curajos ce eşti, aşa cum te cunosc eu, şi Dumnezeu să te ajute!!

Tineri din Vorniceni pe căile afirmării MARIAN-LIVIU IFODE

Autor: Gheorghe Gherman

pas care mă va urmări toată viaţa şi că va fi un pas pe care l-am făcut fără să-l regret. Întrebat ce îşi propune, pe viitor, care nu este prea departe, răspunde: - Doresc să termin cu bine facultatea, masteratul, la care doresc să mă înscriu, să iau cu note mari semestrul acesta (n. noastră – la sfârşitul semestrul I ianuarie-februarie 2011) şi nu în ultimul rând poate prind un stagiu de practică, de vară (la care am depus dosarul) în străinătate.

- Eşti încă tânăr, cum vezi posibilităţile satului nostru, privind condiţiile care li se oferă tinerilor?

- Unităţile de învăţământ să fie mai active, între elevi şi cadre didactice să fie o legătură mai strânsă, pentru a trezi interesul lor pentru învăţătură, pentru cunoaşterea valorilor româneşti, care nu sunt puţine.

- Ce părere ai despre colaborarea şcolii cu biserica şi implicarea ei în actul de educaţie?

- Eu cred că ar trebui o legătură mai strânsă iar orele de religie să fie mai bine folosite pentru ca să-i determine pe copii să fie mai „aproape” de biserică, cum am zice să fie „trup şi suflet lângă biserică”.

- În afară de ce mi-aţi spus, domnule student, ce planuri de viitor mai aveţi?

- Intenţionez să urmez masteratul, poate, paralel să-mi găsesc o prietenă, după care să mă căsătoresc, să solicit o parohie şi apoi să devin preot, cu ajutorul lui Dumnezeu. Sper să reuşesc.

Ca fostul Dumitale diriginte, ştiu că vei ajunge acolo unde îţi propui.

Dumnezeu să te ajute!

22

ANUL 3 � NR. 6

prea uşor FOARTE BINE. Fiecare trebuie să deţină un dosar, destul de consistent, cu toate activităţile, rezultatele obţinute, cu activităţile extracurriculare şi extraşcolare realizate. Vom încerca să evaluăm, cât se poate de realist, întreaga activitate a fiecăruia.

Gh.G.: Ce opţiuni au elevii claselor a VIII-a, deocamdată?

F.J.: Majoritatea se vor orienta spre liceele din Botoşani (profil teoretic-fetele), Agroindustrial, Electrocontact, Elie Radu-construcţii- băieţii.

Gh.G.: Ce v-aţi proiectat prin Planul managerial din semestrul al-II-lea.

F.J.: Să se îmbunătăţească situaţia şcolară, să se îmbunătăţească disciplina şcolară, să prevenim abandonul şcolar, să li se formeze prin toate activităţile de la clasă şi din afara ei competenţe practice, predând şi evaluând trandisciplinar, să fie o frecvenţă mai bună, să prevenim violenţa în şcoală cooperând cu poliţia, părinţii şi alte instituţii (biserica, organele administraţiei locale, ş. a.).

Gh.G.: În discuţiile pe care le-aţi purtat cu consiliile profesorilor pe clase, cu elevii şi părinţii ce activităţi extracurriculare şi extraşcolare îşi propun în acest semestru?

F.J.: În toate şcolile comunei se vor iniţia activităţi prilejuite de sosirea primăverii - 1Martie, 8 Martie ca zi internaţională a femeii, Învierea Domnului, Rusalii şi Ziua Eroilor, ziua de 1 Mai, Ziua Tineretului şi de ce nu, Ziua Copilului.

Gh.G.: Ce vă mai propuneţi? F.J.: Şcoala Dealul-Crucii, în parteneriat cu

Protecţia Madiului Botoşani, va desfăşura o activitate specială, iar şcolile din Vorniceni vor organiza schimburi de experienţă, vizite, corespondenţă cu prieteni din judeţ şi ţară şi chiar 1-2 excursii, spre sfârşitul anului şcolar. Sunt sigur că fiecare cadru didactic mai are şi alte activităţi în proiect.

Gh.G.: Domnule director coordonator colaboraţi bine cu membrii consiliului de administraţie al şcolilor vornicenene?

F.J.: Colaborez destul de bine, având reprezentanţi din toate şcolile, din partea părinţilor şi al comunităţii locale. În spiritul noii legi, pentru anul viitor vom avea mai mulţi părinţi de la care aşteptăm un sprijin mai mare în monitorizarea activităţii noastre.

Gh.G.: Domnule director, prin Dumneavoastră, doresc întregului colectiv didactic, personalului administrativ şi de îngrijire elevilor succes în acest semestru, an şcolar, să întâmpine cu bucurie Sfintele Paşte, să se realizeze toate obiectivele propuse prin Planul managerial, proiectările semestriale şi reuşită la EVALUAREA NAŢIONALĂ şi la admitere în licee, iar părinţilor să aibă puterea de a-i ajuta pe copii să-şi atingă visurile lor. Doamne ajută!

Mă aflu în biroul domnului director coordonator, Florin Jijie, după aproape 3 săptămâni de şcoală, din semestrul al II-lea. Amabil, ca de obicei, am primit răspunsurile la o serie de întrebări pe care i le-am adresat:

Reporter Gherman Gheorghe: Domnule director, suntem la jumătatea anului şcolar

şi vă rog, dacă este posibil, să ne prezentaţi o sinteză a situaţiei şcolare la sfârşitul semestrului I:

Director coordonator: Din cei 606 elevi rămaşi înscrişi la sfârşitul

semestrului, 314 la ciclul primar şi 292 la cel gimnazial au promovat 585 elevi, un procent de 96,48%, din care 314 la ciclul primar (100%) şi 271 la cel gimnazial (92,8%) rămânând corigenţi 17 elevi, iar cu situaţia neîncheiată 4 elevi.

Gh.G.: Care este situaţia la purtare? F.J.: Nu am avut încălcări grave ale regulamentului

şcolar, dar, analizând comportarea elevilor, consiliile profesorale au hotărât scăderea notei la purtare, între 7-9, la 31 elevi (Şc. 3), mai ales datorită numărului mare de absenţe pe care le-au acumulat, multe din acestea înregistrându-se în perioada lucrării agricole de toamnă, la care elevii au fost reţinuţi de părinţi.

Gh.G.: La ce discipline şcolare manifestă mai mult interes elevii din Vorniceni?

F.J.: Majoritatea elevilor manifestă interes la limba română, matematică (mai ales cei din clasa a VIII-a, care vor susţine examenele de Evaluare Naţională, ca şi anul trecut), apoi limbi moderne, geografie şi altele.

Gh.G.: Cadrele didactice manifestă interes pentru propria perfecţionare?

F.J.: Da. Pe de o parte 11 din ele, sunt înscrise la grade didactice, altele sunt tinere, în învăţământ şi au în faţă examenul de definitivare, iar o parte au o experianţă îndelungată la catedră şi nu-şi permit să se lase luate de val, aşa că, în principiu, colectivul didactic îşi face datoria. Întotdeauna este loc de mai bine.

Gh.G.: Eu cred că majoritatea au luat la cunoştinţă de cerinţele noii legi a învăţământului şi fiecare trebuie să se înscrie ,,în aducerea la îndeplinire a obiectivelor propuse, mai ales în ce priveşte formarea competenţelor specifice fiecărei discipline şi fiecărei lecţii.

Apropo, cunoaşteţi activitatea desfăşurată de colegii dumneavoastră în comisiile metodice, cercurile pedagogice şi alte forme de perfecţionare?

F.J.: Evidenţiez activitatea comisiei metodice a educatoarelor şi învăţătoarelor care, an de an, realizează activităţi interesante, a cercului pedagogic al învăţătoarelor de la Vorniceni - Cordăreni - George Enescu, al educatoarelor dar nu mă declar mulţumit asupra celor de la ciclul gimnazial. Ar fi bine, să-şi aducă aminte cu toţii că în anul şcolar următor vom fi plătiţi după calificativele obţinute la sfârşitul acestui an şcolar şi nu se va obţine

INTERVIU LUAT DOMNULUI DIRECTOR COORDONATOR FLORIN JIJIE

Autor: Gheorghe Gherman

23

ANUL 3 � NR. 6

realizarea unei lucrări consistente. Aceleaşi aprecieri deosebite au avut şi domnul inspector de I.S.J. Botoşani, Mihai Poclid, domnii profesori din Şcoala nr. 17 Botoşani, prezenţi la prezentarea lucrării, doamna prof. Doina Dăscăliuc şi colega ei de facultate Mioara Zleanţ care au preocupări asemănătoare. Domnul prof. Gheorghe Gherman a subliniat, printre altele, că este fericit să fie prezent la un asemenea moment important, din viaţa doamnei profesoare Stan, considerând că discipolul a înrecut pe magistru. Desigur, aprecierile foarte bune ale conducerii şcolii, doamna prof. Elena Dodiţă ale reprezentanţilor Inspectorului Şcolar Judeţean, ale conducătorului ştiinţific, doamna lector dr. Larion Daniela şi a preşedintelui comisii, domnul conf. dr. Juravle, au concluzionat toate

cuvântările colegilor şi, în final, s-a ajuns la anunţarea notei, care nu putea fi alta decât 10 (zece).

După aproape 2 ani de muncă, încununarea succesului a venit. Doamna Claudia Stan a lăcrimat, ca semnal al bucuriei reuşitei sale şi a prezenţei asistenţei, deosebit de valoroasă, care a participat.

Iată că de munca sa, de nenumărate zile şi luni, s-au bucurat o mulţime de oameni, de diferite specialităţi din şcoala unde lucrează, dar, cred că lucrarea va fi o bază, la viitoare cercetări (personale) cât şi a altor doritori.

Să ne trăieşti, stimată doamnă profesoară, Stan Claudia-Paula, vorniceneancă şi, prin „adopţie”, botoşăneancă.

Ziua de 19.I.2011 s-a dovedit a fi una din cele mai deosebite, atât din viaţa doamnei Stan (Diaconu) Claudia-Paula, originară din Vorniceni, astăzi profesoară de geografie, la Şcoala nr. 17 Botoşani dar şi a mea, pentru că am avut fericirea să fiu invitat la susţinerea lucrării sale de gr. I. Poate careva ar spune că această stimată doamnă este botoşăneancă.

Da, într-o privinţă aş da dreptate unui asemenea „cârcotaş”, dar cercetând arhivele Şcolii cu clasele I-VIII nr. 1 „Prof. Octavian Ionescu” din Vorniceni, vom găsi şi numele ei care a învăţat cele 8 clase aici. Şi atunci spunem:

- Oare baza pregătirii sale nu a fost pusă aici? Singură îşi aminteşte de tânăra ei învăţătoare, Sârbu Maricela, de doamna dirigintă Ungureanu Senia, de foştii ei profesori printre care: Epure Teodor, Honciuc Karmen-Brânduşa, Curcă Aurelia, Marinica Vasile ş.a., poate de la care a primit primele noţiuni de specialitate.

La Liceul Economic Botoşani a beneficiat de îndrumările unor profesori deosebiţi, printre care domnul Gheorghe Slavic. Dar şi mai departe, la Facultatea de Geografie, de la Univ. „Al. I. Cuza” Iaşi, unde s-a dovedit a fi foarte preocupată şi activă. A ales, la absolvire, Şcoala generală nr. 1 Botoşani, şcoală puţin cam marginalizată, dar vremurile au obligat-o să ajungă profesoară şi la Seminarul Teologic „Sf. Gheorghe” Botoşani, la Şcoala de Cooperaţie şi, într-un târziu, la Şcoala nr. 17 Botoşani.

Peste tot s-a dovedit a fi foarte activă. La aproape 2 ani, în această unitate de învăţământ, deja şi-a lăsat amprenta.

Paralel cu preocuparea de a ridica prestigiul geografiei, în şcolile unde a lucrat, a urmărit şi propria autoperfecţionare. A obţinut definitivarea în învăţământ, gradul al II-lea şi iată că, la această dată, se încheie un efort de mai mulţi ani de pregătire a examenului de gr. I. Şi-a ales o temă foarte interesantă, actuală şi deosebit de practică: „Particularităţile climatice ale Municipiului Botoşani”.

Cred că lucrarea aceasta poate fi folosită de mulţi specialişti, din diferite domenii, ca bază în studiile lor ulterioare.

De altfel, doamna Stan Claudia a beneficiat şi de un sprijin valoros din partea doamnei lector dr. Larion Daniela care, în cuvântul său, a subliniat interesul şi continua preocupare a candidatei sale de autodepăşire, în

Tineri din Vorniceni pe căile afirmării STAN (DIACONU) CLAUDIA-PAULA

Autor: Gheorghe Gherman

24

ANUL 3 � NR. 6

TRADIŢIA SĂTEASCĂ COLECŢIA, COSTEL HAISUC © 2,3,4,5

TRADIŢIA SĂTEASCĂ COLECŢIA, GHEORGHE GHERMAN © 1

Costum naţional, 1893

1

2

3

4

5