ANUL 3 NR . 7 22 IULIE 2011

Din cuprins: AurelAurelAurelAurel NistorNistorNistorNistor————primul preprimul preprimul preprimul preșșșședinte al colectivei din edinte al colectivei din edinte al colectivei din edinte al colectivei din VorniceniVorniceniVorniceniVorniceni Ovidiu CorleciucOvidiu CorleciucOvidiu CorleciucOvidiu Corleciuc

Profesorul Gheorghe ObadăProfesorul Gheorghe ObadăProfesorul Gheorghe ObadăProfesorul Gheorghe Obadă————omul care omul care omul care omul care șșșș iiii----a a a a consacrat întreaga viaconsacrat întreaga viaconsacrat întreaga viaconsacrat întreaga viațțțță luminării mină luminării mină luminării mină luminării mințțțții copiilor ii copiilor ii copiilor ii copiilor Teodor EpureTeodor EpureTeodor EpureTeodor Epure

Flacăra vie a satuluiFlacăra vie a satuluiFlacăra vie a satuluiFlacăra vie a satului Teodor EpureTeodor EpureTeodor EpureTeodor Epure

FluieraFluieraFluieraFluierașșșșul nr.1ul nr.1ul nr.1ul nr.1————de astăzide astăzide astăzide astăzi————al fostei formaal fostei formaal fostei formaal fostei formațțțții de ii de ii de ii de fluierafluierafluierafluierașșșș i Vornicenii Vornicenii Vornicenii Vorniceni————Sârbu IoanSârbu IoanSârbu IoanSârbu Ioan Gheorghe Gherman Gheorghe Gherman Gheorghe Gherman Gheorghe Gherman

Arhiva Vornicenilor. Glodenii VornicenilorArhiva Vornicenilor. Glodenii VornicenilorArhiva Vornicenilor. Glodenii VornicenilorArhiva Vornicenilor. Glodenii Vornicenilor Ionel BejenaruIonel BejenaruIonel BejenaruIonel Bejenaru

www.vorniceneanul.ro

2

ANUL 3 � NR. 7

Cuprins

Aurel Nistor—primul președinte al colectivei din Vorniceni Ovidiu Corleciuc

3

Profesorul Gheorghe Obadă—omul care ș i-a consacrat întreaga viață luminării minții copiilor Teodor Epure

5

Moș Mihai Ungureanu—prizonier ș i veteran de război Teodor Epure

8

Flacăra vie a satului Teodor Epure

9

Fluierașul nr.1—de astăzi—al fostei formații de fluieraș i Vorniceni—Sârbu Ioan Gheorghe Gherman

12

Asavei Irimia Dumitru—Veteranul gospodar ș i corect, țăran ș i muncitor Gheorghe Gherman

13

Emil Curcă—veteranul blajin, aplecat spre munca pământului ș i mulțumit de viața lui de azi Gheorghe Gherman

14

Chiriac Andrei—veteranul de război, iubitor de joc, correct toată viața, sprijinitor al bisericii—pe care o iubeș te ca pe mama lui, un gospodar al satului care a muncit din greu Gheorghe Gherman

15

Surorile Ursache—(Jijie Maria ș i Pintilei Elena) Gheorghe Gherman

16

Surorile Curcă (Sandu) Leonora ș i Adela— femei simple dar pe care nevoile le-au ,,învățat” să fie pricepute la orice Gheorghe Gherman

17

Ilica C Elena— vorniceneanca harnică ș i darnică, care jumătate din viață a țesut ș i ales covoare Gheorghe Gherman

18

Maxim Adela—văduva vârstnică dar cu mentalitate foarte modernă Gheorghe Gherman

19

Andrei Constantin—masterand Gheorghe Gherman

20

Honciuc Karmen-Brândușa—profesoara de limbi modern, stăpână pe metodică ș i pedagogie care a dovedit-o, obținând nota maximă la Gradul I Gheorghe Gherman

22

Istrate Marian—viitor specialist în dezvoltarea durabilă Gheorghe Gherman

23

Arhiva Vornicenilor. Glodenii Vornicenilor Istoric, Ionel Bejenaru

24

, ,Vorniceneanul” Publicaţie fondată în 2009

Vorniceneanul (Vorniceni)

ISSN 2067 – 1105 Apare trimestrial în data de 28 ale ultimei luni din

trimestru. Numărul semnal al revistei a apărut la 26

octombrie 2009. Numărul inaugural a apărut la 28 decembrie

2009 (Vorniceni, 681 ani de la prima atestare documentară).

Fondatori: Ion V.M. Istrate; Teodor Epure; pr. Ciprian

Ivanovici; Ştefan Aionesei; Dumitru Gh. Chirilă; Maria şi Constantin Maxim; Constantin Haisuc

Colegiul de redacţie

Director: Ion Istrate Redactor şef: Teodor Epure Redactor şef adjunct: Constantin Haisuc Redactori: Dumitru Chirilă,

Prof. Gheorghe Gherman, Ing. Doina Ivaniciuc Secretar de redacţie: Ştefan Aionesei Responsabili logistică: Maria şi Constantin Maxim Administratori site/web: Doru Ştefănescu şi Alex Chirilă Redactori şi colaboratori ai revistei sunt voluntari

care vor fi evidenţiaţi în fiecare număr. În acest număr am fost onoraţi de contribuţia

D-lui Ionel Bejenaru, istoric. ©Editor: Editura Agata® Botoşani ©Design & Tipar: Infocont Record S.R.L.

Conţinutul acestei revistei nu reprezintă în mod oficial opinia publicaţiei ,,Vorniceneanul”, a cărei unică responsabilitate este de a publica opiniile colaboratorilor ei. Răspunderea privind corectitudinea şi coerenţa informaţiilor prezentate, precum şi eventuale consecinţe revine autorilor, conform

prevederilor legale.

Adresa redacţiei: România, Botoşani, str. 1 Decembrie, nr. 25 (Centrul Istoric) email: redactia@vorniceneanul.ro Subredacția Vorniceni: tel.: 0231 56 35 99 Email: revista@vorniceneanul.ro

www.vorniceneanul.ro

3

ANUL 3 � NR. 7

AUREL NISTOR – PRIMUL PRESEDINTE AL COLECTIVEI

DIN VORNICENI

Printre altele și-a adus aminte și mi-a povestit o întâmplare, din care a tras o concluzie, că multe lucruri depindeau și de oamenii din sat cum abordau o problemă atunci când erau nevoiți să suporte anumite abuzuri ale organelor de partid. Ș i iată un exemplu… Era în prima toamnă de colectiv, în 1962, când, spre seară, sosește primul secretar de la raion, unul Vlădică, și-i cere să formeze o echipă de control (miliție, secretar de partid, președinte de sfat, președinte de GAC și paza colectivului) întrucât avea informații că se fură. Ș i, pentru aceasta, el, personal, vrea să verifice pe căruțașii care se întorc de la câmp. În fruntea coloanei cu căruțe din Brigada a VI-a, ce se întorceau din Călitate spre casă, era Vasile a lui Mihai Istrate, căruia primul secretar, la control, îi găsește în coșul căruței, sub iarbă, știuleți de porumb, cam o oboroacă (îi luase pentru hrana cailor, care erau ai Colectivului). Totul explodase! Istrate este luat la întrebări și amenințat cu pușcărie. În cele din urmă primul secretar se repede la el, îl prinde de piept și, amenințător, îi strigă: ,,Bădie, cine te-a pus să faci asta?… Ai să faci pușcărie!…”, la care Vasile a lui Mihai Istrate îi răspunde, calm și oarecum mirat: ,,Păi… tovarăș` prim secretar, noi anul trecut, pe când nu era colectiv, nu am avut așa ceva și nu am văzut nicicând popșșșșoi așa mari… și cum mergeam așa, prin lan, popșoii ca brazii, de-o parte și de alta, tot te îndeamnau ia-mă și pe mine, ia-mă și pe mine!… Hai spune și matale, cine poate rezista la așa ceva?…”. Toți înmărmuriseră de așa îndrăzneală, se uitau unul la altul amuțiți. Primul secretar observă că este un moment oportun, se reculege ușor și fața i se însenină, dovedind șmecheria și prin vorbele ce le-a rostit imediat către toți căruțașii: ,,Ați văzut ce însemană Colectivul!… Asta am vrut să vă arăt, că să vă conving și pe voi ce minuni poate

A scrie în această publicație despre un om al satului, un țăran deosebit, un om de suflet, nu

aș putea merge mai departe, fără a face un mic comentariu despre starea satului din anii 1945-1962, despre agricultura întovărășirilor și a gospodăriilor agricole colective.

După terminarea războiului, regimul stalinist a împovărat situaţia ţărănimii. Prin legea din 1945 se prevedea că statul este cumpărătorul exclusiv al produselor agricole, proprietarii având obligaţia să predea o cotă către stat, rămânându-le, formal, dreptul de a valorifica surplusul, după achitarea acestei sarcini. În martie 1946, surplusul de producție a devenit obligație de a fi dat la stat. O parte din țărani se opuneau deschis pentru a răspunde la astfel de obligații. În anul 1950 s-a scos legea cu privire la autoimpunerea cetăţenilor, în vederea contribuţiilor în muncă şi bani, în interesul obştesc. La toate acestea s-a mai adăugat planul de contractări de cereale şi animale către stat la nişte preţuri derizorii, lucru ce făcea viața bietului vornicenean și mai grea . În procesul de colectivizare forţată a agriculturii, vornicenenii aveau să plătească scump ostilitatea lor faţă de metodele staliniste cu care s-a înfăptuit. În 1949 represiunea a devenit deosebit de violentă, nefiind cruțat nici un oponent. Chiaburii au fost desființați, ultimul fiind Neculai Roman, căruia i s-a luat și hambarul care a fost dus în curtea Sfatului popular.

Întovărăşirile înfiinţate la insistenţele autorităţilor şi-au desfăşurat activitatea în pierdere, fiind obligate la plata împrumuturilor contractate. În Vorniceni au funcţionat 5 întovărăşiri agricole, în perioada 1957-1962 („Lupta pentru pace”, în Centru, „1 Mai”, în Zvârca, „23 August”, în Caradica, „9 Mai”, în zona cimitirului şi „Drumul Nou”, în satele Dealu-Crucii şi Davidoaia). Acestea au constituit formele intermediare de trecere spre colectivizarea agriculturii. Întovărăşiri agricole îşi uneau suprafeţele agricole, „braţele de muncă”, inventarul agricol (pluguri, grape), „împrumutau” seminţe de plante agricole de la Agrosem, urmând să le plătească „în produse” toamna, şi întreţineau culturile prăşitoare individual. La strânsul recoltei, toamna, se făcea „media” producţiei, pe întovărăşire, şi ţăranilor li se dădeau produsele, în funcţie de suprafaţa pe care „au adus-o” la un loc cu ceilalţi ţărani.

Începutul colectivizării a marcat și începutul distrugerii agriculturii tradiţionale, mai ales aici, unde nici condiţiile naturale nu erau favorabile unei agriculturi propriu-zise.

Aceste aspecte și multe altele, pe care le voi detalia într-un număr viitor, le-am aflat de la moșul Aurel Nistor.

Dacă stai de vorbă cu Dumnealui, om la 84 de ani, este o plăcere să-l asculți. Ș i câte nu auzi!

Autor: Prof. Ovidiu CORLECIUC

4

ANUL 3 � NR. 7

porci, oi, păsări şi albine), o fermă pomicolă, o fermă viticolă și o fermă pentru construcţii, toate antrenând 16 brigadieri, 105 şefi de echipă şi 3.200 braţe de muncă. Sigur, nu era un lucru simplu. Cu toate posibilităţile de organizare pe care le avea domnul preşedinte Aurel Nistor, colaborând foarte bine cu brigadierii şi şefii de echipă, care seară de seară erau chemaţi la sediu pentru planificare, a reuşit câţiva ani să aibă rezultate bune. A rămas la conducerea CAP-ului până în 1989 când s-a desfiinţat.

Aurel Nistor a fost cel care a calmat spiritul ,,mereu în fierbere” al sătenilor. Faptul că G.A.C.-ul și apoi C.A.P.-ul a continuat și a existat până în 1989 și oamenii au reușit să se resemneze și să nu sufere din cauza unor privațiuni se datorează acestui om, care a știut să-i împace pe fiecare – țărani și reprezentanți ai puterii de atunci – și mai mult de atât, a ajutat pe fiecare sătean cu ce a putut, iar vorba lui a mângâiat destule suflete amărâte. A fost ca un tată pentru toți vornicenenii, un inger păzitor, care a supravegheat deopotrivă și pe copilul obraznic și rău și pe cel liniștit și bun. Acum această bunătate sufletească nu-i este răsplătită, nici măcar de propria familie. Aurel Nistor își mai duce zilele într-un mod chinuit, aș zice, și asta nu pentru că lumea din sat nu i-ar întinde o mână de ajutor, ci pentru că nimeni nu are curajul să-i calce pragul.

Vă invit oameni buni, mai ales cei care ați beneficiat de bunătatea și spiritul de ajutorare ce l-a caracterizat o viață întreagă, să-i treceți pragul și să schimbați o vorbă cu Dumnealui! Aceasta l-ar mulțumi foarte mult și i-ar mai liniști sufletul, care mereu se întreabă: ,,Oare acest lucru îl merit eu pentru tot ce am făcut în viață pentru acești oameni?”.

Stau și mă întreb și eu, chiar așa se poate să fie?…

face Colectivul!…” (Era pe vremea când încă organele de partid nu uitaseră de revolta din 1949 și probabil acest lucru l-a făcut pe Vlădică să fie îngăduitor, dar, în același timp, să nu piardă ocazia de a face propagandă, lăudând cât de înțeleaptă e politica partidului). Istrate și-a făcut cruce că a scăpat cu bine, dar vorba lui, mult timp, a circulat prin sat ca banc de mare priză. Până la urmă s-a aflat că cel care a contribuit și a salvat situația a fost Aurel Nistor, nimeni altul decât cel ce conducea G.A.C-ul. Așa a fost Aurel Nistor, cât a fost în conducerea Colectivului, nu a înfundat pe nimeni, vorba săteanului.

Aurel Nistor s-a născut la 18.09.1927 la Vorniceni, din părinții Elena și Mihai Nistor Tomache. A copilărit în Vorniceni, lucrând alături de părinţii, de fraţii şi de surorile sale, o familie cunoscută și respectată în Vorniceni. A fost încorporat, iar armata a făcut-o între 1949-1951. Ca semn al conştientizării şi respectării disciplinei militare, a fost „ridicat” la gradul de sergent – pompier, la Braşov şi Urziceni. În condiţiile grele ale sfârşitului celui de Al Doilea Război Mondial, după ce se refugiase la Girov – Piatra Neamţ, la întoarcere spre satul natal, a dat „față-n faţă” cu ruşii care tocmai ajunseseră şi în Vorniceni.

La puţin timp, în 1952, s-a căsătorit cu Balan Maria cu care a avut 4 băieţi şi o fată. Viaţa tinerei familii a intrat pe făgaşul normal al vieții satului. Om priceput și cu spirit sociabil a reușit să primească diferite răspunderi la nivelul comunității, începând cu diferite funcții la Cooperația de Consum, ca salariat, apoi în organizațiile de partid. Corectitudinea, seriozitatea şi perseverenţa, amabilitatea și respectul față de fiecare om al satului au determinat ca la prima adunare generală a membrilor colectivişti din Vorniceni să fie ales președinte. De altminteri, sătenii au pus o condiție, că de nu va fi ales Aurel Nistor președinte, ei nu vor porni munca în colectivă. Aurel Nistor a fost cel care a făcut ca prin sat să se mai poată viețui și îndeletnici o bună bucată de vreme unele activități industriale ale unor particulari ce posedau asemenea mijloace: un chirat pentru tăiat şişcă, un tractor, o batoză, moara cu pietre (Gheorghe Covaliu, frații Arnăutu, Bahnă).

Moș Aurel Nistor a condus cu competență și pricepere un Colectiv (G.A.C) care avea 12 brigăzi vegetale, o fermă zootehnică (vaci pentru lapte, juninci,

5

ANUL 3 � NR. 7

Tatăl său, Andrei, era un om de statură mijlocie cu o mustăcioară bălaie și cu niște ochi albaștri, dulci, plini de căldură și de bunătate. Uneori era copleșit de supărare și de tristețe pentru că situația materială nu-i permitea să asigure celor cinci copii, trei fete și doi băieți, cele necesare unui trai decent. Mama sa, Maria, era o femeie neștiutoare de carte dar harnică, înțelegătoare, blândă și totdeauna cu voie bună, gata de a zâmbi celor pe care-i privea în față. Inima i se umplea de bucurie când îi vedea pe Gheorghe, Ion și Aneta, elevi la liceu, cu un viitor promițător, dar când își aducea aminte de fetele mai mari, Adela și Maria, rămase acasă, fără școală, lacrimi amare îi apăreau în colţul ochilor şi nu mai scotea nicio vorbă sau, atunci când răspundea la vreo întrebare, vorbele ei erau mai amare ca zeama de cucută.

Gheorghe, prietenul meu, era un bărbat înalt, blond cu o față albă, cu doi ochi mari, albaștri, limpezi și adânci. Era o persoană optimistă, mereu cu zâmbetul pe buze și cu un altruism deosebit. Fără el, jocurile sau balurile la care participam nu aveau nici un farmec, pentru că era sufletul petrecerii.

Instrucția școlară și-o începe la școala primară din Vorniceni, având ca învățători pe Dumitru Strugaru și Dionisie Pădureț. Situația materială nu-i permitea să urmeze alte școli dar norocul său și al altor vorniceneni a fost că în anul 1949 a luat ființă școala elementară de șapte ani pe care o urmează în perioada 1949-1952. Un rol deosebit în formarea sa intelectuală l-a avut profesorul de limba română, Gheorghe Stănescu care, diriginte fiind, ne-a împărțit în grupe, în funcție de apropierea locuințelor, pentru a ne face temele împreună. Multe clipe frumoase am petrecut împreună, zăbovind deasupra tăbliţelor cu adunări şi scăderi, sau chicotind fără rost, spre disperarea mamelor noastre.

În perioada anilor 1952-1956 este elev la Ș coala Pedagogică de Băieți din Ș endriceni – Dorohoi. La fiecare început de an școlar, mergeam împreună să ne înscriem pentru anul următor. Îmi amintesc de o întâmplare plăcută, când într-o zi frumoasă de septembrie, zi de sărbătoare, ne-am pornit pe jos, luând calea cea mai scurtă, prin pădurile Davidoaia și Cordăreni. La ieșirea din pădurea Cordăreni, soarele a început să ne zâmbească din înaltul cerului iar noi ne-am oprit să admirăm culmile domoale ale dealului Putreda. De-aici, priveam departe, departe, în fund, un șir de coline. Valea toată parcă era o hartă uriașă întinsă pe o masă iar noi, pe coamele dealului, sub lumina puternică a soarelui, încercam să ne măsurăm înălțimea după umbrele lăsate de trupurile noastre. El insista cu încăpățânare că e

“Învățător de oameni înseamnă acel

care e gata oricând să-i învețe

și are oricând despre ce să-i învețe.

Înțelepciunea e a ta numai când

o dai altuia; altfel, ea este numai în tine.”

Nicolae Iorga Dacă amintirea e

cea mai sfântă comoară a vieții omenești – așa cum sublinia marele nostru poet național, Mihai Eminescu – merită ca în orice moment al vieții să păstrăm în memorie imaginea persoanelor pe care le-am iubit și cu care am trăit cele mai frumoase clipe. Emoțiile mă copleșesc ori de câte ori gândul mă poartă spre foștii mei prieteni din copilărie și colegi, cu care am petrecut momente importante ale vieții. Așa se face că memoria mea păstrează durabilă în timp imaginea prietenului și colegului meu, Gheorghe Obadă. Când mi-l aduc aminte, mi se desfășoară înaintea ochilor întreaga lume a copilăriei timpurii, cu toate farmecele ei, acum petrecute pentru totdeauna și care nu se mai pot repeta, chiar dacă aş vrea să le mai retrăiesc. Ș i acum, cu tâmplele strânse între pumni și cu ochii strânși pe jumătate îmi amintesc că am gustat momente minunate, când goneam câmpurile fără margini alături de el, săream șanțurile dintr-o aruncătură; ne suiam în vârful prăsadului bătrân, care făcea niște prăsade zemoase, cărnoase și aurii, din livada vecinului său, Păduraru Vasile, înecându-ne ochii în albastrul cerului, colindam stufărișurile de soc cu flori mirositoare din gârla lui Jian și escaladam gardurile pentru a lua flori, să le oferim colegilor la zilele onomastice, cu ocazia serenadelor pe care le organizam cu mult drag și veselie și la care cântecele răsunau în întregul sat. Scenele acelea îmi par atât de vii că le retrăiesc în minte întocmai cum le-am trăit altădată.

Timpul a trecut, ne-am despărțit, apoi spre alte meleaguri ne-am îndreptat dar educația pe care am primit-o împreună, la școlile prin care am trecut – elementară, pedagogică, facultate – ne-a ajutat să trecem peste toate momentele nefericite ale vieții.

Colegul meu, Gheorghe Obadă s-a născut la 18 aprilie 1937 în Vorniceni într-o familie de țărani modești.

PROFESORUL GHEORGHE OBADĂ – OMUL CARE ŞI -A CONSACRAT ÎNTREAGA

VIAŢĂ LUMINĂRII MINŢII COPIILOR

Autor: Prof. Teodor Epure

6

ANUL 3 � NR. 7

traducători, deoarece până în anul 1961, elevii acestei comune și altele din apropiere (unde erau mai multe naționalități), au avut toate obiectele de studiu predate în limba ucraineană. Abia la 1 septembrie 1961, printr-o hotărâre a Ministerului Învățământului, limba de predare a tuturor obiectelor de studiu devine limba română. În acele momente, în comuna Sulița nu exista curent electric iar învățământului se desfășura la lumina lămpii. Odată, un inspector școlar de la Suceava, venind inopinat la Moldova-Sulița, l-a găsit pe directorul școlii, Gheorghe Obadă, într-o seară, într-o sală de clasă, la lumina lămpii, scriind pe tablă schița unui proiect didactic, necesar cadrelor didactice necalificate. Astfel, își câștigă autoritate și se impune ca un director de mare prestigiu, îndrumând cadre necalificate să urmeze cursurile instituțiilor de învățământ superior (care ulterior s-au întors în comună), inclusiv pe soția sa, care, prin concurs, a ocupat postul de educatoare la Grădinița cu program normal din Câmpulung-Moldovenesc. În paralel s-a ocupat și de pregătirea sa profesională. În anul 1964, după obținerea gradului definitiv în învățământ, se înscrie la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași, Facultatea de Filologie, cursuri fără frecvență iar în anul 1970 obține titlul de licențiat, cu lucrarea „Toponimia pe teritoriul comunei Moldova-Sulița din județul Suceava”.

Pentru întocmirea acestei lucrări, a fost nevoit să facă un studiu exhaustiv al numelor topice de pe teritoriul comunei, un teritoriu foarte variat, alcătuit din : munți, dealuri, văi, poiene, pâraie și păduri de conifere. Despre această așezare cu o suprafață de 98 km2 a adus mărturii și legende ale locurilor ce o înconjoară, explicând cum au luat naștere toponimele și ajungând la concluzia că cele mai multe nume topice din categoria celor topografice provin din apelative de origine ucraineană.

În anul 1972, directorul Gheorghe Obadă a pus prima cărămidă pentru o nouă școală, care intră în funcțiune peste 4 ani, școală cu care se mândresc atât cetățenii satului cât și cadrele didactice prezente. A cutreierat țara în lung și în lat pentru a procura materiale de construcție și o centrală de încălzire proprie pentru școală. Pentru că satele erau la o distanță mare de școala coordonatoare, a menținut mereu în stare de funcționare internatul, pe care l-a dotat cu cele necesare, pentru a fi eficient.

Fiind intelectual al comunității, a sprijinit întreaga activitate culturală pentru păstrarea unor tradiții locale, cu rapsozi populari, cu jocurile specifice huțulilor, a costumelor vechi, cât și a încondeierii ouălor. Drept urmare, în prezent, funcționează în cadrul școlii, un cerc de încondeiat ouă, în culorile specifice zonei : roșu, verde și albastru.

S-a născut, a copilărit și a trăit o mare parte a adolescenței în Moldova, însă s-a încadrat ușor în lumea bucovineană, i-au plăcut în mod deosebit acele plaiuri, pe care le-a cutreierat pas cu pas, la cules de bureți, fructe de pădure, plante medicinale, în timpul liber, împreună cu prietenii săi și preotul satului, care l-a inițiat în taina căutatului acestora, cât și în taina sortării lor. A rezistat cu stoicism dar și cu plăcere în localitatea cea mai de sus a Bucovinei, cu ultima brumă ce cade în luna mai, iar prima

mai înalt decât mine. La rândul meu, dovedeam că sunt mai înalt decât el. Eram doi tineri entuziaşti, porniţi să cucerim lumea, care se îmbătau cu puterile lor de uriaşi, date de proiecţia umbrelor peste văile adânci. Noi eram pe culmi, iar lumea întreagă era la picioarele noastre !

Nu după mult timp am ajuns într-un sătuc cu câteva fumuri. Ne-am oprit la prima casă de la marginea satului. Era o casă mică, sărăcăcioasă, într-un singur perete, acoperită cu stuf și împrejmuită cu niște prispe înalte, unse frumos cu lut şi balegă de oaie. În fața casei, un grup de copii se juca de-a v-ați ascunselea. Unul dintre ei s-a lăudat că are un fluier fermecat care scoate niște sunete minunate. Băiatul avea o ținută îngrijită, iar fața lui era luminată de un zâmbet copilăresc. Prietenul meu l-a rugat să ne cânte ceva, oferindu-i niște struguri pe care i-am luat ca să ne astâmpărăm foamea. Imediat, băiatul și-a dus fluierul la gură și a început să cânte niște melodii atât de duioase, încât ne-au fermecat pe loc. Ca printr-o vrajă, ne-a făcut să ascultăm șuieratul vântului printre ramuri, susurul izvorului cristalin, bâzâitul greierașului din fânețe, căci era un adevărat maestru al cântecului. Când băiatul cânta, prietenii săi au oprit jocul, oamenii care mergeau la câmp stăteau să asculte, parcă și vântul înceta să mai bată. Ne-am despărțit cu duioșie de acest copil talentat, care ne-a promis că ne oferă la întoarcere o pereche de porumbei jucăuși. Restul drumului l-am parcurs având imaginea acelui băiat talentat, cu o ținută îngrijită și locuind într-o căsuță sărăcăcioasă. Ne puneam mereu întrebarea firească : condițiile în care trăia, permiteau să se dezvolte în continuare acest talent ? Mai târziu, făcând practica pedagogică la o școală generală din Dorohoi, l-am găsit elev. Atunci, animat de bucuria revederii, mi-a mărturisit că învățătorul său, un adevărat pedagog cu dragoste de copii, a reuși să-l înscrie la un cămin de copii din orașul Dorohoi și făcea parte din corul de copii al Casei Raionale de Pionieri.

După terminarea Ș colii Pedagogice de Învățători, în anul 1956, Gheorghe Obadă își începe cariera didactică la Ș coala Elementară de 7 ani din Vorniceni. Evenimentele social-politice care au avut loc în acea perioadă au influențat și cariera sa didactică. Pentru că părinții săi nu făcuseră cerere de înscriere în colectivă, este nevoit să părăsească satul natal, împreună cu soția sa, Adela (între timp își făcuse stagiul militar și apoi se căsătorise) și a ajuns în comuna Moldova-Sulița, comună așezată la poalele Obcinilor Bucovinei, cu mai multe sate : Benea, Plai, Cruhla, Hrobi, Torchii și Lucina (unde se află o crescătorie de cai huțuli). Nu fusese niciodată pe aceste meleaguri iar primul său drum părea că nu se mai termină. Moldova-Sulița era locuită în majoritate de huțuli, amestecați cu ucraineni, poloni, ruși, români și câteva familii de nemți iar limba lor de comunicare era ucraineana. Între satele componente erau distanțe de 15-20 km iar între gospodăriile localnicilor erau distanțe destul de mari.

Acum, pentru învățătorul Gheorghe Obadă, numit director de școală, încep adevăratele greutăți. Ș coala nu avea niciun cadru didactic calificat iar elevii și cetățenii întâmpinau greutăți în comunicare întrucât nu știau aproape deloc limba română. Uneori, le trebuiau

7

ANUL 3 � NR. 7

unei suferințe. Nu după mult timp, într-o zi de martie, când cerul era plumburiu iar niște nori murdari, grei, leneși, se lăfăiau în văzduh, o tristețe nespusă s-a coborât peste orașul Câmpulung, în sufletele tuturor celor care l-au cunoscut, la vestea că profesorul și directorul Gheorghe Obadă trecuse în lumea celor drepți. A plecat dintre noi, într-o clipă neașteptată, fără a lăsa un mesaj celor apropiați. S-a încheiat o viață lungă, pe ogorul școlii, plină de iubire și sacrificii.

În timp ce cortegiul funerar străbătea străzile orașului, o mare parte dintre câmpulungeni, încremeniseră pe stradă, pe trotuare, cu fețele întunecate, cu batistele la gură, ca să-și poată înăbuși plânsul. Ș i acum nu-mi rămâne decât să plâng amărăciunea în fața unui mormânt și tot acolo să azvârl sămânța unei flori, sămânța speranței că și pe mormântul său cineva va vărsa o lacrimă și va sădi o floare. Generații de elevi merg și astăzi la locul de veci al profesorului lor iubit, Gheorghe Obadă, aprind o lumânare și pun flori.

La dorința elevilor din promoția 1985 a Liceului Silvic din Câmpulung-Moldovenesc, la mormântul dirigintelui lor stă scris pentru vecie :

“Plâng și fagii, plâng și brazii Din dulcea Bucovină, Ș i atâtea generații

Cărora le-ați dat lumină.”

Gh. Obada, 1993,

deschiderea Anului scolar

Gh. Obada - promotia 1986 Liceul silvic (intalnire,2006)

în august, la altitudinea de 975 m și cu un strat de zăpadă așezat de aproape opt luni pe an, multă vreme fără radio sau televizor, deoarece comuna a fost electrificată abia în anul 1968, dar cu mare dragoste de oameni şi de locuri.

În anul 1974 obține gradul II în învățământ, în specialitatea limba și literatura română iar în anul 1980 se transferă la Liceul Silvic din Câmpulung-Moldovenesc. Când s-a zvonit în comunitatea sătească de care a fost legat sufletește 24 de ani ca profesor și director, un grup de cetățeni, în frunte cu preotul satului l-a rugat să rămână în continuare, oferindu-i loc de casă și lemn și de construcție, cu condiția să fie alături de ei. Ca profesor de limba română, preocuparea sa de bază a fost însușirea limbii române, folosirea ei în forma ei cea mai corectă – limba literară – luând ca model limba creațiilor populare și a celor mai de seamă opere ale scriitorilor noștri clasici și contemporani.

Nu a avut copii însă i-a considerat pe toţi elevii copiii săi de suflet şi s-a dăruit zi de zi pentru formarea lor ca oameni adevăraţi. Fiind diriginte la multe generații de elevi, a pus în aplicare câteva adevăruri cu valoare principială : respect față de înaintașii noștri, responsabilitate, tenacitate și credință în Dumnezeu. De aceea, cu ocazia întâlnirilor de promoții, unul dintre elevii săi, în prezent inginer, șeful unui ocol silvic, a spus : “a fost un profesor de o rară noblețe sufletească, având un respect deosebit față de elevi, nu-l vom uita niciodată, a fost pentru noi un adevărat părinte.”

În anul 1985 este numit director al Ș colii cu clasele I-VIII nr. 4 din municipiul Câmpulung-Moldovenesc, unde a funcționat până în anul 1999 – anul pensionării. În această calitate, a îmbunătățit baza materială a laboratoarelor, a atelierelor, a organizat schimburi de experiență cu alte școli din județ, parteneriate cu alte localități din țară, înfrățiri cu două școli din Franța. A perseverat mult pentru introducerea mijloacelor moderne în învățământ, ca instrumente vizuale în procesul instructiv-educativ, care au demonstrat sofistic avantajele programului pe calculator și au ajutat atât la formarea gândirii, cât și a culturii tinerei generații. A fost cooptat în colectivul obștesc al Inspectoratului Ș colar, fiind împuternicit să facă inspecții speciale. Pentru merite deosebite a primit diploma de “profesor evidențiat” și gradația de merit. A fost membru al asociației tarotiștilor, din filiala municipiului Câmpulung-Moldovenesc (tarotul este un joc greu ce implică multă gândire), joc pe care îl practica în timpul liber) și un bun participant la toate concursurile la nivel de municipiu și județ. În toamna acestui an, conducătorii filialei municipiului, vor organiza un concurs cu premii, în memoria profesorului Ghiță Obadă.

În luna noiembrie a anului 2005, probabil că și-a simțit sfârșitul, a venit în satul natal pentru a revedea frumusețile locurilor, întâlnindu-se cu surorile sale mai mari, Adela și Maria, cu unii colegi și prieteni, vizitând și mormintele părinților săi, unde a pus o lumânare. Am observat că avea o față palidă, slăbită, pielea întinsă, lucioasă pe umerii obrajilor și zbârcită puțin în colțurile gurii, ochii erau mari, adânciți în orbite, părea un om bolnav, obosit. Mi-am dat seama că acestea sunt urmele

8

ANUL 3 � NR. 7

Socialiste din Octombrie”. Instigaţi de activiştii care-i însoţeau, elevii i-au batjocorit şi i-au scuipat ca pe nişte oameni de nimic.

Tot pe vremea comuniştilor această familie a mai primit o lovitură cruntă şi neaşteptată.

Pentru că locuinţa sa se afla în centrul satului, autorităţile locale au hotărât să instaleze cu forţa poşta iar familia Ungureanu, împreună cu cei 7 copii a fost obligată să locuiască într-un grajd.

Moş Mihai a avut o copilărie asemănătoare cu a altor copii din sat, urmând cursurile primare la şcoala veche din deal, fiind educat şi instruit de către învăţătorul-director, Constantin Ciubotaru. Ca tânăr flăcău este un important participant la toate obiceiurile şi tradiţiile satului: nunţi, clăci, jocul care se organiza cu ocazia sărbătorilor de iarnă, şezători etc. Cu prilejul sărbătorilor de Crăciun şi de Anul Nou, au organizat banda lui Jianu împreună cu alţi tineri care retrăiau cu emoţii şi bucurie faptele de vitejie ale acestui haiduc, contribuind în mare măsură la continuarea tradiţiilor populare transmise prin viu grai din generaţie în generaţie.

Fiindcă cel de-al doilea război mondial bătea la uşă a fost obligat să participe la exerciţiile premilitare conduse de învăţătorul, căpitan rezervă, Olaru Dumitru. Pregătirea militară avea un rol important şi în educarea tinerilor în spiritul dragostei faţă de patrie, a respectului faţă de cei în vârstă, cât şi a respectului faţă de cultul religios. Acest fapt se realiza prin cuvântările ţinute în faţa tinerilor de către învăţători, preot, primar, jandarmi şi alţi cetăţeni de seamă ai satului.

Moş Mihai s-a căsătorit în anul 1941 (înainte de a fi încorporat) cu Anuţa Burlaş, strănepoata dinspre mamă a lui Dumitru Sârbu, care, înainte de a-şi sfârşi viaţa, a lăsat cu limbă de moarte fiilor săi ca la moarte să fie petrecut la groapă cu întreaga lui turmă de oi. Mătuşa Anuţa este o femeie măruntă adusă de spate datorită anilor şi efortului pe care l-a depus pentru îngrijirea şi educarea celor două fete şi a celor trei băieţi pe care i-a născut şi crescut cu mare dragoste.

La 20 februarie 1942, moş Mihai este incorporat de către centrul teritorial Dorohoi, şi se încadrează într-o unitate militară de infanterie. Împreună cu unitatea sa, după o perioadă scurtă de pregătire, participă la Campania de Est împotriva Uniunii Sovietice, ajungând până la Moghilev-Soroca. Aici s-au dat lupte grele între armatele ruseşti şi nemţeşti, care au fost izgonite până la Stalingrad. Războiul îşi urma calea însângerată şi glorioasă, iar marile ameninţări pluteau în văzduh. Bătălia pentru ocuparea Stalingradului a avut loc într-o iarnă lungă şi geroasă, care a contribuit parcă la împuţinarea soldaţilor români, răniţi în bătălii. Moş Mihai cade prizonier. Rămâne în spatele frontului şi alături de alţi ortaci ai săi, prizonieri, participă

„Numai cel ce a trăit între străini vrăjmaşi ştie şi poate simţi şi preţui cu adevărat nostalgia cea mare

şi copleşitoare.” Liviu Rebreanu

P oveştile de viaţă ale bătrânilor noştri ne fac uneori să ne cutremurăm. Deşi firavi din

cauza anilor, istoriile înşirate, veşnicii de secunde aflate în clepsidra timpului, ieşite brusc la iveală, ne fac să-i vedem ca pe nişte stânci neclintite în mijlocul şuvoaielor vieţii şi un sentiment firesc şi adânc de respect ne încearcă şi ne determină să-i privim ca pe nişte eroi.

Am intrat în curtea lui moş Ungureanu într-o zi de primăvară întârziată, când o gură de vânt aspru răscolea în miezul zilei praful de pe şosea, îl ridica în şuvoaie subţiri şi-l purta din loc în loc, fără astâmpăr. Chiar de la intrare am observat în curte o ordine şi o curăţenie desăvârşită. L-am găsit îngrijind cu mare atenţie şi dragoste animalele ce se aflau în grajdul său: un cal, o vacă, un viţel şi un porc. Văzându-mă, m-a luat bucuros de braţ şi m-a condus încet spre casă. Zâmbetul însă îi piere brusc de pe faţă, ochii parcă i se împăienjenesc şi un simţământ greu de leşin îi înmoaie braţele şi picioarele, când îşi aminteşte ce-a păţit de curând. Cu o voce aspră, gâfâindă, răbufnind ca dintr-un adânc de pivniţă, cu mare amărăciune şi durere în suflet începe a istorisi că într-o noapte întunecoasă, nişte hoţi au îndrăznit să intre în curte şi să-i fure doi porci şi un viţel, bătându-şi astfel joc de munca şi de bătrâneţile sale. Pentru că în ceasurile grele doar speranţa ne mai însufleţeşte şi ne dă putere să mergem mai departe, am încercat să-i alin supărarea şi să-l încurajez, arătându-i că autorităţile statului îi vor descoperi pe făptaşi şi-şi va recupera bunurile, dar în adâncul sufletului meu am simţit întreaga lui disperare şi neputinţă şi mi-a părut rău că nu pot să-l ajut.

După ce s-a liniştit, l-am rugat să-mi povestească viaţa sa şi astfel am aflat că s-a născut la 20 noiembrie 1920 în Vorniceni, într-o familie de oameni harnici şi buni creştini. Este fiul lui Toader şi Aristica, familie de oameni gospodari şi fruntaşi ai satului, care au avut 6 băieţi şi o fată. Tatăl său, fiind proprietar a 30 hectare de pământ, zestrea celor 7 copii, a avut mult de suferit în perioada comunistă, fiind considerat duşman al poporului. I s-au impus cote şi impozite mari şi, neavând posibilitatea să le achite, a fost numit deseori „sabotor al statului”. Împreună cu alţi „sabotori ai statului”, Costache Sârbu, Hluşcu Isidor, Grigore Sârbu, Costache Fasolă, Bertea Fasolă, erau purtaţi cu placarde la gât prin întregul sat pentru a fi cunoscuţi de către toţi sătenii ca adevăraţi duşmani ai poporului. Cea mai mare ruşine au simţit-o într-o zi de 7 noiembrie, când grupul de „sabotori” s-a întâlnit cu elevii şcolilor din sat, care manifestau în cinstea „Marii Revoluţii

MOŞ MIHAI UNGUREANU – PRIZONIER ŞI VETERAN DE RĂZBOI

Autor: Prof. Teodor Epure

9

ANUL 3 � NR. 7

satului vornicenean. A început să lucreze pământul individual, fără să se înscrie în întovărăşirea agricolă, deoarece ştia foarte bine cum era viaţa din colhozul rusesc. Mai târziu, văzând că întreaga populaţie din sat s-a înscris la colectiv iar suprafeţele sale de pământ erau toate cuprinse în perimetrul noii gospodării colective, s-a hotărât să se înscrie de bunăvoie, lucrând împreună cu întreaga familie.

După revoluţie s-a bucurat că i s-a restituit întreaga suprafaţă de pământ primită de la părinţi şi a început să o lucreze cu multă dragoste. Deşi este la o vârstă înaintată, are grijă ca pământul să fie mereu lucrat şi este nemulţumit că mulţi tineri nu lucrează pământul lăsându-l pârloagă şi nu urmează sfaturile celor mai în vârstă.

Este pensionar, veteran de război, iar prin Decretul 64/1997 i s-a conferit medalia „Crucea Comemorativă a celui de al Doilea Război Mondial 1941-1945”, cu specificaţia „Pentru Servicii Militare Aduse Statului Român în cel de-al Doilea Război Mondial”.

la curăţirea oraşului de molozul rămas în urma bombardamentelor. Cu această ocazie descoperă sub dărâmăturile unei clădiri 12 trupuri de români. Perioada 1944-1948 o petrece în continuare la Stalingrad, unde trăieşte cele mai grele momente din viaţa sa. Prizonierii erau hrăniţi cu cel mult 400 g pâine pe zi, coji de cartofi şi zeamă de urzică. Toate acestea le primea numai dacă îndeplinea norma stabilită, în caz contrar nu primea nimic fiind pedepsit şi cu carceră. În aceste împrejurări se îmbolnăveşte şi este internat într-un spital din Stalingrad, unde este operat de stomac de către un medic neamţ. Chiar dacă era prizonier, în spital a avut o îngrijire deosebită, medicii aveau un program strict, îngrijind cu mare atenţie pe fiecare bolnav.

În luna mai a anului 1948, împreună cu consătenii săi, Toader Visilean, Costică Sandiuc şi alţi români din ţară, reuşeşte să se întoarcă acasă, într-un vagon special al spitalului din Stalingrad.

Şi-a reluat viaţa în mijlocul sătenilor, care l-au aşteptat cu nerăbdare şi participă în continuare la viaţa

academicianul Octavian Ionescu (student pe atunci), susţinut de tatăl său, preotul Ion Ionescu, directorul şcolii, Petre Ştefănescu, primarul comunei, Alexandru Căzănescu şi învăţătorul Ion Hrib.

Această iniţiativă s-a pus în aplicare la 7 octombrie 1928. Evenimentul este descris de directorul şcolii, Petre Ştefănescu, astfel: „Deci în anul 1928, luna octombrie a 7-a zi, într-o duminică după ieşirea din biserică, ne-am adunat la şcoala satului : săteni, preot, învăţător, autorităţi comunale şi un tânăr student şi, după obiceiul creştinesc, prin sfinţirea apei a luat fiinţă căminul nostru. Primul lucru ce l-am făcut, am ales consiliul compus din: Petre Ştefănescu, directorul şcolii, preşedinte; Alexandru Căzănescu, primar, vice preşedinte; Ion Hrib, învăţător, secretar; Toader C. Epure, cenzor, Irimia A. Savei, locuitor, casier; Ecaterina Maxim, directoarea şcolii de fete, membru”.1 Căminul cultural înfiinţat purta numele: „Regele Mihai I”.

Modul cum se desfăşura o şedinţă de consiliu ales este descris de academicianul Octavian Ionescu, în cartea sa „Însemnări istorice despre satul Vorniceni”: ”Sute de săteni au umplut de timpuriu încăpătoarea şi frumoasa sală a şcolii unde sălășluiește deocamdată căminul. În frunte se află conducătorii satului, care au unit într-un singur mănunchi aspiraţiunile lor. Nu lipsesc nici cei doi veterani de la 1877 (este vorba despre Gheorghe Sârbu şi Nicolai Vatamanu). Deodată se face o tăcere mormântală. Începe rugăciunea: adesea un minunat „Tatăl Nostru” cântat. Toată lumea ascultă în picioare: clipă de adâncă reculegere. Urmează apoi apelul membrilor. Uneori sunt cântece şi poezii: dar miezul şedinţelor este „Cuvântarea”. Ne dăm silinţa ca ea să fie, şi ca idei, şi ca limbă, cât mai

„Însemnătatea tradiţiei în cultură nu trebuie să ascundă însă importanța termenilor noi şi a

punctelor noi de vedere. Privim lumea nu numai de pe umerii giganţilor din trecut, adică cu toate achiziţiile de

cultură, dar mai ales din locul şi momentul nostru propriu.”

Tudor Vianu După primul război mondial, satul Vorniceni a

devenit un mare centru rural din nordul ţării, având o viaţă proprie şi o stare economică prosperă. Situaţia sătenilor a devenit din ce în ce mai înfloritoare în urma aplicării legii din anul 1921, când toţi cei care nu aveau pământ deloc au primit câte 5 hectare iar cei care au avut sub 5 hectare au primit completarea. Această bunăstare materiala a permis multor tineri să continue studiile la şcolile din oraşele din apropiere, devenind învăţători, preoţi, ingineri şi, întorcându-se la locul de baştină, au contribuit în mare măsură la ridicarea nivelului cultural al sătenilor. Aceste transformări care au avut loc în viaţa socială impuneau noi forme de organizare a vieţii culturale. Până la această dată opera de culturalizare se realiza prin şcoală şi biserică, însă acestea nu mulţumeau pe deplin noile cerinţe sociale.

Prin urmare era necesar a se înfiinţa o instituţie culturală care să devină o adevărată flacără vie de răspândire a culturii în rândul comunităţii vornicenene. Aşa a luat naştere un grup format din intelectuali inimoşi, susţinători ai culturalizării localităţii, competenţi, oneşti, adevăraţi patrioţi şi devotaţi progresului satului în plan social-politic, care, într-o perioadă când puţini locuitori frecventau şcoala, au conceput statutul noului cămin cultural ce urma să se înfiinţeze. Grupul avea în frunte pe

FLACARA VIE A SATULUI

Autor: Prof. Teodor Epure

10

ANUL 3 � NR. 7

a maselor, cadrele didactice erau obligate să participe şi la unele acţiuni obşteşti (controlul culturilor de cartofi pentru descoperirea gândacului de Colorado, colectarea şi predarea cotei de cereale la stat, organizarea întovărăşirilor agricole).

În anul 1949 s-a înfiinţat gimnaziul care a însemnat şi o creştere a numărului de cadre didactice, asigurându-se în felul acesta forţe care să contribuie la pregătirea unor programe artistice mult mai variate şi mai bogate. Frumoase şi diverse activităţi au organizat: Ciocoiu Mihai şi Olimpia, Stănescu Gheorghe şi Silvia, Pădureţ Dionisie şi Esteria, Şalaru Ion şi Maria, Condrea Dumitru, Cojocaru Gheorghe, Armaşu Virginia etc. Are loc o nouă organizare a conducerii căminului cultural: mai întâi director este Ciocoiu Mihai, directorul şcolii, apoi după plecarea sa ca inspector şef la secţia de învăţământ a raionului Săveni este numit director Pădureţ Dionisie iar instituţia ia numele lui Tudor Vladimirescu, conducătorul revoluţiei la 1821 din Ţara Românească.

Opera de culturalizare începe să devină tot mai diversificată : conferinţe, cercuri de citit, seri literare, şezători literare, coruri, recitări, grupuri vocale mixte, dansuri populare, formaţia de teatru de păpuşi, brigada artistică, formaţia de fluieraşi, formaţia de muzicuţe, rapsozi populari, taraf orchestral etc., unde dascălii, aceste nume distinse din cadrul învăţământului vornicenean, s-au făcut prezenţi la toate aceste activităţi, fie ca iniţiatori sau conducători, fie ca participanţi direcţi la desfăşurarea lor, devenind adevărate modele pentru locuitorii satului.

Această activitate fiind vastă, nu se putea desfăşura într-o sală de clasă, 10/7 m lungime şi o scenă de 3/7 metri (de la şcoala veche) şi se impunea construirea unei noi clădiri. Cu sprijinul autorităţilor locale s-a găsit un teren în centrul satului, cât mai aproape de celelalte instituţii, unde s-a construit căminul cultural, cu o sală de spectacole cu 600 de locuri, o bibliotecă, o cabină de cinema şi o scenă care corespunde tuturor cerinţelor. Inaugurarea acestei locaţii a avut loc la 26 octombrie 1959, în ziua sfântului Dumitru, patronul spiritual al bisericii ortodoxe din Vorniceni.

Tradiţia activităţii corale a fost dusă mai departe de regretatul profesor Dionisie Pădureţ, îndrăgostit de acest gen artistic, care a reuşit să reînfiinţeze corul mixt pe patru voci, de peste 100 de persoane între 15 – 60 ani iar începând din anii 50 a participat la toate concursurile formaţiilor de amatori şi mai târziu a continuat cu Festivalul „Cântarea României”. Corul s-a remarcat obţinând al treilea loc pe ţară (pe regiunea Suceava locul I) iar în raion (Săveni) nu a avut concurenţi nici măcar Casa de Cultură Raională unde erau activişti profesionişti, iar la unele manifestări deosebite (sărbătoarea zilei de 23 august) era solicitat împreună cu formaţiile din Dersca şi Dorohoi. Repertoriul era bogat, cuprindea valoroase lucrări corale ce proslăveau patria dar şi ţăranul român, permiţând în felul aceste să prezinte programe adecvate fiecărei zile semnificative care se sărbătorea în comună şi în ţară. A rămas ca o frumoasă amintire pentru cei ce au ascultat cântecele interpretate de formaţia de cor din perioada 1948 – 1983, când aceasta a fost condusă de profesorul Dionisie Pădureţ.

apropiată de inima poporului. Prin ea se face : moralizarea, educaţia cetăţenească, popularizarea ştiinţei, expuneri literare, descrieri geografice sau istorice etc. După cuvântare urmează lectura, de cele mai multe ori în legătură cu subiectul despre care s-a vorbit, apoi se fac cunoscute ştirile mai însemnate din ţară şi din străinătate. Spre seară ieşim de la cămin şi fiecare este mulţumit de duminica petrecută”.2

Sub oblăduirea acestei instituţii obşteşti de cultură nou înființată s-au desfăşurat în timp numeroase activităţi ce au fost iniţiate şi conduse de învăţătorii satului precum: conferinţe, recitări, piese de teatru puse în scenă, grupuri vocale cât şi dăruirea cărţilor unor cititori credincioşi ai bibliotecii săteşti. Partea artistică desfăşurată la căminul cultural, care funcţiona în localul şcolii vechi este descrisă într-o scrisoare a învăţătorului Constantin Cronţ (care în anul 1952 era şeful secţiei de învăţământ a raionului Dorohoi): „Programele artistice erau susţinute de către formaţiile artistice ale şcolii pentru înjghebarea şi pregătirea cărora am muncit. Ele au constat din: coruri, recitări, lecturi, monologuri, duete şi piese de teatru”.3

Activitatea primului preşedinte al căminului cultural, Petre Ştefănescu, s-a încheiat în anul 1930 când s-a transferat ca institutor la o şcoală din Botoşani. Au urmat la conducere o perioadă scurtă domnul Octavian Ionescu, apoi învăţătorii Constantin Cronţ şi Ion Hrib, fiul eroului sergent din Primul Război Mondial, Vasile Hrib.

Cuvântarea, adică prezentarea unor conferinţe pe diferite teme, avea un rol important în culturalizarea cetăţenilor, de aceea, ne propunem să prezentăm câteva titluri de conferinţe ce au fost susţinute în cadrul acestei instituţii culturale: „Lupta pentru ideea de pace pe înţelesul tuturor” de Octavian Ionescu; „Sfaturi pentru a păzi pe copiii mici de boale” de Gheorghe Timiş, farmacist din Dorohoi; „Sfaturi pentru tineret”, „Creşterea copiilor şi în special a flăcăilor” de Toader C. Epure, agricultor; „Educaţia copiilor” de Petre Ştefănescu; „Obiceiurile românilor la sărbătorile Crăciunului”, Vasile Lăscărescu, învăţător; „Despre voia lui Dumnezeu” de Ion Ionescu, preot; „Ascultarea şi supunerea ce o datorăm conducătorilor noştri”, Constantin Tomache, agricultor”.4

Prin munca de zi cu zi, inimosul învăţător, Ion Hrib a reuşit să pună bazele unei formaţii corale alcătuită din ţărani şi ţărance, tineri şi tinere (un număr aproximativ de 80) pe 4 voci care pentru localnici era o adevărată desfătare să asculte interpretările date cântecelor: „Pui de lei”, „Pe-al nostru steag”, „Tricolorul”, „Cântecul lui Tudor”, dar şi cântecele populare: „La fântână”, „Trandafiri de pe răzoare”, „La cişmele” şi alte bucăţi ale marilor compozitori Oancea, Ion Vidu, D. Chiriac etc. Activitatea desfăşurată la căminul cultural au unit pe cărturari, intelectuali şi alţi slujitori în lupta lor pentru statuarea cinstei, dreptăţii şi însuşirii credinţei strămoșești, devenind un adevărat locaş de culturalizare a cetăţenilor vorniceneni.

Dar viaţa culturală de atunci s-a întrerupt odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial: o parte din intelectuali au plecat la datorie pe front iar o parte s-a refugiat. După război, viaţa culturală ia o nouă orientare şi noi forme de organizare. Pe lângă acţiunea de culturalizare

11

ANUL 3 � NR. 7

Andrei Pavel (Troscăţel), Ioniţă V. Dumitru, Alexandru Nechifor, Dumitru Istrate (Scorţarul) şi alţii.

Tot la căminul cultural au avut loc şi cele mai importante momente din viaţa comunităţii: şedinţe ale consiliului de conducere CAP, sesiuni ale Consiliului Popular, conferinţe, adunări populare şi alte acţiuni de actualitate.

Activitatea din căminul cultural a stimulat şi procesul de creaţie populară, la nivelul tuturor genurilor artistice. Profesorul Gheorghe Gherman afirmă că : „Exemplul exponenţial al unor creatori de artă anonimă a fost poetul rapsod popular, Alexandru Nechifor. Datorită talentului său înnăscut a fost invitat la multe întâlniri ale poeţilor ţărani din România, obţinând diplome de merit şi a fost apreciat de importanţi poeţi contemporani. Toate poeziile sale au constituit substanţa spirituală a unui volum de versuri care a apărut la Editura Agata în anul 2006”6. După cum am afirmat şi în revista „Vorniceneanul” nr. 1, poezia lui Alexandru Nechifor se caracterizează prin „sinceritatea şi simplitatea versurilor sale, prin tematica abordată dar şi prin limbajul folosit, presărat cu fonetisme şi expresii moldoveneşti (…).”7. Alexandru Nechifor a fost un exponent al satului românesc din secolul XX, o personalitate marcantă a comunei, care a contribuit la formarea culturii româneşti în mediul sătesc. Scena căminului a fost locul unde şi-a citit poeziile şi a contribuit astfel la popularizarea talentului său şi la difuzarea poeziei vornicenene.

Odată cu dispariţia comunismului a dispărut şi Festivalul „Cântarea României”, a dispărut şi rolul căminului cultural. Astăzi, nimeni nu mai poate preciza cu exactitate cui îi aparţine acest cămin, cine îl administrează, cine se ocupă de activitatea lui şi sunt mari îndoieli dacă mai este flacăra vie care trebuie să modeleze artiştii satului. În prezent, căminul cultural mai este folosit doar ca sală festivă pentru nunţi şi cumetrii. Acest lucru se poate schimba, având în vedere faptul că există un număr mare de cadre didactice tinere, bine pregătite, libere în gândire şi atitudine, doritoare de a se afirma în opera de culturalizare a sătenilor iar activitatea bibliotecii începe să prindă viaţă prin numirea unui bibliotecar care va organiza acţiuni importante de popularizare a cărţii ştiinţifice şi beletristice.

Sperăm că domnul primar, împreună cu ceilalţi factori ai comunităţii vor evalua exact situaţia căminului cultural şi vor întocmi noi proiecte de revigorare a vieţii culturale, pentru ca în viitor această instituţie să devină un centru social educaţional cultural, un fel de club în care să fie îmbinate necesităţile locale la nivel educaţional cu internetul şi biblioteca.

1. Octavian, Ionescu, „Însemnări istorice despre satul

Vorniceni din ţinutul Dorohoi”, pag. 200 2. Ibidem, pag. 201 3. Ibidem, pag. 203 4. Ibidem, pag. 204 5. Dionisie, Pădureţ, „Vorniceni, leagănul împlinirii mele”,

Editura Agata, 2007, pag. 56 6. Gheorghe, Gherman, „Vorniceni, însemnată vatră

strămoşească”, Editura Agata, 2007, pag.117 7. Teodor Epure, Revista „Vorniceneanul” nr. 1, 2009

Însemnate rezultate au obţinut (locul întâi pe ţară) la Festivalul Naţional „Cântarea României” formaţia de fluieraşi adulţi. Aceasta s-a întrupat în anul 1949, sub bagheta profesorului Dionisie Pădureţ. După câţiva ani acelaşi profesor a pus în valoare şi talentul folcloric la fluier al şcolarilor din sat, întemeind o trupă de fluieraşi tineri iar formaţia adulţilor a fost condusă o perioadă de profesor Aurel Muraraşu. Aceste formaţii au alcătuit împreună un ansamblu cu trei generaţii : „…în faţă erau copiii, în costume naţionale, bundiţe şi căciuli brumării; urmau tinerii în costume naţionale, sumănaşe brumării scurte şi căciuli negre; maturii – în costume naţionale, sumane negre şi căciuli brumării. Prezenţa scenică era o splendoare, cu 87 cântăreţi pe scenă: copiii executau un cântec din cavale, acompaniate de fluiere; tinerii un cântec separat; maturii un cântec de joc. Apoi, ansamblul celor trei formaţii: un cântec împreună, bine armonizat, cu tonalităţi diferite, după nuanţele fluierelor şi cavalelor”5.

Alături de aceste formaţii artistice au activat : grupul vocal mixt, care a obţinut locul întâi la concursul artistic în cadrul etapei de masă, locul întâi la faza judeţeană, fiind apoi promovat la faza pe ţară, clasându-se între echipele fruntaşe de acest gen; dansurile populare conduse de profesorul Aurel Murăraşu, care a valorificat şi zestrea de strigături a satului, prin punerea în valoare a ritmurilor înfocate ale dansului într-o notă de energie şi veselie. Succese importante la nivel comunal şi regional au obţinut şi formaţia de teatru de păpuşi, condusă de educatoarea Florica Sofroni.

O bună parte din aceste formaţii artistice au făcut multe deplasări în diferite localităţi apropiate sau mai îndepărtate. Au rămas în memoria multor spectatori interesante apariţii în public ale acestor formaţii iar căminele culturale erau arhipline şi aplauzele se auzeau până departe. Unele din aceste deplasări au avut şi momente neplăcute: fie din cauza mijloacelor de transport (mergeau cu atelaje trase de cai, cu camionul sau, uneori, pe jos) fie din cauza timpului nefavorabil. Într-o deplasare cu camionul CAP la Ungureni a formaţiei de teatru adulţi, condusă de educatoarea Estera Pădureţ, la întoarcere s-a pornit un viscol puternic, drumul era troienit şi acoperit de zăpadă iar camionul a trebuit s-o ia pe arătură, căci pe drum nu se putea răzbate.

Pe scena căminului cultural, cadrele didactice au iniţiat diverse serbări şi concursuri şcolare, scena devenind o rampă de lansare pentru artiştii amatori. S-au difuzat filme artistice şi documentare atât pentru adulţi, cât şi pentru copii. Pe aceeaşi scenă s-au perindat formaţii de înaltă ţinută artistică din zonă, cum ar fi : Ansamblul de cântece şi dansuri populare „Ciprian Porumbescu” Ansamblul de cântece „Balada” cât şi Orchestra de muzică populară „Rapsozii Botoşanilor”, orchestră puternic implicată în toate manifestările tradiţionale la nivel local şi judeţean, care promovează folclorul muzical autentic, botoşănean, moldovenesc şi românesc.

Dacă la înfiinţarea căminului cultural funcţiona o bibliotecă cu peste 300 de volume, aşezate într-un dulap şi solicitate în special de oameni bătrâni, astăzi s-a ajuns la peste 45.000 de volume iar biblioteca a înregistrat foarte mulţi cititori de literatură beletristică : Dumitru V. Bâgu,

12

ANUL 3 � NR. 7

foarte bine melodia ascultată cu 3 zile în urmă. La 25 de ani (1964) i-a venit vremea de însurat. Din

căsătorie au venit pe lume 5 copii (3 băieţi şi 2 fete), o parte trăind în sat, alţii „în lume”.

După ce a lucrat ca agricultor, la CAP, a intrat la CFR, lucrând la o trecere de cale ferată, ca supraveghetor, iar mai târziu, la Teleconstrucţia Bacău, lotul Suceava, la Constanţa, în timp ce soţia împreună cu copiii, la Vorniceni, la CAP. Din anul 2001 este pensionar. Timp de 24 de ani a făcut parte din formaţia de fluieraşi, înfiinţată de regretatul profesor Dionisie Pădureţ. Alături de ceilalţi fluieraşi a obţinut valoroase premii la întreceri zonale şi naţionale la Festivalul Naţional Cântarea României. Cunoaşte peste 15 melodii reprezentative ale fostei formaţii instrumentale. Din puţinii membrii ai formaţiei de fluieraşi rămaşi în viaţă, s-ar putea spune că este nr. 1, cântând şi fermecând, cu fluierul, urechile auditorilor melodiile: „Jale oilor”, „Sârba”, „Bătuta”, „Sârba benzii” şi altele. Stând de vorbă cu el şi cu Viorel, mezinul familiei, eşti surprins de verva dorinţei de a face cunoscute melodiile formaţiei de fluieraşi, de a convinge şi pe alţii cât de necesar este refacerea formaţiei cu noi membri, chiar din rândul copiilor. Surprins eşti şi de Viorel, un tânăr deosebit de harnic, deoarece se ocupă de creşterea animalelor (vite, viţei, cai) în propria gospodărie; din când în când a lucrat la construcţii, în Suceava (zugrav, faianţar, bătut tablă, aşezat gresie). Lucrează şi pe mult, şi pe puţin, nu este pretenţios şi toată lumea îl solicită. Mai rar ţi se întâmplă astăzi ca să auzi un tânăr că se poate realiza şi aici, în sat, nu neapărat să muncească în străinătate. Chiar dacă are 32 de ani şi nu-i însurat, sigur calităţile pe care le are va fi o motivaţie destul de consistentă pentru fete şi una din ele să-i devină soţie.

Şi el este captat de melodiile pe care le cântă nea Ion a Măriuţei (tatăl său), având o colecţie serioasă de CD-uri ale formaţiei de fluieraşi Vorniceni. M-am despărţit de familia Sârbu, cu mare părere de rău pentru că, dacă intri în casa lor, cu greu mai ieşi. Îi doresc sănătate, împlinirea dorinţelor şi câte un cântec, la fluier, în fiecare dimineaţă, la cafea sau la un pahar de vin.

N enea Ioan Sârbu este născut pe 28.II.1929 la Vorniceni. Este fiul lui Dumitru şi Catinca. I

se mai spune, pe aici, Ion a Măriuţii. Întrebându-l dacă asta-i o poreclă sau ce înseamnă, mi-a răspuns cu zâmbetul pe buze: Asta nu-i de fapt o poreclă, este o modalitate (formulă) de a mă deosebi de mulţi alţii, din sat, cu acelaşi nume şi prenume. De fapt, pe aici, satul fiind foarte mare şi multe familii având acelaşi nume, prenume şi chiar iniţială, se deosebesc prin porecle, diminutive ale prenumelui şi alte formule numai de săteni ştiute.

Insistând, totuşi, de unde i „se trage” acest nume, suplimentar, mi-a povestit aşa. Casa părintească se află undeva pe o coastă de deal, din centru, iar pe coasta cealaltă avea o mătuşă pe care o chema Maria (Măriuţa). Acolo a stat câtva timp nea Ioan şi mama lui. Pe mama lui o striga: - Ce faci Măriuţă, astăzi? Unde mergi Măriuţă... De aici i se trage şi „numele” fluieraşului nostru, nume de împrumut,

A învăţat 4 clase (din alea bune) şi mai târziu a avut „sarcină de partid” să mai facă încă 4 clase gimnaziale, aşa că acum are certificat de 8 clase.

De mic şi apoi ca tânăr a lucrat în agricultură. I-a plăcut, încă de mic, fluierul. Făcea fluier „din stuf”, „din soc”, meşterea fluiere din orice-i cădea în mână. Avea ca meşter pe moşul Andrei Curcă care îi cânta foarte frumos şi-i fermeca auzul, iar nenea Ion „fura” mişcarea degetelor pe fluier, dar „ciulea” şi urechile prinzând „din mers” melodiile. Moşul Andrei îl şi provoca, spunându-i: „Ştii când ai să zici bine?... A treia zi...”. După 3 zile, pe imaş, pe malul iazului, nea Ion îi spunea moşului Andrei: „...Îl ştiu”. Iar moşul zicea: „Ia să văd...” şi într-adevăr cânta

Să descoperim pe sătenii noştr i

FLUIERAŞUL NR. 1 – DE ASTĂZI – AL FOSTEI FORMAŢII DE FLUIERAŞI

VORNICENI – SÂRBU IOAN Autor: Prof. Gheorghe Gherman

13

ANUL 3 � NR. 7

Aneta. Au pus la un loc 1,5 ha de pământ ale ei şi o falce a lui. Orice început a fost greu la toţi şi deci, şi la ei, dar pentru că le-a plăcut să fie gospodari corecţi şi să muncească „cot la cot”, încet-încet au reuşit să-şi întemeieze o gospodărie frumoasă. Nu prea s-a lăsat uşor „înşelat” de promisiunile mincinoase ale activiştilor că va trăi bine în colectiv. A văzut şi s-a convins singur că totul era să fie din eroare. Când vizita Vlăsineştii, printre primele comune cooperativizate a aflat că şi ţăranii pe care i-a vizitat erau învăţaţi să mintă. A lucrat 10 ani în GAC împreună cu soţia, apoi încă 20 ca muncitor la Simeria, Oţelu Roşu şi la Botoşani, fie la drumuri şi poduri fie la instalaţii pentru ventilaţie. Sâmbăta lucra şi la Trestiana Dorohoi, împreună cu soţia, ca să completeze veniturile şi să aibă coceni pentru vitele şi oile pe care le-a crescut, pentru cele necesare traiului.

Tanti Aneta ţesea pânzeturi de bumbac, alegea la scoarţe, pe care uneori le vindea. Mergeau la nunţi, la botezuri şi viaţa lor era mulţumitoare. Au dat naştere la 2 fete. Povesteşte cum un anume Iancu Gorban mergea la toate nunţile, se distra bine, iar la plată (care era destul de neînsemnată 20-30 lei) promitea tinerilor căsătoriţi o oaie. Când, după nuntă, tinerii mergeau să ia oaia ce le zicea: - Bă da’ voi credeţi că am 100 de oi, la câte nunţi merg eu? Şi săracii plecau supăraţi de această glumă nesărată. Când şefu’ pe şantier le lăsa o lucrare se întâmpla ca unii colegi să stea deoparte. Atunci nea Dumitru îi îndemna – Hai, măi la lucru dacă vreţi salariu... Aşa l-am putea caracteriza – OMUL GOSPODAR, CORECT, dar şi ţăranul care „s-a transformat” în muncitor şi la propriu şi în mentalitate.

Să fii sănătos nene Dumitru, întru mulţi ani!

N enea Dumitru Asavei provine

dintr-o familie de ţărani care s-a născut la 19 noiembrie 1926 la Vorniceni. Tatăl său, Irimia, şi mama sa, Maria, „au adus pe lume” 10 copii – 6 băieţi şi 4 fete, iar Dumitru este al şaptelea.

A învăţat 4 clase cu învăţătorii Cuzub Nistor şi soţia lui Hrib Vasile. Ajuns acasă, de la şcoală, i se spunea – Hai la oi... De ce? Pentru că în gospodăria părinţilor se creşteau 40-50 de oi, iar primăvara mai adunau din sat până la 100 de oi şi făceau stână. La şcoală şi la păscutul oilor umbla desculţ. Picioarele-i erau strivite de bolovani şi spini. Odată, îndreptându-se spre şcoală, cu alţi copii de la diferite clase, s-au gândit să facă 2 treburi „dintr-o mişcare”, trecând pe lângă casa lui Covaliu (unde era singura gospodărie cu o pompă de apă), ce s-au gândit ei – să se distreze împroşcându-se cu apa ce ieşea ca un evantai, dar şi-au spălat şi picioarele murdare. Umbla îmbrăcat ca şi alţi copii şi tineri, în 1943-1944, cu pantaloni de cânepă. Ajuns flăcăiaş a început să meargă la clacă. Aici, gazda pregătea fuioare sau caiere de cânepă pe care fetele le torceau. Apoi soseau şi băieţii, împreună cu fluieraşul Alecu Istrate, şi atunci tare îşi mai doreau fetele să termine din furcă totul de tors. Numai că, unele mai leneşe sau unele, dacă aveau caiere mai mari, nu prea puteau să termine de tors şi astfel nu le mai venea rândul la joc. De aceea recurgeau la mici „manevre”. Smulgeau câte o bucată din caiere şi o ascundeau după păretare. De abia după ce plecau acasă gospodina le găsea. De multe ori veneau şi Dumitru, Petru Sofronea, Andrei Istrate şi Alecu, întâlnindu-se toţi la Andrei Şchiopu.

Nenea Dumitru a fost premilitar la 25 martie 1944. La cei 18 ani ai săi, împreună cu alţi tineri din Vorniceni, a fost trimis pe jos, timp de 12-14 zile până în Vrancea, în localităţi ca: Suroaia, Călieni, Vadu-Roşca şi Cotu Ciorii, unde tinerii lucrau la construirea cazematelor de beton, împreună cu germanii. Românii cărau cu targa pământ deasupra lor, întindeau reţele de comunicaţii.

Când ruşii au intrat în ţară „au făcut cale-ntoarsă”, tot pe jos, până în sat. Se tot fereau de liniile de cale ferată, pentru că ruşii îi prindeau şi-i băgau în coloanele lor pentru front. De regulă, se deplasau câte 5-6 spre casă. Întors acasă a fost luat în armată, între 1949-1950. A avut norocul de a fi militar la baza navală de la Constanţa, ajungând matroz major (fruntaş). Aici a trăit destul de bine, având obligaţia de a avea grijă de echipament.

De abia la 4 ani de la „liberare” s-a căsătorit cu tanti

ASAVEI IRIMIA DUMITRU – VETERANUL GOSPODAR ŞI CORECT,

ŢĂRAN ŞI MUNCITOR Autor: Prof. Gheorghe Gherman

14

ANUL 3 � NR. 7

noaptea, sub cearşaf şi, dimineaţa erau „gata călcaţi”. Astfel scăpa de pedeapsă. Uneori erau puşi să „smulgă” firele de praz din zăpadă şi pământul îngheţat şi iarăşi veneau pedepsele.

În 1949 „la liberare” s-a căsătorit cu mătuşa Ileana Băiceanu. Au avut 5 copii – 4 băieţi şi o fată, astăzi, cu toţii bine „aşezaţi” la casa lor, în Hunedoara, Botoşani sau Tudora.

Au lucrat pământul, cu boii şi au crescut animale, permanent. Cu foarte mare „întârziere” au acceptat să aducă pământul în întovărăşirile agricole şi apoi în G.A.C. Echipele de „lămurire” îl vizitau zilnic. Şi se promitea o viaţă foarte bună. Încet, încet s-au convins că totul era doar o ducere în eroare. Majoritatea produselor agricole, promise la normele obţinute, erau puţine şi deosebit de rele (ştiuleţi, coceni de porumb, paie, pleavă). Şi atunci oamenii (C.A.P.-iştii) s-au învăţat „să fure” (să-şi completeze) ceea ce li se cuvenea pentru munca depusă. Povesteşte, moşul Miluţă următoarea istorioară: Se zice că un cooperator ieşea din lanul cu porumb cu un sac de ştiuleţi. În şoseaua principală, a oprit o maşină cu nişte „cadre de la partid”. Unul din ei îi zice: / Ce ai acolo? – Porumb? / – Luaţi-mă şi pe mine până-n sat... / – Hai pune sacul în spate... / – Staţi aşa că mai am unul în tarla... Mă duc să-l aduc şi pe acela... / – Hai du-te... / Ţăranul a intrat în tarla şi... dus a fost... Ieşind, la şosea şi-a dat seama că cei din maşină erau „de la partid” şi risca închisoarea. Aşa s-a pierdut între păpuşoi.

După ce a lucrat peste 10 ani în colectiv a mers 15 ani, pe şantier, la Teleconstrucţia Constanţa, la săpături, muncind în Medgidia, Tulcea, Braşov şi alte localităţi.

În acest timp mătuşa Ileana, cu 7 clase, s-a ocupat de pământ, de normele în C.A.P., de creşterea şi educarea copiilor. Nu mai avea timp de ţesut sau de ales covoare. Acum, la 26 de ani de pensie, moşul Miluţă Curcă zice că trăieşte bine, din pensia pe care o are, că îşi aduce aminte, cu plăcere, de anii de tinereţe, când se bucura de tot ce-i oferea localitatea.

Om blajin, stăpân pe sine, cu frică de Dumnezeu, alături de mătuşa Ileana, cu ştiinţă de carte, a reuşit să fie foarte apreciat de toţi sătenii.

Moşule Miluţă, toţi cei tineri şi copiii matale îţi urăm încă mulţi ani de aici înainte!

M oşul Miluţă Curcă s-a născut la 22.III.1924 în Vorniceni. Părinţii săi, Toader şi Profira

Curcă, au avut 6 copii, 3 băieţi şi 3 fete. Aceştia au fost oameni înstăriţi, din moment ce aveau 9 ha pământ, din zestre sau prin cumpărare.

Moşul Miluţă a învăţat 4 clase, cu învăţătorii: Bostan, Ciubotaru, Constantin, Hrile Vasile şi Olaru Dumitru. Obrăznicuţ, din fire, de mic a fost obişnuit cu munca „en gross”, la culturile agricole şi la creşterea animalelor (boi pentru muncă, vaci, oi). Suprafaţa deosebit de mare de pământ pe care a moştenit-o, ca şi casa părintească în care trăieşte astăzi, o cultiva cu grâu (2 ha), porumb, floarea soarelui, sfeclă de zahăr şi viţă de vie. Spune că snopii de grâu, aduşi la arie, erau „bătuţi” în maşina de foc (nu batoză), care era alimentată cu apă şi strujeni ca să funcţioneze. Fiecare din cei 6 copii ai familiei, din care el era al II-lea, avea munca lui. Nu rareori, el era trimis cu cârlanii la păşune, iar primăvara la arat şi semănat pământul.

Încă la 17 ani, când era un flăcău chipeş, a fost premilitar. A fost dus, alături de alţi săteni, în Vrancea, la Cotu Ciorii, Suroaia, Vadu Roşca şi Călieni, pentru a curăţa zona de muniţie neexplodată şi, cu ruşii ce înaintau spre Vest, la distrugerea cazematelor. La distrugerea uneia se puneau 12 lăzi de trotil şi în circa o jumătate de oră totul era aruncat în aer.

Întors acasă, la 20 de ani a fost luat în armată, ca grănicer, la Iaşi (Cetăţuia), unde a rămas 3 ani. În timpul armatei spune că, deşi în timpul foametei, a dus-o foarte bine, era destul de gras. Un colonel l-a luat la moşia sa şi i-a dat armă să i-o apere. Acum îşi aminteşte, cum erau instruiţi să se adreseze cu „tovarăşe” şi să participe la cursuri teoretice, politice. Ba mai mult chiar se profita de faptul că membrii P.C.R. câştigau tot mai mulţi adepţi şi a primit, ca sarcină, să împrăştie manifeste, în favoarea comuniştilor, cu ocazia votării. Dacă mai erau şi incidente se pare că ele se datorau unor „căprari” zeloşi. Unul zicea: - Mă Curcă, tu să-mi zici mie d-l sergent Dracu... (pe el îl chema Bradu). Iar moşul Miluţă îi spunea: Cum să vă zic eu aşa?, la care acesta răspundea, – Da, mă, aşa să-mi zici... De fapt era un motiv ca să-l „pocnească” cu cizma peste spate. Şi atunci moşul Miluţă-l întreba: - De ce mă loviţi?, acesta răspunzând că – Aşa, ca să ştii că eşti în armată... Mai era un motiv ca aceşti zeloşi „superiori” să-i bată cu patul armei, şi anume dacă pantalonii soldaţilor erau necălcaţi. Soldatul Emil Curcă punea pantalonii „pe dungă”

EMIL CURCĂ – VETERANUL BLAJIN, APLECAT SPRE MUNCA PĂMÂNTULUI ŞI MULŢUMIT DE VIAŢA LUI DE AZI

Autor: Prof. Gheorghe Gherman

15

ANUL 3 � NR. 7

recruţilor, la Anina, la mina de cărbuni, pentru instruirea recruţilor (puşi să muncească acolo), şi în ultima parte la Bucecea, după care tatăl său printr-o cerere adresată Centrului militar a solicitat să-l elibereze (deja, avea 27 de ani, limita maximă până când putea fi militar). Toată viaţa a locuit şi trăit în aceeaşi curte cu socrul său, cu care s-a împăcat bine, care i-a crescut copiii, animalele, cât era la câmp sau la livada CAP. Acasă a crescut vaci, porci, păsări şi la bătrâneţe, cai. Pe lângă munca la cultura mare, la CAP, nenea Andrei a fost şef de echipă la pomicultură, muncă de mare răspundere, mai ales că se lucra şi cu substanţe chimice, folosite la stropit. A fost corect, sever cu ceilalţi săteni, ce lucrau acolo, dar unii nu respectau regulile de protecţie şi folosire a substanţelor chimice şi asta le-a adus decesul. Unii chiar insistau pe lângă medici să le dea document că sunt sănătoşi (deşi vreo 2 au fost depistaţi, la timp, că deja erau bolnavi). Aici, la livadă se plătea mai bine. Noroc că, la amiază, erau supravegheaţi să consume laptele ce se dădea, ca mijloc de protecţie.

A ieşit la pensie în 1982. Are 6 copii, 4 băieţi şi 2 fete, toţi bine realizaţi, aşezaţi în... Bucureşti. Aceştia le-au propus părinţilor să vândă locuinţa şi să meargă să locuiască la ei sau în apropierea capitalei. Dar nea Andrei nu şi nu. Este prea puternic înrădăcinat în Vorniceni. Aici încă munceşte, a ridicat o troiţă, are fântână, are păsări, aer curat. Aici a botezat 20 de fini, a cununat 2 fini, aici a fost şi încă mai este stâlp al bisericii (a fost epitrop), aici a făcut mult bine, celor care au apelat la el, şi aici de mic şi până la maturitate a jucat căiuţii, capra şi la nunţi, la care a participat. Acum sănătatea îl cam lasă, unii răufăcători l-au „cercetat” în pod să-i fure porumbeii. Oare de ce nu ar putea şi aceştia să urmeze exemplul familiei Chiriac care niciodată n-a luat un capăt de aţă de la cineva? La anii pe care-i ai şi pentru trăinicia familiei matale, moşule Andrei, îţi doresc mulţi ani fericiţi, alături de cea pe care ţi-ai ales-o din multele fete ce-ţi dădeau târcoale.

N enea Andrei Chiriac s-a născut la 6 septembrie 1925, în Vorniceni, fiind al patrulea copil din

familia lui Andrei şi Maria Chiriac. De mici cei 7 copii

au fost puşi la muncă, fiecare fiind „specializaţi” într-o îndeletnicire. Este şi cazul lui Andrei, care, de mic şi până la căsătorie, a fost cioban, la oile familiei. Mult timp vara o „petrecea” doar în câmp, cu oile, încă de la 8 ani. Parcă şi acum, la această vârstă onorabilă, îşi aduce aminte că fie copil, fie flăcău, tatăl său le spunea, la toţi că la asfinţitul Soarelui să fie acasă. Şi acum îşi aminteşte cum, pe la 12 ani, din cârdul de oi, unele ale sătenilor, i s-au furat 2 oi şi neatenţia „l-a costat”. Părinţii au dat păgubaşului două oi de la casa lor. Cum să nu i se fure oile dacă tatăl sau îl lăsa pe el şi pe fratele Toader, mici, singuri la stână, să pască oile, să le mulgă, să le păzească şi noaptea. Ce copil, fie el şi mai măricel, nu era „furat” de somn. Într-o asemenea noapte i s-au furat cele 2 oi. Însă, se pare că, părinţii aveau încredere în ei. Ba chiar, cred, că se şi mândreau. Pe când era flăcău (de vreo 18-19 ani) cu unul din fraţii mai mari organiza jocul, la diferite case din sat. Fratele era calfă, iar Andrei „se avânta” în iureşul jocului scoţând, la joc, unele fete. Chiar dacă dădea un bacşiş gospodarului, unde se făcea jocul, erau cu toţii mulţumiţi. Nenea Andrei mai câştiga şi un colac, doi, de la fetele pe care le scotea la joc, în câşlegile Crăciunului. Uneori „ciupea” colacii, dar nu avea nici un gând să o ia în căsătorie pe fată (dar ea, totuşi, spera). La un asemenea joc, organizat, la casa lui moşul Pricochi, a jucat-o şi pe tanti Aneta (era obligatoriu să dansezi şi pe fata gazdei). Părinţii lui îi sugerau că ar fi bine s-o ia de nevastă pentru că-i singură la părinţi şi are avere. Socrul şi soacra sa erau milostivi şi foarte iubiţi de localnici. Acest lucru l-au învăţat şi nenea Andrei şi tanti Aneta. Pentru că în 1949 a luat-o în căsătorie. După vreo 2-3 ani de instrucţie premilitară, chiar de hram (26 octombrie 1949) au făcut nunta. Surpriză... (dar cu totul neplăcută pentru tinerii însurăţei). N-au trecut nici 2-3 zile şi a fost luat în armată, unde a stat 3 ani. În armată a lucrat la calea ferată Salva-Vişeu, la GOSTAT, la Drăguşeni, la Hunedoara (unde a fost trimis pentru şcoala de sergenţi), la Reşiţa unde a fost la o şcoală de instruire a

CHIRIAC ANDREI – VETERANUL DE RĂZBOI, IUBITOR DE JOC, CORECT TOATĂ VIAŢA, SPRIJINITOR AL BISERICII - PE CARE O IUBEŞTE CA PE MAMA LUI, UN GOSPODAR AL

SATULUI CARE A MUNCIT DIN GREU

Autor: Prof. Gheorghe Gherman

16

ANUL 3 � NR. 7

deprins şi apoi şi-au perfecţionat arta ţesutului ştergarelor din bumbac, cu modele interesante, în 4 iţe şi apoi a unor „macaturi” din bumbac şi lână, care se regăseau şi încă se mai regăsesc în zestrea pentru măritiş, „până-n grindă”. Ţeseau pânzeturi de cânepă, pentru saci, pentru traiste, pentru păretare şi mai nou (circa 25-30 de ani în urmă), ţesături „în foiuri” cu mai multe perechi de iţe, pentru coverturi de pat. Modelele „în Coghi”, „Biscuitul”, careul, sunt

doar câteva. Ba mai mult imaginaţia lor bogată le-au făcut să ţese şi carpete în stative, folosind lână colorată.

Aceste două surori, şi-au completat veniturile şi au folosit din plin iernile pentru „alesul” covoarelor moldoveneşti, care sunt reprezentative pentru Vorniceni. Modelele erau diverse. Ele însele se întreceau una pe alta. Au confecţionat scoarţe cu: Buchetul de 9 trandafiri, rombul mare, butoieşele, Soreanca Creanga, Floarea mărului, Siva, iar în urmă cu 20-25 de ani au „inventat” modelul de covoare din lână naturală necolorată, albă, brumărie şi neagră. În fiecare iarnă erau ţesute 30-60 m ştergare (uneori mai mult), 2-3 covoare, cu motive florale, inspirate din natura înconjurătoare şi motive geometrice.

Încet, încet vrednicia şi hărnicia le-au determinat să fie bucătăreasă, la nunţi (Jijie Maria) şi să se dedice mult creşterii animalelor (vite, oi) – Pintilei Elena şi Jijie Maria. Demn de remarcat este faptul că, deşi uneori bolnave, cu mulţi copii mici, nu s-au descurajat şi au muncit, din greu, scoţând „la lumină” toţi copiii (unii având şi importante sarcini de serviciu pentru comunităţile din care fac parte). Este o plăcere deosebită să vezi ograda plină de copii, gineri şi nurori, nepoţi şi nepoate la sărbători sau cu alte prilejuri.

Acum fiecare din ei ajută pe părinţii lor (mame şi taţi) să modernizeze casele în care au copilărit, să se bucure şi ei, măcar la bătrâneţe, de frumuseţea vieţii. Tanti Maria şi Ileana au totuşi un regret, în suflet. Tinerele de astăzi nu mai ţes, nu mai pun preţ pe lucrurile de mână, făcute de cele în vârstă. Fetele sale însă le apreciază, pentru că de mici ele au fost puse să ajute la ţesut, să se pregătească cu multă zestre.

Dragele de ele, cele 2 surori, îşi aduc aminte prin câte greutăţi au trecut, de-a lungul celor peste 70 de ani, dar sunt mulţumite sufleteşte că au lăsat „o dâră” importantă pe acest pământ. Dumnezeu le-a ajutat să treacă peste greutăţi, să aibă nişte gospodării bine întemeiate şi să fie două din multele femei deosebit de gospodine din sat.

C ele două surori, get-beget vornicenene, au

venit pe lume în 1938 şi, respectiv, în 1943, având ca părinţi pe moşul Ursache Toader şi mătuşa Aristiţa. Dacă moşul Ursache s-a trecut din viaţă cu mulţi ani în urmă, mătuşa Aristiţa s-a bucurat de o viaţă deosebit de lungă, văzându-şi cu proprii ochi căsătoriţi toţi copiii, ba mai mult chiar şi destui nepoţi. Moşul a fost apreciat de săteni ca fiind foarte aspru, a trăit „într-un picior” fiind mutilat în Primul Război Mondial. Ba mai mult, a fost şi primar, în vreme de mare cumpănă (în timpul secetei din 1946-1947), timp de 3 ani şi jumătate. Aspru, aspru, dar atunci când unii nevoiaşi îi cereau ceva de mâncare, fiind mai înstărit, le-a dat făină de porumb, ca să se salveze de la foamete. A botezat şi cununat peste 25 persoane, fiind trecut la „chiaburi”.

Într-o asemenea familie au crescut cele două surori, alături de 5 fraţi. Vrednică, dar şi autoritară a fost mătuşa Aristiţa, dacă a reuşit „să-i dea la brazdă” pe atâţia flăcăi, care mai de care mai ambiţios.

De mici au învăţat în şcoală, până la 4 clase. Au avut învăţători pe domnii Ciubotaru Constantin, Olaru Dumitru, Pădureţ Dionisie ş.a. Învăţau limbă română, matematică, istorie, limbă rusă, muzică, până la amiază. După amiază participau la muncile din gospodărie – mergeau la arat, semănat, secerat, tăiat porumb şi floarea soarelui, la creşterea vitelor şi oilor.

La vârsta majoratului, ca fete mari, au ieşit la joc, pe toloacă, la primărie. Uneori le era drag şi părinţilor să le vadă cum sunt băgate în horă sau la sârbe, şi atunci le însoţeau. Cu clăcile nu prea au avut de „furcă” pentru că era destulă treabă acasă sau pe câmp (la adunat fân). Doar aşa, la o familie tânără au participat la o clacă, la lipit cu lut, o casă din furci.

S-au căsătorit cu câte un flăcău destoinic şi uneori chiar înstărit, Dumitru Jijie şi Mihai Pintilei. Nu prea au „staţionat” mult la casa socrilor. Au făcut tot ce a fost posibil „să se dea deoparte”, chiar cu riscul unor nemulţumiri privind locul de casă. Orice început a fost greu pentru ambele surori. Cotele din cereale, carne de porc şi vită, lână, alte obligaţii apăsătoare, către stat le-au făcut să înainteze greu, dar sigur. Hărnicia şi buna creştere, dragostea de muncă, priceperile şi deprinderile obţinute încă de mici, alături de mama lor, le-au făcut să se facă bine cunoscute, în sat, pentru meşteşugurile casnice din care veneau şi unele venituri suplimentare dar şi „împodobirea” caselor lor, cu tot ce înseamnă artă populară, de mare rafinament. Încă de copile, dar ca şi fete de măritat, ele au

– SURORILE URSACHE – (JIJIE MARIA ŞI PINTILEI ELENA)

Autor: Prof. Gheorghe Gherman

17

ANUL 3 � NR. 7

sămânţă de cânepă. Ca să iasă mai repede la joc unii flăcăi răsuceau fusul. Dar, Adela, se pare că a învăţat să facă de toate, încă de tânără. A prăşit, a cosit, a bătut coasa şi împreună cu Leonora au ţesut, au ales la covoare iar Adela, care spune că ştie să facă orice, a învăţat să coase plapume (cu modele extraordinare), şi, zice ea, „dă-mi un sac cu făină de grâu şi-ţi fac tot ce vrei”, pâine, cozonac şi multe altele. De aceea, preoteasa, o ruga pe maica-sa, Sofiica, s-o lase la ea, s-o ajute la bucătărie.

Dacă în deplasările mele am avut ocazia să cunosc multe persoane aceste două femei simple m-au impresionat prin felul lor de a fi, de a pune preţ pe rezultatele muncii lor şi pe diversitatea preocupărilor, ceea ce le-a făcut să fie cunoscute şi foarte apreciate de vorniceneni. Dacă Leonora şi Alexandru nu s-au mai căsătorit niciodată, Stratica şi-a găsit „partea” la Cordăreni iar Adela în sat. Numai că căsătoria ei n-a durat mult. S-a întors în sat, gravidă, şi a venit „pe lume” un băiat, pe care l-a crescut singură. Pământ a avut puţin, iniţial (nici măcar o jumătate de hectar) dar, noroc că la reforma agrară, din 1945, tatăl său a primit 2,5ha (la Tăuteşti) pe care l-au moştenit, de la mama au rămas 0,90ha, la Podeni şi au primit, apoi, încă 0,50ha. Cu acest pământ „s-au descurcat” cum au putut (au muncit din greu), la întovărăşirile agricole, la „colectiv” şi pe lângă casă, la ţesut, ales covoare (la care Adela era „şefa” adică ea „conducea” pe celelalte femei, „le comanda” cum să scărească şi le urmărea îndeaproape, dacă nu greşesc). Odată, fiind la lucru la combină, s-a întâmplat că, tractoristul era băut şi Adela a fost agăţată de utilaj, fiind tăiată la picior, foarte tare. Sângele „gâlgâia”... A luat în spate sacii, traista şi târându-se aproape 2km, a ajuns acasă, pentru că era noaptea şi trebuia să-i facă mâncare lui Alexandru (fratele ei). A mers apoi la dispensar, i s-a dezinfectat rana, a fost pansată dar ea, nu şi nu, când i s-a propus să fie chemată salvarea (ambulanţa). Tanti Adela permanent a zis: „Cu Dumnezeu şi Maica Domnului înainte”. Şi a scăpat. A învăţat pe băiat, iar acum şi pe nepoţi, rugăciuni şi să fie harnici să câştige totul prin propria muncă. Aşa cum au făcut-o amândouă surorile, toată viaţa.

Să fiţi sănătoase şi Doamne ajută!

C hiar dacă „distanţa” de timp, dintre ele,

este mare, viaţa şi destinul lor au „mers” împreună. Leonora (cea mai mare) este născută la 17 III 1929 iar Adela (mai mică) la 8 IV 1938, în Vorniceni. Fiice ale lui Ion şi Sofiica (din Podeni) au mai avut încă o soră (Stratica), un frate (Alexandru) şi doi care au murit.

Ambii lor părinţi au rămas orfani, de mici, şi au trăi „cum a vrut Domnul”. Nici din cei mai apropiaţi (fratele mamei lor) nu a ajutat-o pe Sofiica. Ba mai mult chiar i-a luat şi „bruma” de pământ, care i se cuvenea, de la părinţi iar ea l-a urmat pe soţul Ion la Vorniceni şi „de nevoie”. Amândoi, aşa cum spune o vorbă din bătrâni, „au luat-o de la castron şi lingură”. „S-au înhămat” amândoi la muncă muncind pământul preoţilor, care-i apreciau foarte mult (mai ales preotul Gheorghe Tomaziu). Aşa i-a crescut pe cei 4 copii rămaşi în viaţă. Aşa au văzut şi învăţat şi Adela şi Leonora, de mici, „să pună umărul” la nevoile casei. De mică, îmi spunea Adela, era trimisă, în pădure, să aducă cioate pentru foc. Dar, cu mintea de copil (9-10 ani) spre seară ajunsă acasă, a aruncat, aşa „în joacă” o cioată într-un geam, lateral. Şi... ţăndări s-au făcut... Ce credeţi c-a urmat? A fugit prin vecini, la unul Ciubotaru şi s-a ascuns sub pat. Văzând părinţii că-i noapte au purces la căutat fata, împreună cu sora mai mare, Leonora. Au fost şi la Ciubotaru, dar acesta nu ştia că are (un suspect) sub pat. În timp ce ei „se frământau” cu toţii unde ar fi Adela, ea a tras-o pe vecină de picior. Aceasta s-a speriat şi şi-a făcut mii de cruci (gândind că-i diavolul). Seara târziu a venit acasă, şi Adela a scăpat de bătaie. Dar nu şi în altă situaţie. Mamă-sa Sofiica era la stative şi a pus-o să facă ţăji (ţevi) pentru bătătură, la ţesut. Adela a reproşat: - De ce să nu facă şi Stratica... Şi atunci mama iese de la stative, îi smulge furca cu fuior, la care torcea, din mână, şi a lovit-o peste tot. Se tot rupea câte-o bucată iar Adela striga: „-Vai furca mea...” Şi a fost ruptă toată, iar spinarea, mâinile erau numai vârci. Aşa s-a impus dar i-a şi obligat pe copii, Sofiica, să devină oameni serioşi şi harnici. Pe la 15 ani fetele au ieşit, la joc, pe toloacă şi la clacă. Adela povesteşte că a fost la clacă de tors cânepa, la făcut chirpici şi la uns casele noi.

La tors, la Ghiţă Mitache, se adunau multe fete, flăcăi şi Gh. Istrate (a lui Niţă) care cânta la fluier. Fetele torceau cânepă, lână, erau servite cu mălai şi vin. Pe mălai se presăra

SURORILE CURCĂ (SANDU) LEONORA ŞI ADELA -

FEMEI SIMPLE DAR PE CARE NEVOILE LE-AU „ÎNVĂŢAT” SĂ FIE PRICEPUTE LA ORICE

Autor: Prof. Gheorghe Gherman

18

ANUL 3 � NR. 7

coverturi, pentru lenjerie de corp şi a ales la scoarţe cu motive variate: Turceasca, Siva, Soreanca ş.a., la carpete, a cusut carpete şi ştergare, încât se poate spune că jumătate din viaţa ei a avut, mai ales toamna şi iarna, aceste ocupaţii. Iată, cum gospodina Ileana C. Ilica „îşi umplea” timpul liber muncind. Este plăcut să stai de vorbă cu o asemenea gospodină, din Vorniceni, care vorbeşte cu multă vervă, este mai tot timpul cu zâmbetul pe buze şi foarte primitoare. Aşa am constatat că a dorit să dea câte o bucată, din toate ţesăturile care i-au mai rămas, după măritişul fetelor, pentru muzeul sătesc (care se va înfiinţa). Munca ei, la covoare şi ţesut aducea şi bucurie copiilor. Soţul ei plecat cu 2 covoare, să le vândă, s-a întors acasă cu o vacă şi viţel şi mare le-a fost bucuria celor mici care i-au ieşit în întâmpinare la marginea satului (aşa aveau iarăşi lapte la copii).

Atâtea lucruri lucrate de tanti Ileana vezi, trecându-i pragul, încât poţi zice că ai intrat într-un muzeu etnografic. Întrebată fiind de preot: „-Ai dat la fete ceva din ce ai ţesut?”, tanti Ileana i-a zis că le-a dat la toate câte lucruri au vrut şi celor 8 nepoţi, pe care-i are, de asemenea, pentru că ei apreciază lucrurile muncite de mamă şi bunică (de mici fetele au lucrat cu mama, inclusiv sportiva noastră Viorica Ilica).

Într-o zi urâtă, de primăvară (4 mai) aş putea spune că m-a „cucerit” prin felul ei de a fi şi a gândi, de a dărui, tanti Ileana Ilica, căreia-i doresc ani mulţi fericiţi, lângă fete, gineri şi nepoţi pentru că mare cinste face satului nostru. Aşa femei sunt rare, în ziua de astăzi.

Să fii sănătoasă şi Dumnezeu să te ajute tanti Ileana!

M ătuşa Ileana Ilica, cu o vârsta respectabilă, de 81 ani, „a venit” pe lume la 8 martie 1930,

fiind fiica lui Costache şi Maria Printilei.

Deşi cu doar 4 clase, la o vârstă atât de înaintată, are o concepţie foarte sănătoasă despre rolul unei fiinţe omeneşti, ce vine pe lume. Şi cred că la consolidarea acestei mentalităţi sănătoase au avut un rol important părinţii ei (de exemplu mama ei i-a zis odată: - „Să ţeşi saci, să ai unde pune pânea!”), cât şi de la învăţătorii ei: Olaru Dumitru, Ciubotaru Constantin şi Cuzub. Cred că în familia, în care a crescut, munca era un crez, pentru că, tânără fiind, împreună cu fratele ei mergea la altă familie să vadă cum lucrează şi chiar să o ajute să înveţe să facă ciorapi. Când nu lucra cu părinţii la câmp, sărbătoarea, ieşea „la joc” şi mândră mai era că a scos-o în horă Obadă T. Neculai, calfă (organizator). Uneori, ca treaba să fie cu spor, la unele familii era chemat Ion a Măriuţei, care era vorbăreţ şi îndemna, prin glume, la treabă fetele. Nu a prea fost la clăci.

S-a căsătorit în 1949, toamna, când avea doar 18 ani şi jumătate. Părinţii i-au dat zestre 5 oi, 1 ha de pământ şi o vacă, dar şi soţul ei era destul de înstărit (fiind singur la părinţi), aşa că au pus bazele unei gospodării aşezate. Totdeauna au lucrat la culturile agricole, pentru că încet-încet familia se mărea şi aveau nevoie de mâncare pentru copii. A născut 6 copii, din care 2 au murit, iar ceilalţi 4 erau fete (Aneta, Maria, Eugenia şi mezina Viorica – sportivă de rang înalt, caiac, canoe, care a obţinut şi medalie olimpică).

Copiii creşteau şi mai era nevoie şi de alte surse de trai. De aceea, chiar de tânără până la adânci bătrâneţi, ca să-şi completeze bugetul familiei, a ţesut sute şi sute de metri de tere de cânepă, lână, pentru ţoale, pentru

ILICA C. ILEANA – VORNICENEANCA HARNICĂ ŞI DARNICĂ,

CARE, JUMĂTATE DIN VIAŢĂ, A ŢESUT ŞI ALES COVOARE

Autor: Prof. Gheorghe Gherman

19

ANUL 3 � NR. 7

facultate la Moscova, la Universitatea din Bucureşti, ca profesor, ca şi consilier la Consulatul român din Istanbul) şi încă s-ar mai putea adăuga şi alte reuşite. Revenind la mătuşa Adela am putea spune că a fost şi este o vrednică gospodină vorniceneană, pentru că la vârsta înaintată pe care o are (89 ani) se mişcă, de colo acolo, ca o „zvârlugă” încât poţi zice că are vreo 15-16 ani. Majoritatea problemelor şi le rezolvă singură, poate cele care sunt legate de ridicat greutăţi, este nevoită să ceară ajutorul celor mai tineri. Te impresionează, aceas tă f emeie , ş i p r in ospitalitate, prin debitul verbal, coerent, lucid şi foarte înţelept. Aproape că regreţi când eşti „la sfat” cu ea şi trebuie să pleci. Rar întâlneşti o vorniceneancă atât de sfătoasă şi cu mentalitate înaintată în zilele de astăzi.

N-a prea vrut să intre repede, în întovărăşirile agricole şi apoi în colectivă, dar „de nevoie” a făcut-o, ca să nu facă „greutăţi” la şcoală, lui Mihai. Tot pentru el „s-a sacrificat” şi a acceptat să devină membră a PCR, şi participa la şedinţe „ca să umple sala”. Ea a rămas însă „dreaptă” ca stejarul bătrân, bine înfipt în pământ. A mers şi merge la biserică fiind una din „mironosiţele” pe care se sprijină părintele Constantin.

La ea găseşti lucruri vechi şi noi, bine aranjate, păstrate cu sfinţenie, de la înaintaşi, dar găseşti totdeauna un sfat bun şi n-ar strica să o asculte şi tinerele noastre pentru a duce mai departe tradiţiile şi a reuşi în gospodăriile lor. Mătuşa Adela Maxim este un depozitar de informaţie, este un bun ostenitor vornicenean, o văduvă care a rezistat „tentaţiilor”de astăzi peste 35 de ani, de la moartea soţului, dar care a ajutat copiii să se realizeze şi acum pregăteşte şi nepoţilor câte ceva să le dea dacă vin s-o vadă. Personal, mă simt, încărcat, la maxim, vorbind cu această vorniceneancă şi îmi spun: bine că mai sunt printre noi asemenea OAMENI pentru a nu luneca prea repede… în viaţa fără griji. A ridicat „prin propriile forţe” o troiţă deosebit de frumoasă. să ne trăieşti încă mulţi ani, mătuşă Adela şi să vă fie sănătoşi toţi cei dragi să fie oricând alături de MATALE..

M ă t u ş a A d e l a Maxim (fostă

Ungureanu) s-a născut la 20 iulie 1922 în Vorniceni. Este fiica lui Vasile şi a Domnicăi. Este mezina părinţilor ei, având încă 2 fraţi (Alexandru şi Ion) şi o soră, Maria Popovici.

După cum spune ea singură ceilalţi fraţi şi sora vin de la un alt tată Gheorghe Buzgan, care fiind în armată, la Călăraşi, a fost lovit de un cal şi a murit. Mama mătuşii Adela s-a recăsătorit şi „a venit pe lume” mezina.

A învăţat 4 clase, „la şcoala veche” şi se pare că i-au fost de mare folos. A avut ca învăţător pe Hrib Vasile. Învăţa de dimineaţă şi după amiază. Acum spune că poate să scrie şi să citească destul de bine. I-a plăcut cartea dar pentru că „aşa era obiceiul” n-a mai învăţat mai departe, mai ales că era fiică de văduvă. Când era mică, fiind cu a lui Iliecu, cel mic, o înşela să dea mâncare la puii lui şi nu mai venea s-o ajute să taie frunze de sfeclă la răţuşte. A fost destul de necăjită, după cum spune singură. Dar ca şi stejarii noştri, din pădurea Davidoaia, a căror mlădiţe încă sunt din vremea lui Ştefan cel Mare, au tot sălăşluit aşa şi mătuşa Adela a rezistat tuturor greutăţilor vieţii din vremea când era copilă şi până astăzi.

S-a căsătorit în 1937. Imediat a izbucnit războiul şi soţul a fost dus pe front. După trecerea Prutului, a înaintat spre răsărit până la Odesa, unde a fost rănit, rană care l-a chinuit toată viaţa, şi a fost trimis în ţară. Pentru dovezile de bărbăţie, manifestate pe front, a fost decorat cu „Crucea Comemorativă a celui de al II-lea război mondial 1941-1945 pentru serviciile militare a aduse statului român”. Încă de la părinţi şi apoi „la casa ei” s-a ocupat cu agricultura, a ţesut pânzeturi, feţe de masă (dovadă fiind numeroasele obiecte donate muzeului sătesc), „a ales” covoare şi carpete pe care le-a vândut, ca să poarte copiii în şcoală. Apropos, de copii; are 3 băieţi, „ca florile” unul mai destoinic ca celălalt (păcat că Ionel nu mai este printre noi). S-ar putea spune, fără a greşi, că adevăratul crin este Mihăiţă (cel care s-a remarcat încă din şcoala generală) şi apoi „a tot ţinut-o, tot aşa” întreaga sa viaţă (la liceu,

MAXIM ADELA – VĂDUVĂ VÂRSTNICĂ DAR CU MENTALITATE FOARTE MODERNĂ

Autor: Prof. Gheorghe Gherman

20

ANUL 3 � NR. 7

atât cât poate omul, cu mintea lui „mărginită să-L cuprindă”. A urmat Seminarul Teologic „Sf. Gheorghe” Botoşani (2001-2006) şi Facultatea de Teologie „D. Stăniloaie” Iaşi. Acumulând încet, încet virtuţile creştineşti (bărbăţia, răbdarea, hărnicia, credinţa în puterea dumnezeiască ş.a.) a avut rezultate foarte bune la seminar şi facultate, pe care a absolvit-o, în 2010, înscriindu-se apoi la masterat. De mic fiind învăţat cu munca, în paralel cu studiile, a fost angajat ca şi cantor la biserica unde slujeşte tatăl său, unde, cu multă pricepere şi destulă înclinaţie, dă răspunsurile la Sf. Liturghie, făcând practica, cea absolut necesară unui tânăr absolvent. Andrei, foarte tânăr, însă a ajuns şi în faţa a două căi. Avea de ales calea călugăriei sau căsătoriei. A ales-o pe cea a căsătoriei. Şi-a ales dragostea sa tot din judeţ (localitatea Dersca). O tânără plină de iniţiativă, frumoasă şi gata pentru adâncirea pregătirii sale profesionale, în drept. Aşa cum scrie în cărţile sfinte „Nu e bine ca omul să fie singur pe pământ”. S-au hotărât să ducă împreună crucea, nu uşoară, a căsătoriei, pentru „dobândirea veşniciei”. Andrei zice: „de un braţ al crucii ţinând eu, iar de celălalt soţia mea ştiind că pururea, în mijloc, stă Hristos, care nu ne lasă singuri sub povara crucii spre calea mântuirii”.

Cu o asemenea concepţie sănătoasă despre începutul unei căsnicii, despre rolul omului în societate, despre ajutorul pe care cu toţii îl aşteptam, de la Cel de Sus, se poate spune, aproape sigur, va reuşi în viaţă.

Andrei are multe calităţi şi este conştient că toate se datorează ajutorului lui Dumnezeu şi celor native. Sătenii îl apreciază pentru tenacitatea lui şi efortul pe care-l face de a fi prezent la cursuri şi la examene, dar şi la evenimentele mai plăcute (botezuri, cununii) sau la cele legate de ultimele clipe din viaţă a enoriaşilor parohiei (decese, parastase).

Suntem siguri că în puţinul timp pe care-l are, în faţă, îşi consolidează pregătirea şi va fi un slujitor al Sfântului Altar eminent şi apropiat de popor. Noi îi urăm: Doamne ajută!

I nspirat de frumoase amintiri pe care le am încă despre momentele când mă aflam la catedră, cu

ceva ani în urmă, mi-am adus aminte de unul din discipolii pe care i-am avut.

La strigarea catalogului, răspundea la numele Constantin Andrei. Acest fiu al satului, „prin adopţie” (venirea familiei sale în localitatea noastră), s-a născut la 19 ianuarie 1987, părinţi fiindu-i părintele paroh Constantin Ion şi presvitera Elena-Camelia.

„Eu m-am născut într-o zi, aş putea spune, minunată, zic minunată şi plină de duhovnicie pentru că în această zi este pomenit un mare nevoitor al pustiului din Egipt, Sf. Macarie Egipteanul... Sf. Macarie pe lângă Sf. Apostol Andrei, al cărui nume, cu nevrednicie, îl port, sunt ocrotitorii mei...”

Venit, la parohia nr. 2 Vorniceni, părintele paroh Constantin s-a implicat, „s-a topit” între cetăţenii comunităţii noastre, astăzi mulţi străini care poposesc în sfânta biserică de lemn, monument istoric, crezând că este get-beget vornicenean.

Au venit pe lume, în familia sa, şi 2 fete, astăzi, aflate pe drumul pregătirii pentru viaţă. De când erau mici, familia Constantin a avut grijă ca aceşti copii să deprindă şi să aibă toate calităţile. Se pare că „sămânţa aruncată” a căzut pe pământ rodnic şi nu între spini şi pălămidă. Aceasta pentru că, de mici, au învăţat foarte bine, au avut o comportare demnă de urmaşii unei feţe bisericeşti, au fost şi sunt harnici, plini de iniţiativă şi activi. Nu întâmplător Andrei zice: „Biserica şi Sf. Părinţi îndeamnă nu numai să avem pe Sfinţi ca ocrotitori, ci şi ca modele vrednice de urmat...”.

Masterandul Constantin Andrei a urmat clasele I-VIII la Şcoala cu cl. I-VIII nr. 1 „Prof. Octavian Ionescu” Vorniceni, perioadă în care a avut suficient timp să aleagă calea „cea bună” în slujirea şi cunoaşterea lui Dumnezeu,

Tineri din Vorniceni – pe căi le af irmării

ANDREI CONSTANTIN – MASTERAND

Autor: Prof. Gheorghe Gherman

21

ANUL 3 � NR. 7

muncii sale cu toate clasele, de la cei mici (clasele III-IV) până la clasa a VIII-a. Chiar dacă temporar a mai lucrat în nişte şcoli din Botoşani, aici, la talpa ţării, satul său natal, consideră că s-a format ca profesoară. Fiind îndrumată, cu deosebită competenţă, de domnul profesor universitar Vasile Despinescu, a alcătuit lucrarea „Structurile morfo-sintactice în predarea-învăţarea limbii franceze”.

La întrebarea pe care i-am adresat-o: - Ce te-a determinat să alegi o asemenea temă? mi-a

răspuns: - Pentru a învăţa o limbă modernă (străină) trebuie

să ai şi să stăpâneşti un minimum număr de noţiuni de gramatică. Cineva care se înscrie şi trece examenul de gradul I îşi dă seama de cum trebuie lucrat cu copiii, să folosească o gamă variată de metode şi procedee în predarea-învăţarea limbii franceze, să ţină seama de particularităţile de vârstă ale copiilor şi dacă nu stăpâneşti pedagogia şi metodica degeaba eşti profesor.

- Cum v-aţi implicat şi vă implicaţi în viaţa comunităţii?

- Todeauna „am răspuns” la chemarea oficialităţilor comunei, a conducerii şcolilor, unde am lucrat, am luat

N ăscută în Vorniceni, la 24 III 1969, are o familie cu o mentalitate sănătoasă despre rolul

muncii în viaţa omului. Nenea Petrică a lucrat mult ca şoferşi temporar a fost preşedinte al CAP iar doamna Viorica „a robotit” toată viaţa la munca câmpului. Şi bunicii domnişoarei Honciuc au lucrat totdeauna în sat, în timp ce, bunica sa având o vârstă respectabilă, mai munceşte şi acum şi are un mare dar al povestirii istoriei satului şi bisericii. Domnişoara Honciuc a urmat şcoala generală la Şcoala cu clasele I-VIII nr. 1 „Prof. Octavian Ionescu”, fiind permanent premiantă, liceul la „Mihai Eminescu” Botoşani. Din 1988 până în 1993 a lucrat ca profesor suplinitor la şcoala unde a învăţat de mică, după care „s-a aventurat” şi a reuşit la Facultatea de litere şi ştiinţe din cadrul Universităţii „Ştefan cel Mare” Suceava, pe care a absolvit-o în 1997. Căpătând o mică experienţă, la clasă, ca suplinitoare a reuşit mai uşor să înţeleagă temele de pedagogie şi metodică a predării celor două limbi moderne limba franceză şi limba engleză. Totodată fiind trecută prin „botezul” învăţământului a abordat cu mare responsabilitate învăţarea limbilor moderne, a culturii şi civilizaţiei acestor popoare. Având o asemenea concepţie sănătoasă s-a înscris şi destul de uşor a ob ţ inut d ef in i t i va rea în învăţământ (în anul 2000), apoi gradul al II-lea (în 2006) şi „a purces” la pregătirea lucrării de gradul I, în paralel pregătindu-se mult ca să facă ore de calitate, să-şi apropie elevii şi să-i facă să înţeleagă necesitatea însuşirii limbilor moderne, mai ales acum când avem o largă deschidere spre Europa şi nu numai. A c e r c e t a t o bibliografie bogată şi a primit vizita unor metodişti şi inspectori de specialitate, la clasă, ocazie cu care a dovedit eficienţa

HONCIUC KARMEN-BRÂNDUŞA – PROFESOARA DE LIMBI MODERNE, STĂPÂNĂ PE METODICĂ ŞI PEDAGOGIE CARE A DOVEDIT-O,

OBŢINÂND NOTA MAXIMĂ LA GRADUL I

Autor: Prof. Gheorghe Gherman

22

ANUL 3 � NR. 7

pentru a deveni un specialist în planificarea teritorială. De ce? Pentru că are studii de cartografie, cadastru, urbanism şi altele care îl pregătesc pentru a alege un loc de muncă de mare răspundere. Şi, în discuţia pe care am avut-o, s-a dovedit a fi şi nu prea pretenţios. Ar vrea să lucreze chiar şi aici, în satul său natal, dacă, cei din fruntea comunităţii ar fi interesaţi să aibă un specialist în planificare teritorială, care să-şi pună în valoare cunoştinţele acumulate (chiar aici, la Vorniceni). De mic, ca şi acum, a muncit alături de părinţi, la făcutul chirpicilor, la prăşit şi creşterea animalelor. A rămas „cap de familie”, să ducă greul împreună cu mama sa, când tatăl a plecat să lucreze peste hotare. M-a cucerit când l-am auzit spunând: Cel mai potrivit loc al meu (de muncă) ar fi într-o primărie, la oraş şi chiar comună... Auzind că-i bursier, că a fost trimis de facultate ca bursier, în Grecia, mi-a dat încredere că este un student serios, harnic şi ceea ce şi-a propus să realizeze va reuşi după cum îl cunosc.

Deja a luat legătură cu oficialităţile comunei pentru a cunoaşte problemele cu care se confruntă pentru a studia planul urbanistic. Asta mă convinge, încă o dată, că Marian va fi un specialist foarte bun şi ar fi bine ca să nu „ne scape printre degete”. Este un avertisment pentru cei care ne conduc.

Îţi doresc, Marian, reuşită deplină la examenul de licenţă, să devii masterand şi să vină vremea să te avem, ca specialist, în localitatea noastră.

S tudentul Marian Istrate s-a născut la 26 august 1989. Are ca părinţi pe domnii

Constantin şi Ana Istrate (fostă sportivă). A urmat cursurile şcolii generale la Şcoala nr. 1 „Prof. Octavian Ionescu” şi apoi cursurile liceale la Liceul „A.T. Laurian” Botoşani, profil filologie – limbi moderne – intensiv. A reuşit la Facultatea de Geografie, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi, specializarea – Planificare teritorială, în 2008. Felul lui de a fi, conştiincios, activ, răzbătător s-a observat încă din şcoala generală. Se pare că, încă de mic, a fost educat cu multă grijă de familie. De fapt, sunt doi copii în familie, iar sora sa, Sânzâiana, este la fel de iubitoare de carte şi va avea în faţă aceeaşi cale liberă... spre facultate. În ceea ce îl priveşte pe Marian, se dovedeşte a fi un iubitor al satului natal, al meleagurilor botoşănene, pentru că însăşi lucrarea sa de licenţă, care a fost aleasă, este legată tot de aceste ţinuturi: „Studiu asupra dinamicii teritoriale ale conurbaţiei Botoşani-Suceava”.

Acum când este în anul III şi se află în faţa examenului de licenţă priveşte, deja, la viitor. Vrea să urmeze 2 ani masteratul, orientându-se fie la specializarea „Riscuri şi amenajarea teritorială”, fie „Managementul afacerilor şi dezvoltare durabilă”,

ISTRATE MARIAN – VIITOR SPECIALIST ÎN DEZVOLTAREA DURABILĂ

Autor: Prof. Gheorghe Gherman

preşedinte, prof. univ. Vasile Despinescu – coordonator, reprezentantul ISJ Botoşani, profesori din comisia metodică de specialitate, profesori şi învăţători din Şcoala „Prof. O. Ionescu” şi alţi invitaţi. Toţi cei cu care a lucrat mulţi ani la şcolile din Vorniceni au avut numai aprecieri deosebit de frumoase privind întreaga activitate a domnişoarei Brânduşa Honciuc, dorindu-i succese şi pe viitor. Lacrimile de fericire au curs pe obrazul domnişoarei Honciuc atunci când s-a anunţat nota finală. Era nota care încununa o muncă de destui ani la catedră şi în localitatea noastră.

Domnişoară Honciuc cu toţii vă dorim sănătate şi succes în toate cele dorite, pentru că le meriţi.

iniţiativa organizării multor activităţi extracurriculare şi extraşcolare; de asemenea „am jucat” rolul de translator pentru vizita unei delegaţii franceze care ne-a vizitat comuna şi am plecat, în mai multe rânduri, în Franţa, în Comuna Saint Georges-Buttavent, fiind, cred, un bun mesager al Vornicenilor şi ţării mele.

- Veţi lucra şi în viitor, în Vorniceni? - Nu se ştie ce aduce ceasul... (cam ştim noi de ce

nu ne-a dat un răspuns răspicat). - Ştiţi de ce vă întreb? Pentru că şi copiii de aici au

nevoie de un profesor cu o pregătire consistentă, cu o experienţă bogată, la catedră.

- Normal, dar toate la timpul lor... Revenind la susţinerea lucrării de gradul I, în 2010,

trebuie să recunoaştem că întreaga asistenţă a fost de acord cu propunerea notei maxime (10) acordată de comisia formată din prof. univ. Sanda-Maria Ardeleanu,

23

ANUL 3 � NR. 7

loc de heleşteu, anume iazul cel rumtu, sub sau lângă Stăuceni pe Iubăneasa la ţinut Dorohoiului, să înceapă de unde au fost Glodu, drept la deal pe din sus de Conovie, până la movila Dubna, de acolo în sus până la drum, până unde să împreună cu hotarul Havornii, de aco-lo până la hotarul Cordărenilor la Bâlo, unde este Glod; de acolo la vale în jos până unde să poticnesc apele şi până la iaz, de către capul iazului de către Glodeni şi până unde sunt Glodurile, unde s-au început hotaru dintâi, atâta-i hotaru”.

Î n Evul Mediu Românesc, existenţa unui iaz sau a unei mori într-o aşezare însemna puterea ei

economică, în primul rând. Sigur, timpul s-a schimbat. Alte elemente dau structura, fizionomia economică a locurilor în vremurile care au urmat şi în cele de astăzi. Despre ce şi cum a fost stau mărturie documentele, ca acesta, despre Glodenii Vornicenilor, de la 1665 septembrie 7 - ,,Suret de pe alt suret din văleat 7174 septembrie 7, ce este iscălit de dumnealui Neculai Buhuş mare logofăt şi scris de Stratulat Rugină, pe SILIŞTEA GLODENI DE PE IUBANEASA (s.n.), ce l-am luat de la Neculau Gafenco, / Săliştea Glodeni cu

ARHIVA VORNICENILOR

GLODENII VORNICENILOR

Nuntă în Vorniceni din anii 20 ai secolului trecut

(Fotografie prezentată de Gheorghe Gherman)

Autor: Prof. Ionel BEJENARU

24

ANUL 3 � NR. 7 N

un

tă î

n V

orn

icen

i d

in a

nii

20 a

i se

colu

lui

trec

ut