revista muncel 2011

5/8/2018 Revista Muncel 2011 - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/revista-muncel-2011 1/32

Concursul Na]ional de Reviste {colare [i Jurnalistic`Muncel - Ia[i, 25 iunie - 1 iulie



Cuprins:Editorial 3

Renașterea speranței 3

Am dat mâna cu preşedinţi de state puternice, dar şi cu truditorii pământului 4

Interviu cu domnul Florin Manoliu 5

Interviu cu domnul Matei Vişniec 6

“Umbra lui Ştean la Neamţ” 8

Contraste în inima Moldovei 10

Acceleratul o mie nouă sute treizeci şi doi 11

Sunetul pădurii de la Muncel 13

Jurnal de călătorie 13

De dragul progresului… 14

„Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, La trecutu-ți mare, mare viitor” 16

Cântecul Muncelului 17

PROZAC 17

The Lunatics 18

Simbioză 18

Tâlhar pe viaţă 18

Să zbor 19

La vie 19

Dedicaţie 19

Lumina 20

Cuvinte 21

Vise întipărite 22Suet de înger 23

Waking Lie VIS=VIAŢĂ 24

Magenta buttery 26

Eseu despre dramaturgie 27

A f sau a nu f 28

Picătură de rai 29

Femeie....himeră 29

Lady în red 30

Horoscopul săptămânii trecute 31



3Muncel 2011

Carte vs. internet

Care este primul cuvânt care îţitrece prin minte atunci când auzi

“tabără”? Dar când auzi “tabărăde jurnalism” ? Ei bine orice cuvânt ţi-ar trece sunt sigură că aparţine câmpuluisemantic al cuvântului “distracţie”.Aşa că pentru aceia dintre noi caresuntem fani înfocaţi ai presei scrise,s-a îninţat, această tabără anuală de

jurnalism, la Muncel. Venind aici, spiritul jurnalist a fost regăsit în întâlnirea cu

d-l Panaitescu, care ne-a introdus întainele acestei meseri. Învăţând astfelun minim de cunoştinţe, care suntconvinsă că ne vor ajuta în activitatea

noastră jurnalistică din ani ce urmează, în cadrul revistelor şcolare, dar şipentru realizarea revistei taberei. Înafară de cele două mai sus menţionate,s-a lansat ca provocare, realizarea unor interviuri şi reportaje, toate acestea

însemnând un prim pas către mareapresă. Astfel că, de la mic la mare, ne-am pus pe gândit şi pe muncitpentru a realiza articole demne să ecitite de d-nl. Panaitescu. Rezultatele

sunt vizibile, reuşind ca într-un timpscurt să realizăm ceea ce în decursulunui an întreg, în cadrul revisteişcolare, nu am reuşit. Finalizarea

acestui basm modern este marcată deo deschidere. O deschidere a gândirii,deoarece plecăm de aici cu un plusde cunoştinţe, dar şi cu un sentimentde mulţumire deoarece încă mai avemoameni cărora le pasă de jurnalismşi care oferă o anumită importanţăacestui subiect delicat. Sunt convinsăcă această tabără îşi va lăsa amprentaasupra noastră şi pentru mulţi dintre noitabără va chiar un punct de pornire în

alegerea carierei.

Mărcuş Monica

O veche zicală, pierdută în neguratimpului, în înţelepciunea ei, ne spunecă speranţa moare ultima. În fond,speranţa este spiritul ce sălăşuieşte însuetul omului. Este dorinţa de împlinirea unor vise, idealuri, ce fac partedin inţa ecăruia. Exprimă maxima

încredere în viitorul la care tânjeşte.Deşi mulţi au plecat din această

lume, luînd cu ei tristeţea de a nu fost martorii împlinirii speranţei, şi forţeisale magice, ea, speranţa a rămas ca omisterioasă moştenire peste timp.

Speranţa rămâne, cu spiritul său viu, în templul etern al răbdării. Încercăm,zi de zi, ceas de ceas, să sperăm, să

credem că trăirile şi aşteptările noastre îşi vor găsi realizarea într-o zi. Nelegăm existenţa de speranţă, ca şi cândsoarta există datorită speranţei. Şi credcă există, pentru că viaţa ar preasimplă fără dor şi speranţă.

În fond, există o armonie perfectă

între speranţă şi vise, iar viaţa, liantulce face posibil miracolul credinţeinoastre. Sperăm continuu. Iubimcontinuu. Şi acum sperăm că vom şimâine, cu năzuinţele noastre. Că visulde a gazetar poate realizabil. Speri

în pasul făcut acum, ca şi când ar unul către lună, către înnitul stelar.

Dar lumea începe de aici, de lângătine. Începe cu tine, cu speranţa că tueşti nemuritorul, în gând şi simţire.

Aici, în Tabăra Muncel, reînviesperanţa că şi mâine, şi poimâine,peste un an, sau alţi ani, copiii sevor întâlni pentru a scrie, aşa cum aufăcut-o acasă. Şi cred în ceea ce fac.

Şi cred în ei, în forţa lor. Şi mai cred că într-o zi lumea va doar a lor.

E o speranţă. Pornită din suet şidăruită cu drag spiritului ce veşnic aşteaptă

în templu ca speranţa să nu moară.

Mitică Panaitescu

editorial

Redacţia

Pseudo editorialRenașterea

speranței

Director publicaţie: Prof. Florin Manoliu

Director tehnic: Ionela Stătescu

Redactor şef: Prof. Florin ManoliuRedactor sef adjunct: prof. Corina TeşcuSecretar general de redacţie: Prof. Ana Maria Baciu

Coordonator naţional: Prof. Cristina Vasiliu

Tehnoredactare computerizată: Cătălin Juncu

Redacţia: Toţi copiii participanţi la Tabăra de

Reviste Şcolare Muncel 2011

Corectură: Prof. Cristina Anmov

Mulţumim pentru participare domnului Mitică Panaitescu, preşedintele Uniunii Jurnaliştilor Profesionişti Bucureşti



Concursul Naţional de Reviste Şcolare şi Jurnalistică 25 iunie - 1 iulie | Muncel-Iaşi 20114

Interviu

Sportul a fost o chestie de dezvoltare, handbal şi baschet în perioada liceului, din pasiune, mai ales pentru că erausporturi de echipă. Pasiunea mea pentru artă, aînceput

în clasa a VII-a, în cadrul Clubului elevilor,unde am realizat oacuarelă pentru o expoziţie internaţională de Belgrad. Aveam săau că am obţinut locul trei şi aşteptam diploma, dar nici până înziua de azi nu am văzut-o. Aşa cum am văzut şi alte distincţii,pe acrer încă le aştept.

Care sunt membrii familiei dumneavoastră? O familie întotdeauna are la bază cel puţin doi: un el şi o ea. Sigur că se mai pot adăuga copiii. Eu nu am decât unul singur, care aterminat dreptul , masterand în anul doi,şi sper să îşi găsească oslujbă adecvată prolului de mediu , pe cre a urmat-o

Ce aşteptări aveţi de la ul dumneavoastră? Mari…mari, aşa cum mă aştept şi de la voi, în urma acestor

scurte întrebări. Trebuie să faceţi mult, mult mai multe la şcoală,şi la revistele pe care le faceţi. Eu gândesc mereu că dacă totfacem muncă, e bine să faci ce trebuie.Decât să te apuci săfaci prost, mai bine renunţi. Este mult mai cinstit, faţă de tine şifaţă de colegi, să spui că nu pot, decăt să spui: lasă că o fac

eu, şi să iasă de mântuială sau prost. În primul rând trebuiesă întelegeţi că este corect faţă de voi, pentru că dacă nu terespecţi pe tine, nu poţi să ceri altora să te respecte.

Asemanaţi-vă unui arhetip dintr-o operă literară.Mi-e foarte greu să o fac, pentru că am din multe câte ceva.Cu toţii îmi spun că mă regăsesc într-un personaj anume.Dacă ar i să mă regăsesc, în tinereţe, să zic că poateşi repet, poate...cu Moromete.Fiind şi foarte apropriat demine, în Teleorman. Viaţa de acolo, din perioada aceea, dedupă război, a fost foarte cruntă, cu foarte multă sărăcie.Familia mea şi-a dorit mereu să iasă din lumea sătească,având în minte numai sărăcia, duritatea jandarmului, preotul,primarul şi notarul. Am avut un respect deosebit pentru tata.El a insistat să plece din sat pentru a putea creşte şanselemele la învăţătură. După ce am terminat facultatea, cu 10,am simţit bucuria părinţilor pentru succesul meu, pe care o

datorez lor. Am observat în timp respectul tatălui meu pentrumine, lucru care m-a facut să mă gândesc cu drag la el.

Deniţi România în trei cuvinte.Sunt deja trei cuvinte când spui “România, te iubesc!”

Am dat mâna cu preşedinţi de stateputernice,dar şi cu truditorii pământuluiStăm de vorbă cu dl. Mitică Panaitescu , vicepreşedinte executiv al Uniunii ZiariştilorProesionişti din România, preşedintele lialei Bucureşti, director al ziarului Dimineaţa. La întâlnirea cu tinerii din tabără, ne-aţi spus că aţi vrut să aceţi artă plastică, dar aţi ajuns la jurnalism, în timp ce astăzi ne-aţi vorbit despre sport...



5Muncel 2011

Interviu

Care sunt principalele momente din viaţa dumneavoastrăde ziarist? Poate că am avut marea şansă să cunosc foarte mulţi oameni,care în clipa de faţă se regăsesc în ceea ce înseamnă“panteonul culturii româneşti”. Am stat la masă şi am discutat cuoameni de istorie, precum academicianul Virgil Cândea, marecantemirolog. Am stat la masă, şi am discutat despre istoria

României cu Constantin C Giurescu; am stat la masă cu ŞerbanCioculescu şi discutam despre literatura comparată şi criticacontemporană a literaturii. Am stat la masă, bucurându-măde uimitoarea cultură şi voce a Zoei Dumitrescu Buşulenga.Sunt bucuros că am stat la masă şi am discutat desprepoezie şi dramaturgie cu Marin Sorescu, sau poetul PetreGhelmez. La nivel internaţional, consider ca am dat mâna cutrei oameni mari ai lumii: Cliton, Putin şi preşedintele Chinei,Hu Jintao. Sigur, am ajuns şi în preşedinţia Iordaniei, undel-am întâlnit pe fostu rege, Hussein. Astfel de întîlniri, suntlucruri inevitabile în viaţa unui ziarist.

Ce v-a determinat să veniţi aici? A fost un concurs de împrejurări, un acord realizat între minister şi Unuiunea Ziariştilor Profestionişti. Întâmplarea a fost ca eusă u prezent atunci, să particip, ca vicepreşedinte al Uniunii,

în cadrul juriului care a facut selecţia revistelor trimise pentruConcursul naţional. Mie, plăcându-mi foarte mult copiii, tinerii,am considerat că este încă o ocazie de a sta de vorbă cu ei.

Aţi amintit la primul discurs că unele reviste din Gorj,Dolj, Hunedoara v-au creat o impresie bună. Ce v-adeterminat să armaţi acest lucru?

În primul rând este vorba de tematica abordată, pentrucă acolo, în cadrul jurizării, ai niste puncte, xe, pe care

trebuie să le îndeplinească ecare revistă. Am găsit la voimulte lucruri, mai interesante decat ceea ce scriu ziariştiiprofesionişti, absolvenţi de jurnalism care nu ştiau ABC-ulmeseriei. Ce pregătire au tinerii ăştia? Cât de vinovaţi suntei, cât de vinovaţi sunt profesorii ? Asta trebuie claricat,pentru ca tinerii să nu mai rătăcească după terminareafacultaţilor.

Aţi adus în tabără două cărţi, pe care le-aţi publicat. Aţi putea să ni le prezentaţi pe scurt? Prima carte este de mult, o istorie. Ceea ce prezint înaceastă monograe este începutul secolului XX, in peisajuluipublicistic românesc, iar a doua carte este, practic, o selecţiede editoriale, publicate în timp, note de călătorie, reportajedin locuri pe care le-am vizitat, şi pe care le-am consideratfoarte interesante.

Cu ce gânduri plecaţi din această tabără? O să mai veniţi? Da, cu siguranţă. Am discutat şi cu profesorii prezenţi aici şi

chiar aş vrea să am o discuţie la noi, la Uniune, nu numaisă continuăm acest proiect, ci să punem bazele unei şcolide presă pentru copii, care să le deschidă ochii la ceea ce

înseamnă un ziarist profesionist, cu o practică de ani de zile, începută chiar din gimnaziu,

Domnule Panaitescu, Vă mulţumim!

Cismaru Laura, Belu Livia

Cum s-a născut ideea unei tabere a câştigătorilor concursului de reviste şcolare? F.M.: Ideea este veche şi nu ne aparţine, concursuri şcolareau existat şi înainte şi în alte locaţii decât la Iaşi, deci nu potsă mă erijez în iniţiatorul taberei. Ea s-a desfăşurat alternativ

în două locaţii, tabăra de la Ciric şi de la Muncel.

Reporter: Ce ar trebui să urmărească o revistă decalitate? F.M.: Întrebare cheie sau capcană? Sau amândouă. (Râde.) Înprimul rând, noi trebuie să avem în vedere că lucrăm în cadrul

unor reviste şcolare, ceea ce este puţin diferit de tipul revistă.O revistă şcolară trebuie să reecte activitatea întregii şcoli saupoate depăşi şcoala, nu? Activitatea unei categorii de vârstă.Dar ce ar trebui să urmărească? Tot ce se desfăşoară. Cum ar putea deveni o revistă bună? Dacă reuşeşte să îmbine partealiterară cu partea non-literară, publicistică, deci articole variate.

Interviu cu domnul Florin ManoliuDomnul Florin Manoliu, proesor la Şcoala Nr. 23 „Titu Maiorescu” din Iaşi şi director al TabereiNaţionale de Reviste Şcolare şi Jurnalistică ne-a acordat un interviu. M-am aşezat la masăemoţionat, aşteptându-l pe domnul proesor. După ce s-a ăcut şi el comod, l-am întrebat,,Sunteţi pregătit?” iar el mi-a răspuns „Gata ca orice pionier”.




Trebuie să aibă o parte literară, dar nu poate lipsi ceea ce estespecic ecărei şcoli. Aceasta nu o mai poţi reda numai prin textliterar. Atunci ne adresăm genurilor jurnalistice, facem apel latextul non-literar.

Reporter: Ce rol credeţi că joacă presa în viaţa tinerilor? F.M.: Pentru că am o oarecare experienţă, de mai mult

de zece ani, am urmărit evoluţia tinerilor în presă. Se înregistrează o creştere calitativă odată cu progresul tehnic,odată cu utilizarea calculatorului, deja tehnoredactarea estela îndemâna mai multor persoane.

Reporter: Ce impresie v-au făcut revistele laureate? F.M.: An de an se înregistrează o creştere calitativă.Poate că în acest an sunt puţin surprins de absenţa unor

judeţe importante în alţi ani. Toată zona Ardealului nu estereprezentată decât prin Cluj. Erau foarte multe publicaţii

în alţi ani. În anul acesta, la Iaşi, spre exemplu, la faza judeţeană, în concurs s-au prezentat un număr foarte mare

de reviste şi foarte bune calitativ. A fost foarte greu sădepartajăm numărul acelora care au fost trimise la etapanaţională. Au rămas fără a trimise un număr foarte mare depublicaţii foarte bune.

Reporter: Pentru nal, ce sfat le-aţi da tinerilor jurnalişti? F.M.: Să înceapă cu începutul pentru că se pare că uneori

mulţi încep cu sfârşitul. Se consideră jurnalişti fără să parcurs ABC-ul. Eu cred că în primul rând trebuie săvadă cum arată o pagină de revistă. Insist foarte multpe tehnoredactare. Dacă asupra textului beneciaţi deconsultanţă, de ajutorul profesorilor să spunem, în materiede tehnoredactare de cele mai multe ori se apelează laspecialişti din afară şi atunci revista numai este în totalitate orevistă şcolară.

Mulţumesc pentru timpul acordat.

Victor Cobuz

Interviu

Ce amintiri vă leagă de şcoala noastră? M.V.: A fost o perioadă în viaţa mea, foarte interesantă,foarte frumoasă. Îmi amintesc cu mult drag de profesoriipe care i-am avut, au fost profesori minunaţi şi de colegiide şcoală, bineînţeles. Dar şi de şcoală, pentru că este, înprimul rând, o clădire monumentală. Când mă apropiam deea eram impresionat de pereţii groşi, de scările care urcau

la etajul întâi; eu aveam clasă la etajul întâi şi şcoala mi sepărea foarte mare, misterioasă, coridoarele mi se păreaufoarte lungi; era un loc în care veneam cu sală şi cu mareteamă câteodată, mai ales că toţi purtam pe vremea aceeauniforme, clopoţelul suna şi trebuia să ieşim din clasă,clopoţelul suna şi reveneam înapoi în clase. Disciplina eraimportantă şi trebuia să respectăm tot ritualul. În plus, şcoalaera foarte aproape de casa mea şi de aceea o simţeamfoarte aproape de suetul meu.

Ce profesori v-au rămas în minte în mod deosebit?

M.V.: În primul rând doamna Gutter, care a fost educatoareamea, apoi doamna Călăraşu care a fost învăţătoarea mea,apoi doamna Moscaliuc, care a fost instructoare de pioneri şimulţi alţi profesori care m-au impresionat prin generozitatealor, prin modul în care îşi predau materiile. Sunt nume careau rămas importante pentru viaţa mea. Nu pot să spun toată

Interviu cu domnul Matei VişniecPoetul şi dramaturgul Matei Vişniec s-a născut la Rădăuţi în anul 1956 şi de la vârsta de 31 deani locuieşte în Franţa, la Paris. După 1989 devine autorul cel mai jucat în România, iar din1992 piesele lui se joacă în străinătate, mai întâi în Franţa, apoi în întreaga Europă, în ţări arabe,Japonia şi pe continentul american. Într-una din vizitele pe care le ace anual în oraşul natal, am avut deosebita onoare de a-l aveaca oaspete, în mijlocul nostru. Întâmpinat de doamna director şi de un grup de cadre didactice,domnia sa a străbătut cu pas domol holurile şcolii, s-a aşezat pentru un moment într-o vechebancă de lemn care-i amintea de anii copilăriei, probabil ultima bancă de acest el careaminteşte de o întreagă generaţie de elevi. La nalul vizitei ne-a acordat un interviu.



7Muncel 2011

lista de profesori, dar mi-au rămas în minte aşa cum erauacum 40-45 de ani, entuziaşti şi iubitori.

Puteţi să ne spuneţi o întâmplare din viaţa de elev? M.V.: Da, pot să vă spun mai multe întâmplări. În primul rând

îmi amintesc, la grădiniţă, prima mea manifestare artistică afost un moment în care am făcut din plastilină o căprioară şi

a fost aşa de frumoasă încât educatoarea Gutter a aşezat-o într-o vitrină şi eu eram foarte mândru de realizarea mea.A fost primul sentiment de mândrie că am realizat ceva ceputea văzut de alţi copii. Îmi amintesc foarte bine cânderam la şcoala generală cum scriam povestiri în revista”Cutezătorii”. La un moment dat, au venit de la redacţie dela Bucureşti mai multe persoane care mi-au înmânat unpremiu ce consta într-un aparat de fotograat, ceea ce erauluitor pe vremea aceea. Un alt moment care îmi plăcea înşcoala generală era când mergeam la bibliotecă. Pe vremeaaceea copiii nu intrau în bibliotecă; era o ferestruică ce sedeschidea şi bibliotecara îţi propunea o carte, două. Eu

mergeam atât de des la bibliotecă, încăt bibliotecara chiar mi-a dat voie să intru şi să îmi aleg o carte. Să u favoritulbibliotecarei a fost pentru mine un moment de mare onoare.

Viaţa de elev la această şcoală a avut vreo inuenţăasupra carierei dumneavoastră de scriitor? Da, bineînţeles, să nu uităm că eu am scris primele poezii înaceastă şcoală. Eram în clasa a patra când am scris primelepoeme, una din poeziile mele ind publicată în revista liceului”Lumina”.

Cum vi se pare şcoala după atâţia ani? M.V.: Total schimbată cu excepţia zidurilor, cu excepţiascărilor şi a dalajului. Sunt lucruri care au rămas şi suntlucruri care s-au schimbat în bine pentru că este dotată cumnumai în vise îşi putea imagina un elev la ora aceea, esteo şcoală care îşi păstrează suetul, dar cu haine noi şi măbucur să văd că sunt atâtea lucruri noi în şcoală, atâtea cărţi,mobilierul acesta nou, atmosfera aceasta nouă, faptul căeste aşa de curată, aşa de bine întreţinută.

Cum vedeţi oraşul după anii petrecuţi în Franţa? M.V.: Rădăuţiul pe care l-am lăsat în 1987, când am plecat,bineînţeles că era altul. Oricine şi-a petrecut tinereţea înoraşul acesta, fără îndoială, îl consideră în orice momental vieţii fabulos, pentru că locul unde îţi petreci tinereţeaeste în mod obligatoriu fabulos. Aşa a fost Rădăuţiulacelor ani când eram student; era un oraş plin de vitalitatepentru că oamenii scriau poezie. În casa mea se întâlneauoameni tineri care aveau ambiţii artistice, deci era un loc alefervescenţei culturale. Era şi un cenaclu literar la ora aceea,erau spectacole care se ţineau la Casa de Cultură, era obibliotecă de unde puteam împrumuta cărţi. Era o perioadă

în care se traducea foarte mult din literatura străină. Oraşul

s-a schimbat radical odată cu această orânduire comercialăcare a venit peste noi. Bineînţeles că peisajul este altfel şicel uman şi cel urban. Nu-mi lipseşte nimic din ce aveam euatunci, pentru că totul mi-a rămas în minte. Acum observ,cu stupefacţie, că oraşul este invadat de bazarul unde poţi

să găseşti un milion de obiecte de care eu personal n-amnevoie şi bănuiesc că mulţi oameni nu au. Observ aceastăfebrilitate culturală, a maşinilor cu numere străine care vin.Sigur că sunt lucruri bune, din punct de vedere economicexistă o anumită prosperitate, dar există şi multă sărăcie

încă. Cred că oraşul este exemplul contrastelor pe care întreaga Românie le suportă. În acelaşi timp entuziasmulexistă pentru că este o anumită curăţenie, oraşul şi-arecuperat stilul, clădirile din centru sunt frumos restaurate.Cine vine din străinătate chiar simte că este într-un oraş şi nu

într-un fel de întindere de locuinţe. Oraşul şi-a păstrat suetulprin prestigiile pe care le-au lăsat comunităţile care au trăit în

el. Să nu îi uităm pe germani, care au lăsat urme frumoase,să nu îi uităm pe evreii care au lăsat monumentala sinagogă,apoi cea mai veche biserică plină de piatră din Moldova,Mănăstirea Bogdana, atestă o frumoasă continuitate istoricăşi faptul că acest loc a avut ceva de spus în istoria Moldoveişi a României. Personal sunt foarte mândru că pot să vinaici cu prieteni din străinătate şi să le arăt oraşul Rădăuţişi ce există în jur, pentru că acest oraş este în inima unuicentru de cultură unde a ajuns şi în renaşterea italiană la unmoment dat. De altfel, este punctul cel mai îndepărtat dinestul Europei unde a putut să ajungă renaşterea italiană prin

frescele de la Suceviţa, Voroneţ. Îmi este greu să spun un lucru rău despre oraşul în carecontinui să exist sueteşte, nu-i doresc decât să continue să

îşi găsească prosperitatea şi să nu-şi piardă suetul prin preamult comerţ.

Anmov Elena

Interviu




L-am găsit pe voievod în Cetatea Neamţului, în mijlocul

Sfatului Domnesc, cu vornicul, pârcălabul, starostele şi marii văta.Vă regăsiţi în acest portret? Că n-am fost mare de statu, se ştie, se vede, în rest,portretul cred că e rezultatul faptelor mele şi atunci, eusunt, Ştefan Voievod al Moldovei, iubit de popor şi urâtde duşmani, milos cu cei asupriţi, mânios cu trădătorii şidegrabă vărsătoriu de sânge, vinovat, al duşmanilor ţăriimele.

Măria Ta, ai domnit 47 de ani în Moldova, i-aţi păstrat suzeranitatea, i-aţi dezvoltat economia, armata, comerţul.Care este din punct de vedere al voievodului, secretul unei astfel de reuşite? Io, Ştefan Voievod cred că nu e un secret.Eu ştiu că unconducător trebuie să-şi iubească ţara, pe poporul său, şi peurmaşii acestui popor. Faţă de toţi, io, domnul, am o datoriesfântă!

Care a fost politica externă a Moldovei? Ce tratate aţi încheiat, cu cine şi în ce scop? Toată politica externă a Moldovei a fost centrată pe o singurăidee: neatârnarea ţării mele. În acest sens am încheiat tratate

cu Matei Corvin, regele Ungariei, după conictele de caream avut parte, în timp ce eram duşmani cu Polonia, apoi ne-am aliat cu aceasta. Ca urmare a acestei alianţe s-a îninţatDrumul Moldovenesc, care lega Marea Baltică de Moldovapentru a dezvolta comerţul.

Care a fost cheia succesului?

Cheia succesului pot spune că a fost buna înţelegere cuvecinii nostrii, atât din Transilvania cât şi din restul zonelor, şio politică externă bazată pe diplomaţie.

Care a fost cea mai mare provocare a domnului Ştefan cel Mare? Politica de înţelegere a alianţelor, pactul cu Polonia, care în locsă ni se alăture, cum era stabilit, a încercat să ne cucerească.

Care a fost cea mai mare realizare? Cele mai mari realizări au fost mănăstirile, ecare avândpovestea şi istoria sa, moştenirea lăsată ţării, înorireaMoldovei, tezaurul cultural şi economic, şi o ţară liberă!

Se cunoaşte faptul că aţi fost învingător în majoritatearăzboaielor. Care a fost strategia militară? Cum aţi alcătuit armata? Puterea militară a Moldovei are ca element de bază “Oastea ceaMare”.Principalul mijloc de apărare al independenţei, de respingerea agresiunilor statale care putea ajunge până la 60.000 de oameni.Un instrument militar permanent, menit să îndeplinească unelefuncţii administrative-scale în timp de pace şi să ţină piept în faţaunor agresiuni neprevăzute în perioada până când se strângea“Oastea cea Mare”, era “Oastea cea Mică”, în componenţa ei

intrau oastea domnescă, detaşamente boiereşti, mercenari ş.a.cu un număr de până la 10.000 ostaşi reprezentând slugi şihânsari. Am folosit natura ca aliat, am stabilit locuri de bătălie caresă mă avantajeze, am ars recolte, am otrăvit fântânile. Am fost

întotdeauna în fruntea oştenilor mei, le-am oferit un exemplu, iar ei

Interviu

“Umbra lui Ştean la Neamţ”Ştean cel Mare a ost domnitor al Moldovei între anii 1457-1504, perioadă în care Moldovaa cunoscut o dezvoltare economică, politica şi culturală ără precedent. A purtat războaiecu turcii, polonezii, ungurii, dar a păstrat suzeranitatea ţării, şi pentru ecare război în care a învins, a construit o mănăstire. Astăzi, la apariţia Letopiseţului Ţării Moldovei, al lui GrigoreUreche, stăm de vorbă cu voievodul Ştean cel Mare: “Fost-au acest Ştean Vodă un om numare de statu, mâniosu, şi degrabăvărsătoriu de sânge nevinovat, adesea laospeţe omorâia ără giudeţ”. Amintreleaera om întreg la re şi lucrul său ştia a-lacoperi, la lucru de războaie meşter şiunde nu gândeai acolo îl afai…”.



9Muncel 2011

m-au urmat.Ştiţi, probabil, că în jurul voievodului Ştefan s-au ţesut de-alungul timpului o multitudine de legende. Cu siguranţă

pe multe le cunoaşteţi. Aş vrea să vă întreb: sunt acesteaadevărate? În care dintre ele vă regăsiţi mai mult? E adevărat că despre mine s-au spus multe, multe suntadevărate, altele pornesc de la un adevăr ce apoi se transformă

în legenda. Mie îmi sunt dragi toate, dar dacă ar să aleg, aşalege “Stejarul de la Borzeşti” pentru că în copilărie, în timpulunui joc, unul dintre prietenii mei a fost ucis de tătari, iar înmemoria sa am construit această biserică.

Aţi fost un domnitor drept? Grigore Ureche menţionează în portretul său o oarecare impulsivitate a voievodului Ştefan.Am fost om şi apoi domn. Ca domn am fost drept, ca om amfost doar om cu păcatele mele… dar nu am afectat niciodatăţara mea sau poporul. Am recunoscut întotdeauna când amgreşit. Dacă nu aş fost drept poporul nu m-ar iubit şi n-aş rămas 47 de ani pe tronul Moldovei.

Ce sfat le-aţi da viitorilor conducători ai ţării? I-aş sfătui că întâi de toate să-şi iubească ţara, poporul, să-şiţină prietenii aproape, iar duşmanii şi mai aproape. Să e ei,

în primul rând exemple, iar dacă vreodată nu vor cunoaşteceva, decât să greşească, mai bine să ceară un sfat.

Mulţumesc, Măria Ta ! Patricia Teodora Mureşan

Interviu




Fotoreportaj

Mai ageră decât mine, prietenamea, Ana Ciocârlan, îmi atrageatenţia cu două minute înainte

de prima oprire. Ea observase cumzidurile Cetăţii Neamţ străpung pădureadeasă, sfâşiind măgura apăsătoare. Lapoalele culmii supravieţuieşte un miccentru comercial, saturat de cabanecu suveniruri. Pe lângă sculpturile şiobiectele gravate în lemn, care ne

vor aminti peste ani de vizita în ţinutulzimbrului, sunt expuse şi alte lucrurice nu evocă trecutul obscur şi miticsau perioada de glorie a monolitului,când acesta a rezistat numeroaselor asedii militare (încercarea fără succesa cuceritorului Bizanţului, Mahomedal II-lea, în anul 1476 sau chiar ultimulatac al armatei polone conduse deIan Sobietski în 1691): jucării fabricatedin materiale plastice, accesorii saulumânări parfumate.

De aici, poteca şerpuieşte de douăori, urcând treptat până la întâmpinareaunui pod în formă de arc, sprijinit deunsprezece piloni de piatră. Acesta afost construit din ordinul domnitorului şistrategului militar de excepţie, Ştefancel Mare (1457-1504), care a valoricatforticaţiile şi a întărit cetăţile moştenitede la înaintaşii săi. Alte lucrări dinproiectul său de consolidare au fost

înălţarea vechilor ziduri şi ridicarea

celor patru bastioane impunătoare alecurţii exterioare.

Odată ce intri în grădina CetăţiiNeamţ, se zăreşte renumita fântână,ce a jucat un rol important în istoria

ediciului. Astăzi, la 616 ani de la întemeiere, fântâna a ajuns doar „ogroapă de bani”. Se pare că tradiţiaaruncării monedelor în ape, parţialsau integral secate, este prezentăşi pe culmea Pleşului, chiar dacă în

jurul fântânii nu circulă nicio legendăce i-ar atribui calitatea de izvor alvieţii, norocului, tinereţii, fericirii, saual miracolelor. Acest obicei, care

pentru unii poate reecta snobismsau naivitate, contrastează puterniccu datina creştină, foarte inuenţabilăşi răspândită în întreaga Moldovă.Cetatea a fost prefăcută în mănăstire

în anul 1646 de către Vasile Lupu. Încă de atunci, zona este consideratăa doua mare concentrare monahalădupă Muntele Athos, iar mânăstirilenotorii alcătuiesc un centru spiritual derezonanţă. Tradiţiile sunt păstrate cusnţenie şi sunt promovate în decursulanului prin organizarea evenimentelor.Cu toate acestea, în timp ce locuitoriiacestui ţinut îşi conduc viaţa dupăcredinţă, turiştii cad pradă superstiţiilor,iar grămăjoarele de monede se extindşi apar în toate oriciile cetăţii.

Curtea interioară este înconjuratăde mai multe uşi, ecare ducând în altăsală. Fundamentele construcţiei suntbătrâne, dar imaginea este încă vie.Cetatea pare că ar putea rezista şi în

ziua de azi unui atac, întrucât renovăriledin 2004 cu fonduri Phare şi-au atinsscopul. Ediciul este minunat. Primasală vizitată a fost „Camera armelor”,un loc plăcut, dar şi dezamăgitor în

acelaşi timp, datorită blazoanelor şireplicilor de scuturi şi arme din plastic.Acest sentiment totuşi a fost spulberatde prezenţa unei replici superbe făuritedin fericire din metal a unei armuri de

cavaler medieval. replica se găseşte în,,Sala de sfat şi judecată”.

În zona Neamţului se găseşte omare varietate de specii de oră, multedintre ele având aplicaţii medicinale

sau ind considerate elemente mitice în datina locală. Oamenii considerămuşeţelul magic, probabil şi graţiefaptului că luptă împotriva unei gamevariate de afecţiuni şi are proprietăţiantispastice şi antiinamatorii. Oaltă persoană din apropierea Cetăţiine-a povestit cum orile de tei erausunt folosite în medicină, dar şi

în descântece. Persoana trebuie înfăşurată cu o funie din coajă de tei,iar apoi câteva versuri sunt recitate. Deasemenea, bradul este pretins a axullumii deoarece este compus din treicomponente: cerul (coroana), omul şipământul (trunchiul) şi lumea de dincolo(rădăcina).

Cetatea Neamţului este o aşezarece învie tradiţia şi adăposteşte pagini

întregi din istoria Moldovei. Deşi estedeschisă publicului, cetatea nu oferăo imagine completă a ceea ce a fost.Detaliile sunt greu de ilustrat, iar multe

dintre mistere şi mituri rămân încănedezvăluite.

Ana CiocârlanFlorin Nedelea

Contraste în inima MoldoveiCu aparatul de otograat atârnat de gât, cu rucsacul în spate şi pregătiţi pentru vreme vitregă,atât cu jachete de ploaie, cât şi sufeteşte, am plecat pe 28 iunie 2011 în călătoria spre inimaMoldovei. Drumul de la Paşcani la Cetatea Neamţului a ost parcurs aproape inconştient.Gândurile noastre erau urate de conturul relieului, ondulat la orizont şi accentuat din loc înloc de un verde smarald. Întreg tabloul era completat de o ploaie densă ce încărca atmosera,insufând melancolie şi intensicând raza misterului.



11Muncel 2011

Reportaj

Toţi aceştia împreună cu mine,Casandra Cozma, ne aăm în

această toridă zi de 25 iunie peperonul gării de la Cluj e cu intenţiade a pleca spre destinaţii diverse, eaşteptând i, bunici, nepoţi să apară.Cu toţii par grăbiţi şi nerăbdătorirăsfoind Adevărul sau mestecândgumă.

Nu mă grăbesc. Plăcerea cea maimare a unui sociol este să priveascămultitudinea de guri şi caracteredesfăşurându-se natural în faţa lui.Trec de la linia 2 la linia 3 şi urmărescatentă reacţiile şi jocurile din palmeale copiilor până când aud în urmăperturbând parcă vocea stridentădin megafon, un cuplu de ţigani campe la 35-40 de ani, aparent bătuţi desoartă, urmaţi de un cârd de ţigănuşimurdari, îmbrăcaţi sumar şi un câinemic şi gras, împărtăşindu-şi genericnumitele discuţii de canapea cu restulcelor de pe peron. Bărbatul, o gurăcomună, ten închis, ochi măslinii şi o

pălărie gen sombrero tipic oltenesc, îşi prinde nevasta de braţ şi păşind înainte cu egmatismul unui şef de trible adresează copiilor o serie de ordine,din câte înţeleg, într-o limbă corcită,

între română şi maghiară în timp cescuipă pe asfaltul încins cojile de la

seminţe. Trec mai departe şi fredonezo melodie pe care o cânt de câtevazile fără să mă fac auzită de grupul debărbaţi trecuţi de 45 de ani, murdari şitranspiraţi veniţi de la muncă; o altăserie de navetişti veniţi de la Dej sauHuedin siliţi să lucreze cu sudoareafrunţii pentru a asigura alor lor condiţiidecente de viaţă.

„Atenţie la linia 3! Soseşte trenulaccelerat de Iaşi din direcţia Timişoara!Vă rugăm feriţi linia 3!”

Acesta trebuie să e şi trenul meu.Grăbind pasul spre grupul ţintă cu carevoi pleca în tabăra de jurnalism de laMuncel, ezit să trec spre linia 3 şi maihoinăresc de-a lungul peronului privindlarg în toate direcţiile. Fără prea multăosteneală, observ cum pe margineabordurii stau aşezaţi pe bagaje într-un cerc vicios al discuţiilor tinereştivreo şapte liceeni purtând însemnelecercetaşilor, o bentiţă portocalie

asortată unei eşarfe în acelaşi ton şinelipsitele insigne de cadeţi înaintaţi îngrad. Uniformele cercetaşilor făceauravagii în vremea în care, ind încă opuştoaică de generală, le admiram tacit

din grupul Pionierilor. Înaintez în cele din urmă spre

linia trenului de Iaşi fără să mai bag în seamă sunetul distorsionat allocomotivelor încărcate ajunse în garăsau vocea din megafon. Mă aşez şiaştept. În faţa mea încă se perindăcopilandri, dame şi înaintaţi în vârstă,dovada clară a pulsului unor generaţiieşalonate obligate să se discearnăşi să se aprobe. La o aruncătură debăţ stă grupul de vreo 8-9 adolescenţişi 20 de părinţi spre care mă îndreptmestecând tacticos, caracteristicdomniţelor aristocrate din romanelelui Balzac, o bomboană de zmeură.Salut politicos şi tind să mă izolez dupăun maldăr de bagaje pentru a evitao jună şi posibil banală socializare.Chipurile asemănătoare ale fetelor cu care mă întâlnisem anterior pentrustrict motive birocratice mă ajută sădepăşesc momentul, iar fuga Marieispre grup înlătură tensiunea cu totul.Blonda redacţiei NOI îşi târăşte bagajul

enorm printre oameni şi, scuzându-şi întârzierea sare să mă pupe. Câteodatăcred este sucient să dezbaţi subiectede interes comun ca să poţi lega orelaţie strânsă de prietenie, iar, date

Acceleratul o mie nouăsute treizeci şi doi

„Atenţie la linia 7! Soseşte trenul accelerat|de Constanţa din direcţia Oradea!”

Aştept trenul de Iaşi de ceva timp şi, spre surprinderea mea,peronul e plin: grupuri de câte 4-5 studenţi îmbrăcaţi înpantaloni scurţi şi tricourile XL de nuanţe bordo sau bleumarinatât de în vogă în acest sezon, aşteptându-şi trenul spre casă,mulţimi de preşcolari ericiţi încărcaţi cu ghiozdane, din celemai sosticate ţinându-şi de mână părinţii aparent angrenaţi în

discuţii „moromeţiene” despre politică, lozoi, care şi pe unde,bărbaţi eleganţi în costume maro, cu manşete lungi în stilulanilor ’70. Cămăşi cambrate în dungi şi panto Ilpasso de ceamai bună calitate citind preocupaţi presa, cucoane în vârstă curochii până în pământ şi nărame înforate ici-colo întrebândprintre studenţi de cine ştie ce trenuri şi ce rute.




Reportaj

ind circumstanţele, eu şi Mariè amdus o luptă acerbă pentru a ajunge întabăra de lucru care, într-o mare măsură,ne atestă relaţia. Tot gâfâind ajunge şiprezenţa dinamică a unei doamne de30-32 de ani, roşcată şi pedantă care,din reacţii, este însoţitoarea grupului.Regulile xe nu întârzie să apară,iar corpul mic se face remarcat prinamalgamul de talii şi înălţimi.

Apare trenul, o montură de er vechi care este pregătit să iniţiezeun grup de amatori spre o experienţăfundamentală unui tânăr jurnalist,nu neapărat datorită învăţămintelor,cât dezinvolturii şi armării într-unperimetru al interesului comun pentruartă, literatură şi publicistică. Încep său încet introdusă în temă. Au că voiintra în contact cu persoane din toatăţara, lucru care mă încântă sub strictaformă de provocare de a înţelege şi

a comunica în numeroase dialecteşi forme ale limbii române. Tabărade la Muncel, Iaşi, adună anual zecide talentaţi câştigători ai competiţieirevistelor şcolare pe care îi pune în

contact cu oameni de jurnalism şichipuri cunoscute de la televizor saudin ziare. Ideea ne încânta pe toate şiamortizează oarecum frica de păianjenisau păduchi din tren cu care am pornit.Apar aşteptările şi suntem presaţide clişeicele întrebări şi curiozităţi.Răspunsurile şi presupunerile se ridicăconcomitent reţinerilor. La mijloculcălătoriei, în asentimentul vremii,admitem că datorită colectivului,excursia nu are nicio şansă să eşueze.

Intuiţia şi rapiditatea Irinei de aaccesa internetul din orice cătun dindrumul de 9 ore, ne pune în temă cuorarul taberei: expoziţie de reviste,

întruniri, sesiuni de comunicare, s.a. Încep polemicele legate de meniu şide apa de la duş, iminente într-un grupexclusivist de nouă fete şi un băiatobligat să asiste şi să aprobe din clarainferioritate numerică. Episoadele de

povestioare amuzante sau situaţii jenantese rezumă la porţii copioase de râs. Neleagă o comunicare impecabilă, iar astaface subiectul taberei încă de pe drum.

Nouă ore de şedere în ultimul

vagon al trenului 1932 se încheie laPaşcani unde suntem preluaţi de unmicrobuz rudimentar şi duşi în tabără.Curiozitatea feminină, mai presusde cea tinerească, ne îndeamnă săcunoaştem ecare cotlon în câtevaminute. Atmosfera şi aerul proaspătde munte se îmbină armonios cu joculcopiilor de toate vârstele, din toatăţara, care cu o dezinvoltură debordantă

îşi împart în prima oră cornuneleţe cudulceaţă împăturite frumos de acasă.Telefoanele părinţilor răsună în cabane,iar voci obosite de tineri dinamici seaud de după pereţii subţiri ai camerelor.Caracterele se discern printre diferenţelingvistice, iar gurile ardelene seintegrează impecabil în mulţimea detineri. Împărţim pasiuni mai presus detoate şi acesta devine liantul reuşiteitaberei de la Muncel. Nu cunoaştemcert structuri publicistice, însă avem

certitudinea, ecare ins în parte, căpasiunea comună, lăuntrică, depăşeştepulsul oricărei generaţii şi plafoneazăvârsta, dialectul sau originea.

Casandra Cozma



13Muncel 2011

Reportaj

Moldova însemna pentru minepână acum doar întinderiimense de câmpii, delimitate

de o parte de Siret şi de cealaltă parte

de Carpaţii Orientali, dar părerea meaavea să se schimbe de cum am ajuns întabără. Într-adevăr peisajele văzute dintren nu au fost foarte diferite de ceea cemi-am imaginat că ar putea .,,Balaurulmodern,, alerga aşa cum eu nu-l maivăzusem de mult, gonind pe şine lafel cum un iepure aleargă pe câmpie,o vrabie în aer şi un deln în apă, şimi-a dat ocazia să surprind cu placereArdealul, munţii şi Moldova. Peisajelese înşirau în faţa mea ca un lm al căror

actori îşi jucau propriul rol secundă desecundă fară a obosi să arate frumuseţea

jocului. Într-un nal am ajuns în pădure şi

atunci am simţit că mă au într-un lococrotitor si minunat cu tot cantecul ei.Aici vibraţiile şi suntele au un fel apartede a care ma încantă. Pot vorbi chiar de o simbioza perfecta între animaleşi plante care alcătuiesc un tot unitar şi care se combină între ele pentru

atingerea armoniei.Când am plecat în sat in aceste zile

am observat cum vântul mişca pomiişi copacii şi îi legăna dând impresia căsunt vii. Parcă iţi spuneau povestea lor,o poveste veche din bătrâni, de sute deani. Tot înaintând observăm cum luminapătrundea printre ramuri şi frunze

luminându-mi poteca. Pe de o parte sevedea umbra neagră a copacilor ce mă

înconjura ca o plapumă când treceamprin dreptul lor şi mă ţinea ascuns,

iar pe de altă parte când păşeam prinluminiş puteam vedea cerul albastruprecum marea şi eventual păsări cebrăzdau văzduhul liber gonind sprenecunoscut. Pe undeva se mai zăreauurme adânci ale furtunilor ce loviserăpădurea. Se dădusera lupte grele ca

între doi giganţi iar într-un nal unultrebuia să cadă. A fost un copac bătran.Când l-am văzut stătea acolo întins pe

jos ca un erou căzut ce mai aşteptadoar să-i vină sfârşitul mulţumit că şi-a

făcut datoria. Apoi au venit oamenii canişte furnici sau ca nişte hiene protândde o pradă căzută pentru a putea săse înfrupte cu lăcomie tăindu-i crengile.

Mutilându-l ca pe un osândit la moarteprin tortură. Am văzut copacul tăiat şimutilat fără milă de oameni care nu auvăzut gloria şi măreţia din el.

Pădurea câteodata suferă ca o inţăvie. Când ai inima, mintea şi suetuldeschise spre a te contopi cu naturapoţi simţi durerea pădurii printr-o muzicăpatrunzătoare cu note înalte. În trecut uniio simţeau şi de aceea o ocroteau. Vroiausă facă parte din ea şi să primeascăocrotire şi hrană la rândul lor. Dar odatăcu avansarea tehnologiei şi a consumuluilegătura dintre om şi natură s-a stricat şiar putea continua aşa sfârşindu-se totulprintr-un colaps ce va duce la nimicirea

tuturor. Dar încă nu e târziu să neapropiem de natură căci dacă staţi atenţiauziţi că ea încă ne mai cheamă.

Tudor Ştefănescu

Sunetul pădurii de la Muncel

Primul clipit mă readuce în viaţacotidiană. Da! Trebuia să măgrăbesc, trenul ce pleacă spre

tabăra Muncel - Iaşi avea să plecela 9:09 dimineaţa. Un ultim zâmbet, oultimă salutare şi trenul ne-a smuls dinsentimentul de “încă o clipă”. Drumula fost mai mult decât plăcut în ciudafaptului că la prima vedere părea

anevoios, sau cel puţin prefer să credaşa. De plictiseală transformam totceea ce auzeam într-un concert încare bass-ul (trenul) se impunea cuo uşoară tentă de ‘te duc - te-aduc ’.

Calea aleasă de acest balaur moderna părut că nu mai vrea să se termine.Tot acel armonios univers se apleca

în faţa noastră, expunându-şi straielede sărbătoare. Trenul s-a oprit pentrua ne da jos de pe umerii lui. Acum unindivid uscaţiv cu tentă uşor ironică,a întrebat ‘Voi sunteţi Cluju ‘ ? ‘ iar noi la rândul nostru, am spus un DA

convins. Astfel că ne îmbarcăm cum[nu]putem în microbus şi pornim sprelocul ce urma a ne casă pe parcursula şapte zile. Nu am mers mult şi ascunsde două ochiuri de pădure se iveşte

un locşor parcă smuls din poveştilemitologice ale Olimpului. Cu ecarepas, cu ecare minut, mai văd un zeutriton şi mai aud o nimfă a aerului.....

Mărcuş Monica

“Cunoaşterea este să te învingi pe tine, ca să poţi i ceea ce doreşti.”

Jurnal de călătorie




Reportaj

C

um nu am o simpatie aparte nicipentru iarbă verde, nici pentru

cer senin, m-am (re)orientatspre alte subiecte (mai serioase), iar centrul concentrării mele s-a creionatsubit : pasivitate. Şi uite aşa, cu ajutorulbinevenit al meleagurilor moldoveneşti,am ochit un personaj promiţător (aş spune eu) : moldoveanul (dinbaladă, evident). M-am gândit iniţialsă încerc o tratare, losocă sau nu,a destinului său fatidic, dar ar trebuisă recunoaştem că el este mai mult

sau mai puţin o cauză pierdută şi peprea puţini îi interesează. Norocul ecă avem în faţa noastră altele din caresă alegem şi, har Domnului, nu suntpuţine. Şi mă refer aici la românaşulnostru, indiferent că e muntean,moldovean sau ardelean. La simpatiauimitoare pe care o avem pentrudramaturgie şi fatidism. La uşurinţa cucare dăm vina pe preşedinte sau pecerşetorul de la colţul străzii. Apropo,preşedintele voi l-aţi ales (inclusiv ceicare nu s-au prezentat la vot pentruun aşa-zis protest, nu v-a ieşit), iar cerşetorul stă acolo pentru că tot voi îidaţi bani. Mă refer la resemnare.

Nu are sens să intrăm în politică.E o piaţă şi asta. Presupun că ecareare un argument, le-am ascultat petoate, am dezbătut de multe ori pe ele.Apoi au venit legile şi propunerile cuintroducerea votului obligatoriu (asta,desigur, în alte ţări) şi am discutat despre

drepturi, obligaţii şi diferenţa dintre ele.Am analizat minuţios motivele pentrucare cetăţenii nu merg la vot şi am regăsitde nenumărate ori această nemulţumirefaţă de clasa politică. Mai pe româneşte,

acest : „Eu cu cine votez?”. Curios ecă aceeaşi oameni indignaţi de nivelul

scăzut şi mediocru al clasei politiceactuale sunt cei care vin mai apoi şi seplâng de rezultatele alegerilor unde, cao paranteză, prezenţa la vot nu trece de50%. Dar am trecut de toate problemeleaparent fără rezolvare şi am încercat sădescopăr de unde vine totuşi, aceastăinsucienţă de convingere a oamenilor care ne conduc. Să e o lipsă deprezenţă scenică sau de charismă? Săe populaţia de vină? Sau să e cei care

au crescut în acelaşi sistem ca şi noi şicare repetă mai departe aceleaşi greşeli?Hai să vedem, totuşi, ce gândeşte

domnul politician. El ştie că are unnumăr de oameni de „convins”, x

autocare la dispoziţie, câteva măşti,vreo zece fraze pregătite în caz de

ceva neprevăzut şi câteva cunoştinţemai vechi pe la ziarul y şi z. Dar,domnul politician mai ştie ceva ce nouă,tuturor aparent ne scapă. Îşi cunoaştefoarte bine prada. Ştie programul ei,ora de mâncare şi de culcare, nevoileşi mentalitatea. Păi şi care e, până laurmă, această mentalitate? Că doar,noi ştim că oamenii aceştia sunt corupţi,inculţi, mediocri şi toate cele, dar seimpune o întrebare : de ce îi alegem?

Iar în acest punct al teoriei mele,balada Mioriţa îşi găseşte şi ea locul,alături de moldovean şi vestita lui

înmormântare. Românaşul nostru a avutgrijă să transmită prin toate mijloacele

De dragul

progresului…

„Şi de-a să mor În câmp de mohor…Ca să mă îngroape

Aice pe- aproape”

Câştigătorii concursului naţional de reviste şcolare, duminică, 26 iunie, ora 21:46. Am pornit,acu’ două zile într-o incursiune pe tărâmurile Mioriţei (venită tocmai din Ardeal) cu scopul precisde a participa la o tabără de jurnalism. S-au pus multe probleme în discuţie, de la iarbă verde ladegradarea mass-media din ziua de astăzi, dintre care noi, cei (aparent) mai luminaţi, trebuie săextragem un subiect şi să îl întindem pe-o parte şi pe alta în ideea de a contura un reportaj.



15Muncel 2011

Reportaj

posibile, inclusiv prin folclor, valorile carestau la baza naţiunii. A ţinut neapăratsă ne prevină şi pe noi în legătură cutragediile şi dramele poporului pentruca să avem timp destul să ne pregătim

înmormântarea aşa cum cere tradiţia.Noi, cei mai tineri, suntem, desiguri

cei mai câştigaţi de pe urma acesteisituaţii, întrucât de la noi se aşteaptă atâtmoartea cât şi învierea şi o să vă expliccum stă şi treaba aceasta, dar ca să nune abatem prea mult de la subiect, haisă revenim la mentalitate. Suntem sortiţieşecului şi unei drame continue. Nu avemautostrăzi, nu mai citim, ne preocupămondenităţile şi ţigările, e noroi peste totşi suferim de foame. Pe deasupra, nuevoluăm, suntem marginalizaţi şi arătaţicu degetul pe unde mergem, normal, am

avut grijă să comitem şi vreo două-treicrime şi să halim câteva lebede pe undeam trecut. Românaşul nostru ştie să îşilase şi amprenta. Beneciem de toateproblemele şi înfundăm toate soluţiile.E mult mai facil şi mai de efect să ne

jucăm drama. Avem până şi spectatori.Avem o scenă, cam şubredă, ce-i drept,de la atâtea gropi şi noroaie, dar aceastanu face decât să amplice durerea şicaracterul tragic al operei. Pentru că, într-

adevăr, suntem nişte genii neînţelese,nişte artişti în toată rea chiar dacă mulţidintre noi nu ne cunoaştem nici măcar limba, dar noi creăm. Lucrăm cu toţii,cot la cot (că doar trebuia să se remarceundeva şi anii de comunism atât de

învinovăţiţi pentru toate dezastrele), lao operă colectivă. Ne ia cam mult toatăaceastă muncă, dar timp este şi generaţiidestule. Da, acum o să îmi spuneţi căunii refuză să lucreze şi încearcă să facăaltceva. Problema e că şansa lor dereuşită este egală cu şansa noastră de atermina opera. Românaşul este obişnuitcu turma, vrea să moară aproape de oilelui şi să le lase în urmă pe cele care se

îndepărtează de ea. Ei bine, acei puţinicare încearcă să facă ceva au douăposibilităţi. Prima, şi cea de preferat,ar să realizeze că sunt înfundaţi şi să

încerce să găsească o scăpare, dar singuri, iar acesta se numeşte egoism(unul sănătos, aş adăuga eu). Cea de-a

doua e să rămână şi să îşi doreascăsă picteze lumea în roz, iar atunci vor

înghiţiţi de sistem şi vor mai putea sperala un rol de actor secundar, aceastanumindu-se idealism (şi eşec). Nici măcar

eu nu pot scăpa de elementul tragic. Epeste tot şi ne împânzeşte realitatea.Nu putem să îi stabilim cu certitudineprovenienţa, dar începem să ne apropiemde sursă. Poate una dintre explicaţiilecele mai plauzibile şi vizibile estelamentarea. Suntem, fără îndoială, nişte

leneşi intelectuali, incapabili să ieşimdintr-un perimetru stabilit de generaţiileanterioare. Căutăm să repetăm şi săelogiem acest destin tragic, să încurajămcu ochii închişi, fatidismul. Furăm pânăşi bucăţile din asfalt, împrumutăm cât neduce buzunarul, fugim în permanenţăde construcţii noi pentru că, de ce sănu o spunem, nu ştim să construim. Amfost învăţaţi să dărâmăm. Iar în lipsa dealtceva, suntem forţaţi să ne resemnăm.Nu avem valori, nu ştim ce sunt acelea.

Din nou, în lipsa lor, cumpărăm ca pâineacaldă ceea ce ni se pune în faţa ochiului(nu selectam niciodată, dar ne întrebămde ce e Guta în topul preferinţelor).Iar voi, vă afundaţi în abis şi strângeţigunoiul de pe stradă. Îl adunaţi pe tot şi îl

împingeţi în propria realitate. Şi uite aşase curăţa străzile (fără nici un cost, că totavem probleme cu economia). Oraşele.Sistemul. Cu toţi proştii care au slujbăde gunoier şi încă nu au aat aceasta.

Măcar dacă aţi cere bani. Salarii. Dar puteţi avea voi pretenţii? Nu. Aspiraţii?Cu atât mai puţin. Voi nu vedeţi, doar mergeţi.

Acum, că ştim starea de fapt şisuntem cu toţii conştienţi de tragedianoastră şi situaţia critică în care ne aăm,am identicat vinovaţii (ecare cu ai lui,după posibilităţi) trebuie să găsim şi pecineva căruia să îi punem în cârca toateaceste controverse şi probleme. Pentrucă într-un viitor ipotetic trebuie să existecineva cu o soluţie ipotetică. Şi cine poate mai bun decât generaţia tânără? Nouăni se spune tot ce trebuie şi ce nu trebuiesă facem. Ni se dau indicaţii clare şi hărţicu traseele pe care le avem de parcurs.Noi facem mai multă dictare decât aţifăcut voi, toţi, laolaltă. Noi nu mai învăţămsă scriem singuri. Pentru ce? Au făcutasta alţii înaintea noastră. Ne este refuzatorice drept la creaţie, dar în acelaşi timpsuntem cei cărora li se cere să salveze

soarta poporului. Să aducă idei noi,doar suntem carnea proaspătă (de tun).Ipocrizia e că tocmai pe noi ne educă celmai atent pentru ca nu cumva să ieşimdin perimetru. Ideal ar să reuşim să

furăm Departamentul de cenzură a preseidin China şi să îl aducem şi la noi (să

îninţăm unul ar cam greu, prea multefort).

Ceea ce le/vă scapă e ca noi suntemaproape de a descoperi toată treabaaceasta cu elementul tragic. Noi s-ar putea să învăţăm că nu mai e cazulsă ne lamentăm. E târziu pentru asta.Suntem construiţi împreună. Şi celmai probabil vom sfârşi la fel. Apatici şineînţeleşi. Îmbibaţi cu alcool şi nimicuri.Singura speranţă pe care o mai avem ecă vreunul dintre noi să înţeleagă nevoiaprogresului şi să e sucient de curajosşi naiv încât să lupte pentru el. Poatedacă s-ar ridica 2, 3, 1000, am reuşi sămai mişcăm ceva. Să nu mai adunămgunoiul. Să găsim o direcţie. Dar pentruasta, primul pas, este să vorbiţi. Întrebaţi.

Nu lăsaţi nimic nelămurit. Nu acceptaţinimic dacă nu sunteţi siguri că e aşa.Nu vă lăsaţi păcăliţi. E atât de uşor săcontrolezi. Construiţi principii. Găsiţivalori. Sunt peste tot în faţa voastră. Doar trebuie să săpaţi mai adânc.

Colectivul de redacţie al revisteiMuncel 2011, vineri, 1 iulie, ora 8:33.Pentru a încheia într-o notă optimistă,adecvată moldovenilor, sperăm că şiromânaşul nostru să găsească (cât de

repede, dacă se poate) „o gură de rai”sau, măcar, să conştientizeze că încămai are ceva de căutat. Noi, cei de aici,am luat deja lopata în mână.

I rina Suătean




Reportaj

S-au sfârşit cele nouă ore şi iată-ne în Gara Paşcani,un orăşel mic, cochet, de unde, cu un microbuz ne-am

îndreptat spre Muncel. Încă 25 de minute şi voi ajunge...Admiram curioasă peisajul din dorinţa de a intui o fărâmă doar din cele cinci zile pe care le voi petrece aici. Muncelul este unsătuc aşezat „într-o scrântitura de dealuri”, păzit de o natură

generoasă cu acest „colţ de rai” pentru că aşa se numeşte şitabăra noastră... o oază de linişte în mijlocul unei păduri carefremătă de emoţia sosirii noastre. Copacii înalţi, sprijineau parcăbolta senină , legănându-se în adierea unui vânt domol.

Primele zile au fost mai liniştite, ne-am acomodat cu locul,ne-am cunoscut colegii, am socializat, chiar ne-am împrietenit.Am făcut concursuri , am primit lecţii şi dintr-o dată, brusc, unfascicol incandescent mi-a străfulgerat mintea şi inimă.Am descoperit că vreau, că pot sau cel puţin că pot să încercmăcar. Mi s-a oferit şi privilegiul unei excursii pe plaiurilemoldoveneşti, marţi 28.06.2011.

Ploua infernal... din nou... dar eu ştiam că va răsări soarele, îl simţeam cum mă încălzeşte în interior, cum mă ademeneştespre lumină, spre cunoaştere... Era frig, dar pe mine mă învăluiacăldura emoţiei şi dintr-o dată, de sus din umbrele încărcate depicăturile grele de ploaie se iveşte o impunătoare cetate: „Unuriaş cu fruntea-n soare/ De pază ţării noastre pus”. E CetateaNeamţului, e unica cetate (aşa ne-a spus ghidul) care nu a fostniciodată cucerită, e ctitoria lui Petru Muşat, bunicul lui Ştefancel Mare. O cetate simplă, modestă, dar puternică, o sdare atuturor legilor zicii, o dovadă unică a faptului că timpul poate oprit... Se-aude tropotul calului lui Ştefan, Catalan, uniculcare trecea podul impunător, se văd plăieşi înfruntându-l pe

Sobieski, se-aude Ştefan: „Moldova nu e a mea, nu e a noastrăci a urmaşilor urmaşilor noştri...” adică a noastră. Coborând dela cetate, pe rul Ozanei „cea frumos curgătoare” şi limpedeca şi cristalul în care se oglindeşte de mii de veacuri CetateaNeamţului, ajungem într-un scurt popas şi la casa lui IonCreangă din Humuleşti, vestitul sat care este acum cartier aloraşului Târgu Neamţ.

Şi poveştile copilăriei mele au devenit dintr-o dată realităţi lacare nu m-aş gândit. Au primit brusc, un alt înţeles. Apoi, o altărealitate m-a bulversat, şi Hanu-Ancuţei e real şi Sadoveanue al nostru. Până ieri păreau fantasmele foii de hârtie, „un

nume adunat pe o carte”, acum sunt oameni, îi văd, îi simt,sunt mândră de ei. Am continuat drumul. M-am rugat pentrusperanţă, pentru puterea de a , de a face, de a trăi frumos,m-am rugat pentru ei la Mănăstirea Neamţ, Secu şi Sihăstria,falnice şi mândre (cum spune ardeleanul) în fata timpului, aistoriei sdătoare, în faţa morţii şi a neinţei. M-am rugat şi-am

pus pomelnice pentru ei, cei morţi, dar vii şi pentru noi, cei vii,dar morţi. Acolo am văzut trecutul... „iară noi, noi epigonii, simţirireci, harfe zdrobite/mici de zile, mai de patimi, inimi bătrâne,urâte”... Am ajuns şi la Eminescu şi în drumul meu aş vreasă ajung la toţi, măcar o dată, să le mulţumesc că... a răsăritsoarele.

Am înţeles că cele nouă ore au fost drumul iniţierii, almaturizării, iar revelaţia mea e produsul unei banale excursii.Am înţeles că ei sunt trecutul dar ei, prin exemplul lor sunt şiviitorul. De ce? Pentru că sunt tot ceea ce avem mai bun, maisfânt, mai românesc. Ei mi-au adus aminte că sunt româncăşi mi-au şoptit tainic la urechea suetului: picură stropi desperanţă pe foaia albă...

Coroiu Mădălina

„Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,La trecutu-ți mare, mare viitor”Suntem printre câştigătorii Concursului Naţional al Revistelor Şcolare şi vom pleca în tabăra

Jurnalistică de la Muncel, Iaşi. E dimineaţă şi plouă inernal la Cluj-Napoca, dar speranţa meae că la capătul celor nouă ore de drum, să-mi ac prieteni, să afu cât mai multe lucruri noi şi...să răsară soarele. Drumul cu trenul a ost obositor, dar speranţele legate de ceea ce avea să se întâmple au înăbuşit orice durere.



17Muncel 2011

Variațiuni lirice

Cântecul Muncelului În inima pădurii îmbălsămate de a verii mireasmăPeste meleagurile îmbătrânite ale Moldovei, cutreierând păduriRăsări pleiada scriiturii cu zestrea sa să-şi vorbeascăAşa cum Creangă şedea cu Eminescu altădată…Şi astfel au sosit mlădiţele strânse din toată ţara

Ca seva lor s-o dăruiască unui singur trunchi: MuncelHrănind cu tot ce port ele mai bun, cu dragoste şi dăruireVor închega comoara lor ca, astfel, să o arate mărturie.Căci ajuns-au mrejele de poet din rădăcinile cele mai îndepărtate.Au înorit ca nişte nuferi cristalini, oltenii, punând vorba dulceAu îmbrăcat comoara cu argint, Ardealul cu ştiinţa şi toposuri aleseCreate din imaginar unde mintea să se culce.Cu aur poleind cufărul de mult preţ, a strălucit MoldovaCăci locuri pitoreşti şi ropot de izvoare, aşa nu mai găseşti.Sosind din capitală, mlădiţele-au adus tezaurul condeiuluiŞi-au decorat cu ori de diamant comoara Muncelului.Şi-au străbătut cu toţii dealuri, văi şi câmpuri înverzite

În contemplarea lumii, naturii celei mult iubiteAstfel s-au jertt mlădiţele, aşezând odorul lor de mult preţ Ca să rămână trunchiul lor etern şi măreţ.Scris-a până acum pana de poetPrivind spre cerul liber şi codrul tămâiet…

Vârdol Emanuel

Corpul meu, un mormânt.Aşa este.

Îmi ziceam asta în timp ce făceam funeralii

De parcă sângele şi foamea erau ofrandeDe parcă lacrimile îmi udau suetul de lume însetat, căci

eu le abandonam în acelaşi ritm în care mintea-mi pulsa urlete.Tu nu poţi şti

Cum e atunci când gândurile sunt o intersecţie, iar tutu în ecare dimineaţă vezi moartea dirijându-ţi viaţa.

Tu nu poţi şti cum e să foloseşti durerea drept calmant pentru nebunieŞi cât de greu este să renaşti din cenuşa unor vene găurite, atenuând durerea cu uitare.

Eu nu sunt vreo pată galbenă pe cer,nici un violet ascuns în colţ de cameră,

nici uitare mărginită de milă supercială.Eu nu sunt doar carne care caută

doar oase încarnate pe care să-mi dansez ritualuri şi să-mi admir forţa. Eusunt doar sentiment violat brutal.

Suetu-mi este o schismă, Doamne...

Sergiu Dimitriu

PROZAC



Concursul Naţional de Reviste Şcolare și Jurnalistică 25 iunie - 1 iulie | Muncel-Iasi 201118

Variațiuni lirice

Rising above the tender mist,

The sea of sorrow shuddered in vain.

Tears and shreds ignited their twist,

Cleansing the bliss of the insane…

Far off, deceived, waits their shadow.

Silent and faint whilst on its knees,

A sad indulgence covered in the

meadow,

While their souls were beginning to

freeze.

Florin Nedelea

TheLunatics

Un strop de portocală putredă

se scurge-ncet

din plasa spartă a cerului.

Un măr, o felie de toamnă

se naşte din spuma mării.

Razele soarelui palid

stropesc cu putere

osemintele livide, amorfe.

Felinarul sferiform

îşi clăteşte instrumentul

cu bre rupte

în rmamentul care pluteşte

în valurile uniforme

ale unui gând vid. Începe să se simtă prizonier

în cadranul solar,iar paşii lui,

pe coji de nucă seacă

se opresc în alt spaţiu.

Se-ndepărtează.

Mozaicul albastru suspină;

e despărţirea stupului de foc

de mare...

Moroșanu Manuela

Tâlhar pe viaţă

Auzi cântecul mut al singurătăţii,Cântecul celului mele împăienjenite deiubiri neînţelese?

Umblă difuzStrigătul unui înger decăzut,

Umblă neîntrerupt, ruga unui tâlhar alnemuririi.

Un strigăt gol dar totuşi plin de înţelesuri,

Ce mă ghidează printre şoaptelevoastre,

Vampiri ai vanităţii şi prostiei,Suete ce devorează vise.

Simţi veşnica vibraţie tiranicăA cuvintelor moarte...

Ce te vor fugări pretutindeni?Precum un tâlhar,Tâlhar pe viaţă.

Diana Chelaru



19Muncel 2011

Variaiuni lirice

De ce vreau să prind aripi să zbor Când lanţuri mă leagă de tine?…

Verigi de mătase şi panglici de floriPătate de vise scăldate-n amor

Şi sute, şi mii de semnale de dor Te-agaţă pe veci lângă mine.

De ce mă acuzi şi nu mă-nţelegiCând pielea mi-e arsă de teamă?

De ce când spui DA înseamnă că negiNu ştii nici măcar încotro să mai mergi

De ce te ascunzi şi-ncepi să alergiCând vocea-mi spre mine te cheamă?

De ce te întorci cu o floare în palmeCând ştii cât de mult te-aşteptam?…Uscată şi ruptă e ultima roză ce stă

rezemată de geam,Iar tu veştejit nu poţi să-mi expliciDe ce norii tulburi şi mările calme

Te-au dus şi te-aduc iar aici…

De ce mă cuprinzi în mâinile taleŞi nu mă mai laşi să respir?

Când tu îmi eşti aer, esenţe letale,M-ajuţi să trăiesc, m-ajuţi şi să mor,De ce vreau să prind aripi să zbor

Când tu îmi este crudul delir?…

De ce să-mi arunc în pustiuri iubireaS-o caut, s-o-aduc înapoi -

S-o ţin lângă tâmplă, s-o mângâi uşor,Să-ndur să-mi astâmpăr şi suflul,

clipirea.De ce vreau să prind aripi să zbor

Când cerul se-aşterne pe noi?

Cozma Casandra Roxana

Les jours, les années,Les amis, les printemps

Sont ici aujord´huiMais demain seront loin.

La vie nést quún conte de fées,

Que Dieu nous a donnéPour láimer, le respecter

Sans jamais attenter.

Si lón réfléchit bien,Une vie ne vaut rien

Si lón ná quún seul amiRien ne peut valoir une vie.

Alina Schiau

Vieţii mele i-ai dat un sens,Sufletului meu un nou înţeles...M-ai învăţat să fiu, să iubesc

M-ai învăţat să sper şi să trăiesc!Eşti lângă mine, în orice clipă,

Mă faci să zâmbesc, mă faci fericită... Întreaga viaţă o văd prin tine...Mamă, tu eşti totul pentru mine!

Eşti lacrima fierbinte şi zâmbetul tăcut,Eşti bucurie, speranţă, tot ce mi-am dorit.

O viaţă împreună cu tine îmi doresc!Doar pe tine, Mamă, vreau să te iubesc!

Alina Schiau

Să zbor

La vie

Dedicaţie




Eseu

Lumina se închide. Se aprind lumânări şi se văd ei doi.Umbrele iluzorii îşi fac apariţia pe pereţii vechi. Unul

într-un capăt, celălalt departe. Privire lungă. O cămaşăaruncată şi un iz de after-shave se propagă rapid. Nebunie

în venele ei. Sângele depăşeşte viteza legală. Tremură. Elobservă.

Un pas înainte. Joc fugar de lumini. Sunt doar faruri.Ea deschide geamul. Sunetele se sfarmă de asfalt.Nesiguranţă. Nu sunt stele, doar un sfert de lună. Ea îşimuşcă buza. El închide ochii şi apoi îi deschide iar. Nuvisează. Se repede către sticla de vodkă. Rămâne jos, pe

covor. Ea rămâne împietrită. El aprinde o ţigară satisfăcut.Adoră să o vadă incoerentă şi vulnerabilă. Îi e mai uşor să oconducă doar din priviri şi gesturi, fără să o atingă.

Ea nu se lăsă. Îi vede mândria din priviri şi îşi dă seamacă e hotărâtă să îi demonstreze cât e de puternică. Îi face unsemn cu ochiul şi îşi ridică puţin maieul. Cu cealaltă mână

îşi aranjează părul dezordonat. El scapă din mâna sticlă. Ise opreşte respiraţia normală. Simţurile i se agită. Începesă palpite. Face câţiva paşi spre el şi se aşază în faţa lui.Nu-şi poate desprinde privirea de la ea. Joacă. Tachinareacontinuă. Niciunul nu vrea să facă primul pas. Orgoliu.Cu o mişcare bruscă, bagă ltrul în gură. Trage puternic.Când simte că nu mai poate, lasă fumul afară. Cercuri. Ea

înnebuneşte de plăcere. Îi era dor. Cu un gest misterios, îismulge ţigara din mână. Surprindere. Sticla de vodkă într-omână, ţigara în cealaltă. Prinde între buze ţigara, dar nutrage. Vrea să îi absoarbă sărutul moale de-acolo. Încet.

Priviri arzătoare. Dar încă niciun semn că ar putea maimult decât atât. Aburi de alcool se ridică în aer. Se combinăcu parfumurile ambilor. Gesturi incontrolabile. În nal, scurteatingeri. Niciun sărut.

A doua zi, cafea cu prietenele. El? O ţigară cu băieţii.Apoi? Priviri cuprinzătoare. Comunicare non-verbală. Linişteafară, gălăgie în suet. Dorinţă. Şi atât.

Maria Gavriş-Pascu

Lumina



21Muncel 2011

Eseu

Atunci demult:Ea: E atât de frumos când mă înveleşti în inima ta. Şi

când îmi întinzi visele la picioare.

El: Tremur de bucurie când îmi şopteşti dragostea ta.Atunci când sunt cu tine mă recunosc. Altfel parcă nu maisunt EU. Când mă îmbrăţişezi îţi simt parfumul. E drogpentru mine.

Ea: Nu aş putea iubi un altul. Nu mi-aş putea obişnuitrupul cu forma dorinţelor altuia. Şoapta unui alt glas mi-ar răni urechea internă.

El: Sărutul altei fete nu m-ar înnebuni ca al tău. Nu aş maisimţi acel ceva. Mi-ar

dor. Mi-ar mult prea dor de tine. Îţi iubescimperfecţiunile. Mi-ai devenit drog.

Acum:El: N-o mai vreau. Nu mai suport controlul ei. Îmi ştie deja

toate secretele. Nu mai e interesată să mai descopere nimic. Îi ştiu şi eu ecare cută. Îi ştiu ecare rid, ecare amprentă.M-am plictisit de ea. Vreau altceva. Vreau să îi cunosc alteiaecare gest. Vreau să descopăr altceva.

Ea: Nu-l mai vreau. Nu-i mai suport comportamentul. Îiştiu toate secretele. Nu mai sunt interesată să îi descopăr tainele. Îi ştiu ecare gest înainte să îl facă. Îi cunoscmişcările îi simt after-shave-ul de la mile distanţă. Nu maipalpit când îl văd. Nu mai tremur la gândul îmbrăţişărilor şi

săruturilor lui. Vreau altceva.Mâine:

El: Mi-e aşa de dor de mirosul ei. Mi-e aşa de dor să o

văd cum se pierde cu rea în mâinile mele. Vreau să o facsă înnebunească şi să se întoarcă la mine. Frica s-o pierdpentru totdeauna nu mă lăsa. O vreau.

Ea: Mi-e dor de ochii lui. Mi-e aşa de dor să măcontroleze ca pe o maşinărie de vise. Îmi lipseşte gustul lui.Şi nu găsesc nimic să îi ia locul. Relaţia noastră îmi pare oiluzie. Şi mă doare. Mă doare şi freamăt la gândul lui.

Cuvintele rămân goale. Devin bucăţi de sarepe răni. Sau pansamente pentru sufet. Nu maiau sens nici ormă. Se încarcă în prezenţa ta.

Maria Gavriş-Pascu

Cluj-Napoca

Cuvinte




Eseu

Se ia o ştampilă medie. Niciprea mare, nici prea mică. Se

îmbibă în cerneală multicoloră

bine bine. Se închid ochii. Se aplicăadânc în suet şi în gând. Se serveştenoaptea, când somnul e mai dulce.

Dar ştii ce? Să lăsăm visele la oparte. Pentru vise nu trebuie reţete.Trebuie imaginaţie, creativitate, dorinţă,dragoste. Cu toţii visăm. Este cel maiieftin medicament, cel mai apropiatrefugiu, cel mai rapid mod de a te linişti.

Dar ce visăm atunci când visăm? Întrebarea asta mi s-a părut atât decomplicată încât mi-am luat o frânghie

şi mi-am înşirat ca la uscat toate visele.Şi le-am luat pe rând: cele legate detine, de el, de ea, de noi, de ei, de voi,de mine. Apoi cele legate de dragoste,de ură, de frică, de disperare, denebunie, de veselie. Au urmat celelegate de minciună, de dispreţ, demăcinare, de fascinaţie, iubire, destin,viaţă.

Şi mi-am dat seama că din toateam învăţat câte ceva! Din cele cu tine

am învăţat să cred, din cele cu el am

învăţat să iubesc, din cele cu noi am învăţat să zâmbesc, din cele cu mineam învăţat să apreciez. Prin dragosteam crescut, prin ură am greşit, prindisperare am stricat, prin nebuniem-am descărcat, prin veselie m-amexteriorizat. În minciună am văzuto mască de vinovat, în dispreţ unade frustrare, în măcinare de durere,

în fascinaţie de mirare, în iubire omască de soare, în destin o mască

de speranţă, iar în viaţă o mască de

efemeritate.Toate s-au întipărit în mine şi am

învăţat să trăiesc cu ele şi să culeg cee mai bun din ecare. Acum toate facparte din ceea ce sunt şi n-am de gândsă le las să plece, cu riscul de a măumple prea tare. Ba dimpotrivă, am degând să visez în continuare. Şi nu îmiva pasă de momentul zilei în care voiadăuga vise.

Maria Gavriş-Pascu

Vise întipărite



23Muncel 2011

Î ngerule! Făptură coborâtă din înalt. Suet de stea. De ce

ai venit? M-ai otrăvit cu bunătatea şi dragostea ta. Ai intratsub pielea mea uşor. Ai pătruns încet-încet prin mine. Ţi-

ai făcut loc prin trupul meu intoxicat, printre organe şi ai ajunsdrept în inimă. Ţi-ai lăsat şi acolo amprentele. Mi-ai însemnatinima cu cerneală de sânge. Cerneală pură, naturală. Ai datsă mănânce suetului. Mi-ai adăpat trăirile. Mi-ai umplutgolurile. Cu ce? Numai tu ştii. Cert este că ai fost ca un drog.Nu, drog sună prea pervers. Nu ai fost un drog. Eşti apă. Nupot trăi fără apă. Şi nici fără tine nu pot!

Degeaba încerc... Rămân de ecare dată însetată deiubire şi fericire şi subconştientul mă împinge spre sursă. Eşti

tu oare o sursă, îngerule? De unde ai atâta să îmi dai şi mie?Nu-mi destăinui secretul tău. Păstrează-l! Oricum, tu eşti îngerul... La ce să folosesc taina ta? Sau, oare, pot şi eu larandul meu îngeraş? Şi... dacă tu eşti îngerul meu... pot eu

îngerul tău? Ar distractiv. Dar tu eşti deja în inima mea! Eucum intru în a ta? Îngerule, e prea complicat!

Tu eşti cel neobosit. Izvor nesecat de dragoste şi fericire. Muzăa creaţiilor mele. Generator al trăirilor. Tu, cel care mi-ai deschisochii împăienjeniţi de lacrimi şi m-ai lăsat să văd răsăritul, dar şiapusul. Mi-ai desfundat urechile îngropate în tăcere şi mi-ai datsă ascult bătăile inimilor oamenilor. Mi-ai dat să miros parfumulunei zile. Fiecărei zile din viaţa mea. Mi-ai întins viaţa la picioare,asemeni unei poteci şi mi-ai şoptit să o urmez. Dar îngerule, mi-aipresărat calea cu bolovani pe alocuri. Şi ştii tu oare, că a şi plouat?Şi când inima nu era capabilă să încălzească împrejurimile, a maişi nins pe creştetu-mi bălai. Îţi imaginezi că m-am şi împiedicat peanumite porţiuni? Am căzut! A durut! Şi m-am ridicat. Am şters cubunăvoinţă şi încredere rănile şi am mers mai departe. Am maiacumulat ceva. Am mai câştigat ceva. Nu ai vrut să îmi arăţi calea.M-ai lăsat să o descopăr singură. Şi nici nalul nu mi l-ai arătat. Nuştiu unde trebuie să ajung nici acum.

Nu ţi-aş cere niciodată, atotputernicule, innitul! Nicimăcar o părticică a acestuia. Nu îmi doresc decât toată

dragostea pe care eşti în stare să mi-o dăruieşti. Toatăatenţia pe care mi-o poţi dovedi. Trece-mă, îngerule, printoate stările fericirii. Înţeapă-mă când e nevoie şi cu ghimpiitristeţii. Scoate din mine de ecare dată când e necesar lacrimi. Coboară-mi dinaintea ochilor o pictură a raiului.

Vreau să am în permanenţă înainte-mi locul unde trebuie

să ajung în nal. Capturează în pumnu-ţi strâns, mirosulunui singur boboc de oare din grădina innită şi adu-mi-ldinaintea nasului. Prinde din zbor, în inima ta, sunetul uneivoci, al unei inimi pe care-o vei găsi mai apropiată. Revarsă-lapoi în urechile mele. Ajută-mă să îmi fac o imagine aviitorului. Nu-mi aduce, îngerule, perfecţiune. Nu vreau sătrăiesc cu neîmplinirea că nu voi putea ajunge unde îmidoresc. Mi-e frică de perfecţiune. Mi-e frică de ideea că eu,omul imperfect, nu am să pot ajunge într-o lume perfectă.

Ia-mă de mână şi învaţă-mă să zbor. Dă-mi din putereata debordantă şi mie. Vreau să ating norii, stelele, luna,...

soarele! Vreau să mă înalţ. Vreau să cresc la umbra gingăşieiunui nor. Să-mi dea din puritatea lui şi mie. Scoate din minearipile cele sigilate şi suă cu magia ta asupra mea. Dă-mi unimbold, şi am să ştiu că trebuie să decolez. Şopteşte-mi cuglasul tău minunat taina. În acel moment, buzele mele se vor

închide pentru totdeauna şi aripile vor ieşi la iveală. Nu voimai spune nimănui secretul tău, dar voi învăţa pe ecare omsă reuşească să se ridice deasupra atunci când are nevoie şisimte că nu mai poate.

Ia-mi inima mea în palmele tale suave şi curăţ-o deimpurităţi. De praful de zi cu zi. Depunerile încep să odistrugă. E secetă acolo înăuntru. S-au adunat sute de lacrimişi s-au afundat în ea. Dar tot secetă e. Acceptă-mi suspinele.Reîncarcă-mi bateriile. Sunt o maşinărie alimentabilă, să ştii.Sădeşte în mine forţă. Crează o cutiuţă cu rezerve. Lasă-mi moştenire nimic mai mult decât virtuţi şi trăiri minunate.Când voi cădea, să ştiu că am cum să mă repropulsez. Să usigură că mă voi ridica în cele două picioare ale mele şi voireveni din nou la normal.

Veghează asupra-mi, îngerule, şi îndreaptă-mi paşii deecare dată când nu calcă aşa cum ar trebui. Şopteşte-mitainele vieţii desăvârşite. Dă-mi forţă să te urmez. Să-mi ialături, îngerul meu de pază, în ecare clipă. Ia loc pe umărul

meu drept. Stai la umbra imaginaţiei mele în zilele în care-ţiva mult prea cald. Vino în inima mea atunci când crezi că enevoie. Caută-mă când vei i singur, îngeraşul meu drag! Amsă încerc să u la rându-mi ÎNGERUL TĂU PĂZITOR!

Maria Gavriş-Pascu

Eseu

Sulet de înger




Eseu

Waking Lie

VIS=VIAŢĂ

Viaţa nu trebuie trăită ca şi cum

ai treaz ; îmbini doar abilitateade a raţiona, de a lucid cuinnitatea de posibilităţi pe care ţi leconferă visul şi, astfel, poţi să faciorice’’.

Aceste cuvinte simple însoţite de unritm candid de ukulele sunt rostite deunul dintre personajele enigmatice cucare protagonistul animaţiei Waking Lifeintră în discuţie de-a lungul peripluluisău oniric. Cuvinte de mantra saudoar vorbe cu însemnătate, acestea

capătă o conotaţie aparte atunci cândsunt percepute prin prisma condiţieitânărului în jurul căruia gravitează

întreaga ‘acţiune’. [Iar prin folosireaacestui cuvânt, mă voi referi de faptla lipsa desăvârşită a acţiunii, cel puţina aceleia înţeleasă ca eveniment ceurmăreşte schema unei anumite

înlănţuiri logice de întâmplări ce ţinecont de parametrii spaţiali şi temporali].

Animaţia debutează prin

surprinderea unui cadru genuin, în careprotagonistului, ca şi copil, i se transmiteprintr-un joc următorul mesaj laconic«Visul e destin». ce se dovedeşte a pentru el denitoriu, într-un sensradical şi imprevizibil. Din acel moment,

însăşi viaţa sa se derulează sub formaunei continue stări semi-lucide în careecare aparentă trezire din somn nureprezintă decât îmbarcarea într-un nouvis. Sperând că în sfâşit e treaz, că seaă într-o stare de conştienţă, tânărulrealizează de ecare dată că cifrelede la ceasul digital de pe noptieră suntdistorsionate, indicând revenirea într-operpetuă dimensiune de vis.

Lumea tânărului stă aşadar subauspiciul oniricului. Metafora vieţiica vis nu e deloc nouă în artă, însăfaptul că prin intermediul acesteia şia tehnicilor vizuale se traversează caun culoar numeroase alte concepteprecum liberul arbitru, conştiinţa de

sine, identitatea, libertatea, eternitatea,divinitatea, e cu totul revoluţionară şirească în Waking Life. Cu alte cuvinte,ecare secvenţă compune cadrul unuianumit moment al nesfârşitului vis

?„



25Muncel 2011

Eseu

în care tânărul asistă la tot soiul de monologuri ce aparţinunor personaje oarecare aate în cele mai stranii contexte.Asistă astfel la discuţiile unui aşa-zis profesor de losoe ce-şi expune opinia despre exuberanţa neînţeleasă a gândiriiexistenţialiste, ascultă apoi deniţia unei viziuni mai plasticeasupra ideii de liber arbitru ce este explicat sub forma uneiconstante manifestări a energiilor latente rezultate în urma

exploziei de la originile universului, în special, la nivelulimpulsurilor nervoase şi ale căror efecte pot vizibile prinacţiunile libere ale omului. Paleta de cadre şi perspective lacare este expus protagonistul depăşeşte cu mult sfera pur speculativă, strict îndoctrinată a losoei şi a psihologieiumane canonice şi împreunează o serie de exteriorizăriverbale dintre cele mai intime, care accentuează chimialăuntrică a ecărui individ, ale cărui percepţii are ocazia să le

înregistreze. Conţinutul ideatic încărcat, de multe ori trasmis în cuvinte şi formulări nepretenţioase, lipsite de manierismeinutile şi impersonale, sunt puse şi mai pregnant în valoarede impactul vizual al secvenţelor visului.

Absolut remarcabil în realizarea acestei pelicule esteeclecticitatea cu care artiştii şi gracienii din spatele ei auinsuat ecărei secvenţe de vis, respectiv ecărei conversaţiipurtate, anumite tehnici estetice- spre exemplu, în timp cecorpurile şi zionomiile din cadrul anumitor convorbiri suntcompuse dintr-o îmbinare abundentă de culori, de jocuri delumini şi umbre, de nuanţe aate în permanentă schimbare,metoda de realizare a acestora diferă substanţial în altesecvenţe, unde tehnicile picturale sunt înlocuite cu cele ceimită caracterul uniform al desenelor cu carioci, prin careculoarea se încadreaza într-un contur x. De asemenea

ilustrarea zionomiei poate sa pară în unele momente foarterealist realizată pe când în altele să semene cu guri dinpicturile lui Picasso. Starea permanentă de reverie este înschimb augmentată de mişcarea neîncetată a suprafeţelor şi , extrapolând, a materiei- podelele se ondulează după onevazută mişcare a unor valuri ctive şi forma si culoareaochilor profesorului de losoe se modică, tranformându-sedintr-un albastru cenusiu într-un verde caustic în momentulatingerii unor subiecte incitante. Genul acesta de jocuri vizuale,

specic animaţiei este puternic marcat de un realism magic, cevine în susţinerea ideilor transmise, punctându-le în momente-cheie. Un beneciu la fel de important pe care îl aduce animaţiapoveştii este potenţialul acesteia de a pendula între sensulsimbolic şi cel literal-fapt ilustrat în diverse contexte.

Un exemplu relevant ar acela că: pe de o parte, tânăruldobândeşte rolul de ascultător, de întruchipare a unui auditoriu

care absoarbe viziuni dintre cele mai diverse, fapt ce devineesenţial în reliefarea stării sale lente si pasive, datorate confuzieisale ontologice. Însă acesta, în unul dintre cadrele visului săufără sfârşit, devine spectator în sensul denotativ( atât cât sepoate pune problema unui sens denotativ într-un vis lung câto viaţă !) atunci când, într-o sală goală de cinema, asistă laconversaţia de pe ecran între două persoane care analizeazădiferenţele majore între reprezentarea unei acţiuni în cuvinte şicea prin intermediul vizualului, a imaginii (statice sau motorii-fotograei sau lmului). Cuvintele, precum este evidenţiat,congurează în mintea receptorului o proiecţie ce este supusăpropriilor gânduri subiective şi preferinţe, pe când imaginea,

lmul delimitează un ANUMIT moment din timp, în care oanumită persoană (sau mai multe) au trăit şi a(u) fost una/unelecu momentul respectiv şi cu Divinitatea.

Identitatea tânărului nu este deloc în prim-plan iar verbalizarea propriilor sale reecţii are loc o singură datăde-a lungul visului/vieţii sale, când face cunoştinţă cu o fatăcăreia îi mărturiseşte că el visează mereu şi că acest lucru îlface să aibă acces la un spectru de perspective consistentece aparţin persoanelor cu care se întâlneşte. Deşi areimpresia că acestea îi sunt transmise din exterior, că nu şi lepoate însuşi întru totul, viziunile împărtăşite îi sunt familiare

dar nu le poate repera cu exactitate în sine, procesul deasimilare al acestora bazându-se pe o livrare a informaţieinumai din sensul emiţătorilor spre el, spre receptor.

Finalul aminteşte de picturile lui Chagall, încărcate de oatmosferă viu fantastică. Tânărul, precum un balon cu heliu sedesprinde complet de pământ şi se îndepartează de acesta,pierzând astfel orice contact cu realitatea sa semi-obiectivă.

Colibaba AnaisStefana




Eseu

Te învârţi într-o lume de pasiuni

împlinite sau moarte. Până săte identici vei colinda, cititorule,printre cărţi, printre acuarele şişevalete, printre note şi chitări, printrevarii preocupări care trec sau nu…

Te vei denumi prematur ‘artist’ şi-ţi veiurma pasiunea boem şi naiv, precummentorii tăi… N-ai să priveşti nici înstânga, nici în dreapta, de teama de anu-ţi pierde din vizor obiectivele atât de

înalte, pe care ultimă doză de realism

le-a şi anulat, probabil.Invidioşi şi perzi vor sta în jurul

tău zdruncinându-ţi drumul la ecare

pas. Vei avea în faţă o cărare plină deeşecuri precedente, iar în spate ecoulstrident al celor lipsiţi de scopuri.

Uneori vei alerga încrezător, alteorivei cădea istovit…

Vei călca şanse, vei rupe inimi şivei omite scurtături; vei lupta contrapropriilor convingeri şi vei prăpădidrumurile celor mai slabi ca tine.Vei ajunge, artistule, o altă vanitateirefutabilă printre foştii tăi mentori.

Ai să-ţi desăvârşeşti pasiunea, iar întorcându-ţi satisfăcut privirea în urmă,

vei zări un câmp de luptă, vei cădea

în genunchi şi vei plânge în freneziapropriului tău delir… vei realiza că aiurcat enorm şi că ceea ce te-a împinsa fost chiar ecoul invidioşilor şi alperzilor.

O viaţă mediocră poate justicată.Mai ales într-o lume mediocră. Dar mediocritatea iluziilor nu are nicioscuză. Nimic nu ne opreşte să visămfără măsură.

Cozma Casandra Roxana

Magenta butterly



27Muncel 2011

Eseu

Am numit-o tristeţe o vreme.Perioada aceea în care pânăşi trotuarul simţea apăsarea

lacrimilor mele. Asta până mi-a fost fricăsă mai păşesc. Să privesc orizontul şisă cred că mai există ceva dincolo deel. Aveam certitudinea asta cândva, dar momentele acelea îmi păreau atât de

îndepărtate, atât de adânc sculptate în

coridoarele suetului meu, încât nu îmimai permiteam nici măcar să le caut. Îmi era mult mai uşor să mă identic cuceilalţi 9 oameni care se plimbau cu ochii

în pământ şi dorinţele ascunse la spate.E atât de banal şi de facil să te înfunzi

într-un anonimat aparent sigur şi destulde împânzit încât să nu ai nici măcar ogăurică prin care să te poţi strecura. Nupoţi să cazi, da, asta e ideea. Nu ai nicioşansă să fugi. Nu ai unde să strigi, nu ecine să te asculte. Eşti tu cu eşecurile şidurerea ta care nu valorează nimic. Da,iniţial crezi că oceanul nu a fost creat

înainte. Că meteorologii sunt proşti pentrucă nu anunţă inundaţiile numai atuncicând tu suferi. Că tot globul acesta e o

jucărie atât de fragilă încât s-ar puteasfărâma printre cutele degetelor tale şitu...biet inocent ai puterea de a distrugetotul. Fals. Nu ai nicio putere, cel puţin nuacum.

Eşti unul printre milioane. Dar au

trecut şi toate acestea. Am realizat,probabil din întâmplare, că ceasul depe noptieră nu a stat în loc în noaptea

în care armam (sau încercam săarm) printre cantităţi uriaşe de apăce-mi sărau pomeţii, că inima mea edistrusă. Asta şi multe altele. Cu toateacestea şi cu o doză de uimire pentrumine, niciun necunoscut nu s-a oprit pestrada să adune bucăţile din mine ce se

împrăştiau pe jos. Mai bine zis, înafară

de faptul că mi-am pierdut umbrela într-o zi, nu s-a întâmplat nimic ciudatsau anacronic. Cotidian.

Începi să uiţi că te doare. A fostşi etapa în care am căutat disperatăun răspuns, o explicaţie logică. Ceea

ce e puţin ciudat, aş aprecia eu, e

că nu căutam ceva particular. E ca şiinducţia care îmi displăcea atât de mult în liceu. Tânjeam după ceva ce putea cu uşurinţă generalizat. O regulă.Mai vroiam un motiv sau un pretextpentru ca să mă simt mai aproape deoameni. Ştii tu, toată povestea aia cuidenticarea. Am citit o grămadă. Preamult. Am transcris citate nopţi întregi,le-am ascuns, mai apoi nu le-am maigăsit. Nu am mai vrut să le găsesc. Amcăutat forum-uri în schimb, am vorbitmult cu oameni care nu aveau niciolegătură cu viaţa mea, cu atât mai puţincu problemele mele. Am ajuns să mădescarc în faţa secretarei de la bancăşi să ies de acolo cu un pachet în plusde şerveţele (primit cadou). Apoi m-amdus cu ea la lm, am plâns şi ne-am

împrietenit, dar asta e deja altă povesteşi nu are nicio legătură cu relatareamea de acum. Pe scurt, am făcut detoate şi aici. Dar, nu am reuşit niciodată

să demonstrez că P(k) implică P(k+1).Nu am reuşit nici măcar să găsesc oregulă. Un algoritm.

Ţi-e frică. Şi am căutat în toatecolţurile o ascunzătoare. Mi-am ştersnumerele din telefon, am plecat dinoraş. Am lăsat toate lucrurile dragiacasă, sub pat. Am căutat oameni noi.

Îi caut şi acum. Am sperat că undeva seva întâmpla ceva deosebit. Mă minţeamcu uşurinţă în vremea aceea. Credeam

că totul e un joc şi tot ce trebuie săfac e să ajung la nish. Să alerg, sămă plimb, să caut, să cercetez, să mălupt uneori, să fac de toate. Aveamconvingerea că la sfârşit lucrurile sevor schimba. Creionam atât de multe

gânduri şi imagini lipsite de esenţă.

Îmi pierdeam valorile şi principiile şi începeam să cred din nou în poveşti.Nu mai râdeam nici măcar la glume.Ziua următoare râdeam din orice.Aş fost, pe vremea aceea, cel maibun regizor de telenovele sau serialede dramă. Eram capabilă să creez opoveste şi dintr-un r de iarbă. Aş putut şi scenarist. De fapt, eram actor.Şi îmi luam rolurile atât de în serios

încât la nalul lor îmi aminteam cu greucum mă numesc.

Nu mai ştii cine eşti. Îmi era foarteclar tot ce am pierdut. Şi au dispărut

încet toate poveştile. A rămas un maregol şi vinovăţia. Pentru cât de proastăam fost. Pentru toate momentele încare aş putut schimba ceva. Pentru„am ratat. Pentru că tu, vecinul sauvânzătoarea de la magazin, secretarasau colega de serviciu se uită la minecu milă. Pentru că habar nu am ce

înseamnă să ai o viaţă şi mă înfund

într-o nulitate. Pentru că matematicanu funcţionează cu iubire, nici cudurere. Pentru că nu am ştiut niciodatămatematică. Nici informatică. Niciteatru. Pentru că nu mai sunt eu. Pentrutot. Inclusiv pentru hârtia pe care oconsum acum inutil.

Şi totuşi, pentru ce? Pentru ca sămă trezesc cu 5 lei şi câteva sărutări în

jurul meu. Până şi tu te-ai prefăcut căiubeşti. Ai ciopârţit ecare sentiment şi l-ai

transformat în scrum. Gunoi. Cum vrei să îi spui. Asta nu e iubire, dragul meu.Am iubit, da, cândva. Iubesc? Nu.

Nu vreau. Tu...pozează în continuare.

Irina Suătean

Eseu despredramaturgie




Eseu

Credeţi sau nu, aşa numita lume virtuală dădependenţă mai ales atunci când nu este vorbadoar de a naviga naiv pe ştiu – eu - ce site.

Dependenţa vine oricum, dar când aceasta este antrenată decătre un joculeţ, oricât de greu sau uşor ar , şansele de a tedezlănţui de aceste cătuşe se reduc cu ecare oră în plus înfaţa calculatorului. Îţi dai seama [sau nu] că eşti dependentatunci când începi să îţi răpeşti din timpul petrecut cu familiasau prietenii şi/sau începi să îi minţi doar pentru a aveacâteva clipe în plus cu nişte prieteni falşi, pixelii. Fără alteadăugiri vă poftesc să citiţi următoarele rânduri, scrise de unfost dependent de lumea virtuală.

Totul a început într-o zi de vară când, navigând peun site oarecare am dat peste o reclamă a unui joc, caremi-a atras atenţia în mod special, eu ind deja practicantul

unor jocuri RPG. Aş putea spune chiar că totul a începutcu un singur click (vă asigur că totul este realitate, nuclişeu), aşa că m-am logat pe site-ul respectiv, am dat cu

încredere download (aşteptam cu nerăbdare sa diger si săcuceresc acest joc)şi am dat START. Gracă-mişto, story -line - super deci pentru un fan înrăit al MMORPG - urilor afost precum un vis devenit realitate. Problemele au apărut

încă din prima zi, deoarece îmi doream să u cel mai bun,deşi eram începător, aşa că încă de la început am petrecutmult timp pentru a aa tainele acestui joc. Desigur, la

început, petreceam câte trei - patru ore pe zi, dar în timp

această problemă a devenit patologică. Nu exista o zi încare să nu joc… şi totuşi ceva lipsea. Ştiam să joc, dar, nuaveam ceea ce îmi trebuia sa devin cel mai bun, bani. Unban de aici, un ban de acolo şi până la urmă am reuşit săstrâng banii necesari pentru a putea cumpăra bani (repet,

pentru a putea cumpăra bani). Prima dată nu credeam căvoi mai face aşa ceva, dar ştiţi vorba aceea “Prima e pegratis”, ei bine, la mine prima cerea şi a doua şi a treia. Şiaşa dintr-un om comunicativ, social şi care ţinea foarte multla prieteni şi familie, s-a ajuns la un om care se închide încasă, minte,foloseşte orice resursă monetară “pentru aajunge la nivelul următor”. Ştiam că am o problemă, dar nuvroiam să o rezolv, preferam ca în loc de viaţa reală să îmidezvolt viaţa virtuală. Aşteptam cu nerăbdare să se terminecursurile ca să pot ajunge acasă, nu eram atent la oră, îmiascultam prietenii, dar nu îi auzeam cu adevărat, deoarecedependenţa a atins un nivel critic. În acea perioada mi-ampierdut toate interesele, toată viaţa din mine s-a scurs.Aşa că de la individul hiperactiv, care obişnuiam să u, amdevenit un zombie al jocului. Dar într-o zi, vorbind cu o vecheprietenă( ea a avut aceeaşi problemă ca a mea)am realizat şi

înţeles pe deplin ceea ce am pierdut. Momentul acela a fostprecum un pahar rece de apă care te trezeşte de dimineaţă.De atunci, totul este istorie… cu scuzele de rigoare, mi-amrecuperat familia şi prietenii. Nu aş da nici celei mai perfectelumi virtuale lumea mea imperfectă, dar cât se poate de reală.

Mărcuş Monica

A i sau a nu i [online]Confesiunile unui fost dependent de lumea virtuală



29Muncel 2011

Proză scurtă

Când taina nopţii se aşterne peste Tabara Muncel,peisajul se transformă într-unul fascinant.Indiferentde condiţiile meteorologice existente, nu poţi rezista

tentaţiei de a te plimba prin împrejurimi cu ochii aţintiţi spre

cer. Nuanţe nebănuite de albastru închis îţi inundă retina, îţiinserează iluzii atât de reale. Simţi cum te învăluie umbreleunui somn adânc, feeric.Şi pe deasupra dansul stelelor estealcătuit, parcă, dintr-o spiritualitate exuberantă. Îmi întorccapul şi încerc să înţeleg de ce pentru mine acest peisaj arevalenţe atât de aparte şi de ce timpul lui are culori speciale.Stau, iar sângele pulsează-n mine ca într-o clepsidrărăsturnată în care timpul nu mai curge, stă şi el împărţit îndouă tabere-înainte şi după. Şi mă topesc încet, cântându-midepresiile şi alungându-le din aria suetului meu, lăsând locdoar freamătului naturii, care îmi înţelegea regretul.

În timpul zilei tabăra este un colţ de rai, însă atunci când întunericul acaparează natura însetată de admiraţie, totul

capătă o cu totul altă dimensiune. Tăcerea pură îţi îndrumăinspiraţia, te îndeamnă necondiţionat să meditezi, să priveşti,să speri! Rar se întâmplă să ai timp pentru tine, pentruideile tale, însă ajungând aici te pierzi într-un abis literar, te

autodepăşeşti, ceri mai mult şi te apropii de adevăratul sensal unei tabere de creaţie.

Ascensiunea ta într-o altă lume decât cea reală, înghesuită de marionete ţine de autocunoaştere, decosolidarea şi întreţinerea gândurilor celor mai ascunse aleinţei tale.Pentru acest lucru ai nevoie de un loc aparte, unloc în care energia ta creatoare să se manifeste fără bariere.

Pot spune fără niciun fel de reţinere că Tabăra Muncel îţioferă cadrul necesar pentru a-ţi desfăşura activitatea, pentrua te destinde şi, nu în ultimul rând, pentru a-ţi hrăni ochii cufrumuseţea neltrată a naturii din inima Moldovei.

Dorian Bianca Ana-Maria

Femeie....himeră

Picătură de rai

Te-am scos afară din apartamentde multe ori, în nenumăratemoduri, ultima dată pe geamul

de la cămară. Intrai de ecare dată

înapoi şi te ascundeai prin colţişoareuitate de lume, după cărţile prăfuite, în dulap, lângă noptieră, acolo undecredeai că poţi rămâne mai multnevăzută. Îţi simţeam prezenţa pe zice trece mai mult, injectată,uneori înochii obosiţi, până ce ajungeam caun orb la ascunzătoare. O dramă. Tecontemplam din nou pentru câtevazile şi te smulgeam din suetul meu,mutilându-mă.

Aş putut să stau ore în şir ascultându-ţi respiraţia sacadată,mirosind aerul care se strecoarăaproape imperceptibil printre buzeletale. Am făcut-o de multe ori, atât cât îmipermiteai. Prea puţin, aş mai vrut încăun minut, o oră, o bucăţică din eternitate.Mint. Nu m-aş săturat nici atunci.

Mă speriam de ecare dată cândceva nu mergea conform planului. Cândalveolele pulmonare întârziau o sutimede secundă. Când îţi mişcai pleopele şi

curbura genelor tale căpătau altă nuanţă.De câte ori mă speriam.

Îmi era frică să nu îţi pătez pieleade ecare dată când te atingeam.Mă îngrozeam la gândul că ar putea

rămâne o urmă a brutei din mine.Că poate aroma buzelor tale se vacontopi cu a mea şi nu va mai atâtde îmbietoare. Mă chinuiam ore în şir gândidu-mă că poate nici măcar nuam dreptul să visez la o făptură atât deminunată precum eşti tu. Că voi terminaprin a-ţi distruge până şi ultima rămăşiţăde farmec. Că nu te voi mai putea numifemeie.

Cu toate acestea, nu mă săturamdin a te contempla. Te preferam cu ochii

închişi, întinsă pe patul din paie, fragilă.

Simţeam, atunci, că pot să te apăr. Saumăcar să încerc. Să te protejez. Cu ochii

închişi pentru că atunci când îi deschideaidispărea până şi bărbăţia din mine. Eramun copil în faţa ta şi te priveam ca pe o

mamă. Nu percepusem niciodată maiintens decât atunci gura maternă. Tuerai tot. Până ce deveneai din nou, ofemeie întinsă pe pat.

Mă gândeam de multe ori ce s-ar întâmpla dacă într-o zi nu ai mai apărea.Cum ar reacţiona corpul meu în faţaacestei mutilări? Ar putea trăi fără...nimic?

Nu m-aş sinucide. Nu pentru tine.Meriţi mai mult. Mult mai mult. Dar suntem limitaţi.

Spune-mi tu, cititorule, cum ar dacă utopia din povestea mea ar deveni

realitate? Poţi să îţi imaginezi? Poţi săsimţi iubirea?

Nu spune te iubesc. Simte.

Irina Suătean




Proză scurtă

- Ia haina mea, scumpo…se face răcoare.*copila îşi întinde mâna fragilă în timp ce îi aşez hainaneagră pe spate*

- Hilde, crezi că băiatul doamnei Augeschmidt se va întoarce?- Nu-mi spune că încă te gândeşti la tânărul ăla, Emma!- Crezi, Hilde?- Scumpo, niciodată nu ştii la ce să te aştepţi din partea

unui…- Descrie-mi-l…*ezit o clipă*- Înalt…

- Cât Georg?- Poate puţin mai înalt… părul…- Blond?- Blond şi perfect dezordonat.*Emma îşi ridică privirea stinsă în timp ce îşi hartuieşteinconştient buza inferioară*

- Ce ochi avea, Hilde?- Emma, ar trebui să mergem înăuntru înainte să…- Negri?…*surâsul şters îi maschează, în cel mai subtil mod, încântarea.*

- Mama ta probabil ne aşteaptă.- Port rochia roşie, Hilde?- Oh, Emma! Ai doar rochii roşii!*pot simţi cum corpul cald şi fraged din stânga mea începesă tremure*

- Cu cât vreau să mi-o imaginez mai mult, cu atât îmi paremai albastră.

- …e albastră… are tivul sucient de jos! E cambrată! Eminunată!

* întotdeauna am crezut că orbii pot vedea mai departe deceea ce numim noi ‘vedere’… vocea copilei mele devine dinnou caldă, zâmbetul fals îi trădează dezamăgirea*

- Nu ţi se pare că roşul se potriveș te perfect vitalităţii, Hilde?- Sunt doar rochii!- Sunt culori, Hilde! Sunt replica vizuală a tuturor subtilităţilor morale.

*tonul rigid mă face să tresar*- Rochii, Emma,..Rochii!- Nu înţelegi? Roşul înseamnă parfum, înseamnă viaţă, aer,mărturia unei dăruiri complete…tot ce poţi să percepi fără săvezi… O rochie roşie poate atrage priviri, ştii?

- Ai câtă atenţie vrei…- Chiar nu înţelegi că nu vreau atenţie?

*micuţa mea Emma a crescut… se ştie impune. Intensitateaautoritară a vocii ascunde nevoia de înţelegere,compasiune… milă. Pieptul fraged îi dezvăluie respiraţiaprofundă*

- E târziu…

- Vreau doar ca ei toţi să-şi amintească de mine… o fatăsimplă, şatenă, oarbă, neputincioasă, cu o rochie sângeriesuperbă care îi vine perfect. Aş vrea o oglindă…

- E noapte.- Vreau să-mi aduci o oglindă, Hilde!- Nu vei putea vedea!- Niciodată nu voi putea! Iar tu n-ai să înţelegi niciodată câtde mult contează o oglindă! Voi vă vedeţi. Vă admiraţi. Înspatele lor se ascund cele mai mari adevăruri, cele mai mariimperfecţiuni… La ce bun să vezi totul perfect, Hilde?

- Copilă…- La ce bun să vezi totul perfect, dacă nu poţi să te simţi?

Nu reprezinţi mai mult decât o imagine reectată pe careo iei ca atare. Rochia roşie, pielea albă, părul şaten,ochii căprui…aceeaşi fată simplă! Îţi imaginezi cât demult înseamnă să stai în faţa unei oglinzi şi să-ţi constituiimaginea personală după propriile gusturi, propria stare,propriul tipar?

- O, Doamne, Emma!- Oglinda n-ar mai trebui să ascundă imperfecţiuni… ar spune adevărul, dar nimeni nu ar deranjat. Imaginea feteisimple ar ideală, rochia ar sta mai bine ca niciodată. Fataoarbă nu ar putea vedea că tivul e prea sus şi că rochia

sângerie e, de fapt, albastră, iar tot acest crud întuneric ar descoperi portretul neterminat al unei tinere minunate.*vocea îi tremură, iar pe pomeţii proeminenţi i se prelinge olacrimă aproape imperceptibilă… e sucient de puternică şi

încrezătoare pentru a nu mă lasă să-i descopăr suferinţa*- Ar trebui să ştii că eşti minunată, scumpo…- Aşa cred.- Să mergem.*după culcare, copila îşi repetă pe un ton deziluzionat,aproape stins, în camera de alături: “Niciuna dintre rochiilemele nu este, de fapt, roşie”*

Lady în red Cozma Casandra Roxana



31Muncel 2011

Horoscop

Berbec: berbecii au fost inuenţaţi înspecial de activitatea non-formală înaceastă săptămână. Chiar dacă nu aurecunoscut au ţinut la cineva şi inima

nu a funcţionat după cum au vrutei. Manifestând dezinteres profundpentru tot ce a însemnat munca înechipă partenerul de viaţă a observatşi s-a comportatt în conformitatecu voinţele lui. Sănătatea a fost înschimb pe primul plan în aceastăsăptămână manifestând compasiunechiar şi pentru cei ce au luat măcar omică răceală.

Taur: în această săptămână, după

cum sunt deja bine cunoscuţi, austrâns tot ce le-a picat în mână la(propriu) neoprindu-se doar la bunuri.Sănătatea a fost îmbogăţită de cătrebroscuţe. Partenerul nu a fost supus,după obişnuinţă, ci a fost mai retras şia fost cocoşul care a cântat în relaţie.Ar trebui să vă obişnuiţi cu asta căci

în săptămânile ce vor urma tot vatrebui să vă supuneţi partenerului şinu numai.

Gemeni: gemenii au fost foarteposesivi azi şi toată săptămâna ce atrecut, cu toate acestea parcă apogeulposesivităţii a fost atins azi. Nu-şi lasăprietenii să respire ţinându-i din scurtpe minutele lor. Chiar dacă prieteniin-au fost de acord cu asta totuşi aufost mai receptivi ca gemenii. Viaţaamoroasă a fost plină de suişuri şicoborâşuri în această săptămânăchiar dacă partenerul va spus că văiubeşte...a... minţea. Nu ţi duri cupartenerul pentru că este în perioadade negare. Sănătatea dumneavoastrăeste nefavorabilă ţânţarilor.

Rac: racii au fost puşi pe treabă în această săptămână, dar cu alteproiecte decât cele care trebuiau.Au fost în cea mai bună formă azifiind foarte încăpăţânaţi (mai rău cade obicei). Intelectul a atins apogeul

în această săptămână fiind la unnivel intelectual înalt prin lucrărifrapante. A fost un magnet pentrusexul opus, aceştia nerezistând sănu se lipească de ei.

Leu: plini de orgoliu leii nu au fost feroce în săptămâna ce-a trecut realizând însăo strânsă legătură cu partenerul delucru nu şi cu cel de cuplu. Gelozia a

pus stăpânire pe persoana iubită. Poaten-ar rău să-i mai acordaţi atenţiemăcar cât să nu mai facă gălăgie.Munca nu a fost tocmai pe primul plan,leii manifestând un dezinteres profundpentru tot ce înseamnă ridicarea unuideget. Facebuc-ul nu a mai prezentatun interes ca deobicei.

Fecioară: talentul artistic a fost primulcare a caracterizat săptămâna cetocmai a trecut pentru fecioare şi feciori.

Socializarea a fost a doua caracteristicăa săptămânii care a impresionat tinereledomniţe blonde şi neblonzi. După cumse cunosc deja, fecioarele au fost maitimide ca şi Jean- Claude Van Dammeau tăcut şi au făcut. Partenerul a fost pedeplin...neglijat ca în ecare săptămânaa vieţii fecioarelor.

Balanţă: bărbatului balanţă i-a fost greusă se hotărască între femei, bere şi

meci în această săptămână ,iar femeiibalanţă i-a fost greu să se hotărască între bărbat, farduri şi prăjituri. Cariera afost pe ultimul plan primând starea desănătate nefavorabilă. Alergarea a fost unremediu bun pentru a goni muştele, dar nu şi pentru partenerul care va fugărit,discuţiile, certurile şi bătăile desprenerăspunsul la telefon, mesaje, facebucşi altele indu-vă deja cunoscută.

Scorpion: cum vă este deja binecunoscut, caracteristica lor a fostaceea de a-şi lăsa prietenii baltă peultima sută de metri. Când este maimare nevoie de ei îşi găsesc câteceva de făcut care să nu aibă aşamare relevanţă. Chiar şi curăţatulmucegaiului de pe pereţi din bucătăriabunicii devine mai important decâtprietenii în situaţii de necesitate. Cândpartenerul de suet are nevoie detine nu-i aşa că tricotatul devine mai

important? E logic? E logic! Munca labirou în schimb nu mai este necesarădin moment ce şeful plăteşte angajaţiidupă data de 14. Nu mai este nevoieatâta trudă în scopuri neimportante.

Săgetător: se pare că săgeata afost la dumneavoastră şi aţi ajutat la

înfăptuirea multor relaţii lovind oameniicu brutalitatea oferită de săgeata

dumneavoastră, dar se pare că intraţi în competiţie în acest sens deoarece şipe dumneavoastră v-a lovit o săgeatăcare v-a făcut să vă îndrăgostiţi laprima vedere de cel ce vă va părăsisăptămâna viitoare. Asta nu trebuia săvă zic, dar răutatea din acest horoscopnu mai are limite.

Capricorn: lenea a fost cea care i-adefinit săptămâna asta pe capricorni,aceştia dormind mult mai mult decât

de obicei (aproximativ 20 de ore pezi) starea de sănătate nefavorabilă

îi face să îi doară picioarele după 3kilometri infernal de mult, făcând căpartenerul să se enerveze mai răuca de obicei. Există şi o veste bună

în asta se pare că altfel aţi fost însfârşit în pace după ce lumea v-a totcăutat în jur de o săptămână fără săvă găsească însă.

Vărsător : începutul săptămânii afost (com)promiţător, reuşind să nuenervaţi pe nimeni. Dar nu se poateaşa o săptămână întreagă, aşa că aţipus piciorul în prag şi aţi făcut măcar pe câţiva dintre cei din jurul vostrucare nu vă cunosc, să se sperie dedumneavoastră. Nu vă faceţi griji,săptămână următoare se anunţăploioasă şi plină de bătăi. Aveţi grijă labăutură dacă sunteţi cu maşina dacă nutot aveţi grijă să nu beţi mai puţin decâtcere legea.

Peşti: se ştie că peştişorii înoată împreună şi se pare că peştişorulmoştenitor a înotat şi pe la aceastăzodie, dar se ştie de asemenea că toţipeştii sunt alunecoşi aşa că se parecă v-a scăpat. Nu vă faceţi griji existăbancuri întregi de peşti şi balta astaeste mare. Sănătatea dumneavoastrăţinând cont de cele două aripioare rupte

şi interiorul inimii este chiar bună pentrucă spre deosebire de celelalte zodii, nuaţi răcit.

Alina Schiau

Horoscopul săptămânii trecute



ISSN 1844 – 6728

Va urma !

revista muncel 2011

Documents