revista tibiscum 1 (2011)

1

CONSILIUL JUDEŢEAN CARAŞ-SEVERIN

MUZEUL JUDEŢEAN DE ETNOGRAFIE ŞI AL REGIMENTULUI DE GRANIŢĂ CARANSEBEŞ

ACTA MVSEI CARANSEBESIENSIS

T I B I S C V M Serie nouă

ARHEOLOGIE – ISTORIE

1 / 2011

2

Colegiu ştiinţific: Costin Feneşan – Arhivele Naţionale Bucureşti Doina Frunzăverde – Universitatea „Eftimie Murgu” Reşiţa” P.S. Lucian Mic – Episcopul Caransebeşului Victor Neumann – Universitatea de Vest Timişoara Ioan Piso – Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei Cluj – Napoca Alexandru Vulpe – Institutul de Arheologie ”Vasile Pârvan” Bucureşti Colegiu de redacţie: Adrian Ardeţ – redactor responsabil Petru Călin – secretar de redacţie Carmen Senco – secretar de redacţie Bogdana Branca – membru Nicoleta Matei – membru Dimitrie Pavel Negrei – membru Carmen Maria Neumann – membru Tibiscum, serie nouă, continuă publicaţiile anterioare ale Muzeului Judeţean de Etnografie

şi al Regimentului de Graniţă Caransebeş: Studii şi Comunicări de Etnografie – Istorie, 1975 – 1982 Studii şi Comunicări de Istorie, 1979 TIBISCUM (Studii şi Comunicări de Etnografie – Istorie), 1984 – 2005 TIBISCUM (Studii şi Comunicări de Etnomuzicologie), 2007 Foto coperta 1: Statuia fragmentară a împărătesei Sisi aflată în expoziţia muzeului.

3

CONSILIUL JUDEŢEAN CARAŞ-SEVERIN

MUZEUL JUDEŢEAN DE ETNOGRAFIE ŞI AL REGIMENTULUI DE GRANIŢĂ CARANSEBEŞ

ACTA MVSEI CARANSEBESIENSIS

T I B I S C V M Serie nouă

ARHEOLOGIE – ISTORIE

1 / 2011

Caransebeş, 2011

4

Orice corespondenţă se va adresa Muzeului Judeţean de Etnografie şi al Regimentului de Graniţă, Piaţa I. Drăgălina nr. 2, RO-235400 Caransebeş Tel/fax: 00 40 255 512193 Tel: 00 40 255 514173 e-mail: [email protected] http://www.muzeul-caransebes.ro/ Richten Sie bitte jedwelche Korrepondenz an die Adresse: Muzeului Judeţean de Etnografie şi al Regimentului de Graniţă (Grafschaft Museum für Völkerkunde und dem Grenze Regiment), Piaţa I. Drăgălina nr. 2, RO-235400 Caransebeş e-mail: [email protected] http://www.muzeul-caransebes.ro/ Plase send any mail to: Muzeului Judeţean de Etnografie şi al Regimentului de Graniţă (County Museum of Ethnography and the Border Regiment), Piaţa I. Drăgălina nr. 2, RO-235400 Caransebeş e-mail: [email protected] http://www.muzeul-caransebes.ro/ Tutta la corrispondenza sarà affrontata: Muzeului Judeţean de Etnografie şi al Regimentului de Graniţă (Contea Museo Etnografico e del Reggimento di confine), Piaţa I. Drăgălina nr. 2, RO-235400 Caransebeş Tel/fax: 00 40 255 512193 Tel: 00 40 255 514173 e-mail: [email protected] http://www.muzeul-caransebes.ro/ Responsabilitatea asupra conţinutului materialelor revine în exclusivitate autorilor. Die Verantwortung liegt allein am materiellen Inhalt Autoren. Responsibility lies solely on material content authors. La responsabilità ricade esclusivamente su autori di contenuti materiali.

5

CUPRINS – INHALT – CONTENSTS – CONTENUTO

PREFAŢĂ .............................................................................................................................. 9

ARHEOLOGIE SORIN - MARIUS PETRESCU The problems about the caves dwelling in Banat in Prehistory Probleme legate de locuinţa peşterile din Banat în preistorie ......................................................... 13 DIMITRIE PAVEL NEGREI Statuetele antropomorfe descoperite la Caransebeş - Balta Sărată în anul 2010 Antropomorhic statuettes discovered at Caransebeş - Balta Sărată in year 2010 ........................... 17 GABRIEL CRĂCIUNESCU Observaţii asupra mormintelor culturii Gârla Mare din zona de sud-vest a Olteniei Observations on graves from Gârla Mare Culture in south – west of Oltenia................................. 37 DOINA BENEA Mărturii creştine timpurii din Dacia Romană Frühchristliche Zeugnisse der römischen Provinz Dacia.................................................................. 43 ADRIAN ARDEŢ Domus Romanorum de la Zăvoi (Jud. Caraş - Severin) Domus Romanorum da ZAVOI (contea Caras - Severin)................................................................. 51 FLORIN GOLBAN Izvoare literare antice referitoare la anumite practici agrare romane, cu ocazia Cerialiei Fonti letterarie antiche su pratiche agricole romane, con la festa Cerialia .................................... 73 ŞERBAN NICOLAE Oraşul antic Drobeta, limite şi evoluţie administrativă Confini della città Drobeta antica e lo sviluppo amministrativo ..................................................... 81 ANA HAMAT Câteva consideraţii privitoare la brăţările de sticlă din Dacia Romană Some considerations concerning glass bracelets from Roman Dacia .............................................. 89 CĂLIN TIMOC Cohors I Sagittariorum în Orient Die Cohors I Sagittariorum im Orient............................................................................................ 103 DOREL BONDOC Toilet and cosmetic objects discovered inside the bath of Legio VII Claudia of Cioroiu Nou Obiecte de toaletă şi produse cosmetice ce au fost descoperite în interiorul băii Legiunea VII Claudia din Cioroiu Nou ................................................................................................................107

6

VICTOR BUNOIU Consideraţii cu privire la topografia aşezărilor de tip vici-militares din Dacia sud-carpatică în secolele II-III e.n. Considerations on the topography of settlements of type vici-militares in Dacia South Carpathians in the IInd – IIIth AD .................................................................................................117 ANDREI OPAIŢ Amfore de tip Peacock & Williams Class 50 (subtipul timpuriu) la Dunărea de jos Amphorae type Peacock & Williams Class 50 (subtype early) in the Lower Danube.................... 131 LIANA OŢA Morminte de înhumaţie în cutie din Moesia Inferior Inhumation graves, with the deceased deposited in a box, found in Moesia Inferior..................... 139 GICĂ BĂEŞTEAN Sarmizegetusa de la sfârşitul antichităţii până în Evul Mediu (I) Sarmizegetusa, alla fine dell'antichità al medioevo (I)................................................................... 167 SILVIU OŢA Piese de orfevrărie decorate cu cerculeţe de sârme simple şi filigranate, din spaţiul Balcanic (secolele IX – XIV) Jewelleries decorated with little circles made of joined simple or filigree wires in the Balkanic area (9th-14th centuries) ......................................................................................... 181

ISTORIE COSTIN FENEŞAN Şcoala matematică de la Caransebeş la începutul secolului al XIX-lea, câteva consideraţii Mathematik in der Schule von Karansebesch frühen neunzehnten Jahrhundert, ein paar Überlegungen ................................................................................................................................ 193 LAVINIA-DIANA MICU Participarea grănicerilor dun Regimentul de Graniţă Nr. 13 Româno – Bănăţean din Caransebeş, la expoziţia agricolă şi silvică de la Viena din anul 1866 Grenzsoldaten Teilnahme dun Regiment Nr. 13 Rumänisch - Banat von Caransebes in land-und forstwirtschaftlichen Ausstellung in Wien im Jahre 1866 ............................................................. 203 SORIN MARIUS PETRESCU, DIMITRIE PAVEL NEGREI, Podul Ţăsnei (Com. Cornereva, Jud. Caraş - Severin), punct de vamă până în 1918 “Ţăsnei“ Bridge (village Cornereva, Caras - Severin County), the customs point to 1918 ......... 207 CONSTANTIN BRĂTESCU Evoluţia administraţiei din oraşul Caransebeş între 1873 – 1919 Gouverment evolution of City of Caransebeş between 1873 – 1919 ............................................. 213 BOGDANA BRANCA Protestul locuitorilor din Bocşa Montană faţă de Legea învăţământului din 1907 Residents in Montana Bocsa protest against the Education Act of 1907 ...................................... 221

7

LAURENŢIU-OVIDIU ROŞU Evoluţia Comunităţii de Avere a fostului Regiment de Graniţă Româno – Bănăţean Nr. 13 din Caransebeş între 1879 – 1923 L’évolution de la Communauté de Fortune de l’ancien Régiment de frontière Roumanie-Banat No 13 de la ville de Caransebeş durant les année 1879-1923............................ 227 ANA-CARINA BABEU Gazeta oficială a Comunităţii de Avere a fostului Regiment Confiniar Româno – Bănăţean Nr. 13. 1929 – 1941 Journal Officiel de la Communauté de la Fortune de l’ancien Régiment Roumain – Banatique nr. 13. 1929-1941 ........................................................................................................................... 241 EUSEBIU NARAI Industria în judeţul Severin între anii 1944 – 1948 The industry of Severin County between 1944 – 1948 ................................................................... 247 DUMITRU JOMPAN Contribuţii la cunoaşterea muzicii instrumentale a „Domnilor Ţărani” din Valea Cernei despre muzica de fanfară. Contributions à la connaissance de la musique instrumentale „Messieurs Paysans” des Cerna vallée, la musique de fanfare .........................................................................................................261 CARMEN NEUMANN Contribuţii la studiul opregului din comuna Slatina Timiş, judeţul Caraş - Severin Contributions à l'étude jupes avec des glands dans le village de Slatina-Timiş, comté Caraş – Severin...............................................................................................................................265

CRONICA ADRIAN ARDEŢ, CARMEN SENCO Lucrări prezentate în cadrul Simpozionului Naţional „In Memoriam Constantini Daicoviciu”, pe sesiuni şi secţiuni, între anii 1974 – 2009 Comunicazione presentata al Simposio Nazionale „In Memoriam Constantini Daicoviciu”, le sessioni e le sezioni, tra il 1974 – 2009 ..........................................................................................275 DUMITRU JOMPAN Despre mişcarea corală din Valea Bistrei Apropos de Bistra Valley Choral mouvement................................................................................. 331 DUMITRU JOMPAN In Memoriam Timotei Popovici (1870 – 1950) In Memoriam Timotei Popovici (1870 – 1950)............................................................................... 337 AUREL DECEI Caransebeşul în lumina izvoarelor istorice otomane The city of Caransebeş in light of hystorical ottoman sources ....................................................... 341

8

RECENZII DIMITRIE PAVEL NEGREI Adrian Ardeţ, TIBISCUM. Ceramica romană descoperită la Iaz; „Traianu”, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2009, 226 pagini ....................................................................................................... 349 BOGDANA BRANCA Ion Pârvu, Biserică şi societate în Episcopia Caransebeşului în perioada păstoririi episcopului Nicolae Popea 1889-1908, Editura Eurostampa, Timişoara, 2009, 262 pagini ......... 353 CARMEN NEUMANN Ovidiu Laurenţiu Roşu, Comunitatea de Avere a fostului Regiment grăniceresc româno-bănăţean Nr.13 din Caransebeş, Editura Cosmopolitanart, Reşiţa, 2010, 364 pagini ..... 357 CARMEN ALBERT Valeriu Leu (necrolog).................................................................................................................... 359 ABREVIERI BIBLIOGRAFICE ................................................................................................... 361

9

PREFAŢĂ

„Audaces, fortuna juvat” Publius Vergilius Maro (Eneida, X, 284)

Apariţia la Caransebeş, în urmă cu 36 de ani a Buletinului Ştiinţific al Muzeului, Studii şi Comunicări de Etnografie şi Istorie, a reprezentat un eveniment deosebit de important, atât pe plan local cât mai ales pe scara valorilor ştiinţifice din România.

În toată această perioadă s-a reuşit editarea unui număr de 13 volume, cu o periodicitate de aproape trei ani, în paginile revistei regăsindu-se articole şi studii esenţiale pentru istoria şi etnografia acestei părţi a Banatului.

Activitatea editorială a Muzeului Judeţean de Etnografie şi al Regimentului de Graniţă din Caransebeş, are la bază Simpozionul Şţiinţific Naţional „In Memoriam Constantini Daicoviciu”, care din anul 1974 şi până în prezent a fost organizat în fiecare an, ajungîndu-se anul acesta la cea de-a 37-a ediţie.

Pentru a fi mai bine cunoscuţi în ţară dar şi în străinătate, am considerat oportun ca începând cu acest număr să dăm o nouă faţă revistei noastre. Intenţiile noastre sunt legate în primul rând de dorinţa noastră de a fi cunoscuţi, iar munca noastră să fie apreciată atât în mediile ştiinţifice cât şi academice de care suntem legaţi. Pe acest principiu am recurs la o schimbare de formă, astfel: Acta Mvsei Caransebesiensis să devină Tibiscum – Serie nouă şi să reprezinte nr. 1/2011.

Aşa cum, pe o amforă romană descoperită la Tibiscum au fost încrustate literele Fortunat(us), tot aşa şi revistei îi dorim mult noroc şi o soartă care îi favorizează pe cei îndrăzneţi !

* * * Apparenza a Caransebes, 36 anni fa su Bollettino scientifico del Museo: Studi e

Comunicazione di Etnografia e Storia, è stato un evento speciale e molto importante, sia a livello locale ed in particolare del valori scientifici soprattutto scala da Romania.

Durante questo periodo sono riusciti a modificare una serie di 13 volumi, con una periodicità di circa tre anni, essere trovati nelle pagine delle riviste, articoli e studi sono essenziali per la storia e etnografia di questa parte del Banato.

Lavoro editoriale del Museo Etnografico e della contea Reggimento Confine di Caransebes, sulla base di Simposio Scientifico Nazionale "In Memoriam Constantini Daicoviciu ", che dal 1974 e lontano è stato organizzato ogni anno raggiungere in questo anno la 37a edizione.

Per essere meglio conosciuto in patria e all'estero, abbiamo ritenuto opportuno che da questo numero per dare un nuovo volto alla nostra rivista.

10

Le nostre intenzioni sono legati, soprattutto nel nostro desiderio di essere conosciuto, e il nostro lavoro è apprezzato negli ambienti accademici e scientifici che sono collegate. Su questo principio facciamo appello ad un cambiamento di forma, come segue: Acta MVSEI Caransebesiensis diventare Tibiscum – nuova serie e diventano no. 1 / 2011.

Proprio come un anfora romana, trovati a Tibiscum erano incrostate lettere, Fortunat (us), così la rivista gli auguriamo fortuna e il destino che aiuta gli audaci !

Dr. ADRIAN ARDEŢ Director / Manager

Muzeul Judeţean de Etnografie şi al Regimentului de Graniţă Caransebeş

11

ARHEOLOGIE

13

TWO PROBLEMS ABOUT THE CAVES DWELLING IN BANAT IN PREHISTORY

Sorin-Marius PETRESCU Şcoala Generală Nr. 2 Caransebeş

It is known that at first glance, cave suggests fear, because of darkness, moistness

and total order, seems to be a hostile environment of a total possible human habitation. Researches conducted in Romania - and this is true all over the world - have shown that caves were the prehistoric human groups for a preferred homelessness and serious until the artificial shelters – pit houses or hovels.

Among the many interesting issues discussed in depth, is the second post by large possibilities in the results: 1) the criteria according to which in prehistory - and not only - people choose caves that were to become a refuge for generations and 2) the reasons why they did as a (relatively) small caves to present evidence of human use. The talk at a time. These issues have been discussed for a long time ago by the geographers1 and archeologists2, bringing explanations are more or less satisfactory. Given that some years we are concerned with our team of collaborators research the endokarst in Banat, allow us to address briefly of the many problems that it raises living caves, only two: 1) the position of the cave mouth with traces of living versus wind and 2) elevation relative to the cave inhabited (in our case distance from the water thalweg).

1. It should be recalled that the start of over 1252 caves knew in Banat3 , traces of human habitation (until XIXth) recorded in only 135 of them4. Of these, we have additional data on entry (the mouth) for 45 cases, which they analyze and, depending on the area. We are convinced that their analysis is sufficient for us to form an accurate picture of the played role (or not) of the cave mouth orientation in its designation as a shelter and even abandon some preconceived idea that there's no background in the field.

a) In the Cerna Valley, the analysis takes into account the 13 caves. Of these, 4 were mouth-oriented to E (P. cu Aburi - 2146 / 2, P. Hoţilor - 2146 / 6, P.Nr. 61 Ineleţ - 2144/12, P. 2143/a- Bobot), 3 are targeted to N (P. No. 24 de la Prisaca de la Şchiopu -2144/24, P. No. 25 de la Prisaca de la Şchiopu - 2144/25, P. No. 26 de la Prisaca de la Şchiopu - 2144/26) and 2 each for V (P. Gaura Ungurului - 2147 / 9, P. Şoronişte - 2147 / 6), for NE (P. 1 din stânga hidrocentralei(2145 /...), P. No. 3 din stânga hidrocentralei (2145 /...) and to SE (P. Mică (2144/65), P. Oilor (2144/63).5

b) In the Caraş Valley we have 14 caves, which 8 of them are the entry for V (P. Mărghitaş -2237 / 8, P. Cuptorul Porcului - 2240 / 8, P. Cerbului - 2251 / 1), P. Lungă - 2240 / 29, P. Omului - 2240/28, P. cu Oase - 2240/10, P. Ţapului - 2240/27, P. Grădinca - 2240/13;), 2 to N: P. Cuptorul Ciumei - 2240/9 - the first entry, P. Vraşka - 2238/10), 2 for SE (P. Fugarilor - 2238/25 and P. Cuptorul Ciumei - 2240/9- the second entry), 2 to E (P.

1 M. Bleahu/V. Decu/ Şt. Negrea/ C. Pleşa/ I. Povară/ I. Viehmann, 1976, pp. 36-39. Pompei Cocean, 1979,

pp. 105-126. 2 S. M. Petrescu 2000, pp. 75-84. 3 C. Goran 1982, pp. 122-173. 4 S. M. Petrescu 2010. 5 M. Bleahu/V. Decu/ Şt. Negrea/ C. Pleşa/ I. Povară/ I. Viehmann, 1976, pp. 36-39. Pompei Cocean, 1979,

pp. 105-126

14

de la Socolovăţ - 2238 / 1 and P. No. 1 of Socolovăţ - 2238/26), to a SV (P.2 Mai - 2238/30).

c) The Nera Valley is represented in our analysis of four caves that have mouth-oriented to the E ( P. din colţul Cătănii - ..../.., P. Gaura Hicleană - 2230 / 3 and P. Gaura Porcarului - 2227/13 ), One for NE (to P. la Găuri, P. Mare - 2227/11) and one for SE (P. Rolului - in 2230 / 4).

d) In the Danube Valley we have about 2 caves with entry-oriented to SE (P. Veterani - 2211 / 2 and P. Gaura Chindiei II - 2221 / 2), a cave-oriented to S (P. din Valea Čeuka - ... ./..) and one for NE (P. Gura Ponicovei - 2211 / 3).

e) The Bârzava basin records (archaeological) three caves, with mouth targeted in 2 cases to E (P. Gaura Turcului - 2246/11, P. Gaura Pârşului - 2246/12) and to the NV (P. din Dealul Colţan - 2251/51).

f) In the Miniş Valley we have three caves, one oriented to N, (P. Ponor Uscată), V (to P. Hoţu - 2233 / 6) and last-oriented to SE (P. Ponor - Plopa - 2233 /1).

g) The Gârlişte Valley has a cave mouth oriented to V (P. Galaţ - 2236 / 4), in the Râul Mare basin a cave with archaeological traces oriented to N, (P. Mare din Dealul Socaia- 2160 / 1) and in the Rusca Mountains clearing a cave is oriented to N-NW (P. cu Apă de la Româneşti - 2273 / 1).

Reviewing caves with traces of habitation to which we have verified the orientation of mouth, shows at least an interesting fact: contrary views of some, people in the prehistoric times (and historical) does not necessarily sought to live in caves with his mouth usually targeted to the south and therefore more exposed to heat and light sun, but those caves providing other more important for their survival6.

Moreover, graphs made on the number of valleys and caves taken into question (pl.I) denotes a fact that could be intuit and observed in the absence of such graphical representation: matters in these cases the orientation of valleys to the cardinal points. 2. Nobody has raised the relative altitude of caves with traces of living versus brook / river / valley / plateau than the tangential, to support and sometimes allegations of occupations as fishing, hunting and grazing.

In the case of new caves analyzed, only a few are located near water or are crossed by a watercourse, such as P. Ponor-Plopa (2233 / 1)7, but there is a special situation. Otherwise, caves are situated at different heights, sometimes even higher. In the Cerna Valley, arrangement starts from their relative altitude of 20 m (P. 2143/a-Bobot), continues to 45 m (P. Gaura Ungurului - 2147 / 9), up to 90 m (P. Oilor - 2144 / 63), 108 m (P.Nr. 61 Ineleţ - 2144/12) and actually arrive at the relative altitude of 240 meters (P. cu Aburi -2146 / 2)! Above this quota, access to the cave is today impossible without special equipment. Probably human communities and weather risk scale of this type to cave - at least - removed from water sources and even inaccessible to domestic animals.

The Caras Valley, caves are at a variable elevation relative to the river, from 50 - 65 m (P. Cuptorul Ciumei - 2240 / 9, P. Fugarilor - 2238/25, P. Omului - 2240/28, with P. cu Oase - 2240/10, P. Ţapului - 2240/27, P. Grădinca - 2240/13, P. Vraşka - 2238/10), 100

6 It may be mentioned here that some of the difference for people in the shelter choice: to be fossil cave, as

far as possible upward, with gentle microclimate, floor neaccidentat without power, without underground water courses to produce the rain flood with Strategic Arrangement (defensible in case of attack), with easy source of water, near the forest trail, near pastures for animals the family close to the waters where was fishing.

7 If this cave is not about the discovery of the oldest contemporary human bones, but it is a modest discovery of ceramic fragments Coţofeni maded in May 1977.

15

m (P.2 Mai - 2238/30, P. Cuptorul Porcului - 2240 / 8), 115 m (P. Cerbului - 2251 / 1), even 150 m (P. de la Socolovăţ - 2238 / 1 and P. No. 1 de la Socolovăţ - 2238/26). In addition to a part of the right slope of Caraş river, some caves have an easy exit from the Crno Polje plateau, doline plateau dotted with vegetation and poor, deprived of water, where, however, could hunt and practice of animal modest grazing (sheeps - goats, for example). In this case are P. Omului - 2240/28, P. cu Oase - 2240/10, P. Ţapului - 2240/27, P. Grădinca - 2240/13, P.2 Mai - 2238/30, P. Cuptorul Porcului - 2240 / 8), the distance to the plateau was only 30 - 35 m!

In the Nera Gorges, caves known to us with traces of human habitation is situated over the river at an altitude of 20 m (P. Rolului - in 2230 / 4) 50 - 60 m (P. Gaura Hicleană - 2230 / 3 and P. Gaura Porcarului - 2227/13), 100 m (P. din Colţul Cătănii - ..../..,) and even to 150 - 170 m (at P. la Găuri, P. Mare - 2227/11).

Reviewing altitude of caves used in the past as human shelter, reveals firstly that the caves are near water (elevation between 0 - 5 m) missing (one exception, P. Ponor-Plopa (2233 / 1), but here the archaeological material is unsafe), which is at least explicable by the movement of cold air near the water line, the danger of being easily attacked by other animals and people, the danger of devastating by high flood, etc.. In addition, it is known that the caves located near the water line are the newest and the oldest are close to the ridge8; be so good as now thousands or even hundreds of years in caves near the water have been or half active even active, so moist and thus unfit to even temporary housing. In practice, the man chose to shelter those caves that offer the best that life itself, as well as the safety of his animals.

In prehistory, the man was considered a part of nature and the cave was used as a done and the other elements of nature, in a single purpose: survival and progress9.

012345678

V. Cernei V.Nera

NordNord-EstEstSud-EstSudSud-VestVestNord-Vest

PLATE

Diagram with the direction of orientation of the mouth caves in the prehistoric Banat

8 I. Povară / Cr. Goran / W.F. Gutt, 1990, p. 8-11 9 Pompei Cocean, 1979, p. 126.

16

Bibliography

Bleahu, Decu, Negrea, Pleşa, Povară, Viehmann 1976 =

M Bleahu, V.Decu, Şt. Negrea, C. Pleşa, I.Povară, I. Viehmann, „Peşteri din România”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976

Cocean 1979 = Pompei Cocean, „Întâlniri cu peştera”, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1979

Petrescu 2000 = Sorin M. Petrescu, „Locuirea peşterilor din Banat până în epoca romană”, Editura Mirton, Timişoara, 2000.

Goran 1982 = C. Goran, „Catalogul sistematic al peşterilor din România” 1981, Bucureşti, 1982.

Petrescu 2010 = Sorin M. Petrescu, „Repertoriul arheologic al peşterilor din Banat”, Editura Dalami, Caransebeş, 2010.

Povară, Goran, Gutt 1990 = I. Povară, Cr. Goran, W.F. Gutt, „Speologie, ghid practic”, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1990.

PROBLEME LEGATE DE LOCUINŢA PEŞTERILE DIN BANAT ÎN PREISTORIE

(Rezumat) Trecerea în revistă a peşterilor cu urme de locuire pentru care avem verificată orientarea gurii,

evidenţiază cel puţin un fapt interesant: contrar părerilor unora, oamenii timpurilor preistorice (dar şi istorice) nu urmăreau neapărat să locuiască în peşteri cu gura orientată de regulă spre sud şi expuse deci mai mult căldurii şi luminii soarelui, ci acele peşteri ce asigurau alte condiţii mai importante pentru supravieţuirea lor şi a animalelor din turmă. Mai mult, contează mult în aceste cazuri orientarea văilor faţă de punctele cardinale.

Analiza - pe baza criteriului altitudinii - a unor peşteri utilizate în trecut ca adăpost uman, relevă în primul rând faptul că peşterile aflate lângă apă (altitudine între 0 – 5 m) lipsesc (o singură excepţie, P. Ponor-Plopa - 2233/1, dar aici materialul arheologic este nesigur), fapt explicabil cel puţin prin circulaţia aerului rece pe lângă firul apei, pericolul de a fi uşor atacaţi de animale şi alţi oameni, pericolul unor viituri devastatoare, etc. În plus, se ştie faptul că peşterile aflate aproape de firul apei sunt cele mai noi, iar cele mai vechi sunt cele aproape de creastă; se putea astfel foarte bine ca acum mii sau chiar sute de ani peşterile din apropierea apelor să fi fost semiactive sau chiar active, deci umede şi astfel improprii unei locuiri chiar temporare.

În preistorie, omul s-a considerat parte a naturii şi s-a folosit de peşteră, aşa cum a făcut-o şi cu celelalte elemente ale naturii, într-un singur scop: supravieţuirea şi progresul.

17

STATUETELE ANTROPOMORFE DESCOPERITE LA CARANSEBEŞ - BALTA-SĂRATĂ ÎN ANUL 2010

Dimitrie Pavel NEGREI Muzeul Judeţean de Etnografie şi al Regimentului de Graniţă Caransebeş

Materialele arheologice descoperite în urma cercetării preventive a sitului neolitic

de la Balta-Sărată – „Câmpul lui Poşta” din anul 2010 sunt foarte bogate şi diversificate. O categorie aparte, dintre aceste materiale arheologice, o reprezintă materialul plastic.

Această categorie i-a determinat pe cercetători să acorde un studiu special1. De asemenea, s-au aprofundat diverse aspecte legate de acestă categorie2.

Cu privire la situl arheologic la care ne referim au fost publicate statuete şi alte obiecte ce ţin de categoria plasticii de către Dumitraşcu3, Lazarovici4.

În cele ce urmează voi prezenta din categoria plasticii doar statuetele antopomorfe descoperite în cercetările din 2010 efectuate pe situl de la Balta-Sărată. Din păcate, marea majoritate a figurinelor de lut sunt fragmentare, fiind rupte din vechime.

Stauetele antropomorfe se împart în două grupe principale: idoli antropomorfi şi idoli perforaţi (incluzând şi amuletele). După forma corpului, pot fi încadraţi în trei categorii tipologice: I - cilindrici, II - plaţi, III - modelaţi plastic.

1.a) Statuetă antropomorfă plată. (Pl. 1/ 1, Nr. Inv. C.P. 155) b) Statueta este întreagă, are braţe, sâni, mască triunghiulară, nasul este redat

printr-o proeminenţă, iar ochii prin două incizii oblice, ceafa fiind puţin trasă pe spate. Fesele sunt foarte realist redate. Piesa este ornamentată pe toată suprafaţa corpului, sugerând astfel o piesă de îmbrăcăminte. Culoarea este brun gălbuie, iar ca degresant a fost folosit nisipul amestecat cu cioburi pisate. Piesa este foarte bine netezită şi lustruită. h=5,8 cm; l=2,1 cm; g=1,4 cm.

c) S1/2010, c=16E, a=0,50 m. d) Cultura Vinća B1 5 2.a) Statuetă antropomorfă plată. Fragmentară (Pl. 1/2, Nr. Inv. C.P. 2710) b) Statueta are capul lipsă şi partea dreaptă de asemenea, braţul stâng este perforat

orizontal, sânii sunt modelaţi conic. Arderea este bună, culoarea piesei este brună, iar ca degresant este folosit nisip şi cioburi pisate. h=6,2 cm; l=3,4 cm; g= 2,1 cm.

c) S1/2010, c=41F, a=0,80 m. d) Cultura Vinća B1 3.a) Statuetă antropomorfă plată. Fragmentară (Pl. 1/3, Nr. Inv. C.P. 2712) b) Statueta are capul lipsă din vechime, sânii sunt modelaţi conic. Piesa este

ornamentată cu incizii în forma literei v, atât în partea din faţă, cât şi în spate. Arderea este 1 Vasić 1936; Garašanin M. 1951; Dumitrescu 1968; Vlassa 1978; Lazarovici 1979. 2 Brukner 1965; Comşa – Răuţ 1969; Bălănescu – Lazarovici 1979; Luca 1990; Draşovean 1996 ; Comşa

1985; Monah 1997; Andreescu 2002. 3 Dumitraşcu3 1969, p. 517. 4 Lazarovici4 1975, pp. 13-34; 1979; Lazarovici & ali 2003, 2005. 5 Vasić 1936, fig. 83, Lazarovici 1979, pl. XX/I.

18

bună, culoarea este cărămiziu gălbui, iar ca degresant este folosit nisipul şi cioburile pisate. h=5 cm; l=3 cm; g= 1,4 cm.

c) S1/2010, c=40C, a=0,80 m. d) Cultura Vinća B1 4.a) Statuetă antropomorfă plată. Fragmentară (Pl. 1 / 4, Nr. Inv. C.P. 204) b) Piesei îi lipseşte capul şi partea inferioară, sânii sunt modelaţi conic şi buricul

este foarte bine redat. Statueta este ornamentată cu incizii, atât în partea din faţă, cât şi în spate. Culoarea este brun negricios, iar ca degresant este folosit nisipul fin. h=5,4 cm; l=3,3 cm; g= 1,8 cm.

c) S1/2010, c=28G, a=0,60 m. d) Cultura Vinća B1/B2 5.a) Statuetă antropomorfă plată. Fragmentară (Pl. 2/1 Nr. Inv. C.P. 2519) b) Piesei îi lipseşte capul şi partea inferioară, sânii sunt modelaţi conic. Culoarea

este brună. Este netezită, iar ca degresant este folosit nisipul fin amestecat cu cioburi pisate. h=4,6 cm; l=3,9 cm; g= 2,6 cm.

c) S1/2010, c=52F, a=1,00 m. d) Cultura Vinća B1 6.a) Statuetă antropomorfă plată. Fragmentară (Pl. 2/2, Nr. Inv. C.P. 2627) b) Se păstrează doar partea inferioară. Culoarea este neagră cenuşie, este bine

netezită, iar ca degresant este folosit nisipul fin. h=6,4 cm; l=4,3 cm; g= 2,2 cm. c) S1/2010, c=38D, a=0,80 m. d) Cultura Vinća B1 7.a) Statuetă antropomorfă plată. Fragmentară (Pl. 2/3, Nr. Inv. C.P. 207) b) Piesei îi lipseşte capul şi partea inferioară, sânii sunt modelaţi conic. Culoarea

este cărămizie, ca degresant este folosit nisipul cu bob mare şi cioburi pisate, iar netezirea este aspră. h=5,5 cm; l=2,8 cm; g= 1,9 cm.

c) S1/2010, c=29B, a=0,70 m. d) Cultura Vinća B1/B2 8.a) Statuetă antropomorfă plată. Fragmentară (Pl. 2/4, Nr. Inv. C.P. 586) b) Piesei îi lipseşte capul şi partea inferioară, are braţe, sânii sunt modelaţi conic,

iar pe spate este ornamentată cu incizii. Culoarea este brun gălbui, pasta este nisipoasă şi foarte bine netezită. h=3,2 cm; l=4,0 cm; g= 2,5 cm.

c) S1/2010, c=12B, a=1,00 m. d) Cultura Vinća B1 9.a) Statuetă antropomorfă plată. Fragmentară (Pl. 3/1, Nr. Inv. C.P. 53) b) Piesei îi lipseşte capul şi partea inferioară, are braţe mari care sunt orientate

orizontal, sânii sunt modelaţi conic şi sunt foarte bine redaţi. Culoarea este brun roşcat, pasta este nisipoasă, iar netezirea este aspră. h=5,2 cm; l=4,3 cm; g= 2,4 cm.

c) S1/2010, c=14, a=0,50 m. d) Cultura Vinća B1/B2 10. a) Statuetă antropomorfă plată. Fragmentară (Pl. 3/2 Nr. Inv. C.P. 2714) b) Piesa are capul şi partea inferioară rupte din vechime, braţele sunt orientate în

sus (probabil în poziţie de orantă), braţul drept este perforat orizontal, sânii sunt modelaţi

19

conic şi sunt foarte bine redaţi. Culoarea este brun roşcat, pasta este nisipoasă, iar netezirea este aspră. h=5,2 cm; l=4,3 cm; g=2,4 cm.

c) S1/2010, c=14, a=0,50 m. d) Cultura Vinća B1/B2 11. a) Statuetă antropomorfă cilindrică. Fragmentară (Pl. 4/1, Nr. Inv. C.P. 2323) b) Statuetei îi lipseşte capul, are braţe mari şi sunt perforate de două ori orizontal,

sânii sunt modelaţi conic, şoldurile sunt bine conturate, iar fundul este redat printr-o incizie verticală. Culoarea este brun gălbuie, iar ca degresant a fost folosit nisipul. Piesa este foarte bine netezită şi lustruită. h=12,3 cm; d.picior= 3,0 cm.

c) S1/2010, c=33C, a=0,70 m. d) Cultura Vinća B1/B2 12. a) Statuetă antropomorfă cilindrică. Fragmentară (Pl. 4/2 Nr. Inv. C.P. 199) b) Statueta este întreagă, dar, din păcate, a fost găsită pe haldină, în pământul

aruncat. Braţele sunt schematic redate, masca este triunghiulară, nasul este redat printr-o proeminenţă, iar ochii prin două incizii puţin oblice, ceafa este trasă pe spate, iar bărbia foarte proeminentă. Culoarea este cenuşie gălbuie, iar ca degresant a fost folosit nisipul amestecat cu cioburi pisate, arderea fiind slabă. Înclinăm să credem că statueta este, printre puţinele descoperite, de gen masculin. h=9,0 cm; d=2,4 cm.

c) S1/2010 d) Cultura Vinća 13. a) Statuetă antropomorfă cilindrică. (Pl. 5/1, Nr. Inv. C.P. 1980) b) Statueta este întreagă, fiind doar ciobită în partea dreaptă a capului şi la bărbie.

Are braţe schematic redate, sânii sunt modelaţi conic, şoldurile sunt bine conturate. Masca este triungiulară, nasul este redat printr-o proeminenţă, iar ochii prin două incizii. Figurina este ornamentată cu incizii unghiulare, care pleacă de la gât în jos şi de la ceafă în jos. Culoarea este cenuşie gălbuie, pasta este foarte bine frământată, folosindu-se ca degresant nisipul şi mica, arderea este bună. Piesa este foarte bine netezită. h=11,5 cm; d = 3,7 cm.

c) S1/2010, c=33B, a=0,60 m. d) Cultura Vinća B1/B2 14. a) Statuetă antropomorfă. Fragmentară (Pl. 5/2, Nr. Inv. C.P. 1250) b) Se păstrează doar partea inferioară, de la piept în jos. Picioarele sunt sugerate

printr-o despărţitură în zona tălpilor. Statueta este de gen feminin, sânii sunt modelaţi conic (s-a păstrat doar unul, celălalt fiind rupt), şoldurile sunt bine conturate. S-a folosit ca degresant nisipul şi pietricelele, arderea este bună dând o nuanţă neagră cenuşie piesei. h=8,5 cm; lpicioare = 4,0 X 4,0 cm.

c) S1/2010, c=76, a=1,0 m. d) Cultura Vinća B1/B2

1 15. a) Statuetă antropomorfă. Fragmentară (Pl. 3/3, Nr. Inv. C.P. 159) b) Se păstrează doar partea superioară, de la piept în sus. Statueta este de gen

feminin, sânii sunt modelaţi conic, masca este triungiulară, nasul este redat printr-o proe-minenţă rotundă, iar ochii prin două incizii orizontale. Braţul drept prezintă o perforaţie

1 Luca 1990, p. 20, fig. 3.1.

20

verticală. S-a folosit ca degresant nisipul cu bob mare, arderea este bună, culoarea este cărămizie. h=3,3 cm; l=2,7 cm; g=1,5 cm.

c) S1/2010, c=16C, a=0,50 m. d) Cultura Vinća B1/B2 16. a) Statuetă antropomorfă. Fragmentară (Pl. 3/4, Nr. Inv. C.P. 247) b) Piesa are lipsă din vechime capul şi partea inferioară. Statueta este de gen

feminin, sânii sunt modelaţi conic, fundul foarte proeminent. S-a folosit ca degresant nisipul şi cioburile pisate, arderea este bună dând o nuanţă brună piesei, netezirea fiind aspră. h=5,0 cm; g=3,1 cm.

c) S1/2010, c=26A, a=0,30 m. d) Cultura Vinća B1/B2 17. a) Statuetă antropomorfă. Fragmentară (Pl. 6/1, Nr. Inv. C.P. 587) b) Se păstrează doar capul. Masca este triungiulară, nasul este redat printr-o

proeminenţă rotundă, iar ochii prin două incizii orizontale. Sexul nu poate fi precizat, dar înclinăm să credem că este feminin. Culoarea este gălbuie, arderea bună, folosindu-se ca degresant nisipul amestecat cu cioburi pisate. h=3,3 cm; g=1,8 cm.

c) S1/2010, c=20H, a=0,60 m. d) Cultura Vinća B1 18. a) Statuetă antropomorfă. Fragmentară (Pl. 6/3, Nr. Inv. C.P. 2310) b) Piesa are lipsă partea inferioară. Masca este triunghiulară, nasul este redat printr-

o mică proeminenţă rotundă, iar ochii prin două incizii puţin oblice. S-a folosit ca degresant nisipul şi cioburile pisate, arderea este bună dând o nuanţă cărămizie, piesa este netezită. h=7,9 cm; g=2,8 cm.

c) S1/2010, c=44H, a=0,80 m. d) Cultura Vinća B1 19. a) Statuetă antropomorfă. Fragmentară (Pl. 6/2, Nr. Inv. C.P. 1021) b) Piesa are lipsă din vechime, capul şi partea inferioară. Statueta este de gen

feminin, sânii sunt modelaţi conic, fundul foarte proeminent. Pasta este nisipoasă, bine netezită, arderea este bună dând o nuanţă cărămizie piesei. h=3,6 cm; g=2,4 cm.

c) S1/2010, c=31B, a=0,60 m. d) Cultura Vinća B1/B2 20. a) Statuetă antropomorfă. Fragmentară (Pl. 7/1, Nr. Inv. C.P. 587) b) Se păstrează doar capul. Masca este triungiulară, nasul este redat printr-o

proeminenţă rotundă, iar ochii prin două incizii oblice, ceafa fiind puţin trasă pe spate. Sexul nu poate fi precizat, dar înclinăm să credem că este feminin. Statueta este lustruită, având culoarea neagră, arderea bună, iar ca degresant a fost folosit nisipul amestecat cu cioburi pisate. h=1,8 cm; g=0,6 cm.

c) S1/2010, c=46H, a=0,90 m. d) Cultura Vinća B1 21. a) Statuetă antropomorfă. Fragmentară (Pl. 7/2, Nr. Inv. C.P. 198) b) Am intrat în posesia capului, care are mască triunghiulară, cu bărbia puţin

rotunjită şi faţă orientată în sus. Nasul este redat printr-o proeminenţă rotundă, iar ochii prin două incizii orizontale, ceafa fiind puţin trasă pe spate. Statueta este netezită, arderea

21

bună dând o nuanţă brună piesei, iar ca degresant a fost folosit nisipul amestecat cu cioburi pisate. h=2,7 cm; g=2,0 cm.

c) S1/2010, c=28D, a=0,40 m. d) Cultura Vinća B1/B2 22. a) Statuetă antropomorfă. Fragmentară (Pl. 7/3, Nr. Inv. C.P. 270) b) Se păstrează doar capul. Masca este triungiulară, nasul este redat printr-o

proeminenţă rotundă, iar ochii prin două incizii oblice, ceafa fiind trasă pe spate. Sexul nu poate fi precizat, dar înclinăm să credem că este feminin. Statueta este lustruită, având culoarea brună, arderea bună, iar ca degresant a fost folosit nisipul. h=2,5 cm; g=2,1 cm.

c) S1/2010, c=28B, a=0,50 m. d) Cultura Vinća B1/B2 23. a) Statuetă antropomorfă. Fragmentară (Pl. 6/4, Nr. Inv. C.P. 1226) b) Statueta reprezintă un personaj cu pântecele supradimensionat, simbolizând

maternitatea. Capul piesei este rupt din vechime. Şoldurile sunt bine conturate, iar fesele sunt redate printr-o incizie verticală. Culoarea este gălbuie, iar ca degresant a fost folosit nisipul amestecat cu cioburi pisate. Piesa este foarte bine netezită şi prezintă urme de slip roşu. h=5,0 cm; g= 1,5 cm.

c) S1/2010, a fost descoperită în pământul aruncat d) Cultura Vinća A3/B1

1

24. a) Statuetă antropomorfă. Fragmentară (Pl. 7/4, Nr. Inv. C.P. 2507) b) Am intrat în posesia capului, care are mască triunghiulară terminată cu urechi,

nasul este reprezentat printr-o mică proeminenţă şi ochii prin două incizii oblice. Gâtul este foarte mare. Statueta este bine netezită, arderea bună, culoarea brun gălbui. Ca degresant a fost folosit nisipul amestecat cu cioburi pisate. h=4,5 cm; g=2,2 cm.

c) S1/2010, c=33D, a=,1,10 m. d) Cultura Vinća B1/B2

2 25. a) Statuetă antropomorfă. Fragmentară (Pl. 7/5, Nr. Inv. C.P. 991) b) Piesei îi lipseşte capul, sânii sunt modelaţi conic. Culoarea este cărămizie, ca

degresant este folosit nisipul cu bob mare, iar netezirea este aspră. h=7,5 cm; g= 3,3 cm. c) S1/2010, c=31B, a=0,40 m. d) Cultura Vinća B1/B2 26. a) Statuetă antropomorfă. Fragmentară (Pl. 7/6, Nr. Inv. C.P. 183) b) Piesa are lipsă partea inferioară, sânii sunt modelaţi conic. Braţul drept prezintă

o perforaţie orizontală. Masca este triunghiulară, nasul este reprezentat printr-o proemi-nenţă rotundă şi ochii prin două incizii orizontale. Culoarea este cărămizie, ca degresant este folosit nisipul cu bob mare, iar netezirea este aspră. h=5,5 cm; g= 2,0 cm.

c) S1/2010, c=10 F, a=0,50 m. d) Cultura Vinća B1/B2 27. a) Statuetă antropomorfă. Fragmentară (Pl. 8/1, Nr. Inv. C.P. 41) b) Piesa are lipsă partea inferioară, sânii sunt modelaţi conic. Masca este triun-

ghiulară, nasul este reprezentat printr-o proeminenţă rotundă şi ochii prin două incizii 1 Comşa – Răuţ 1969, fig. 2/15; Nica 1980, fig. 2/1; Luca 1990, fig. 1 / 2. 2 Roska 1941, fig. 88/6; 92/20; Lazarovici 1979, Pl. XX/G 2-3.

22

orizontale. Culoarea este brună, ca degresant este folosit nisipul amestecat cu cioburi pisate. h=6,1 cm; g= 2,4 cm.

c) S1/2010, c=16C, a=0,30 m. d) Cultura Vinća B1/B2 28. a) Statuetă antropomorfă. Fragmentară (Pl. 8/2, Nr. Inv. C.P. 1240) b) Piesa are lipsă partea inferioară, sânii sunt modelaţi conic. Masca este triun-

ghiulară, nasul este reprezentat printr-o proeminenţă rotundă şi ochii prin două incizii orizontale. Culoarea este cărămizie, ca degresant este folosit nisipul amestecat cu mică, statueta este lustruită. h=6,4 cm; g= 2,3 cm.

c) S1/2010, c=46D, a=0,80 m. d) Cultura Vinća B1 29. a) Statuetă antropomorfă. (Pl. 8/3, Nr. Inv. C.P. 992) b) Statueta are mască triunghiulară. Pasta este nisipoasă, bine arsă, dând o nuanţă

brună piesei. Considerăm că piesa reprezintă un personaj masculin. h=7,1 cm; g= 3,00 cm. c) S1/2010, c=36G, a=0,90 m. d) Cultura Vinća B1 30. a) Statuetă antropomorfă. Fragmentară (Pl. 9/1, Nr. Inv. C.P. 2506) b) Am intrat în posesia capului, care are mască triunghiulară, nasul este reprezentat

printr-o proeminenţă rotundă şi ochii prin două incizii. Statueta este bine netezită, arderea bună, culoarea brun gălbui. Ca degresant a fost folosit nisipul fin. h=3,0 cm; g=2,2 cm.

c) S1/2010, c=41G, a=0,80 m. d) Cultura Vinća B1/B2

1

31. a) Statuetă antropomorfă. Fragmentară (Pl. 8/4, Nr. Inv. C.P. 2458) b) Se păstrează doar partea inferioară. Sexul nu poate fi precizat, dar înclinăm să

credem că este feminin. Statueta are culoarea cărămizie, arderea bună, iar ca degresant a fost folosit nisipul cu bob mare. h=4,7 cm; g=2,6 cm.

c) S1/2010, c=33D, a=0,80 m. d) Cultura Vinća 32. a) Statuetă antropomorfă. Fragmentară (Pl. 9/2, Nr. Inv. C.P. 2512) b) Am intrat în posesia capului, care are mască triunghiulară, nasul este reprezentat

printr-o proeminenţă rotundă şi ochii prin două incizii oblice. Statueta este bine netezită, arderea bună, culoarea cărămizie. Ca degresant a fost folosit nisipul amestecat cu cioburi pisate. h=2,6 cm; g=1,2 cm.

c) S1/2010, c=40D, a=0,60 m. d) Cultura Vinća B1/B2 33. a) Statuetă antropomorfă. (Pl. 9/3 Nr. Inv. C.P. 2709) b) Statueta are nasul reprezentat printr-o mică proemineţă rotundă, iar ochii prin

două incizii orizontale. Piesa este ornamentată cu incizii în zona gâtului, atât în partea din faţă, cât şi în spate. Culoarea este cărămizie, ca degresant a fost folosit nisipul şi cioburile pisate. Considerăm că piesa reprezintă un personaj masculin. h=4,5 cm; g= 2,0 cm.

1 Roska 1941, fig. 88/6; 92/20; Lazarovici 1979, Pl. XX/G 2-3.

23

c) S1/2010, c=41F, a=0,80 m. d) Cultura Vinća 34. a) Statuetă antropomorfă. (Pl. 9/4, Nr. Inv. C.P. 6) b) Statueta are mască triunghiulară terminată cu urechi (urechea stângă este ruptă

din vechime), nasul este reprezentat printr-o proeminenţă rotundă şi ochii prin două incizii oblice. Statueta este lustruită, arderea bună, culoarea brun gălbui. Ca degresant a fost folosit nisipul. h=4,0 cm; g=2,0 cm.

c) S1/2010, c=16E; a=0,40 m. d) Cultura Vinća B1/B2 35. a) Statuetă antropomorfă. Fragmentară (Pl. 10/1 Nr. Inv. C.P. 297) b) Piesa are lipsă din vechime, capul şi partea inferioară. Statueta este de gen

feminin, sânii sunt modelaţi conic, fundul foarte proeminent. Pasta este nisipoasă, bine netezită, arderea este bună dând o nuanţă brună piesei. h=7,5 cm; g=2,5 cm.

c) S1/2010 d) Cultura Vinća 36. a) Statuetă antropomorfă. Fragmentară (Pl. 10/2 Nr. Inv. C.P. 120) b) Piesa are capul rupt din vechime. Statueta este de gen feminin, sânii sunt

modelaţi conic. Este bine netezită, arderea este bună, culoarea este brun negricios. h= 9,8 cm; g=4,3 cm.

c) S1/2010, c=10H, a=0,30 m. d) Cultura Vinća B1/B2 37. a) Statuetă antropomorfă. Fragmentară (Pl.10/3 Nr. Inv. C.P. 167) b) Piesa are capul rupt din vechime. Statueta este de gen feminin, sânii sunt

modelaţi conic. Este bine netezită, arderea este bună, culoarea este cărămiziu gălbui. Ca degresant a fost folosit nisipul amestecat cu cioburi pisate. h= 6,0 cm; g=2,0 cm.

c) S1/2010, c=40A, a=1,50 m. d) Cultura Vinća A3 38. a) Statuetă antropomorfă. Fragmentară (Pl. 10/4, Nr. Inv. C.P. 2708) b) Piesa are capul rupt din vechime. Este bine netezită, arderea este bună, culoa-

rea este brun cenuşiu. Ca degresant a fost folosit nisip, mică şi cioburi pisate. h= 4,1 cm; g=2,2 cm.

c) S1/2010, c=45B, a=0,60 m. d) Cultura Vinća B1/B2 39. a) Statuetă antropomorfă. Fragmentară (Pl. 10/5, Nr. Inv. C.P. 981) b) Am intrat în posesia capului, care are mască triunghiulară, nasul este reprezentat

printr-o proeminenţă conică. Statueta este bine netezită, arderea bună, culoarea este brună. Ca degresant a fost folosit nisipul şi mica. h=2,8 cm; g=1,5 cm.

c) S1/2010, c=32E, a=0,30 m. d) Cultura Vinća B1/B2

24

Concluzii Nu există îndoială că populaţiile din neolitic aveau un sistem religios coerent, mult

mai complicat decât ni-l imaginăm noi astăzi, intim legat de activităţile economice principale. Reconstituirea religiei neolitice se bazează, în esenţă, pe studiul plasticii antropomorfe şi zoomorfe, al altor obiecte folosite în ritualuri religioase, al sanctuarelor şi al complexelor de cult. Reconstituirea bazată doar pe izvoare arheologice este dificilă şi incompletă. Izvoare scrise nu există, drept urmare cercetarea se loveşte de piedici insurmontabile, care fac imposibilă reconstituirea integrală a religiei neolitice.

În concluzie, în ciuda eforturilor depuse, reconstituirea fenomenului religios este riscantă.

Toate culturile neolitice au reprezentări antropomorfe. Se cunosc statuete antro-pomorfe încă din cel mai vechi nivel de la Vinča. Predomină net, la nivelul neoliticului, reprezentările de femei, dar există şi reprezentări de bărbaţi într-o proporţie foarte mică. Se cunosc şi exemplare de statuete duble descoperite la Rast1, Zorlenţul Mare2; în sanctuarul de la Parţa a fost descoperită o statuie monumentală reprezentând pe Marea Zeiţă Mamă şi pe acolitul său Taurul3.

Fără îndoială că reprezentările plastice diferă de la o cultură la alta. În neoliticul dezvoltat se acordă o mare importanţă detaliilor anatomice sexuale: sâni, fese, şolduri. De multe ori statuetele feminine prezintă steatopigie (modelarea accetuată a şoldurilor), la alte statuete pântecul este supradimensionat simbol al gravidităţii4. Capul şi detaliile feţei sunt şi ele importante, majoritatea statuetelor purtând mască triungiulară. În faza târzie a culturii Vinča, masca devine pentagonală.

Referitor la originea religiei neolitice sunt mai multe opinii. Pierre Lévêque consideră că mitologia grecească poate fi cheia descifrării religiei

neolitice, pentru că rădăcinile ei trebuie să coboare mult în timp, până în perioada preistorică. Ca atare, spune el, şansa noastră de a cunoaşte religia neolitică porneşte de la cunoaşterea şi înţelegerea religiei greceşti5.

Marija Gimbutas crede că a existat o continuitate între religia şi simbolurile religioase paleolitice şi cele neolitice. Ea reconstituie chiar un panteon neolitic reprezentat prin destul de multe zeităţi, de obicei de sex feminin, cum ar fi: Zeiţa-pasăre- un hibrid cu cap de bufniţă, Zeiţa-şarpe, Zeiţa-peşte, Zeiţa naşterii şi a vieţii, Zeiţa gravidă, Zeiţa regenerării şi transformării.6

O altă atitudine este cea a lui Vladimir Dumitrescu care este foarte rezervat şi care, de fapt, ocoleşte definirea religiei neolitice. V. Dumitrescu se refugiază în studiul plasticii antropomorfe şi zoomorfe dintr-o perspectivă artistică, drept urmare publică mai multe cărţi pe această temă. Potrivit lui, spaţiul balcanic este indisolubil legat de Asia Mică şi Orient în general. Drept urmare, religia neolitică din România are, după Vladimir Dumitrescu, similitudini cu cea din Orientul Apropiat.

Cert este faptul că plastică antropomorfă feminină este strâns legată de cultul fertilităţii şi fecundităţii, care a avut un rol important în neolitic, o dată cu apariţia cultivării plantelor şi a domesticirii animalelor. Considerăm că plastica antropomorfă feminină are drept obiect de reprezentare pe Marea Zeiţa Mamă.7 1 Dumitrescu 1980, Pl. LXXIV/90. 2 Lazarovici 1979, fig. 7/14. 3 Lazarovici, Draşoveanu, Maxim, 2000 4 Höckmann 1987, fig. 8/8; Gimbutas 1991, p. 113, 10/2, 14/4; p. 224, 7/2. 5 Lévèque P., 1985, pp. 102-103. 6 Gimbutas 1991, p. 82. 7 Brukner 1968, 63; Lazarovici, Draşovean, Maxim 2001; Lazarovici 1988, pp. 23-70.

25

Bibliografie

Bălănescu - Lazarovici 1979 = D. Bălănescu, Gh. Lazarovici, Contribuţii privind tipologia şi evoluţia vaselor-capac din cultura Vinča (descoperiri din Clisura Dunării), în „Banatica”, V, pp. 17-25.

Brukner 1968 = B. Brukner, Neoliticu Vojvodina. Dissertationes V, Belgrad-Novi Sad, 1968

Comşa – Răuţ 1969 = E. Comşa, O. Răuţ, Figurine antropomorfe aparţinând culturii Vinča descoperite la Zorlenţu Mare, în „SCIVA”, 1, 20, (1969), pp. 3 –15;

Draşovean 1996 = F. Draşovean, Cultura Vinča târzie (faza C) în Banat, Timişoara, 1996

Dumitraşcu 1969 = S. Dumitraşcu, Două aşezări ale culturii Turdaş, în „Lucrări Ştiinţifice”, Oradea, 1969, seria A, pp. 517-521

Dumitrescu 1968 = H. Dumitrescu. Un modèle de sanctuaire découvert dans la station énéolithique de Căscioarele, în „Dacia NS”, XII, 1968, pp. 381-394.

Dumitrescu 1980 = Vl. Dumitrescu. 1980: The Neolithic Settlement at Rast, în „BAR International Series” 76, 1980

Garašanin 1951 = M. Garašanin, Hronologia vinčanske grupe, Ljubljana, 1951 Gimbutas 1991 = M. Gimbutas, The Civilisation of the Goddes. The World of Old

Europe, Ed. J. Campbell, 1991 Höckmann 1987 = O. Höckmann, Gemeinsamkeiten in der Plastik der Linearkeramik

und der Cucuteni-Kultur, în „La civilisation de Cucuteni en contexte européen”, Iaşi - Piatra Neamţ, 1987

Lazarovici 1975 = Gh. Lazarovici, Despre tipologia şi cronologia aşezării neolitice de la Balta Sărată, în „ActaMN”, 12, 1975, 13-34.

Lazarovici 1979 = Gh. Lazarovici, Neoliticul Banatului, în colecţia „BMN”, III, Cluj, 1979

Lazarovici 1988 = Gh. Lazarovici, Venus de Zăuan. Despre credinţele şi practicile magico-religioase. Partea I, în „ActaMP”, XII, 23-70

Lazarovici, Drasovean, Maxim 2001 =

Gh. Lazarovici, Fl. Draşovean, Z. Maxim, Parţa, vol. I, Timişoara, 2001.

Lazarovici, et alii 2003 = Gh. Lazarovici, S. Petrescu, D. Negrei, S. Ion, D. Gurgu, Balta Sărată. Campaniile 1992-2003 (I. Arhitectura), în „Tibiscum” XI, 2003, pp.143-198

Lazarovici., et alii 2005 = Gh. Lazarovici, S. Petrescu, D. Negrei, S. Ion, D. Ţârdoiu, Săpăturile de la Balta Sărată, Campania 2004, în „Tibiscum”, XII, 2005, pp.157-182.

Leveque 1985 = P. Leveque, Betes, dieux et hommes. L’imaginaire des premieres religions, Paris 1985

Luca 1990 = S.A. Luca, Contribuţii la istoria artei neolitice. Plastica din aşezarea de la Liubcova-Orniţa, jud. Caraş-Severin, în Banatica, X, pp.6-44.

Monah 1997 = D. Monah, Plastica antropomorfă a culturii Cucuteni-Tripolie, „BMAntiq”, III, Piatra Neamţ 1997.

Nica 1980 = M. Nica, Reprezentările antropomorfe în cultura Vădastra, descoperite în aşezările neolitice de la Hotărani şi Fărcaşele, jud. Olt, „Oltenia” II, 1980

Roska 1941 = M. Roska, Die Sammlung Zsofia von Torma, Cluj, 1941. Vasić 1936 = M. M. Vasić, Praistorijska Vinča. IV, Belgrad, 1936. Vlassa 1979 = N. Vlassa, „Căsuţele de cult” de la Turdaş, în „Apulum”, 17,

1979, pp. 9-24.

26

ANTROPOMORHIC STATUETTES DISCOVERED AT CARANSEBEŞ - BALTA SĂRATĂ IN YEAR 2010

(Abstract)

The archeological materials discovered after the preventive research of the Neolithic site from Balta Sărată – „Câmpul lui Poşta” are very numerous and much diversified. A special category from these archeological materials is represented by the plastic art material.

In the article is presented from the plastic art category only the anthropomorphic statuettes discovered during the researches from year 2010 made on site from Balta Sărată. Unfortunately most of the clay figurines are fragmentized, being broken in ancient times.

In Neolithic is undoubtedly that plastic art representations are different from a community to another. In the middle age of Neolithic was given a great importance to the sexual anatomy: breasts, buttocks, hips. Most of the time the feminine statuettes are presented by over sizing the hips, but to other statuettes the belly is over sized as a symbol of pregnancy. The head and the face details are also very important, most of the statuettes being represented with a triangle mask. In the late time of Vinca culture the mask became pentagonal.

37

OBSERVAŢII ASUPRA MORMINTELOR CULTURII GÂRLA MARE DIN ZONA DE SUD-VESTUL OLTENIEI

Gabriel CRĂCIUNESCU Muzeul Regiunii Porţilor de Fier Drobeta Turnu – Severin

În sud-vestul Olteniei, zonă ce corespunde judeţului Mehedinţi, au fost efectuate

numeroase descoperiri aparţinând culturii Žuto Brdo-Gârla Mare. În numeroase puncte cu asemenea descoperiri au fost făcute cercetări sistematice, din acestea destul de multe fiind necropole.

Materialele şi observaţiile strânse de-a lungul unei perioade de timp destul de mari, referitoare la înmormântările în cadrul culturii Gârla Mare, ne-au determinat să încercăm o sistematizare a acestora în funcţie de mai multe elemente. Pentru că asemenea întreprinderi în cadrul acestei culturi au mai avut loc1, ne vom referi doar la ceea ce s-a descoperit în judeţul Mehedinţi, adică necropolele de la Balta Verde2, Gruia3, Crivina4 şi Gârla Mare5. Necropola de la Ostrovul Mare-Bivolării nu poate fi luată în discuţie deoarece materialul acesteia a fost publicat pe tipuri de vase6, fără precizarea mormintelor din care fac acestea parte. O scrisoare a lui Al. Bărcăcilă, cel care a cercetat această necropolă, reproşa lui D. Berciu faptul că i-a încurcat inventarul mormintelor. În felul acesta, marea necropolă mehedinţeană nu ne ajută cu nimic în ceea ce dorim să facem. Informaţiile despre mai vechile descoperiri de morminte Gârla Mare de la Ostrovul Corbului7 sunt destul de sărace, iar descoperirile de morminte efectuate mai recent nu ne sunt de prea mare ajutor deoarece au fost făcute întâmplător de către localnici8. În felul acesta, inventarul este incomplet iar observaţiile asupra modului de înmormântare, lipsesc.

I. O primă clasificare a mormintelor aparţinând culturii Žuto Brdo – Gârla Mare din zona de sud-vest a Olteniei, care corespunde judeţului Mehedinţi, se poate face după numărul de urne conţinute de fiecare mormânt: simple, duble, triple şi cvadruple.

Ia. Mormintele simple sunt cele mai numeroase, atât în zona pe care o avem în discuţie, cât şi în întreaga arie a acestei culturi. Aceste morminte conţin o singură urnă în care se găsesc resturile cremaţiei, iar lângă, pe, sau în interiorul acesteia se află şi alte vase. Amintim, în acest sens, mormintele 3-8 şi 12-16 de la Balta Verde9, mormintele 4-5 şi 20 de la Gruia10, mormintele 1-3 de la Crivina11, precum şi mormintele 2 şi 5 de la Gârla

1 Şandor-Chicindeanu 2003, pp. 160-168. 2 Berciu, Comşa 1950, pp. 255-307. 3 Crăciunescu 1998, pp. 115-138; Crăciunescu 2006, pp. 67-76. 4 Crăciunescu, Neagoe 2008, pp. 87-96 . 5 Bărbulescu, Cârstea 2006, pp. 49-54; alt mormânt cu patru urne a fost descoperit de o grupă de studenţi de

la Facultatea de istorie din Piteşti care se aflau pe un şantier de epocă romană în localitatea Gârla Mare; în 2009, în cadrul unei vizite de recunoaştere a eventualei necropole, au mai fost recuperate două morminte care erau parţial descoperite de localnicii care luau nisip din acea zonă.

6 Berciu 1939, pp. 105-139. 7 Idem, pp. 106-108. 8 Roman 2008, pp. 111-118; Crăciunescu 2006, Drobeta, pp. 143-164. 9 Berciu, Comşa 1950, pp. 268-275; 278-292. 10 Crăciunescu 2006, pp. 69-70. 11 Crăciunescu, Neagoe 2008, pp. 87-96.

38

Mare12. În marea necropolă de la Cârna13, din 116 morminte, doar cinci pot fi socotite duble, marea majoritate fiind morminte cu o singură urnă.

Ib. Mormintele duble se întâlnesc în necropolele de la Balta Verde şi Gruia. Din cercetările mai vechi de la Balta Verde reţinem faptul că mormintele 9 şi 10 au fost descoperite alăturat, fiind considerate chiar de către descoperitori ca fiind morminte contemporane, îngropate în acelaşi timp14. Tot în acesată necropolă a mai fost descoperit un mormânt dublu, notat cu M 17-18, despre care se spune clar că este dublu15. Un alt mormânt dublu a fost descoperit în necropola de la Gruia, cel cu numărul 16. Urna nr. 1 a acestuia conţinea, pe lângă resturile cinerare, şi o aplică de formă conică şi alt fragment de podoabă16. În urna nr. 2 au fost descoperite mai multe piese din bronz: butoni de forma unor calote, fragmente de saltaleoni şi alte fragmente din diferite podoabe de bronz17.

Ic. Mormintele triple sunt mai rare, fiind întâlnit în necropolele de la Gruia şi Gârla Mare. Mormântul 19 de la Gruia avea trei urne18 cu resturi cinerare în fiecare dintre acestea. La Gârla Mare, în cercetările din anul 2010, a fost descoperit un mormânt triplu, cu un bogat inventar de vase şi cu mai multe piese de metal, descoperite, toate, într-o singură urnă.

Id. Mormintele cvadruple sunt destul de rare. O asemenea descoperire a fost făcută la Gârla Mare în urmă cu câţiva ani, de o grupă de studenţi care se afla pe un şantier de epocă romană în această localitate. Aceştia au săpat în panta dunei necropolei, la care am făcut referire mai înainte, şi au descoperit un mormânt cu patru urne. Participanţii la această acţiune ne-au mărturisit că în cele patru urne se aflau oase calcinate, iar urnele erau strâns grupate. De altfel, inventarul acestor morminte se află la muzeul din Drobeta Turnu Severin.

II. O altă clasificare se poate face după modul de depunere a resturilor cinerare: în urnă, răspândite în groapă, sau depuse grămadă în groapă.

IIa. Cea mai mare răspândire o au mormintele cu resturile cremaţiei depuse în urnă. În această situaţie se află mormintele 3-10 şi 12-18 din necropola de la Balta Verde19, mormintele 3-5, 16, 19 şi 20 din necropola de la Gruia20, Mormintele 1-3 de la Crivina21, cea mai mare parte a mormintelor de la Ostrovul Mare – Bivolării22, mormântul VI de la Ostrovul Corbului din vechile cercetări23 şi probabil că şi mormintele mai recent descoperite întâmplător.

IIb1. Mormintele cu resturile cremaţiei depuse răspândite în groapă sunt mai rare, dar au fost descoperite de mai mult timp. Astfel, la Balta Verde24 avem două morminte, cele numerotate cu nr. 2 şi 11, precum şi mormântul VII de la Ostrovul Corbului25. Aceată situaţie se întâlneşte şi la Crivina26 la mormântul 1, precum şi la Gârla Mare27 unde 12 Cercetare inedită 2009. 13 Dumitrescu 1961, p. 46, 57, 72, 80, 84, 85. 14 Berciu, Comşa 1950, p. 275, 276. 15 Ibidem, p.292. 16 Crăciunescu 1998, Pl.XV/2,3. 17 Ibidem, Pl. XV/4,23. 18 Crăciunescu 2006, fig. 6/1,2,6. 19 Berciu, Cosma 1950, pp. 268-307. 20 Crăciunescu 2006, pp. 67-70. 21 Crăciunescu, Neagoe 2008, pp. 87-96. 22 Brciu 1939, pp. 105-139. 23 Ibidem, pp. 106-108. 24 Berciu, Comşa 1950, pp. 267-278. 25 Berciu 1939, p. 106, fig. 115. 26 Crăciunescu, Neagoe 2008, p. 87.

39

mormintele 1 şi 4/2010 sunt la fel. La toate aceste morminte, vasele sunt depuse alături de oase, singura excepţie fiind reprezentată de mormântul nr. 1 de la Gârla Mare, descoperit în campania din anul 2010, unde vasele sunt depuse pe oase.

IIb2. Există un singură situaţie la care resturile cremaţiei au fost depuse grămadă în groapă. Acest caz a fost întâlnit la mormântul nr. 2/2009 de la Gârla Mare28. Vasele care însoţeau mormântul erau depuse alături, în partea de sud a grămezii de oase.

III. Există şi cazuri de morminte cenotafe, când una din urne nu conţine resturi ale defunctului. O asemenea situaţie a fost întâlnită la Gruia în mormântul nr. 3. Acesta conţinea o urnă cu oase şi alta fără oase29, precum şi alte trei vase. Una din urne era umplută cu nisip, fără alte materiale arheologice. Morminte cenotafe se întâlnesc în mai multe perioade ale istoriei vechi.

IV. Se consideră că toate vasele care însoţesc urnele mormintelor au fost depuse cu ofrande lichide sau solide. Acest ultim caz este mai greu de sesizat, fiind mai rar întâlnit. Singura situaţie care se cunoştea din cercetările mai vechi, era cea de la Ostrovul Corbului30, unde, în mormântul VII, a apărut un os de la ofrandă. Această situaţie se repetă în două morminte de la Crivina, unde a fost descoperit, în mormântul 1, un humerus stâng de capră,31 iar în mormântul 2 a fost descoperit un humerus stâng de oaie32.

În afara acestor materiale, mai putem aminti încă două morminte în care au apărut piese de inventar mai puţin obişnuite. În mormântul nr. 3 de la Gruia, în castronul care servea drept capac, a fost găsită o unealtă de silex frumos retuşată. Într-un alt mormânt, nr. 2/2009, descoperit la Gârla Mare, pe resturile de cremaţie a fost descoperit un pandantiv de lut reprezentând un cap de raţă.

V. O altă problemă a necropolelor Gârla Mare este aceea a mormintelor care deranjază altele dintr-o perioadă anterioară. Aici avem două situaţii: fie că deranjază morminte din altă perioadă, fie că deranjază morminte din aceeaşi cultură. Această situaţie a fost întâlnită în mica necropolă de le Gruia. Mormântul nr. 16, aparţinând culturii Gârla Mare, din această necropolă a deranjat33 un mormânt aparţinând culturii Verbicioara. Din mormântul Verbicioara nu s-a mai păstrat decât partea inferioară a urnei cu resturile de cremaţie în ea. Mormântul 19 de la Gruia, aparţinând culturii Gârla Mare, a deranjat34 un alt mormânt al aceleiaşi culturi, din care au rămas fragmente mărunte din mai multe tipuri de vase. Această situaţie aduce în discuţie problema semnelor de mormânt, care sunt mai mult bănuite. Indiferent dacă aceste semne erau reprezentate de grămezi de pământ sau bucăţi de lemn, acestea dispăreau într-un timp relativ scurt, astfel încât era posibilă deranjarea unor morminte de către altele. O situaţie deosebită o prezintă mormântul nr. 5 din această necropolă. Acesta nu mai păstra decât partea inferioară a urnei, mormântul fiind distrus din vechime. Trebuie precizat că baza acestuia se afla destul de sus, la 0,40 m. Mai puţin relevant este faptul că mormântul nr. 12, hallstattian, din această necropolă, a distrus un mormânt Gârla Mare35. Acest fapt arată că pentru stabilirea locului necropolelor se căuta aceeaşi formă de teren în mai multe perioade ale istoriei.

27 Materiale inedite din cercetare sistematică. 28 Materiale inedite din descoperiri întâmplătoare. 29 Crăciunescu 2006, p. 68. 30 Berciu 1939, p. 106. 31 El Susi 2008, p. 85. 32 Ibidem, p. 85. 33 Crăciunescu 2006, p. 68. 34 Ibidem, p. 69. 35 Ibidem, p. 70.

40

VI. Forma gropilor a preocupat pe cei care au cercetat necropolele acestei culturi. Toţi cercetătorii sunt de acord că nu se poate observa forma gropilor deoarece acestea au fost săpate în nisip şi acoperite cu acelaşi material fără prea multe resturi organice. Un mormânt de la Gârla Mare, campania 2010, face puţină lumină în acest sens. Mormântul nr. 3 din această necropolă a fost triplu şi de aceea a fost necesară o groapă mai mare pentru depunerea lui. Trebuie precizat faptul că mormintele erau depuse în nisipul alb, dar peste acesta se afla un strat de culoare maro, gros de circa 0,35 m. La decopertarea mormântului nu a putut fi observat conturul gropii. El era situat lângă capătul de nord al secţiunii. După demontarea lui şi răzuirea peretelui secţiunii, s-a putut observa o zonă cu un serios amestec al nisipului alb şi maro. Acest amestec se întinde pe o lungime de 1,25 m, pe înălţimea inventarului mormântului, şi cred că se poate considera că reprezintă urma gropii în care a fost depus mormântul. Dar trebuie să precizăm că şi pe latura de est a aceleiaşi secţiuni a mai apărut un uşor amestec de nisip alb cu cel maro, însă la deschiderea unei alte secţiuni, nu s-a dat de un alt mormânt. Ar fi posibil ca în estul acestei ultime secţiuni să descoperim un alt mormânt, dar problema trebuie verificată pe teren.

VII. Locul de incinerare al defuncţilor ne este necunoscut. Pe baza conţinutului urnelor din necropola de la Gârla Mare, putem aprecia că rugul de incineraţie era situat undeva lângă aşezare. Această afirmaţie se bazează pe faptul că între oasele din urne au fost găsite destul de multe pietricele asemănătoare cu cele din zona aşezării. Aşezarea era situată pe malul Dunării, la o distanţă de circa 300 m de necropolă. Necropola este toată formată din nisip foarte fin, pietricelele observate, în special la mormintele depuse în groapă, nu aveau cum să ajungă decât în acest fel, adică odată cu resturile cremaţiei.

VIII. Teritoriul necropolei trebuie să fi fost şi în acea perioadă un spaţiu sacru. Cu toate acestea, în straturile de nisip ale secţiunilor, la diferite adâncimi, au fost descoperite numeroase fragmente ceramice aparţinând unor tipuri diferite de vase. Fragmentele acestea de vase era răspândite în toate secţiunile situate pe panta dinspre Dunăre a dunei, atât cât a mai rămas din aceasta. Tot materialul ceramic aparţinea culturii Gârla Mare, se afla la distanţă de morminte şi deci este exclusă existenţa unor morminte distruse din vechime. Ar fi posibil ca aceste resturi de vase să fi ajuns în spaţiul necropolei odată cu transportarea materialelor care urmau să fie depuse în morminte. Amintim faptul că pe marginea Dunării, se afla aşezarea corespunzătoare necropolei şi că în acea zonă bănuim că, se afla şi rugul de incineraţie, dar aşteptăm cercetările viitoare ca să putem trage o concluzie în acest sens.

Observaţiile pe care le prezentăm aici asupra mormintelor Gârla Mare, dintr-un segment al arealului acestei culturi care se întinde între oraşele Belgrad şi Corabia36, pot constitui elemente care să permită o mai bună cunoaştere a dezvoltării şi evoluţiei interne a acestei culturi. Dacă ne referin doar la depunerea silexului din mormântul de la Gruia, sau a pandantivului din mormântul de la Gârla Mare, ne putem întreba dacă aceste piese au legătură cu activităţile predilecte ale răposaţilor din acele morminte. Coroborate cu observaţii din alte segmente ale Dunării pe care evoluează această cultură, observaţiile prezentate aici pot constitui paşi importanţi în înţelegerea mai bună a fenomenului cultural Žuto Brdo – Gârla Mare.

36 Morintz 1978, p. 28.

41

Bibliografie

Bărbulescu, Cârstea 2006 = C. A. Bărbulescu, Angela Cârstea, Un depozit de Vase cu caracter funerar de la sfârşitul epocii bronzului şi începutul primei epoci a fierului descoperit la Gârla Mare (jud. Mehedinţi), în „Argesis”, XV, Piteşti, 2006;

Berciu 1939 = D. Berciu, Arheologia preistorică a Olteniei,1939, Craiova Berciu, Comşa 1950 = D. Berciu, E. Comşa, Săpăturile arheologice de la Balta Verde şi

Gogoşu (1949 şi 1950) în „MCA”, II Crăciunescu 1998 = G. Crăciunescu, L’Âge du Bronze moyen et final au nord du Danube,

à l’est des Portes de Fer, în „Rumänisch – Jugoslawische Kommossion für die Erforschung der region des Eisernen tores, II, Die Kulturen der Bronzezeit in dem Gebiet des Eisernen Tores, Kolloquium in Drobeta-Turnu Severin (November 1997)”, Bukarest, 1998

Crăciunescu 2006 = G. Crăciunescu, La nécropole de crémation de l’Âge du Bronze de Gruia, dép. de Mehedinţi, în „Pratiques funéraire et manifestations de l’identité culturelle (Âge du Bronze et Âge du Fer) ”, Actes du IVe Colloque International d’Archéologie Funéraire, Tulcea, 2006

Crăciunescu 2006 Drobeta = G. Crăciunescu Despre locuirile bronzului mijlociu din Ostrovul Mare în „Drobeta”, XVI, Arheologie-Istorie, 2006

Crăciunescu, Neagoe = G. Crăciunescu, M. Neagoe, La nécropole de crémation de l’Âge du Bronze de Gruia, dép. de Mehedinţi, în „Pratiques funéraire et manifestations de l’identité culturelle (Âge du Bronze et Âge du Fer)”, Actes du IVe Colloque International d’Archéologie Funéraire, Tulcea, 2006

Dumitrescu 1961 = V. Dumitrescu, Necropola de incineraţie din epoca bronzului de la Cîrna, Bucureşti,1961

El Susi 2008 = Georgeta El Susi, Ofrande animale descoperite în morminte Gârla Mare de la Crivina (judeţul Mehedinţi). Campania 2008, în „Drobeta”, XVIII, Arheologie-Istorie, 2008

Moritz 1978 = S. Morintz, Contribuţii arheologice la istorice la istoria tracilor timpurii, I, Epoca bronzului în spaţiul carpato-balcanic, Bucureşti, 1978

Roman 2008 = P. Roman, Morminte de incineraţie din epoca bronzului, în P. Roman, Ann Dodd-Opriţescu, Ostrovul Corbului între km. Fluviali 911-912. Morminte şi unele aşezări preistorice, Ed. Academiei Române, 2008

Şandor-Chicindeal = Monica Şandor-Chicideanu, Cultura Žuto Brdo-Gârla Mare. Contribuţii la cunoaşterea bronzului la Dunărea Mijlocie şi Inferioară, I, Cluj-Napoca, 2003

OBSERVATIONS ON GRAVES FROM GÂRLA MARE CULTURE IN SOUTH – WEST OF OLTENIA

(Abstract)

In the South-West of Oltenia were made many discoveries belonging to Žuto Brdo - Gârla Mare culture, many of them being necropolises.

Materials collected through the ages, have led us to attempt a systematization of the tomb according to several factors.

I. A first classification can be done by the number of urns found in each grave: simple urns, double urns, triple urns and quadruple urns.

II. A second classification can be done by way of deposit of debris cinerary: in the urn, scattered in a pit, pile or deposited in the pit.

III. There are cenotaph graves, where one of the urns does not contain traces of defunct. IV. It is considered that all the vessels from a grave were submitted with liquid offerings or solid

ones.

42

V. A problem of cemeteries from Gârla Mare culture is overlapping other tombs from earlier periods. Here we consider that the grave signs are more haunted than marked.

VI. Shape of the pits form these graves can not be observed, because these were digging in the sand and covered with the same material without too much organic waste.

VII. The place of cremation of the deceased is located somewhere near the settlement. VIII. The territory of the necropolis must have been also in that time a sacred space. The observations that we presented in these article on the graves Gârla Mare are made after

researching a segment of this area belonging to this culture that stretches between the cities of Belgrade and Corabia. The observations presented here, corroborated by other segments that evolve this culture, may constitute important steps in a better understanding of the cultural phenomenon Žuto Brdo - Gârla Mare.

43

MĂRTURII CREŞTINE TIMPURII DIN DACIA ROMANĂ

Doina BENEA Universitatea de Vest Timişoara

În literatura de specialitate românească privind Dacia Romană, un loc aparte îl

ocupă analiza anumitor piese arheologice, care pot aduce în discuţie prezenţa unor mărturii creştine pe teritoriul provinciei Dacia încă din secolele II –III. În categoria unor astfel de artefacte sunt incluse gemele cu caracter gnostic, sau chiar piese de ceramică locală care au incizate după sau înainte de ardere în pasta recipientului semnul Crucii. Prin excelenţă, asemenea piese sunt capace de vas, dar şi anumite recipiente de păstrat lichide. Maniera de incizare a semnului creştin a fost analizată într-un studiu de detaliu de N. Gudea1.

Cu mai mult timp în urmă, prezentam o piesă descoperită în castrul roman de la Tibiscum care, tipologic, se încadra în categoria artefactelor tipice pentru secolul al II-lea, dar care, prin maniera de realizare a decorului incizat pe bordura lămpii şi de pe bazin, conducea la concluzia existenţei unei piese în care meşterul olar intervenise şi adăugase, pe lângă decorul reprezentat în tipar, şi alte elemente, care încercau să sugereze şi o altă semnificaţie2. Descoperirea unei piese similare în sudul Daciei ne-a determinat a relua întreaga discuţie.

Cu ocazia cercetărilor arheologice efectuate în zona de vest a castrului mare de la Tibiscum, în secţiunea S II/1996, a fost descoperit, în stare fragmentară, la adâncimea de 1,25-1,50 m, un opaiţ din lut3. Secţiunea respectivă a fost trasată pe direcţia nord-sud în zona aflată imediat la vest de principia castrului mare, prilej cu care a fost identificată via decumana a castrului şi o mică porţiune din prima baracă de lemn dispusă la nord de comandament. Din această baracă a fost descoperită doar o porţiune limitată în lungime de 2,75 m. Edificiul era ridicat din bârne de lemn, netezite cu chirpic şi acoperit cu ţigle. În interiorul barăcii, în stratul de dărâmătură a fost descoperit, între alte materiale ceramice, şi opaiţul ce formează obiectul lucrării de faţă. Nivelul de locuire aparţine castrului mare, şi este databil într-un interval de timp cuprins între a doua jumătate a secolului II (respectiv post quem anul 165)4 şi începutul secolului III (domnia lui Septimius Severus). Deci, în primul nivelul de distrugere al castrului mare de la Tibiscum5.

Opaiţul este confecţionat dintr-o pastă fină, de culoare cărămizie, cu degresant fin în compoziţie. Lampa prezintă urme de angobă de culoare roşie pe toată suprafaţa, din care, actualmente, se mai păstrează pe anumite porţiuni. Piesa a fost executată în tipar, cu anumite adăugiri de elemente de decor pe bordură înainte de ardere (Dimensiuni: lungime: 7 cm; lăţime: 5,8 cm; I: 2,6 cm). Stare de conservare: ciocul este rupt şi parţial bordura.

Descriere: opaiţ plat cu corpul rotund, ciocul tras în afară, toarta lamelară cu o incizie centrală, bordura simplă a fost decorată cu anumite incizii sub formă de puncte şi

1 Gudea 1995, pp. 95-110. 2 Piesa a fost publicată de mai multe ori. Vezi Benea 1999, pp. 72-75, Benea 2009, pp. 53-63. 3 Piesa a fost descrisă sumar în lucrarea noastră, Benea 1999, pp. 72-75 şi analizată în detaliu în lucrarea din

anul 2009, publicată în limba engleză. Textul de faţă, după cum spuneam, reprezintă o reluare a întregii problematici.

4 IDR, III, 1, 130, altar onorific descoperit în principia castrului de la Tibiscum şi datat în anul 165 de prof. I. I. Russu, pe baza titulaturii împăratului.

5 Pentru evoluţia fortificaţiilor din punctul numit Cetate, vezi lucrarea noastră Benea, Bona, 1994, pp. 29-60.

44

linii oblice, care organizează un câmp ornamental în triunghiuri în care erau dispuse, alternativ, câte trei puncte, urmate în altă casetă de o cruce incizată. Această suită de triunghiuri în care apar dispuse alternativ cruci incizate şi câte trei puncte dispuse astfel: triunghiurile având în interior reprezentate simbolul Crucii sunt dispuse în afară, spre marginea bordurii, iar în triunghiurile dinspre disc apar dispuse cele trei într-o ordine clară, primul sus, iar alte două la bază. Judecând după dimensiunile triunghiurilor şi forma opaiţului, elementele de decor se repetau de 12 ori, din care 7, se pare, în partea stângă spre privitor (din păcate aici piesa este ruptă), iar după toarta lamelară, în partea dreaptă, apar încă alte 5 grupuri de câte două triunghiuri. Decorul incizat a fost executat înainte de ardere. Bordura este delimitată de discul uşor adâncit printr-o nervură concentrică incizată. Discul era ornamentat cu o rozetă, decorul fiind realizat în tipar, după cum afirmam mai sus. El era format dintr-o rozetă cu 13 petale, din care se păstrează doar 12, una pare a fi distrusă de o fisură a piesei încă din antichitate. Pe fundul bazinului opaiţului delimitat printr-o bordură reliefată rotundă, în poziţie centrală apare reprezentat incizată o cruce, tot înainte de ardere.

Tipologic opaiţul se încadrează în categoria opaiţelor cu corpul rotund, plat, disc circular, toartă lamelară şi cu ciocul tras în afară.6 Asemenea lămpi se datează în cadrul larg al secolelor II-III. O analogie o oferă o piesă descoperită la Tomis cu cioc cordiform7.

O încadrare tipologică mai riguroasă, în cazul piesei noastre, nu este posibilă, întrucât partea superioară a ciocului este distrusă şi nu permite stabilirea elementelor de separaţie faţă de disc, element definitoriu în asigurarea datării. Pe baza contextul stratigrafic, piesa se datează între a doua jumătate a secolului II şi începutul secolului III, cum menţionam mai sus.

Descoperirea din castrul de la Tibiscum este prima piesă cu astfel de reprezentări. Motivele ornamentale reprezentate pe opaiţ sugerează o nouă semnificaţie asupra piesei, care, probabil, nu slujea nu doar ca sursă de iluminat, ci avea şi rol cultic distinct.

O altă descoperire se adaugă celei cunoscute şi anume un opaiţ similar ca factură, formă şi decor descoperit de la Aquae (Cioroiul Nou). Pasta din care a fost executată piesa este gălbuie. Dimensiuni: 6,5 x 5,6 x 2 cm8. Stare de conservare: opaiţul se păstrează fragmentar, lipsă bazinul şi zona centrală a capacului cu orificiul de alimentare. Descriere: opaiţul prezintă un capac decorat prin tipar sub forma unei rozete, păstrată parţial, şi cu bordură decorată prin incizie într-o manieră similară cu piesa precedentă şi anume cu triunghiuri în care apar reprezentate succesiv semne ale crucii alternate cu câte trei puncte încadrate în aceste triunghiuri. Partea inferioară a bazinului nu se mai păstrează. Opaiţul se încadrează în categoria lămpilor cu corpul rotund plat, ciocul rotund, toarta lamelară, discul concav prezintă fragmente dintr-un ornament floral cu 13 petale. Pentru datarea piesei de la Aquae, D. Bondoc optează pentru o încadrare generală în secolele II-III, nefiind precizat clar contextul descoperirii9.

Decorul, sub formă de rozetă de pe disc, apare în chip obişnuit reprezentat pe opaiţele rotunde10, ceea ce este interesant este decorul bordurii realizat după scoaterea din tipar. Pe bordura piesei păstrată, din păcate, parţial la ambele piese, decorul incizat

6 Benea 1990, pp. 142-143; Alicu 2006, tipul VII (cu toată bibliografia), tipul XI, pl. XXXVI, 8; XXXVII.

Posibil ca originea acestui tip de opaiţ să fie grecească, care însă în epoca romană s-a simplificat mult, atât ca ornamentică cât şi ca execuţie în general.

7 Iconomu 1967, nr. 550. 8 Piesa se păstrează la Muzeul Olteniei din Craiova. Cf. Bondoc 2008, p. 55, cat. 14. 9 Bondoc 2006, pp.53-56. 10 Ivanyi 1935, passim.

45

sugerează, la prima vedere, o suită ornamentală fără o valoare simbolică deosebită. Şi totuşi, maniera de concepere a motivelor de decor trebuie să fi avut o semnificaţie aparte.

Triunghiul cu baza fixată pe exteriorul marginii opaiţului este astfel realizat încât să reprezinte un triunghi echilateral. Prin aceasta, triunghiul reflectă, de fapt, cifra 311. Simbolistica triunghiului se suprapune cu aceea a numărului trei12. Reprezentarea în interiorul triunghiului a semnului crucii semnifică caracterul creştin al piesei şi, implicit, reprezentarea Sfintei Treimi.

În schimb, triunghiurile cu bază spre bordura opaiţului apar uşor deformate, reprezentând reflectarea celor dintâi şi în acest caz cele trei puncte au aceeaşi semnificaţie Sfânta Treime (un singur Dumnezeu întrupat în trei persoane ce nu se deosebesc între ele: Tatăl, Logosul, Sfântul Duh)13. Simbolul Sfintei Treimi creştine este reprezentat de triunghiul echilateral.

Se conturează, astfel, ideea, că elementele de decor incizate au fost făcute de un cunoscător, la cererea comanditarului. În orice caz, ele demonstrează cunoaşterea dogmei fundamentale creştine a Sfintei Treimii. Atât Crucea incizată în triunghi, cât şi cele trei puncte cu aceeaşi semnificaţie întăresc caracterul creştin al piesei. La prima vedere, însă această simbolistică redată pe bordura discului era relevantă doar pentru cunoscătorii şi adepţii religiei creştine. Pentru cei neavizaţi, o asemenea piesă putea reprezenta o formă mai deosebită de decorare a unui obiect de folosinţă comună. Deci, avem de a face cu o disimulare a caracterului creştin al lămpii. Chiar şi pentru omul modern, acest lucru nu putea fi recunoscut cu uşurinţă. Ceea ce întăreşte caracterul creştin al piesei este Crucea de pe fundul bazinului lămpii, deci ascuns vederii, în mod obişnuit, care se păstrează doar în cazul piesei de la Tibiscum.

Opaiţul descoperit într-o baracă a castrului mare de la Tibiscum a aparţinut unui soldat creştin. Mai mult, probabil şi confecţionarea sa a putut fi făcută de cineva care cunoştea semnificaţia reprezentărilor de pe piesa respectivă. Lampa a avut pentru posesorul ei şi o valoare cultică, nu numai ca obiect de uz comun pentru iluminarea spaţiului locuibil. Datarea piesei pe baza contextului arheologic în care a fost descoperită este timpurie faţă de orice alte descoperiri din Dacia, în perioada amintită.

Piesa de la Tibiscum, care a fost descoperită într-o baracă a castrului mare, se datează pe baza contextului stratigrafic în intervalul cuprins între a doua jumătate a secolului II şi începutul secolului III14.

Ambele piese provin din acelaşi atelier, probabil local. Cu ocazia publicării piesei de la Tibiscum remarcam caracterul local al produsului, probabil într-o oficină de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa15.

Semnul crucii, incizat în pasta crudă de pe bazinul piesei de la Tibiscum, face indubitabilă atribuirea lui ca şi opaiţ cu caracter creştin.

Descoperirea unui al doilea exemplar în sudul Daciei demonstrează un areal mai mare de interes pentru această categorie de piese pentru anumite persoane care îl solicitau, în acest caz, erau creştini. Este, de fapt, cea mai timpurie atestare documentară din Dacia.

Reprezentarea crucii inclusă într-un triunghi nu este singulară la Tibiscum. În vicus-ul militar a fost descoperit cu ocazia unui sondaj, efectuat în anul 1983 în zona aflată la vest de Clădirea VII, un fragment de căniţă din caolin, cu corpul canelat. Piesa provenea

11 Chevalier, Gheerbrant 1995, vol. III, s.v. Trei, pp. 367-372. 12 Ibidem; Gheerbrant 1995, s.v. Triunghi, pp. 382-384. 13 Ibidem; Gheerbrant 1995, s.v.Treime, p. 372. 14 Benea 1999, pp. 72-75, catalog nr. 16. 15 Benea 2009, pp. 53-63.

46

dintr-o locuinţă16. Pe fundul suportului căniţei (diametru: 3,5 cm) a apărut reprezentată o cruce cu braţele inegale înscrisă într-un triunghi. Aceste semne grafice au fost incizate după ardere. Deci, în acest caz avem de a face cu o creştinare a vasului respectiv. Pe baza contextului stratigrafic, piesa se datează la începutul secolului III17. Văsciorul având dimensiuni reduse, asemănătoare unui pahar, a putut fi utilizat în serviciul liturgic pentru păstrarea apei sfinţite. În orice caz, înscrierea crucii în triunghi demonstrează cunoaşterea dogmei Sf.Treimi de către credincioşii creştini.

Cele două descoperiri de la Tibiscum şi Aquae sunt cele mai timpurii mărturii creştine, care sugerează existenţa unor comunităţi creştine la cumpăna veacurilor II-III, căniţa din caolin putând sluji în mod clar în serviciul liturgic. În perioada de început a organizării Bisericii inventarul utilizat consta dintr-un pahar şi platou sau tavă18. Alte piese nu apar în chip evident a fi fost utilizate în timpul creştinismului timpuriu. Evoluţia celor două tipuri de vase nu este până acum clar evidenţiată de arheologie. Reprezentări ale potirului au apărut pictate pe pereţii unor catacombe creştine de la Roma19. Piesa a avut o evoluţie de la un simplu pahar până la dimensiuni mari şi forma cunoscută în general, astăzi. Utilizarea unei simple căniţe din lut în serviciul liturgic apare ca posibilă.

O reprezentare similară a Sfintei Treimi de data aceasta redată în altă manieră provine din Moesia Inferior, de la Tomis. Un opaiţ descoperit în inventarul unui mormânt databil de baza altor piese în a doua jumătate a secolului III avea reprezentat pe fundul bazinului de trei ori semnul unei crux monogrammatica, dispunerea în acelaşi rând a acestor semne reprezintă tot o modalitate de redare a Sf. Treimi: Dumnezeu – Tatăl, Fiul şi Sf. Duh20. Cele trei Cruci reprezintă Sfânta Treime a cărei dogmă s-a format în secolul I, dar consacrarea definitivă s-a făcut cu prilejul sinodului de la Niceea şi apoi a celui de la Constantinopol (381).

Prezenţa în castrul şi aşezarea de la Tibiscum a unor elemente orientale se datorează în special unităţii de Palmyreni sagittari. Aduşi în Dacia în vremea lui Hadrian, în timpul evenimentelor din 117/118, palmyreni erau de loc din mediul sirian, din oraşul Palmyra, ei însăşi fiind arameei, la origine. Ulterior, în timpul lui Antoninus Pius sau Marcus Aurelius, unitatea lor de nationes a fost transformată într-un numerus, unitate auxiliară neregulată. Astfel organizaţi, ei au format trei corpuri militare distincte, din care unul a staţionat neîntrerupt la Tibiscum până la abandonarea provinciei de către romani. Alte două unităţi au rămas la Porolissum şi Optatiana (Sutor)21.

La Tibiscum, ei apar ca adoratori ai cultelor lor tradiţionale proprii cum ar fi: Malachel, Bel, Sol Ierhabolus, dar şi ai lui I.O.M indiciu al integrării lor în mediul provincial22. Este posibil ca noua credinţă religioasă, creştină, ca orice religie orientală să fi ajuns destul de timpuriu aici, faţă de alte zone ale provinciei.

Mai greu de explicat este prezenţa la Aquae, aşezare deocamdată puţin cunoscută din Dacia sud-carpatică, dar care în chip evident aflată aproape de provinciile Moesia Inferior şi Superior putea avea legături comerciale mai apropiate cu lumea provinciilor orientale şi a unor legături cu această lume spirituală.

16 Benea 1999, p. 203, catalog nr.16. 17 Ibidem, pp. 80-81 18 Leclercq, sv. Calice, DACL, 3, 1, 1921, col. 1595-1624. 19 Ibidem, col. 1595-1624. 20 Rădulescu, Lungu 1989, pp. 2565-2567. 21 Benea 1980, pp. 132-140. 22 Benea 2003, pp. 147-156.

47

După aspectul piesei (pasta, forma, motive ornamentale, rozeta), opaiţul pare a fi un produs local, provincial. Deocamdată, ezităm a-l considera un produs al oficinelor de la Tibiscum, dar poate aparţine celor de la Ulpia Traiana, cunoscut centru de producere şi a lămpilor, alături de alte produse de olărie.

Opaiţele de la Tibiscum şi Aquae dovedesc pătrunderea credinţei creştine, sub influenţa relaţiilor interumane existente între provinciile Imperiului, destul devreme.

Fenomenul de pătrundere nu este nici mai lent, nici mai rapid faţă de alte culte din Orient, fapt elocvent constatat în Dacia, unde anumite culte orientale sunt documentate uneori printr-o singură sau mai multe menţiuni epigrafice ori de monumente votive, ele reprezentând opţiunea individului la acel act cultic.

Religia creştină s-a răspândit mai puţin prin manifestări scrise sau chiar deloc. Forma predilectă reprezentând-o mici amulete cu reprezentări desimulate ale credinţei: sub formă de geme redând peşti, păuni, ancore etc. şi chiar prin semnul Crucii incizat pe anumite obiecte în locuri mai puţin vizibile, de obicei, pe fundul recipientelor.

Lista ilustraţiilor Fig. 1. Tibiscum. Opaiţul cu însemne creştine (a,b). Fig. 2. Tibiscum. Opaiţul cu însemne creştine (a,b). Fig. 3. Aquae (Cioroiul Nou) Opaiţul cu însemne creştine. Abb. 1. Tibiscum. Die Lampe mit Christlichen Verzierung ( a,b). Abb. 2. Tibiscum. Die Lampe mit Christlichen Verzierung ( a,b). Abb. 3. Aquae (Cioroiul Nou). Die Lampe mit Christlichen Verzierung .

Bibliografie

Alicu 2006 = Alicu D., Die römischen Lampen von Sarmizegetusa(I). Die Funde der Jahre 1882 1976, Zalău, 2006

Benea 1980 = Benea D., Numerus Palmyrenorum Tibiscensium. Contribuţii la istoria trupelor de palmyreni din Dacia, în „Apulum”, Muzeul Unirii Alba-Iulia, 18, 1980

Benea 1990 = Benea D., Lampes romaine de Tibiscum, în „Dacia”, 34, 1990, pp. 142-143

Benea 1999 = Benea D., Dacia sud-vestică în secolele III-IV(II). Interferenţe spirituale, Editura de Vest, Timişoara, 1999

Benea 2003 = Benea D., Die palmyrenische Truppen aus der Provinz Dakien. Organisierung, Struktur, Entwicklung, kulturelle Integration, Istoria aşezărilor de tip vici militares din Dacia Romană, Timişoara, 2003.

Benea 2009 = Benea D., A Christian Rush light from Tibiscum, The Christian Mission on the Romanian territory during the First centuries of the Church, Constanţa, 2009.

Benea, Bona 1994 = Benea D., Bona P., Tibiscum, 1994, Editura Museion, Bucureşti. Bondoc 2008 = Bondoc D, Roman Lamps from Cioroiul Nou,(Cioroiaşi commune,

Dolj county,Roumanie) în „Lychnological Acts 2. Trade and local Production of Lamps from the Prehistory unteil the middle Age”, Zalău-Cluj-Napoca, 13-18 of. May 2006.

Chevalier, Gheerbrant 1995 = Chevalier J., Gheerbrant A., Dicţionar de simboluri, Bucureşti, 1995, vol. III.

Gudea 1995 = Gudea N., Semne de cruce pe vase romane de la Porolissum. Despre semnele în formă de cruce incizată sau zgâriate pe obiectele de uz comun în epoca preconstantiniană, în „ActaMP”, 18, 1995.

Iconomu 1967 = Iconomu C., Opaiţele greco-romane, Constanţa, 1967

48

Ivanyi 1935 = D. Ivanyi, Die pannonischen Lampen. Eine typologischer Übersicht, Budapest, 1935.

Leclerq 1921 = Leclercq H., DACL, sv. „Calice”, 3, 1, 1921 Rădulescu, Lungu 1989 = A. Rădulescu, V. Lungu, Le Christianisme en Scythie Mineure à la

lumiere des derniers découvertes archèologiques în „Actes du XIe Congres International d' Archéologie Chrétienne”, Lyon 1986, Vatican, 1989, pp. 2565-2567.

FRÜHCHRISTLICHE ZEUGNISSE DER RÖMISCHEN PROVINZ DACIA (Zusammenfassung)

In die letzte Zeit in die Provinz Dakien wurden einige archaölogische Gegenständen aus dem 2.-3.

Jhdt. entdeckt, welche durch Verzierung eine klare Beziehung mit Christentum haben. Besonders interessant sind zwei leider fragmentierte Lampen, die eine aus dem Lager von Tibiscum

(Abb. 1,2) die andere von Aquae (Cioroiul Nou)(Abb. 3), deren Schulterstreifen eine besondere eingeritzte Verzierung aufweisen. Sie gehören zum Typ der Lampen mit rundem und flachem Behälter, runder Schnauze und Scheibenhenkel; auf dem konkaven Spiegel sind Bruchstücke eines Blumenmusters mit 13 Blütenblättern. Die Schulter wurde mit der gleichen Anzahl an Dreiecken verziert, in deren Innerem dem Spiegel zu gerichtet drei Punkte sind; außerhalb der Dreiecke ist dem Rand zu je ein Kreuz. Eine ähnliche Verzierung kommt sowohl auf dem Fundstück von Aquae vor, das in einem viel schlimmeren Zustand ist, weil der Behälter und der Henkel fehlen, als auch auf jenem von Tibiscum. Im Vergleich zum Fundstück von Aquae, das ins 2.-3. Jh. datiert wird23, wurde das von Tibiscum in einer Baracke des großen Lagers entdeckt und auf grund der Stratigraphie in die zweite Hälfte des 2. Jh. datiert24. Beide Exemplare stammen aus derselben, vermutlich lokalen Werkstatt. Bei der Veröffentlichung des Fundstücks von Tibiscum haben wir auf die lokalen Merkmale dieses Stückes hingewiesen, das wahrscheinlich aus einer Werkstatt von Ulpia Traiana stammt25. Das Kreuz auf dem Ölbehälter wurde in die rohe Paste eingeritzt und lässt das Fundstück von Tibiscum als eine christliche Lampe erscheinen. Darauf sind die Spuren der roten Farbe der Verzierungen gut zu erkennen.

Die Entdeckung eines zweiten Exemplars im Süden Dakiens bezeugt das Interesse gewisser Menschen, in diesem Falle Christen, für diese Art von Gegenständen. Das ist eigentlich der früheste Beleg aus Dakien.

23 Bondoc 2008, S. pp. 53-57. 24 Benea 1999, passim. 25 Benea 2008, S. p. 301, 340.

49

Fig. 1

50

Fig. 2

Fig. 3

51

DOMUS ROMANORUM DE LA ZĂVOI (JUD. CARAŞ-SEVERIN)

Adrian ARDEŢ Muzeul Judeţen de Etnografie şi al Regimentului de Graniţă Caransebeş

Culoarul care desparte Munţii Poiana Ruscăi de Munţii Ţarcului, poartă denumirea

de Valea Bistrei după râul care străbate această zonă. Astăzi această comună se află în stânga râului Bistra, pe platoul cu o altitudine de 281 m care domină zona (Fig. 1).

Fig. 1: Harta generală a Văii Bistrei

52

Denumirea de Zăvoi provine din limba slavă unde apare sub forma zavoj şi reprezintă o pădurice pe malul unei ape, luncă. Documentele medievale vorbesc de o aşezare numită Zăvoi la 14301 şi care făcea parte din districtul medieval al Caransebeşului în secolele XV – XVI. Într-un document dat la Caransebeş în 14 ianuarie 1579 apare menţiunea de Also Felseo Zawoiban, adică Zăvoiul de Sus şi de Jos2.

În secolul al XVIII-lea pe una din hărţile datate la anul 1784 şi aflate la Viena (Fig. 2) poate fi văzut satul Zăvoi amplasat la poalele Munţilor Poiana Ruscăi, pe partea dreaptă a râului Bistra. Aşa cum poate fi văzut pe această hartă satul se extinde de-a lungul pârâului care izvorăşte din munţi. Tot pe această hartă mai poate fi văzută sub formă dreptunghiulară conturul valurilor de pământ rămase încă o enigmă la Zăvoi.

Fig. 2: Hartă din anul 1784.

Actualul amplasament al satului care se află pe partea stângă a râului Bistra este

datorat reformelor iniţiate de către împăratul Iosif al II-lea (1780–1790) care reorganizează satele din Banat şi în mod special pe cele din fostul Confiniu militar. Prezenţa valurilor de pământ (Fig. 3) nu a ridicat nici un semn de întrebare cercetătorilor din secolul al XIX-lea3, când se menţionează descoperirea unei monede din aur4 şi a unei cărămizi ştampilate cu inscripţia MID5.

1 Bizerea / Rudneanu 1969. pp. 7-22. 2 Feneşan 1981, 59–60, nr. 15. 3 Milleker 1906, p. 250. 4 Tudor 1968, p. 44. 5 CIL, III, 14496, p. 3.

53

Fig. 3: Zăvoi – „Balta neagră”. Valul de pământ.

Pentru a înţelege mai bine ce sa întâmplat în antichitate pe traseul drumului dintre

Tibiscum la Ulpia Traiana Sarmizegetusa vom recurge la izvoarele istorice antice, hărţi antice şi descoperiri arheologice moderne.

În primul rând vom recurge la menţionarea primelor izvoare istorice care indică traseul armatelor romane spre capitala statului dac condus de Decebal. Itinerariul ne este cunoscut din Tabula Peutingeriana (Fig. 4) care menţionează traseul dintre Lederata şi Tibiscum astfel: Lederata – Apus fl(umen), XII mp (=17,748 km); Apus fl(umen) – Arcidava, XII mp (=17,748 Km); Arcidava – Centum Putei, XII mp (=17,748 km); Centum Putei – Berzobis, XII, mp (= 17,748); Berzobis – Aizis, XII, mp (=17,748 km); Aizis – Caput Bubali, III, mp (=4,437 Km) şi Caput Bubali – Tibiscum, X mp (=14,790 km).

Fig. 4: Tabula Peutingeriana.

54

Traseul presupus pe care l-a urmat împăratul Traian în primul război cu dacii apare menţionat în lucrarea gramaticului Priscianus (Grammatici latini, VI, 13)6 la care găsim: „Traianus in I Dacicorum: inde Berzobim, deinde Aizi processimus”, adică „Traian în I (război) Dacic: de acolo (de la) Berzobim, şi apoi (la Aizi) au avansat pe …”

Aceste informaţii sunt şi rămân deosebit de importante pentru evenimentele petrecute în anul 101 d. Chr. când trupele romane avansează pe ruta citată mai sus.

Un alt izvor istoric deosebit îl reprezintă Dio Cassius (Istoria romană, cartea 67, cap. 6 – 10)7 care descrie cu lux de amănunte evenimentele petrecute atât în timpul lui Domiţian cât şi pe cele din timpul lui Traian. Cum însă am rămas la descrierea traseului urmat de împăratul Traian vom descrie din istoricul roman cartea 67, cap. 6 în care se prezintă acest traseu: „După ce stătu câtva timp la Roma, Traian făcu o expediţie împotriva dacilor, gândindu-se la ceea ce făcuseră ei, supărat pentru banii pe care ei îi luau în fiecare an şi văzând că puterile şi trufia lor cresc, Decebal, aflând de plecarea lui, se înspăimânta, ştiind bine că mai înainte învinsese nu pe romani, ci pe Domiţian, dar că acum va avea să lupte cu romanii şi cu Traian. Traian se deosebesc foarte mult prin dreptate, bărbăţia şi simplicitatea moravurilor sale”. Invocarea iminentului conflict se certifică şi prin inaugurarea drumului roman de la sudul Dunării aşa cum este consemnat pe Tabula Traiana (Fig. 5) de la ieşire din Cazanele Mici în care se menţionează: „ … fiind scobiţi munţii şi substituite podele, s-a refăcu (întregul drum)”.

Fig. 5: Cazanele mici. Tabula Traiana.

Traseul urmat de trupele romane este descris astfel de Dio Cassius în Cartea 68,

cap. 8: „Pe când Traian oştea împotriva dacilor şi se apropiase de Tapae, unde tăbărâseră barbarii, i s-a adus o ciupercă mare, pe care scria cu litere latine că ceilalţi aliaţi şi burii sfătuiesc pe Traian să se întoarcă înapoi şi să facă pace. Traian însă, năpustindu-se asupra lor, văzu pe mulţi dintre ai săi răniţi şi ucise pe mulţi dintre duşmani: şi fiindcă nu mai aveau cu ce lega rănile, se zice că el nu cruţă nici chiar veşmântul său şi-l tăie, ca să

6 Hertz, XVIII, Vol. I, I-XII, 1755 7 Dio Cassius, 67, 6 – 10.

55

facă din el făşii, iar soldaţilor morţi în luptă porunci să li se ridice un altar şi să li se facă în fiecare an sacrificii funebre. Dar când el se apucă să se urce chiar pe culmile munţilor, luând cu pericole munte după munte, şi se apropie şi de scaunul domniei dacice, pe când Lusius, care atacase din altă parte, măcelări pe mulţi şi mulţi încă îi prinse de vii, atunci Decebal trimise soli”.

Aşa cum se poate vedea din relatarea acestui pasaj împăratul Traian pătrunde în Banat fără să i se opună rezistenţă până în apropiere de Tapae, un loc cunoscut încă din anul 88 când Tettius Iulianus îi învinge crunt pe daci. În capitolul 10 al lucrării sale, Dio Cassius descrie acest eveniment asfel: „În războiul dacic se petrecură şi următoarele fapte demne de amintit; (Tettius) Iulian, însărcinat de împărat cu purtarea războiului, între alte măsuri bune, porunci ca soldaţii să-şi scrie pe scuturi numele lor şi pe acele ale centurionilor lor, pentru ca să se poată deosebi mai uşor cei ce se poartă bine de cei ce se poartă rău. Încăierându-se cu duşmanii la Tapae, el ucise foarte mulţi dintre ei: între aceştia, Vezina, care venea în locul al doilea după Decebal, fiindcă nu putuse altfel să scape cu viaţă, căzu într-adins la pământ, făcându-se mort, şi astfel fugi pe ascuns noaptea. Decebal, temându-se ca nu cumva romanii, ca nişte învingători ce erau, să pornească şi spre scaunul domniei lui, tăie arborii care erau primprejur şi rezemă de trunchiuri arme, pentru ca romanii, temându-se să nu fie soldaţi, să se retragă: ceea ce s-a şi întâmplat.”

Citarea izvoarelor antice şi folosirea acestora în decursul timpului au dus la concluzia firească că evenimentele petrecute în primul război s-au desfăşurat astfel: Împăratul Traian aflat în fruntea uneia dintre coloane ar fi înaintat pe drumul Lederata – Tibiscum aşa cum se poate interpreta din scurtul fragment citat de Priscianus din Comentariile lui Traian. Cealaltă coloană a armatei romane se presupune că a înaintat sub conducerea consulului Manius Laberius Maximus, guvernatorul Moesiei Inferior pe traseul destul de dificil al Cernei şi apoi al Depresiunii Timişului.

Ambele coloane ar fi făcut joncţiunea la Tibiscum şi de aici ar fi înaintat pe Valea Bistrei spre Porţile de Fier ale Transilvaniei unde fără nici o bază a fost localizat locul bătăliei de la Tapae.

Cum valurile de pământ de la Zăvoi sunt semnalate pentru prima dată de Marsigli8 şi mai apoi apar pe o hartă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, acestea au început să suscite interesul specialiştilor doar în a doua jumătate a secolului al XX-lea, când este descoperită o cărămidă ce are imprimată ştampila MID9.

Cele mai importante date fizico-geografice sunt cunoscute în timpul celui de-al doilea război mondial în urma unor cercetări de teren efectuate de către academicianul Alexandru Borza10 (Fig. 6).

Analizând studiul de mai sus, academicianul Constantin Daicoviciu menţionează11: „Eu nu m-aş încumeta să declar drept castru valurile de pământ cu pietriş de râu de la Zăvoi, fără o săpătură. Dl. B. o poate face fără nici un pericol. Acolo sunt multe lucruri suspecte care fac pe un specialist să se îndoiască. În definitiv, nu orice val e castru sau cetate, decât pentru amatorii de descoperiri. Ştampila MID de pe cărămidă găsită „aici” e de caracter privat, nu militar (v. CIL III, 14496, 3). E foarte posibil ca în jurul Zăvoiului să fi fost antica statio Agnaviae (aşa o şi localizează unii).

8 Marsigli II, 60, fig. XXIX. 9 IDR III/1, XXXII, pp. 234-235. 10 Borza 1943, pp. 210-217. 11 Daicoviciu 1944, 308; Daicoviciu 1969, pp. 298-299.

56

Fig. 6: Zăvoi, jud. Caraş-Severin. Planul fortificaţiei (după Al. Borza).

Dar, în acest caz, e cu neputinţă ca la Voislova să se fi aflat statio Pons Augusti,

cum „stabileşte” d. Borza. Datele din Tab. Peut. Răstoarnă anume de-a dreptul această localizare. Între Zăvoi şi Voislova distanţa e de 3-4 km., câtă vreme între Agnaviae şi Pons Augusti, Tab. Peut. dă nu mai puţin de 8 mil., adecă vreo 12 km !

Surpriza a apărut în anul 2006 când fosta directoare a şcolii din Zăvoi12 mi-a trimis două pungi cu cioburi, inclusiv însemnările din interior cu scrisul profesorului Hadrian Daicoviciu. În cele două pungi erau două vase distincte, unul cenuşiu (Fig. 7) pe care l-am restaurat şi desenat iar celălalt vas, având pasta roşie cărămizie (Fig. 8) de mai mari dimensiuni, nu am reuşit să-l restaurez lipsind fragmente atât din buză cât şi de la fund.

Vasul cenuşiu (Fig. 7; Pl. I) conţine în pastă mică, cuarţ şi fragmente mici negre, reprezintă o strachină având buza rotunjită spre exterior, umerii vasului proeminenţi, corpul piriform şi fundul inelar. Dimensiunile vasului sunt reprezentate prin diametrul buzei de 24 cm şi înălţimea acestuia de 8 cm.

Vasul care are culoarea cărămiziu roşie (Fig. 8), are o pastă săpunoasă conţinând în interior mică, cuarţ şi piatră de var. În biletele existente în cele două pungi se menţionează faptul că provin din val în campania anului 1967, fără nici un alt detaliu.

Din observaţiile efectuate în teren cercetările efectuate în anul 1967 se plasează la cca. 25 de metri de colţul nord-vestic al incintei. Aceste cercetări se pare că s-au materializat printr-o secţiune magistrală de 50 X 2 m care a tăiat valul de pământ şi care a pătruns şi în şanţul de apărare ?

12 Mulţumim pe această cale D-nei prof. Oltea Buzzi care ne-a pus la dispoziţie materialul arheologic

prezentat de noi.

57

Fig. 7: Zăvoi - „Balta neagră”. Strachină cenuşie descoperită în anul 1967

Fig. 8: Zăvoi - „Balta neagră”. Fragmente cărămizii de amforă

descoperită în anul 1967.

58

În urmă cu mai bine de 10 ani, mai precis în anul 1997 împreună cu Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca am demarat un proiect de cercetare de teren13 a aşezărilor romane aflate între Tibiscum şi Ulpia Traiana Sarmizegetusa. În cadrul acestui proiect am cercetat pas cu pas întreaga incintă a valurilor de pământ de la Zăvoi. Cu această ocazie nu am descoperit nici un fragment ceramic sau un alt obiect care să reprezinte interes arheologic.

În urma solicitării depuse la Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional a judeţului Caraş-Severin14 privind obţinerea Certificatului de descărcare de sarcină arheologică în interiorul fortificaţiei antice de la Zăvoi, am efectuat o cercetare arheologică15 pe proprietatea solicitantului16, unde s-a cercetat valul de pământ pe o lungime de 11 m şi s-a efectuat în interior, la 10 m de val un sondaj arheologic cu dimensiunile de 4 X 1,5 m.

Cercetările efectuate în primăvara anului 2008 au vizat în principal valul cercetat de către Constantin Daicoviciu în anul 1967, săpătură rămasă deschisă şi utilizată de proprietarul terenului ca şi cale de acces17.

Aşa cum am menţionat mai sus în primăvara anului 2008 am curăţat valul cercetat (Fig. 9) de către predecesorii noştri şi am reuşit să identificăm o situaţie stratigrafică deosebită pe o lungime de 11 m, până la adâncimea de 3,20 m.

Fig. 9: Zăvoi - „Balta neagră”. Profilul valului cercetat în anul 2008.

13 Proiectul denumit „Teritoriul Ulpiei Traiana Sarmizegetusa” a fost condus de către D-nul prof. Univ. Dr.

Ioan Piso şi a fost format din lector Univ. Al. Diaconescu, Emilian Bota şi Adrian Ardeţ. 14 Sub nr. 11/11.01.2008 privind obţinerea Certificatului de descărcare de sarcină arheologică pentru:

CONSTRUIRE CABANĂ DIN LEMN în zona Balta Neagră-Fâneţe. 15 Colectivul de cercetare a fot format din dr. Adrian Ardeţ, responsabil ştiinţific şi Dimitrie Negrei şi

Octavian Popescu de la Muzeul din Caransebeş. 16 Nicolae Albulescu proprietar al terenului. 17 Ardeţ / Ardeţ / Negrei 2010, nr. 171, pp. 319-320.

59

Din punct de vedere stratigrafic (pl. II, Fig. 10) valul a fost construit pe un pat de pietriş şi nisip care la adâncimea de 0,75 m este acoperit de un strat de 2-5 cm de arsură.

Fig. 10: Zăvoi - „Balta neagră”. Profilul stratigrafic de nord al valului cercetat în anul 2008.

Peste această peliculă constatăm de-o parte şi de alta a valului respectiv în carourile

2 şi 4 dispunerea alternativ a gliilor cu pământ şi nisp care să menţină miezul valului construit din pietriş scos din şanţul aflat în exterior. Gliile descoperite ajung până la înălţimea de 1,50 m peste care constatăm un strat de cca. 70 cm de pietriş de râu.

Întreaga substrucţie este acoperită pe toată lungimea de un strat de pietriş amestecat cu pământ ce atinge înălţimea de 2,50 m. Peste acest strat s-a depus pământul modern ce reprezintă cca. 0,70 m.

De-o parte şi alta, valul, atât în exterior cât şi în interior, este acoperit cu un strat de pământ amestecat cu nisip.

În caroul 1 am descoperit şi o porţiune din şanţul acestei fortificaţii pe care nu am mai cercetat-o atât datorită traversării zonei de către drumul comunal cât şi a lipsei de forţă de muncă pentru cercetarea unui şanţ de apărare.

Din cele prezentate până în prezent putem preciza că ne aflăm în faţa unui val şi şanţ antic (lipsa materialului arheologic ne face să nu putem data momentul construcţiei) care respectă structura de construcţie romană a fortificaţiilor de pământ, probabil un castru de etapă din timpul campaniilor traianee18?

La 10 m de valul de pământ în zona în care se intenţionează a se construi cabana din lemn, am efectuat un sondaj arheologic cu dimensiunile de 4 X 1,5 m şi o adâncime de 0,90 m. Am reuşit să identificăm la 0,20 m un strat de pietriş aluvionar care reprezintă de fapt nivelul de pământ viu, peste care am surprins un strat afânat de bolovani de râu amestecaţi cu pământ de cca. 0,40 cm, peste care se află glia modernă formată din pământ şi pietre de cca. 0,35 m.

18 IDR III/1, p. 234.

60

Nu am identificat nici un nivel arheologic antic, chiar dacă suntem în interiorul fortificaţiei.

Din punct de vedere ştiinţific, dacă presupunem că suntem într-o fortificaţie romană zona cercetată de noi se află în partea cunoscută sub denumirea de raetentura, mai precis în terenul din interiorul incintei unde se aflau grajdurile sau silozurile pentru rezervele soldaţilor.

Atât cercetarea efectuată la acest sondaj cât şi curăţarea valului de pământ nu au adus noi lămuriri în ceace priveşte evoluţia incintei fortificate de la Zăvoi.

Această fortificaţie este considerată ca fiind „castru de marş”19 din timpul războaielor daco – romane, cu şanţ de apărare şi val de pământ cu miez de piatră20.

Din prezentarea noastră, dar aşa cum se prezintă cercetările arheologice de până acum nu putem data exact când a fost ridicată această fortificaţie. Cert este faptul că acesta este al patrulea castru (450 X 350 m = 15,75 Ha) ca suprafaţă din Dacia, după castrele legionare de la Apulum21 (750 X 500 m = 37,5 ha), Potaissa22 (573 X 408 m = 23,37 Ha) şi Berzobis23 (490 X 410 m = 20 Ha.

Următoarea fortificaţie cunoscută din Dacia o reprezintă, castrul de la Poiana (Ciuperceni)24 aflat pe limesul transalutan cu dimensiunile de 350 X 390 m = 13,6 Ha25.

Nici un castru cunoscut ca fiind „de marş” din zona munţilor Şurianu nu depăşeşte o suprafaţă de 7 Ha. În toate castrele de marş ce au avut val de pământ au fost descoperite urme materiale (cărămizi, ţigle etc).

După suprafaţa ocupată castrele legionare se înscriu26: 1. Între 20 şi 40 de Ha de pământ, Legiunea a XIII Gemina la Apulum (37,5 Ha),

Legiunea a V-a Macedonica la Potaissa (23,37 Ha) şi Legiunea a IV-a Flavia Felix, la Berzobis (20 Ha).

2. Între 10 şi 20 de Ha de pământ, Castrul roman de la Zăvoi (15,75 Ha) şi Castrul roman de la Poiana – Ciuperceni (13,6 Ha).

Restul castrelor romane din Dacia au o suprafaţă mai mică de 10 Ha, între 5 şi 10 hectare aflându-se următoarele castre: castrul Comărnicel II27 cu laturile de 300 X 260 m (7,8 Ha), castrul Băniţa aflat pe muntele Jigorul Mare ce are laturile de 310 X 240 m (7,4 Ha), ambele castre de marş, urmează castrul roman de la Porolissum28 cu laturile de 294 X 266 m (6,9 Ha), castrul de marş Comărnicel I29 aflat la 1896 m altitudine lângă localitatea Baru Mare cu dimensiunile de 300 X 195 m (5,8 Ha) şi castrul militar de la Tibiscum30 cu suprafaţa de 320 X 170 m (5,4 Ha). Pentru restul castrelor militare din Dacia suprafeţele merg de la 0,2 Ha, în cazul castrul roman Caput Stenarum31 (Boiţa, jud. Sibiu), ce are laturile de 47 X 46 m şi ajung până la 5,8 ha, castrul militar Ponce Vetus32 (Hoghiz, jud. Braşov) ce are laturile de 220 X 165 m. 19 IDR III/1, p. 234. 20 Ferenczi, 1982-1983, p. 186. 21 Moga, 1985, pp. 34-40. 22 Bărbulescu, 1994 23 Protase 1967, pp. 49-51; Moga, 1971, pp. 51-58. 24 Cătăniciu, 1997, p. 62. 25 Vlădescu 1986, p. 86, pct. 30. 26 Marcu 2009, pp. 26-246. 27 Ferenczi 1982-1983, pp. 186-187. 28 N. Gudea 1989. 29 Daicoviciu 1937-1940, 311; Daicoviciu / Ferenczi 1951, 44, p. 114. 30 Marcu 2009, pp. 162-174. 31 Lupu, pp. 71 – 206. 32 Protase, 2003, pp. 125-134

61

Existenţa fortificaţiei de mari dimensiuni de la Zăvoi, presupune folosirea acestuia de către o legiune în luptele dintre daci şi romani. Sistemul de construcţie al valului de pământ, în actualul stadiu al cercetărilor este fără nici o discuţie de factură romană, problema care se pune o constituie datarea acestuia care pentru moment rămâne încă de domeniul speculaţiilor.

Prezenţa la cca. 400 m nord de incinta fortificată, în cimitirul satului a cărămizilor romane dintre care şi cea cu ştampila COH I S33 a ridicat problema localizării anticei localităţi Agnaviae de pe Tabula Poetingeriana cu incinta fortificată de la Zăvoi. Între fortificaţia de la Zăvoi şi castrul roman de la Tibiscum este o distanţă de 16,82 Km. Pe Tabula Peutingeriana sunt indicate XIIII mile romane, adică 20,748 km, distanţă acoperită până la Voislova (Fig. 11), unde se află o aşezare romană în care a apărut o inscripţie şi cărămizi romane34.

Poate că cercetările arheologice viitoare pe care le preconizăm a le efectua în apropierea cimitirului din sat ne vor elucida asupra acestei aşezări romane.

Semnalarea în anul 1976 la cca. 350 m est de incinta fortificată (Pl. III) şi 50 m nord spre râul Bistra, în cimitirul satului a cărămizilor romane dintre care şi cea cu ştampila COH I S35 a ridicat o serie de probleme rămase de-a lungul anilor doar la stadiul de ipoteze.

În primăvara anului 2009, mai precis în data de 10 martie, autorităţile locale, m-au anunţat de apariţia unor ziduri groase din piatră legate cu mortar în cimitirul satului, unde urma să fie înmormântată o persoană.

Fig. 11: Harta reprezentând distanţa dintre Tibiscum şi Zăvoi.

33 Bozu 1976, pp. 131-133. 34 IDR III/1, nr. 271, p. 235. 35 Bozu 1976, pp. 131-133.

62

Fig. 12: Zăvoi - Cimitirul Ortodox. Camera B (caldarium).

Ca urmare a acestui anunţ, m-am deplasat la faţa locului unde am hotărât, de comun

acord cu primarul şi preotul, înmormântarea în altă parte a cimitirului a persoanei decedate. Din momentul apariţiei primelor ziduri ne-am propus doar recuperarea materialului

arheologic şi dezvelirea unei părţi din construcţie36. Lucrurile au luat o altă turnură decât cea pe care am preconizat-o, datorită apariţiei

bazinului de apă caldă dar şi extinderii ruinelor antice în curtea unui locuitor al comunei Zăvoi, care a fost de comun acord să extindem cercetările în grădină.

Am trasat o suprafaţă cu dimensiunile de 15 X 15 metrii orientată nord – sud, pe care am împărţit-o în carouri de 2 X 2 m. Extinderea cercetărilor am făcut-o numai spre sud, unde se află grădina casei cu nr. 140.

Cercetarea arheologică efectuată la Zăvoi – Cimitirul Ortodox a fost eşalonată pe două perioade calendaristice reprezentând lunile martie–mai şi iunie–iulie 2009 având sprijinul material şi moral din partea autorităţilor judeţene37 şi al primăriei comunei38.

Din primele cercetări ne-am dat seama că suntem în faţa unui complex de băi antice acoperite de un strat de pământ şi moloz modern. Zidurile ce au lăţimea pe toată suprafaţa cercetată de 0,65 m, sunt realizate din piatră fasonată de carieră foarte bine lucrată şi legată cu mortar de foarte bună calitate (Pl. IV).

Prima încăpere dezvelită o reprezintă caldarium-ul sau Camera B (Fig. 12) cum am denumit-o noi şi are dimensiunile de 3,70 X 2 m. Această cameră am curăţat-o până la podeaua de opus signinum, mai bine zis până la adâncimea de 0,80 m. Această încăpere a fost căptuşită cu pereţi groşi de opus signinum ce ating dimensiunea de 0,40 m. La bază pot fi observate urmele lăsate de la pilele de hypocaustum.

36 Ardeţ / Ardeţ / Negrei 2009, nr. 172, pp. 320-321. 37 D.J.C.C.P.C.N. Caraş-Severin prin Doamna director dr. Ada Chisăliţă. 38 Primăria comunei Zăvoi prin D-nul primar Antonie Bunei.

63

Fig. 13. Zăvoi - Cimitirul Ortodox. Camera A.

Următoarea încăpere o reprezintă Camera A (Fig. 13) ce are dimensiunile de 4,50

X 5 m şi care a fost curăţată până la adâncimea de 1,00 m unde am dat de baza de opus signinum, pe care am reuşit să mai descoperim 10 cărămizi cu dimensiunile de 32 X 30 cm ce au rol de pile de hypocaustum.

Încăperea D (Fig. 14) cu dimensiunile de 3,70 X 2,40 m am curăţat-o numai parţial datorită prezenţei unui nuc pe care l-am ocrotit şi nu l-am tăiat. Am cercetat numai o porţiune de 2 X 40 m până la adâncimea de 0,60 m şi care se compune dintr-un strat compact de lut galben.

Fig. 14. Zăvoi - Cimitirul Ortodox. Încăperea D care este traversată de canal.

64

Camera C (Fig. 15) se pare că reprezintă frigidarium, cu dimensiunile de 3,70 X 5 m a fost cercetată parţial datorită existenţei în interiorul acesteia a unui mormânt actual. Am reuşit însă să curăţăm o parte din cameră care este căptuşită cu pereţi de opus signinum ce au grosimea de 0,25 m iar baza este realizată tot din opus signinum. Pe pereţi am constatat existenţa unor tegulae (Fig. 16) dreptunghiulare ce au cant pentru îmbinare. Acestea seamănă cu tipul de ţigle „solzi” folosit la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Fig. 15. Zăvoi - Cimitirul Ortodox. Camera C (frigidarium).

Fig. 16. Zăvoi - Cimitirul Ortodox. Fragment tegulae romane ce au cant pentru îmbinare.

65

A doua etapă de cercetare de la Zăvoi am efectuat-o în perioada lunilor iunie-iulie, când am dezvelit încăperile E şi F.

Încăperea E (Fig. 17) are dimensiunile de 8,30 X 3 m şi o absidă cu lăţimea de 4 m şi deschiderea acesteia de 2 m. În cea mai mare parte din băile cercetate în Dacia (Castre), încăperea în care se află absida este destinată bazinului de apă caldă „caldarium”, numai că în cazul nostru nu avem nici un indiciu în acest sens şi după structură suntem mai aproape de un tepidaur. În primul rând această încăpere este căptuşită de un strat de cca. 1-2 cm de opus signinum pentru a o proteja de infiltraţiile de fum de la instalaţia de hypocaustum. Au fost descoperite şi 6 cărămizi cu rol de pile.

La sud de această încăpere se află un zid din piatră ce are lungimea de 2,30 m şi care nu închide încăperea, ci permite trecerea aerului cald la următoarea încăpere pe care nu am mai reuşit să o cercetăm.

Fig. 17. Zăvoi - Cimitirul Ortodox. Încăperea E (tepidaur).

Cea mai interesantă şi cea mai importantă încăpere o reprezintă camera F (Fig. 18)

cu dimensiunile de 8,5 X 6 m ce se pare că ar reprezenta apodyteriumul. Această încăpere este străbătută de un canal cu lăţimea de 0,30 m pe care la adâncimea de 0,50 m sunt puse cărămizi. La rândul său, canalul este acoperit de lespezi mari de piatră de carieră cu dimensiunile de 1 X 0,60 m, care sunt acoperite de un strat de piatră de râu, peste care se află un strat compact de opus signinum pe care se aflau bucăţi dreptunghiulare de gresie (Fig. 19) cu dimensiunile de 11 x 5 x 3 cm ce aveau rol de paviment. Nu am găsit nici o bucată in situ, dar structura cât şi tehnica de execuţie este similară cu încăperile în care au fost descoperite mozaicuri romane.

Întreg complexul este construit din piatră de carieră fasonată legată cu mortar. În interiorul încăperii încălzite prin podea se mai păstrează câteva cărămizi ce au fost folosite ca pile pentru susţinerea podelei (suspensura) din care se mai păstrează doar o singură bucată.

Materialul arheologic este destul de sărăcăcios şi este reprezentat doar prin câteva fragmente ceramice, cuie şi cărămizi care în majoritate au fost descoperite în canale.

66

Fig. 18. Zăvoi - Cimitirul Ortodox. Camera F (apodyterium).

Canalele au fost colmatate încă din antichitate aşa cum rezultă din descoperirea

unei monede (Fig. 20) din timpul Sabinei (126 d.Chr), soţia împăratului Hadrian. În actualul stadiu al cercetărilor se pare că suntem în faţa unui complex de băi

asemănătoare doar cu cele destinate celor mai importante personalităţi. Asemănările sunt izbitoare, păstrând totuşi proporţiile cu acest tip de construcţii cunoscute la Roma (Thermele lui Caracalla) sau în Pompei. O altă asemănare însă mult mai aproape de noi o constituie construcţia de tip DOMUS, pe care am cercetat-o în perioada 1985-1989 la Ulpia Traiana Sarmizegetusa şi care reprezintă Domus Procuratoris.

Fig. 19. Zăvoi - Cimitirul Ortodox. Paviment dreptunghiular.

67

Fig. 20. Zăvoi - Cimitirul Ortodox. Monedă romană din timpul

împărătesei Sabina (126 d. Chr.) Diferenţa dintre cele două rezidă atât din calitatea lucrării cât şi a materialului

folosit, care în cazul descoperirii de la Zăvoi este net superioară celei de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa.

În perioada imediat următoare propunem conservarea primară a întregului complex şi punerea în valoare din punct de vedere turistic.

Pentru anul viitor intenţionăm extinderea cercetărilor pe latura de sud unde se extind încăperile destinate cu hypocaust.

Bibliografie Izvoare: Dio Cassius Dio Cassius, Istoria romană, cartea 67, cap. 6 – 10. Priscianus Priscianus, Grammatici latini, VI, 13 Tabula Peutingeriana Tabula Peutingeriana, Segmentum VII.

Ardeţ / Ardeţ / Negrei 2010, nr. 171 = A. Ardeţ, L. C. Ardeţ, D. P. Negrei, Cercetările arheologice de la Zăvoi, jud. Caraş – Severin „Balata Neagră – Fîneţe, în „Cronica cercetărilor arheologice din România. Campania 2009”, Bucureşti, 2010, Nr. 171, pp. 319 – 320.

Ardeţ / Ardeţ / Negrei 2010, nr. 172 = A. Ardeţ, L. C. Ardeţ, D. P. Negrei, Cercetările arheologice de la Zăvoi, jud. Caraş – Severin, Cimitirul Ortodox, în „Cronica cercetărilor arheologice din România. Campania 2009”, Bucureşti, 2010, Nr. 172, pp. 319 – 320.

Bărbulescu 1994 = M. Bărbulescu, Potaissa, Studiu monografic, Turda, 1994 Bizerea / Rudeanu 1969 = M. Bizerea, C. Rudneanu, Consideraţii istorico – geografice

asupra districtului autonom al Caransebeşului în Evul Mediu, în „Studii de istoria Banatului”, I, Timişoara, 1969, pp. 7-22.

Borza 1943 = Al. Borza, Cetăţile romane dintre Tibiscum şi Sarmizegetusa, în „Revista Institutului Social Banat – Crişana”, Anul XI, mai-iunie, 1943, Timişora, pp. 210-217.

Bozu 1976 = O. Bozu, Cohors I Sagittariorum la Zăvoi (Judeţul Caraş-Severin), în „Banatica”, 4, Reşiţa, 1977, pp. 131-133.

68

Cătăniciu 1997 = Ioana B. Cătăniciu, Muntenia în sistemul defensiv al Imperiului Roman (sec. I-III p. Chr.), Alexandria, 1997

CIL III = Corpus Inscriptionem latinarum, III, 14496, 3. Daicoviciu 1937 – 1940 = C. Daicoviciu, Neue Mitteilungen aus Dacien, în „Dacia”, VII-

VIII, 1937-1940, Daicoviciu 1944 = C. Daicoviciu, Recenzie, Al. Borza, Banatul în timpul

romanilor, Timişoara, 1943, în „AISC”, IV, 1941-1943, Sibiu 1944,

Daicoviciu 1969 = C. Daicoviciu, Dacica, Cluj, 1969 Daicoviciu / Ferenczi 1951 = C. Daicoviciu, Al. Ferenczi, Aşezările dacice din Munţii

Orăştiei, Bucureşti, 1951 Feneşan 1981 = C. Feneşan, Documente medievale bănăţene (1440 – 1653),

Timişoara, Ed. Facla, 1981 Ferenczi 1982 – 1983 = Stefan Ferenczi, Observaţii tipologice şi comparative cu privire

la castrele de mars romane situate în zona cetăţilor dacice din Munţii Şurianului, în „Sargetia”, XVI-XVII, 1982-1983

Gudea 1989 = N. Gudea, Porolissum. Un complex daco-roman de la marginea de Nord a Imperiului Roman. I. Săpături şi descoperiri arheologice până în anul 1977, în „ActaMP XIII”, Zalău, 1989.

Hertz 1755 = M. Hertz, Prisciani, Grammatici Caesariensis, Institutionum Grammaticarum, „Libri” XVIII, Vol. I, Libros I-XII contines, Lipsiae, MDCCLV

IDR III/1 = Inscriptiones Daciae Romanae, Vol. III/1, Bucureşti, 1977 Lupu 2002 = N. Lupu, Staţiunea romană de la Boiţa (jud. Sibiu), în „Acta

Terrae Septemcastrensis”, I, Sibiu 2002, pp. 71 – 206 Marcu 2009 = F. Marcu, Organizarea internă a castrelor din Dacia, Ed.

Mega, Cluj – Napoca, 2009. Marsigli 1726 = Danubius Pannonico-Mysicus, observationibus geographicis,

astronomicis, physicis perlustratus ab Aloysio Ferd. Com. Marsili. Hagae-Amstelodami, II 1726 (cf. IDR III/1 pp. 19-20)

Milleker 1906 = B. Felix Milleker, Délmagyarorszag régiségleletei, Timişoara, 1906

Moga 1971 = M. Moga, Castrul Berzobis, în „Tibiscus”, I, 1971, pp. 51-58 Moga 1985 = V. Moga, Din istoria militară a Daciei Romane. Legiunea XIII

Gemina, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1985 Protase 1967 = D. Protase, Legio IIII Flavia la nordul Dunării şi apartenenţa

Banatului şi Olteniei de vest la provincia Dacia, în „ActaMN”, IV, 1967, pp. 49-51;

Protase 2003 = D. Protase, Descoperiri şi date inedite privind castrul roman de la Hoghiz (Découvertes et dates inédites concernant le castre romain de Hoghiz). în „Studia Historica et Theologica”, Iaşi, 2003, pp.125-134

Tudor 1968. = D. Tudor, Oraşe, târguri şi sate în Dacia Romană, Bucureşti, 1968.

Vlădescu 1986 = Cristian M. Vlădescu, Fortificaţiile romane din Dacia Inferior, Craiova, 1986

Lista figurilor şi a planşelor: Fig. 1: Harta generală a Văii Bistrei. Fig. 2: Hartă din anul 1784. Fig. 3: Zăvoi – „Balta neagră”. Valul de pământ. Fig. 4: Tabula Peutingeriana. Fig. 5: Cazanele mici. Tabula Traiana. Fig. 6: Zăvoi, jud. Caraş-Severin. Planul fortificaţiei (după Al. Borza). Fig. 7: Zăvoi - „Balta neagră”. Strachină cenuşie descoperită în anul 1967. Fig. 8: Zăvoi - „Balta neagră”. Fragmente cărămizii de amforă descoperită în anul 1967.

69

Fig. 9: Zăvoi - „Balta neagră”. Profilul valului cercetat în anul 2008. Fig. 10: Zăvoi - „Balta neagră”. Profilul stratigrafic de nord al valului cercetat în anul 2008. Fig. 11: Harta reprezentând distanţa dintre Tibiscum şi Zăvoi. Fig. 12: Zăvoi - Cimitirul Ortodox. Camera B (caldarium). Fig. 13. Zăvoi - Cimitirul Ortodox. Camera A. Fig. 14. Zăvoi - Cimitirul Ortodox. Încăperea D care este traversată de canal. Fig. 15. Zăvoi - Cimitirul Ortodox. Camera C (frigidarium). Fig. 16. Zăvoi - Cimitirul Ortodox. Fragment tegulae romane ce au cant pentru îmbinare. Fig. 17. Zăvoi - Cimitirul Ortodox. Încăperea E (tepidaur). Fig. 18. Zăvoi - Cimitirul Ortodox. Camera F (apodyterium). Fig. 19. Zăvoi - Cimitirul Ortodox. Paviment dreptunghiular. Fig. 20. Zăvoi - Cimitirul Ortodox. Monedă romană din timpul împărătesei Sabina (126 d. Chr.) Pl. I. Zăvoi. Vas cenuşiu (strachină). Pl. II. Zăvoi. Profilul stratigrafic de nord al valului. Pl. III. Zăvoi. A. Amplasarea fortificaţiei romane. B. Domus - ul roman. Pl. IV. Zăvoi. Planul cercetărilor efectuate în anul 2009 la Domus.

DOMUS ROMANORUM DA ZAVOI (CONTEA DI CARAS-SEVERIN) (Riassunto)

In quello del XVIII secolo delle mappe datate dal 1784 e può essere di Vienna visto nel villaggio

ZAVOI situato ai piedi di Poiana Rusca, sul lato destro del fiume Bistrita. Come si può vedere su questa mappa villaggio si estende lungo il torrente che scorre dalle montagne. Anche su questa mappa si può vedere nel profilo rettangolare delle onde di terra rimaneva un enigma per ZAVOI.

Nel 2008, la ricerca archeologica è stata effettuata, evidenziato da una sezione trasversale sull'onda di terra con una lunghezza di 11 m per 10 m di distanza è stato condotto un sondaggio archeologico con dimensioni di 4 x 1,5 m..

Come vedetre stratigrafica (pl. II, fig. 10) onda è stata costruita su un letto di ghiaia e sabbia ad una profondità di 0,75 m è coperto da uno strato di 2-5 cm di masterizzazione.

Su questo strato troviamo il lato del velo nelle piazze 2 e 4 rispettivamente alternati disposizione di terra e sabbia per mantenere l'onda nucleo costruito di ghiaia fuori dal fosso situato sulla parte esterna. Glia di terreno scoperto per raggiungere una altezza di 1,50 m sopra si trova uno strato di ca. 70 cm di ghiaia di fiume.

Stratigrafia è coperto per tutta la lunghezza di uno strato di ghiaia misto con terreno che raggiunge un'altezza di 2,50 m. Su questo strato è stato depositato terra moderna che è circa. 0,70 m.

Da un lato, e un'altra onda sia all'interno che all'esterno è ricoperta da uno strato di terra mista a sabbia.

In una griglia ho trovato una parte del fossato fortificazione che non ho studiato così a causa della strada che attraversa un'area comunale e la mancanza di manodopera per la ricerca di una difesa fosso.

Nella primavera del 2009, cioè il 10 marzo, le autorità locali, ho annunciato la presenza di muri spessi di pietra e malta nel cimitero del paese, dove una persona era di essere sepolto .

L'intero complesso è costruito di malta cava di pietra a forma di. All'interno del riscaldamento degli ambienti, piano, ci sono ancora alcuni mattoni che sono stati utilizzati come pali per il sostegno al piano (suspensura) di cui ci sono ancora solo un pezzo.

Il materiale archeologico è abbastanza povero ed è rappresentato solo da alcuni frammenti di ceramica, di pietra e mattoni che la maggior parte sono stati trovati in canali.

Canali sono stati otturati fin dall'antichità, come dimostra il ritrovamento di una moneta (fig. 20) durante Sabina (126 dC), moglie dell'imperatore Adriano.

Nella fase attuale della ricerca sembra che siamo di fronte ad un complesso di bagni come solo quelli per i più importanti.

70

Pl. I. Zăvoi. Vas cenuşiu (strachină).

Pl. II. Zăvoi. Profilul stratigrafic de nord al valului.

71

Pl. III. Zăvoi. A. Amplasarea fortificaţiei romane. B. Domus - ul roman.

72

Pl. IV. Zăvoi. Planul cercetărilor efectuate în anul 2009 la Domus.

73

IZVOARE LITERARE ANTICE REFERITOARE LA ANUMITE PRACTICI AGRARE ROMANE, CU OCAZIA CERIALIEI

Florin GOLBAN Universitatea de Vest Timişoara

În lucrarea de faţă am urmărit surprinderea ritualurilor agrare romane, ce ţin de sărbătoarea Cerealia, aşa cum au fost ele prezentate de către autorii antici. Considerând extrem de interesant un asemenea subiect, voi încerca în cele ce urmează să creionez, pe baza materialului bibliografic (izvoare literare antice), anumite rituri romane de asigurare a fertilităţii şi practicile legate de zeiţa Ceres.

Ceres era zeiţa recoltei şi a grâului, în mitologia romană, provenită dintr-o veche divinitate italică, agrară şi din zeiţa greacă Demeter. Mai exact, adoptarea zeiţei de către romani datează din anul 496 a. Ch. din timpul dictatorului Postumus. În 493 a. Ch. s-a construit un templu pentru Ceres1.

Romanii o răsfăţau flava Ceres „blonda Ceres”, atribuindu-i un epitet cromatic, flava, care trimite direct către „aurul” grânelor coapte din toiul verii. Pentru a înţelege mai bine personalitatea zeiţei, a locului privilegiat pe care îl ocupa în panteonul zeităţilor romane, trebuie să luăm în considerare faptul că numele ei este raportat la verbul creare (a crea) şi la derivatul acestuia, crescere (a creşte). Zeiţa Ceres devine o divinitate a sporului întruchipat în Cerealia2.

Potrivit legendei, Ceres, nu Jupiter, i-a învăţat pe oameni agricultura. Jupiter i-a silit să o practice, curmând moleşeala Vârstei de Aur. Zeiţa făcătoare a grâului, de milă, deoarece până atunci oamenii au trăit cu ghindă şi rădăcini, a destăinuit prima dată lui Triptalen măiestria semănatului, care a răspândit-o mai departe, celorlalţi latini. Odată cu seminţele, oamenii au fost îmblânziţi şi au „căpătat simţul pentru avuţie, pentru stăpânire a moşiilor şi pentru iubire de patrie. Oamenii au învăţat să fie statornici, să nu mai fie răi şi să trăiască în bună rânduială”. Pe lângă conotaţiile cerialiere, de învăţare a oamenilor să are şi să semene, exista credinţa că Ceres ar fi dat prima lege oamenilor, căpătând şi epitetul de Legifera3.

„Întâia oară Ceres A statornicit ca oamenii să-nveţe Cu fierul plugului să-ntoarne brazda. Când îndestul nu mai făceau nici ghindă, Nici poame codrii sfinţi, iar la Dodona Oracolul vestea: lipsi-va hrana…”4. Ovidiu surprinde mai frumos şi mai concret ce s-a întâmplat după trecerea de la

Vârsta de Aur, la obţinerea hranei prin sudoarea frunţii: „Vin ale Cererei jocuri; de lămuriri nu-i nevoie: Faptele bune şi-ale ei daruri cu toţi le vedem. Primilor oameni drept hrană slujitu-le-au verzile ierburi Care creşteau din pământ, fără-a le fi semănat.

1 Tudor 1982, p. 184. 2 Tohăneanu 1995, pp. 100-101. 3 Bojincă 1832, p. 101. 4 Vergilius, Georgice, I, p. 135.

74

Ei culegeau de pe jos câteodată iarba cea vie, Alteori din copaci fragede frunze mâncau. Ghinda apoi s-a ivit; cât de bună părutu-le-a ghinda! Mare-avuţie era rodul de ţeapăn stejar. Ceres întâi i-a-mbiat pe oameni cu-o hrană mai bună, Ghinda o înlocui ea cu mâncări mai de soi. Ea în jug i-a silit pe tauri să-şi plece grumajii: Soarele-atunci ţărna brăzdat-o văzu. Preţ avea numai arama, metalul calib sta ascuns; vai, Bine era să fi fost veşnic nedescoperit! Pacea-i iubită de Ceres; ţărani vă rugaţi pentru pace Veşnică şi un prinţ paşnic mereu să aveţi. Voi s-o cinstiţi pe zeiţă cu grâu şi cu sare ce joacă”5. Ovidiu, cu deosebit talent, surprinde perioada arhaică aşa cum a fost, cu oameni ce

se îndeletniceau cu culesul şi vânatul, fără să cunoască prelucrarea fierului şi nici meşteşugul agriculturii. Poetul încearcă să scoată în evidenţă meritele zeiţei, nimeni alta decât „zeiţa grâului” şi cea care i-a scos pe oameni din obscuritate.

Ceres, zeiţa vegetaţiei, era deseori numită Alma Mater (Mamă care te hrăneşte). Apoi, de la această expresie, poeţii latini au făcut o extensie, sintagma desemnând patria. Evoluţia subînţelesului sintagmei a continuat, devenind o caracteristică a universităţii, în sensul că ea este „ca o mamă care dă hrană spirituală”6.

Romanii o serbau prin jocuri populare, procesiuni, sacrificii sau alte manifestări festive: Ludi Cereales sau Cerialia, între 12-19 aprilie. Ceres era adorată mai mult în Campania şi Sicilia, unde se afla grânarul italic. Cultul lui Ceres era inclus în rândul, „sacra peregrina”, alături de cultele lui Esculap şi Magna Mater. Ceremonialul sărbătorii a fost stabilit de la început, imitând ritualul sărbătorii greceşti închinate zeiţei Demeter7.

Marcus Tullius Cicero nu a realizat că, pledoaria sa religioasă, care nu are nimic de-a face cu „practica obişnuită a tribunalelor şi cu genul folosit zilnic în discursurile judiciare”, ne va oferi, peste arc de timp, informaţii deosebite pentru a susţine cele afirmate mai sus: „Este o veche credinţă, care se întemeiază pe foarte vechi scrieri şi monumente ale grecilor, că insula Sicilia a fost închinată în întregime zeiţelor Ceres şi Libera. Dacă celelalte popoare cred aşa, cu atât mai mult sunt convinşi sicilienii de această credinţă, aşa încât ea pare sădită şi adânc înrădăcinată în sufletele lor. Căci ei cred că aceste zeiţe s-au născut pe acele meleaguri, că grânele au fost descoperite mai întâi pe acel pământ…”8.

Citind cu atenţie textul lui Cicero, observăm şi câteva elemente legate de ritul zeiţei: „Există la catanieni (Catania, Sicilia) un sanctuar al zeiţei Ceres, cinstit cu aceeaşi veneraţie ca şi la Roma, ca şi aproape pe întreg pământul. În fundul acestui sanctuar era o statuie străveche a zeiţei Ceres, despre care bărbaţii nu numai că nu ştiu cum arată, dar nici măcar că se află acolo. Căci bărbaţii n-au voie să intre în acest sanctuar; e obiceiul ca femei şi fecioare să facă ceremoniile”9.

Între Ludi Megalenses şi Ludi Cereales exista o similitudine: cina comună. Prima sărbătoare comemora venirea lui Magna Mater în Roma, în 204 î. Hr. La respectiva cină

5 Ovidiu, Fastele, IV, 393-409. 6 Berg 1969, p. 33. 7 Daremberg, Saglio, s. v. Ceres. 8 Cicero, Despre statui, XLVIII. 9 Ibidem, XLV.

75

participau doar patricienii. Se făcea schimbul reciproc de ospitalitate şi se ţineau mese grandioase. Ludi Cereales reprezentau întoarcerea Proserpinei (fiica lui Ceres) pe pământ. Cina avea loc doar în ultima zi a sărbătorii, pe 19 aprilie. De data aceasta doar plebeii participau, patricienii bucurându-se de ospeţe cu câteva zile înainte la cealaltă sărbătoare10.

În cinstea lui Ceres nu se jertfeau boi, ci scroafe, pe motiv că acestea distrugeau culturile, iar boii erau folosiţi la muncile câmpului:

„Voi s-o cinstiţi pe zeiţă cu grâu şi cu sare ce joacă Şi pe altarele vechi bobi de tămâie puneţi, Dacă tămâie n-aveţi, aprindeţi făclii răşinoase: Zeei îi place, chiar mic, darul de este curat. Preoţi sumeşi, depărtaţi de boi ale voastre cuţite: Boul e bun la arat; scroafe trândave jertfiţi. Să nu loviţi cu securea cerbiceea din jug; să trăiască Şi să tragă mereu brazde în asprul pământ”11. Pe lângă semnificaţia simbolică, ce a fost găsită acestui fapt, exista, probabil, şi una

realistă legată de foloasele aduse de aceste animale. Zeilor agreşti nu li se sacrifică, decât foarte rar, oi sau vite, deoarece acestea aduc întrebuinţări ca animale vii: vaca prin lapte şi derivatele sale, boul ca animal de tracţiune, oile prin lână şi lapte, în timp ce porcul este folositor doar după tăiere, pentru carne. Sacrificiul porcului se mai explică şi prin faptul că era considerat spirit al grâului, în acest sens fiind sacrificat, peste secole, şi la români de Ignat12.

Probabil, tot în amintirea făcliilor aprinse de către Ceres, cu ocazia răpirii Proserpi-nei, în scopul găsirii acestei zeiţe, romanii aprindeau la Cerealia facle din pin, cedru sau brad. Proserpina era zeiţa germinaţiei şi a primăverii agrare, dar şi a lumii subpământene, unde a fost răpită de Vulcanus. Împreună cu Vulcanus, care între timp i-a devenit soţ, cârmuieşte infernul, periodic, primăvara revenind pe pământ în momentul germinaţiei seminţelor. Etimologic, numele zeiţei vine de la proserpere, adică a ieşi încet13.

Răpirea Proserpinei a avut urmări nefaste, „ca un viraj brusc” pentru oameni, care s-au trezit imediat, cu secetă ani la rând. Exista credinţa că, retrasă sub pământ, zeiţa ar fi „confiscat” şi ploile, pe care le-a dus cu ea în sălaşul subteran. Puterea seminţelor de a ieşi la suprafaţă a fost luată de asemenea, romanii abia acum dând importanţa cuvenită celor două zeităţi: „seminţele şi florile Proserpinei, pentru o lungă perioadă de timp, au fost retrase din circuitul agricol”14.

Proserpina personifica forţa naturii de a ieşi la viaţă după somnul germinativ al plantelor în anotimpul rece. Împreună cu mama sa, Ceres, aveau o importanţă deosebită în cultul zeităţilor agrare romane.

„Libera, pe care o numesc şi Proserpina, a fost răpită din codrul henenilor, care loc, fiind aşezat în mijlocul insulei, se numeşte buricul Siciliei. Ceres, vrând să-i ia urma şi s-o caute peste tot, se spune că a aprins facle la flăcările care ţâşnesc din vârful Etnei”15.

Ovidiu surprinde şi el această legendă: „Dacă tămâie n-aveţi, aprindeţi făclii răşinoase”16.

10 Donahue 2003, p. 430. 11 Ovidiu, Fastele, IV, 409-416. 12 Coman 1996, p. 30, 64; Ghinoiu, 1997, p. 153. 13 Kernbach 1995, p. 516. 14 Arnobius, Adversus Natione, V, 37, 1-3. 15 Cicero, Despre statui, XLVIII. 16 Ovidiu, Fastele, IV, 411.

76

Fumigaţiile erau un ritual religios arhaic, ce urmărea afumarea oamenilor, anima-lelor sau a lăcaşelor de cult. Peste focurile din altar, facle sau căţui (ulterior va deveni cădelniţă în cultul creştin), se puneau plante (aloe, cânepă, licheni) sau substanţe aromate (eucalipt, tămâie, smirnă, nard) cu scopul de a înmiresma atmosfera. Aceste substanţe erau arse lent, reprezentând o formă de sacrificiu pentru zei. De multe ori, plantele introduse în foc (cânepa) urmăreau producerea unei stări euforice. Este posibil, ca fumigaţiile să fi marcat o anumită evoluţie, „sub influenţa dezvoltării civilizaţiei, care urmărea înlocuirea simbolică, mai apropiată de o concepţie religioasă abstractă, a sacrificiilor anterioare de animale, care, la rândul lor, înlocuiseră sacrificiile umane din societăţile primitive”17.

Pe lângă sacrificiile ce constau în animale domestice, se mai jertfea câte o vulpe, la fel ca în cazul Robigaliei:

,,Drept ispăşire, se arde la Cerealii o vulpe: Însăşi piere precum grânele - odat le-a pierdut”18. Tot legat de vulpi, se obişnuia legarea unor torţe de cozile respectivelor animale.

Fenomenul era destul de întâlnit în lumea satelor romane. Cu timpul, obiceiul respectiv s-a impus şi la oraş. Amintitul ritual consta în vânătoarea vulpilor din arene, unde, în prealabil, li se dădea drumul cu torţe legate la cozi. Aşa cum susţine textul anterior, ritul era o „măsură profilactică” pentru îndepărtarea ruginii grâului19.

Un caz aparte îl reprezentau hoţii sau cei care păşunau pe terenul altcuiva. Persoanele prinse asupra faptului erau, apoi, jertfite în onoarea lui Ceres. Plinius cel Bătrân ne oferă detaliile necesare: „Legea celor Douăsprezece Table prevedea pedeapsa cu moartea pentru o persoană ajunsă la majorat care ar fi folosit în timpul nopţii un teren cultivat ca păşune sau i-ar fi cules roadele: considerând-o o vină mai gravă decât omuciderea, prescriau ca vinovatul să fie jertfit prin spânzurare lui Ceres; minorii însă erau condamnaţi de pretor la biciuire şi la plata daunelor chiar îndoit”20.

Ritualul Cerealiei ne este prezentat, în continuare, de autorul antic, Ovidiu „putând observa” modul în care „era echipată zeiţa” (veşmânt alb şi o cununiţă de spice pe cap), pe parcursul ceremoniei, îmbrăcăminte pe care o vor adopta şi vestalele participante la ceremonie.

„Faţa şi sufletul Cerearei numai acum se-nsenină. Şi îşi aşează pe păr o cununiţă de spic. Pe nelucratele ţarini crescu-mbelşugat secerişul, Aria greu a cuprins roadele strânse grămezi. Cerearei albu-i stă bine: îmbrăcaţi la serbare-i veşminte Albe; veşmântul cernit trebuie-acum depărtat”21. Pe lângă cununiţa de spice, purtată pe cap, Ceres apărea în reprezentări cu un

buchet de maci şi spice în mâini. Pliniu a sesizat şi el această asociere: „Sunt trei specii de mac cultivat: unul alb, ale cărui seminţe se serveau, demult, prăjite, cu miere; la ţară, se presărau seminţe de mac şi pe coaja pâinii, după ce suprafaţa acesteia era unsă cu ou, în timp ce pe coaja de pe partea inferioară se puneau ţelină şi cernuşcă, obţinându-se un gust plăcut lui Ceres”22.

17 Kernbach 1995, pp. 206-207. 18 Ovidiu, Fastele, IV, 711-712. 19 Kernbach 1995, p. 113. 20 Pliniu, Historia Naturalis, XVIII, 12. 21 Ovidiu, Fastele, IV, 615-620. 22 Pliniu, Historia Naturalis, XIX, 168.

77

Festivităţile continuau după un ritual bine stabilit, în a treia zi serbarea agrară a Cerealiei suprapunându-se cu altă sărbătoare agrară: Fordicidia. Acum erau jertfite vaci gestante în cinstea lui Tellus, altfel spus ţarinei hrănitoare23. De fapt, Tellus va fi asociată tot timpul cu Ceres, cele două fiind invocate şi în alte ocazii împreună (Feriae Semintiuae). În 270 a. Ch. s-a construit un templu în cinstea lui Tellus, pe Esquilin. Zeiţa a devenit întruchiparea fertilităţii terestre24.

„Preoţi, drept jertfă voi vaca cea fordă jertfiţi. Forda e vaca ce poartă şi e a făta”25. Lui Ceres îi erau ridicate rugi şi cu ocazia efectuării ritualului de Ambarvalia, când

începea pârguirea grâului şi secerişul orzului era aproape. Ritualul Ambarvaliei nu avea o dată fixă. În cazul de faţă ritualul avea loc la sfârşitul lunii mai, pe data de 29, când preoţii arvali organizau procesiuni de-a lungul holdelor, mulţumind pentru recolta ce începea să fie culeasă, în acelaşi timp implorând recolte bogate pentru grâul ce încă se cocea şi noile fructe. În oraş erau sacrificate, apoi, trei animale (porc, berbec, taur), aducându-se un omagii zeiţelor Ceres, Dea Dia, Tellus şi Marte26.

Evenimentele desfăşurate cu ocazia Ambarvaliei sunt evocate de către Vergilius: „Întreaga tinerime de la ţară Să ne-o slăvească pe zeiţa Ceres. În cinstea ei înmoaie mierea-n lapte Şi-n vin uşor. De trei ori pâinea nouă S-o înconjoare jertfa cea bogată Ş-un cor întreg şi soţi voioşi să vină Ca s-o petreacă-n chiote. S-o cheme Cu strigăte pe Ceres în sălaşe, Iar când se pârguieşte holda, nimeni Să nu cuteze secera a-şi sub pune La spice, pân′ ce, cununat pe tâmple Cu frunzele stejarului pletite, Nu s-o porni dezlănţuit în iureş, Zicând un cântec întru slava zeei”27. Se poate observa că, ceremoniile Ambarvaliei, dedicate zeiţei culturilor cerealiere,

implică participarea familiei, cu întreaga tinerime, fapt ce ne sugerează că adorarea lui Ceres aparţinea cultului familial. Elementul esenţial al purificării era înconjurul jertfei de trei ori, de către participanţii la procesiune. Încununarea tâmplelor cu frunze de stejar reaminteşte că zeiţa Ceres a făcut posibilă înlocuirea ghindei cu grâul în hrana oamenilor.

Arnobius vorbeşte şi el despre o Ambarvalie dedicată lui Ceres şi Iupiter. Ritualul organizat urmărea aducerea ploii, atât de necesară într-un an secetos: „Pentru ca ploaia lui Jupiter şi Ceres, deoarece pe teren ar auzi şi Dumnezeu lipsa apei la seminţe, ceea ce face ca un taur să fie dat pentru a îndepărta mânia lui Ceres, ceea ce înseamnă cuvânt de mulţumire şi pentru Jupiter, şi printr-un un berbec tăiat, satisfacţia a ceea ce a fost făcut, care încă odată a fost realizat cu pofta obscenă a unei fiice”28.

23 Mommsen 1987, p. 105. 24 Kernbach 1995, p. 612. 25 Ovidiu, Fastele, IV, 630- 631. 26 Vergilius, Georgice I, p. 150; Cato, De Agricultura, 141; Tibullus, Elegii, 2,1. 27 Vergilius, Georgice, I, p. 146, 147. 28 Arnobius, Adversus Nationem, V, 35, 3.

78

Tot lui Ceres îi erau închinate încă două sărbători, care aveau loc în luna august. Prima sărbătoare se desfăşura pe 10 august, când, atât lui Ceres cât şi lui Ops, li se aduceau sacrificii. A doua sărbătoare a lunii august închinată lui Consus şi lui Ceres avea loc pe douăzeci şi unu şi se numea Consualia. Acum, femeile, după o abstinenţă de nouă zile, îmbrăcate în alb, cu o coroană de spice, mergeau să-i ofere zeiţei „trufandalele recoltei”. Întregul ceremonial se desfăşura în afara satului, pe lanul de grâu unde a fost culeasă recolta. Abstinenţa de nouă zile a femeilor măritate prelua „starea vestalică pe plan ritual”, pentru ca astfel să fie primită jertfa lor29.

Juvenal satirizează epoca sa, când, în secolul al doilea p. Ch., virginitatea fetelor tinere nu mai era o virtute, autorul îndoindu-se de neprihănirea fetelor ce participau la aceste ritualuri:

„Şi femeia care încă n-a iubit, poate-o găseşti. Vrednice sunt prea puţine, braţele să şi le-ntindă Şi-nchinându-se lui Ceres cingătoarea să-i cuprindă”30. Cingătoarea reprezenta castitatea, fiind purtată obligatoriu în zilele premergătoare

sărbătorii. Instaurarea stăpânirii romane la Dunărea de Jos a fost urmată de aducerea cultului

lui Ceres şi în regiunea respectivă. Lucrul ni se pare firesc, regiunile nou cucerite având potenţial agrar, permiţând practicarea unei agriculturi extensive şi obţinerea unor recolte îndestulătoare, capabile să asigure şi hrana provinciei, dar şi exportul către alte provincii ale Imperiului, care aveau un potenţial agrar limitat. Multe inscripţii din Scythia Minor atestă acest fenomen. Vom reda o inscripţie grăitoare în acest sens:

„I(ovi) O(ptimo) M(aximo) „Lui Jupiter cel prea bun şi mare et Junoni şi Junonei Cereri Frugif(erae) lui Ceres Frugifera Veturius Ter- Veturius Tertius tius mag(ister) v[i]- magister al satului ci de suo posuit”. A pus acest (altar) din surse proprii”31. Epitetul de Frugifera, cu care apare Ceres înseamnă de fapt: Roditoarea. Sub acest

epitet, Ceres mai apare în CIL, XI, 3197, în Nordul Italiei. În provincia Dacia, într-o tablă votivă cu altorelief, descoperită la Ulpia Traiana

Sarmizegetusa, sunt prezentaţi: Dis Pater, pe tron, Mercurius în stânga sa cu caduceul, iar la dreapta Ceres(Demeter) fără a fi pomenită şi Proserpina. Iată inscripţia:

„Dito Patri et Proserpi „Lui Dis Pater(Pluto) şi

Proserpinei(Pesephona) nae sacr(um) închinare

- scena cu patru figuri divine –

C(aius) Val(erius) Zeno dec(urio) et Caius Valerius Zeno decurion şi II vir col(oniae) v(otum) s(olvit) duumvir al coloniei promisiunea făcută l(ibens) m(erito)”. a împlinit-o bucuros după merit”32.

29 Vulcănescu 1987, p. 489. 30 Juvenal, Satire, IV. 31 ISM, V, 56.

79

Un altar votiv de la Ampelum îi este închinat lui Ceres, noi putând dovedi existenţa cultului zeiţei şi în Provincia Dacia:

„Cereri Aug(ustae) „(Zeiţei) Ceres Augusta sacr(um) închinare [S]uriacus Aug(usti) N(ostri) Suriacus(sclav) al Augustului Nostru disp(ensator) aura(riarum) cum suis casier general al aurariilor (Daciei), 5 dedica(nte) A(ulo) Senec(io) dedicant fiind Aulus Senecius Leontiano v(iro) e(gregio) Leontianus vir egregius proc(uratore) procurator (al aurăriilor), II non(as) Ian(uarius) Laeto II în a doua zi înainte de nonele lunii ianuarie, et Ceriale co(n)s(ulibus)”. anii consulilor Laetus a doua oară şi

Cerialis”33. În altarul votiv de faţă, Ceres Augusta poate fi protectoarea casei imperiale, dacă

avem în vedere faptul că, procuratorul dedicant nu poate avea ocupaţii agrare, de vreme ce funcţia lui este subliniată în text. Este posibil ca acest cult să fie practicat de o soţie a unui împărat, de aici şi epitetul Augusta.

Inscripţiile exemplificate mai sus nu au alt scop, decât să scoată în relief, faptul că romanii au adus în Dacia aceste culte agrare. Celelalte analize, legate de originea donatorilor sau funcţia ocupată, indică faptul că majoritatea dedicanţilor erau soldaţi, de multe ori cu origine italică, balcanică sau orientală.

Se observă faptul că, abordarea de faţă se ocupă doar de sărbătorea romană Cerealia, cu caracter agrar, ce era serbată de către romani în luna aprilie. Din păcate, izvoarele antice referitoare la obiceiurile romane ce aveau loc cu ocazia unor sărbători antice sunt puţine şi, de cele mai multe ori, găsim fragmente disparate, autorii romani neavând intenţia de a aprofunda subiectul. Un caz aparte îl constituie Ovidiu, care, în Faste, a realizat o analiză aprofundată a sărbătorilor romane.

Ceea ce am făcut în aceste rânduri a fost o scoatere din context, care a servit unui scop, acela de a scoate la iveală, din izvoarele literare antice, unele obiceiuri agrare, perpetuate apoi, în practicile tradiţionale agrare româneşti. Bibliografie – Izvoare

Arnobius = Arnobius cel Bătrân, Adversus Nationes, în www. The Latin Library. Cicero 1973 = Cicero M. T. Opere Alese, vol. I, Ediţie îngrijită de G. Guţu, Bucureşti, 1973. Iuvenal 1967 = Persius. Iuvenal. Marţial, Satire şi Epigrame, trad. Tudor Măinescu şi Alexandru

Hodoş, Bucureşti, 1967 Ovidius 1975 = Ovidius P.N, Fastele, trad. Ion Florescu, Traian Costa, Bucureşti, 1975 Plinius 2002 = Plinius M. Naturalis Historia, trad. Ioana Costa, Ştefania Fechedău, Iaşi, 2002. Tacitus 1963 = Tacitus P. C. Istorii, trad. Lascu Nicolae, Bucureşti, 1963. Tibullus = Tibullus, Elegii, www. Lacus Curtius. Vergilius 1997 = Vergilius P.M, Bucolicele.Georgicele, trad. Gh. I. Tohăneanu,Timişoara, 1997.

32 IDR, III / 2, 199, Sarmisegetusa. 33 IDR, III / 3, 292, Ampelum.

80

Bibliografie modernă

Berg 1969 = Berg I. Dicţionar de cuvinte, expresii, citate celebre, ed. a II-a, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti.

Bojincă 1832 = Bojincă Damaschin, Anticele romanilor, Partea I, Buda, 1832. Coman 1996 = Coman Mihai, Bestiarul mitologic românesc, Ed. Fundaţiei Cultulare

Române, Bucureşti, 1996. Daremberg = Daremberg Ch, Dictionnaire des Antiquites greques et romaines, Ed. Saglio,

(J. A. Hild), Paris. Donahue 2003 = Donahue F. John, Toward Typology of Roman Public Feasting în „The

American Journal of Philology”, vol. 124, No. 3, Special Issue: Roman Dining(Autumn, 2003) pp. 423-441, www.Jstor.org.

Ghinoiu 1997 = Ghinoiu Ion, Obiceiuri populare peste an. Dicţionar, Ed. F. C. R, Bucureşti, 1997.

Kernbach 1995 = Kernbach Victor, Dicţionar de mitologie generală, Ed. Albatros, Bucureşti, 1995

Mommsen 1987 = Mommsen Teodor, Istoria Romană, vol. I, trad. Joachim Nicolaus, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987.

Pippidi, Russu 1980 = Pippidi D. M. Russu I. I. IDR, III / 2, Ed. Acad. R. S. R. Bucureşti, 1980. Pippidi, Russu 1980 = Pippidi D. M. Russu I. I. ISM, V, Ed. Acad. R. S. R. Bucureşti, 1980. Tohăneanu 1995 = Tohăneanu G. I., Dicţionar de imagini pierdute, Ed. Amarcord, Timişoara,

1995. Tudor 1982 = Tudor D. Enciclopedia Civilizaţiei Romane, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1982. Vulcănescu 1987 = Vulcănescu R. Mitologie română, Ed. Acad. R. S. R. Bucureşti,1987

FONTI LETTERARIE ANTICHE SU PRATICHE AGRICOLE ROMANE, CON LA FESTA CERIALIA.

(Riassunto) In questo lavoro abbiamo perseguito agraria sorpresa rituali festa romana di cereali collegate, quali

sono stati presentati dagli autori antichi. Considerando un argomento molto interessante, cercherò di delineare al di sotto, sulla base di materiale bibliografico (antiche fonti letterarie), alcuni riti romani per assicurarsi la fertilità e le pratiche legate alla dea Cerers.

Cerers era la dea del raccolto e del grano nella mitologia romana, deriva da una divinità antica italica, la dea greca Demetra e terreni. Più in particolare, l'adozione da parte della dea romana risale al 496 aC, durante il Postumo dittatore. R. Nel 493 dC, costruirono un tempio di Cerers.

Romani coccolarvi con Cerers flava Cerers nome, cioè "bionda Cerere", l'assegnazione di un epiteto colore, flava, inviando direttamente al grano "d'oro" matura in piena estate. Per capire meglio la personalità della dea, luogo privilegiato che occupa nel pantheon di divinità romane, dobbiamo prendere in considerazione il fatto che il suo nome è legato alla creazione verbo (creare) e il suo derivato, l'aumento (aumento). Divinità Dea Cereres si incarna nella crescita di cereali

81

ORAŞUL ANTIC DROBETA. LIMITE ŞI EVOLUŢIE ADMINISTRATIVĂ

Şerban NICOLAE Muzeul Regiunii Porţilor de Fier Drobeta Turnu – Severin

În cadrul Daciei romane, locul oraşului Drobeta a fost unul deosebit de important. Prin poziţia sa, la nord de Dunăre, pe o terasă înaltă, Drobeta a avut un important rol strategic şi a reprezentat o direcţie de pătrundere a culturii şi civilizaţiei romane.

Stabilirea limitelor oraşului antic Drobeta reprezintă şi astăzi o preocupare constantă a istoricilor şi arheologilor români. Astfel, orice cercetare de teren de astăzi porneşte de la cele două planuri realizate de contele L. F. Marsigli şi Gr. G. Tocilescu.

În secolul al XVIII-lea, L. F. Marsigli ne înfăţişează un val de pământ la nord, nord-est şi nord-vest de castrul Drobeta (fig. 1)1.

Ulterior, peste un secol şi mai bine, Gr. G. Tocilescu realizează şi el cercetări pe teren, identificând şi măsurând lăţimea şi adâncimea şanţului de apărare al oraşului, precum şi lăţimea şi înălţimea aggerului. În plus, este identificat şi zidul de piatră al incintei cu o grosime de 1,10 m (fig. 2)2.

Cele două planuri se aseamănă foarte mult. Totuşi, observăm că, în cazul planului lui L. F. Marsigli, latura de apus nu coboară până la Dunăre, ci formează un unghi drept, apropiindu-se de şanţul de apărare al castrului, porţiune care nu a apărut în planul lui Gr. Tocilescu, probabil nemaifiind vizibilă.

Pornind de la aceste două planuri şi de la numeroasele descoperiri arheologice întâmplătoare, muzeografi, istorici şi arheologi precum: T. Anastasescu3, D. Benea4, M. Davidescu5, R. Ardevan6, I. Stângă7 au încercat să stabilească limitele oraşului antic.

Cum astăzi oraşul modern Drobeta-Turnu Severin suprapune vechea aşezare romană, cercetări arheologice sistematice sunt imposibil de realizat. Această situaţie ne determină să apelăm şi la o altă categorie de izvoare istorice: documentele de arhivă. Acestea sunt datate din perioada celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, fac referire la ruine şi monumente antice în perioada când începuseră lucrările de organizare a oraşului modern Turnu Severin. Primul plan al oraşului modern a ţinut cont de amplasa-mentul unor monumente arhitectonice, antice, altele decât, castrul şi ruinele podului.

Contextul în care au fost redactate aceste acte este legat de apariţia şi extinderea oraşului modern Turnu Severin. Astfel, primul plan al noului oraş a fost întocmit de către inginerul Moritz von Ott, ajutat de boierul Ioan Gărdăreanu8, dar, în 1834, din porunca instituţiilor legislative şi executive, el este abandonat deoarece se suprapunea peste vestigiile romane.

1 Marsigli 1744, pp. 15-22, fig. 25-30. 2 Tudor 1968, pp. 296-297, fig. 16. 3 Anastasescu 1971, pp. 425-432. 4 Benea 1977, pp. 133-145. 5 Davidescu 1980, p. 96. 6Ardevan 1998, p. 615 7Stângă 1994, pp. 3-8 8 Chipurici 2007, p. 244

82

În 1835, inginerul statului Xavier Vilacrosse realizează un nou plan şi alege un nou amplasament, aflat între actualele străzi Smârdan, Cicero, Calomfirescu şi Bulevardul Carol I. Dispus astfel, oraşul modern se învecina la est cu valul de pământ şi zidul de incintă, menţionate de Ion Ionescu de la Brad9 şi Gr. G. Tocilescu.

În perioada 1865-1867 s-a dezbătut intens problema extinderii oraşului. Autorităţile locale realizează, în 1867, cu ajutorul inginerului A. Popovici, un plan de extindere al oraşului care acoperea zona cu vestigii romane. Ministerul Lucrărilor Publice, prin inginerul Zeuceanu, încearcă să salveze zona cu vestigii romane, realizând în 1868, un alt plan, dar acesta este respins de autorităţile locale pe motiv că oraşul „se desfigurează” prin împingerea lui spre nord, departe de Dunăre10.

În 1868, ne este menţionată prezenţa lui August Treboniu Laurian la Turnu Severin, unde desfăşoară săpături la ruinele podului, dar şi în partea de apus a oraşului11. Rezultatele acestor săpături nu sunt cunoscute, dar, în schimb, aflăm despre formarea unei comisii locale care avea ca obiective strângerea obiectelor antice şi realizarea de rapoarte către Ministerul Lucrărilor Publice12.

În 1869, Ministerul de Interne trimite o notă prin care solicită interzicerea construirii caselor pe ruinele cetăţii şi podului lui Traian, alăturându-se o schiţă de plan cu locurile ce trebuiau rezervate13. Această schiţă nu ni s-a păstrat, dar, dintr-un document al Consiliului Comunal, aflăm că proprietarii plaţurilor (loturi de case) menţionate în plan reclamă primarului faptul că au fost opriţi să construiască şi că „sunt gata a da comuna în judecată pentru a li se recunoaşte drepturile de proprietate”.

Plaţurile aflate în această situaţie sunt 728, 729, 730, 640, 647, 654, 677, 684, 705, 704, 703, 702, 701, 700, 699, 698, 697, 696, 695, 694, 690, 892, 691, 690, 689, 688, 687, 686 şi 68514. Consiliul Comunal Tr. Severin dispune inspectarea doar la suprafaţa pământului a acestor plaţuri şi propune lăsarea liberă spre vânzare a acestor plaţuri pentru a „nu fi discreditate” actele autorităţii locale15.

Tot în 1869, într-un act de vânzare – cumpărare a plaţului nr. 1558/1868, între Consiliul Comunal şi Dimitrie Giurescu, se stipulează obligaţia ca, în cazul de descoperire al unor antichităţi, să se anunţe primăria, ai cărui reprezentanţi să asiste la săpături alături de membrii comisiei înfiinţate în acest scop. Se menţionează că antichităţile descoperite urmau să fie conservate şi puse într-un muzeu al oraşului16

Într-un alt document de arhivă, Consiliul Comunal Tr. Severin decide să intervină pe lângă Ministerul Lucrărilor Publice pentru ca traseul căii ferate să treacă prin partea de nord a oraşului, întrucât în “grădina publică au fost tăiaţi copaci şi s-au distrus ruine vechi”17. Această iniţiativă nu a avut sorţi de izbândă, iar construirea căii ferate a dus la distrugerea a numeroase construcţii antice, între care şi partea de sud a termelor.

În 11 februarie 1898 avem o altă menţiune în legătură cu plaţul nr. 726. Proprietarul Gh. Popescu face o cerere de a i se permite să clădească pe acest plaţ, aflat în apropierea castrului. După deliberări, Consiliul decide că să fie întrebat Gr. Tocilescu, directorul Muzeului Naţional de Istorie şi Arheologie dacă „acel plaţ nu cumva trebuie expropriat de 9 Ionescu de la Brad 1868, p. 189. 10 Chipurici, Răţoi 2005, p. 13 11 Arhivele Naţionale Dr. Tr. Severin, fond Primăria Tr. Severin, dosar 1/1968, f. 13-14. 12 Demetrescu 1883, pp. 39-41. 13 Ibidem, pp. 43-44. 14 Arhivele Naţionale Dr. Tr. Severin, fond Primăria Tr. Severin, dosar 1/1969, ff. 73-75. 15Ibidem. 16 Idem, fond Tribunalul Mehedinţi, dosar 11/1869, f. 84. 17 Idem, dosar 1/1870, f. 145.

83

stat” în scopul efectuării săpăturilor pentru descoperirea ruinelor datate din timpul romanilor18.

La 4 iulie 1898, Consiliul comunei urbane Tr. Severin ia act de ordinul nr. 18764/98 al Ministerului Instrucţiunii Publice, care solicită autorităţilor locale măsuri pentru conservarea castrului roman, precum şi exproprierea plaţurilor vândute şi prevăzute în planul trimis de acel departament. Consiliul decide ca inginerul oraşului să întocmească un raport şi o schiţă de plan cu plaţurile din preajma castrului19.

La 2 decembrie 1898, în şedinţa Consiliului Comunal s-a luat în dezbatere adresa inginerului preşedinte al Portului Tr. Severin care cerea voie să excaveze pământ de pe terenul din marginea Dunării, din faţa localului Diviziei şi caselor Urdăreanu, căci vechiul teren, aflat în aval nu mai putea fi folosit din cauza descoperirii unor ruine romane20. Prefectul judeţului, prin adresa nr. 9280/98, informează că, prin excavarea pământului de pe acel teren, fusese distrusă o parte însemnată a oraşului antic „Drubeta” situat pe malul Dunării, unde s-au făcut distrugeri pe o lungime de 100 m şi lăţime de 15 m. Au fost distruse şi 5 încăperi ale unui edificiu antic21. Astăzi nu putem şti despre ce edificiu este vorba. Puteau fi ruinele portului roman, ale thermelor sau alte altor construcţii.

Localizarea acestor plaţuri pe un plan al oraşului, întocmit de ing. Popovici (fig. 5), ne indică zona din jurul Pieţii Ghica şi pe străzile din jur. Arheologic, această situaţie a fost confirmată doar de sondajul efectuat în 1970 de colectivul Muzeului Porţile de Fier, rămas nepublicat până azi22. Din păcate, aceste zone sunt şi astăzi ocupate. Ele se află în interiorul ariei însemnate de către L. F. Marsigli şi Gr. G. Tocilescu în cele două planuri confirmând aşezarea oraşului antic Drobeta la nord de castru. Acest lucru ne determină a stabili în această parte zona centrală antică a oraşului, care s-a dezvoltat ulterior primind extinderea cunoscută. Ruinele din Piaţa Ghica ne fac să presupunem aici, probabil, locul forului antic al oraşului Drobeta.

Este cert că limitele fixate de către Marsigli şi Gr. Tocilescu corespund oraşului dintr-o fază târzie de dezvoltare, când Drobeta este ridicat la rangul de colonia. Secolul al III-lea reprezintă, pentru acest oraş, apogeul dezvoltării sale urbanistice şi economice, dar şi o perioadă de mari dificultăţi datorită atacurilor barbare.

Lista ilustraţiilor Fig. 1. Conturul oraşului antic Drobeta (după L. F. Marsigli, 1744) Fig. 2. Planul oraşului antic Drobeta (după Gr. Tocilescu, 1897) Fig. 3. Limitele oraşului antic Drobeta (după D. Benea,1977) Fig. 4. Limitele oraşului antic Drobeta, (după I. Stângă, 2003) Fig. 5. Planul oraşului modern Turnu Severin, 1867, Muzeul Porţile de Fier, Drobeta-Turnu Severin cu însemnarea plaţurilor pe care au fost semnalate ruine romane (original Arhivele Naţionale Drobeta-Turnu Severin, jud. Mehedinţi)

I. ARHIVE 1. Arhivele naţionale Drobeta-Tr. Severin, fond Primăria Turnu Severin. 2. Arhivele naţionale Drobeta-Tr. Severin, fond Tribunalul Turnu Severin.

18 Idem, fond Primăria Tr. Severin, dosar nr. 1/1898, ff. 14-16. 19 Ibidem, ff. 44-47. 20 Ibidem, ff. 71-74 21 Ibidem, f. 71 22 Benea 1974, pp. 169-177.

84

II. Bibliografie

Anastasescu, T 1964 = Anastasescu, T, Contribuţii la topografia Drobetei civile pe baza unor noi descoperiri, „Sesiunea de comunicări ştiinţifice a Muzeelor de Istorie”, 1964, pp. 425-432.

Ardevan, R 1998 = Ardevan, R, Viaţa municipală în Dacia Romană, Ed. Mirton, Timişoara, 1998.

Benea, D 1977 = Benea, D, Câteva consideraţii cu privire la topografia Drobetei în secolele III în „AMN”, 14, pp. 133-145.

Benea, D 1974 = Benea, D, Oglinzi romane din plumb descoperite la Drobeta, „Drobeta”, 1, pp. 169-178.

Chipurici, Chipurici, 2005 = Chipurici, Chipurici, Documente ale municipalităţii severinene (1833-1874), vol.1, ed. MJM, Craiova, 2005.

Chipurici, 2007 = Chipurici, Proiectul tehnic de fondare a oraşului modern Severnul şi arhitectul catalan Xavier Villacrosse, în „Drobeta”, 2007, 17, pp. 243-250.

Davidescu, 1980 = Davidescu, Drobeta in sec. I-VII e. n., Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1980.

Demetrescu, 1883 = Demetrescu, Istoria oraşului Turnu Severin, Tr. Severin, 1883. Ionescu de la Brad 1868 = Ionescu de la Brad, Agricultura judeţului Mehedinţi, 1868. Marsigli, L.F. 1744 = Marsigli, L.F., Description du Danube, Tome II, la Haye, 1744. Stângă, I 1994 = Stângă, I, Despre evoluţia Drobetei civile, „Drobeta, Buletin ştiinţific”,

1, 3-4, pp. 3-8. Tudor, D 1968 = Tudor, Oraşe, târguri şi sate în Dacia romană, ed. Ştiinţifică, Bucureşti,

1968.

CONFINI DELLA CITTÀ DROBETA ANTICA E LO SVILUPPO AMMINISTRATIVO (Riassunto)

Nella Dacia romana, il posto era un Drobeta città molto importante. Con la sua posizione a nord del

Danubio, su una terrazza alta, Drobeta ha avuto un ruolo strategico ed è stata una penetrazione diretta della cultura e della civiltà romana.

Limiti della città antica Drobeta è ancora una preoccupazione costante di storici e archeologi rumeni. Pertanto, qualsiasi ricerca sul campo oggi si basa su due piani fatta da conte L.F Marsigli e G. Gr. Tocilescu.

E 'chiaro che i limiti stabiliti posti dalla città corrispondono dal Marsigli e Gr Tocilescu e una fase avanzata di sviluppo, quando Drobeta si eleva alla colonia. III secolo è per la città, il suo sviluppo urbanistico ed economico di picco, e un periodo di grande difficoltà a causa di attacchi dei barbari.

85

Fig. 1. Conturul oraşului antic Drobeta (după Marsigli)

Fig. 2. Conturul oraşului antic Drobeta (după Gr. Tocilescu)

86

Fig. 3. Limitele oraşului antic Drobeta propuse de către D. Benea

Fig. 4. Limitele oraşului antic Drobeta propuse de către I. Stângă

89

CÂTEVA CONSIDERAŢII PRIVITOARE LA BRĂŢĂRILE DE STICLĂ DIN DACIA ROMANĂ

Ana HAMAT Universitatea de Vest Timişoara

Originea sticlei romane a fost prezentată în scrierile lui Plinius1, vitrum fiind unul dintre cele mai versatile materiale cunoscute de romani, copiind forme, culori şi design2 de la piesele din metal. Pe durata secolului I p. Chr. produsele de sticlă colorată s-au bucurat de mare căutare3, pentru ca odată cu finalul secolului, gusturile să se schimbe, policromia tinzând spre sticla incoloră4, ceea ce probabil că a avut ca urmare şi ridicarea preţului produsului final. De aceea, această tendinţă probabil că nu a afectat coloritul natural5 sau mai bine-zis sticlăria comună, ci doar sticlăria de lux. Această tendinţă, împreună cu funcţia de substitut a sticlei, poate explica culoarea bijuteriilor din acest material. Între bijuteriile din sticlă, o categorie aparte o reprezintă brăţările. Tradiţia brăţărilor din sticlă are o dublă componentă: celtică6 şi romană, anumite tipuri fiind tributare unei perioade mai vechi decât cucerirea romană, tendinţă observată mai ales în vestul Imperiului7, dar şi în Dacia, datorită prezenţei elementului celtic anterior anului 106 e. n. Brăţările de sticlă descoperite pe teritoriul Pannoniei, al Daciei, dar şi în barbaricum - Polonia8 de azi, atestă practicarea acestui meşteşug de către celţi.

Contextul descoperiri acestor brăţări este însă foarte important dacă se doreşte stabilirea rolului activ jucat de acest tip de bijuterie în cadrul credinţelor magico-religioase în lumea antică. Deşi cercetările arheologice din Imperiu au scos la iveală astfel de artefacte în context funerar, Kristina Jelincic, cercetătoarea care publică brăţările de sticlă descoperite în aşezarea de la Virovitica-Kiškorija South-Pannonia, sprijină afirmaţia că numărul mare al descoperirile de acest gen - concentrate mai ales în necropole-, ar putea fi datorat unei carenţe de cercetare al aşezărilor romane9. Cercetările arheologice din provin-cia romană Dacia confirmă, prin descoperirile de până acum, părerea acestei cercetătoare, piesele prezentate în acest catalog fiind descoperite pe teritoriul unor aşezări şi al unor

1 „După legendă, acolo a fost împinsă nava unor negustori de silistră, care s-au răspândit de-a lungul plajei

să-şi pregătească cina; cum nu aveau la îndemână pietre pe care să-şi ridice oalele, ei au folosită bulgări de sillistră, […] aprinzându-se şi amestecându-se cu nisipul de pe plajă, a început să curgă un şuvoi de lichid translucid necunoscut mai înainte. Aceasta a fost originea sticlei (vitrum).”, vezi Plinius – Naturalis Historia, 36,191.

2 Stern 1999, p. 442. 3 Gramatopol 1991, p. 115. 4 Ibidem, p. 117. 5 Ibidem. 6 Astfel de brăţări din sticlă, de culoare albastră au fost descoperite în morminte celtice la Delureni, comuna

Papiu Ilarian sau Fântânele şi datate în sec. III-II î. Chr. vezi Lazăr 1975, fig. 3\3 şi fig. 3\4; Crişan& Milea 1970, p. 68; Crişan 1975, fig. 3\9.

7 Jelincic 2007, p. 215. 8 Articolul, apărut în 1986, al Annei Girdwoyn studia 16 brăţări de sticlă în stare fragmentară de origine

celtică găsite în aşezări de epocă La Téne cum ar fi Nowa Cerekwia, Roszowicki Las, Jastrzebniki şi Biskupice. Dintre acestea, 13 se remarcă prin culoarea albastră cu intruziuni în zig-zag de culoare galbenă sau simple. Vezi Girdwoyn 1986, p.199.

9 Jelincic 2007, p. 215.

90

castre romane10 şi mai puţin în necropole, situaţia fiind invers în cazul Daciei. Interesantă este apariţia acestor podoabe în castre, cazul brăţărilor descoperite în castrul de la Răcari care indică prezenţa feminină alături de soldaţi. Aceste femei puteau fi soţii, concubine sau sclave ale respectivilor soldaţi11.

Deşi apar frecvent în mormintele celtice în sec. III- II î.en şi chiar la geto-daci12, descoperirile unor astfel de piese sunt relativ destul de puţine după cucerirea romană13. La fel ca alte tipuri de bijuterii, brăţările de sticlă descoperite în Dacia nu şi-au găsit până acum locul într-un studiu cu preocupare principală de a cataloga şi de a studia acest tip de piese în Dacia Romană. Printre primii cercetători care au publicat astfel de descoperiri a fost D. Tudor în cartea sa, Oltenia romană. Acesta admite că în mormintele din Dacia sudică se găsesc diverse obiecte de sticlă, printre care şi podoabe din acest material, precum geme de sticlă, dar şi brăţări în diferite nuanţe din sticlă14. Pe lângă inventatul unor morminte, în Dacia, asemenea brăţări apar în aşezări şi castre15, în toate aceste cazuri, artefactele făcând trimitere la contextul vieţii private a individului16. Din păcate însă, pentru noi, publicarea lor s-a făcut în cele mai multe cazuri în mod neadecvat, fără contextul descoperii şi uneori chiar fără nici un item de identificare, ceea ce îngreunează demersul de inventarierea lor. Lucrarea de faţă cuprinde doar 13 piese, cele mai multe păstrate fragmentar şi publicate în cadrul unor monografii şi studii care privesc Tibiscum, Porolissum, Sucidava, Răcari şi Gârla Mare17. Numărul relativ mic de descoperiri ne opreşte de la a formula concluzii general valabile pentru fabricarea brăţărilor de sticlă în Imperiul Roman sau măcar în Dacia.

Tehnica folosită în realizarea brăţărilor de sticlă este foarte simplă, banda de sticlă plată, încălzită, se mula în jurul unei bare de lemn pentru a obţine forma viitoarei brăţări prin învârtiri succesive, până la obţinerea circumferinţei necesare piesei. Lăţimea benzii de sticlă varia între 0,8-1,00 cm. De multe ori se utilizează un suport circular pe care se înfăşoară banda de sticlă şi apoi se unesc, prin lipire, capetele. În general, banda de sticlă de culoare închisă este simplă ca aspect, bombată în secţiune, iar aspectul semicircular conferă amplitudine piesei în sine. Decorarea piesei se făcea în acest caz cu un cuţitaş cu care se făceau incizii înainte de întărirea pastei de sticlă, fapt care conferea un aspect torsionat al corpului piesei. În câteva cazuri, în Dacia s-a constatat prezenţa unei benzi ornamentate cu ove, ceea ce s-a realizat în prealabil prin turnarea sticlei topite într-un tipar monovalv. În rare cazuri, se utilizează ornamentarea benzii principale de sticlă cu şuviţe de sticlă de alte nuanţe.

În principal, modul de confecţionare a unor astfel de piese este identic cu cel de realizare al inelelor, banda de sticlă se înfăşura în jurul unei bare de lemn sau metal, diferenţa constând în lăţimea benzii de sticlă. Un caz aparte îl reprezintă brăţara cu numărul de catalog descoperită la Gârla Mare, decorată cu trei rânduri de ove şi care, în

10 Un motiv invocat de către C. Johns pentru a explica numărul mic de brăţări de sticlă descoperit în aşezări

este calitatea sticlei de a fi un material reciclabil; prin urmare, contextul funerar primează pentru acest tip de artefacte, vezi Johns 2004, p. 122.

11 Vass 2010, p.135. 12 Vezi E. Stoicovici, Cercetarea unor brăţări de sticlă, în ActaMN 17, 1980. 13 În mare măsură numărul mic de descoperiri fiind tributar atât perisabilităţii şi reciclării sticlei în antichitate,

cât şi a situaţiei financiare nefericite, care frânează cercetarea arheologică românească. 14 Tudor 1978, p. 108. 15 D. Tudor aminteşte descoperirea brăţărilor în necropole, însă piesele din catalogul întocmit de noi au fost

descoperite în marea lor majoritate în castre, cum este cazul pieselor de la Tibiscum sau Răcari. 16 În general, asemenea brăţări erau purtate de femei şi copii. Vezi Jelincic 2007, p. 216. 17 Vezi planşa III.

91

opinia celui care a publicat-o, este un import18. O piesă interesantă, din punctul de vedere al decorului, cele trei rânduri de ove reprezentând un element distinct şi aparte, a fost descoperită la Sucidava. O altă brăţară, descoperită de această dată la Porolissum, este decorată pe partea exterioară cu nodozităţi grupate două câte două19. Un exemplar asemănător provine din săpăturile lui Gr. Tocilescu şi P. Polonic în castrul de la Răcări20, deşi în acest caz avem de-a face cu un singur şir de nodozităţi. Un astfel de decor cu nodozităţi, dispuse uneori chiar în două sau trei şiruri pe partea exterioară a piesei, se întâlneşte la piese descoperite în mormintele celtice din Transilvania21, în perioada anterioară anului 106. Prin urmare, acest tip de decor ar putea fi foarte timpuriu.

Un alt exemplar decorat deosebit provine de la Tibiscum, la care valurile longitudinale de pe partea exterioară a piesei îi dau un aspect torsionat22. Asemănătoare cu aceasta sunt două piese provenite de la Răcari, care au şi ele corpul decorat cu valurile longitudinale23. Se pare că acest model, realizat cu cuţitul înainte ca sticla să se întărească, este prezent şi în descoperirile din necropola aşezării de la Viminacium. Descris ca şi tipul XIV/ 1 în studiul asupra brăţărilor descoperite aici, acesta este specific brăţărilor din sticlă. În total, din cele 35 de descoperiri de piese din sticlă, 20 fac parte din acest tip24. Analogii pentru acest tip se regăsesc şi în Pannonia la Intercisa25.

Piesa de la Sucidava şi una din cele două piese de la Porolissum,26 precum şi două exemplare provenite de la Răcari27 sunt simple, reprezentând un cerc de sticlă28, de culori diferite. Formele simple, fără decor, supravieţuiesc capriciilor modei romane pentru întreaga durată a ocupării provinciei.

Paleta coloristică29 prezintă patru culori, verde - în trei cazuri: la piesele provenite de la Porolissum30 şi una de la Tibiscum. A doua culoare prezentă este negrul31 folosit la realizarea pieselor de la Sucidava şi Gârla Mare şi a doua piesă de la Tibiscum. La descoperirile din castrul de la Răcari predomină culoarea albastră, patru piese din numărul total de cinci au această culoare. O ultimă culoare este cea albă, cu irizaţii de culoare verde, descoperită tot la Răcari. Într-un singur caz, la Sucidava, nu se menţionează culoarea. Atât culoarea albastră cât şi cea verde se regăsesc şi în descoperirile din mormintele celtice32. Culoarea, împreună cu forma secţiunii este folosită atât de R.B.K. Stevenson33, cât şi de

18 Stîngă 2005, p. 75. 19 Idem 2006, p. 53. 20 Nr. cat 11. 21 Lazăr 1975, fig. 3\3 şi 3\4; Crişan& Milea 1970, pl. II\2. 22 Nr. cat. 6. 23 Nr. cat. 9 şi 10. 24 Radulović 2006, p. 356. 25 Ibidem, p. 367. 26 Nr. cat. 4. 27 Nr. cat. 12 şi 13. 28 Gudea 1989, p. 753. 29 Paleta coloristică se apropie de cea folosită pentru realizarea inelelor de sticlă, fiind însă mai conservatoare

– rămâne doar la cele două culori, spre deosebire de Britannia unde se pare că se folosea şi culoarea galbenă, vezi Laing 1997, p. 82.

30 Două cazuri. 31 Culoarea neagră este caracteristică pentru antichitatea târzie. Vezi Jelencic 2007, p. 215. 32 Lazăr 1975, 72; Crişan 1975, fig. 3\9. 33 Stevenson 1956, p. 208; În funcţie de această tipologie, tipului I descris de cei doi cercetători îi corespund

brăţările cu numărul de catalog 12 şi 13, tipului II îi corespunde cea cu numărul 3, iar tipului III îi corespunde brăţara cu număr de catalog 4.

92

H.E. Kilbride-Jones34, ca şi criterii de departajare în tipologia brăţărilor de sticlă alcătuită de ei pentru provincia romană Britannia.

Un subiect foarte sensibil îl reprezintă provenienţa acestor obiecte de podoabă. În 1978, D. Tudor avansa ideea că toate obiectele de sticlă, aflate în Dacia sudică sunt importuri35. Suntem de părere că nu toate piesele din Dacia şi nici măcar toate piesele din Dacia sudică sunt importuri. Credem că producţia locală a unor astfel de bijuterii a putut coexista cu produsele de import; acest lucru s-a datorat existenţei în provincie a unor ateliere care produceau bijuterii de sticlă. Reamintim că, la Tibiscum şi Porolissum, au fost găsite bijuterii de sticlă în curs de prelucrare; este adevarat însă, că nu au fost descoperite încă brăţari în curs de prelucrare. Tehnica asemănătoare cu cea a realizării inelelor din sticlă, credem însă - că poate susţine ideea confecţionării unor astfel de bijuterii în atelierele de sticlărie ale Daciei, alături de alte centre care produceau astfel de bijuterii documentate în Imperiu, cum sunt atelierele de la Trier şi cele situate în apropierea Ierusalimului36.

Datarea unor astfel de piese este dificilă în condiţiile unui număr atât de mic de piese şi datorită lipsei contextului lor de descoperire. Formele simple, ca şi cele repre-zentate de brăţările cu numere de inventar 2, 3, 4, 5, au o datare largă, care acoperă toată durată existenţei provinciei. Brăţara cu număr de inventar 8 este datată de autorii monografiei în secolul al IV-lea37; posibil ca şi ea să fie un import la fel ca şi cea descoperită la Gârla Mare. Brăţările cu decor compus din caneluri sau linii incizate verticale se datează – pe baza analogiilor din Moesia Superior în perioada sec. III-IV38. Nu trebuie uitat nici faptul că studiul brăţărilor de sticlă trebuie să admită cercetarea tulpinii La Tene care se regăseşte în unele artefacte39.

În concluzie, putem spune că bijuteriile de sticlă se întâlnesc sub forma inelelor, mărgelelor, brăţărilor, gemelor sau pandantivelor descoperite pe tot teritoriul provinciei Dacia; cele 13 piese prezentate în acest studiu au fost descoperite în cinci locaţii din Dacia, după cum urmează: Sucidava, Gârla Mare, Răcari, Tibiscum şi Porolissum. O parte dintre acestea a fost executată în ateliere locale – Porolissum sau Tibiscum, pe lângă care regăsim şi piese de import. Forma şi decorul acestor bijuterii sugerează împletirea modelelor romane cu tradiţia celtică prin intermediul populaţiei geto-dacice. Pe de altă parte, producţia de mărgele de sticlă a celor două ateliere amintite, penetrează în barbaricum, nefiind exclusă posibilitatea unor exporturi de asemenea podoabe de sticlă împreună cu mărgele. Elemente de decor comune podoabelor din provincie demonstrează o circulaţie a meşterilor şi a modelelor. Prezenţa în aşezări civile, castre sau în necropole atestă o superficializare a semnificaţiilor religioase atribuite brăţărilor de sticlă40. Dacă la început acest tip de bijuterii se adresează copiilor şi femeilor, fiindu-le atribuite valenţe religioase datorită caracterului apotropaic, mai târziu, latura religioasă va fi împinsă pe planul al doilea de semnificaţia profană a modei.

34 Ibidem; Tipologia dezvoltată de acesta este folosită de R. B. K. Stevenson, de unde am preluat-o şi noi. 35 Tudor, 1978, p. 108. 36 Jelincic 2007, p. 215. 37 Toropu & Tătulea 1987, p. 161. 38 Radulović 2006, p. 355. 39 Jelincic 2007, p. 216. 40 Ibidem, p. 214.

93

CATALOG 1. BRĂŢARĂ (Pl. 1, fig. 1) Loc de descoperire: Gârla Mare; Material: sticlă; Culoare: neagră; Dimensiuni: L-7 cm, l-0,5 cm; Stare de conservare: exemplar fragmentar; Calitate: bună; Tehnica: în tipar; Descriere: piesa a fost realizată prin turnarea sticlei topite într-un tipar monovalv, fiind decorată cu trei rânduri de ove, este un produs de import; Bibliografie: Stîngă 2005, 75, pl. XXXIV \8; Loc de păstrare, Muzeul Turnu Severin, f.n.i 41.

2. BRĂŢARĂ (Pl. 1, fig. 2) Loc de descoperire: Sucidava; Material: sticlă; Culoare: neagră; Dimensiuni: gr-0,7 cm, l-1 cm, d- 6,5 cm; Stare de conservare: exemplar întreg; Calitate: bună; Tehnica: piesa a fost realizată prin înfăşurarea benzii de sticlă în jurul unei bare de metal; Descriere: este o piesă cu o formă simplă; Analogii: necropola de la Callatis, M331, vezi Preda 1980, 157, pl XXIII; Bibliografie: Stîngă 2006, 53, nr.inv 25; Loc de păstrare: MC, inv. 1878 .

3. BRĂŢARĂ Loc de descoperire: Porolissum, oraş, sector OL 5; Material: sticlă; Culoare: verde transparentă; Dimensiuni: L- 4 cm, l-0,1 cm; Stare de conservare: exemplar fragmentar; Calitate: bună; Tehnica: piesa a fost realizată prin înfăşurarea benzii de sticlă în jurul unei bare de metal; Analogii: Colchester (Britannia), vezi Crummy 1979, Bracelets; Bibliografie: Gudea 1989, 753; Loc de păstrare: MIT inv. IV 154 .

4. BRĂŢARĂ Loc de descoperire: Porolissum, oraş OL 1; Material: sticlă; Culoare: verzuie-albăstruie mată; Dimensiuni: d-8 cm, Lp-3,5 cm, l - 0,8 cm; Stare de conservare: exemplar fragmentar; Calitate: bună; Tehnica: piesa a fost realizată prin înfăşurarea benzii de sticlă în jurul unei bare de metal; Bibliografie: Gudea 1989, 753; Loc de păstrare: MIT, inv.IV, 905.

5. BRĂŢARĂ Loc de descoperire: Tibiscum, castru; Material: sticlă; Culoare: neagră; Dimensiuni: L-3, 4 cm, g- 1,2 cm; Stare de conservare: exemplar fragmentar; Calitate: bună; 41 Fără număr de inventar.

94

Tehnica: piesa a fost realizată prin înfăşurarea benzii de sticlă de secţiune semicirculară în jurul unei bare de metal; Bibliografie: Bona, Petrovszky, Petrovszky 20, 417, nr. 9. Loc de păstrare: MC nr. inv 9529.

6. BRĂŢARĂ Loc de descoperire: Tibiscum, castru; Material: sticlă; Culoare: verde; Dimensiuni: L- 4 cm, g- 1,3; Stare de conservare: exemplar fragmentar; Calitate: bună; Tehnica: piesa a fost realizată prin înfăşurarea benzii de sticlă în jurul unei bare de metal, Descriere: corpul brăţării, în formă de bandă, este decorat pe partea exterioară cu patru valuri longitudinale; Analogii: Virovitica-Kiškorija (Pannonia Superior) vezi Jelincic 2007, nr. cat. 3, pl, 1/3; Bibliografie: Bona, Petrovszky, Petrovszky 20, 417, nr. 9.; Loc de păstrare: MC nr. inv 9534. Datare: sec. III- încep. sec. al IV-lea42;

7. BRĂŢARĂ Loc de descoperire: Tibiscum, castru; Material: sticlă; Culoare: neagră; Dimensiuni: L- 4,4 cm, g- 1 cm; Stare de conservare: exemplar fragmentar; Calitate: bună; Tehnica: piesa a fost realizată prin înfăşurarea benzii de sticlă de secţiune semicirculară în jurul unei bare de metal. Descriere: corpul masiv al piesei are colţuri rotunjite; Bibliografie: Bona, Petrovszky, Petrovszky 1983, 417, nr. 9; Loc de păstrare: MC nr. inv 9551.

8. BRĂŢARĂ (Pl. 1, fig. 3) Loc de descoperire: Sucidava; Material: sticlă; Culoare: NM; Dimensiuni: NM. Stare de conservare: exemplar fragmentar; Calitate: bună; Tehnica: în tipar; Descriere: piesa a fost realizată prin turnarea sticlei topite într-un tipar monovalv, fiind decorată pe partea exterioare a corpului cu un rând de ove; Bibliografie: Toropu & Tătulea 1987, 161, fig. 58/6; Loc de păstrare: NM. Datare: sec. IV;

9. BRĂŢARĂ (Pl. 2, fig. 1) Loc de descoperire: Răcari; Material: sticlă; Culoare: albă cu reflexe de culoare verzuie; Dimensiuni: l bară- 0,9 cm; Stare de conservare: exemplar fragmentar; Calitate: bună; Tehnica: piesa a fost realizată prin înfăşurarea benzii de sticlă de secţiune semicirculară în jurul unei bare de metal; Descriere: piesa este decorată pe partea exterioară a corpului cu un şir de crestături ce formează un decor torsionat; Bibliografie: Bondoc & Gudea 2009, 279, PL CLIX, fig. 1125; Loc de păstrare: MOC, f. n. i. Datare: sec. III - IV;

42 Datare pe baza analogiilor din Pannonia.

95

10. BRĂŢARĂ (Pl. 2, fig. 2) Loc de descoperire: Răcari; Material: sticlă; Culoare: albăstruie; Dimensiuni: l bară-1,2 cm; Stare de conservare: exemplar fragmentar; Calitate: bună; Tehnica: piesa a fost realizată prin înfăşurarea benzii de sticlă de secţiune semicirculară în jurul unei bare de metal; Descriere: piesa este decorată pe partea exterioară a corpului cu un şir de crestături ce formează un decor torsionat, la fel ca şi precedenta; Bibliografie: Bondoc & Gudea 2009, 279, PL CLIX, fig. 1126. Loc de păstrare: MOC, f. n. i. Datare: sec. III- IV;

11. BRĂŢARĂ (Pl. 2, fig. 3) Loc de descoperire: Răcari; Material: sticlă; Culoare: albăstruie; Dimensiuni: l bară-0,9 cm; Stare de conservare: exemplar fragmentar; Calitate: bună; Tehnica: piesa a fost realizată prin turnarea sticlei topite într-un tipar monovalv; Descriere: piesa este decorată pe partea exterioară a corpului cu un rând de nodozităţi; Bibliografie: Bondoc & Gudea 2009, 279, PL CLIX, fig. 1127; Loc de păstrare: MOC, f. n. i.

12. BRĂŢARĂ (Pl. 2, fig 4) Loc de descoperire: Răcari; Material: sticlă; Culoare: albăstruie; Dimensiuni: l bară-0,9 cm; Stare de conservare: exemplar fragmentar; Calitate: bună; Tehnica: piesa a fost realizată prin modelarea barei de sticlă în jurul unei bare de metal; Bibliografie: Bondoc & Gudea 2009, 279, PL CLIX, fig. 1128; Loc de păstrare: MOC, f. n. i.

13. BRĂŢARĂ (Pl. 2, fig. 5) Loc de descoperire: Răcari; Material: sticlă; Culoare: albăstruie; Dimensiuni: l bară-0,9 cm; Stare de conservare: exemplar fragmentar; Calitate: bună; Tehnica: piesa a fost realizată prin modelarea barei de sticlă în jurul unei bare de metal; Bibliografie: Bondoc & Gudea 2009, 279, PL CLIX, fig. 1129; Loc de păstrare: MOC, f. n. i.

Lista ilustraţiilor PLANŞA I FIG. 1. Brăţară de sticlă, apud Stîngă 2005, 75, pl. XXXIV/8; FIG. 2. Brăţară de sticlă, apud Stîngă 2006, 53, nr.inv 25; FIG. 3. Brăţară de sticlă, apud Toropu& Tătulea 1987, 161, fig. 58/ 6; PLANŞA II FIG. 1. Brăţară de sticlă, apud Bondoc & Gudea 2009, 279, PL CLIX, fig. 1125; FIG. 2. Brăţară de sticlă, apud Bondoc & Gudea 2009, 279, PL CLIX, fig. 1126;

96

FIG. 3. Brăţară de sticlă, apud Bondoc & Gudea 2009, 279, PL CLIX, fig. 1127; FIG. 4. Brăţară de sticlă, apud Bondoc & Gudea 2009, 279, PL CLIX, fig. 1128; FIG. 5. Brăţară de sticlă, apud Bondoc & Gudea 2009, 279, PL CLIX, fig. 1129; PLANŞA III Brăţări de sticlă în Dacia Romană. Harta descoperirilor

Abrevieri bibliografice ActaMN „Acta Musei Napocensis”, Cluj. ActaMP „Acta Musei Porolisensis”, Zalău. RMM „Revista Muzeelor şi Monumentelor. Monumente istorice şi de artă”, Bucureşti. PSAS „Proceedings of the Society of Antiquaries of Scotland”, Edimburgh. SCIVA „Studii şi Cercetări de Istorie Veche şi Arheologie”, Bucureşti. Bibliografie

Alicu 1989 = D. Alicu, Urbanism şi arhitectură în Dacia romană. III Ulpia Traiana,

în „RMM”, 1989, 2, pp. 3- 13. Benea 2004 = Doina Benea, Atelierele romane de mărgele de la Tibiscum/textul în

limba germană, Timişoara 2004 Bona, Petrovszky, Petrovszky 1983 =

Bona, Petrovszky, Petrovszky 1983, Tibiscum – Cercetări arheologice (II) (1976- 1979), în „ActaMN 20”, 1983, pp. 407-466

Cloşca, Băluţă 1971 = Cloşca I. Băluţă, O semnificativă camee descoperită la Apulum, în „Apulum”, 9, 347-351, Alba Iulia 1971

Băluţă 1979 = C. I. Băluţă, Consideraţii referitoare la răspândirea şi producerea sticlei în Dacia Superior, în „Apulum” 17, 1989, pp. 195-200

Bondoc & Gudea 2009 = D. Bondoc & N. Gudea, Castrul roman de la Răcari. Încercare de monografie, Cluj-Napoca, 2009

Crişan & Milea 1970 = I. H. Crişan & Z. Milea, Descoperiri celtice la Papiu Ilarian (jud. Mureş), în „ActaMN” 7, 1970, pp. 65- 76

Crişan 1975 = I. H. Crişan, Mormântul celtic de la Fîntînele- Livadă, în SCIVA, 1, 1975, pp. 41- 56

Crummy 1979 = N. Crummy, Braceletes, Catalogue. Newsletter of the Colchester Archaeological Trust, 5, 1979

Degryse & Shortland 2009 = P. Degryse & A.J. Shorland, Trace elements in provenancing raw materials For roman glass production în „Geologica Belgica”, 12/3-4, pp. 135-143, Bruxelles, 2009.

Gramatopol 1991 = M. Gramatopol, Artele miniaturale în antichitate, Ed. Meridiane, Bucureşti 1991

Girdwoyn 1986 = Anne Girdwoyn, Celtic glassbraceletes from exacavations in Poland. A tehnological study, în „Archaeologia Polonă”, 1986, 25-26, pp. 199- 208

Gudea 1989 = Gudea N., Un complex arheologic daco–roman la graniţa de nord a Imperiului Roman, vol.I, în „ActaMP”, 13, 1989

Jelincic 2007 = Kristina Jelinčić, Glass Paste Bracelets from late Antiquity from the Site of Virovitica-Kiškorija South în „Contributions of Institute of archaeology”, Vol.24/1, pp. 213- 220, Zagreb, 2008

Jones 1877 = W. Jones , Finger – ring, Londra 1877. Johns 2004 = C. Johns, The jewellery of roman Britain. Celtic and classical

Traditions, Londra 2004 Laing 1997 = Jennifer Laing, Art & Society in Roman Britain, Londra 1997 Lazăr 1975 = V. Lazăr, Mormântul celtic de la Delureni, „ActaMN” 12, 1975, pp.

69-74 Plinius 2004 = Plinius, Naturalis Historia, trad. Ioana Costa şi Tudor Dinu, vol VI,

Ed. Polirom, Iaşi 2004

97

Preda 1980 = C. Preda, Callatis. Necropola romano - bizantină, Bucureşti, 1980 Radulovic 2006 = L. Radulovic, Typological analysis of Roman bracelets from

Viminacium, în „Glasnik Srpskog arheološkog društva” 22, 2006, pp. 355-374

Stern 1999 = Marianne Stern, Roman glassblowing in a cultural context în „American Journal of Archaeology”, vol. 103, nr.3, pp. 441-484, Boston 1999

Stevenson 1956 = R. B. K. Stevenson, Native Bangles and roman glass, în „PSAS” 88, 1956, pp. 208 – 221

Stîngă 1998 = I.Stîngă, Viaţa economică la Drobeta în sec. I-VI p.Ch., Bucureşti 1998

Stîngă 2005 = I. Stîngă, Villa rustica de la Gârla Mare, judeţul Mehedinţi. Studiu Monografic, Craiova, 2005

Stîngă 2006 = I. Stîngă, Oltenia romană. Catalog de expoziţie, Craiova 2006 Stoicovici 1980 = E. Stoicovici, Cercetarea unor Brăţări de sticlă, „ActaMN” 17, 1980,

pp. 495- 497 Toropu & Tătulea 1987 = O. Toropu & C. Tătulea, Sucidava Celei, Bucureşti 1987 Tudor 1978 = D.Tudor, Oltenia Romană, ed. a IV-a, Bucureşti 1978 Vass 2010 = L. Vass, Women in a man’ s world? Female related artefacts from the

camps of Dacia, în „Marisia” 30, 2010, pp. 127-152.

SOME CONSIDERATIONS CONCERNING OF GLASS BRACELETS FROM ROMAN DACIA (Abstract)

Glass paste is used in jewellery art as a substitute for pretious and semi-pretious stones/rocks in

making gems and cameos. It can be also a substitute for noble materials when making rings and braceletes. Using glass instead of expensive materials is due to the fact that Roman citizens were considered to

be merchants, these products being intended for the middle and poor classes. The recent studies show that these products were also used by the pelegrins and they were mented to be sent in barbaricum. These braceletes made of glass were manufactured in Roman Dacia, in local workshops from Tibiscum and Porolissum. The 13 pieces presented in this article were discovered in five places from Dacia, such us Tibiscum, Porolissum, Sucidava, Răcari and Gârla Mare. These pieces were made in a large period of time, between the second and the third centuries. The decorative elements prove once again a circulation of both handcrafts-men/masters and models.

The disparate bibliography, the diffusion of pieces in different museums, and the fact that these pieces are somethimes not very well published make the research difficult and prevent the realisation of a corpus.

98

Fig. 1. Brăţară de sticlă, apud Stângă 2005, 75, pl. XXXIV/8

Fig. 2. Brăţară de sticlă, apud Stângă 2006, 53, nr. inv. 25

Fig. 3. Brăţară de sticlă, apud Toporu & Tătulea 1987, 161, fig. 58/6

PLANŞA I. BRĂŢĂRI DE STICLĂ ÎN DACIA ROMANĂ

99

Fig. 1. Brăţară de sticlă, apud Bondoc & Gudea 2009, 279, Pl. CLIX, fig. 1125



PLANŞA II. BRĂŢĂRI DE STICLĂ ÎN DACIA ROMANĂ

100



PLANŞA II. BRĂŢĂRI DE STICLĂ ÎN DACIA ROMANĂ

101

PLANŞA III. BRĂŢĂRI DE STICLĂ ÎN DACIA ROMANĂ. HARTA DESCOPERIRILOR

103

COHORS I SAGITTARIORUM ÎN ORIENT

Călin TIMOC Universitatea de Vest Timişoara

O unitate militară cu un istoric impresionant a fost cu siguranţă cohors I

sagittariorum. Formată în deceniile de început ale dinastiei iulio-claudiene, a fost între primele auxilii orientale de arcaşi de elită ai armatei romane. Fiind între unităţile supravieţuitoare ale bătăliei de la Pădurea Teutoburgică, sediul ei a fost mult timp stabilit la Bingen, alături de alte auxilii. Celebritatea cohortei în rândul specialiştilor în epigrafie şi istorie romană devine proverbială odată cu disputa în jurul stelei funerare a lui Tiberius Abdes Panthera din Sidon, presupusul tată natural a lui Iisus din Nazareth1.

Istoricul unităţii nu este cunoscut în detaliu, puţine fiind urmele epigrafice pe care această cohortă le-a lăsat în urmă. Se ştie totuşi că împăratul Traianus ar fi dizlocat-o de pe limesul renan în cadrul campaniilor sale militare împotriva dacilor din 101-102 / 105-106 şi, odată cu formarea provinciei Dacia, sediul ei de garnizoană a fost fixat la Tibiscum2. Rolul arcaşilor era aici de a opri năvălirile dinspre vest ale iazygilor, de a proteja drumul imperial spre Ulpia Traiana Sarmizegetusa, capitala Daciei romane3. Spre sfârşitul secolului II p.Chr., unitatea îşi schimbă efectivul ajungând, dintr-o auxilie quingenaria (500 de arcaşi), una miliaria (1000 de arcaşi), iar locul de garnizoană i-a fost mutat la picioarele podului lui Apollodor, la Drobeta. Aici, mai multe epigrafe atestă că unitatea renovează castrul şi termele, iar mai mulţi militari şi veterani sunt implicaţi în activitatea economică şi meşteşugărească a oraşului. Nu se cunosc prea multe informaţii despre expediţiile militare la care a luat parte, dar în epoca lui Gordianus III şi apoi a lui Phillipus Arabs participă alături de alte trupe la luptele împotriva carpilor şi goţilor, aşa cum sugerează o inscripţie dedicată lui Mars Gradivus, în care unitatea militară poartă epitetul de Gordiana şi o altă epigrafă onorifică în care trupa are epitetul Phillipiana4.

Faptul că a fost o unitate militară formată din arcaşi de elită, totdeauna necesari Imperiului, a protejat-o de reformele militare ale secoleleor III-IV, care au atras după sine desfiinţarea multor auxilii şi înfiinţarea altor trupe cu o altă structură etnică şi combativă. Ultima ştire pe care o avem despre ea este din Notitia Dignitatum unde, în sec. V p. Chr., o găsim cantonată în Egipt alături de alte detaşamente importante ale fostei provincii Dacia, spre exemplu din legio XIII Gemina şi legio V Macedonica5. Nu este însă exclus ca unitatea militară să fi fuzionat cu cohors I Aelia Sagittariorum, sau menţiunea din ND să fie una generică, sub acest indicativ ascuzându-se orice altă unitate de sagittari6.

Eficienţa în luptă a acestor arcaşi orientali îi recomandă pentru orice campanie militară ca o unitate auxiliară de şoc în confruntările directe cu barbarii. Acest fapt, precum şi inscripţia onorifică închinată lui Marcus Aurelius, spre sfârşitul anului 1657, din

1 Vezi discuţia cu bibliografia: http://www.enotes.com/topic/Tiberius_Iulius_Abdes_Pantera 2 Moga 1974, p. 130; Benea, Bona 1994, p. 54; Nemeth 2005, p. 41. 3 Bozu 1977, pp. 131-133; Petolescu 1997, p. 117; Husar 2002, p. 111. 4 Benea 1976, pp. 77-84; Petolescu 2007, p. 227. 5 Vezi în acest sens: http://www.thelatinlibrary.com/notitia2.html 6 De asemenea, identificarea s-a mai încercat şi pentru epoci mai timpurii, vezi întreaga problemă la Ţentea,

Popescu 2004, pp. 291 – 293; Marcu 2004, p. 581, 582. 7 IDR III / 1, 130; Timoc 1996, pp. 117-121.

104

principia castrului de la Tibiscum nasc bănuieli privind participarea efectivă la campaniile militare împotriva parţilor a acestor redutabili arcaşi8.

Suspiciunea că trupa a fost dizlocată pentru războiul cu parţii din 161-166 d.Hr. este întreţinută şi de o foarte interesantă inscripţie descoperită în oraşul Tyr, din Fenicia (AE 1995, 1569)9.

Gravat pe soclul statuii unui cavaler roman şi datat în a doua jumătate a secolului al II-lea d.Hr.10 textul oferă o bază de discuţie în legătură cu jertfa de sânge a sagittarilor în confruntarile cu parţii:

P(ublium) Valer(ium) Protogenianum, praef(ectum) coh(ortis) II Thra(cum) et praeposit(um) coh(ortis) III Thra(cum), curatorem coh(ortis) I Sagitt(ariorum), item praeposi[t(um)] ...

Publius Valerius Protogenianus, cavaler aflat la prima miliţie equestră şi la primul

război din carieră este în postura de a conduce mai multe unităţi quingenaria în Orient, foarte probabil împotriva parţilor.

Faptul că individul deţine, în acelaşi timp, două praepositurae, cea a cohortei III Thracum şi, în acelaşi timp, a cohortei I de sagittari este un fapt cu totul neobişnuit, mai ales ca ambele unităţi sunt de arcaşi. Postura sa şi de curator al cohortei I Sagittariorum indică o situaţie temporară şi înseamnă că datorită evenimentelor din timpul războiului unitatea de arcaşi a rămas fără comandant, acesta murind pe câmpul de luptă, iar Valerius Protogenianus preia fortuit interimatul conducerii acestei cohorte în timp ce era încă praefectus al cohortei de traci11.

Foarte probabil, datorită pierderilor grele suferite, cohors I Sagittariorum primeşte permisiunea de a se întoarce în provincia de garnizoană înainte de încheierea păcii cu parţii din martie 166 d.Hr.

8 Timoc 2004, p. 802, 803. 9 Mulţumim, pe această cale, lui Mihai Popescu pentru sprijinul bibliografic şi lămurile de rigoare privind

publicarea acestei epigrafe, la Rey-Couquais, 2006, p. 38. Fotografia inscripţiei a fost preluată şi prelucrată de noi tot după datele furnizate de această publicaţie.

10 AE 1995, 1596. 11 Zahariade 2009, p. 190.

105

După cum sugerează această descoperire epigrafică, unitatea a părasit Orientul prin portul oraşului fenician Tyr. Dacă acceptăm această ipoteză şi coroborăm datele cu inscripţia onorifică de la Tibiscum, putem spune că acest lucru s-a petrecut pe la finele lui noiembrie 165, când împăratul terminase, în mare măsură, confruntările directe cu parţii şi iniţiase discuţii pentru încheierea unui tratat de pace. Nu excludem din discuţie nici ciuma care s-a abătut asupra armatei romane şi care a putut afecta, de asemenea, efectivele unităţii de arcaşi de la Tibiscum.

Bibliografie

Benea 1976 = Benea Doina, Cîteva precizări la monumentele epigrafice ale cohortei I Sagittariorumla Drobeta, în „SCIVA”, 27/1, 1976, pp. 77-84

Benea, Bona 1994 = Doina Benea, Petru Bona, Tibiscum, Bucureşti, 1994 Bozu 1977 = Ovidiu Bozu, Cohors I Sagittariorum la Zăvoi, în „Banatica”, IV, 1977,

pp. 131-133 Husar 2002 = Adrian Husar, Din istoria Daciei romane, I, Cluj-Napoca, 2002 Marcu 2004 = Felix Marcu, Military Tile-Stamps as a guide for the garrisons of several

forts in Dacia, în „Orbis Antiquus. Studia in honorem Ioannis Pisonis”, Cluj-Napoca, 2004, pp. 581-582

Moga 1974 = Marius Moga, Ştiri noi despre garnizoana militară de la Tibiscum, în „Tibiscus”, III, 1974

Nemeth 2005 = Eduard Nemeth, Armata în sud-vestul Daciei Romane, Timişoara, 2005 Potolescu 1997 = Const. C. Petolescu, Die Auxiliareinheiten im Römischen Reich, în

„ActaMN”, 34/I, 1997 Potolescu 2007 = Const. C. Potolescu, Sagerdos cohortis I Sagittariom la Drobeta, în

„Contribuţii la istoria Daciei romane”, I, Bucureşti, 2007 Rey-Couquais 2006 = Jean-Paul Rey-Couquais, Inscriptions Greques et Latines de Tyr, în

„BAAL”, III / 2006, p. 38. Fotografia inscripţiei a fost preluată şi prelucrată de noi tot după datele furnizate de această publicaţie

Timoc 1996 = Călin Timoc, Câteva precizări cu privire la monumentele epigrafice ale cohortei I Sagittariorum la Tibiscum, în „BCSS”, 2, 1996, pp. 117-121

Timoc 2004 = Călin Timoc, Beiträge zur Geschichte der cohors I Aelia Sagittariorum bei Tibiscum – Jupa, în „Orbis Antiquus. Studia in honorem Ioannis Pisonis”, Cluj-Napoca, 2004

Ţentea, Popescu 2004 = Ovidiu Ţentea, Florian Matei Popescu, Alae et cohorstes Daciae et Moesiae. A review and updating of J. Spaul’s Ala and Cohors, în „ActaMN” 39- 40 / I, 2002-2003 (2004), pp. 291–293

Zahariade 2009 = Mihail Zahariade, The Thracians in the Roman Imperial Army. (I) Auxilia, Cluj- Napoca, 2009

DIE COHORS I SAGITTARIORUM IM ORIENT (Zusammenfassung)

Die Bogenschützer dieser Cohors scheinen nach die epigraphischen Daten zwischen die ersten

Truppen der römischen Kaiserarmee zu sein. Ihren frühen Geschichte ist zu den Germanenkriege der römischen Kaisern der 1. Jhr. n.Chr. eng gebunden. In dieser Zeitspanne ist ihre Garnison durch Inschriften in Bingen, auf dem rheinischen Limes belegt.

Nach Dakien zog die Einheit erst zur Zeit der Dakerkriege Trajans und ihre Bewegungen scheinen eng zu der Legio IIII Flavia Felix gebunden zu sein. Alle epigraphische und archäologische Informationen beweisen, dass die Einheit ihr ersten Standort am Norden der Donau bei Tibiscum befindete. Damals war sie noch quingenaria, aber in 3. Jh. n.Chr. als sie nach Drobeta zog ist sie schon als Cohors miliaria angedeutet.

106

Wegen ihrer Abwesenheit in die Texten der Militärdiplomen ist uns noch nicht klar zur welchen Feldzügen gegen die Barbaren die Truppe teilnahm.

Die Parthenkriege, die von dem römischen Kaisern geführt wurden, verlangten viele Militärtruppen, insbesonders Truppen die mit dem heissen Wüsten des Orients gewöhnt waren und den Feind von weiten mit der Waffe treffen konnte. Eine solche Militäreinheit war auch die Cohors I Sagittariorum. Eine Inschrift aus Tyr, Phoenikien zeigt uns, dass die Bogenschützer der Cohors I Sagittariorum gemeinsam mit die Soldaten einer trakischen Kochorte unter der Führung des Ritters Publius Valerius Protogenianus in einem Feldzug gegen die Parthen zogten. Dieses Ereigniss geschah irgendwan in die zweite Hälfte des 2. Jh. n.Chr., aber andere Daten fehlen uns noch. Am Ende des 2. Jh. die Cohors I Sagittariorum ist durch Ziegelstempel und Inschriften wieder in Dakien belegt, aber in eine andere Ortschaft, Drobeta.

107

TOILET AND COSMETIC OBJECTS DISCOVERED INSIDE THE BATHS OF LEGIO VII CLAUDIA OF CIOROIU NOU

Dorel BONDOC Muzeul Olteniei Craiova

The baths of Legio VII Claudia of Cioroiu Nou were searched during the

excavations from 2008-2010 (fig. 1-3). Simultaneously with the archaeological excavations, I made the operation of basic preservation of the ruins, so now this monument is visitable, being the first in this respect in Dolj County. I hope that the monograph of these baths will be published very soon.

From the beginning, it is necessary to bring some arguments because I considered that the baths of Cioroiu Nou, were raised by the soldiers of Legio VII Claudia1. First of all, these baths are inside the fortification of Cioroiu Nou, more precisely in its north-western corner (fig. 4). Secondly, because from these baths there come some tens of stamped bricks with the stamp of this legio (fig. 5). And thirdly, all these are supported by an inscription made by A. Germanus, speculator of this Legio (fig. 6).

The archaeological inventory coming from the excavations of these baths is rich and consisting in pottery, tiles, bricks and gutter-tiles, coins, glass-vessels, fragments of window-glass, objects of bone, objects of iron, objects of bronze, of lead, etc. All these could be dated in the first half of the 3rd century.

The toilet and cosmetic objects from the baths of Legio VII Claudia of Cioroiu Nou consist in mirrors (in fact frames of these mirrors) and shaving rasors. I did not include here the hair pins made of bone, which in my opinion represent objects belonging to another kind.

MIRRORS. From the mirrors discovered at Cioroiu Nou, there have been preserved

only the frames (easyly to understand), which were made of lead. 1. A frame of a mirror, made of led (fig. 7). The surface of the piece was divided

into four registers marked by four concentrical circles. The first and the fourth registers were not decorated. The second register was adorned with a zigzag line rendered in relief. The third register was decorated with circular lines, rendered also in relief. Sizes: maximum diameter- 5.8cm; minimum diameter- 5.5cm; thickness- 0.2cm. Weight- 26g.

Excavations led by D. Tudor, section S VI / 1960, in the south-western corner of the fortification. The Museum of Oltenia, Craiova2.

2. A frame of a mirror, made of lead (fig. 8). It is round, with its surface adorned with little prominences and crosses in relief. There has been preserved the handle of the piece, like a rod, half-round in section. Sizes: height- 5.8cm; diameter of the frame - 3.5cm.

Excavations by Dorel Bondoc, 2008, baths. The Museum of Oltenia, Craiova3. 3. A frame of a mirror, made of lead (fig. 9). The pieces is round, with four lateral

buttons, simetrically displayed, two in the upper part, two in the lower one. The surface

1 Bondoc 2010, pp. 13-16 2 Tudor, Diaconescu, Popilian 1967, p. 597 and 598, fig. 4/46.Bondoc 2010, p. 50, no. 87a. 3 Bondoc 2010, p. 51, no. 87b.

108

was adorned like two concentrical circles, with their interior "hachured" in relief. The two circles are interrupted up-down and left-right by a circle with a little prominence in its middle. From its handle there has been preserved only the superior part, like three rods (two of them are laterally and curved and one is vertical, in the middle). Sizes: the preserved height- 5.5cm; diameter of the frame- 4cm4.

SHAVING RASORS. Six such pieces have been discovered inside the baths, fragmentary or well preserved, as it follows.

4. A shaving rasor made of iron (fig. 10); curved blade, triangular in section; the edge on the interior side; pointed thin spike; the inferior part is bent towards the interior like a ring; the end of the ring is in the shape of a little coil; sizes: the length- 11.1cm; maximum width- 2.5cm. A very similar piece comes from Belginum, Gallia Belgica province5.

5. A shaving rasor made of iron (fig. 11). The blade is short, with the sharp edge on the interior side, with a little cutting near the handle; at the inferior end there is a ring for its hanging. Sizes: length- 12cm; width- 2.4cm6.

6. A shaving rasor made of iron (fig. 12). The blade is short, with the sharp edge on the interior side; the handle is short and narrow, perforated in order to apply the knife handle. At its inferior end there is a ring for hanging. Sizes: length- 12cm; maximum width- 3cm; length of the handle- 4.5cm7.

7. A shaving rasor made of iron (fig. 13). Short description: the blade is short, with the sharp edge on the interior side, the point is broken, the handle is short and narrow, perforated in order to apply a knife handle. At its inferior end there was a ring for hanging. Sizes: the preserved length- 10cm; the maximum width- 2.3cm8.

8. A shaving rasor made of iron (fig. 14). It is well preserved, but it has been affected by the corrosion process. The blade has the sharp edge on the interior side, the pointed spike, and the case was made of two "jaws". The rasor is open at 900. Sizes: length of blade- 8cm; length of case- 9cm; width of blade- 2cm9.

9. A shaving rasor made of iron (fig. 15). It is similar with the previous one (no. 8). It is well preserved; it has been discovered in a half-open position. At its inferior part there has been preserved a fragment from the ring for hanging. Sizes: length of blade- 8.5cm; length of case- 10cm10.

Being at least spectacular, the toilet and cosmetic pieces discovered inside the baths of Legio VII Claudia in Cioroiu Nou, represent however ordinary accessories of these Roman buildings. Their publishing in a monograph will bring much more information in this respect.

Translated by dr. Mihaela Pena

4 Excavations by Dorel Bondoc, baths 2010, The Museum of Oltenia, Craiova. 5 Excavations Dorel Bondoc, 2002 (S 2, square 4, -0.50m). MOC.Bondoc 2006, p. 83, no. 1 and p. 85, fig.

3.Bondoc 2010, p. 48, no. 76; Künzl 1982, p. 72, abb. 46/2; see also Déchelette 1914, p. 1279, fig. 553/8. 6 Excavations by Dorel Bondoc, 2009, baths. The Museum of Oltenia, Craiova. 7 Excavations by Dorel Bondoc, 2010, baths. The Museum of Oltenia, Craiova. 8 Excavations by Dorel Bondoc, 2010, baths. The Museum of Oltenia, Craiova. 9 Excavations by Dorel Bondoc, 2010, baths. The Museum of Oltenia, Craiova. 10 Excavations by Dorel Bondoc, 2010, baths. The Museum of Oltenia, Craiova.

109

Figures Fig. 1. The baths of Legio VII Claudia of Cioroiu Nou. Excavations from 2008. Fig. 2. The baths of Legio VII Claudia of Cioroiu Nou. Excavations from 2009. Fig. 3. The baths of Legio VII Claudia of Cioroiu Nou. Excavations from 2010. Fig. 4. The placement of the baths of Legio VII Claudia inside the fortification of Cioroiu Nou, acc. to Bondoc 2010, p. 77, fig. 24. Fig. 5. Bricks with the stamp of Legio VII Claudia, acc. to Bondoc 2006a, p. 137, fig. 2.1. Fig. 6. The inscription of Germanus, a speculator of Legio VII Claudia Maximiniana, acc. to IDR, II, 141; Bondoc 2010, p. 81, pl. III/3. Fig. 7. Cioroiu Nou. A frame of a mirror, made of led. Fig. 8. Cioroiu Nou. A frame of a mirror, made of led. Fig. 9. Cioroiu Nou. A frame of a mirror, made of led. Fig. 10. Cioroiu Nou. A shaving rasor made of iron. Fig. 11. Cioroiu Nou. A shaving rasor made of iron. Fig. 12. Cioroiu Nou. A shaving rasor made of iron. Fig. 13. Cioroiu Nou. A shaving rasor made of iron. Fig. 14. Cioroiu Nou. A shaving rasor made of iron. Fig. 15. Cioroiu Nou. A shaving rasor made of iron. Bibligraphy Bondoc 2006 = D. Bondoc, Shaving razors from Roman Oltenia, „Drobeta”, XVI,

2006, pp. 83-86. Bondoc 2006 = D. Bondoc, Roman painted pottery discovered at Cioroiul Nou,

Dolj County, Romania, „In Honorem Gheorghe Popilian (edited by Dorel Bondoc) ”, Craiova 2006, pp. 128-141

Bondoc 2010 = D. Bondoc, Cioroiu Nou. 100 descoperiri arheologice / One hundred archaeological discoveries, Craiova, 2010

Déchelette 1914 = J. Déchelette, Manuel d’archéologie préhistorique celtique et gallo-romaine. II. Archéologie celtique ou protohistorique, Paris, 1914

IDR, II = Inscripţiile Daciei romane, II. Oltenia şi Muntenia (eds. Gr. Glorescu, C.C. Petolescu), Bucureşti, 1977

Künzl 1982 = E. Künzl, Medizinische Instrumente aus Sepulkralfunden der römischen Kaiserzei, Bonner Jahrbŭcher, Band 182, 1982, pp. 1-131, 1982.

Tudor, Diaconescu, Popilian 1967 = D. Tudor, I. Diaconescu, Gh. Popilian, Şantierul arheologic Cioroiul Nou (1960-1961), în „Apulum”, 6, 1967, pp. 593-605

OBIECTE DE TOALETĂ ŞI PRODUSE COSMETICE CE AU FOST DESCOPERITE ÎN INTERIORUL BĂII LEGIUNEA VII CLAUDIA DIN CIOROIU NOU

(Rezumat)

Băile Legiunii a VII-a Claudia din Cioroiu Nou au fost descoperite timpul săpăturilor din anii 2008-2010 (fig. 1-3). Concomitent cu săpăturile arheologice, s-au făcut şi lucrările de bază, de conservare a ruinelor, aşa că acum acest monument este vizitabil, fiind primul în acest sens, în judeţul Dolj. Sper că monografia acestor băi va fi publicată foarte curând.

Inventarul arheologic provenind din săpături a acestor băi este bogat şi constă în ceramică, ţigle, cărămizi şi piatră de ascuţit, monede, vase de sticlă, fragmente de ferestre din sticlă, obiecte din os, obiecte din fier, obiecte de bronz, de plumb, etc. Toate acestea ar putea fi datate în prima jumătate a secolului al III-lea.

Obiectele de toaletă şi cosmetice de la băile Legiunii a VII-a Claudia din Cioroiu Nou constau în oglinzi (în fapt rame a acestor oglinzi) şi brice de ras. Nu am să includ aici ace de păr din os, care, în opinia mea, reprezintă obiecte care aparţin într-un alt fel.

110

Fig. 1. The baths of Legio VII Claudia of Cioroiu Nou. Excavation from 2008

Fig. 2. The baths of Legio VII Claudia of Cioroiu Nou. Excavation from 2009

111

Fig. 3. The baths of Legio VII Claudia of Cioroiu Nou. Excavations from 2010

Fig. 4. The placement of baths of Legio VII Claudia inside the fortifications of Cioroiu Nou,

acc. to Bondoc 2010, p. 77, fig. 24

112

Fig. 5. Bricks with the stamp of Legio VII Claudia, acc. to Bondoc 2006a, p. 37, fig. 2.1.

Fig. 6. The inscription of Germanus, a speculator of Legio VII Claudia Maximiniana,

acc. to IDR, 11, 141, Bondoc 2010, p. 77, fig. 2.4.

113

Fig. 7. Cioroiu Nou. A frame of a mirror, made of led.


114


Fig. 10. Cioroiu Nou. A shaving rasor

made of iron. Fig. 11. Cioroiu Nou. A shaving rasor

made of iron.

115

Fig. 12. Cioroiu Nou. A shaving rasor

made of iron. Fig. 13. Cioroiu Nou. A shaving rasor

made of iron.

Fig. 14. Cioroiu Nou. A shaving rasor made of iron

116

Fig. 15. Cioroiu Nou. A shaving rasor made of iron

117

CONSIDERAŢII CU PRIVIRE LA TOPOGRAFIA AŞEZĂRILOR DE TIP VICI MILITARES DIN DACIA SUD-CARPATICĂ ÎN

SECOLELE II-III E.N.

Victor BUNOIU Muzeul Regiunii Porţilor de Fier Drobeta Turnu - Severin

Cunoscute în istoriografia modernă sub denumirea de vici militares (sau Kastellvici

în literatura germană, Military Vici1 în cea engleză), aşezările vicane de pe lângă castrele auxiliare sunt cu totul diferite de ceea ce întâlnim în mod obişnuit în limba latină sub denumirea de vicus - sat, cartier al unui oraş.

Vici militares sunt, în general, comunităţi umane formate din familiile soldaţilor, veterani, deveniţi cetăţeni romani, peregrini, meşteşugari, negustori, elemente fidele statului prin serviciul îndelungat în slujba sa. Aceste aşezări s-au format în imediata apropiere a castrelor romane auxiliare, fiind construite concomitent cu acestea, pe un teren viran, niciodată locuit anterior de populaţia indigenă. Planul lor este unul prestabilit, dar cu totul diferit de structura unuia urban.

Organizarea internă a aşezărilor vicane a constituit, începând cu secolul XIX, o preocupare în istoriografia străină şi a fost analizată în mai multe lucrări, pentru diferite provincii ale Imperiului Roman2. Cercetările arheologice întreprinse în alte provincii ale Imperiului au adus importante precizări privind caracterul unor vici militari şi mai ales asupra momentului când aceştia se înfiinţează. Astfel, aşezările vicane iau naştere în vecinătatea castrelor de trupe auxiliare, de care depindeau, atât în ceea ce priveşte fondarea, existenţa, cât şi sfârşitul lor. Această legatură a existat şi în ceea ce priveşte modalitatea de amplasare a aşezării, structura internă, structura etnică, numărul populaţiei, suprafaţa, rolul economic şi militar al acesteia, organizarea administrativă prin instituţii specifice.

Amplasamentul aşezării vicane se alegea după criterii şi principii precise, în strânsă dependenţă, în primul rând de fortificaţie, de căile de acces dinspre şi spre castru, faţă de punctele cardinale, de configuraţia terenului şi poziţia castrului faţă de graniţă (în cazul celor amplasate în vecinătatea frontierei provinciei)3. În general, terenul atribuit pentru vicus era situat pe drumul ce ieşea prin porta praetoria a castrului, aceasta constituind unul din elementele de referinţă în stabilirea amplasamentului aşezării vicane şi reprezentând axa locală majoră în funcţie de care se stabileau celelalte coordonate ale aşezării4. De obicei, între porta praetoria şi porta principalis sinistra se dezvolta întreaga aşezare vicană. De-a lungul drumului spre porta praetoria se stabileau parcelele pe care erau ridicate clădirile5.

Pentru provincia Dacia, spre deosebire de restul Imperiului, datele în legătură cu aşezările civile ale castrelor de trupe auxiliare sunt puţine, în special datorită cercetărilor 1 Petrikovits 1973, pp. 86-135. 2 Salway 1965, p. 38; Sommer 1984, p. 457; Flynt 2005, p. 5-19., Todd 1970, pp. 118-124, Tarpin 2002, pp.

249-260; Benea 1993, p. 289-292; Tamba 2004, pp. 249-274. 3 Salway 1958, pp. 227-244. 4 Benea 2003, p. 126. 5 Ibidem, pp. 125-126.

118

arheologice insuficiente şi a interesului relativ scăzut pentru cercetarea lor. Pentru Dacia romană, prezenţa numeroaselor trupe auxiliare, pe perioada stăpânirii romane în acest spaţiu a favorizat apariţia aşezărilor vicane în apropiere şi a contribuit, treptat, la urbanizarea provinciei, unele din aceste aşezări ajungând chiar la rangul de colonia. Au fost identificate arheologic, momentan, 48 de astfel de aşezări vicane (Fig. 1). Pentru Dacia romană sud-carpatică (termen geografic), pe lângă fiecare din castrele de trupe auxiliare importante, au luat naştere aşezări vicane care, deşi nu toate reuşesc să se ridice la calitatea de oraş, multe dintre ele ating însă nivelul unor întinse aşezări înfloritoare. Din Dacia sud-carpatică, în afară de Romula şi Drobeta, care au atins cele mai înalte trepte de urbanizare, se pot menţiona, în acest sens, aşezările vicane de la Acidava-Enoşeşti, Bumbeşti-Jiu, Slăveni, Răcari şi chiar Stolniceni-Buridava. Pentru acest studiu au fost abordate, momentan, numai aşezările civile din apropierea castrelor auxiliare de la Drobeta, Romula şi Bumbeşti-Jiu.

DROBETA (jud. Mehedinţi). O cercetare sistematică a vicus-ului militar nu a existat, atenţia specialiştilor fiind mereu atrasă de podul şi castrul din apropiere. Aşezarea civilă este în cea mai mare parte necunoscută, despre întinderea şi dezvoltarea ei urbană având puţine indicii. Primele informaţii concrete asupra întinderii le oferă L. F. Marsigli, acesta lăsând şi o schiţă din care reiese că oraşul ia naştere şi s-a dezvoltat în jurul fortificaţiei şi a capului de pod6. Marsigli a observat o întindere mare de teren, închisă ca o fortificaţie cu val şi şanţ de apărare. Totodată, a marcat şi două din drumurile antice posibile, cel de nord şi cel de est 7. Către sfârşitul secolului XIX, Tocilescu şi Polonic, folosindu-se de acest plan, au putut să urmărească valul de pământ şi să-i ridice un plan. Cei doi au observat de asemenea că oraşul antic era înconjurat cu un zid din piatră ce avea la bază o lăţime de 1.10 m.

Ambele planuri, aproape identice (cel al lui Marsigli şi cel al lui Tocilescu-Polonic), stabilesc limitele oraşului antic între Ogaşul Tăbăcarilor la est şi Ogaşul Fântânilor la vest8. Linia defensivă pornea la est de la Ogaşul Tăbăcarilor spre nord, pe o lungime de 800 m, cotea apoi spre Str. Păltiniş, pe o lungime de 700 m. După ce forma un unghi ascuţit la intersecţia Str. Independenţei cu Str. Adrian, cobora, pe direcţia sud-vest, pe o lungime de 1500 m până la Str. Matei Vasilescu. De aici, după o altă frângere, revenea pe malul Dunării, la est de Ogaşul Fântânilor9. Deşi aceste planuri au fost adoptate ca întindere limită a aşezării civile de la Drobeta, încercările ulterioare de stabilire a limitelor topografice ale oraşului antic s-au lovit de faptul că întreaga aşezare este suprapusă de oraşul modern. Singurele posibilităţi de identificare sunt prin amplasarea în plan a descoperirilor întâmplătoare, a sondajelor făcute pe locuri virane, dar mai ales a necropolelor oraşului care sunt mai bine cunoscute10.

Se cunosc, astfel, trei necropole, dispuse de-a lungul drumurilor de acces în castru: necropola de sud-vest, dispusă de-a lungul drumului roman Drobeta-Dierna; necropola din sud-est de sec. II-III, dispusă în dreapta drumului ce se îndrepta spre Pelendava11; necro-pola de nord-est. O posibilă necropolă nordică, de-a lungul drumului spre Sarmizegetusa nu este documentată momentan decât printr-un singur mormânt. Toate aceste necropole delimitează, în linii mari, întinderea oraşului antic. În încercarea de a delimita aşezarea

6 Stîngă 1994, p. 8. 7 Benea 1977, p. 133. 8 Stîngă 1994, p. 3. 9 Benea 1977, p. 134. 10 Davidescu 1980, pp. 93-100. 11 Benea 1975, pp. 667-675.

119

civilă de la Drobeta, o iniţiativă inedită a avut D. Benea, care a utilizat izvoarele mai puţin folosite, reprezentate de documentele de arhivă referitoare la descoperirile de monumente antice din interiorul planului avut în vedere. Amplasarea acestor descoperiri pe un plan al oraşului a oferit surpriza atestării unor ruine antice în zona Pieţii Ghica (posibil forum al oraşului) şi pe străzile din apropierea castrului, fapt confirmat şi de sondajul arheologic din 197012.

Cartografierea descoperirilor arheologice întâmplătoare, coroborate cu alte date şi izvoare au permis, în linii mari, conturarea zonei limită a aşezării civile. Aceasta s-a făcut, în mare parte, prin amplasarea descoperirilor în funcţie de poziţia lor faţă de castru (est, nord, vest). În 1963, la capătul estic al Str. Traian, cu ocazia unui sondaj arheologic, a fost descoperit un zid de piatră şi mortar, lat de 0,75 m, formulându-se posibilitatea ca acesta să aparţină zidului de incintă al aşezării din faza iniţială13. Descoperirea unui alt zid, similar, lat de 1.40 m, a fost descoperit în vest, la intersecţia Str. Traian cu Independenţei. Îndreptându-se spre sud, spre castru, acesta ar putea constitui incinta de vest a Drobetei civile14. Având în vedere planurile lăsate de Marsigli şi Tocilescu-Polonic, coroborate cu alte descoperiri arheologice, considerăm că, în linii mari, aşezarea civilă s-a dezvoltat, iniţial, în partea de nord a castrului, de-a lungul căii de acces prin porta decumana, extinzându-se treptat în stânga şi dreapta castrului, limita în partea de est putând-o constitui necropola de incineraţie de sec. II-III, care pare sa-i fi aparţinut15 (Fig. 2).

În privinţa evoluţiei urbanistice a vicus-ului militar, părerile sunt împărţite. Pe de o parte, unii istorici consideră că aşezarea civilă ce ia naştere în jurul castrului nu putea întruni atributele unui viitor municipium, mergând mai degrabă pe ipoteza existenţei unei alte aşezări, fie cea autohtonă (Drobeta dacică, localizată pe dealurile din apropiere), fie una nou înfiinţată în apropierea castrului16. Alţi istorici, ţinând cont de condiţiile generale deosebite, de prezenţa permanentă a unor trupe în castru, consideră că viitoarea comunitate urbană municipală ar fi putut să apară printr-o evoluţie rapidă a acestui vicus17. Având în vedere amplasamentul geografic şi strategic deosebit al Drobetei, atuurile economice ale acesteia (vama - tabularium), intensa activiatate comercială de aici, precum şi faptul că, încă de la început, aşezarea este protejată cu o incintă cu val de pământ şi şanţ care ulterior este refăcută în piatră, consider că vicus-ul militar din apropierea castrului a fost nucleul viitorului municipium şi ulterior colonia splendidissima Drobeta.

ROMULA (jud. Olt). Primele informaţii referitoare la ruinele Romulei au fost semnalate în 1699 de Marsigli care face şi o succintă prezentare a acestor vestigii fiind impresionat de „mai multe forturi patrulatere construite în întregime din cărămizi”. Acestei descrierii, călătorul italian i-a adăugat şi o schiţă, unde sunt însemnate cele trei forturi pe care le-a observat: drumurile, râul Teslui şi necropola tumulară de la sud de oraş. Din schiţa lăsată de Marsigli în 1699, complexul de fortificaţii de la Romula se compunea din două castre de formă pătrată situate la marginea de est a oraşului, de o parte şi de alta a râului Teslui, dintr-o fortificaţie centrală dreptunghiulară şi dintr-o fortificaţie poligonală care înconjura spaţiul locuit18. În ceea ce priveşte cele două castre de la marginea estică a oraşului, unul se presupunea că a fost construit pe locul cel mai înalt, în punctul „Biserica

12 Benea 1974, pp. 169-177. 13 Stîngă 1994, p. 4. 14 Ibidem, p. 5. 15 Benea 1977, pp. 133-136. 16 Stîngă 1998, p. 17. 17 Ardevan 1998, p. 35. 18 Tătulea 1994, pp. 40-44.

120

Veche”, în timp ce al doilea s-ar plasa, ipotetic, pe malul opus al râului, pe un platou la poalele căruia curge Tesluiul, punctul cel mai vulnerabil al apărării oraşului19. Nici unul dintre ele însă nu au fost identificate pe teren de cercetările arheologice recente. Cercetările întreprinse în 1968-1969 de M.Vlădescu în punctul „Biserica Veche” nu au confirmat existenţa unei fortificaţii aici20.

În privinţa celui de-al doilea castru, pornind de la informaţiile lăsate de Marsigli şi fotografiile aeriene ale zonei, se consideră că acesta a existat în apropierea tronsonului sud-estic al zidului lui Filip Arabul. În campaniile din 1987-1988, a fost dezvelit în această zonă, un zid gros de 1,10 m, lucrat din cărămizi nelegate cu mortar şi precedat, în partea de est, de o bermă lată de 1,20-1,50 m, având în faţă un şanţ adânc de 2,20 m21. Acest zid este atribuit fortificaţiei menţionate de L. F. Marsigli pe malul drept al râului.

I. B. Cătăniciu susţine însă că cel mai probabil acest zid aparţine incintei poligonale ridicată de Filip Arabul şi contestă existenţa celor două castre menţionate de Marsigli, considerându-le erori de interpretare22. Radu Ardevan, bazându-se pe forma pătrată şi pe lipsa actuală a urmelor detectabile, consideră cele două castre, timpurii şi cu incintă doar de pământ, putând fi datate din vremea cuceririi, imediat după 102 p. Chr23.

În lipsa unor cercetări arheologice care să demonstreze cu certitudine existenţa unui castru în apropiere, înclin spre această ultimă opinie, considerând că, cel puţin într-o fază iniţială, prezenţa coloniştilor romani trebuie să fie legată de existenţa unor trupe auxiliare în zonă care staţionau într-un castru. Ulterior, odată cu accederea Romulei la rangul de municipium, cel mai probabil în timpul lui Hadrian24, apărarea sa este posibil să fi revenit trupelor din castrele din apropiere, de la Slăveni şi Enoşeşti. Astfel, s-ar putea explica şi lipsa unui castru în apropiere, dar şi prezenţa ştampilelor tegulare aparţinând lui coh. I Flavia Commagenorum, cantonată, pentru o perioadă, la Slăveni şi Enoşeşti25, de unde putea fi antrenată în lucrări de construcţii cu caracter public.

În ceea ce priveşte numerus Surorum sagittariorum, se ştie că, în anul 138, Suri sagittari din ordinul lui T. Flavius Constans, procuratorul Daciei Inferior, construiesc castrul de la Arutela (Bivolari)26 şi Rădăcineşti27, având, pentru scurt timp, garnizoana aici28. Ulterior, sunt atestaţi la Romula prin ştampile tegulare29 şi inscripţii30, organizaţi într-un numerus format în urma reorganizării sub Antoninus Pius31. Inscripţia de la Sevilla32 ( Hispania Baetica) face cunoscut pe Sex. Iulius Posessor, care a cumulat cu rangul de praepositus, comanda a două unităţi: numerus Syrorum sagittariorum şi ala I Hispanorum (cantonată la Slăveni)33. Este foarte probabil ca cele două trupe să-şi fi avut garnizoana în apropierea Romulei, pentru ca Sex. Iulius Possesor să-şi exercite

19 Tudor 1978, p. 25. 20 Vlădescu 1983, p. 85. 21 Cătăniciu 1981, p. 65. 22 Ibidem, p. 64. 23 Ardevan 1998, p. 31. 24 Ibidem, p. 32. 25 Cătăniciu 1981, p. 120. 26 IDR, II, 575; IDR, II, 576. 27 IDR, II, 584; IDR, II, 585. 28 Poenaru, Vlădescu 1969, p. 101. 29 IDR, II, 383. 30 IDR, II, 341; IDR, II, 350 31 Tătulea 1994, p. 77. 32 CIL, II, 1180. 33 Petolescu 2002, p. 144.

121

comandamentul, poate cu ocazia unor evenimente militare importante34. Întrucât ala I Hispanorum era cantonată la Slăveni35, iar coh. I Flavia Commagenorum la Acidava36, este posibil ca numerus Syrorum sagittariorum să se fi aflat, la această dată, în garnizoana Romulei, fiind cantonat într-un castru, care, momentan, nu poate fi precizat datorită cercetărilor arheologice insuficiente. Numeroase ştampile cu N(umerus) S(urorum) se cunosc la Romula, fiind scoase din „zidul lui Filip Arabul”37.

În privinţa fortificaţiei centrale, săpăturile arheologice au surprins mai multe faze de construcţie care corespund dezvoltării urbanistice a Romulei: prima fază aparţine incintei cu val de pământ şi şanţ, ridicată pentru adăpostirea nucleului incipient al coloniştilor romani. Fortificaţia, cercetată pe parcursul a mai multe campanii arheologice, avea formă dreptunghiulară şi măsura 216 x 182 m38. Această primă incintă civilă de apărare a fost prevăzută, mai târziu, cu un zid puternic de cărămidă. Al treilea element al complexului de fortificaţii de la Romula îl constituie zidul de apărare care înconjoară oraşul. Atestat de inscripţia descoperită la poarta de nord a centurii defensive, zidul a fost ridicat în timpul lui Filip Arabul, în 248 p.Chr., manu militari, cu prilejul ansamblului de măsuri de restaurare şi fortificare, de după invaziile carpice din 245-247 e.n39.

Se poate astfel constata o primă etapă, care reprezintă perioada de început a vicus-ului, când coloniştii veniţi aici s-au stabilit în perimetrul incintei civice dreptunghiulare. În scurt timp, limitele fortificaţiei au fost depăşite, şanţurile de apărare ale acesteia pierzându-şi rolul defensiv40. Către mijlocul secolului al II-lea p. Chr., aşezarea, care fusese promovată la rangul de municipium şi la situaţia privilegiată de capitală a Daciei Inferior, s-a extins pe întreaga terasă de la cotul Tesluiului, păstrând vechea incintă drept centru civic41. În delimitarea aşezării civile, necropolele descoperite în partea de nord, sud, sud-vest şi sud-est, dispuse de-a lungul drumurilor romane sunt de un real ajutor. Astfel, necropola plană din partea de nord a orşului se întinde în stânga drumului roman ce iasă prin poarta de nord a fortificaţiei. Mormintele de incineraţie, înhumaţie, dar şi cele în sarcofage de cărămidă, cercetate de M. Babeş, se întind cronologic pe toată perioada secolului II-III p.Chr. În partea de sud a oraşului se găsea necropola tumulară42.

Cu excepţia fortificaţiei centrale, cercetată pe parcursul mai multor campanii arheologice sistematice, şi a cartierului de olari din partea de nord, oraşul roman este insuficient cercetat. Se cunoaşte totuşi, existenţa unei clădiri monumentale, presupusă a fi o curie a oraşului43, şi clădirea thermae-lor, situată in interiorul fortificaţiei centrale. Dimensiunile complexului termal, maniera de construcţie, analiza stilistică a ornamentelor sculpturale indică încadrarea cronologică a acestei clădiri în perioada de înflorire a oraşului, corespunzătoare epocii Severilor44. Delimitarea aşezării vicane este uşurată, în partea de nord, şi de descoperirea, în sectorul villa suburbanna, a unui întreg cartier de olari, cu 22 de cuptoare de olărie şi cărămidărie, dispus în apropierea zidului lui Filip Arabul, în dreapta şi stânga drumului roman ce ieşea prin poarta de nord şi se îndrepta spre

34 Cătăniciu 1981, p. 114. 35 Petolescu 2002, p. 71. 36 Grosu 2006, p. 65. 37 IDR, II, 383. 38 Tudor 1978, p. 176. 39 CIL, III, 8031; IDR, II, 324. 40 Tătulea 1994, pp. 40-41. 41 Tudor 1978, p. 185. 42 Tătulea 1994, pp. 122-127. 43 Tudor 1978, pp. 37-39. 44 Tătulea 1994, p. 46.

122

Acidava. Ca şi în alte provincii ale Imperiului45 şi la Romula, cuptoarele şi atelierele de cărămidărie sunt construite în afara zidurilor oraşului datorită riscurilor pe care le presupunea intensa folosire a focului. Se poate constata că aşezarea civilă cu nucleul în vechea fortificaţie de pământ se va extinde treptat pe întreaga terasă cuprinsă între pârâul Potopin, la est, şi râul Teslui, la sud, pentru ca, într-o altă etapă, aşa cum arată fortificaţia lui Filip Arabul, oraşul antic să cuprindă şi o suprafaţă în partea de sud a Tesluiului (Fig.3).

BUMBEŞTI (jud. Gorj). Datorită poziţiei strategice deosebite – (punct obligatoriu de trecere şi ultim avanpost în faţa capitalei Daciei din sudul Carpaţilor Meridionali), în secolele II-III p. Chr., a fost edificat, la Bumbeşti-Jiu, un adevărat complex de fortificaţii romane. Ele sunt cele mai importante şi mai mari din nordul Olteniei, având sarcina de a supraveghea, apăra şi respinge orice atac venit din sud şi care ar fi putut ameninţa capitala Daciei prin Pasul Vâlcan. Aici era, totodată, şi un important punct de intersectare a drumurilor care veneau dinspre Drobeta sau Răcari spre Ulpia Traiana Sarmizegetusa, sau care plecau de aici spre est, spre Buridava, făcând legătura cu drumul roman de pe Olt46. Cel mai important dintre aceste fortificaţii este castrul din punctul „Gară”, situat la 800 m sud de cel de la „Vârtop” şi 100 m vest de gara Bumbeşti47. Castrul este în cea mai mare parte distrus de cursul râului Jiu.

La est, sud şi nord de castru, în imediata apropiere, s-a dezvoltat un important vicus militar, cu o reţea stradală pietruită, thermae, mai multe ateliere meşteşugăreşti şi nume-roase locuinţe, unele de mari dimensiuni. Vicus-ul, situat într-o zonă strategică importantă, a devenit un punct de întâlnire al negustorilor şi un important centru meşteşugăresc care satisfăcea atât nevoile interne, dar care aproviziona şi alte aşezări din nordul Olteniei. Descoperirile arheologice indică dezvoltarea sa în două faze. Prima în perioada Traian-Marcus Aurelius, când aici şi-a avut garnizoana Cohors IV Cypria, iar ce-a de-a doua în perioada Marcus Aurelius-Aurelian, când a fost adusă Cohors I Aurelia Brittonum milliaria, unitate auxiliară de 1000 de oameni, care înlocuieşte Cohors IV Cypria, după cum reiese din inscripţia de refacere a castrului în piatră din anul 20148.

În această ultimă perioadă se poate observa şi o extindere a vicus-ului militar. În ceea ce priveşte orientarea castrului, deşi se optează pentru distribuţia porţii praetoria pe latura de est, este posibil ca o plasare a ei pe latura de sud să corespundă mai mult cu organizarea internă a vicus-ului militar, dar şi cu amplasamentul thermae-lor. Astfel, se cunoaşte că, de obicei, în suprafaţa cuprinsă între porta praetoria şi porta principalis sinistra se dezvoltă întreaga aşezare vicană49. Totodată, în ceea ce priveşte amplasamentul thermae-lor, obiectiv militar într-o primă etapă, în provinciile vestice ale imperiului, baia se găseşte în proporţie de 45-46% lateral extensiei drumului ce ieşea din castru prin porta praetoria50.

Alături de thermae, identificate în apropierea castrului, în partea de SV şi atelierele meşteşugăreşti (fierărie), situate în partea de SE, cercetările arheologice din vicus-ul militar au dus şi la descoperirea mai multor fundaţii de locuinţe care au ieşit la iveală pe o suprafaţă de aproximativ 30 ha. Semnalate la sud, est, nord-est, şi mai puţin la nord de castru, aceste clădiri aveau dimensiuni relativ mari, iar unele dintre ele aveau în apropiere

45 Darvill, McWhirr 1984, p. 248. 46 Marinoiu 2004, p. 92. 47 Ibidem, p. 81. 48 IDR II, 174. 49 Sommer 1984, pp. 500-586. 50 Tamba 2004, p. 252.

123

şi anexe gospodăreşti51. Cercetările arheologice au dus, de asemenea, la identificarea drumurilor de est şi sud, precum şi a unui drum din cadrul vicus-ului. Cunoscându-se faptul că atelierele de olari erau, de obicei, construite în afara aşezării, datorită pericolului de incendiu, la Bumbeşti-Jiu „Gară” sunt importante descoperirea a 2 ateliere de olari în sudul castrului52 (200, respectiv 350 m de fortificaţie) şi a unui cuptor de olar în partea de nord-est53 (100 m NE de castru). Aceste ateliere si cuptoare de olar oferă indicii privind întinderea vicus-ului militar de pe lângă acest important centru militar (Fig. 4).

Castrul de la Bumbeşti-Jiu, punctul „Vârtop” este situat la 2 km SE de acesta şi la 1 km E de malul stâng al Jiului. A fost amenajat pe un platou înalt de circa 9 m faţă de lunca Jiului, cu un şanţ natural de apărare, adânc de 3-5 m pe laturile de E şi S, format de albia pârâului Vârtop. Este un castru permanent (castra stativa), fiind construit după formarea provinciei Dacia şi a fost folosit până în a doua jumătate a secolului al II-lea (demonstrat de monedele şi întregul material arheologic descoperit în castru şi vicus)54.

Deşi fortificaţia a suferit distrugeri importante de-a lungul timpului, din castru se mai păstrează câteva fragmente din laturile de vest, sud şi est, iar cea de nord este aplatizată. Castrul are o formă dreptunghiulară, cu colţurile rotunjite, cu dimensiunile de 126 x 115 m. În ceea ce priveşte unitatea militară care a construit şi a staţionat în acest castru, se cunosc mai multe ştampile tegulare aparţinând legio IIII Flavia55 şi legio VII Claudia56, descoperite în sectorul thermae-lor atestând prezenţa unor vexillaţii din aceste legiuni care au luat parte la lucrările edilitare de aici. Castrul de la Bumbeşti-Jiu „Vârtop”, a fost utilizat până în a doua jumătate a secolului al II-lea, concomitent cu cel de la Bumbeşti-Jiu „Gară”. După încheierea războaielor marcomanice şi reorganizarea provin-ciei, necesitatea prezenţei, în această zonă a două castre, s-a încheiat57.

În apropierea castrului, la est şi sud de acesta, a fost descoperit vicus-ul militar care ocupă o suprafaţă de aproximativ 6 ha. De la poarta de est a castrului, pornea drumul roman care străbătea vicus-ul şi făcea legătura cu villa rustica de la Săcelu, îndreptându-se spre Buridava şi celelalte fortificaţii de pe Olt. Drumul era realizat din piatră de râu aşezată pe un strat de nisip şi pietriş iar lăţimea acestuia era de 4,60 m, fiind prevăzut, la extremităţi, cu rigole din piatră şi ţiglă58.

La 80 m est de castru şi 0,60 m sud de drumul roman, a fost descoperită, în urma cercetărilor arheologice sistematice, o clădire compusă din şase încăperi şi care, pe baza inventarului arheologic (foiţă de aur, zgură de fier, ciocan de fier, daltă de fier), se consi-deră a fi atelier meştelugăresc pentru prelucrarea metalelor (fier, aur)59. Un alt edificiu important surprins în cadrul mai multor săpături arheologice sistematice din vicus-ul militar este clădirea thermae-lor. Situată la 60 m sud de valul castrului şi 10 m vest de DN 66 Târgu-Jiu-Petroşani, clădirea are mai multe încăperi, iar dimensiunile edificiului sunt relativ mari (17 x 15 m)60. Pe latura de vest a fortificaţiei a fost descoperit drumul de acces în castru, lat de 3.60 m, care mergea paralel cu valul de pământ, până în apropierea porţii

51 Marinoiu 2004, pp. 92-114. 52 Ibidem, pp. 96-99. 53 Marinoiu, Hortopan 2006, http://www.cimec.ro/scripts/arh/cronica/detaliu.asp?k=3614. 54 Marinoiu 2004, p. 53. 55 Ibidem, p. 60. 56 Marinoiu, Hortopan 2005, http://www.cimec.ro/scripts/arh/cronica/detaliu.asp?k=3339. 57 Ibidem, p. 60. 58 Ibidem, p. 61. 59 Marinoiu 2004, p. 64. 60 Ibidem, pp. 65-70.

124

de acces, unde îşi schimbă direcţia, intrând perpendicular pe aceasta61. Cercetările arheo-logice efectuate în 1995 la 1 km SV de castru au dus la identificarea unui mormânt, această descoperire putând indica localizarea necropolei romane, necunoscute până în prezent62. Se poate contura astfel întinderea şi dimensiunile vicus-ului militar (Fig. 5), cercetările viitoare putând însă să aducă noi contribuţii privind organizarea internă a acestuia.

Deşi stadiul cercetărilor privind aşezările vicane din Dacia este încă destul de redus în comparaţie cu alte provincii ale Imperiului, totuşi ele au contribuit la conturarea în linii mari a întinderii acestora, viitoarele săpături sistematice fiind esenţiale pentru completarea informaţiilor. Acest lucru este evident în cazul Drobetei, unde, situaţia generată de amplasarea oraşului modern peste cel antic şi imposibilitatea efectuării unor cercetări arheologice sistematice nu permit decât întâmplător (săpături de salvare) obţinerea unor informaţii noi, revelatoare în direcţia cunoaşterii vicus-ului militar de aici. La Romula, având în vedere că majoritatea săpăturilor sistematice s-au făcut în partea de nord a oraşului, cu precădere în zona cartierului de olari din sectorul villa suburbana, noi cercetări arheologice în interiorul incintei fortificate sunt esenţiale pentru elucidarea unor aspecte ale evoluţiei oraşului. Dacă se ţine cont că existau două posibilităţi de întemeiere a unui oraş (deductio sau ridicarea la rangul de municipium, colonia a unei aşezări dezvoltată din punct de vedere economic şi demografic), se constată că vici militares deţin locul central între aşezările care se puteau ridica la o asemenea calitate, rolul lor fiind foarte important în politica de urbanizare şi romanizare a provinciei.

Lista ilustraţiilor: Fig. 1. Aşezările de tip vici militares din Dacia romană. Fig. 2. Castrul roman de la Drobeta şi întinderea vicus-ului militar. Fig. 3. Harta Romula (după D. Tudor 1965) Fig. 4. Castrul Bumbeşti-Jiu „Gară” şi întinderea vicus-ului militar (după Marinoiu 2004) Fig. 5. Castrul Bumbeşti-Jiu „Vârtop” şi întinderea vicus-ului militar (după Marinoiu 2004) Bibliografie

Ardevan 1998 = Ardevan Radu, Viaţa municipală în Dacia romană, Timişoara, 1998. Benea 1974 = Benea Doina, Oglinzi romane din plumb descoperite la Drobeta în

„Drobeta”, 1974, pp. 169-177. Benea,Tătulea 1975 = Benea Doina, Tătulea C. M., Morminte de incineraţie descoperite la

Drobeta, în „Apulum”, XIII, 1975, pp. 667-675. Benea 1977 = Benea Doina, Câteva consideraţiii cu privire la topografia Drobetei în

secolele II-III e.n. în „ActaMN”, 1977, pp.133-145. Benea 2003 = Benea Doina, Organizarea internă a aşezărilor vicane ale castrelor de trupe

auxiliare (II). Edificiile de cult în „Istoria aşezărilor de tip vici militares din Dacia romană”, Timişoara, 2009.

Bondoc, Gudea 2009 = Bondoc Dorel, Gudea Nicolae, Castrul roman de la Răcari, încercare de monografie, Cluj-Napoca, 2009.

Cătăniciu 1997 = Cătaniciu Ioana B., Muntenia în sistemul defensiv al Imperiului roman sec: I-III P. Chr., Alexandria, 1997.

Davidescu 1980 = Davidescu Mişu, Drobeta în secolele I-VII e.n., Craiova, 1980.

61 Marinoiu, Hortopan, Calotoiu 2004, http://www.cimec.ro/scripts/arh/cronica/detaliu.asp?k=3085. 62 Marinoiu, Calotoiu 1995, http://www.cimec.ro/scripts/arh/cronica/detaliu.asp?k=249.

125

Darvill, McWhirr 1984 = Darvill Tim, McWhirr, Brick and Tile production in Roman Britain: Models of economic organisation. în „World of Archaeology”, vol. 15, no. 3, Ceramics (feb., 1984), pp. 239-261.

Flynt 2005 = Flynt Rogers Shannon, The military vici of Noricum, Missouri-Columbia, 2005.

Grosu 2006 = Grosu Aurelia, Noi contribuţii privind activitatea economică în vicii militari. Vicus-ul de la Acidava. în „Drobeta”, XVI, Drobeta Turnu-Severin, p. 65-70.

Marinoiu, Calotoiu 1995 =

Marinoiu V, Hortopan D., Calotoiu Gh., Raport de cercetare arheologică Bumbeşti-Jiu Vârtop 1995, în „CCA”. http://www.cimec.ro/scripts/arh/cronica/detaliu.asp?k=249, (18.12.2009).

Marinoiu 2004 = Marinoiu V., Romanitatea în nordul Olteniei, Tg-Jiu, 2004. Marinoiu, Hortopan 2004 =

Marinoiu V, Hortopan D., Calotoiu Gh., Raport de cercetare arheologică Bumbeşti-Jiu Vârtop 2004, în „CCA”. http://www.cimec.ro/Arheologie/cronicaCA2005/cd/index.htm, (18.12.2009).

Marinoiu, Hortopan 2005 =

Marinoiu V, Hortopan D., Raport de cercetare arheologică Bumbeşti-Jiu Vârtop 2005, în „CCA”. http://www.cimec.ro/Arheologie/cronicaCA2006/cd/index.htm, (18.12.2009).

Marinoiu, Hortopan 2006 =

Marinoiu V, Hortopan D., Raport de cercetare arheologică Bumbeşti-Jiu Gară 2006, în CCA. http://www.cimec.ro/scripts/arh/cronica/detaliu.asp?k=3614 (18.12.2009).

Petolescu 1995 = Petolescu C.C., Unităţile auxiliare din Dacia romană (II). în: „SCIVA”, 46, 1995, 3-4, pp. 237-275.

Petolescu 2002 = Petolescu C.C, Auxilia Daciae, Bucureşti, 2002. Petrikovits 1973 = Petrikovits v. H., Kleinstadte und nicht stadtische Siedlungen im Nordwesten

des romischen Reiches,in H. Jankuhn u.a, Dasdorf der Eisenzeit. und des fruchen Mittelalters, „Berichte des Kolloquium in Reinhausen”, 1973-1974 (1977), pp. 86-135.

Poenaru, Vlădescu 1969 =

Poenaru Bordea Gh., Vlădescu Cristian, Date noi în legătură cu castrul Arutela. în „SCIV”, 1, tomul 20, 1969.

Popilian 1976 = Popilian Gh., Ceramica romană din Oltenia, Craiova, 1976. Salway 1958 = Salway P., Civilians in the roman frontier region, în „The publications of the

society of antiquaries of Newcastle-upon-Tyne”, 36, 1958, pp. 227-244 Salway 1965 = Salway P., The frontier of Roman Britain, Cambridge, 1965. Sommer 1984 = Sommer C. S., The military vici in Roman Britain. Aspects of their Location

and Layont Administration, Function and End, „BAR”, British Series, 129, Oxford, 1984.

Stîngă 1994 = Stîngă Ion, Despre evoluţia Drobetei civile, în „Drobeta, Buletin ştiinţific”, I, Drobeta Tr. Severin, 1994, pp. 3-8.

Stîngă 1998 = Stîngă Ion, Viaţa economică la Drobeta în secolele II-VI p. Ch., Bucureşti, 1998.

Tamba 2004 = Tamba Dan, Tipuri de aşezări civile de castre pentru trupele auxiliare în provinciile dacice, în „Studia Archaeologica et Historica Nicolao Gudea dedicată”, Bibliotheca Musei Porolissensis, IV, pp. 249-274.

Tarpin 2002 = Tarpin Michel, Vici et pagi dans l’Occident romain, Rome, 2002. Todd 1970 = Todd Malcolm, The small towns of roman Britain. în: „Britannia”, vol. 1,

1970, pp. 114-130. Tătulea 1994 = Tătulea Corneliu Mărgărit, Romula-Malva, Bucureşti, 1994. Tudor 1978 = Tudor D., Oltenia romană, ed. IV, Bucureşti, 1978. Vlădescu 1983 = Vlădescu M. Cr., Armata romană în Dacia Inferior, Bucureşti, 1983.

126

CONSIDERATIONS ON THE TOPOGRAPHY OF SETTLEMENTS OF TYPE VICI-MILITARES IN DACIA SOUTH CARPATHIANS IN THE IIND – IIITH AD

(Abstract) The term military vicus defines, in the modern historiography, the civilian settlement that sprang up

nearby a Roman camp. If for the international scientific community, the military vici have been subject of constant preoccupation since the 19th century (Th. Mommsen, O. Bohn, H.v. Petrikovits, Fr. Vittinghoff, A. Mocsy, C. S. Sommer), in our country, the studies on this theme limit to the province in its entirely and in the case of the South-Carpathian Dacia, they are extremely few. The relevance of the rural settlements called vici militares does not consist in their number but in the consequences that had appeared in the social, economic and cultural life following to the creation of these settlements which makes it possible a definition of the military vici as a local community sharing the Roman civilisation.

Fig. 1. Aşezările de tip vici militarea din Dacia Romană

127

Fig. 2. Castrul roman de la Drobeta şi întinderea vicus-ului militar

128

Fig. 3. Harta Romula (după D. Tudor 1965)

129

Fig. 4. Castrul Bumbeşti-Jiu „Gără” şi întinderea vicus-ului militar (după Marinoiu 2004)

130

Fig. 5. Castrul Bumbeşti-Jiu „Vârtop” şi întinderea vicus-ului militar (după Marinoiu 2004)

131

AMFORE DE TIP PEACOCK & WILLIAMS CLASS 50 (SUBTIPUL TIMPURIU) LA DUNĂREA DE JOS

Andrei OPAIŢ Institutul de Arheologie A. D. Xenopol Iaşi

Acesta este unul din rarele tipuri de amforă, întâlnită nu numai în regiunea Dunării de Jos, dar în tot Imperiul Roman. Descoperirile făcute în Dacia, Moesia Inferior şi Superior completează pe cele din vestul Imperiului şi demonstrează că produsele transportate de acest tip de amforă au circulat pentru o perioadă îndelungată, din secolul I până în secolul IV p. Ch. Apariţiile acestei amfore au fost semnalate în mai multe publicaţii, dar o grupare a acestora în prezentul articol va reliefa mai bine importanţa şi varietatea acestui tip de amforă.

Deşi amfora are pe tot timpul existenţei sale aceeaşi formă a corpului, unele diferenţe în modelarea buzei, gâtului şi a pastei, ne determină să împărţim aceast vas în cel puţin două subtipuri. Această particularitate a amforei face dificilă uneori atribuirea ei la unul din aceste subtipuri, atunci când, de exemplu, buza vasului lipseşte.

Subtip A Cel mai bine păstrat exemplar se află în muzeul din Kythera fiind recuperat din

mare. Buza acestui vas este trasă spre exterior, uşor aplecată, ca marginea unei pălării, iar o nervură proeminentă o separă de gât, toartele sunt aplatizate, cu o slabă nervură mediană, longitudinală, ataşul superior al toartei este amplasat chiar sub această nervură, iar cel inferior pe umărul abrupt. Gâtul se îngustează uşor spre partea inferioară. Corpul este svelt, conic şi se termină într-un picior masiv. Diametrul gurii este de 17.4 cm, diametrul maxim de 20 cm, iar înălţimea de 79.5 cm. (Fig. 1a-b; Pl. 1.1). Mai multe exemplare fragmentare datând, probabil, de la începutul secolului II p. Ch., au fost descoperite la (L)Ibida (Fig. 2), şi Diana (A), (Moesia Superior) (Pl. 1.2).

Exemplarele descoperite la Tibiscum (Fig. 3; Pl. 1.3) şi Colonia Apulensis, precum şi un alt exemplar de la Diana (B) (Pl. 1.4), au gâtul mult mai scund dar tot îngustat spre bază. Toartele păstrează nervura mediană, longitudinală, dar devin arcuite prin micşorarea gâtului. Diametrul gurii lor variază între 13 şi 18 cm., ceea ce sugerează existenţa unor capacităţi diferite. Aceste caracteristici sugerează o datare mai târzie, probabil a doua jumătate a secolului II sau, şi mai bine, secolul III p. Ch.

Pasta exemplarelor de la (L)Ibida şi Diana (A) este foarte dură, compactă, cu abundente incluziuni albe (<0.03 mm) (calcar, foraminiferă?) care au lăsat mici spaţii alungite în pastă; culoarea este rozalie (5YR 7/4) (Pl. 2.1-2), iar a celui de la Tibiscum, spre roşcat-gălbuie (5YR 6/6) (Pl. 2.3). Cel de al doilea exemplar de la Diana (B), are o pastă ceva mai diferită, foarte fină şi bogată în mică argintie, având o culoare brun-gălbuie (10YR 6/6). Suprafaţa este acoperită de un înveliş albicios-gălbui (5Y 8/1) (Pl. 2.4).

Subtip B Acest subtip, deşi are un corp similar cu cel precedent, are buza îngroşată, aproape

trapezoidală în secţiune, partea superioară a ei, fiind teşită uşor spre exterior. Toarta este puternic arcuită, ca o ureche, având aceeaşi nervură mediană, longitudinală ca şi subtipul A. Varianta secoleleor II-III este exemplificată de partea superioară a unei amfore descoperită în teritoriul Histriei, la Fântânele, acum aflată în expoziţia muzeului Histria. Diametrul gurii este de 16.4 cm, al toartei de 4/1.8 cm, iar înălţimea păstrată este de 13.5 cm. (Fig. 4; Pl. 1.5).

132

Pasta este dură, compactă, cu multe incluziuni brune (minereu de fier?) şi cuarţ cristalin, unghiular (Pl. 2.5).

Variantele romane târzii apar, deocamdată în partea occidentală a Imperiului la Chalk, Caerleon, şi Colchester în Anglia, Avenches şi Augst în Elveţia, Vienne şi Anthée în Franţa. Buza continuă să fie trapezoidală în secţiune, iar corpul svelt, conic terminat în picior alungit. Ceva diferenţe totuşi apar, trecerea de la umăr la corp nu mai are un unghi puternic, ci este rotunjită, unele variante nu au buza trapezoidală, ci în forma de „T”, piciorul se termină fie plat fie ascuţit. Pasta este roşcat – gălbuie, iar exteriorul continuă să fie acoperit de învelişul gălbui, sugerând existenţa atelierelor pe malul mării, unde puteau folosi apa sărată la prelucrarea argilei.

Două alte exemplare, deşi aparţin acestei familii, sunt dificil de atribuit unuia sau altuia din aceste subtipuri. Primul este o amforă din cartierul Kerameikos al Athenei, pentru care Böttger sugerează o datare la mijloc de secol trei. Lipsa buzei, însă, face dificilă atribuirea acestui vas unui anume subtip. O a doua amforă provine de la Viminacium. Aceasta are un gât îngustat la bază, cu multe caneluri, dar care se evazează către gură. Buza este îngroşată, rectangulară în secţiune. Toartele se prind direct de gură şi pe mijlocul umărului care face un unghi ascuţit cu corpul. Acesta din urmă, însă, lipseşte. Autoarea datează vasul către ultimele decenii ale secolului VI p.Ch.

Desigur, că încă multă muncă trebuie depusă pentru a clarifica evoluţia tipologică şi cronologică a acestui tip de amforă. Deoarece, o bună tipologie trebuie să se bazeze pe forme complete şi o bună cunoaştere a pastei vaselor, atribuirea unora din aceste amfore fragmentare tipului Peacock & Williams class 50, trebuie considerată încă ipotetică. Intenţia noastră a fost numai de a semnala producerea acestui tip în mai multe ateliere est Mediteraneene şi penetrarea produselor transportate de această amforă, mai mult ca sigur vin, în regiunea Dunării de Jos. Din păcate, acest tip de amforă nu este singurul în această situaţie, majoritatea tipurilor de amforă de epocă romană timpurie din estul Mediteranei, fiind doar parţial studiate. Până nu vom realiza o bună tipologie şi cronologie a acestor amfore, toate statisticile privind importurile de produse din această zonă geografică, ne vor da o imagine distorsionată a realităţilor economiei romane.

Lista desenelor Fig. 1.1 a-b. Kythera (a: sc. 1:2; b: sc. 1:5). Fig. 2. (L)Ibida (sc. 1:2). Fig. 3. Tibiscum (sc. 1:20). Fig. 4. Fântânele (sc. 1:2). Lista fotografiilor Pl. 1.1. Kythera (fără scară). Pl. 1.2. Diana (exemplar A) (fără scară). Pl. 1.3. Tibiscum (fără scară). Pl. 1.4. Diana (exemplar B) (fără scară). Pl. 1.5. Fântânele (fără scară). Pl. 2.1 (L)Ibida (foto macro a pastei). Pl. 2.2. Diana (exemplar A) (foto macro a pastei). Pl. 2.3. Tibiscum (foto macro a pastei). Pl. 2.4. Diana (exemplar B) (foto macro a pastei). Pl. 2.5. Fântânele (foto macro a pastei).

AMFORE DE TIP PEACOCK & WILLIAMS CLASS 50 (SUBTIPUL TIMPURIU) LA DUNĂREA DE JOS

Andrei OPAIŢ Institutul de Arheologie A. D. Xenopol Iaşi

Acesta este unul din rarele tipuri de amforă, nu numai în regiunea Dunării de Jos, dar în tot Imperiul Roman. Descoperirile făcute în Dacia, Moesia Inferior şi Superior completează pe cele din vestul Imperiului şi demonstrează că produsele transportate de acest tip de amforă au circulat pentru o perioadă îndelungată, din secolul I până în secolul IV p. Ch.. Apariţiile acestei amfore au fost semnalate în mai multe publicaţii, dar o grupare a acestora în prezentul articol va reliefa mai bine importanţa şi varietatea acestui tip de amforă.

Deşi amfora are pe tot timpul existentei sale aceeaşi formă a corpului, unele diferenţe în modelarea buzei, gâtului şi a pastei, ne determină să împărţim acest vas în cel puţin două subtipuri. Această particularitate a amforei face dificilă uneori atribuirea ei la unul din aceste subtipuri, atunci când, de exemplu, buza vasului lipseşte.

Subtip A Cel mai bine păstrat exemplar se află în muzeul din Kythera fiind recuperat din

mare1. Buza acestui vas este trasă spre exterior, uşor aplecată, ca marginea unei pălării, iar o nervură promieminentă o separă de gât, toartele sunt aplatizate, cu o slabă nervură mediană, longitudinală, ataşul superior al toartei este amplasat chiar sub această nervură, iar cel inferior pe umărul abrupt. Gâtul se îngustează uşor spre partea inferioară. Corpul este svelt, conic şi se termina într-un picior masiv. Diametrul gurii este de 17.4 cm, diametrul maxim de 20 cm, iar înălțimea de 79.5 cm. (Fig.1a-b;Pl.1.1)2. Mai multe exemplare fragmentare datând, probabil, de la începutul secolului II p. Ch., au fost descoperite la (L)Ibida3 (Fig.2), şi Diana (A), (Moesia Superior) 4 (Pl.1.2).

Exemplarele descoperite la Tibiscum (Fig.3; Pl.1.3) şi Colonia Apulensis5, precum şi un alt exemplar de la Diana (B) (Pl.1.4), au gâtul mult mai scund dar tot îngustat spre bază. Toartele păstrează nervura mediană, longitudinală, dar devin arcuite prin micşorarea gâtului. Diametrul gurii lor variază între 13 şi 18 cm., ceea ce sugerează existenţa unor capacităţi diferite. Aceste caracteristici sugerează o datare mai târzie, probabil a doua jumătate a secolului II sau, şi mai bine, secolul III p. Ch.

Pasta exemplarelor de la (L)Ibida şi Diana (A) este foarte dură, compactă, cu abundente incluziuni albe (<0.03 mm) (calcar, foraminifera?) care au lăsat mici spaţii alungite în pastă; culoarea este rozalie (5YR 7/4) (Pl.2.1-2), iar a celui de la Tibiscum, spre roşcat-gălbuie (5YR 6/6) (Pl.2.3). Cel de al doilea exemplar de la Diana (B), are o pastă ceva mai diferită, foarte fină şi bogată în mică argintie, având o culoare brun-gălbuie (10YR 6/6). Suprafaţa este acoperită de un înveliş albicios-gălbui (5Y 8/1) (Pl.2.4).

1Colecția de amfore a acestui muzeu urmează a fi publicate de noi împreună cu A. Tsaravopoulos. 2Desenele și fotografiile sunt executate de către autor. 3 Opait & Paraschiv sub tipar, RCRF Acta 42. 4 Observații personale în depozitul sitului; mulțumim lui Tatjana Cvjtićanin for permisiunea de a cita

amforele de acest tip descoperite la Diana. 5 A. Ardeţ, Amforele din Dacia Romană. (Timişoara 2006), 76-77, pl. X. 92-93; mulțumim lui A. Ardet

pentru permisiunea de a desena și fotografia exemplarul de la Tibiscum.

Subtip B Acest subtip, deşi are un corp similar cu cel precedent, are buza îngroşată, aproape

trapezoidală în secţiune, partea superioară a ei, fiind teşită uşor spre exterior. Toarta este puternic arcuită, ca o ureche, având aceeaşi nervură mediană, longitudinală ca şi subtipul A. Varianta secolelor II-III este exemplificată de partea superioară a unei amfore descoperită în teritoriul Histriei, la Fântânele, acum aflată în expoziţia muzeului Histria. Diametrul gurii este de 16.4 cm, al toartei de 4/1.8, iar înălţimea păstrată este de 13.5 cm. (Fig.4; Pl.1.5).

Pasta este dură, compactă, cu multe incluziuni brune (minereu de fier?) şi cuarţ cristalin, unghiular (Pl.2.5).

Variantele romane târzii apar, deocamdată în partea occidentală a Imperiului la Chalk, Caerleon, şi Colchester în Anglia6, Avenches7 şi Augst8 în Elveţia, Vienne9 şi Anthée10 în Franţa. Buza continuă să fie trapezoidală în secţiune, iar corpul svelt, conic terminat în picior alungit. Ceva diferenţe totuşi apar, trecerea de la umăr la corp nu mai are un unghi puternic, ci este rotunjită, unele variante nu au buza trapezoidală, ci în forma de „T”, piciorul se termină, fie plat fie ascuţit. Pasta este roşcat – gălbuie, iar exteriorul continuă să fie acoperit de învelişul gălbui, sugerând existenţa atelierelor pe malul mării, unde puteau folosi apa sărată la prelucrarea argilei.

Două alte exemplare, deşi aparţin acestei familii, sunt dificil de atribuit unuia sau altuia din aceste subtipuri. Primul este o amforă din cartierul Kerameikos al Athenei, pentru care Böttger sugerează o datare la mijloc de secol trei11. Lipsa buzei, însă, face dificilă atribuirea acestui vas unui anume subtip. O a doua amforă provine de la Viminacium. Aceasta are un gât îngustat la bază, cu multe caneluri, dar care se evazează către gură. Buza este îngroşată, rectangulară în secţiune. Toartele se prind direct de gură şi pe mijlocul umărului care face un unghi ascuţit cu corpul. Acesta din urmă, însă, lipseşte. Autoarea datează vasul către ultimele decenii ale secolului VI p.Ch.

Desigur, că încă multă muncă trebuie depusă pentru a clarifica evoluţia tipologică şi cronologică a acestui tip de amforă. Deoarece, o bună tipologie trebuie să se bazeze pe forme complete şi o bună cunoaştere a pastei vaselor, atribuirea unora din aceste amfore fragmentare tipului Peacock & Williams class 50, trebuie considerată încă ipotetică. Intenţia noastră a fost numai de a semnala producerea acestui tip în mai multe ateliere est Mediteraneene şi penetrarea produselor transportate de această amforă, mai mult ca sigur

6D. P. S. Peacock, “Late Roman amphorae from Chalk near Gravesend, Kent”. In: J. Dore and K. Greene

(eds.) Roman pottery studies in Britain and Beyond, (BAR Int. series 30, 1977), 298-299, fig. 23.1; D. P. S. Peacock, and D. F. Williams, Amphorae and the Roman Economy. An Introductory Guide.(London1986), 200-201; R. P. Symonds, and S. Wade, “The Roman pottery from excavations at Colchester, 1971-85”, (Colchester Archaeological Report 10, 1999), 140, fig. 3.10. 207-210.

7 P. Baldacci,” Importazioni cisalpine e produzione apula”. In: Recherchessur les amphores romaine, (Coll. ÉcoleFrançaise Rome, 1972, 10), 7-28, fig.11.

8 S. Martin-Kilcher, Die römischenamphorenausAugst und Kaiseraugst. EinBeitragzurrömischenHandels- und Kulturgeschichte II: Die AmphorenfürWein, fischsauce, Südfrüchte (Gruppen 2-24) und Gesamtauswertung. (Augst 1994), 440, form 53, fig.198.5.

9 C. Godard, « Quatre niveaux d’abandon de la ville de Vienne (Isère): éléments pour la chronologie des céramiques de la fin du IIe siècle et du IIIe siècle après J.-C. », S.F.E.C.A.G. Actes du Congrès du Rouen (Marseille 1995), 294, fig. 34.

10 F. Vilvorder, R. P. Symonds, and S. Rekk, « Les amphores orientales en Gaulle septentrionale et au sud-est de la Grand Bretagne”, RCRF Acta 36, 2000, 484, fig. 3.4.

11 B. Böttger. „Die Kaiserzeitlichen und spätantiken amphoren aus dem Kerameikos“. AM 107, 1992, 349-350, 374, cat. no.77, fig. 3.12; pl.102.2; dimensiunile amforei sunt: înălțimea 72cm, diametrul maxim 19cm.

vin, în regiunea Dunării de Jos. Din păcate, acest tip de amforă nu este singurul în această situaţie, majoritatea tipurilor de amforă de epocă romană timpurie din estul Mediteranei, fiind doar parţial studiate. Până nu vom realiza o bună tipologie şi cronologie a acestor amfore, toate statisticile privind importurile de produse din această zonă geografică, ne vor da o imagine distorsionată a realităţilor economiei romane. Lista desenelor Fig.1.1 a-b. Kythera (a: sc. 1:2; b: sc. 1;5). Fig.2. (L)Ibida (sc. 1:2). Fig.3. Tibiscum (sc. 1;20). Fig.4. Fântânele (sc. 1:2). Lista fotografiilor Pl.1.1. Kythera (fără scară). Pl.1.2. Diana (exemplar A)(fără scară). Pl.1.3. Tibiscum (fără scară). Pl.1.4. Diana (exemplar B) (fără scară). Pl.1.5. Fântânele (fără scară). Pl.2.1 (L)Ibida (foto macro a pastei). Pl.2.2. Diana (exemplar A) (foto macro a pastei). Pl.2.3. Tibiscum (foto macro a pastei). Pl.2.4. Diana (exemplar B) (foto macro a pastei). Pl.2.5. Fântânele (foto macro a pastei).

133

AMPHORAE TYPE PEACOCK & WILLIAMS CLASS 50 (SUBTYPE EARLY) IN THE LOWER DANUBE

(Abstract) The goal of this article is to present the amphora type Peacock & Williams Class 50. This is a rare

amphora not only în the Lower Danube area but also în the Western Europe. The author divided the amphora into two subtypes. The first subtype is known mainly in the Lower

Danube area during the early Roman time, with some fragmentary vessels discovered at (L)Ibida, Diana, Colonia Apulensis, and Tibiscum. The earliest variant seems to be a complete amphora on display in the archaeological museum of Kythera. The second subtype is known during the 3rd and the 4th centuries in the Western Europe. An amphora discovered at Fântânele, Histria territory, is considered by the author as one of the earliest occurrence of this subtype.

In conclusion, the author points out that the proposed amphora typology is only a working hypothesis and more work needs to be done until this amphora type as well as many other early Roman amphora types from the eastern Mediterranean will be well-known.

Fig. 1.1.a. Kythera (sc. 1:2) Fig. 1.1.b. Kythera (sc. 1:5).

134

Fig. 2. (L)Ibida (sc. 1:2).

Fig. 3. Tibiscum (sc. 1:20).

Fig. 4. Fântânele (sc. 1:2).

135

Pl. 1.1. Kythera (fără scară).

Pl. 1.2. Diana (exemplar A) (fără scară)

136

Pl. 1.3. Tibiscum (fără scară)

Pl. 1.4. Diana (exemplar B) (fără scară)

Pl. 1.5. Fântânele (fără scară)

137

Pl. 2.1. (L)Ibida (foto macro a pastei).

Pl. 2.2. Diana (exemplar A) (foto macro a pastei).

Pl. 2.3. Tibiscum (foto macro a pastei).

138

Pl. 2.4. Diana (exemplar B) (foto macro a pastei).

Pl. 2.5. Fântânele (foto macro a pastei).

139

MORMINTE DE INHUMAŢIE ÎN CUTIE DIN MOESIA INFERIOR

Liana OŢA Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” Bucureşt

Noutatea pe care am încercat să o aduc prin tipologia mormintelor romane din

Moesia Inferior propusă de mine în lucrarea de doctorat sau în câteva articole1, pe lângă caracterul ei general, este o simplificare a tipurilor de morminte. Amintita simplificare nu trebuie însă privită ca o discuţie rudimentară, ci ca o încercare de a reduce numeroasele variante constructive ale complexelor funerare la câteva tipuri esenţiale şi general valabile, care să faciliteze comparaţia cu provinciile învecinate sau chiar cu teritorii mai îndepărtate ale Imperiului roman. Este aici, în ultimă instanţă, şi o problemă de metodologie, pentru că eu nu cred că particularitatea de material (piatră sau cărămidă) sau constructivă (tipul de acoperiş2, numărul de încăperi ori chiar de defuncţi) a unui mormânt este suficientă pentru definirea unui tip, ci doar un ansamblu de trăsături, ce evidenţiază ce este caracteristic şi ce se încadrează ca excepţie în cazul unei categorii anume de complexe funerare.

Poate cel mai bun exemplu pentru aplicarea celor enunţate mai sus îl reprezintă categoria definită de mine drept morminte de inhumaţie în cutie. Dacă ar fi să mă refer doar la două tipologii mai cunoscute, pentru Moesia Inferior, ceea ce eu am definit ca un singur tip constructiv (cu variantele de rigoare), acoperă şase tipuri propuse de Vasile Barbu în cazul mormintelor de la Tomis (mormânt în ţigle; mormânt construit din cărămidă; morminte din lespezi de calcar cu o singură încăpere; mormânt din lespezi de calcar cu două încăperi; mormânt cioplit dintr-un bloc de calcar; mormânt de cărămidă cu capac de sarcofag)3 şi patru tipuri sau subtipuri propuse de Ludmil Getov pentru teritoriul Bulgariei (morminte de inhumaţie în groapă şi cutie, incineraţie sau inhumaţie în plăci de piatră, inhumaţie în cutie dintr-un bloc de piatră, cu capac plan, morminte de incineraţie sau inhumaţie în cutie cu acoperiş plan)4.

Prin morminte de inhumaţie în cutie eu înţeleg complexele funerare cu defuncţii depuşi într-o construcţie rectangulară din piatră, cărămidă sau ţiglă, construcţie acoperită, şi de dimensiuni relativ diferite, în funcţie de numărul celor inhumaţi. Am preferat terme-nul „cutie” pentru această construcţie, datorită atât încercării de a evita o confuzie cu mormintele de inhumaţie în sarcofag, cât şi datorită conotaţiei destul de neutre a terme-nului de cutie. Nu mi se pare potrivit termenul „sarcofag”, destul de des utilizat pentru tipul de morminte aflat în discuţie, pentru că prin sarcofag se înţelege, de obicei, o cons-trucţie specială, pentru un singur decedat, de multe ori decorată, având capacul în pantă dublă şi cu acrotere, construcţie destinată, în multe cazuri, să fie văzută de trecători. Sarcofagul este, nu numai pentru Moesia Inferior, un indicator cel puţin al averii, combinată de multe ori şi cu un statut social pe măsură5. Amenajarea, numărul celor 1 Oţa 2003, p. 9-129; Oţa 2007a, pp. 75-99; Oţa 2007b, pp. 223-241. 2 Criteriu folosit pentru încadrarea a trei morminte de la Almus (Pl. V/1) în grupul „sarcofagelor cu acoperiş

boltit”, deşi chiar şi autorii admit că mormintele de la Almus se deosebesc mult faţă de restul complexelor luate în discuţie (Berciu, Wolski 1971, 424).

3 Barbu 1971, tipurile VII, IX-XII, XIV. 4 Getov 1970, tipurile III, VII, VIII varianta A, IX. 5 Gerasimov 1969, pp. 49-71; Alexandrescu-Vianu 1970, p. 269-318; Alexandrescu-Vianu 2008-2009, p. 53-

80; Oţa 2003, pp. 92-111.

140

înmormântaţi şi inventarul arată că relativ puţine morminte de inhumaţie în cutie din Moesia Inferior trădează dorinţa de „afişare” valabilă în cazul mormintelor de inhumaţie în sarcofag. Am preferat evitarea sintagmei de „mormânt zidit”, utilizată mai ales în literatura bulgară de specialitate, pentru că expresia se poate aplica şi mormintelor tumulare, cu cameră şi coridor construite din blocuri de piatră, caracteristice aristocraţiei trace sau scite dintr-o perioadă anterioară. În Moesia Inferior, asemenea morminte nu se întâlnesc, dar sunt destul de numeroase complexele funerare cu cameră şi coridor săpate în pământ, fără a fi zidite6. De asemenea, mormânt zidit este şi cavoul, pe care l-am definit ca un alt tip constructiv7. Nici termenul cistă nu mi s-a părut cel mai potrivit, deşi se poate traduce şi prin cutie, din două motive – de fapt nu ştim cum se vor fi numit mormintele de inhumaţie în cutie în antichitate sau dacă se folosea doar un singur termen pentru a le desemna8, la care se adaugă folosirea cu precădere a termenului amintit în cazul cultelor cu mistere9. Termenul „cutie” l-am ales datorită faptului că desemnează o protecţie pentru ceva (în ultimă instanţă şi cutia mormântului protejează cadavrul), se poate aplica pentru dimensiuni diferite, şi este închisă pe toate laturile. Termenul nu este nou introdus de mine, căci a fost utilizat de Jocelyn Toynbee încă acum 40 de ani, mai ales pentru morminte de incineraţie10.

I. Răspândire teritorială şi caracteristici constructive Din literatura de specialitate publicată până în prezent, am reuşit să strâng date

asupra unui număr de 100 morminte care pot fi sigur definite drept complexe de inhumaţie în cutie. Majoritatea acestor morminte (64) a fost descoperită, până acum, în necropole ale oraşelor, mai ales întemeiate de romani (38) sau greceşti (26). Din mediul rural provin 24 de morminte de inhumaţie în cutie, şi doar 12 din necropole ale fortificaţiilor romane.

O statistică a necropolelor în care s-au descoperit şi publicat, până în prezent, morminte de inhumaţie în cutie relevă pe primul loc ca frecvenţă a tipului Oescus (15 morminte), urmată îndeaproape de Tomis şi Marcianopolis (câte 13 morminte fiecare), şi la mare distanţă de Sexaginta Prista (şapte complexe), Odessos şi Histria (câte şase complexe fiecare), Almus (patru morminte), Montana (trei complexe). Câte două morminte de acest tip s-au descoperit în cimitire ale oraşelor întemeiate de romani (Noviodunum, Tropaeum Traiani şi Nicopolis ad Istrum) sau din mediul rural (la 7 km de Balčik şi între Lomec şi Dălbok dol). Neaşteptată este prezenţa excepţională (doar un complex) a mormintelor de inhumaţie în cutie în necropolele de la Callatis, Novae şi Abrittus, sau în cimitire din zone rurale intens romanizate, precum Butovo.

Discuţia de faţă asupra mormintelor de inhumaţie în cutie nu a luat în calcul un număr de 17 complexe, din diverse motive: expresiile vagi folosite de autori, sau absenţa oricăror detalii, în descrierea lor, ceea ce nu permite încadrarea într-unul din sub-tipurile definite de mine11, absenţa descrierilor detaliate şi a ilustraţiei pieselor de inventar, ceea ce nu permite încadrarea cronologică certă în secolele I-III p.Chr.12.

6 Articol sub tipar în revista „Thraco-Dacica”. 7 Oţa 2003, pp. 126-129. 8 Lupaş 1963, pp. 111-135. 9 D.A., tome I, deuxième partie (C), p. 1202-1205 (s.v. cista), 1205 (s.v. cista mystica); Turcan 1998, p. 354 şi 136.

10 Toynbee 1971, p. 101. 11 Neptun-cantină 2 morminte (Iconomu 1968, p. 257, „ciste”); Tomis M. 136 (Barbu 1961, p. 210 , „sarco-

fag” cu 15 schelete); Orešak (Gerasimov 1938, p. 451; Lazarenko 2000-2001, pp. 171-182, „mormânt zidit”); Oescus (Lazarenko 2000-2001, p. 178 şi 180 n. 8, aceeaşi expresie); Durostorum-construcţiile Pamuk Kulak, şi Rodopa (Popović, Donevski 1999, pp. 12-14; Ivanov, Atanasov, Donevski 2006, p. 246

141

Mormintele de inhumaţie în cutie plane predomină numeric (81) în raport cu cele tumulare (11 sigure şi opt incerte).

Variantele constructive ale celor 100 complexe din Moesia Inferior pe care le-am putut defini ca morminte de inhumaţie în cutie sunt cinci la număr.

1. Cutii construite din lespezi de piatră (Pl. I/1) – 40 sigure, la care am adăugat şi patru complexe cu un oarecare grad de nesiguranţă datorită lipsei din publicaţie a mai multor detalii privind materialul constructiv (Tomis-Bd. Republicii M. 2, Abrittus-la est de necropola fortificaţiei, Sexaginta Prista M. descoperit 1916, Nicopolis-Mogilite). Modali-tatea de construire a cutiilor este relativ unitară. Majoritatea cutiilor sunt de formă dreptunghiulară (excepţiile sunt, până acum, doar trei – două cutii trapezoidale, la Callatis şi Abrittus şi una pătrată, la Tomis-Bd. Tomis, M. I-II). Liantul folosit este pământul şi doar în şapte cazuri mortarul (câte un complex la Mamaia, Hadžidimitrovo, între Lomec şi Dălbok dol, Odessos şi trei morminte la Tomis). Podeaua cutiei este din pământ, arareori (opt cazuri) din dale de piatră (câte un complex la Tomis, Gorun şi Plenimir), cărămizi (patru morminte de la Marcianopolis, în două cazuri legate cu mortar) sau ţigle (un mormânt la Sexaginta Prista). Deşi cutia M. 3 din mica necropolă situată la 7 km de Balčik avea podeaua din pământ, sub capul defunctului s-au găsit două ţigle. Variantele de amenajare a capacului sunt două – capac cu precădere plan, tot din lespezi de piatră (29 cazuri care au beneficiat de această menţiune) sau tot din lespezi, dar în pantă dublă (două cazuri, la Pietreni şi Tomis, ambele cu un număr mare de defuncţi – minim trei la Pietreni şi 35 la Tomis-str. Cuza vodă M. 1 – Pl. II/4), în timp ce pentru restul de 13 complexe situaţia rămâne necunoscută, fie din motive obiective (distrugeri antice sau moderne), fie datorită publicării lacunare. Două cutii, de la Tomis şi Plenimir, aveau interiorul tencuit, în timp ce tencuiala unei alte cutii, tot din necropola vestică tomitană, M. 50, a fost şi pictată cu motive vegetale.

Ca dimensiuni, cutiile din lespezi de piatră variază ca lungime între 2,64-1,20/1,30 m, ca lăţime între 1,62-0,58 m, iar ca înălţime între 1,40-0,45 m (cu excepţia cutiei de la Pietreni – Pl. II/1, al cărei capac în pantă dublă atingea 1,86 m). O singură observaţie ar mai fi de făcut în legătură cu acest aspect - dimensiunile cutiilor nu sunt atât de diferite în funcţie de numărul celor îngropaţi, şi dau două exemple, ambele de la Marcianopolis: o cutie cu cinci defuncţi avea dimensiuni 2,64x1,55 m, înălţime 1,22 m (Pl. I/2), în timp ce o cutie cu un decedat măsura 2,52x1,62 m, iar ca înălţime 0,88 m (pl. II/2). Un singur mormânt de acest tip, de la Tomis-Bd. 1 Decembrie-str. Bucureşti M. I (Pl. III/1), iese în evidenţă prin dimensiunile neobişnuite (aproximativ 5,45x4,70 m, conform datelor din desen), coroborate cu un număr mare de defuncţi (în interior au fost găsite 11 cranii). 25% (adică 11) dintre cutiile din lespezi de piatră au o deschidere pătrată pe una dintre laturi, de dimensiuni mici (latura între 40 şi 69 cm), probabil pentru practici funerare ulterioare înmormântării propriu-zise13.

„brick-graves”). Absenţa ilustraţiei nu permite certitudinea în privinţa încadrării unui complex de la Noviodunum, T. XXIX M. 5 (Simion 1984, p. 78) ca mormânt de inhumaţie în cutie construită din bolovani sau ca mormânt de inhumaţie în groapă mărginită de pietre. Din acelaşi motiv am exclus din analiză şi mormintele de inhumaţie în cutie menţionate în necropolele de la Marcianopolis (Minčev 2007, p. 59) şi Barboşi (Sanie 1981, pp. 81-82; Sanie 1994, p. 158).

12 Cutii din lespezi de piatră – Ljascovec (Filov 1913, p. 336); Almus (Velkov 1921-1922, p. 245); Abrittus, pe latura sudică a necropolei (Javašov 1930, p. 57); Novae-colţul SE (Dimitrov, Čičikova, Sultov 1964, pp. 224-226) şi Oescus (Velkov 1926-1927, p. 313; ILBR, p. 30-31, nr. 47); cutii construite din ţiglă sau cărămidă –Gara Levski M. 2 (Velkov 1928-1929, pp. 373-374); Novae-necropola NE (Majewski et al. 1961 – Pl. V/3, p. 127-128, 169); M. 1; M. 2 (Vălov 1965, pp. 27-28).

13 Oţa 2009, pp. 116-117.

142

Compartimentarea interiorului cutiilor pare a fi, cel puţin în stadiul actual al cercetărilor, o caracteristică a necropolei tomitane (trei complexe, cu două, patru şi şase camere), căreia i se adaugă cutia cu două camere de la Goričane (Pl. I/5). Insist asupra unui aspect ce poate fi controversat – în anumite cazuri, compartimentarea interioară a cutiilor poate genera interpretări diferite ale autorilor. Exemplele care pot fi citate au în vedere în primul rând un complex de la Tomis-Bd. Tomis (Pl. II/3), pe care autorul îl socoteşte mormânt dublu şi îl numerotează ca atare (M. I-II)14, şi pe care eu îl consider un singur mormânt, cu două camere, datorită faptului că cele două compartimente au un perete comun. Laolaltă cu autorul15, cred însă că este vorba de două morminte într-un alt caz, la Marcianopolis-necropola vestică (M. 1 şi 2 – Pl. I/2-4), căci cele două cutii, deşi alăturate, sunt separate de o mică distanţă şi nu au perete comun.

Nişa scobită în peretele a două cutii, de la Tomis şi Plenimir, servea probabil ca adăpost pentru opaiţe.

Datorită distrugerii, nu poate fi decât menţionată existenţa unei mari construcţii romane împrejurul M. 11-13 de la Sexaginta Prista16, însă orice presupunere asupra formei şi funcţionalităţii sale este, în acest stadiu al cercetărilor, hazardată.

Numărul celor îngropaţi în cutii construite din lespezi de piatră este variabil. În actualul stadiu al cercetării şi publicării, cutiile pentru o singură persoană par să fie mai multe (15 sigure şi patru incerte), decât cutiile pentru mai mulţi decedaţi (16). Jumătate (opt) din cutiile de lespezi cu mai mulţi defuncţi conţineau două schelete, şi se întâlnesc mult mai rar numere mari, precum trei morţi (trei cazuri), minimum trei (două ori), cinci (un mormânt), 11, minimum 14. Un fenomen interesant poate de semnalat este refolosirea, deocamdată restrânsă numeric (patru cazuri) a cutiilor din lespezi de piatră din epoca romană timpurie şi în secolul al IV-lea – trei complexe din două necropole urbane, la Tomis-Bd. Tomis M. I-II şi str. Cuza vodă M. 1 (cu un număr total de cinci şi 35 de defuncţi), şi la Odessos-SV pieţei actuale (doi decedaţi), şi unul în mediul rural, la Gorun (cinci decedaţi – Pl. III/2-3). Separarea defuncţilor înmormântaţi în secolul al IV-lea de cei anteriori nu a fost întotdeauna posibilă, şi uneori cel care a publicat mormântul nici nu a observat-o iniţial, ca la Gorun17. Compararea numărului defuncţilor depuşi în secolul al IV-lea şi a celor înmormântaţi anterior din cele două cutii din necropola tomitană pentru care s-a putut face această obsevaţie relevă că refolosirea cutiilor reprezintă mai degrabă un fenomen izolat – un singur defunct depus într-o perioadă ulterioară faţă de patru îngropaţi anterior (M. I-II), sau cinci defuncţi depuşi în timpul domniei lui Constantius al II-lea sau ulterior, separaţi printr-un strat de pamânt de restul scheletelor, cărora li se adaugă un număr neprecizat de morţi îngropaţi în timpul domniei lui Constantin I, deşi majoritatea înmormântărilor aparţine secolului al III-lea, conform autorilor18.

Doar în 11 cutii din lespezi de piatră, autorii au observat îngroparea defuncţilor în sicrie.

Relativ puţine (19) sunt cazurile în care s-a mai putut remarca orientarea morţilor, ceea ce, de la bun început, aruncă o umbră de îndoială asupra statisticii ce urmează. Predomină orientarea pe axa E-V (şase morminte cu defuncţii depuşi astfel, cărora li se adaugă tot atâtea cutii cu orientarea amintită, fără ca autorii să precizeze dacă aceasta era şi orientarea scheletelor), urmată de orientarea pe direcţia V-E (trei cazuri), SV-NE (trei

14 Panaitescu 1977, pp. 339-343. 15 Angelov 1985, pp. 55-59. 16 Dimova 1970, p. 16. 17 Vasilčin 1978, pp. 111-116, corectat de Torbatov 1992, p. 108 şi n. 63. 18 Lungu, Chera 1985, pp. 230-231.

143

cazuri şi două cutii), N-S (două cazuri şi două cutii), S-N (două cazuri), NV-SE (un caz şi două cutii), SE-NV (un caz şi o cutie), NE-SV (un caz). Sigură este însă concluzia lipsei generale de uniformitate a orientărilor celor înmormântaţi în cutii construite din lespezi de piatră. O altă observaţie priveşte tendinţa uniformităţii de orientare a tuturor defuncţilor depuşi într-o cutie, ce a putut fi observată în şase cazuri. Tendinţa amintită de uniformitate se păstrează chiar şi în cazul în care cutia a continuat să fie folosită şi într-o epocă marcată, cel puţin oficial, de impunerea creştinismului, fapt ilustrat de orientarea pe direcţia N-S a tuturor defuncţilor de la Gorun, dintre care o parte au fost, conform inventarului, îngropaţi anterior. Deranjarea scheletelor de înmormântări ulterioare intervenite în aceeaşi cutie, datate la sfârşitul secolului al II-lea şi în secolul al III-lea, poate fi ilustrată doar prin două exemple: unul de la Marcianopolis M. VIII (doi decedaţi găsiţi alături, în timp ce resturile unei înmormântări anterioare au fost descoperite adunate în partea SE a cutiei) şi unul de la Goričane (aceeaşi situaţie – doi defuncţi, cu aceeaşi orientare şi poziţie, şi o grămadă de oase de la un alt schelet).

Şi mai puţine (13) sunt cazurile în care poziţia celor înmormântaţi a fost precizată – fără excepţie decubit dorsal, cu braţele şi picioarele întinse (defuncţii din 10 cutii), sau cu ambele palme pe abdomen (decedaţii din două cutii de la Tomis) sau doar cu una pe abdomen (o defunctă de la Odessos).

De o determinare antropologică a beneficiat doar fetiţa de 12-14 ani îngropată singură într-o cutie ce aparţinea probabil unui mic cimitir al unei villa suburbana de lângă Odessos (str. Pop Hariton). În cazul cutiilor folosite pentru o singură înmormântare, arheologii au remarcat trei complexe în care au fost îngropaţi adulţi (dintre care unul de sex feminin şi unul de sex masculin) şi câte un complex cu un copil şi o adolescentă, în timp ce cutiile folosite pentru mai multe înmormântări au dat la iveală fie schelete presupuse a aparţine doar unor adulţi (trei cazuri, la Mamaia, Marcianopolis-necropola vestică M. 1 şi Tomis-Piaţa Soveja M. CDXXXVII, de sexe diferite, şi poate Pietreni - două femei şi un bărbat), doar unor copii (trei defuncte într-o cutie din mica necropolă aflată la 7 km de Balčik), sau adulţilor şi copiilor deopotrivă (doi adulţi şi un copil la Marcianopolis-cartier N. Nedev M. 2, patru adulţi, şi un copil la Marcianopolis-necropola vestică M. 2, un adult şi un copil la Marcianopolis-necropola sudică M. VIII).

2. Cutii construite dintr-un singur bloc de piatră, şi determinarea acestei variante mi

se pare un argument în plus pentru evitarea termenului „sarcofag” în cazul mormintelor de inhumaţie în cutie, mai ales în absenţa ilustraţiei. Principalele caracteristici ale celor trei cutii sigur aparţinând acestei variante şi a două nesigure, datorită absenţei unor detalii, sunt: forma dreptunghiulară a cutiei, cu dimensiuni cuprinse ca lungime între 2,01 şi 1,36 m, ca lăţime între 0,95 şi 0,68 m şi înălţime între 0,77 şi 0,52 m, capac plan, mai ales din plăci de piatră (trei cazuri), sau dintr-un bloc de piatră, puţin scobit la interior (Tomis), sau o stelă de marmură (Montana, M. nr. 4 – Pl. III/4). Este locul unei precizări legate de introducerea ultimei cutii menţionate, cea de la Montana, printre mormintele de inhumaţie în cutie ce pot fi datate în secolele I-III p.Chr., deşi refolosirea monumentelor şi uneori cuva monolitică sunt, pentru o provincie învecinată, Dacia, criterii de datare mai târzie, la începutul secolului al IV-lea19. Publicarea lacunară a complexului de la Montana îngreunează datarea precisă, dar totuşi, câteva deosebiri între cutiile târzii din Dacia şi cutia de la Montana ies în evidenţă: faptul că mormântul de la Montana se încadrează într-o variantă constructivă, ce-i drept restrânsă, dar totuşi bine pusă în evidenţă în Moesia 19 Floca 1941, pp. 13-15 şi 89; Wolski 1971, p. 585-597; Hica-Cîmpeanu 1977, pp. 221-237 şi 1979, pp. 159-

160.

144

Inferior, forma dreptunghiulară şi nu trapezoidală; faptul că stela pare, conform fotografiei, să acopere destul de bine cutia, fără adăugarea altor resturi de monumente; prezenţa unui mic inel de aur ca inventar. Un ultim argument ce poate fi invocat constă în faptul că mormântul de la Montana nu este un exemplu singular, pentru Moesia Inferior, al refolosirii unor monumente funerare anterioare, pentru amenajarea mormintelor din secolul al III-lea, şi poate fi citat un mormânt de la Tomis-str. Lahovari20, de tipul cu cameră funerară şi coridor, a cărui intrare a fost acoperită cu fragmente de sarcofag. Cele şase monede de bronz din inventarul complexului amintit, emisiuni Commodus, Caracalla, Geta şi Severus Alexander, sugerează o datare în a doua jumătate a secolului al III-lea p.Chr. a mormântului cu cameră funerară. Cutiile dintr-un singur bloc de piatră sunt construite pentru un singur defunct (sigur observat la Tomis şi Marcianopolis, dar foarte probabil situaţia este aceeaşi şi la Vardim „al doilea sarcofag” – Pl. III/5, unde inventarul, deşi relativ numeros, prezintă analogii cu inventarul defunctei de la Pavlikeni, şi la Sexaginta Prista M. 8, cu puţine piese de inventar). Două sunt axele de orientare atestate până în prezent la varianta aflată în discuţie – E-V (defunct la Tomis şi cutia de la Sexaginta Prista) şi N-S (defunct la Marcianopolis şi cutia de la Vardim). În două din cele cinci cutii construite dintr-un singur bloc de piatră au fost înmormântaţi copii (Tomis şi Vardim), deşi trebuie şi acum remarcată absenţa analizei antropologice.

3. Cutiile construite din bolovani de piatră, şase la număr, sunt de formă dreptun-

ghiulară, cu lungimea cuprinsă între 2,13 şi 1,80 m şi lăţimea între 1,50 şi 0,50 m. De obicei, podeaua cutiei este din pământ (patru), mai rar din cărămidă (doar două cazuri, ambele la Montana). În jumătate din cazuri, bolovanii sunt legaţi cu mortar (complexele de la Montana şi cel de la Velikovo). Interiorul cutiilor de la Velikovo şi Carevec era tencuit. De regulă, capacul este plan, din dale de piatră (patru cazuri). Cutiile din bolovani de piatră sunt, în general, construite pentru un singur defunct, ceea ce a putut fi documentat la Tropaeum Traiani M. 10 (Pl. IV/2), Carevec şi între Lomec şi Dălbok dol (Pl. IV/1). Singura excepţie, în mai multe privinţe, o constituie complexul funerar de la Velikovo (Pl. IV/3), constând dintr-o construcţie compartimentată, cu capacul din plăci de piatră, dar boltit, foarte înaltă (1,87 m în raport cu 60-63 cm ale altor două cutii din bolovani), cu intrare pe latura sudică, blocată de o lespede de piatră, şi în care s-au găsit patru defuncţi, depuşi în sicriu. Cuiele din cutiile de la Lomec şi Tropaeum Traiani sugerează tot o înmormântare în sicriu. Orientările atestate sunt pe axa NE-SV (defuncta de la Tropaeum Traiani şi cele două cutii de la Montana), N-S (Carevec, scheletul păstrat parţial având palma stângă pe abdomen şi picioarele uşor întoarse spre dreapta) şi E-V (cutia şi un schelet, singurul păstrat bine, îngropat întins pe spate, cu mâinile şi picioarele întinse, de la Velikovo).

4. Cutiile construite din cărămidă sau ţiglă sunt aproape egale ca număr cu cele

construite din lespezi de piatră – 41, dintre care 24,39% (mai precis 10) sunt legate cu mortar. Deşi absenţa ilustraţiei sau a descrierilor detaliate este de natură să arunce o umbră de îndoială, datorită numărului mare de cutii despre care nu se poate spune nimic, până în prezent s-au înregistrat două modalităţi de construcţie a cutiilor din cărămidă sau ţiglă: din cărămizi aşezate plat, pe mai multe rânduri – 15 cazuri (Pl. V/2), sau din cărămizi aşezate vertical – 8 cazuri (modalitate ce se perpetuează şi în antichitatea târzie - Pl. V/3). Am încadrat totuşi în rândul cutiilor şi construcţia de la Oescus-Dvata Giriza, deşi, conform

20 Barbu 1963, p. 565, nr. 5; Barbu 1964, pp. 56-57, nr. 5; ISM, II, pp. 245-246, nr. 243(79).

145

descrierii lacunare, peste podeaua din ţigle s-au aşezat pereţi în două ape, iar deschiderile nordică şi sudică a mormântului erau sigilate cu câte o ţiglă. Rămâne deocamdată singulară, pentru Moesia Inferior, cutia amenajată din fragmente de cărămizi şi ţigle de la Oescus-necropola vestică M. 1, în condiţiile în care pentru restul cutiilor s-au folosit materiale de construcţie întregi. Singura excepţie de la forma dreptunghiulară a cutiei se înregistrează la Poşta, unde s-a descoperit o cutie trapezoidală, dar nu ca plan, ci în secţiune. 53% (adică 22) dintre cutii au podea amenajată din cărămizi (16 cazuri) sau ţigle (6 cazuri). Chiar şi în cazul cutiilor în care s-a îngropat doar o persoană, dimensiunile variază foarte mult. Exemplele extreme care pot fi citate, în acest stadiu al cercetării, sunt la Oescus-necropola vestică M. 1 (cutie de 75x28 cm, cu înălţime de 18 cm) şi Marcianopolis-necropola sudică M. III (2,56x1,48 m, înălţime 1,18 m). În general, lungimea cutiilor variantei 4 se înscrie între 2,56 şi 1,20 m, lăţimea între 1,48 şi 0,40 m, şi înălţimea între 1,18 şi 0,31-0,35 m.

Spre deosebire de uniformitatea soluţiilor constructive în cazul cutiilor din lespezi de piatră, capacul cutiilor din cărămidă sau ţiglă este mult mai variat ca amenajare. Şapte cutii au capacul plan (două din lespezi de piatră, patru din cărămizi sau ţigle şi una din lemn), patru cutii au capac boltit (din cărămizi – Pl. V/1 sau olane), trei au capacul în două ape (din ţigle, combinate cu cărămizi sau olane), iar cutia de la Pleven combina capacul plan cu cel în două ape, din cărămizi. Pentru opt cutii este menţionat doar materialul (cărămidă), nu şi modul de construcţie al capacului. O altă diferenţă în raport cu cutiile construite din lespezi de piatră o constituie prezenţa deocamdată doar cu titlu de excepţie a deschiderii de mici dimensiuni (Marcianopolis M. descoperit în 1913, pe latura vestică a cutiei). Doar cutiile de la Novae şi Pleven au fost tencuite în interior. Marea majoritate a cutiilor construite din cărămizi sau ţigle au fost amenajate pentru un singur decedat, cu cinci excepţii – patru cutii cu doi defuncţi, şi doar una singură în care s-au găsit 13 cadavre (Marcianopolis M. descoperit în 1913). Analiza statistică a caracteristicilor constructive ale cutiilor din cărămizi sau ţigle este prejudiciată, în unele aspecte, de modul de publicare a descoperirilor. De exemplu, presupunerea înmormântării mai întâi într-un sicriu, depus apoi în cutie, este avansată doar pentru două cazuri (Tomis M. nenumerotat şi Novae-necropola sudică). Faptul că doar pentru două cutii este explicit menţionată absenţa sicriului (Noviodunum T. VI, M. 5 şi Tropaeum Traiani-platou est – Pl. V/4) mă face să mă întreb totuşi dacă lipsa acestei precizări pentru restul de 37 de cutii este doar o omisiune a autorilor sau reflectă într-adevăr situaţia din teren.

Diversitatea axelor de orientare a defuncţilor este mare, dar statistica frecvenţei este îngreunată de faptul că nu în toate cazurile orientarea publicată aparţine defuncţilor, ci uneori doar cutiilor. Luând în considerare doar orientarea celor decedaţi, situaţia se exprimă numeric, în ordine descrescătoare, astfel: S-N (patru defuncţi), SE-NV (trei defuncţi), E-V (trei defuncţi, cărora li se adaugă şi trei cutii), N-S (trei defuncţi şi o cutie), V-E (doi decedaţi), NE-SV (doi decedaţi şi o cutie), NV-SE (un defunct), SV-NE (la fel). La fel ca şi cazul cutiilor construite din lespezi de piatră, de puţine ori a mai putut fi observată poziţia morţilor, de regulă decubit dorsal, cu mâinile şi picioarele întinse (şapte cazuri, din rândul cărora reţine atenţia defuncta de pe platoul estic de la Tropaeum Traiani, cu capul forţat pe spate, şi craniul găsit lângă scheletul din Oescus-necropola sudică M. 8), cu mâinile pe abdomen (două morminte, dintre care unul cu doi decedaţi), cu braţul stâng întins şi cel drept îndoit pe piept (un caz, cel de la Tomis), cu braţul drept cu palma pe abdomen şi cel stâng pe piept (din cutia de acest tip de la Novae), şi membrele (deşi întrebarea firească este care – cele inferioare, sau cele superioare?) îndoite spre pântec (doi defuncţi de la Oescus-necropola vestică M. 8). Regula uniformităţii orientării şi poziţiei de

146

depunere a mai multor defuncţi îngropaţi în aceeaşi cutie înregistrează, deocamdată, două excepţii – cele două schelete de la Novae-necropola sudică erau orientate E-V şi V-E, dar poziţia nu a putut fi determinată decât pentru unul, şi cele doi defuncţi de la Oescus-necropola vestică M. 8, cu aceeaşi orientare, SE-NV, dar care nu sunt aşezaţi paralel, căci braţul drept al unui schelet se afla peste toracele celuilalt. Din păcate, detaliile legate de poziţia şi orientarea celor 13 decedaţi îngropaţi în cutia de la Marcianopolis M. descoperit în 1913 lipsesc, singura menţiune fiind cea a depunerii câtorva defuncţi unii peste alţii. Deşi nu bazate pe determinări antropologice, totuşi estimările arheologilor arată o proporţie relativ egală a cutiilor presupuse a conţine copii (nouă cazuri) cu a celor ce conţineau adulţi (11 cazuri), alături de care poate fi menţionată tânăra din cutia izolată de necropola fortificaţiei descoperită la Pleven. Trei din cele cinci cazuri de cutii construite din cărămizi sau ţigle folosite pentru mai multe înmormântări au dat la iveală doar adulţi (chiar bătrâni la Oescus-lângă râul Iskăr). Copii înmormântaţi alături de adulţi, bărbaţi sau femei, sunt amintiţi doar în cazul celor 13 defuncţi din M. descoperit în 1913 de la Marcianopolis. Pe baza inventarului funerar, şapte cutii cu o singură înmormântare au fost presupuse ca aparţinând unor persoane de sex feminin, şi doar una unui bărbat. Ipoteza înmormântării unor femei este valabilă şi pentru câte unul din cele două schelete găsite în M. de la Novae-necropola sudică şi M. 7 de la Oescus-necropola sudică.

5. Patru morminte de la Oescus şi Noviodunum, au avut cutii construite dintr-o

combinaţie de cărămidă şi piatră, cu podea din pământ (Noviodunum T. XXXI-A M. 2), ţigle (Oescus-necropola vestică M. 3-5) sau cărămizi fragmentare (Oescus-necropola vestică M. 6), cu capacul plan, din cărămizi (Oescus-necropola vestică M. 6) sau în două ape, din ţigle (Oescus-necropola vestică M. 3-5). Dimensiunile cutiilor ultimei variante constructive atestate în Moesia Inferior variază ca lungime între 2,15 şi 1,70 m, ca lăţime între 1,60 şi 0,40 m, iar ca înălţime între 0,65 şi 0,50 m. Una din cele trei cutii de la Oescus aparţinând variantei constructive discutate în rândurile de faţă era tencuită pe interior, în timp ce cutia de la Noviodunum avea o deschidere (atestată şi pentru cutiile clasificate în varianta 1 sau 4) pe latura de nord. Cutia de la Noviodunum se mai particularizează printr-un aspect – podeaua arsă, deşi înăuntru au fost descoperite mai multe schelete, ceea ce înseamnă că explicaţia trebuie căutată într-un alt registru (purificare rituală? arderea unor ofrande?) decât cel al ritului de înmormântare. Cutiile menţionate au fost construite fie pentru un defunct (Oescus-necropola vestică M. 6, poate şi M. 7, unde nu s-a mai recuperat din cutia distrusă decât un craniu), fie pentru mai mulţi, fără a putea preciza însă exact câţi (Noviodunum T. XXXI-A M. 2 şi M. 3-5 de la Oescus-necropola vestică – unde pot fi însă presupuşi trei defuncţi, pe baza faptului că în două din cele trei compartimente a fost observat câte un singur schelet înmormântat).

Atrag atenţia asupra unui aspect discutat anterior, la cutiile variantei 1, şi anume compartimentarea cutiilor. Exemplul discutat pentru varianta 5 este de la Oescus (Pl. IV/4), unde Teodora Kovačeva21, deşi în explicaţia figurii presupune un mormânt cu trei camere, numerotează şi discută fiecare compartiment separat (M. 3-5), la fel ca în cazul cutiilor cu un singur defunct, cu toate că este vorba de un singur complex funerar.

Cele două schelete descoperite în mormântul amintit mai sus de la Oescus erau orientate E-V, în timp ce direcţia de orientare SE-NV este atestată pentru scheletul din M. 6 de la Oescus-necropola vestică. Cutia de la Noviodunum era orientată pe axa N-S, aceeaşi orientare fiind sugerată de poziţia din cutie a craniului din M. 7 de la Oescus-

21 Kovačeva 1984, pp. 68-70, şi fig. 3.

147

necropola vestică. Pentru un singur defunct s-a putut observa poziţia în care a fost înmormântat – decubit dorsal, braţul stâng cu palma pe abdomen şi dreptul întins (Oescus-necropola vestică M. 3). Cele două schelete din M. 3-4 de la Oescus-necropola vestică şi craniul din M. 7 din aceeaşi necropolă au fost presupuse ca aparţinând unor adulţi, iar scheletul din M. 6 din cimitirul vestic al coloniei unei persoane de sex feminin.

III. Inventarul mormintelor Statistica de ansamblu a inventarului celor 100 de morminte de inhumaţie în cutie

din Moesia Inferior arată că cel mai frecvent s-a depus ceramica (49 morminte, cu minimum 127 de vase). Pe locul următor se situează piesele de podoabă (121 de piese în 43 de morminte), deşi trebuie remarcat că frecvenţa mare se datorează, în multe cazuri, nu faptului că erau depuse, ci purtate de defuncţi. Grupa pieselor des întâlnite în mormintele de inhumaţie în cutie din Moesia Inferior mai cuprinde monedele (cel puţin 58 în 36 morminte). Alte trei categorii de piese de inventar au frecvenţe apropiate – opaiţele (77 piese în 28 morminte), vasele de sticlă (cel puţin 70 în 27 complexe), în timp ce defuncţii din 24 de complexe au fost înmormântaţi cu diverse obiecte de port (la care se pot adăuga şi garniturile de centuri militare din două complexe, de la Tomis-Bd. Republicii M. 2 – Pl. VI/1 şi Strahilovo – Pl. VI/2). Mult mai rar au fost depuse piese de toaletă (minimum 14 obiecte în 10 complexe, cărora li se adaugă însă şi combinaţiile sondă-plăcuţă din trei complexe, care nu se asociază cu alte instrumente care să susţină încadrarea lor în rândul pieselor cu uz medical22), obiecte de uz casnic (cel puţin 19 de piese în nouă morminte), sau vase de metal (11 în nouă morminte), jucării (opt piese în cinci morminte, cărora nu este exclus să li se adauge şi trei statuete găsite în două morminte). Frecvenţa cea mai redusă aparţine armelor propriu-zise (cinci piese în trei morminte), instrumentelor de scris/citit (şapte în trei morminte) şi pieselor cu rol apotropaic sau de cult (tot trei morminte).

Variante constructive sau sub-tipuri de morminte? Coroborarea datelor discutate acum pe ansamblu (răspândire teritorială, inventar)

cu cele analizate în cadrul fiecărei variante (caracteristicile constructive ale cutiilor) permite o mai bună înţelegere a tipului de morminte de inhumaţie în cutie, dar şi un răspuns la întrebarea dacă cele cinci variante constructive definite de mine reprezintă subtipuri, particularizate printr-un set coerent de trăsături, sau sunt mai degrabă soluţii diferite de amenajare a cutiei.

Cutiile construite din lespezi de piatră (varianta 1) sunt utilizate cu precădere în cimitirele oraşelor greceşti (18 morminte, dintre care 11 la Tomis, şase la Odessos şi unul la Callatis) sau romane (10 complexe, cu majoritatea, adică opt, la Marcianopolis, şi două la Nicopolis ad Istrum), sau ale fortificaţiilor (trei morminte, dintre care două la Sexaginta Prista şi unul la Abrittus), mai puţin în necropolele rurale (13 complexe). Marea majoritate (30) sunt morminte plane, iar şapte complexe sunt sigur tumulare - cinci în mediul rural, la Independenţa, Goričane (mormânt secundar), Gorun, Hadžidimitrovo, Plenimir şi câte unul la Marcianopolis-cartier N. Nedev M. 2 (secundar) şi Odessos-str. Pop Hariton, deşi acesta din urmă nu are, conform autorului, legătură cu necropola oraşului grecesc, ci tot cu mediul rural. Pentru alte şapte morminte, contrazicerile din literatura de specialitate şi nesiguranţa informaţiei recuperate pe teren nu permit rezolvarea cu certitudine a problemei ridicării unui tumul (Marcianopolis-necropola vestică M. 1, 2, şi necropola estică M. 34,

22 Oţa 2006, p. 223.

148

ambele complexe de acest tip de la Nicopolis ad Istrum, şi Abrittus M. la est de necropola fortificaţiei). Inventarul celor 43 de cutii din lespezi de piatră (un singur mormânt, de la Tomis-Bd. Independenţei, nu are inventar) este, comparativ cu inventarul cutiilor din celelalte variante, mai variat tipologic. Numărul relativ mare al cutiilor din lespezi de piatră în care s-au îngropat mai mulţi decedaţi aduce însă şi un neajuns – greutatea de a determina asocierile dintre piesele de inventar, şi uneori, chiar de a separa corect obiectele care au fost depuse lângă un defunct sau altul. Primul loc, ca frecvenţă a pieselor de inventar, este ocupat de vasele ceramice (73 piese în 25 morminte). Diversitatea formelor este, în contrast cu celelalte variante ale mormintelor de inhumaţie în cutie, surprinzătoare: căniţe (40 exemplare în 13 morminte), urcioare (15 exemplare în opt morminte), castroane (şase exemplare în cinci morminte), cupe (trei exemplare în două morminte), unguentarii (două exemplare într-un mormânt), capac (un mormânt), ceaşcă lucrată cu mâna (la fel), amfore (cel puţin una, tot într-un mormânt). Numărul cel mai mare de vase ceramice depus lângă o singură persoană este de patru (Tomis-Bd. Mamaia). Surprinzător, poate, pentru o variantă care, la prima vedere, pare derivată dintr-o tradiţie funerară autohtonă anterioară cuceririi romane (cutii din lespezi de piatră, caracterizate însă prin ritul incineraţiei, s-au descoperit în câteva necropole din Dobrogea epocii fierului23) este numărul mare al opaiţelor – 63 de piese în 22 de morminte, depuse chiar şi în număr de şase la un singur decedat. Ca tipologie, atrage atenţia opaiţul de bronz (Pl. VII/1), decorat cu un cap feminin, descoperit lângă scheletul masculin din cutia de la Mamaia24, unul dintre puţinele obiecte de lux25 găsite ca inventar în mormintele de inhumaţie în cutie. În condiţiile în care am atras deja atenţia asupra dificultăţii ridicate de determinarea asocierilor de piese de inventar, este mai lesne de înţeles de ce combinaţia dintre opaiţe şi vase ceramice nu a putut fi observată cu certitudine decât în 14 cazuri, iar cea dintre opaiţe şi vase de sticlă în şapte cazuri. Aceeaşi diversitate tipologică, dublată de o mare varietate a componenţei setului de bijuterii al unui decedat, poate fi remarcată în cazul celor 63 de piese de podoabă găsite în 22 de cutii din lespezi de piatră. Cea mai des întîlnită podoabă o reprezintă cerceii (şapte morminte), urmată de inele (trei complexe) şi de combinaţia cercei-inel-colier (tot trei complexe, la Callatis, Tomis şi Marcianopolis). Restul tipurilor de podoabe s-au descoperit, până acum, doar în câte un mormânt (mărgele, colier, torques, brăţară, şi asocierile inel-mărgele-clopoţei, cercei-inel-foiţă de aur, brăţară-colier şi cercei-brăţări). Cu certitudine, podoabele se combină cu vasele ceramice de zece ori şi cu opaiţele de şapte ori. Formele celor 53 de vase de sticlă găsite în 19 morminte sunt, în ordine descrescătoare a frecvenţei, unguentarii (31 de piese în 15 morminte), urmate de flacoane (11 piese în cinci complexe), şi doar excepţional pahar şi urcior (fiecare în câte un mormânt). Opt este numărul maxim de vase de sticlă depuse lângă un singur decedat (Odessos-str. Pop Hariton), iar cel mai des, vasele de sticlă se combină cu vasele ceramice – sigur de şapte ori. Cele 32 de monede s-au descoperit în 16 morminte din varianta 1, iar piesele de port, cel puţin 17 la număr, în 12 morminte. Restul categoriilor de inventar se caracterizează printr-o frecvenţă redusă: obiecte casnice (cel puţin 13 în şase complexe), obiecte de toaletă (11 în şapte morminte), vase de metal (în număr de şapte, găsite doar la Marcianopolis – trei complexe, Odessos – două morminte şi Abrittus – un complex), arme (două complexe cu vârfuri de lance, la Tomis şi Odessos, şi unul cu spadă, la Mamaia), piese cu valenţe sacre (altar miniatural la Tomis-Bd. Mamaia, şi mască de bronz la Odessos-cartier Levski M. I), piese de scris (două complexe, ambele din necropola de la 23 Irimia 1983, p. 88. 24 Irimia 1966, p. 38, nr. 25; Simion 2003, p. 55, nr. 21; Covacef 2003, p. 159, nr. 268. 25 Feugère 1993, p. 129.

149

Odessos) şi jucării (tot două complexe). O acumulare neobişnuită de piese de inventar, susceptibilă de a fi legată de un statut deosebit, se înregistrează doar în trei morminte: unul din cimitirul oraşului Odessos (cartier Levski M. I, cu nouă piese), unul din zona suburbană a aceluiaşi oraş (str. Pop Hariton, cu peste 30 de piese) şi unul din necropola tomitană (Bd. Mamaia, cu 37 de piese de inventar, dintre care 10 monede). Cel puţin în două cazuri, la Tomis-Bd. Republicii M. 2 (din păcate încă nepublicat integral) şi Mamaia, defuncţii îşi subliniază legătura cu armata romană prin centură militară (Pl. VI/1) şi spadă.

Cronologic, moda cutiilor din lespezi de piatră acoperă în proporţii relativ echilibrate secolul al II-lea (14 cazuri, concentrate în necropole ale oraşelor greceşti – şapte morminte, mai puţin în cimitire ale oraşelor sau fortificaţiilor romane – 4 morminte, şi în mediul rural – 3 complexe) şi secolul al III-lea (17 cazuri), apogeul fiind marcat de intervalul cuprins între a doua jumătate a secolului al II-lea şi prima jumătate a celui ulterior.

Varianta 2 (cutii construite dintr-un singur bloc de piatră) este, cel puţin deocam-dată, o prezenţă excepţională în Moesia Inferior, atât ca număr total (cinci morminte), cât şi ca răspândire teritorială (câte un complex într-o necropolă a unui oraş grecesc – Tomis, a unei fortificaţii – Sexaginta Prista, şi în mediul rural – Vardim, şi două morminte în cimitire ale oraşelor construite de romani – Montana şi Marcianopolis). Inventarul celor cinci complexe aflate în discuţie nu este deloc unitar. În acest stadiu al cercetărilor se lasă întrevăzute trei modalităţi de constituire a inventarului funerar. Prima este marcată de prezenţa, în două morminte (Tomis-Bd. Independenţei şi Sexaginta Prista M. 8) a vaselor de sticlă, în număr mare (trei la Tomis, asociate cu ceramică, obiecte de podoabă şi tăbliţă de scris26, şi patru la Sexaginta Prista, fără alte asocieri). Complexul de la Marcianopolis-necropola vestică M. 3 conţinea o situla de bronz (Pl. IX/3), alături de opaiţ, sondă şi plăcuţă. Asemănările dintre complexul de la Vardim (Pl.ş VIII/1), aparţinând variantei 2, şi cel de la Pavlikeni (Pl. VIII/2), încadrat în varianta 4, sunt vizibile atât pe planul asocierilor dintre piesele de inventar (în ambele complexe setul de podoabe este constituit din patru brăţări, cercei şi inel, cărora li se adaugă colier şi torques la Pavlikeni, ace de păr, oglindă şi jucării la Vardim), cât şi tipologic (este vorba de podoabe comune, datate în general în secolele II-III p.Chr., dar totuşi inelul de la Pavlikeni sugerează mai degrabă o datare în cursul secolului al III-lea27, la fel şi moneda descoperită la Vardim, emisiune Faustina Minor). Singura trăsătură unitară a variantei constructive 2 o reprezintă datarea în cursul secolului al III-lea p.Chr. Această datare este bazată pe tipul podoabelor de la Pavlikeni şi Vardim, pe tipul vasului de metal de la Marcianopolis, pe prezenţa unei monede, emise de Hadrian sau Antoninus Pius, în mormântul de la Tomis, dar găurită, ceea ce dă temei presupunerii unei folosiri mai degrabă ca pandantiv, cu atât mai mult cu cât a fost găsită pe piept. Aceleaşi dificultăţi legate de datarea generală subliniate mai sus pentru complexele de la Vardim şi Pavlikeni, le ridică şi vasele de sticlă de la Sexaginta Prista M. 8 (Pl. VII/3) - unguentariu “cu bulb”28, general datat în secolele II-IV p.Chr., unguentariu cu alveole şi cute29, datat în secolele II-IV în Serbia, dar II-III la Tomis, piciorul unei cupe30, datată în

26 Oţa 2010, p. 397. 27 Datare argumentată pe baza asemănărilor cu un inel cu loc de descoperire necunoscut (Popović 1992, p.

80, nr. 42), datat în secolul al III-lea, deşi acesta are umerii în unghi. 28 Isings 1957, forma 105, p. 126 (tube-shaped toilet bottle), Bucovală 1968, tip XLVIIIe. 29 Bucovală 1968, tip XLV (nr. 171 în special), Ružić 1994, p. 33, tip III/10 (Balsamarii with indents),

varianta a (mai ales nr. 457). 30 Minčev 1984, tip III (mai ales nr. 84), Bucovală 1968, tip XI-XII.

150

secolele II-III, ceea ce permite o restrângere a datării complexului analizat în cursul secolului al III-lea.

La fel de restrânse numeric sunt cutiile aparţinând variantei 3 (şase la număr), dar cu o distribuţie teritorială mai compactă – trei în cimitire ale oraşelor romane (două la Montana şi unul la Tropaeum Traiani) şi trei în mediul rural (Carevec, Velikovo şi între Lomec şi Dălbok dol). Datarea mormintelor amintite, în măsura în care inventarul a fost publicat, este târzie, mai exact secolul al III-lea (Carevec, Velikovo, Montana M. 1), cu o excepţie, Montana M. 2, datată în secolul al II-lea. Indiferent de provenienţa din mediul rural sau urban, majoritatea complexelor încadrate în varianta 3 nu ies în evidenţă în ansamblul mormintelor romane din Moesia Inferior, nici ca număr de piese depuse (între două şi patru), nici ca tipologie a inventarului – marcat de preponderenţa vaselor ceramice, în număr de unul (între Lomec şi Dălbok dol), două (Tropaeum Traiani) sau trei (Carevec). Formele ceramice sunt în egală măsură urcior şi căniţă, care nu par a se asocia între ele (cu o posibilă excepţie la Tropaeum Traiani M. 10, dar inventarul nu a fost deocamdată publicat detaliat). Ceramica se asociază cu monede la Tropaeum Traiani şi la complexul situat între Lomec şi Dălbok dol, la care se adaugă, în cazul acestui din urmă mormânt, un vas de sticlă şi un obiect de podoabă. Din inventarul M. 2 de la Montana nu au mai fost recuperate decât două vase de sticlă (pahar şi urcior – Pl. VII/2), iar mormântul amintit iese în evidenţă printr-o datare mai timpurie decât cea a restului cutiilor construite din bolovani de piatră. Două complexe sunt sigur excepţii, unul doar din punct de vedere al inventarului (Montana M. 1), celălalt atât ca modalitate de amenajare a mormântului, cât şi ca inventar (Velikovo M. 1). Mormântul aparţinând unei familii din mediul rural, de la Velikovo, se singularizează faţă de cutiile construite din bolovani din Moesia Inferior printr-un ansamblu de trăsături: mormânt tumular, familial, compartimentat, iar ca inventar printr-un amestec, atât la nivelul vaselor ceramice, cât şi al opaiţelor, de piese lucrate cu mâna şi la roată. A doua excepţie este reprezentată de M. 1 de la Montana, caracterizat printr-un număr mare de piese de inventar (13), unele cu valoare financiară ridicată (şase podoabe de aur, vasul de metal – Pl. IX/5, parte componentă a unui serviciu31). Unele dintre bijuterii şi cana de bronz sugerează o datare în mai timpurie, contrazisă totuşi de fibula cruciformă (Pl. IX/4), răspândită în provinciile dunărene începând cu sfârşitul secolului al III-lea p.Chr.32. Fibula de tipul amintit şi bijuteriile de aur apropie mormântul de la Montana de un complex, de inhumaţie în cutie din lespezi de piatră, de la Durostorum-Noul Stadion, în inventarul căruia mai apar, alături de alte piese, şi opt monede emise în timpul lui Diocletian. Chiar dacă nu este exclus ca mormântul de la Montana să iasă strict din cadrul cronologic al lucrării de faţă (printr-o posibilă datare a sa începând cu domnia lui Diocletian), totuşi, la fel ca şi complexul de la Durostorum, rămâne ilustrativ pentru continuitatea, măcar în anumite necropole, a tipurilor de morminte şi de inventar funerar.

Cutiile construite din cărămidă sau ţiglă (varianta 4) au fost descoperite, până acum, mai ales în cimitire ale oraşelor sau fortificaţiilor construite de romani (27 complexe, dintre care 12 la Oescus, câte patru la Sexaginta Prista, Almus şi Marcianopolis, şi câte unul la Noviodunum, Troapeum Traiani şi Novae), mai puţin în cimitire ale oraşelor greceşti (şapte morminte, dintre care şase la Histria şi unul la Tomis) sau rurale (şapte morminte). Doar două complexe sunt tumulare – unul dintr-o necropolă urbană (Noviodu-num), iar celălalt din mediul rural (Vărbovka). Spre deosebire de cutiile din lespezi de piatră, sunt rare, deocamdată, cazurile în care cutiile din ţigle sau cărămizi au fost construite pentru mai mult de o persoană (cinci). În ceea ce priveşte inventarul funerar, una 31 Nuber 1972, serviciu tip E. 32 Raev 1977, p. 638, nr. 49; Popović 1996, p. 146.

151

dintre primele caracteristici care atrag atenţia este numărul relativ mare al complexelor funerare ce aparţin variantei 4 fără inventar (10, adică 24,39%). Inventarul restului de 31 de morminte se caracterizează prin depunerea cu precădere (17 complexe) a vaselor ceramice, de regulă două (10 cazuri), mai rar unul (cinci cazuri), şi doar excepţional trei sau patru (câte un caz). Formele ceramice preferate sunt urcioarele şi căniţele, dar asocierile dintre cele două forme, chiar în cazul mormintelor cu mai multe vase, sunt rare (cinci cazuri). Într-un singur complex, cel de la Oescus-necropola sudică M. 8, s-a descoperit un unguentariu ceramic, asociat cu trei urcioare. În ordine descrescătoare a frecvenţei, s-au depus obiectele de podoabă, în 14 morminte. Cel mai des (patru morminte, toate de la Oescus) nu s-au găsit decât cercei. Asocierea cea mai frecventă între podoabele descoperite în cutiile de cărămidă sau ţiglă este cea dintre cercei-inel-colier (de aur sau doar de mărgele), întâlnită, cu mici variaţii, la Tropaeum Traiani-platou est (alături de pandantiv), Novae-necropola sudică şi Pleven (cu două coliere în inventar) şi cea dintre cercei-colier, prezentă la Oescus-necropola sudică M. 7 (în combinaţie cu pandantiv) şi Almus M. fără număr. Poate în mod curios, pentru două categorii de inventar cu frecvenţă mare în cadrul unei variante restrânse totuşi numeric în totalul mormintelor romane din Moesia Inferior, podoabele se asociază doar de patru ori cu vasele ceramice în cazul cutiilor din cărămidă sau ţiglă (Tropaeum Traiani-platou est, Oescus-necropola vestică M. 8, Pleven, Strahilovo). Prezenţa monedelor caracterizează 13 morminte, mai ales din necropole ale oraşelor sau fortificaţiilor romane (şase complexe la Oescus, două la Sexaginta Prista, câte unul la Noviodunum, Tropaeum Traiani şi Marcianopolis) şi doar arareori mormintele din mediul rural (Butovo şi Vărbovka). De regulă, s-a descoperit doar câte o monedă în mormânt (13 cazuri), în mod excepţional două, patru şi un tezaur (Sexaginta Prista M. 10, din păcate cu număr neprecizat de piese). Combinaţia cea mai des întâlnită este cea dintre vase ceramice şi monede (de nouă ori), mult mai rar dintre monede şi obiecte de podoabă (de patru ori). Grupul obiectelor de inventar cu cea mai mare frecvenţă se încheie cu piesele de port (opt morminte), în rândul cărora atrage atenţia garnitura de centură de la Strahilovo33. În cutiile construite din cărămidă sau ţiglă s-au găsit relativ rar opaiţe (şi doar în mediul urban sau al fortificaţiilor – Tomis M. nenumerotat, Sexaginta Prista M. 12, Marcianopolis-necropola sudică M. I şi Oescus-Dvata Giriza, ultimul atrăgând atenţia prin numărul foarte mare de opaiţe, şapte), asociate doar de două ori cu vase ceramice. La fel de rar s-au depus vase de sticlă, în patru morminte (dar prezente şi în mediul rural, la Batak şi Strahilovo, pe lângă Marcianopolis şi Almus), de regulă câte două vase (trei cazuri). În general (trei morminte), vasele de sticlă s-au depus împreună cu cele ceramice. Piese de toaletă (strigilii şi oglindă) s-au descoperit în două complexe (Vărbovka şi Tropaeum Traiani-platou est), iar jucăriile şi obiectele casnice sunt, deocamdată, excepţii. Din rândul mormintelor de inhumaţie în cutii de cărămidă sau de ţiglă atrag atenţia doar câteva complexe, ce ies din regulile unui inventar redus numeric (între una şi maximum şase piese) şi fără valoare financiară deosebită. Este vorba de mormântul de la Tropaeum Traiani-platou est, cu 15 piese (însă niciunul dintre obiectele de podoabă sau de port nu este din aur, ceea ce face ca amintitul complex să iasă în evidenţă mai degrabă pur cantitativ, decât prin calitatea pieselor), şi de M. de la Oescus-Dvata Giriza, cu 11 piese, între care şapte opaiţe (în cazul căruia este valabilă aceeaşi observaţie ca la Tropaeum Traiani). De o acumulare mai mare de piese de aur beneficiază doar două morminte, ambele din mediul rural, de la Pavlikeni şi Pleven (cu opt, respectiv şapte piese de inventar, iar ca piese de aur şapte, respectiv patru), ceea ce le face

33 Oldenstein 1976, p. 147, no. 325, Taf. 37 (mehrgliedrige Riemenendbeschläge).

152

susceptibile de a fi atribuite unei elite rurale. Complexul de la Strahilovo (Pl. VI/2) se încadrează în seria, restrânsă în acest stadiu al cercetărilor, mormintelor ale căror defuncţi au avut legătură cu armata romană, deşi conţinutul exact al acestei legături este, deocam-dată, greu de precizat (veteran? imitaţie a pieselor militare, ca în cazul altor morminte din mediul rural al provinciei Dacia?34). De un statut de elită, marcat prin amenajarea mormântului (tumular) sau prin valoarea pieselor (patru monede, Büstengefäss – Pl. IX/1, pixidă şi două strigilii decorate – Pl. IX/2, cu analogii într-un mormânt tomitan de inhumaţie în groapă35) se poate vorbi şi în cazul decedatului de la Vărbovka. Cronologia mormintelor de inhumaţie în cutii din cărămidă sau piatră este oarecum nesigură, datorită celor 13 complexe (dintre care 10 fără inventar) care nu pot fi datate. Rămâne sub semnul întrebării reperul oferit de moneda emisă în timpul împăratului Claudius din M. 6 de la Oescus-necropola sudică, deşi alţi autori o acceptă ca certitudine36. Alte opt complexe, de la Oescus, Almus, Sexaginta Prista şi Noviodunum, pot fi datate în secolul al II-lea (chiar în a doua sa jumătate, în cazul T. VI M. 5 de la Noviodunum şi M. 9 de la Oescus-necropola sudică). Dacă celor 15 morminte datate în secolul al III-lea li se adaugă şi alte patru complexe cu o cronologie ce oscilează între sfârşitul secolului al II-lea şi începutul celui următor, atunci se poate afirma că apogeul cronologic al utilizării cutiilor de cărămidă sau ţiglă se plasează în secolul al III-lea, secol care marchează şi preluarea acestui mod de înmormântare în mediul rural al provinciei Moesia Inferior.

Cele patru morminte aparţinând variantei 5 (cutii din cărămidă şi piatră), întâlnite până acum doar în necropole urbane (trei morminte la Oescus şi unul la Noviodunum), au aceeaşi datare târzie ca a majorităţii cutiilor, indiferent de variantă, adică secolul al III-lea, cel puţin pentru complexele de la Oescus, căci Noviodunum T. XXXI-A M. 2 nu are inventar. Categoriile de inventar sunt puţine: monede (în toate cele trei complexe de la Oescus), vase ceramice (şapte urcioare, la Oescus-necropola vestică M. 3-5, cu cel puţin doi defuncţi, şi castron la Oescus-necropola vestică M.7) şi obiecte de podoabă (cercei şi mărgele, la Oescus-necropola vestică M.6).

Chiar dacă privit în ansamblul mormintelor de epocă romană timpurie din Moesia Inferior procentul îngropărilor în cutii, indiferent de variantă, este mic (sub 8%), totuşi tipul de complexe funerare care este subiectul rândurilor de faţă nu pare, cel puţin în actualul stadiu al cercetărilor, a fi însemnul cu precădere al unui anume statut, de elită sau dimpotrivă, modest, sau al unei anumite populaţii. Aceeaşi variantă constructivă de cutie a fost preferată pentru un singur decedat, înmormântat cu numeroase şi costisitoare obiecte de inventar, uneori asociate cu ridicarea unui tumul, dar şi pentru un defunct depus cu inventar puţin sau deloc, şi al cărui statut material sau social nu este afişat. La prima vedere, tentaţia de a stabili o legătură între cutiile construite din lespezi de piatră şi tradiţia funerară anterioară cuceririi romane sau între cutiile construite din cărămidă/ţiglă şi tradiţia funerară romană ar putea avea câteva argumente: exemplele de cutii de piatră din epoca fierului, întâlnite, chiar dacă în număr mic, în Dobrogea şi nord-estul Bulgariei actuale37; disproporţia evidentă între numărul cutiilor construite din cărămidă sau ţiglă din cimitire ale oraşelor şi fortificaţiilor romane (27 morminte) faţă de necropolele oraşelor greceşti (şapte) sau rurale (şapte); raportul dintre numărul cutiilor din lespezi de piatră din necropolele oraşelor greceşti şi cele ale oraşelor/fortificaţiilor romane (18/13). Două argumente se opun însă unei asemenea echivalenţe. Primul dintre ele se referă la raportul 34 Petculescu 1995, p. 107 (catarama din mormântul de la Cristurul Secuiesc). 35 Lungu, Matei 1989, pp. 179-185. 36 Ruseva-Slokoska 1991, p. 112, no. 22. 37 Irimia 1983, p. 88.

153

invers dintre piesele de inventar socotite indicii ale romanizării (opaiţe, monede, anumite vase de metal, strigilii, instrumente de scris) şi tipul de cutie ce ar putea părea de tradiţie romană. Este vorba, mai precis, de foarte mica frecvenţă a depunerii de opaiţe ca inventar al cutiilor din cărămizi sau ţigle (patru morminte) în raport cu cutiile construite din lespezi de piatră (22 complexe), de natură să ridice semne de întrebare, chiar dacă depunerea de monede este mai echilibrată ca frecvenţă (13 morminte în cutii din cărămidă sau ţiglă şi 16 complexe în cutii din lespezi de piatră). Situaţia celorlalţi indicatori ai afirmării romanităţii unui defunct este şi mai sugestivă. Ca părţi componente ale serviciilor de băut, pe lângă cana de la Montana M. 1, supusă totuşi unor semne de întrebare, s-au depus în morminte de inhumaţie în cutie doar găleţi38, în două complexe de la Marcianopolis (M. 7 din necropola estică şi M. 2 din necropola vestică), ambele aparţinând variantei 1. Strigilii39 s-au descoperit în trei complexe, două încadrate în varianta 1 (Tomis-Bd. Mamaia şi Marcianopolis-necropola estică M. 34) şi unul în varianta 4 (Vărbovka), în timp ce instrumentele de scris40 provin din cutii varianta 1 (Odessos-Pop Hariton şi cartier Levski M. I) şi 2 (Tomis-Bd. Independenţei). Cel de-al doilea argument are în vedere repartiţia teritorială a diferitelor variante de cutii, de natură nu numai să infirme echivalenţa amintită mai sus, dar să şi sugereze o cale de interpretare a prezenţei mormintelor de inhumaţie în cutie în Moesia Inferior. Necropolele urbane, greceşti sau romane, se caracterizează prin prezenţa unei singure variante constructive de cutie, a două variante sau a maximum trei. Oraşe în care s-au descoperit, până în prezent, doar morminte de inhumaţie în cutii din lespezi de piatră, deci varianta 1, sunt trei la număr – Odessos şi Callatis, ambele greceşti, şi Nicopolis ad Istrum, întemeiat de romani. Două cimitire urbane au dat la iveală doar cutii construite din cărămizi sau ţigle – Histria (cu şase morminte) şi Novae (un complex). Deşi aparent se caracterizează prin prezenţa a două variante constructive, cutii din cărămidă sau ţiglă şi cutii din cărămizi şi piatră, totuşi Oescus (12 complexe varianta 4 şi trei morminte varianta 5) şi Noviodunum (câte unul din varianta 4 şi 5) pot fi încadrate mai degrabă în grupul anterior, cel al necropolelor cu o singură variantă, căci numărul mic al cutiilor din cărămidă şi piatră este un argument în favoarea socotirii lor ca o derivaţie a cutiilor din cărămidă. Prin două variante constructive de cutii se caracterizează Montana, cu două cutii din bolovani de piatră şi o cutie dintr-un singur bloc de piatră, şi Tropaeum Traiani, cu o cutie din bolovani de piatră şi una din cărămizi. Deşi întemeiate în circum-stanţe politice şi temporale total diferite, situaţia cutiilor de la Tomis şi Marcianopolis este, până la un anumit punct, surprinzător de asemănătoare în secolele I-III p. Chr.: aceleaşi trei variante constructive (1, 2 şi 4) şi aceeaşi disproporţie între ele, mai mult sau mai puţin accentuată (11 cutii din lespezi de piatră, una dintr-un bloc de piatră şi una din cărămizi la Tomis, opt cutii din lespezi de piatră, patru cutii din cărămizi şi o cutie dintr-un bloc de piatră la Marcianopolis). Repartiţia tipurilor de cutii în necropolele fortificaţiilor romane este următoarea: patru cutii din cărămizi la Almus, o cutie din lespezi de piatră la Abrittus, şi trei variante constructive la Sexaginta Prista – două cutii din lespezi de piatră, o cutie dintr-un singur bloc de piatră şi patru cutii din cărămidă sau ţiglă. Cu excepţia cimitirului dintre Lomec şi Dălbok dol (cutii din lespezi de piatră şi din bolovani de piatră), în mediul rural se preferă o singură variantă constructivă – cu precădere cutii din lespezi de piatră (11 puncte cu 12 morminte), mai puţin cutii din cărămidă (şapte puncte), cutii din bolovani de piatră (două puncte) sau cutii dintr-un singur bloc de piatră (un punct).

38 Feugère 1993, p. 122. 39 Struck 1996, p. 116; Feugère 1993, p. 131. 40 Idem, p. 116.

154

Ceea ce mi se pare mie că reiese din analiza întreprinsă mai sus, este că, cel puţin în actualul stadiu al cercetărilor, ceea ce am definit iniţial ca variante constructive de cutii din Moesia Inferior rămân, deocamdată, doar atât. Alte raţiuni, legate poate de costul mai scăzut sau mai ridicat al materialului, de prezenţa în apropiere a unor ateliere care să furnizeze cărămizi sau ţigle, de resursele de materii prime de construcţie ale zonelor, au dictat alegerea unei variante de cutie, şi nu apelul conştient la o anumită tradiţie funerară.

Nu neg faptul că, iniţial, o anumită variantă constructivă de cutie (mai ales 4) putea să fi pătruns în Moesia Inferior prin intermediu roman, poate chiar italic41. Vreau doar să subliniez că, indiferent de originea lor, diversele variante de cutii atestate în Moesia Inferior nu sunt, prin ele însele, un indicator, nici al statutului, nici al afirmării romanităţii unui defunct, ci doar ca parte componentă a unui cod cu reguli multiple (de amenajare a mormântului, de inventar, eventual de practici funerare ulterioare). Situaţia din Moesia Inferior nu este deosebită, aproape sub nici un aspect, de situaţiile înregistrate în alte zone mai mult sau mai puţin învecinate. Datarea relativ timpurie a anumitor morminte de inhumaţie (valabilă şi în cazul câtorva complexe de inhumaţie în cutie din Moesia Inferior) este un fenomen care trebuie tot mai mult luat în considerare şi explicat în funcţie de zonă42. Acelaşi număr mic al mormintelor de inhumaţie în cutie caracterizează şi alte necropole urbane, precum Poetovio43, Campus Martius44, Scupi45, Apulum46, Sucidava47, Potaissa48, Drobeta49, sau cimitire din mediul rural50. Mai multe aspecte ale ritualului funerar, pe care le-am subliniat cu alte ocazii51, cărora acum li se adaugă şi tipul de morminte de inhumaţie în cutie, arată că, cel puţin din punct de vedere funerar, Moesia Inferior nu rămâne, nici măcar în ceea ce priveşte oraşele de pe coasta Mării Negre, tributară grecităţii afirmate mai demult52, ci se încadrează, desigur cu particularităţile zonale inerente, în procesul de constituire a „civilizaţiei mondiale din acele vremuri”53

Catalog Varianta 1 1. La 7 km de Balčik - Tuzlata M.2 (Tončeva 1953, pp. 119-121), M.3 (Tončeva 1953. pp. 121-122); 2. Callatis M. 2 (Cheluţă-Georgescu 1974, pp. 169-177); 3. Dobri djal M. (Sultov 1968, p. 47, n. 23); 4. Goričane M. (Mirčev 1953, pp. 115-116); 5. Gorun M. (Vasilčin 1978, p. 111-116; Torbatov 1992, p. 108 şi n. 63); 6. Hadžidimitrovo M. (Sultov 1968, pp. 44-45; Sultov 1972, p. 182); 7. Independenţa M (Irimia 1987, pp. 127-129); 41 Originea italică a cutiilor de ţiglă sau cărămidă este susţinută, printre alţii, de Jovanović 1984, p. 146 şi

Galliou 1989, p. 52. 42 Protase 1974, p. 157; Jovanović 1984, p. 157-158; P. A. Février, J. L. Fiches, Ph. Bet, A. Vernhet, în

discuţii la Beraud, Gebara 1986, p. 30; Göricke-Lukić 2000, p. 167. 43 Kujundžić 1982, pp. 59-60; Istenič 1999, p. 50. 44 Matijašić 1991, p. 86. 45 Mikulčić 1973-1974, pp. 100-101. 46 Protase 1974, pp. 134-157; Moga 1987, p. 166. 47 Tudor 1958, p. 319; Tudor 1970, p. 293; Popilian 1980, p. 364. 48 Bărbulescu 1994, p. 90. 49 Bărcăcilă 1932, pp. 241-250; Benea 1980, pp. 46-54. 50 Tudor 1937, pp. 87-88; Crişan 1965, pp. 67-68; Botezatu, Blăjan 1989, p. 209; Getov, Popov 1972, pp. 42-

43; Dremsizova-Nelčinova, Balkanski 1973, pp. 58-60. 51 Oţa 2007a, pp. 85-86; Oţa 2009, p. 133. 52 Pippidi 1984, p. 193. 53 Veyne 2001, p. 328 şi 331.

155

8. Kragulevo M. 67 (Vasilčin 1996-1997, pp. 57-58); 9. Între Lomec şi Dălbok dol (Kitov 1993, p. 69, fig. 27); 10. Mamaia M. (Davidescu 1965, pp. 88-89; Irimia 1966, p. 38, nr. 25; Simion 2003, p. 55, nr. 21; Covacef 2003, p. 159, nr. 268); 11. Marcianopolis

- La 500 m vest de zidul oraşului M. 1 (Mirčev 1946, p. 187, nr. 1); - Necropola estică M. 7 (Minčev-Georgiev 1979, pp. 104-105), M. 34 (Minčev-Georgiev 1979, pp. 108-

109); - Necropola sudică M. VIII (Angelov 1983, pp. 85-86); - Necropola vestică M. 1 (Angelov 1985, pp. 55-57; Minčev 2007, p. 59 şi fig. 8), M. 2 (Angelov 1985,

pp. 55-59; Minčev 2007, pp. 58-59), M. 4 (Angelov 1985, p. 60); - Cartier N. Nedev M. 2 (Angelov 1986, p. 66);

12. Nicopolis ad Istrum - Sat Polikraište M. (Sultov 1968, p. 43); 13. Odessos

- Sud-vestul pieţei actuale M. (Mirčev 1951, p. 94, n. 1); - Str. D. Blagoev M. a (Mirčev 1953, pp. 114-115 a; Minčev 1974, p. 88, nr. 7; Nenova-Merdjanova

1995, p. 57); - Str. Makedonija-str. P. Karavelov M. 2 (Tončeva 1961, p. 32, 34); - Str. P. Karavelov nr. 9 M. (Tončeva 1961, p. 38); - Cartier Levski M. I (Tončeva 1964, pp. 53-56; Dimitrov et al. 1965, pp. 136-137, nr. 49; Pfeiler 1970,

p. 92, nr. 3 şi 113, nr. XXXIV; Raev 1977, p. 641, nr. 90; Garbsch 1978, p.68); - Str. Pop Hariton M. (Minčev 1981a, pp. 64-74; Minčev 1981b, pp. 45-48; Minčev 1984, p. 17, nr. 10);

14. Între satele Părvomajci şi Polikraište M. (Sultov 1968, p. 43); 15. Plenimir M. (Tončeva 1951, pp. 121-123); 16. Pietreni M. (Papasima 1987, pp. 345-352); 17. Sexaginta Prista M. 11 (Dimova 1970, p. 16); 18. Tomis

- Piaţa Soveja M. CDXXXVII (Bucovală 1970, pp. 197-201); - Bd. Mamaia M. (Bucovală 1991, pp. 189-199; Poenaru-Bordea, Mitrea 1993, p. 314, nr. 47); - Necropola vestică M. 50 (Bucovală, Paşca 1988-1989, p. 123, 129); - Necropola sud-vestică M. 12 (Bucovală, Paşca 1991, p. 186, 205, 235); - Bd. 1 Decembrie-str. Bucureşti M. II (Chera, Lungu 1985, pp. 210-211, 214, n. 44; Talmaţchi 2005-

2006, p. 341, nr. 81), M. I (Chera, Lungu 1985, pp. 203-210, 213, n. 44); - Bd. Independenţei nr. 20 M. (Florescu 1934, pp. 115-116); - Bd. Republicii nr. 5-7 M. (Rădulescu, Davidescu 1959, pp. 753-754); - Str. Cuza vodă M. 1 (Lungu, Chera 1985, p. 215-234; Chiriac 1990, pp. 351-353); - Bd. Tomis M. I-II (Panaitescu 1977, pp. 339-343); Nesigure

19. Abrittus - la est de necropola fortificaţiei (Javašov 1930, p. 57); 20. Nicopolis ad Istrum - Mogilite M. (Sultov 1968, p. 43); 21. Sexaginta Prista M. descoperit 1916 (Filov 1916-1918, p. 166; Ruseva-Slokoska 1991, p. 122, nr. 45 a-b şi p. 158, nr. 158 a-b); 22. Tomis - Bd. Republicii M. 2 (Petculescu 1998, p. 154); Varianta 2 1. Marcianopolis - necropola vestică M. 3 (Angelov 1985, pp. 59-60); 2. Montana M. nr. 4 (Alexandrov 1970, pp. 44-45, nr. 4); 3. Sexaginta Prista M. 8 (Dimova 1970, p. 15); 4. Tomis - Bd. Independenţei nr. 20 M. (Florescu 1934, pp. 116-118); 5. Vardim „al doilea sarcofag” (Vălov 1965, pp. 31-32); Varianta 3 1. Între Lomec şi Dălbok dol M. (Kitov 1993, p. 64, fig. 25); 2. Montana - Bd. G. Dimitrov M. 1 (Milčev-Pekov 1965, pp. 46-51; Raev 1977, p. 638, nr. 49), M. 2 (Milčev-Pekov 1965, p. 46, 51-52); 3. Tropaeum Traiani - Valea Mare M. 10 (CCA, campania 2003, p. 19); 4. Carevec - Mazunja M. (Vălov 1965, p. 29); 5. Velikovo - Hadjijukler T. I (Vasilčin 1990, pp. 33-39);

156

Varianta 4 1. Almus M.1 (Milčev, Filipov 1966, p. 16), M.2 (Milčev, Filipov 1966, p. 17), M.3 (Milčev, Filipov 1966, p. 18-20), M. fără număr (Velkov 1921-1922, p. 245; Ruseva-Slokoska 1991, p. 146, nr. 116); 2. Batak M. (Ivanov 1950, pp. 329-330, nr. 8); 3. Butovo - Poşta Nouă M. (Sultov 1968, pp. 42-43); 4. Histria

- Sudul platoului M. 12 (Condurachi et al. 1957, p. 33, 35); - Sector Z2 cinci morminte (Condurachi et al. 1970, p. 209);

5. Marcianopolis - M. descoperit 1913 (OtčetVarna 1914, p. 14); - Necropola sudică M. I (Angelov 1983, pp. 84-85), M. II (Angelov 1983, p. 85), M. III (Angelov 1983,

p. 85, Minčev 2007, p. 59); 6. Novae - necropola sudică M. (Majewski et al. 1961, p. 124-126, 169; Majewski 1963, p. 123); 7. Noviodunum T. VI M. 5 (Bujor 1960, p. 531; Bujor, Simion 1961, p. 393, 395); 8. Oescus

- Dvata Giriza M. (Kazarov 1930-1931, pp. 127-130; Čičikova 1974, p. 160, n. 36; Kuzmanov 1992, p. 21, nr. 82-84 şi p. 36, nr. 253);

- La corectarea râului Iskăr M. (Velkov 1934, p. 451; Ruseva-Slokoska 1991, p. 134, nr. 84 şi p. 172, nr. 200);

- Lângă râul Iskăr M. (Velkov 1934, pp. 451-452; Ruseva-Slokoska 1991, p. 106, nr. 8 a-b); M. (Velkov 1934, p. 452; Ruseva-Slokoska 1991, p. 120, nr. 43 a şi p. 121, nr. 43 b şi 44);

- Necropola vestică M. 1 (Kovačeva 1984, p. 66), M. 2 (Kovačeva 1984, p. 64, 66-68), M. 8 (Kovačeva 1984, pp. 71-73);

- Necropola sudică M. 4 (Kovačeva 1984, p. 74), M. 6 (Kovačeva 1984, p. 75), M. 7 (Kovačeva 1984, p. 75), M. 8 (Kovačeva 1984, pp. 76-78), M. 9 (Kovačeva 1984, p. 78);

9. Pavlikeni M. (Nikolova 1964, pp. 83-84); 10. Pleven - str. Rakovski 1 M. 1 (Kovačeva 1973, pp. 49-53; Dimitrova-Milčeva 2005, p. 269, nr. 7); 11. Poşta (CCA, campania 2000, p. 199); 12. Sexaginta Prista M. 4 (Dimova 1970, p. 14), M. 9 (Dimova 1970, pp. 15-16), M. 10 (Dimova 1970, p. 16), M. 12 (Dimova 1970, p. 17); 13. Strahilovo M. (Sultov 1968, pp. 43-44); 14. Tomis M. nenumerotat (Barbu 1971, p. 55; Barbu 1970(1971), p. 462); 15. Tropaeum Traiani - platou est M. (Panaitescu 1976, pp.208-210; Ocheşeanu, Papuc 1972, p.468, nr. 2); 16. Vărbovka - Lomenskoto (Danoff 1937, pp. 339-344; Antike Bronzeplastik Bulgarien p. 121, fig. 63 şi 122, fig. 64; Vagalinski 1995, p. 435, 442); Varianta 5 1. Noviodunum T. XXXI-A M. 2 (Simion 1984, p. 79); 2. Oescus - necropola vestică M. 3-5 (Kovačeva 1984, pp. 68-70), M. 6 (Kovačeva 1984, p. 70), M. 7 (Kovačeva 1984, pp. 70-71).

Lista planşelor Pl. I. 1. Marcianopolis - necropola sudică M. VIII (după Angelov 1983); 2. Marcianopolis-necropola vestică M. 2 (după Angelov 1985); 3-4. Marcianopolis-necropola vestică M. 1 (după Angelov 1985); 5. Goričane (după Mirčev 1953). Pl. II. 1. Pietreni (după Papasima 1987); 2. Marcianopolis-necropola vestică M. 4 (după Angelov 1985); 3. Tomis-Bd. Tomis M. I-II (după Panaitescu 1977); 4. Tomis-str. Cuza vodă M. 1 (după Lungu, Chera 1985). Pl. III. Tomis-Bd. 1 Decembrie-str. Bucureşti M. I (după Chera, Lungu 1985); 2-3. Gorun (după Vasilčin 1978); 4. Montana, nr. 4 (după Aleksandrov 1970); 5. Vardim (după Vălov 1965). Pl. IV. 1. Între Lomec şi Dălbok dol (după Kitov 1993); 2. Tropaeum Traiani - Valea Mare M. 10 (după CCA, campania 2003); 3. Velikovo T. I (după Vasilčin 1990); 4. Oescus-necropola vestică M. 3-5 (după Kovačeva 1984). Pl. V. 1. Almus M. 3 (după Milčev, Filipov 1966); 2. Marcianopolis-necropola sudică M. II (după Angelov 1983); 3. Novae - necropola NE (după Majewski et al. 1961); 4. Tropaeum Traiani-platou est (după Panaitescu 1976).

157

Pl. VI. 1. Tomis - Bd. Republicii M. 2 (după Petculescu 1998); 2. Strahilovo (după Sultov 1968). Pl. VII. 1. Mamaia (după Simion 2003); 2. Montana M. 2 (după Milčev, Pekov 1965); 3. Sexaginta Prista M. 8 (după Dimova 1970). Pl. VIII. 1. Vardim (după Vălov 1965); 2. Pavlikeni (după Nikolova 1964). Pl. IX. 1. Vărbovka (după Danoff 1937); 2. Vărbovka (după Antike Bronzeplastik Bulgarien); 3. Marciano-polis-necropola vestică M. 3 (după Angelov 1985); 4-5. Mmontana M. 1 (după Milčev, Pekov 1965). Bibliografie Aleksandrov 1970 = G. Aleksandrov, Antični pametnici ot Montana (Mihajlovgrad), în

„Arheologija Sofia XII”, 1970, 3, pp. 43-48 Alexandrescu-Vianu 1970 = M. Alexandrescu-Vianu, Les sarcophages romains de Dobroudja, în

„RÉSEE” VIII, 1970, 2, pp. 269-318 Alexandrescu-Vianu 2008-2009 = M. Alexandrescu-Vianu, Ateliere de sculptură, în Moesia Inferior. 2.

Relaţiile cu Bithynia, „SCIVA” 59-60, 2008-2009, pp.53-80. Angelov 1983 = A. Angelov, Grobni nahodki ot južnija nekropol na Marcianopol,

„IzvestijaVarna” 19 (34),1983, pp. 84-88 Angelov 1985 = A. Angelov, Grobni nahodki ot zapadnija nekropol na Marcianopol,

„IzvestijaVarna” 21 (36), 1985, pp. 55-62 Angelov 1986 = A. Angelov, Mogilna grobna nahodka ot Marcianopol, „Izvestija

Varna” 22 (37), 1986, pp. 63-67 Antike Bronzeplastik Bulgarien =

M. Kunze, I. Kriseleit, S. Schöne, (red.), Antike Bronzeplastik aus Bulgarien, Berlin: Druckhaus Mitte GmbH

Barbu 1961 = V. Barbu, Considérations chronologiques basées sur les données fournies par les inventaires funéraires des necropoles tomitaines, în „StCl” III, 1961, pp. 203-225

Barbu 1963 = V. Barbu, Monumenti funerari con iscrizioni rinvenuti a Tomis, „Dacia”, N.S. VII, 1963, pp. 553-567

Barbu 1964 = V. Barbu, Monumente funerare cu inscripţii din Tomis,pp. 41- 65, în: Noi monumente epigrafice din Scythia Minor, Constanţa: Muzeul de Arheologie, 1964.

Barbu 1970 (1971) = V. Barbu, Rituri funerare în epoca romană la Tomis, în „SCŞMI” 1, 1970 (1971) pp. 454-464

Barbu 1971 = V. Barbu, Din necropolele Tomisului. I. Tipuri de morminte din epoca romană, în „SCIV(A) ” 22, 1971, 1, pp.47-68

Bărbulescu 1994 = M. Bărbulescu, Potaissa. Studiu monografic, Turda, Muzeul de Istorie Turda, 1994 (col. Dissertationes Musei Potaissensis I).

Bărcăcilă 1932 = Al. Bărcăcilă, Noui monumente funerare din Drubeta, cu însemnarea descoperirilor anterioare, în „AO” XI,1932, 61-62, pp. 231-267

Benea 1980 = D. Benea, Descoperiri din necropolele drobetane, „RevMuz” XVII, 1980, 10, pp. 46-54

Beraud, Gebara 1986 = I. Beraud, C. Gebara, Les nécropoles de Fréjus (Var), pp. 25-33. În: Nécropoles à incinération du Haut-Empire, Table Ronde de Lyon (30-31 mai 1986), Lyon:Direction des Antiquités Historiques Rhône-Alpes (P. A. Février, J. L. Fiches, Ph. Bet, A. Vernhet, la discuţii, p. 30)

Berciu, Wolski 1971 = I. Berciu, W. Wolski, Un nou tip de mormânt descoperit la Apulum şi problema sarcofagelor cu boltă din Imperiul roman, „Apulum” IX, 1971, pp. 375-433

Botezatu, Blăjan 1989 = D. Botezatu, M. Blăjan, Mormîntul din epoca romană descoperit la Micăsasa (j. Sibiu), în „Apulum” XXV, 1989, pp. 207- 219

Bucovală 1968 = M. Bucovală, Vase antice de sticlă la Tomis, Constanţa, Muzeul de Arheologie, 1968

Bucovală 1970 = M. Bucovală, Descoperiri noi în zona suburbană a Tomisului, „Pontica” III, 1970, pp. 189-209

Bucovală 1991 = M. Bucovală, Découvertes récentes dans les nécropoles de Tomis (I), „Dacia”, N.S. XXV, 1991, pp. 189-199

158

Bucovală, Paşca 1988-1989 = M. Bucovală, C. Paşca,Descoperiri recente în necropolele de epocă romană şi romano-bizantină la Tomis, „Pontica” XXI-XXII, 1988-1989, pp. 123-160.

Bucovală, Paşca 1991 = M. Bucovală, C. Paşca, Descoperiri recente în necropola romană de sud-vest a Tomisului, „Pontica” XXIV, 1991, pp. 185-236

Bujor 1960 = E. Bujor, Pogrebal'n'ie obrjad'i v nekropole iz Noviodunuma, „Dacia”, N.S. IV, 1960, pp. 525-539

Bujor, Simion 1961 = E. Bujor, G. Simion, Săpături de salvare în cimitirul roman de la Isaccea, în „Materiale” VII, 1961, pp. 391-397

Cheluţă – Georgescu 1974 = N. Cheluţă-Georgescu, Morminte elenistice şi romane descoperite în zona de nord şi nord-vest a necropolei callatiene, în „Pontica” VII, 1974, pp. 169-188

Chera, Lungu 1985 = C. Chera, V. Lungu, Un complex funerar inedit de la Tomis, în „Pontica” XVIII, 1985, pp. 203-214

Chiriac 1990 = C. Chiriac, Un medalion de la Commodus găsit la Tomis, „Pontica” XXIII, 1990, pp. 351-353

Čičikova 1974 = M. Čičikova, ”Firmalampen” du limes danubien en Bulgarie, p. 155-165. În: D. M. Pippidi (ed.), „Actes du IXe Congrès international d'études sur les frontières romaines”, Bucureşti, Köln, Wien, 1974

Condurachi et al. 1957 = E. Condurachi et al., Şantierul arheologic Histria, „Materiale” IV, 1957, pp. 9-101

Condurachi et al. 1970 = E. Condurachi et alii, Şantierul arheologic Histria, „Materiale” IX, 1970, pp. 177-223

Covacef 2003 = Z. Covacef, Lamp, în: L. Petculescu (ed.), Antique Bronzes in Romania. Exhibition Catalogue. An exhibition occasioned by The 16th International Congress of Antique Bronzes, Bucharest, 26-31 May 2003, Bucureşti, Muzeul Naţional de Istorie a României, 2003

Crişan 1965 = I. H. Crişan, Săpături şi sondaje în valea mijlocie a Mureşului, „ActaMN” II, pp. 39-76

CCA, campania 2000 = Cronica cercetărilor arheologice din România, campania 2000, Bucureşti, 2001

CCA, campania 2003 = Cronica cercetărilor arheologice din România, campania 2003, Bucureşti, 2004

Danoff 1937 = Chr. Danoff, Grabfund aus Wărbowka in Nordbulgarien, „ArchAnz” 52, 1937, pp. 339-348

D.A. = Ch. Daremberg, E. Saglio, Dictionnaire des Antiquités Grecques et Romaines, Paris, 1896

Davidescu 1965 = M. Davidescu, Un sarcofag roman de la Mamaia, „RevMuz” 1, 1965, pp. 88-89

Dimitrov, Čičikova, Sultov 1964 =

D. Dimitrov, M. Čičikova, B. Sultov, Arheologičeskie raskopki v vostočnom sektore Nove v 1962 godu, „IzvestijaSofia” XXVII, 1964, pp. 217-235

Dimitrov et al. 1965 = D. Dimitrov et alii, Archäologisches Museum Varna, Sofia:Bulgarski Hudoshnik, 1965

Dimitrova-Milčeva 2005 = A. Dimitrova - Milčeva, Gemi i kamei ot Istoričesnija Muzej v grad Pleven, pp. 264-276, în: Stephanos Archaeologicos in honorem Professoris Ludmili Getov, Sofia: Presses Universitaires „St. Kliment Ohridski”, col. Studia Archaeologica Universitatis Serdicensis Suppl. IV.

Dimova 1970 = V. Dimova, Rimski pogrebenija, otkriti v Ruse, „IzvestijaRuse” IV, 1970, pp. 13-23

Dremsizova-Nelčinova, Balkanski 1973 =

Cv. Dremsizova-Nelčinova, Iv. Balkanski, Nadgrobna mogila kraj s. Gledka, Kărdžalijski okrăg, „ArheologijaSofia” XV, 1973, 3, pp. 58-69

Feugère 1993 = M. Feugère, L'évolution du mobilier non céramique dans les sépultures antiques de Gaule méridionale (IIe siècle av. J.-C. – début du Ve siècle ap. J.-C.), pp. 119-165, în M. Struck (ed.), Römerzeitliche Gräber als Quellen zu Religion, Bevölkerungsstruktur und Sozial-

159

geschichte. Internationale Fachkonferenz vom 18.-20. Februar 1991 im Institut für Vor- und Frühgeschichte der Johannes Gutenberg-Universität Mainz, Mainz: Archäologische Schriften der Institut für Vor- und Frühgeschichte der Johannes Gutenberg-Universität Mainz 3, 1993

Filov 1913 = B. Filov, Novootkriti starini, „IzvestijaBAD” III, 1913, 2, pp. 328-339Filov 1916-1918 = B. Filov, Novootkriti starini, „IzvestijaBAD” VI, 1916-1918, pp. 165-

170 Floca 1941 = O. Floca, Sistemele de înmormântare din Dacia Superioară romană,

„Sargetia” II, 1941, pp. 1-116 Florescu 1934 = G. Florescu, Descoperiri arheologice în Constanţa şi monumente

antice inedite din Muzeul regional al Dobrogei, „Analele Dobrogei” XV, 1934, pp. 115-128

Galliou 1989 = P. Galliou, Les tombes romaines d'Armorique. Essai de sociologie et d'économie de la mort. Documents d'Archéologie Française, 17, Paris: Editions de la Maison des Sciences de l'Homme, 1989

Garbsch 1978 = J. Garbsch, Römische Paraderüstüngen, München: C. H. Beck'sche Verlagsbuchhandlung

Gerasimov 1938 = T. Gerasimov, Kolektivni nahodki na moneti prez 1937 i 1938 god., „IzvestijaSofia” XII, 1938, pp. 450-457

Gerasimov 1969 = T. Gerasimov, Antični sarkofazi ot Odesos, „Izvestija Varna” 5 (20), 1969, pp. 49-71

Getov 1970 = L. Getov, Pogrebalni običai i grobni săorăženija u trakite prez rimskata epoha, „ArheologijaSofia” XII, 1970, 1, pp. 1-12

Getov, Popov 1972 = L. Getov, Ž. Popov, Grobni nahodki ot Jambolsko, “Arheolgija Sofia” XIV, 1972, 3, pp. 42-52

Göricke-Lukić 2000 = H. Göricke-Lukić, Sjeveroistočna nekropola rimske Murse (The North-Eastern Cemetery of Roman Mursa), Zagreb-Osijek:Muzej Slavonije Osijek, 2000 (Biblioteka Slavonije i Baranje 3)

Hica-Cîmpeanu 1977 = I. Hica-Cîmpeanu, Cu privire la unele morminte romane târzii de la Napoca, „ActaMN” XIV, 1977, pp. 221-237

Hica-Cîmpeanu 1979 = I. Hica-Cîmpeanu, Riturile funerare în Transilvania, de la sfârşitul secolului al III-lea e.n. până în secolul al V-lea e.n., „ActaMN” XVI, 1979, pp. 157-170

Iconomu 1968 = C. Iconomu, Cercetări arheologice la Mangalia şi Neptun, „Pontica” I, 1968, pp. 252-267

ILBR = B. Gerov, Inscriptiones Latinae in Bulgariae repertae. Inscriptiones inter Oescum et Iatrum repertae, Sofia:in aedibus universitatum „Kliment Ohridski”, 1989

ISM, II = I. Stoian, Inscripţiile din Scythia Minor greceşti şi latine. II. Tomis şi teritoriul său, (indici Al. Suceveanu), Bucureşti, Editura Academiei, 1987

Irimia 1966 = M. Irimia, Bronzuri figurate, Constanţa, Muzeul de Arheologie Dobrogea, 1966

Irimia 1983 = M. Irimia, Date noi privind necropolele din Dobrogea în a doua epocă a fierului, „Pontica” XVI, 1983, pp. 69-148

Irimia 1987 = M. Irimia, Consideraţii privind unele morminte tumulare din epoca romană descoperite în Dobrogea, „Pontica” XX, 1987, pp. 107-134

Isings 1957 = C. Isings, Roman Glass from Dated Finds, Groningen-Djakarta:J. B. Wolters, 1957

Istenič 1999 = J. Istenič, Poetovio, Zahodna grobišča. Grobne celote iz Deželnega muzeja Joanneuma v Gradcu I, II (Poetovio, The Western Cemeteries. Grave-Groups in the Landesmuseum Joanneum, Graz), Ljubljana: Narodni Muzej Slovenije, 1999

Ivanov 1950 = T. Ivanov, Otdelni nahodki ot razni mesta, „IzvestijaSofia” XVII, 1950, pp. 326-333

160

Ivanov, Atanasov, Donevski 2006 =

R. Ivanov, G. Atanasov, P. Donevski, Antičnijat Durostorum. The Ancient Durostorum (Istorija na Silistra. History of Silistra, vol. I), Silistra- Sofia: Kovačev, 2006

Javašov 1930 = An. Iv. Javašov, Razgrad. Negovoto arheologičesko i istoričesko minalo, vol. I, Sofia: Izdava Razgradskoto Čitalište „Razvitie” Prodvorna Pečatnica, 1930

Jovanović 1984 = A. Jovanovič, Rimske nekropole na teritoriji Jugoslavije (Forms of Burial in the Territory of Yugoslavia in theTime of Roman Empire), Belgrad: Univerzitet u Beogradu, Filozofski Fakultet, 1984 (col. Centar za arheološka istraživanja Knjiga 3)

Kazarov 1930-1931 = G. Kazarov, Antični pametnici iz Bălgarija, „IzvestijaSofia” VI, 1930-1931, pp. 117-134

Kitov 1993 = G. Kitov, Trakijskite mogili, „Thracia” (Sofia) 10, 1993, pp. 39-80 Kovačeva 1973 = T. Kovačeva, Pogrebenie ot gr. Pleven (III v.), „ArheologijaSofia”

XV, 1973, 2, pp. 49-54 Kovačeva 1984 = T. Kovačeva, Kăm văprosa za nekropolite na kolonija Ulpija Eskus,

„IzvestijaSeverozapadna” 9, 1984, pp. 61-82 Kujundžić 1982 = Z. Kujundžić, Poetovijske Nekropole (Die Nekropolen von Poetovio),

Ljubljana: Natisnila Tiskarna „Jože Moškrič”, 1982 Kuzmanov 1992 = G. Kuzmanov, Antični lampi. Kolekcija na Nacionalnija

Arheologičeski Muzej, Sofia, Izdatelstvo na Bălgarskata Akademija na Naukite, 1992

Lazarenko 2000-2001 = I. Lazarenko, Nahodka s rimski sestercii ot I-III vek, namereni v grob kraj selo Orešak, Varnensko, „IzvestijaVarna” 36-37 (51-52), 2000-2001, pp. 171-182

Lungu, Chera 1985 = V. Lungu, C. Chera, Un mormânt în plăci, de epocă romană, descoperit la Tomis, „Pontica” XVIII, 1985, pp. 215-234

Lungu, Matei 1989 = V. Lungu, C. Matei, Reprezentări inedite de nave antice pe un strigil din necropola Tomisului, SCIV(A) 40, 1989, 2, pp. 179-185

Lupaş 1963 = L. Lupaş, Denumirile mormântului în latină, StCl V, 1963, pp. 111-135

Majewski et al. 1961 = K. Majewski et al., Sprawozdanie tymczasowe z wykopalisk w Novae w 1960 roku, „Archeologia” XII, 1961, pp. 75-170

Majewski 1963 = K. Majewski, Arheologičeskie issledovanija zapadnogo sektora Nove v 1960-1961 gg., „IzvestijaSofia” XXVI, 1963, pp. 115-132

Matijašić 1991 = R. Matijašić, Campus Martius. Antička nekropola između Premanturske i Medulinske ulice u Puli (Istraživanje 1985-1986. godine) (Roman Necropolis between Premanturska and Medulinska Street in Pula (Campaign 1985-1986)), Pula: Arheološki Muzej Istre, 1991 (col. Monografije i Katalozi 8)

Mikulčić 1973-1974 = I. Mikulčić, Ranorimski skeletni grobovi iz Skupa (Tombes de haute époque romaine á inhumations de Scupi), Starinar XXIV-XXV, 1973-1974, pp. 89-102

Milčev, Filipov 1966 = A. Milčev, T. Filipov, Novootkriti rimski grobnici v gr. Lom, „ArheologijaSofia” VIII, 1966, 3, pp. 16-20

Milčev, Pekov 1965 = A. Milčev, D. Pekov, Novootkriti nahodki ot Mihajlovgrad (Montana), „ArheologijaSofia” VII, 1965, 3, pp. 43-52

Minčev 1974 = Al. Minčev, Gladiatorskite borbi b Odesos, IzvestijaVarna 10 (25), 1974, pp. 85-94

Minčev 1981a = Al. Minčev, Grob s bogat inventar ot rimskija nekropol na Odesos, „IzvestijaVarna” 17 (32), 1981, pp. 64-74

Minčev 1981b = Al. Minčev, Srebărna statuetka na aktor ot Odesos, „Arheologija Sofia” XXIII, 1981, 1-2, pp. 45-48

Minčev 1984 = Al. Minčev, Antično stăklo ot Zapadnoto Černomorie, I. Kupi i panički, „IzvestijaVarna” 20 (35), 1984, pp. 5-21

161

Minčev 2007 = Al. Minčev, Funerary Practices and Grave Types of 2nd – 3rd C. AD in the Roman Cemeteries of Marcianopolis (Devnya, Bulgaria), pp. 57-69. În: V. Sîrbu, S. A. Luca (eds.), Funerary Practices in Europe, before and after the Roman Conquest (3rd century BC-3rd century AD). âProceedings of the 8th International Colloquium of â Funerary Archaeology, 4th-7th October 2007 (ActaTerrae Septemcastrensis, VI, 1), 2007

Minčev, Georgiev 1979 = Al. Minčev, P. Georgiev, Razkopki v Marcianopol prez 1975 g., „IzvestijaVarna” 15 (30), 1979, pp. 101-111

Mirčev 1946 = M. Mirčev, Antični predmeti ot Marcianopol, „Izvestija Sofia” XV, 1946, pp. 187-189

Mirčev 1951 = M. Mirčev, Kăsno-rimskijat nekropol na Odesos, „Izvestija Varna” 8, 1951, pp. 91-97

Mirčev 1953 = M. Mirčev, Grobni nahodki, „IzvestijaVarna” 9, 1953, pp. 114-117 Moga 1987 = V. Moga, Cercetări arheologice la Apulum, „Apulum” XXIV, 1987,

pp. 157-168 Nenova-Merdjanova 1995 = R. Nenova-Merdjanova, Typology and Chronology of Bronze Vessels

used in the Palaestra and in the Baths from the Roman Provinces Thrace and Moesia, pp. 51-58. În: S. T. A. M. Mols, A. M. Gerhartl-Witteveen, H. Kars, A. Koster, W. J. Th. Peters, W. J. H. Willems (eds.), Acta of the 12th International Congress on Ancient Bronzes, Nijmegen 1992, Nijmegen, Provincial Museum G. M. Kam, 1995 (col. Nederlandse Archeologische Rapporten 18)

Nikolova 1964 = J. Nikolova, Zlatni ukrašenija ot Pavlikeni, „IzvestijaTyrnovo” II, 1964, pp. 83-86

Nuber 1972 = H. U. Nuber, Kanne und Griffschale. Ihr Gebrauch im täglichen Leben und die Beigabe in Gräbern der römischen Kaiserzeit, BerRGK 53, 1972, pp. 1-232

Ocheşeanu, Papuc 1972 = R. Ocheşeanu, Gh. Papuc, Monede greceşti, romane şi bizantine, descoperite în Dobrogea (I), „Pontica” V, 1972, pp. 467-483

Oldenstein 1976 = J. Oldenstein, Zur Ausrüstung römischer Auxiliareinheiten, BerRGK 57, 1976, pp. 49-284

OtčetVarna 1914 = Otčet na Varnenskoto Arheologičesko Družestvo za 1912 i 1913 god. 7-8, Varna, 1914

Oţa 2003 = L. Oţa, Lumea funerară în Moesia Inferior (secolele I-III p. Chr.), lucrare doctorat (mss.), Universitatea Bucureşti, 2003

Oţa 2006 = L. Oţa, Physicians’ graves in Moesia Inferior (1st – 3rd centuries A.D.), p. 223-233. În: D. Bondoc (ed.), In honorem Gheorghe Popilian, Craiova, Muzeul Olteniei Craiova, Editura Aius PrintEd, 2006

Oţa 2007a = L. Oţa, Busta in Moesia Inferior, p.75-99. În: Sîrbu, V., Luca, S.A. (eds.), Funerary Practices in Europe, before and after the Roman Conquest (3rd century BC-3rd century AD). Proceedings of the 8th International Colloquium of Funerary Archaeology, 4th-7th October 2007, (Acta Terrae Septemcastrensis, VI, 1), 2007

Oţa 2007b = L. Oţa, Mormintele din Moesia Inferior cu resturile incineraţiei la ustrina depuse în groapă, „Apulum”, XLIV, 2007, pp. 223-241

Oţa 2009 = L. Oţa, Post-funeral practices in Moesia Inferior. Archaeological information, „Dacia” N.S. LIII, 2009, pp. 107-137

Oţa 2010 = L. Oţa, Instrumente de scris/citit în mormintele din Moesia Inferior, pp. 395-405. În: I. Cândea (ed.), Tracii şi vecinii lor în antichitate. The Thracians and Their Neighbours in Antiquity. Studia in honorem Valerii Sîrbu, Brăila, Muzeul Brăilei, Editura Istros, 2010

Panaitescu 1976 = A. Panaitescu, Morminte din necropolele cetăţii Tropaeum Traiani, „Pontica” IX, 1976, pp. 207-211

Panaitescu 1977 = A. Panaitescu, Mormânt de epocă romană la Tomis, „Pontica” X, 1977, pp. 339-343

162

Papasima 1987 = T. Papasima, Mormânt roman descoperit la IAS Pietreni (com. Deleni, jud. Constanţa), „Pontica” XX, 1987, pp. 345-352

Petculescu 1995 = L. Petculescu, Military equipment graves in Roman Dacia, p. 105-145. În: C. van Driel-Murray (ed.), Roman Military Equipment: Expe-riment and Reality. Proceedings of the Ninth International Roman Military Equpment Conference, Leiden, 1994, JRMES 6, 1995.

Petculescu 1998 = L. Petculescu, The equipment graves from Tomis, „Thraco-Dacica” XIX, 1998, 1-2, pp. 153-156

Pfeiler 1970 =

B. Pfeiler, Römischer Goldschmuck des ersten und zweiten Jahrhunderts n.Chr. nach datierten Funden, Mainz, Verlag Philipp von Zabern, 1970

Pippidi 1984 =

D. M. Pippidi, Tomis, cité géto-grecque á l'époque d'Ovide, pp. 189-194. În: D. M. Pippidi, Parerga. Ecrits de Philologie, d'Epigraphie et d'Histoire ancienne, Bucureşti-Paris, Editura Academiei-Société d'Édition “Les Belles Lettres”, 1984

Poenaru - Bordea, Mitrea 1993 =

Gh. Poenaru-Bordea, B. Mitrea, Découvertes monétaires en Rouma-nie - 1992 (XXXVI), „Dacia”, N.S. XXXVII, 1993, pp. 307-320

Popilian 1980 = Gh. Popilian, Săpăturile arheologice în necropola plană a Sucidavei, „Materiale” XIV, 1988, p. 364, 365

Popović 1992 = I. Popović, Rimski nakit u Narodnom Muzeju u Beogradu I. Prstenje (Les bijoux romains du Musée National de Beograd. I. Les bagues), Belgrad, Narodni Muzej Beograd, 1992 (col. Antika VI)

Popović 1996 = I. Popović, Rimski nakit u Narodnom Muzeju u Beogradu. II. Zlatan nakit (Les bijoux romains du Musée National de Beograd. II. Les bijoux d'or), Belgrad, Narodni Muzej Beograd, 1992 (col. Antika VI/2)

Popović, Donevski 1999 = I. Popović, P. Donevski, Gold and Silver Jewelry from Durostorum Burials, Svishtov, Archaeological Institute Belgrade, Historical Museum Svishtov, 1999

Protase 1974 = D. Protase, Necropola oraşului Apulum. Săpăturile din anii 1970-1971, „Apulum” XII, 1974, pp. 134-157

Raev 1977 = B. Raev, Die Bronzegefässe der römischen Kaiserzeit in Thrakien und Mösien, „BerRGK” 58, 1977, II, pp. 605-642

Rădulescu, Davidescu 1959 = A. Rădulescu, M. Davidescu, Informaţii asupra unor materiale inedite din Muzeul regional Constanţa, „Materiale” V, 1959, pp. 753-758

Ruseva-Slokoska 1991 = L. Ruseva-Slokoska, Roman Jewellery. A Collection of the National Archaeological Museum - Sofia, Sofia: The Bulgarian Academy of Sciences through Cromwell Editions, 1991

Ružić 1994 = M. Ružić, Rimsko staklo u Srbiji, Belgrad:Univerzitet u Beogradu-Filozofski Fakultet, 1994 (col. Centar za arheološka istraživanja Knjiga 13)

Sanie 1981 = S. Sanie, Civilizaţia romană la est de Carpaţi şi romanitatea pe teritoriul Moldovei (sec. II î.e.n.-III e.n.), Iaşi, Editura Junimea, 1981

Sanie 1994 = S. Sanie, Barboşi, pp. 157-158, în „EAIVR”, vol. I, Bucureşti: Editura Enciclopedică, 1994

Simion 1984 = G. Simion, Descoperiri noi în necropola de la Noviodunum, „Peuce” IX, 1984, pp. 75-88

Simion 2003 = G. Simion, Opaiţe greco-romane de bronz din România, Cluj-Napoca, Editura Nereamia Napocae, 2003.

Struck 1996 = M. Struck, Römisch Grabfunde und Siedlungen im Isartal bei Ergolding, Landkreis Landshut, Kallmünz, Verlag Michael Lassleben, 1996 (Materialhefte zur Bayerischen Vorgeschichte, Reihe A, Band 71)

163

Sultov 1968 = B. Sultov, Antični grobni nahodki ot Veliko-Tărnovski okrăg, „IzvestijaTyrnovo” IV, 1968, pp. 41-55

Sultov 1972 = B. Sultov, Glineni kadilnici ot Butovo i Hotnica, „IzvestijaSofia” XXXIII, 1972, pp. 177-182

Talmaţchi 2005-2006 = G. Talmaţchi, Date noi privind descoperiri monetare romane imperiale din Dobrogea, Peuce, serie nouă III-IV (XVII), 2005-2006, pp. 331-374

Tončeva 1951 = G. Tončeva, Grobnica do s. Plenimir, „IzvestijaVarna” 8, 1951, pp. 121-123

Tončeva 1953 = G. Tončeva, Sondažni razkopki kraj blatoto “Tuzlata”, „Izvestija Varna” 9, 1953, pp. 119-123

Tončeva 1961 = G. Tončeva, Grobni nahodki ot Odesos, „IzvestijaVarna” XII, 1961, pp. 29-52

Tončeva 1964 = G. Tončeva, Novootkriti grobnici okolo s Odesos, „IzvestijaVarna” XV, 1964, pp. 51-60

Torbatov 1992 = S. Torbatov, Mogilen nekropol ot rimskata epoha kraj selo Sredina, Generaltoševsko, Dobrudža sbornik 9, 1992, pp. 91-111

Toynbee 1971 = J. M. C. Toynbee, Death and burial in the Roman World, Londra, Thames and Hudson, 1971

Tudor 1937 = D. Tudor, Morminte romane din judeţul Romanaţi, „AO” XVI, 1937, 89-91, pp. 77-91

Tudor 1958 = D. Tudor, Oltenia romană, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1958

Tudor 1970 = D. Tudor, Sucidava VII (1960-1961, 1963-1966), „Materiale” IX, 1970, pp. 281-296

Turcan 1998 = R. Turcan, Cultele orientale în lumea romană, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998 (trad. Mihai Popescu)

Vagalinski 1995 = L. F. Vagalinski, Roman Bronze Strigils and Rings for them from Thrace (1st-3rd Century AD), p. 435-443. În: S. T. A. M. Mols, A. M. Gerhartl-Witteveen, H. Kars, A. Koster, W. J. Th. Peters, W. J. H. Willems (eds.), Acta of the 12th International Congress on Ancient Bronzes, Nijmegen 1992, Nijmegen, Provincial Museum G.M. Kam, 1995 (col. Nederlandse Archeologische Rapporten 18).

Vasilčin 1978 = I. Vasilčin, Kamenna grobnica ot IV v. pri s. Gorun, Tolbuhinsko, „IzvestijaVarna” 14 (29), 1978, pp. 111-117

Vasilčin 1990 = I. Vasilčin, Mogilni grobove pri Velikovo, Dobričko, „IzvestijaVarna” 26 (41), 1990, pp. 33-49

Vasilčin 1996-1997 = I. Vasilčin, Trakijski nekropol ot II-IV v. pri s. Kragulevo, Dobričko, IzvestijaVarna 32-33 (47-48), 1996-1997, pp. 46-85

Vălov 1965 = V. Vălov, Antični nekropoli v Svištovsko, „Arheologija Sofia” VII, 1965, 1, pp. 27-34

Velkov 1921-1922 = I. Velkov, Novootkriti starini, „IzvestijaSofia” I, 1921-1922, fasc. II, pp. 244-251

Velkov 1926-1927 = I. Velkov, Novootkriti starini, „IzvestijaSofia” IV, 1926-1927, pp. 312-320

Velkov 1928-1929 = I. Velkov, Novootkriti starini, „IzvestijaSofia” V, 1928-1929, pp. 367-381

Velkov 1934 = I. Velkov (sub red.), Novootkriti starini, „IzvestijaSofia” VIII, 1934, pp. 447-467

Veyne 2001 = P. Veyne, „Humanitas”: romani şi nu, p. 310-331. În: A. Giardina (coord.), Omul roman, Iaşi, Editura Polirom, 2001 (trad. D. Cojocaru)

Wolski 1971 = W. Wolski, Sur la datation des tombes romaines de Cluj, strada Plugarilor, „Apulum” IX, 1971, pp. 585-597

164

INHUMATION GRAVES, WITH THE DECEASED DEPOSITED IN A BOX, FOUND IN MOESIA INFERIOR

(Abstract)

The author proposed, sometime ago, a typology of Roman graves in Moesia Inferior, with a general character and more simple types of graves. This simplification does not mean a rudimentary discussion. It is an attempt to reduce the great number of the constructive variants of the funerary features to some types, essential and with a general use, types which will facilitate the comparison with other Roman provinces, closer or not. The building material (stone or brick), or different characteristics (the type of the roof, the number of funerary chambers, the number of the deceased in a grave) are not enough for the definition of a type, which requires an ensemble of general and particular features.

An example for the already mentioned simplification of the types of graves can be the inhumation graves, with the deceased deposited in a box. By „box” the author understands a rectangular construction, made of stone, bricks or tiles, construction with a roof and of different dimensions, depending on the number of the deceased. The author choosed the term „box” because it means a protection for something (ultimately, the box of a grave protects the deceased), can be used for different dimensions, and it is closed on all sides.

The constructive variants of the 100 funerary features in Moesia Inferior defined as inhumation graves, with the deceased deposited in a box, are five:

1. Boxes made of stone slabs – 40 graves, and four with a certain degree of incertainty; 2. Boxes made of a single stone block – four graves, and two uncertain; 3. Boxes made of rough stones – six; 4. Boxes made of bricks or tiles – 41; 5. Boxes made of bricks and stone – four. At least in the present stage of research, what the author defined as constructive variants of the

boxes are not equal to sub-types of the analyzed graves. Other reasons, perhaps the lower or higher price of the building material, the presence in the neighborhood of some workshops for the production of bricks or tiles, the resources of raw material in different areas, influenced the choice of a constructive variant for a box, and not the deliberate use of a certain funerary tradition.

At the beginning, a certain constructive variant of a box (especially the variant 4) could penetrate into Moesia Inferior via Roman, perhaps Italic, world. No matter their origin, the five constructive variants of boxes found in Moesia Inferior are not, only by themselves, markers, neither of status, nor of the Roman origin, of a deceased. The significance of the boxes must be analyzed only as a part of a code with many rules, including the layout of the grave, the grave-goods, the post-funeral practices.

167

SARMIZEGETUSA DE LA SFÂRŞITUL ANTICHITĂŢII PÂNĂ ÎN EVUL MEDIU (I)

Gică BĂEŞTEAN Muzeul de Arheologie Sarmizegetusa

Sfârşitul antichităţii. Atunci când se vorbeşte de localitatea Sarmizegetusa, de obicei gândul ne poartă la un oraş din provincia romană de la Nordul Dunării. În urmă cu aproape 2000 de ani aceste locuri au cunoscut apogeul dezvoltării politice, economice sau culturale. După momentul părăsirii provinciei de către armata şi administraţia romană, marele oraş va continua să fie locuit, chiar dacă în condiţii net inferioare. În perioada medievală, dar şi în epocile următoare, Sarmizegetusa nu va mai atinge niciodată bogăţia şi strălucirea antichităţii, ceea ce nu înseamnă o părăsire totală a locurilor. Oamenii vor continua să trăiască şi să locuiască printre ruinele care le vor oferi adăpost sau materiale de construcţii. Din păcate, la fel ca şi pentru restul istoriei noastre, informaţiile pentru perioada cuprinsă între secolele VIII-XIII lipsesc aproape cu desăvârşire. Doar continuarea descoperirilor arheologice ar putea să ne mai aducă, eventual, date noi din acest punct de vedere.

În zona forului avem atestate ziduri adăugate ulterior, care compartimentau o încăpere mai mare şi erau construite într-o tehnică mai puţin îngrijită1. Amfiteatrul de la Sarmizegetusa vine şi el în sprijinul atât de discutatei perioade de după retragerea aureliană. Lângă porţi au fost descoperite mai multe fragmente de capace de mormânt sau o stelă funerară. Acestea au fost aduse din zona cimitirelor pentru a bloca porţile şi a transforma amfiteatrul într-o fortăreaţă, mult mai uşor de apărat decât zidurile oraşului. Un tezaur cu monedă mică de bronz, descoperit în tribune, ne spune că această blocare a avut loc cândva în sec. IV, când oraşul, deşi nu mai avea suficientă populaţie să apere zidurile, încă mai putea opune rezistenţă2.

Pe teritoriul aşezării au mai fost semnalate în repetate rânduri monede izolate ce datează după Aurelian. O parte dintre ele au fost donate de către Ioan Görög, comerciant din Haţeg, Muzeului din Alba Iulia. Monedele datează din timpul împăraţilor Diocleţian (284-305), Galerius Maximianus (293-311), Constantinus (323-361), Valentinianus (374-375). În afară de acestea s-a mai găsit în anul 1909 o altă monedă de bronz ce aparţine împăratului Galerius Maximianus bătută în monetăria de la Cartagina şi o alta a lui Iulian Apostata (355-363), bătută la monetăria din Nicomedia3.

În colecţiile mai vechi ale muzeului din Deva se află şapte opaiţe „piriforme”, lucrate într-o pastă cenuşie-negricioasă sau brun-cenuşie, în care apar bucăţi de mică şi pietricele. Nu se cunosc condiţiile de descoperire. Au fost datate în sec. IV d. Chr. Alte două exemplare de acelaşi fel, depozitate la Muzeul Naţional de Istorie al Transilvaniei Cluj-Napoca, au fost descoperite în cadrul templului lui Silvanus, împreună cu o monedă databilă în timpul împăratului Gallienus (253-268). Arheologii nu exclud posibilitatea ca şi 1 Daicoviciu 1933, p. 527; Daicoviciu 1966, p. 33. 2 Alicu 1997, p. 102. Din păcate, se pare că acest tezaur monetar astăzi nu mai există, probabil a dispărut cu

prilejul ultimului furt din muzeul de la Sarmizegetusa, la începutul anilor ´90. Se compunea din 69 de monede, cu ultimele piese emise în vremea lui Valentinian I sau Valens; Winkler 1974-1975, pp. 118-119; Diaconescu 2004, p. 131.

3 Daicoviciu 1966, p. 37; Winkler 1974-1975, p. 133.

168

aceste opaiţe să provină tot din amfiteatru, unde a mai fost îngropat un tezaur monetar ce datează din aceeaşi perioadă4.

Din zona domus procuratoris provine un fragment ceramic grosier de culoare neagră, pe care a fost incizat chrismon-ul5.

Undeva la Est de zidul de incintă al oraşului a fost descoperit edificiul EM 23. În perioada Antonină târzie sau Severiană, în zonă au fost construite două clădiri din piatră, separate de un spaţiu despărţitor – interstitium, care mai târziu va deveni coridor. Pe la 260, în locul celor două clădiri, se va edifica o clădire de tip villa, ce va folosi parţial zidurile construcţiilor anterioare. Treptat, aceste structuri încep să se prăbuşească, mai târziu, după o nivelare a locului, se va construi o clădire complexă din lemn. La Vest de acest edificiu a fost descoperit un cuptor ceramic de mari dimensiuni. La un moment dat, înainte de repararea clădirii de lemn, cuptorul a fost abandonat, camera de ardere şi groapa de alimentare fiind umplute cu resturi ce provin de la un atelier de olar. Ceramica descoperită reia forme întâlnite şi pe vremea provinciei, doar că pereţii sunt mai subţiri, iar arderea este incompletă6.

În groapa de alimentare a cuptorului a fost descoperit un opaiţ ceramic, care prezintă pe fund o cruce foarte probabil creştină. În cazul de faţă avem de a face cu o copie locală după un tip Vest-mediteranian, probabil Nord-italic, databil pe la mijlocul sec. V d. Chr. Această descoperire este foarte importantă, întrucât poate data cel puţin prima fază a clădirii de lemn7.

Toate aceste mărturii dovedesc faptul că, pe la sfârşitul de secolului IV şi mijlocul secolului V d. Chr., la Sarmizegetusa încă se mai făceau modificări la clădiri. Desigur, nu se mai construia ca pe vremea provinciei, dar aici încă mai exista o locuire a unei populaţii romanice. Aceasta ar putea fi o limită cronologică, de care avem cunoştinţă până în acest moment, la care oraşul va fi locuit în antichitate.

Pe lângă descoperirile numismatice se mai poate aminti şi descoperirea unei fibule digitate ce ar putea fi datată în sec. VII. Atribuirea acestui tip de fibulă a fost făcută la un moment dat pe seama slavilor8.

Descoperirile din cadrul necropolei de la Bratei au ridicat semne de întrebare, în special pentru zona arcului intracarpatic, în legătură cu atribuirea pe criterii etnice. Coroborat cu descoperirea altor artefacte, este foarte posibil ca ele să vorbească despre o locuire medieval-timpurie pe ruinele anticei Colonia Dacica Sarmizegetusa. Marea problemă, însă, este localizarea unei astfel de aşezări9.

O linie de pătrundere a slavilor dinspre Banat este atestată şi prin numele localităţilor Teregova, Voislova, Bucova, Grădişte (satul se va numi din nou Sarmizegetusa doar din perioada interbelică). Probabil, după acest moment va avea loc întoarcerea populaţiei latinofone şi amestecul cu slavii, din a căror simbioză se va crea limba şi poporul român.

La un moment dat, teritoriul oraşului roman a fost brăzdat de numeroase canale târzii10, ce datează de după retragerea romanilor din zonă. Poate că acestea ar putea reprezenta cheia răspunsului referitor la continuitatea pe ruinele vechiului oraş antic.

4 Alicu 1994, p. 61; Alicu 1997, p. 102. 5 Daicoviciu et alii 1983, p. 260, Fig. 12.3; Daicoviciu 1981, p. 619-623; Diaconescu 2004, p. 131. 6 Diaconescu/Bota/Voişian 2006, pp. 886-890. 7 Diaconescu 1995, pp. 262-264, nr. 2, Pl. II, 3. 8 Horedt 1956, pp. 101 – 116; Popa 1988, p. 46. 9 Popa 1988, p. 46. 10 Băeştean 2010, articol în curs de apariţie.

169

În zona domus procuratoris avem de a face cu canale din piatră de râu, piese arhitectonice şi cărămidă romană refolosită, orientate N-S. Apar ramificaţii VSV sau V11. Zidurile de la horreum-ul din imediata apropiere sunt traversate de astfel de construcţii la distanţe foarte mici unele de altele, la fel cum se întâmplă şi în cazul termelor din palat.

În afara zidurilor de incintă ale oraşului, în regiunea Templului Mare, sunt semnalate canale rudimentare din piatră de râu fără mortar, piese arhitectonice cum ar fi şi câteva fragmente de altar dedicate zeilor Diana, Iuno şi Hercule. Dar, în acest caz ele au fost interpretate drept instalaţii romane construite după 170, în contextul refacerilor de după atacurile sarmatice, cu rolul de a drena apa din pânza freatică12.

Printre canalele târzii din aşa numita Insula 3 se remarcă C7’, în pereţii căruia s-au folosit un capitel doric, un bloc rectangular de calcar, piatră de râu, lespezi din drumurile romane, C5 şi C6, construite cu lespezi de drum puse in cant, C2, etc.13 Chiar dacă C5 şi C6 se află la distanţă de aproximativ 1 m unul faţă de celălalt, sunt săpate în perioade de timp diferite. Tehnica lor de construcţie este asemănătoare, în cazul ambelor s-au refolosit fragmente arhitectonice de epocă romană sau lespezi din dalajul drumurilor, doar că unul este acoperit de nivelul de demolare al clădirilor înconjurătoare, în timp ce al doilea este săpat în această dărâmătură.

Din prima fază am putut identifica următoarele canale: C5, C7, C7’, C10, C11. Celei de a doua faze îi aparţin: C1, C1’, C1+, C2, C2’, C3, C9, C9’. Se poate remarca faptul că primele construcţii au ţinut seama de clădirile existente, de cele mai multe ori fiind construite chiar pe trama stradală; doar în cazul lui C7 şi C7’ avem o excepţie, când se străpunge fundaţia zidului Z6, dar fără a-l distruge cum se întâmplă în cazul instalaţiilor ulterioare.

Cel mai grav este faptul că toate aceste canale târzii au fost construite succesiv şi au distrus şi puţina stratigrafie rămasă de la cele anterioare. În aceste condiţii este foarte dificil de abordat problema unei datări a lor.

Din nivelurile răscolite de canalele târzii am reuşit să recoltăm ceramică comună, care, în mod clar, are o altă factură decât cea romană.

Iată cum descria R. Popa acest gen de ceramică: „Marea majoritate a materialelor ceramice din secolele XI-XIII descoperite la Streisîngeorgiu, Strei, sau în alte aşezări româneşti din Ţara Haţegului, sînt fragmente de oale fără toartă cu caractere tipologice comune întregii Transilvanii, modelate la roata înceată din pastă grosieră şi decorate cu caneluri, linii în val şi împunsături, realizate cu un instrument ascuţit sau cu pieptenele, arse roşcat-cenuşiu sau brun-cărămiziu în cuptoarele simple ale unor meşteşugari aparţinînd mediului sătesc.”14 După părerea unora dintre cei ce au văzut fragmentele, este posibil să avem de a face chiar cu material de factură dacică. Şi nu este imposibilă o pătrundere a unei populaţii de daci liberi după părăsirea locului de romani. Însă, ceramica din Insula 3, atât cea romană, cât şi cea târzie, va face obiectul unui studiu separat, întrucât, dacă se va putea face o sortare corectă a materialului, s-ar putea surprinde chiar momentul contopirii populaţiei daco-romane cu slavii.

La aceste structuri am mai putea adăuga ceea ce am notat noi în momentul descoperirii drept Complex 1. Este vorba despre o groapă ce taie straturile romane distrugând chiar şi faza de lemn. În cazul de faţă se pare că avem de a face cu o construcţie ce avea acoperişul într-o apă, susţinut de un par central, probabil mai înalt şi de alţi trei, de 11 Daicoviciu et alii 1983, p. 251. 12 Daicoviciu et alii 1979, pp. 146-148, Fig. 9-10, Pl. IV; Daicoviciu, Alicu 1981, pp. 83-84, Fig. 14. 2, Fig. 15. 2. 13 CCA 2006, p. 307; CCA 2008, pp. 269-270; CCA 2009, p. 191. 14 Popa 1988, p. 68, Fig. 14, 16.

170

dimensiuni mai reduse, situaţi înspre Est. Au fost cel puţin două momente de funcţionare întrerupte prin incendiere. Având în vedere dimensiunile, ipoteza unui bordei pare mai greu credibilă, deşi în interior am descoperit mai multe opaiţe de factură romană, mult mai probabil avem de a face cu o groapă de provizii.

Este foarte greu de determinat momentul la care a fost săpată groapa de implantare a Complexului 1, din cauza numeroaselor canale târzii din apropiere. În orice caz, este acoperită de nivelul de demolare a clădirilor romane, în profil groapa devenind vizibilă, practic, abia în momentul în care taie cele două nivele de locuire din insula romană. În aceste condiţii, am fi tentaţi să legăm construcţia de cei care au realizat primele canale. În mod clar a fost adăpostită de zidurile Z1 şi Z2, pe care nu le-a distrus, dar este foarte posibil să fi refolosit ţiglele din acoperiş sau diverse obiecte din interiorul clădirii romane. Nici materialul arheologic nu ne ajută foarte mult la datare, predomină vasele romane, opaiţe şi chiar un fragment de terra cotta15, pe lângă care au apărut şi câteva fragmente ceramice lucrate la roata înceată sau cu mâna. Sperăm că prelucrarea materialului ceramic ne va aduce mai multe date legate de locuitorii de la un moment dat ai Sarmizegetusei.

Materialul din umplutura canalelor, de cele mai multe ori, provine din fostul mare oraş roman, lucru care ne îngreunează foarte mult posibilitatea de a le atribui unei anumite populaţii sau unui anumit moment istoric. Cu alte cuvinte, este foarte greu de spus cine sunt cei care le-au construit şi când anume.

Întrebările legate de momentul şi de cine sunt cei care au participat la o muncă colectivă importantă, din păcate, rămân. În mod clar primele canale au ţinut seama de planul clădirilor romane şi nu au distrus zidurile pentru că, probabil, erau vizibile şi, între acestea se mai locuia, se foloseau materiale de construcţie sau diferite obiecte din inventarul locuinţelor. Distrugerea apeductelor şi a fântânilor publice, probabil, nu a avut loc imediat şi cel puţin o perioadă au mai funcţionat fără reparaţii. Este greu de crezut că ele mai puteau face faţă în sec. IV-V fără un serviciu permanent care să asigure curăţenia instalaţiilor sau înlocuirea conductelor distruse. Această perioadă ar putea fi extinsă până la purtătorii fibulei de sec. VII, când am putea presupune că zidurile oraşului roman încă nu suferiseră un colaps total, printre ele se mai putea locui şi chiar refolosi ţiglele de la acoperişurile prăbuşite. Aşa cum atrăgea atenţia R. Popa16, atribuirea pe criterii etnice este foarte greu de realizat. Probabil că şi studiul ceramicii nu va face decât să ne ofere o datare aproximativă a unei situaţii comune întregii Transilvanii.

În cazul canalelor din a doua fază, atunci când construcţiile romane erau deja dărâmate, am putea să luăm sec. XI-XIII ca reper de început, deşi nu este imposibil să se meargă şi în secolele anterioare. În schimb, perioada până la care ar fi putut fi construite poate merge până târziu, în epoca modernă. Ştim că pe aici au trecut turcii de mai multe ori. În timpul luptelor pentru tronul Transilvaniei dintre Acaţiu Barcsai şi Gheorghe Rákóczi al II-lea, de la mijlocul sec. XVII, aceştia au ajuns până la Grădişte, dar distruseseră biserica încă din anul 165917. Zona a trezit şi interesul austriecilor. Însă datele concrete referitoare la subiectul în cauză lipsesc.

Evul mediu, date de natură istorică şi politică. La 9 Iunie 1315, pe când regele Ungariei Carol Robert de Anjou se afla la Timişoara, în faţa sa s-a prezentat judele Nicolae, fiul lui Ştefan, „villicus de Hatzak” reclamând că moşia sa, numită „Britonia” pe care o avea ca moştenire legiuită de la bunicul său Toma, i-ar fi fost ocupată, pe nedrept, de cnezii Dan şi Stanislau. Din acelaşi document aflăm că „possesio Brythonia” se găsea în 15 Într-o poziţie dinamică este reprezentată partea inferioară, cu drapajul rochiei, a unui personaj feminin. 16 Popa 1988, pp. 46-68. 17 Rusu 1997, pp. 287.

171

„comitatu de Hathzak” şi îi aparţinea lui Nicolae18. Aflăm aceasta din scrisoarea regelui către Episcopia din Alba Iulia. Recunoscând drepturile judelui Nicolae, regele i-a întărit stăpânirea asupra Britoniei, cu drept de a o lăsa moştenire, ceea ce echivala cu a-l recunoaşte pe acesta din urmă ca nobil. Se poate explica faptul că regele a acordat cu atâta uşurinţă o diplomă nobiliară judelui român al Ţării Haţegului, gândindu-ne că evenimentul se petrecea în primii ani ai veacului al XIV-lea, în timpul tulburărilor şi a anarhiei care le adâncise schimbarea dinastiei. Noul rege se străduia să înăbuşe tendinţele centrifuge ale marii nobilimi şi să ducă sub ascultare provinciile adunate sub coroana maghiară19.

Se pare că în Ţara Haţegului existau mai multe cnezate în jurul anului 1351, cel dintâi la Britonia-Grădişte, care, la acea dată avea doi cneji: Andrei şi Mihail Cândea.

Timp de mai mulţi ani, documentele nu ne mai oferă nici o informaţie asupra Britoniei şi a familiei judelui Nicolae. Apoi, spre 1360, avem din nou ştiri. Voievod al Transilvaniei în acea vreme a fost Andrei Lackfi (1356-1359), din porunca căruia au fost executaţi câţiva nobili din Ţara Haţegului, printre care se numărau şi Cândea din Râu de Mori, Ioan cel Roşu, fratele său Andrei şi alţii, condamnaţi la moarte pentru trădare. Acest lucru, probabil, că s-a întâmplat pentru că îşi manifestaseră interesul pentru Ţara românească şi pentru voievodul acesteia, Basarab, care, după câştigarea independenţei continuă să-şi afirme independenţa, înfruntând pe regele Ungariei Ludovic de Anjou20. Cu acest prilej se confiscă moşia Britonia şi toate pământurile care ţineau de ea21.

Socotind că voievodul Andrei Lackfi ar fi întrecut măsura prin aceste acte de violenţă, regele Ludovic I a emis câteva diplome de împroprietărire. Una din ele, datând din 1360, îi acordă lui Nicolae din Britonia, fiul lui Ioan cel Roşu, şi vărului său Laţcu (Ladislau), drepturile în continuare asupra moşiei Britonia împreună cu celelalte sate ce ţineau de ea. Această diplomă aduce ceva nou, anume faptul că Britonia fusese centrul mai multor sate româneşti22. Numele unuia dintre acestea, şi anume Breazova, ni-l dovedeşte un act în care nobila Elena, zisă Mandula, la 1366 revendica jumătate din moşia Breazova, despre care susţine că a aparţinut lui Nicolae cel Roşu, fiul lui Ştefan23.

Un document de la 1377 menţionează şi datele genealogice ale acestei familii. Din act reiese că arborele genealogic al cnejilor români de aici începe cu Lekembrat (în grafia cancelariei maghiare apare sub forma Legény-Brat sau Lekeni-Brat), care a trăit, după toate probabilităţile, pe la 1200. Maria Holban a propus descompunerea numelui Lekembrat în cuvintele „lekem” şi „brat”. Brat probabil provine dintr-un Bratu, antropo-nim românesc destul de frecvent în evul mediu. El ar explica foarte bine şi toponimul mai deosebit de Bretonia, ca reprezentând o deformare de cancelarie a Brătuniei (moşia lui Bratu). Cât despre lekem ar putea fi o formă deformată tot în cancelarie a cuvântului „Lekenii” cu sens de fecior. În evul mediu termenul de fecior se apropie mult ca sens de viteaz, voinic, cavaler24.

Am putea vorbi de Bratu Feciorul care a avut în stăpânire acest teritoriu în jurul anului 1200. Nu este exclus ca data naşterii acestuia să coboare şi mai jos, până la sfârşitul sec. XII-lea. Pare să fi trăit cu o generaţie înaintea cunoscuţilor voievozi Litovoi şi Seneslau, astfel încât putem concluziona că Bratu Feciorul este cea mai veche căpetenie

18 Popa 1988, p. 87; Rusu 1997, p. 285. 19 Ibidem, p. 331. 20 Pascu 1986, p. 569. 21 Popa 1988, p. 87; Rusu 1997, p. 285. 22 Ibidem, p. 87. 23 Ibidem, p. 88. 24 Popa 2008, p. 332.

172

românească din Transilvania, care poate fi identificată prin documente şi localizat cu siguranţă25.

Lui Bratu i-a urmat Toma, ce a trăit în jurul anului 1255, apoi Ştefan care stăpânea, între 1250-1260, aceste teritorii. I-a urmat Nicolae villicus de Hatzag (jude de Haţeg), ce a stăpânit între 1280-1290, pomenit în documente şi sub numele de Nicolae cel Roşu, acesta fiind cel care, în 1315, se adresa regelui maghiar Carol Robert de Anjou26. Nu este sigură, dar nici de respins, originea cnezială a lui Nicolae villicus al Haţegului, căruia i se confirma, prin diplomă regală, moşia Britonia moştenită de la strămoşii săi, ocupată cu forţa de cnejii Dan şi Stanislau, ceea ce înseamnă că era stăpânire cnezială27.

Nicolae cel Roşu a avut doi fii, pe Andrei şi Ioan cel Roşu şi o fiică, Fernia (Fevronia?), căsătorită cu Laurenţiu, fiul lui Deme. Urmaşii acestei fiice vor duce la o împărţire a Britoniei. Ioan cel Roşu va avea un fiu, pe Nicolae.28

Din acelaşi document aflăm despre împărţirea Britoniei în patru părţi, cu scopul separării sfertului cuvenit urmaşilor de fiică. Acest sfert urma să se compună din jumătatea de Nord a satului Britonia – villa Brythonica, şi din satul Poiana Selii – Thuelyfalwa, restul era format din partea de Sud a Britoniei şi de satele Breazova – Brazua, Zeicani – Bradath, Păucineşti – Walee şi Hobiţa – Ohaba. Se mai preciza faptul că împărţirea în două a Britoniei urma să se facă de-a lungul drumui principal, ce străbate satul de la Est la Vest. Se mai spune că marginea de răsărit a satului este dată de Apa Mică – Ryusor, iar cea apuseană de valea Draşcovului – Drastor.

Împărţirea s-a făcut în felul următor: o parte din moşie, care echivala cu jumătate din Britonia, plus Poiana Sălii să fie atribuite doamnei Fernia, iar celelalte 3/4, care reprezentau jumătate din Britonia la care se mai adaugă satele Breazova, Zeicani, Păucineşti şi Ohaba, rămâneau celorlalţi îndreptăţiţi. În acelaşi document se mai menţiona şi locul unde se afla reşedinţa urmaşilor judelui Nicolae cel Roşu29.

Aducând în discuţie problema privind aspectul satului Britonia în sec XIV-lea, putem spune că satul avea gospodăriile dispuse pe cele două laturi ale uliţei principale (via publica), probabil decumanus maximus de pe vremea antichităţii, ce-l împărţea în două jumătăţi egale, între Apa Mică şi valea Drajcovului. Cercetările recente au dovedit că la Britonia, azi Sarmizegetusa, în colţul de Nord-vest al oraşului roman, stările nu s-au schimbat, iar trei din uliţele satului, dispuse paralel şi echidistant pe direcţia Est-vest, se află riguros deasupra străzilor oraşului roman30. Se pare că uliţele satului din această zonă suprapun porţiuni din drumurile romane Est-Vest (decumani). Nu ştim la ce se referă cercetările recente ale lui R. Popa, dar chiar dacă este foarte posibil, trama stradală romană să fie folosită şi în evul mediu, încă nu există nici un sondaj care să confirme această ipoteză. În zona forului, diferenţa de nivel între drumurile acestea şi cele romane este mai mare de 2 m. Prin urmare, păstrarea reţelei de străzi ulterioare antichităţii, ţinând cont şi de nivelul de dărâmătură foarte consistent, este destul de puţin probabilă. Pe de altă parte, nu putem exclude posibilitatea ca, în partea de Vest, terenul să fie mai ridicat, construcţiile să nu mai fie foarte înalte, ca urmare nici nivelul de demolare foarte consistent, şi din acest motiv să avem păstrată trama stradală mai bine în această parte, în timp ce în apropierea forului să dispară. Se prea poate să mai avem chiar şi alte drumuri E-V intermediare,

25 Popa 1977, p. 4. 26 Popa et alii 1979, p. 316. 27 Pascu 1986, p. 414; Popa 1988, p. 87. 28 Popa 1988, p. 88. 29 Pascu 1986, pp. 103-105; Popa 1988, p. 88. 30 Popa 1988, p. 212.

173

acoperite ulterior de nevoile unor gospodării medievale cu casă şi pământul aferent, situaţie păstrată până în zilele noastre, de altfel. Dar fără o verificare arheologică, ele vor rămâne la stadiul de presupuneri.

Dorinţa de a verifica pe teren informaţiile oferite de documentele ce le aveau la dispoziţie referitoare la satul medieval, l-a determinat pe R. Popa să înceapă, în vara anului 1978, câteva investigaţii. Rezultatele nu au fost suficient de relevante.

Dintr-un alt document, ce datează tot din 1377, aflăm că Nicolae, fiul lui Ioan cel Roşu, ceda rudei sale, Stoian, fiul Muşanei din Densuş, o parte din moştenire, în schimbul celor 400 de florini cheltuiţi de cel din urmă cu scopul recâştigării acestor moşii31.

La 1385 Stoian Nicolae, fiul lui Ioan cel Roşu şi Nicolae, fiul lui Ladislau (ultimii doi în calitate de „nobiles de Britonya”), cer transcrierea diplomei din 136032.

Prima menţionare a satului Grădişte, tradus în limba maghiară „Varhel”, datează de la 1398, atunci când cnezii din Ţara Haţegului depun mărturie în faţa voievodului Transilvaniei, la Sarmizegetusa, în legătură cu satele de la izvoarele Bistrei. La 1404 este atestat un Nicolae de Varchel, care este reprezentantul regal în satul Nucşoara33.

Despre folosirea în paralel a diferitelor nume ale satului ne vorbeşte şi un document ce datează din 10 Februarie 1417, ce aparţinea familiei Mara, înregistrat ca „Diploma 74760”, aflat la Arhivele Statului din Deva şi în care se spune: „La Alba Iulia la episcopie, s-a prezentat Dan fiul lui Litovoi din Britonia însoţit de Şerban fiul lui Barbu din Sălaş împreună cu cumnatul său Grigore, fiul lui Costea din Britonia care era însurat cu nobila doamnă Muşata, sora lui Dan, fiul lui Litovoi a vrut să cedeze lui Muşata a treia parte din stăpânirea care o avea el în Britonia şi în Breazova”. Importanţa acestui document constă în faptul că, după lungi căutări, s-a putut localiza în cele din urmă Britonia pe locul anticei Colonia Dacica Sarmizegetusa. Faptul că Britonia nu este altă localitate decât cea amintită mai târziu sub denumirea de Varhely, ni-l dovedeşte într-un mod cât se poate de con-vingător acest preţios document, scris în limba latină şi în care se preciza: „În zisa moşie Britonia, numită cu alt nume Varhel (in dicta posesione Brytonya alia nomine Varhel vocata)”. Aşadar Varhel-Varckely, care înseamnă „locul cetăţii”, nu este altceva decât numele medieval maghiar al Coloniei Dacica Sarmizegetusa, numită până nu demult Grădişte de către localnici34.

După cum a reieşit din documentele amintite, începând cu sec XV-lea, localitatea apare sub denumirea de Varhel. În continuare vom da denumirea aşezării legat de anumite date:

- 1398 – 1402 Varhel (Ortwai Pesty) Temeş 319, Malyus I nr. 5545; - 1436 Pass Warhel; - 1482 Warhel; - 1493 Warhei (Warhel); - 1516 Warzel (Warhel); - 1564 Grădişte; - 1576 Varhely (Veress Doc. I 251, II 117). Documente privitoare la istoria

Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, vol. I-XI; - 1733 Grădişte (C. K.) (1527-1690), Buc. 1529-1539; - 1750 Grădişteya CA; - 1760-1762 Varhely CB;

31 Documentele privind istoria românilor, 1988, p. 88; Rusu 1997, p. 285. 32 Popa 1988, p. 88. 33 Ibidem, p. 88. 34 Documente: Diplome 74760, Arh. Budapesta; Rusu 1999, p. 33.

174

- 1839 Gredistyel, Gredystye (Lenk); - 1850 Gredistye; - 1854 Varhely; - Grădiştea (bull. 110)35. Denumirile ungureşti nu sunt decât traducerea numelor slavo-române ale unor

termeni, printre care şi Grădişte (Varhely)36. Concluzionând cele spuse, putem arăta că vechea capitală a Daciei Romane nu a

dispărut, de la mijlocul sec. XIII-lea se va numi Brytonia-Britonya, nume pe care l-a folosit până în sec. XV-lea când localitatea va primi numele „Grădişte”, care în limba maghiară se scria Varhely.

Dintr-un act ce provine din anul 1429, avem ştire despre căsătoria unor localnice cu oameni importanţi din Transilvania. Este vorba despre Elena, soţia voievodului Moga de la Hălmagiu; Anca, văduvă după Ladislau zis „Voicu” de Hunedoara, unchiul după tată al lui Ioan de Hunedoara; sau o femeie al cărui nume nu îl cunoaştem, care intrase în familia nobililor de Brănişca37.

La 1430, cnejii din familia Cîndeştilor primesc, de la regele Sigismund, podul comercial de trecere spre Banat, care se afla înainte de a se intra în Porţile de Fier ale Transilvaniei, undeva între satele Zeicani şi Bucova. Pe lângă lucrările de reparaţii şi întreţinere ale acestei importante rute comerciale, locuitorii zonei mai aveau şi îndatoriri militare sau de adunare de informaţii privind mişcările de trupe turceşti. Astfel de măsuri sunt de înţeles dacă luăm în considerare incursiunile turceşti din anii 1420, apoi din 1438, când se pătrunde în Transilvania tocmai prin această cale de acces38.

Un document din 1436 îl aminteşte pe Andrei, fiul lui Mihail de Peşteana, care deţine proprietăţi la „Warhel” şi în alte şapte sate învecinate, lucru care se poate explica fie prin relaţiile de căsătorie, fie prin cumpărarea de terenuri în zonă39.

Rolul militar al cnezilor români din Transilvania, mai ales a celor din graniţele de Sud, unde primejdia otomană era mai mare, a fost deosebit de importantă. Pentru vitejia sa în luptele împotriva turcilor, la 1436 regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, dăruieşte lui Andrei, fiul lui Mihail, ca nouă donaţie moşiile Peşteana, Răchitova, Breazova, Brădăţel, Grădişte şi Ostrov din districtul Haţegului, ca să le stăpânească după dreptul nobiliar. Nobilii români participă, alături de cei din Densuş, Râu de Mori şi Peşteana alături de Iancu de Hunedoara, la luptele împotriva turcilor40.

După mijlocul sec. XV-lea, moşia Britonia, căreia i se spune din ce în ce mai mult Grădişte sau se foloseşte termenul maghiar Varhely, este divizată între familii româneşti din Peşteana, Densuş, Breazova, Clopotiva şi nişte localnici41.

În plin ev mediu, când procesul de feudalizare se cristaliza, moşia Britonia/ Grădişte constituie subiectului unor dispute între diferiţi nobili din Ţara Haţegului. Într-o listă de documente întocmită în sec. XVIII-lea, apar mai multe acte de proprietate din care rezultă că, între anii 1438-1608, părţi din moşia Grădişte au aparţinut familiei Murşina42. Un document din 29 August 1493 arată că nobilul Ladislu Arca din Densuş poartă proces 35 Suciu 1968, p. 97. 36 Mateş 1971, p. 11. 37 Rusu 1993, pp. 91-99; Rusu 1997, pp. 285-286, Rusu 1999, p. 32, 35, 199. 38 Jivan 1971, p. 78. 39 Popa 1988, pp. 88-89. 40 Csanki, vol. V, p. 24. 41 Izvoare 1989, pp. 92-285; Rusu 1997, p. 29. 42 Arhivele Statului Deva, Fond Societatea de Istorie şi Arheologie a Comitatului Hunedoara. Colecţia de

doc. dos. 1/1608.

175

cu nobilii Sandrinus George şi Andrei pentru mai multe moşii din părţile Haţegului, între care şi Grădişte43.

Într-un alt document datat la 5 Ianuarie 1475, este amintită moşia Bretonia pentru care se judecă mai mulţi nobili. Între ei se numără Grigore şi Ioan, fii lui Laurenţiu din Grădişte44.

Pe la 1507, un anume Sigismund, fiul lui Dominic de Pozthoh, zălogea, pentru suma de 12 florini de aur, părţi din pământurile sale de la Densuş şi Sarmizegetusa Miliţei, soţiei lui Nicolae Cândea şi Ancăi, văduva lui Mihai Sărăcin. Condiţia acestei înţelegeri era aceea ca cele două doamne să redea terenurile lui Sigismund sau urmaşilor acestuia, atunci când ei vor putea să returneze suma împrumutată45.

Nu mai puţin însemnat este documentul care arată că Miliţa, fiica Veronicăi şi soţia lui Nicolae Kendeffy de Râu de Mori, între anii 1521-1524 va desfăşura un lung şir de procese cu mama sa, privind împărţirea între ele a unor porţiuni din posesiunile Densuş şi Sarmizegetusa (Varhel), reobţinute, după multe eforturi, de la Barnaba, de Bela, banul de Severin, intrus în Haţeg. În 1526 intervine în dispută şi Ioan Bradach de Saswar, fiu, de asemenea, al Veronicăi, dar câştigul de cauză rămâne de partea Miliţei46.

În sec. XIII-XV s-au petrecut acele „pustiiri de sate”, care nu se datorează neapărat unor presiuni sau atacuri, ci se puteau produce şi sub influenţa unor factori de natură economică sau demografică, când o serie de comunităţi se mută temporar sau definitiv din locurile de baştină. În acele vremuri, probabil, ţăranii din Poiana Sălii au coborât la Britonia-Grădişte, iar Zeicaniul se va mări prin cuprinderea celor ce proveneau din cătunele Poiana lui Achim şi Râu Iordan. Probabil că aceste procese nu erau foarte rapide, cel puţin cât nu se petreceau forţat, şi durau cel puţin pe timpul unei generaţii, dacă nu cumva a mai multora47.

Trecerea unor mari demnitari prin Ţara Haţegului era folosită pentru organizarea unor adunări lărgite ale cnezilor, de felul soboarelor locale. Astfel poate fi amintit itinerariul lui Iancu de Hunedoara în calitatea sa de voievod al Transilvaniei. Din câte ştim astăzi, el a trecut prin Haţeg în câteva rânduri. Atestările rămase datează din 7 iunie 1443 Haţeg, 26 August 1448 Densuş, Grădişte la 26 August 1448 şi 5 Mai 145148.

Nobilii români din Grădişte continuă să participe la adunările organizate în Ţara Haţegului. La o cercetare de martor făcută de funcţionarii din Alba Iulia pentru stăpânitorii din Ciula şi Fărcădinul de Sus, la 1 August 1508 participă la o adunare la Fărcădinul de Jos 225 de nobili din 34 de sate ale Ţării Haţegului, între care 3 din Grădişte. Aceştia erau: Barta, Martin şi Ştefan, deşi primii doi, cel puţin după nume, nu par a fi români49.

Din a doua jumătate a sec. XV-lea, la Breazova, avem atestată o familie nobiliară rezidentă în sat, din care se remarcă Ioan, fiul lui Mihail de Breazova, ajuns castelan de Timişoara. În sec. XVI-XVII, documentele ne vorbesc în mod frecvent de membri ai familiei Brazovay50.

Despre nobilii din Zeicani avem unele date abia spre sfârşitul sec. XV-lea şi începutul sec. XVI-lea, când ştim, din diplome regale, că o serie de familii vor primi o

43 Arhivele Statului Budapesta, M. O. D. L. 29876. 44 Arhivele Statului Budapesta, M. O. D. L. 29530. 45 Pop 1984-1985, p. 218. 46 Ibidem, p. 217. 47 Popa 1988, p. 143. 48 Rusu 1984-1985, pp. 172-173; Rusu 1987-1989, p. 262; Rusu 1999, p. 35. 49 Colecţia Hurmuzaki, vol. II, p. 173; Rusu 1997, p. 29. 50 Rusu 1997, p. 172; Rusu 1999, p. 201.

176

protecţie, care va dura de-a lungul evului mediu şi chiar în perioada premodernă. La 1780, la Zeicani erau semnalate 13 familii de nobili unisesionaţi51.

La 21 Mai 1773, împăratul Iosif al II-lea, intrând în Ardeal pe la Porţile de Fier ale Transilvaniei, cu siguranţă a trecut şi prin Grădişte, iar de aici s-a îndreptat spre Haţeg, Hunedoara, Deva, Orăştie, Alba Iulia, etc. În această călătorie împăratul a luat cunoştinţă de situaţia locuitorilor acestei aşezări52.

Într-un raport din 22 Mai 1773, întocmit de o comisie imperială şi adresată Curţii de la Viena cu prilejul mai sus menţionatei vizite, se menţionează că s-a trecut prin localitatea „Varhely, care desemnează în limba maghiară o localitate unde se află cetatea (Grădişte-Sarmizegetusa). În istoria scrisă se arată că localitatea de aici era Ulpia Traiana şi a fost capitala provinciei romane. Aici pot fi văzute ruinele amfiteatrului în aer liber”53.

Un moment important l-a jucat în această zonă şi răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan.

Despre participarea directă a ţăranilor din Grădişte la răscoală, ne stau mărturie şi alte documente. D. Prodan ne indică, pe o „hartă a răscoalei”, faptul că satele Grădişte şi Zeicani erau ultimele spre Banat cuprinse de aria răzmeriţei. Acelaşi autor sublinia că valea Streiului a fost cuprinsă de răscoală la 7 noiembrie 1784, de aici, răscoala s-a întins spre Zeicani54.

Sistarea conscripţiei militare a adus adânci nemulţumiri în rândul ţăranilor din această parte a Ţării Haţegului. La 21 Septembrie 1784, regalistul Andrei Zejk dă relaţii asupra reacţiei ţăranilor din mai multe sate cu privire la publicarea sistării conscripţiei militare. Cei din Clopotiva i-au convocat pe oamenii din satele Grădişte, Breazova şi Hobiţa, considerând conscripţia ca o emanaţie imperială, motiv pentru care au refuzat să ia la cunoştinţă conţinutul publicaţiei55.

Ţăranii răsculaţi au ocupat moşiile nobililor, şi-au împărţit între ei vitele şi alte bunuri. În Grădişte sunt păgubiţi trei membri ai familiei Tornya şi preotul unit Popa Zaharia, care a fost păgubit cu 51, 32 şi 1/2 florini, o sumă relativ mică faţă de alte sate56.

Dintr-o relatare a vicecomitele Valentin Szilivási, de la 29 noiembrie din Haţeg, rezultă faptul că ţăranii din satele Râu de Mori, Ostrov, Valea Dâlji, Sibişel, Ohaba, Grădişte şi Păucineşti refuză să restituie lucrurile şi vitele luate de la nobili. Acest refuz, după cum rezultă din mărturiile juzilor nobiliari, se baza pe neîncrederea românilor în sistarea conscripţiei militare, ce o puneau pe seama unor scorneli ale maghiarilor. Se considera drept necesară o intervenţie militară sub conducerea vicecolonelului Karp, a cărui autoritate ar fi putut da şi credibilitate publicaţiilor de sistare. În caz contrar, exista temerea unei răzmeriţe a satelor care încă nu se răsculaseră57.

În decembrie 1784, ţăranii încă mai trăiau cu nădejdea că vor primi arme (vor fi conscrişi militar) şi se adresau pentru aceasta vicecolonelului Karp. Când lucrurile păreau a se linişti, ţăranilor le-a crescut îndrăzneala şi satele se duc cu grămada la Haţeg. „După cum se aude”, scria asesorul Sigismund Nagy, în 2 ianuarie, vicecomitelui Hunedoarei,

51 Rusu 1997, p. 331. 52 Densuşianu 1976, p. 98. 53 Vânătoru 1984-1985, p. 243. 54 Prodan 1979, I, pp. 323-326. 55 Ibidem, p. 269. 56 Prodan 1979, I, 327; II, p. 540. 57 Prodan 1979, II, pp. 203-204.

177

„trimişii satelor Grădişte, Păucineşti şi Hobiţa s-au dus la Deva la generalul Papilla. Un răspuns favorabil de la acesta ar duce la o nouă răscoală”58.

Un alt document arată că „Gheorghe Mara vicejude al cercului Haţeg şi Gabriel Tornya, comisar procesual, atestă că nobilului Brazovoi Sigismund din Breazova i-au fost distruse casele şi alte bunuri în timpul răscoalei lui Horea. Satele Breazova şi Grădişte s-au angajat să-l despăgubească dar nu au plătit nimic”59.

Comisia de investigare numită pentru a descoperi cauzele răscoalei, va primi numeroase plângeri din partea ţăranilor în legătură abuzurile săvârşite după încheierea răscoalei şi, în ciuda restituirilor, nobilii nu pot fi mulţumiţi. Plângeri au întocmit şi satele Hobiţa, Păucineşti, Grădişte şi Ostrov60.

În anul 1785, se pare că în satele haţegane încă se punea problema unei ridicări a maselor ţărăneşti. Din această cauză, autorităţile au ordonat ca, în Ţara Haţegului, să se ia măsuri speciale de pază, pentru că „plebea valahă” este foarte agitată61.

În ansamblul acestor măsuri, dar şi de prevenire a izbucnirii unei noi răscoale, se întocmesc planuri de apărare a Ţării Haţegului dinspre Ţara Românească, răspunzând, probabil, ordinului Împăratului din 3 februarie 1785. Un asemenea plan, intitulat „Rânduială de cum poate fi împiedicată sau combătută, prin înţelegere între autoritatea civilă şi miliţia de graniţă, hoţia care se poate isca în vara viitoare în ţinutul Haţegului”, prevedea ca „un stegar cu 18 oameni va sta de pază în satul Grădişte de unde va patrula pe marginea Banatului, în dreapta până la Băuţar, în stânga pe hotarele satelor Clopotiva şi Râu de Mori”. Şi civililor li se stabileau măsuri de supraveghere şi pază în sate, să dea alarma în caz de probleme, să colaboreze în cazul urmăririlor de persoane şi să comunice cu unităţile militare62.

Studiind statistica făcută imediat după răscoală şi anume după 1786, se poate trage concluzia că Sarmizegetusa se găsea într-un progres continuu pe toate laturile vieţii. Populaţia a crescut destul de mult şi tot simţitor a crescut şi numărul nobililor. Datele cuprinse în statistica amintită sunt următoarele63:

Case 71 Familii 76 Populaţie 520 Absenţi din localitate 7 Populaţie de fapt 513 Bărbaţi 273 (căsătoriţi 111, 162 necăsătoriţi) Femei 247 Preoţi 1 Jeleri 79 Nobili 12

„Până la 4 februarie 1787 au fost încasate impozite pe anul fiscal 1786-1787 în

valoare de 50 florini renani, 30 creiţari, de la locuitorii satului Grădişte”64.

58 Ibidem, p. 428. 59 Prefectura jud. Hunedoara dos. 32/ 1784 f. 10. 60 Prodan 1979, II, p. 271. 61 Cerghedean 1972, pp. 106-107. 62 Prodan 1979, II, p. 376. 63 Doc. Arhivele Statului Deva, Statistica 1787. 64 Arhivele Statului Deva, Prefectura jud. Hunedoara, dos. 6/ 1787, fond 7.

178

Bibliografie Alicu 1994 = D. Alicu, Opaiţele romane. Die römischen Lampen. Ulpia Traiana

Sarmizegetusa, Bucureşti, 1994 Alicu 1997 = D. Alicu, Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Amfiteatrul 1, Cluj Napoca,1997 AMN = Acta Musei Napocensis, Cluj-Napoca, vol. I, 1964 Băeştean 2010 = G. Băeştean, Canale târzii la Sarmizegetusa, articol în curs de

apariţie CCA = Cronica Cercetărilor Arheologice din România, Bucureşti Cerghedean 1972 = M. Cerghedean, Contribuţii privind frământările sociale din

comitatul Hunedoara după răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan (1784-1790), în „Sargetia” 9, 1972

Dacia = Dacia. Recherches et découvertes archéologiques en Roumanie, Bucureşti, 1 (1924) – 12 (1948); N.S., „Revue d`archéologie et d`histoire ancienne”, Bucureşti, 1 (1957) şi urm.

Daicoviciu 1933 = C. Daicoviciu, Fouilles de Sarmizegetusa. Deuxieme compterendu (1925-1928), în „Dacia” 3-4, 1933

Daicoviciu 1966 = C. şi H. Daicoviciu, Ulpia Traiana (Sarmizegetusa romană), Bucureşti, 1966

Daicoviciu et alii 1979 = H. Daicoviciu, D. Alicu, I. Piso, C. Pop, Principalele rezultate ale săpăturilor din 1975-1977 la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, în „Sargetia” 14, 1979

Daicoviciu, Alicu 1981 = H. Daicoviciu, D. Alicu, Edificii de cult la Ulpia Traiana Sarmizegetusa (I), în „AMN”18, 1981

Daicoviciu 1981 = H. Daicoviciu, Un fragment céramique à chrisme de Ulpia traiana Sarmizegetusa, în „Revue Roumaine d’Histoire”4, Bucureşti, 1981

Daicoviciu et alii 1983 = H. Daicoviciu, D. Alicu, I. Piso, C. Pop, A. Soroceanu, C. Ilieş, Săpăturile din 1980 de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, în „MCA” 15, Bucureşti, 1983

Densuşianu 1976 = N. Densuşianu, Revoluţiunea lui Horea în Transilvania şi în Ungaria 1784-1785, Bucureşti, 1976

Diaconescu 1995 = Al. Diaconescu, Lămpi romane târzii şi paleobizantine din fosta provincie Dacia, în „EN”5, 1995

Diaconescu 2004 = Al. Diaconescu, The towns of Roman Dacia: an Overview of recent archaeological research, în I. P. Haynes, W. S. Hanson (ed.) „Roman Dacia. The making of a provincial Society”, Portsmouth, Rhode Island, 2004

Diaconescu, Bota, Voişian 2006 = Al. Diaconescu, E. Bota, V. Voişian, Ceramica de tradiţie provincial romană în sec. V-VI pe teritoriul Daciei. Grupul Sarmizegetusa- Napoca, în C. Gaiu, C. Gazdac (ed.) „Fontes historiae. Studia in honorem Demetrii Protase”, Bistriţa-Cluj-Napoca, 2006

Horedt 1956 = K. Horedt, Ţinutul hunedorean în secolul IV - XII. Contribuţii la cunoaşterea regiunii Hunedoara, Deva, 1956

EN = Ephemeris Napocensis, Institutul de Arheologie Cluj-Napoca Izvoare 1989 = Izvoare privind evul mediu românesc. Ţara Haţegului în secolul al

XV-lea. Vol. I (1402-1473), Cluj-Napoca, 1989 Jivan 1971 = I. Jivan, Mişcările ţărăneşti de pe domeniul Râu de Mori (Ţara

Haţegului) în secolele XV-XVI în „Sargetia” 8, 1971 Mateş 1971 = Şt. Mateş, Emigrări româneşti din Transilvania în secolul XII-XX,

Bucureşti, 1971 MCA = Materiale şi cercetări arheologice, Bucureşti Pascu 1986 = Şt. Pascu, Voievodatul Transilvaniei, Cluj, vol. III, 1986 Pop 1984-1985 = I. A. Pop, Din documentele Arhivelor Naţionale Slovace de la

Bratislava despre Ţara Haţegului la începutul secolului al XVI-lea, în „Sargetia” 18-19, 1984

Popa 1977 = R. Popa, Ulpia Traiana Sarmizegetusa – Brtionia în „Magazin istoric” 8, 1977

179

Popa et alii 1979 = R. Popa, Şt. Matei, V. Eskenasy, I. Chicideanu, I. Iuga, Şantierul Arheologic Sarmizegetusa, (Judeţul Hunedoara) (Epoca post-romană). Raport privind rezultatele cercetărilor campaniei 1978, în „MCA” 13, Oradea, 1979

Popa 1988 = R. Popa, La începuturile evului mediu românesc. Ţara Haţegului, Bucureşti, 1988

Prodan 1979, I-II = D. Prodan, Răscoala lui Horea, vol. I-II, Bucureşti, 1979 Rusu 1984-1985 = A. A. Rusu, Dovezi pentru continuitatea adunărilor româneşti din

Ţara Haţegului după mijlocul sec. XV-lea, în „Sargetia” 18-19, 1984-1985

Rusu 1987-1989 = A. A. Rusu, Miscellanea Hatzegiana (Informaţii şi reinterpretări privitoare la istoria Ţării Haţegului în evul mediu), în „AMN” 24-25, 1987-1989

Rusu 1993 = A. A. Rusu, Un proces de moştenire din anul 1429, pentru stăpâniri la Grădişte (Sarmizegetusa) şi implicaţiile lui în Hunedoara şi Zarand, în „Ziridava” 18, 1993

Rusu 1997 = A. A. Rusu, Ctitori şi biserici din Ţara Haţegului până la 1700, Satu Mare, 1997

Rusu 1999 = A. A. Rusu, Ioan de Hunedoara şi românii din vremea lui, Cluj Napoca, 1999

Sargetia = Sargetia. Acta Musei Regionalis Devensis, Deva Suciu 1968 = C. Suciu, Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania,

Bucureşti, vol. II, 1968 Vânătoru 1984 = 1985- E. M. Vânătoru, O descriere a comitatului Hunedoara la 1773

în „Sargetia” 18-19, 1984-1985 Winkler 1974-1975 = I. Winkler, Descoperiri monetare în Ulpia Traiana Sarmizegetusa, în

„Sargetia” 11-12, 1974-1975 Ziridava = Ziridava, Arad

SARMIZEGETUSA, ALLA FINE DELL'ANTICHITÀ AL MEDIOEVO (I) (Riassunto)

Tarda antichità. Quando la città parla Sarmizegetusa solito pensiero ci porta a una città della

provincia romana a nord del Danubio. In quasi 2.000 anni fa questi luoghi erano conosciuti picco sviluppo politico, economico o culturale. Dopo aver lasciato la provincia da parte dell'esercito romano e l'amministrazione, la grande città continuerà ad essere vissuta, anche in condizioni di gran lunga inferiore. In epoca medievale, e nei secoli successivi, non ci sarà mai raggiungere la ricchezza e lo splendore Sarmizegetusa dell'antichità, che non significa un abbandono totale di siti.

La gente continuerà a vivere e di vivere tra le rovine che fornirà i materiali e la costruzione riparo. Purtroppo, come il resto della nostra storia, informazioni per il periodo dal VIII-XIII secolo quasi completamente scomparsi. Solo ulteriori scoperte archeologiche ci può portare, alla fine, i nuovi dati da questo punto di vista.

181

PIESE DE ORFEVRĂRIE DECORATE CU CERCULEŢE DE SÂRME SIMPLE ŞI FILIGRANATE ALĂTURATE, DIN

SPAŢIUL BALCANIC (SECOLELE IX-XIV)

Silviu OŢA Muzeul Naţional de Istorie al României Bucureşti

În cele ce urmează doresc să analizez un model decorativ surprins pe piese de orfevrărie din sud-estul Europei. Este vorba de cerculeţe executate din sârmă simplă sau filigranată, de argint, aur sau bronz. În ceea ce priveşte podoabele, voi avea în vedere acele exemplare, unde decorul în discuţie este realizat alăturat. În afara intervalului cronologic al secolelor IX-XIV, el a avut o lungă durată de utilizare, fiind întâlnit chiar şi în veacurile XVI-XVII-lea (Oraşul de Floci1, Prilep-Biserica Sf. Nikola2, Gelu3, Oneşti4, Musait5, Bălţata6 şi Tomaševac7). În acest moment, a vorbi despre un stadiu al cercetării decorului în discuţie, este mult spus. Practic, în afara unui studiu, şi acela aflat încă sub tipar8, nu există o analiză a sa pe tipurile de podoabe pe care apare. De regulă, arheologii care au descoperit astfel de piese s-au rezumat strict la a oferi analogii podoabelor găsite.

Tipul descoperirilor Necropole. În cimitire, piese cu acest decor sunt specifice în special secolelor IX-

XII, eventual începutul secolului al XIII-lea. Este vorba în special de cerceii în formă de semilună (Vatin, Miševslo şi Ablanica) şi cei cu pandantiv biconic (Humska Čuka, Brestovik, Mirijevo, Trnjane, Petrovcsics, Şopotu Vechi-Mârvilă, Diadovo), ori cruciuliţa de la Szentes-Nagytőke (Pl. 6/1). Lor li se adaugă şi alte tipuri de cercei, precum cei cu pandantiv tip măciucă şi alţii doi sferici introduşi pe verigă (Ciumbrud; Pl. 1/1-2) şi cei cu doi pandantivi tronconici, cu partea inferioară semisferică, iar între ei o altă sferă decorată tot cu cerculeţe de sârmă (Čezava).

Tot din necropole provin şi cerceii cu două monturi sferice pe verigă (Kaliakra; Cuptoare-Sfogea; Pl. 2/1-2), cei din aur în lunulari de la Kratovo (Pl. 3/1), ori cei de tip Tokaj (Craiova-Făcăi; Pl. 2/4-5).

Tezaurele sunt datate în general în cursul secolelor XIII-XIV (Mihailovgrad, Gogoşu, Nikopole, Olteni, Şotânga, Jidosiţa, Covei, Prilep-Markovi Kuli) şi chiar începutul celui de-al XV-lea. De regulă, podoabele găsite în ele au fost luxoase.

Descoperiri de tip neprecizat sunt în număr destul de mare, iar din punct de vedere stilistic tipologic aparţin în special secolului al XII-lea, dar şi celui de-al XIV-lea.

Tipurile de piese pe care apare decorul sunt diverse, începând de la cercei, diademe şi aplici. Varietatea destul de mare de podoabe pe care este întâlnită, vine să sugereze popularitatea sa pe un segment cronologic foarte lung.

1 Păunescu et alii 2006, p. 129, fig. 9/9. 2 Maneva 1992, p. 207, Pl. 28/65/8 a. 3 Ţeicu 2009, p. 99, 113, Pl. 49, sus. 4 Butnariu 1994, p. 21, 22, Pl. XIX/2. 5 Ibidem, p. 28, 29, Pl. XXIV/1-8, XXV/2-3, XXVI/2-5, XXVII/4, XIX/6. 6 Ibidem, p. 35, Pl. XXX/11-14. 7 Ţeicu 2009, p. 99-100, 111, Pl. 47, dreapta jos. 8 S. Oţa, Câteva observaţi privind un cercel cu pandantiv biconic descoperit în necropola de la Şopotul

Vechi-Mârvilă (secolul al XII-lea), studiu sub tipar la revista „Corviniana”.

182

Un alt aspect care trebuie precizat este în legătură cu originea lui. Aceasta se poate discuta în special pentru faza incipientă a utilizării sale. Faptul că a fost descoperit pe exemplare din aur provenite din Imperiul Bizantin, ar putea fi un indiciu în acest sens. Având în vedere că în paralel a fost observat şi la piese mai simple de bronz sau argint, sugerează că avem de-a face cu replici ale unor podoabe din Imperiu, care au devenit populare în diverse regiuni ale Balcanilor în acea vreme.

I. Cercei. Motivul este înregistrat pe diverse tipuri. Spectrul cronologic, precum şi

aria de răspândire a pieselor este destul de largă, începând din spaţiul actual al Bulgariei, Serbia şi România.

Din punct de vedere al tipurilor de cercei, aceştia se pot împărţi în următoarele tipuri:

I.1. Cercei lunulari (Miševsko9; Pl. 1/5, Ablanica10; Pl. 1/4, Vatin11; Pl. 1/3). În cadrul acestora, diferenţiem două variante.

I.1.1. Prima este cea a pieselor decorate cu pandantivi fixaţi în partea inferioară (Miševsko, Ablanica). În cazul exemplarelor de la Miševsko, aceştia au fost decoraţi şi cu lănţişoare.

I.1.2. Cea de-a doua este cea a cerceilor decoraţi în partea curbată cu triunghiuri din granule de aur şi cerculeţe (Vatin). Executaţi într-o multitudine de variante şi subvariante, în teritoriul bulgar sunt considerate podoabe specifice secolele X-XI12. În Ungaria au mai fost descoperite piese de aur la Kecel. Cercei asemănători, dar mult inferiori calitativ, au fost descoperiţi şi la Keszthely13. Aceştia sunt de tradiţie bizantină, dar la nordul Dunării şi în Ungaria au fost dataţi în a doua jumătate a secolullui al X-lea14. În Peninsula Balcanică, podoabe asemănătoare au fost găsite şi la Corint15, Ljubenovo şi Mineralni Bani16. O altă piesă se află la Muzeul din Siracusa (Sicilia)17.

Pe baza analogiilor, s-a considerat că aparţin secolelor IX-X, iar cele I.1.2., după mijlocul secolului al X-lea. La aceasta se adaugă şi datarea generală a necropolelor pentru primul caz.

Cerceii tip lunulă, deşi au fost descoperiţi pe spaţii destul de largi, numărul lor este destul de redus. Trecând peste decorul în discuţie, cerceii (Vatin) se observă că au avut o largă răspândire în special în spaţiul balcanic. Piesele din aur şi unele exemplare de argint provin foarte probabil din ateliere imperiale bizantine. În paralel au circulat şi copii ale lor, executate în special din bronz.

I.2. Cercei cu pandantiv tip măciucă şi două monturi laterale decoraţi cu cerculeţe de sârmă (Ciumbrud-Podireu 18) sunt relativ rari. Practic, în spaţiul nord-dunărean perechea amintită este singulară din punct de vedere al combinaţiei tip de cercel/decor19. Nici aceştia nu au făcut obiectul tezaurizării. Sunt exemplare timpurii datate în veacul al X-lea. Faptul

9 Văžarova 1971, p. 9, Obr. 8. 10 Văžarova, Čačeva 1968, p. 28, fig. 1. 11 Bálint 1991, p. 261; F.É.K. 1962, p. 82; Kovács 1991, p. 422, 413, fig. 2/5-6; Oţa 2007 b, p. 23, Oţa 2008,

p. 89, 297, Pl. 3/2, Pl. 121/1-2. 12 Gatev 1977, p. 33, 34, fig. 3/VI-1, 35. 13 Hampel 1894, Pl. CXVI/15. 14 Bálint 1991, p. 111, fig. 30; Mesterházy 1990, pp. 92-93, fig. 4/1-2 15 Davidson 1952, p. 253, fig. 56, p. 254, Pl. 108, piesa 2036. 16 Gatev 1977, p. 33, 34 (VI-1, 2), p. 35 (tabelul). 17 Ćorović-Ljubunković 1951, p. 50, sl. 14/1. 18 Teodor 1981, p. 69, 109, fig. 17/1-2. 19 Pentru mai multe amănunte privind repartiţia teritorială şi tipologia acestor cercei, vezi Grigorov 1999.

183

că au fost executaţi din bronz, indică mai degrabă o podoabă confecţionată într-un atelier comun, şi reprezintă, probabil, o copie a unor exemplare bizantine din argint sau din aur20. Îngroşarea jumătăţii inferioare a verigii comparativ cu cea superioară, indică o dată în plus faptul că foarte probabil este o piesă balcanică.

I.3. Cercei cu două pandantive tronconice alungite, iar partea inferioară semisferică, unite între ele, spre bază de o sferă (Čezava)21. Piesele au fost datate spre sfârşitul secolului al X-lea şi începutul celui următor. Şi în acest caz, decorul, locul de descoperire (la sudul Dunării) şi modul de execuţie sugerează din nou că este vorba de o piesă balcanică.

I.4. Cercei cu două monturi sferice pe verigă (Cuptoare-Sfogea22, Kaliakra23) au fost încadraţi cronologic pe baza datării generale a cimitirelor în care au fost descoperiţi, în cursul secolelor XIII-XIV. Momentan, nu au apărut în asociere cu monede sau în situaţii stratigrafice relevante care să nuanţeze datarea. Până în acest stadiu al cercetării, toate exemplarele provin doar din necropole, ceea ce ar putea sugera pe de o parte valoarea lor relativ scăzută, dar şi utilizarea lor pe un segment cronologic în care tezaurizarea a fost rară. Momentan, sunt destul de rar întâlniţi în întregul spaţiu balcanic şi provin din regiuni foarte îndepărtate unele de altele.

I.5. Cercei cu pandantiv biconic (Humska Čuka24, Brestovik25, Mirijevo26, Trnjane27; Pl. 2/3, Petrovcsics28, Şopotu Vechi-Mârvilă29, Jesika Pešak30, Rgotina31, Dubravica32, Vinča33), exceptând cazurile în care nu li se precizează contextul descoperirii, au fost găsiţi doar în necropole. Fiind confecţionaţi de regulă din argint sau bronz, nu reprezentau o valoare deosebită. Tehnicile de confecţionare sunt similare cu a celorlalte piese decorate cu cerculeţe de sârme. Având în vedere aria de răspândire şi cronologia, ei pot fi atribuiţi celei de-a doua jumătăţi a secolului al XII-lea.

I.6. Cercei tip Tokaj (Craiova-Făcăi34), având în vedere veriga, pot fi atribuiţi veacului al XIII-lea, până cel mult până spre finalul intervalului amintit. De atunci, la acest tip, s-a trecut la executarea verigii din sârmă torsionată, decorată sau nu cu o alta mai 20 Iambor 2002, p. 29/Nr. cat. 19. 21 Radičević 2007 (2009), pp. 356-357, sl. 6/1; Minić 2001, pp. 343-344, 346. 22 Oţa 2005, pp. 194-195, 215, fig. 1, rândul trei, dreapta. În acest studiu, la descrierea sferelor este o

precizare eronată, datorată unei descrieri defectuoase din raportul de săpătură iniţial semnat de către I. Uzum în anul 1987. Trebuie recorectat, anume că monturile nu sunt perforate, iar decorul este executat din cerculeţe de sârmă lipite pe pandantivi; Uzum 1987, p. 297, fig. 4/b, pp. 298-299.

23 Bobčeva 1978, p. 170, Tabl. X/M. 158/1. 24 Garašanin 1950, p. 27; Marjanović-Vujović 1984, p. 83 (O piesă este în Narodnog Muzeja u Beogradu,

inv. br. 2951); Oţa 2008, p. 94. 25 Ćorović-Ljubinković 1956, p. 135, fig. 4 (rândul doi, în mijloc); Marjanović-Vujović 1984, p. 83; Oţa

2008, p. 94; Ţeicu 2003, p. 37. 26 Todorović, Birtašević 1955, p. 40 (inv. br. 1370), sl. 17, p. 41; Marjanović-Vujović 1984, p. 83, Oţa 2008,

p. 94; Ţeicu 2003, p. 37. 27 Marjanović-Vujović 1984, p. 20, 41, 56, sl. 132, p. 57, 58, 58, sl. 140 sl. 24, p. 83, Tab. VI/Grob 79, Tab.

XIX/Grob 274/1, Tab. XXVII/Grob 349/2, Tab. XXXIX/Grob 357/2; Oţa 2008, p. 94; Ţeicu 2003, p. 37. 28 Stanojev 1989, p. 97; Jovanović 1977, p. 155. 29 Oţa 2005, p. 192, 215, fig. 1, rândul trei, stânga; Oţa 2007 c, p. 376, 406, Pl. 11/13; Oţa 2008, p. 94, 288,

289, 290, Pl. 105/2-3, 5-6, Pl. 106/4, 10-13; Ţeicu 1991, p. 308, 309; Ţeicu 1993, p. 241, 244, 267, fig. 10/1; Ţeicu 1998, p. 136, 162, fig. 44/1; Ţeicu 2003, p. 27, 37, 54, fig. 13 a, p. 56, fig. 15/14-16, p. 59, fig. 18 (dreapta, jos).

30 Marjanović-Vujović 1984, p. 83 (Narodnog Muzeja u Beogradu, inv. br. 2959). 31 Ibidem, p. 83 (piesă sau piese aflată în Narodnog Muzeja u Zaječar). 32 Ibidem, p. 83 (Narodnog Muzeja u Beogradu, br.139). 33 Ibidem, p. 83 (piesă aflată în Narodnog Muzeja u Beogradu, inv. br. 1697 şi 1698); Oţa 2008, p. 94; Ţeicu

2003, p. 37. 34 Dumitriu 2001, p. 118, Taf. 49/2-3.

184

subţire, din filigran. Decorul pandantivului în zona centrală cu cerculeţe de sârmă alăturate, constituie o raritate.

I.7. Cercei cu pandantiv semilunar - 2 (Prilep-Varoš-Markovi Kuli35; Pl. 3/8, Şotânga36; Pl. 3/4-5, Orizari37; Pl. 3/2, 6-7, Kratovo38; Pl. 3/1) sunt cunoscuţi şi ei într-o multitudine de variante şi subvariante pe spaţii largi din sud-estul Europei. Pieselor din localităţile amintite li se adaugă o altă pereche de cerci legaţi între ei cu lănţişoare şi o clemă (Pl. 9)39, proveniţi tot din Macedonia. Pentru exemplarul din prima localitate menţionată cerculeţele de sârmă formează şi motive florale, în acest caz fiind un decor aparte. El a început să fie folosit la astfel de piese doar în cursul secolului al XIV-lea. Pe baza contextului şi a tipologiei, cerceii au fost dataţi în cursul secolului al XIV-lea în Macedonia. Piesele din România pot fi datate similar. Deşi executaţi inclusiv din aur, nu au făcut obiectul tezaurizării. Originea lor este de căutat în exemplarele bizantine timpurii. Decorul cu cerculeţe a început să fie aplicat pe astfel de podoabe însă relativ târziu, cum indică şi cronologia absolută şi cea relativă.

II. Diademe. În cazul lor putem vorbi de piese complexe compuse din mai multe

elemente, anume plăcuţe, cercei şi lănţişoare cu pandantivi. Aceştia din urmă erau ataşaţi pe plăcuţe sau la cercei montaţi la plăcuţe.

II.1. Cercei de tâmplă cu montură triunghiulară pe verigă şi lănţişoare cu pandantivi (Gogoşu40; Pl. 4/1-1a) proveniţi, probabil, de la o diademă. În cazul menţionat, avem de-a face cu două zone cu astfel de decor. Prima dintre ele este câmpul triunghiular al plăcuţei. În jurul unui caboşon central, de formă pătrată, şi un cadru de sârmă filigranată, au fost lipite cerculeţe de sârmă filigranată. Al doilea element al cercelului îl constituie un pan-dantiv lunular. În interiorul unui alt cadru, executat similar cu cel al plăcuţei triunghiulare sunt trei cerculeţe de sârmă. Decorul a fost executat pe ambele feţe ale pandantivului.

II.2. Pandantiv cu lănţişoare, decorate la capete cu alţi pandantivi (Gogoşu41; Pl. 4/2). Acesta a făcut parte din o piesă mai mare, care actual nu se mai păstrează. Întreaga suprafaţă a sa (n. n. pandantivului) este decorată cu mici cadre de sârmă filigranată, atât pe orizontală cât şi pe verticală, ornamentate cu cerculeţe de sârmă.

II.3. Pandantivi în formă de semilună, care fac parte din diademe au fost observaţi la piesele descoperite la Nikopole42 şi Jidosiţa43 (Pl. 5/2, 2a). La ambele diademe, cu cerculeţe au fost decoraţi doar pandantivii în formă de semilună. Ei au bune analogii la exemplarul de la Gogoşu (II.1.).

II.4. Pandantivi triunghiulari ai diademei de la Olteni44 (Pl.5/1). Pe margine, aceştia au o sârmă filigranată. Câmpul plăcuţei este decorat cu cerculeţe de sârmă alăturate.

Cronologia lor, realizată pe baza caracteristicilor tipologice, dar şi a monedelor găsite în asociere, indică o datare în cursul secolului al XIV-lea, în a doua jumătate, eventual începutul secolului al XV-lea45.

35 Maneva 1992, p. 194, Pl. 27/58/44 b. 36 Dumitriu 2001, p. 49/7-8. 37 Maneva 1992, Pl. 25/24/22, a, b, Pl. 27/24/21, a, b. 38 Ibidem, Pl. 25/25/1 a. Tot din Macedonia mai este un exemplar dintr-o localitate necunoscută (idem, p.

240, Pl. 38/M/2b; Pl. 3/3). 39 Ibidem, p. 240, Pl. 38/M/3a, b. 40 Dumitriu 2001, Taf. 33/2. 41 Ibidem, Taf. 33/1, 1 a. 42 Minić 1996, p. 172, fig. 4, p. 175. 43 Dumitriu 2001, p. 128, Taf. 95/10, 10 a-b. 44 Ibidem p. 130, Taf. 41/1-5.

185

III.Cruciuliţe Momentan, la nordul Dunării este cunoscut un exemplar din cupru, provenit de la

Szentes-Nagytőke46. Braţele cruciuliţei, spre capete şi în zona centrală, au câte un cadru de sârmă filigranată în interiorul cărora existau, probabil, pietre sau sticlă colorată. De asemenea, pe fiecare braţ este câte un alt cerculeţ de dimensiuni mai mici. Spaţiul rămas liber a fost decorat integral cu mici cerculeţe de sârmă filigranată, alăturate. În acest caz vorbim de un decor secundar. O cruciuliţă relativ asemănătoare a fost descoperită la Djadovo47. Şi ea este decorată aproximativ la fel, cu patru cercuri, câte unul pe fiecare braţ şi un al cincilea în partea centrală. O parte a spaţiului liber a fost la rândul său umplut cu mici cerculeţe de sârmă. Tot din Bulgaria provine o altă piesă care se află la Muzeul din Sofia48, fiind datată în prima decadă a secolului al XI-lea.

Cronologia relativă plasează aceste piese în cursul secolului al XI-lea. IV. Brăţări cu şarnieră au fost descoperite la Prilep-Varoš-Markovi Kuli (Pl. 7/1-5),

într-un depozit49. Piesele aparţin secolului al XIV-lea. Patru exemplare au un cadru pe margine executat din sârmă filigranată şi cerculeţe de sârme alăturate (Pl. 7/1-4).

V. Cordoane sau centuri (Gogoşu50; Pl. 8/1, Drobeta Turnu Severin-Colecţia Istrati-

Capşa51; Pl. 6/3). Decorate în tehnica granulaţiei şi filigranului, au şi caboşoane pentru pietre sau sticlă colorată. Decorul cu cerculeţe formează de regulă un cadru în jurul monturilor de pietre (Gogoşu). Pe piesa de la Gogoşu, este utilizat şi ca decor auxiliar de umplere a unui spaţiu liber. În cazul celei de la Drobeta, avem un cadru din cerculeţe, apoi, în planul plăcuţei sunt cercuri dispuse concentric din sârmă filigranată. În ultimul, cel din interior este un altul din cerculeţe de sârmă care înconjoară un caboşon circular, motivul sugerând o floare.

VI. Aplici (Mihailovgrad; Pl. 8/2)52 executate din argint aurit şi decorate în tehnica

granulaţiei şi filigranului. Sunt de formă circulară, flancate în două părţi de câte patru protuberanţe din foiţă de argint dispuse în triunghi. Partea rotundă are un cadru confecţionat din sârmă filigranată şi cerculeţe alăturate. Urmează în ordine, un cerc din granule, iar apoi o protuberanţă mai mare în vârful căreia a fost montată o granulă.

VII. Broşă (Covei; Pl. 6/2)53 de formă circulară. Pe spate au fost lipite trei tuburi

decorate în partea superioară în tehnica filigranului şi a granulaţiei. Pe margine este un cadru, iar în interiorul său patru caboşoane de formă pătrată dispuse în cruce. Întreaga suprafaţă este decorată cu cerculeţe de sârmă.

Discuţii asupra decorului. Utilizarea cerculeţelor de sârmă filigranată sau nu, constituie doar un ornament al cerceilor. Practic, nu există o parte a unei piese, indiferent care, să fie decorată exclusiv cu cerculeţe de sârmă. 45 Oţa 2007 a, p. 149. 46 Bálint 1991, p. 113, 114, Taf. XXXV/1, p. 115. 47 Borisov 1989, p. 275, fig. 321. 48 Dončeva-Petkova 2002, p. 104, 110, Obr. 11. 49 Maneva 1992, p. 194, T. 40/58/46, 58/47 a-b, 58/48. 50 Dumitriu 2001, p. 124, Taf. 34/3. 51 Ibidem, p. 123, Taf. 23/9a-b. 52 Aleksandrov 1984, p. 30, Obr. 1, stânga jos, p. 31, Obr. 2. 53 Dumitriu 2001, p. 117, Taf. 26/3, 3 a.

186

În cazul cerceilor, toate verigile au un pandantiv care constituie şi principalul ornament. În aceste condiţii, cerculeţele de sârme aveau un rol secundar. Pe pandantiv pot apare în asociere cu alte elemente de decor, de regulă din granule şi sârme simple sau filigranate. Ele au fost utilizate pentru umplerea unor spaţii din perimetrul monturii sau pandantivului confecţionat din foiţă metalică sau care a fost, eventual, turnat.

La pandantivii diademelor, situaţia este similară, anume cerculeţele au rol de umplere a unor spaţii libere. Alteori se concentrează, în acelaşi scop, în jurul unui caboşon central (Gogoşu). Situaţia este similară inclusiv pentru cruciuliţe şi ornamentele de căciulă sau broşe.

În cazul brăţărilor şi al aplicelor, se observă că au fost folosite pentru crearea unui cadru în care au fost lipite sau montate, după caz, celelalte elemente ornamentale. Pentru părţile metalice ale cordoanelor s-a procedat similar.

Cronologia absolută este cunoscută doar pe un număr limitat de podoabe, cele mai multe provenite din tezaure. Conform acesteia, putem plasa piesele de la Jidosiţa şi Gogoşu în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, poate chiar începutul celui de-al XV-lea. Piesa de la Nikopole, a fost găsită în asociere şi cu monede mai timpurii, din veacul al XIII-lea, dar aceasta nu este neapărat un indiciu al faptului că este mai timpurie.

Doar un cercel cu pandantiv biconic provenit din necropola de la Trnjane54 a putut fi datat cu monedă emisă în timpul lui Alexios al III-lea Anghelos (1195-1203)55.

Aria de răspândire, din punct de vedere cronologic, este diferită de la o regiune la alta. Cele mai timpurii piese provin din spaţiul actual al Bulgariei (cercei şi cruciuliţe), din partea se sud. Urmează, şi uneori sunt paralele cronologic, regiunea de nord-est a Serbiei actuale, mai precis Banatul. În acest caz putem vorbi de o pereche de cercei importaţi în teritoriul menţionat, indiferent de modalitatea de aducere a lor, aici (Vatin). Ei au fost dataţi, de regulă, în special în cursul secolului al X-lea, dar există şi exemplare puţin mai timpurii, din veacul al IX-lea. Pe alocuri, ele pot urca cronologic în secolul al XI-lea, dar astfel de datări constituie o raritate. Aceasta se datorează faptului că, până la începutul veacului al XI-lea, orfevrăria balcanică are anumite forme de piese tipice, care în secolul al XI-lea, s-au schimbat. Pe un anumit segment cronologic, ele au coexistat, însă foarte scurt timp şi doar în anumite regiuni56.

O altă piesă cu o cronologie similară sau foarte apropiată o constituie cruciuliţa de la Szentes, din sud-estul Ungariei. Tot din spaţiul nord-dunărean sunt şi cerceii de la Ciumbrud. Se poate observa însă că acestea sunt piese disparate. Interesant este însă un aspect, anume că toate provin din zone unde influenţa bulgară, apoi cea bizantină, au fost suficient de puternice.

Al doilea lot de piese (cerceii cu pandantiv biconic) se concentrează în bazinul mijlociu al Dunării, în special în partea sa de sud. Toate exemplarele sunt, din punct de vedere tipologic, identice şi nu au ajuns să fie difuzaţi decât într-o anumită arie geografică. Aceasta mai înseamnă şi faptul că cerculeţele de sârmă, pe cercei cu pandantiv biconic a fost utilizat doar pe un segment cronologic scurt, databil în a doua jumătate a secolului al XII-lea.

54 Despre cerceii de acest tip proveniţi din Peninsula Balcanică, vezi S. Oţa, Câteva observaţi privind un

cercel cu pandantiv biconic descoperit în necropola de la Şopotul Vechi-Mârvilă (secolul al XII-lea), articol sub tipar.

55 Marjanović-Vujović 1984, p. 56, sl. 132/3, p. 83, 103, Tab. XXVII/Grob 349/2, 3. 56 Pentru mai multe informaţii, vezi Oţa 2008, Radičević 2007 (2009), pp. 349-362, 2008, pp. 197-212, Gatev

1977, pp. 30-46.

187

Modelul a mai fost folosit şi pe acele exemplare cu două monturi sferice pe verigă (Kaliakra şi Cuptoare-Sfogea). Distanţa mare între cele două puncte indică, mai degrabă, produse ale unor ateliere diferite, dar care au activat din punct de vedere cronologic relativ paralel.

Din veacul al XIV-lea, au apărut tot mai multe piese şi mai diversificate, în mai multe microzone ale Balcanilor. Din o parte a lor s-a mai păstrat doar anumite părţi, altele sunt întregi sau relativ întregi. Pe o bună parte se poate observa că nu sunt podoabe identice în două puncte, ci cel mult asemănătoare. Doar tehnicile de execuţie sunt cele care le apropie, şi mai puţin motivele decorative.

Concluzii Pentru secolele X-XI piesele cu acest decor sunt dispersate (Pl. 10). Tipologia lor

este relativ limitată (cercei, cruciuliţe). Se mai poate observa că nu se găsesc exemplare absolut identice în tot arealul studiat, doar motivul este utilizat. Confecţionarea lor din metale diverse indică şi o provenienţă variată, începând, probabil, de la ateliere imperiale la mici meşteşugari locali. Este evident că avem de-a face cu o producţie menită să satis-facă nevoile diverselor categorii sociale. Utilizarea decorului, pe de altă parte, înseamnă şi o modă în rândul meşteşugarilor. Filigranul şi granulaţia folosite complementar sau principal, dar pe scară largă în ornamentarea podoabelor în discuţie, demonstrează o puternică influenţă orientală în orfevrărie.

Din secolul al XI-lea au început să apară noi tipuri de podoabe, ca de exemplu cercei cu pandantiv biconic, iar din următorul, cerceii tip Tokaj, ori cei cu două monturi sferice pe verigă. O bună parte a vechilor modele au fost, parţial, abandonate (cercei lunulari-1). Tehnicile de confecţionare şi motivele decorative au rămas în mare parte aceleaşi, dar au fost utilizate la noile modele. În ceea ce priveşte utilizarea cerculeţelor de sârmă simplă sau filigranată în decorarea podoabelor, putem vorbi chiar de o pauză între începutul secolului al XI-lea şi a doua jumătate a celui de-al XII-lea. Atunci când revine în atenţia orfevrierilor, el a fost utilizat la alte podoabe şi era răspândit numai în anumite regiuni. Este vorba, în special, de cerceii cu pandantiv biconic. Din punct de vedere al răspândirii geografice, podoabele cu astfel de decor s-au concentrat, în special, în zona Dunării Mijlocii. După încetarea producţiei cerceilor cu pandantiv biconic cu decor din cerculeţe de sârme, au apărut cei cu pandantiv sferic dublu, ornamentaţi similar, în cursul secolului al XIII-lea.

Veacul al XIV-lea aduce noi modificări. Astfel, motivul a fost utilizat pe un număr mai diversificat de piese de orfevrărie (cercei, diademe, aplici, brăţări, ornamente de căciulă). Acestea, în cele mai multe cazuri, nu mai par a fi piese de serie, ci erau, mai degrabă, confecţionate la comandă. Ceea ce sugerează însă o unitate stilistică a pieselor sunt exact micile amănunte de execuţie, sau combinaţia unor tehnici şi modele de decor. Aşa se poate explica de ce nu prea au fost descoperite două produse similare, ci doar asemănătoare tipologic şi decorativ. Faptul că cele mai multe piese încep să provină din tezaure este un argument în plus că astfel de comenzi le puteau face doar persoane suficient de bogate. Se poate, de asemenea, observa încă un aspect, anume că toate piesele au fost decorate în tehnica granulaţiei şi filigranului. Aceasta indică şi existenţa unor ateliere şi meşteri specializaţi în utilizarea tehnicilor menţionate. Componenţa tezaurelor, în anumite cazuri este elocventă pentru provenienţa pieselor. Astfel, în cazul celui descoperit în localitatea Gogoşu, patru dintre piese au fost executate cu decoruri şi tehnici

188

similare, anume trefilaţie, granulaţie, împletire, şi filigran. Celălalt lot de piese din tezaur este, în mod clar, producţia unui alt atelier, având în vedere modul de execuţie şi decorul. Situaţia este similară şi pentru piesele din tezaurele de la Covei, Jiana Mare, Mihailovgrad şi Prilep-Markovi Kuli.

Abrevieri bibliografice Bibliographical abbreviations AI „Archaeologia Iugoslavica”, Belgrad Acta Arch. Acad. Sc. Hung. „Acta Archaeologica Academiae Scientiarum Hungaricae”, Budapesta C.A. „Cercetări Arheologice”, Bucureşti F.A. „Folia Archaeologica”, Budapesta MN Muzeul Naţional, Bucureşti Rég. Tan. „Régészeti Tanulmányok”, Budapesta SCIVA „Studii şi cercetări de istorie veche şi arheologie”, Bucureşti Bibliografie Aleksandrov 1984 = G. Aleksandrov, Srednovekovno bălgarsko săkrovište ot Mihailovgrad,

în „Arheologia”, Sofia, 26, 1/1984, pp. 29-38 Bálint 1991 = Cs. Bálint, Südungarn im 10. Jahrhundert, Budapesta, 1991

Bobčeva 1978 – L. Bobčeva, Nekropole des 13.-14. Jhs. in Kaliakra, în „Izvestjia Varna”, XIV (XXIV), 1978, pp. 152-180

Borisov 1989 = B. D. Borisov, Djadovo. Vol. I. Mediaeval Settlement and Necropolis (11th-12th. Century), Tokyo, 1989

Butnariu 1994 = V. M. Butnariu, Tezaure din muzeele oraşului Chişinău. Secolele XVI-XVIII, Chişinău, 1994

Iambor 2002 = P. Iambor, 19. Cercel, în Civilizaţia medievală timpurie din Transilvania: rit şi ritual funerar în secolele IX-XI, Alba Iulia, 2002

Ćorović-Ljubinković 1951 = M. Ćorović-Ljubinković, La parure en metal chez les slaves du sud aux IX-XI ème siecles. Boucles d'oreilles à appendice en forme de grappe, în „Starinar”, Belgrad, II, 1951, pp. 21-56 Ćorović-Ljubinković 1956 – M. Ćorović-Ljubinković, La nécropole slave de Brestovik. Rapport préliminaire des fouilles en 1953-1954, în „AI”, Belgrad, II, 1956, pp. 131-137

Davidson 1952 = G. R. Davidson, Corinth. XII. The minor objects, Princeton, New Jersey, 1952

Dončeva-Petkova 2002 = Dončeva-Petkova, Breast Crosses from Medieval Bulgaria, în Spartacus, Veliko Tărnovo, II, 2002, pp. 101-112

Dumitriu 2001 = L. Dumitriu, Der Mittelalterliche Schmuck des Unteren Donaugebietes im 11.-15. Jahrhundert, Bucureşti, 2001

Fehér, Éry, Kralovánszky = G. Fehér, K. Éry, A. Kralovánszky, A közep-Duna-medence magyar honfoglalás-és kora Árpád-kori Sírleletei. Leletkataszter, în „Rég. Tan.”, Budapesta, II, 1962

Garašanin 1950 = M. Garašanin, Ka najstarijim slovenskim kulturama naš zemlja i problemu porekla izvesnih njihovih oblika, în „Starinar“, Belgrad, N.S., 1, 1950, pp. 27-37

Gatev 1977 = P. Gatev, Parures de sépultures des XIe-XIIe s., în „Arheologia”, Sofia, XIX, 1, 1977, pp. 30-46

Grigorov 1999 = Obecite v starobălgarskata kultura na sever ot Dunav, în „Arheologia”, Sofia, 1999, 41, 3-4, pp. 21-42

Hampel 1894 = J. Hampel, A régibb középkor (IV-X. század) Emleké Magyarhonban, vol. I, Budapest, 1894

189

Jovanović 1977 = V. S. Jovanović, Contribution à la chronologie des necropoles médiévales de Yougoslavie et de Bulgarie (I), în „Balcanoslavica”, Prilep, 6, 1977, pp. 141-187

Kovács 1991 = L. Kovács, Bemerkungen zur Arbeit von N. Stanojev: Nekropolen aus dem 10.-15. Jahrhundert in der Vojvodina. 712 Katalogabschnitte. Katalog 1, în „Acta Arch. Acad. Sc. Hung“, Budapesta, 43, 1991, pp. 399-424

Maneva 1992 = E. Maneva, Srednovekoven nakit od Makedonija, Skopje, 1992 Marjanović-Vujović 1984 = G. Marjanović-Vujović, Trnjane. Serbian necropolis (11th-13th

century), Beograd, 1984 Mesterházy 1990 = K. Mesterházy, Bizánci és balkáni eredetű tárgyak a 10-11. századi

magyar sírleletekben I, în „F.A.”, Budapesta, XLI, 1990, pp. 87-115 Minić 1996 = D. Minić, Nouvelle variante de boucles d'oreille medievales à trois

fraises en Serbie, în „Starinar”, Belgrad, XLVII, 1996, pp. 169-175 Minić 2001 = D. Minić, Osvrt na sredniovekovni nekropolu u Čezavi, în „Zbornik

radova Narodnog Muzeja, Belgrad”, 17-1, arheologija, 2001, pp. 341-347

Oţa 2005 = S. Oţa, Necropolele din orizontul sud-dunărean-2 de pe teritoriul Banatului (sfârşitul sec. al XI-lea – sec. al XIII-lea), în „Bibliotheca Sepremcastrensis”, XII, Relaţii interetnice în Transilvania (secolele VI-XIII), Sibiu, 2005, pp. 171-215

Oţa 2007 a = S. Oţa, Plăcuţe de diademă de pe teritoriul României (secolele XII-XV), în „SCIVA”, Bucureşti, tom 58, 1-2, 2007, pp. 117-156

Oţa 2007 b = S. Oţa, Populaţii atestate în Banat în secolele IX-XII. Surse istorice şi probleme arheologice, în „MN”, Bucureşti, 19, 2007, pp. 17-37

Oţa 2007 c = S. Oţa, Techniques d'éxecution des parures et accesoires vestimentaires découvertes dans les nécropoles de l'horozon funéraire sud-danubien-2 sur le territoire du Banat historique (fin du XIe-début du XIIIe siècles), în „Istros, Brăila”, 14, 2007, pp. 363-409

Oţa 2008 = S. Oţa, Orizonturi funerare din Banatul istoric (secolele X-XIV), Sibiu: Bibliotheca Brukenthal, 28

Oţa = S. Oţa, Câteva observaţi privind un cercel cu pandantiv biconic descoperit în necropola de la Şopotul Vechi-Mârvilă (secolul al XII-lea), studiu sub tipar la revista „Corviniana”

Păunescu et alii 2006 = A. Păunescu, D. Mihai, S. Oţa, Gh. Matei, Cercetări arheologice în vatra Oraşului de Floci (Piua Petri), comuna Giurgeni, judeţul Ialomiţa, în „C.A.”, Bucureşti, XIII, 2006, pp. 111-132

Radičević 2007 (2009) = D. Radičević, Periodizacija nekropola IX-XI veka u donjem srpskom podunavlju, în „Starinar”, Belgrad, LVII, 2007 (2009), pp. 349-362

Radičević 2008 = D. Radičević, Periodizacija poznosrednjovekovnih nekropola u donjem srpskom podunavlju, în „Starinar”, Belgrad, LVIII, 2008, pp. 197-212

Stanojev 1989 = N. Stanojev, Nekropolen aus dem 10.-15. Jahrhundert in der Vojvodina. 712 Katalogabschnitte. Katalog 1, Novi Sad, 1989

Teodor 1981 = D. Gh. Teodor, Romanitatea carpato-dunăreană şi Bizanţul în veacurile V-XI, Iaşi, 1981

Todorović, Birtašević 1955 = J. Todorović, M. Birtašević, Monuments archéologiques à Belgrade et dans ses énvirons, în „Annuaire du Musée de la Ville de Beograd”, Belgrad, II, 1955, pp. 31-42

Ţeicu 1991 = D. Ţeicu, Cercetări de arheologie în necropola medievală timpurie de la Şopotu Vechi-Mârvilă (jud. Caraş-Severin), în „Crisia”, Oradea, 21, 1991, pp. 307-310

Ţeicu 1993 = D. Ţeicu, Necropole medievale (sec. X-XIV) din sudul Banatului, în „Banatica”, Reşiţa, 12, I, 1993, pp. 229-272

Ţeicu 1998 = D. Ţeicu, Banatul montan în evul mediu, Timişoara, 1998 Ţeicu 2003 = D. Ţeicu, Necropola de la Şopotu Vechi, în „Studii istorice”, Reşiţa,

2003, pp. 23-60

190

Ţeicu 2009 = D Ţeicu, Arta minoră medievală din Banat, Timişoara, 2009 Uzum 1987 = I. Uzum, Consideraţii pe marginea cercetărilor din anii 1983-1985 în

necropola feudală timpurie de la Cuptoare (com. Cornea, jud. Caraş-Severin), în „Banatica”, Reşiţa, 9, 1987, pp. 281-315

Văžarova 1971 = Ž. Văžarova, Slavani i prabălgari (tiorko-bălgari) v svetlinata na arheologičeskite danni, în „Arheologia”, Sofia, 13, 1/1971, pp. 1-23

JEWELLERIES DECORATED WITH LITTLE CIRCLES MADE OF JOINED SIMPLE OR FILIGREE WIRES IN THE BALKANIC AREA (9TH-14TH CENTURIES)

(Abstract)

I have analyzed an ornament found on jewelleries from south-eastern Europe. This decoration consists in little circles, made of simple or filigree wire, of silver, gold or bronze. I will discuss only those jewelleries were the little circles made of simple or filigree wires are joined. Besides the time span already mentioned, this ornament was used for a long time, even in the 16th-17th centuries (Oraşul de Floci, Prilep-Church St. Nikola, Gelu, Oneşti, Musait, Bălţata and Tomaševac).

The mentioned items were found especially in cemeteries dated mainly in the 9th-12th centuries, up until the beginning of the 13th century. The jewelleries are crescent-type earrings (Vatin, Miševsko and Ablanica) and those with biconical pendant (Humska Čuka, Brestovik, Mirijevo, Trnjane, Petrovcsics, Şopotu Vechi-Mârvilă, Djadovo), or the little cross from Szentes-Nagytőke (Pl. 6/1). Other types of earrings can be added, too, such as those with bludgeon-type pendant, other two spherical earrings put on a link (Ciumbrud; Pl. 1/1-2) and those with two truncated pendants, with hemispherical lower part, and between them another sphere ornamented with little circles made of wire, too (Čezava).

The earrings with two spherical pendants on a link (Kaliakra; Cuptoare-Sfogea), the golden crescent-type earrings from Kratovo (Pl. 3/1), or Tokaj-type earrings (Craiova-Făcăi; Pl. 2/ 4-5) were found in cemeteries, too.

The treasures (Mihailovgrad, Gogoşu, Nikopole, Olteni, Şotânga, Jidosiţa, Covei, Prilep-Markovi Kuli) are dated in the 13th-14th centuries, or even at the beginning of the 15th century.

A relative great number of items comes from unknown sites. They can be dated, on stilistical and typological base, at the beginning of the 12th century, or in the 14th century.

The absolute chronology is known only for a limited number of jewelleries, most of them found in treasures (Jidosiţa, Gogoşu, Nikopole, Trnjane).

Only the earring with biconical pendant from the cemetery in Trnjane was dated with a coin issued by Alexios III Angelos (1195-1203).

The analyzed items had not a unitary area of distribution, during the 9th-14th centuries. The earliest items (earrings and little crosses) were found in the southern part of the present-day Bulgaria. The north-eastern part of the present-day Serbia follows, but sometimes the jewelleries found here are contemporary with those discovered in Bulgaria. They are dated especially in the 10th century, but earlier items, from the 9th

century, were found here, too. Here and there, the jewelleries can be dated in the 11th century, too, but such a late chronology is rare, due to the fact that the typical Balkanic jewelleries manufactured up until the beginning of the 11th century change during the 11th century. Only for a short time, and only in some regions the types of jewelleries co-existed.

Another item, with a similar or very close chronology, is the little cross from Szentes, in south-eastern Hungaria. The earrings from Ciumbrud are from the north-Danubian area, too. Strictly speaking from the point of view of ornamentation, these items are heterogenous, but an interesting detail can be observed, more precisely their origin from territories were the Byzantine, and then the Bulgarian influences were strong enough.

The second group of items (the earrings with biconical pendant) are concentrated in the middle Danubian area, especially in its southern part. This is an argument that the earrings with biconical pendants, ornamented with little circles of wire were used only for a short time, in the second half of the 12th century.

The analyzed decoration was used on those earrings with two spherical pendants on tha link, too (Kaliakra and Cuptoare-Sfogea).

Starting with the 14th century, a great number of jewelleries, with various typology, were manufactured in different micro-areas of the Balkanic Peninsula.

Lista ilustraţiilor

Pl. 1. 1-2. Ciumbrud (după Teodor 1978); 3. Vatin (după Kovács 1991); 4. Ablanica (după Văžarova, Čačeva 1968); 5. Miševsko (după Văžarova 1971). Ilustraţie fără scară.

Pl. 2. 1-2. Cuptoare-Sfogea (după Ţeicu 1998); 3. Trnjane (după Marjanović-Vujović 1984); 5. Craiova-Făcăi (după Dumitriu 2001). Ilustraţie fără scară.

Pl. 3. 1. Kratovo; 2, 6-7. Orizari; 3. Localitate necunoscută din Macedonia (după Maneva 1992); 4-5. Şotânga (după Dumitriu 2001); 8. Prilep-Markovi Kuli (după Maneva 1992).

Pl. 4. 1, 1a, 2. Gogoşu (după Dumitriu 2001). Ilustraţie fără scară.

Pl. 5. 1. Olteni; 2, 2a. Jidosiţa (după Dumitriu 2001). Ilustraţie fără scară.

Pl. 6. 1. Szentes-Nagytöke (după Bálint 1991); 2. Covei; 3. Drobeta-Turnu Severin (după Dumitriu 2001). Ilustraţie fără scară.

Pl. 7. 1-5. Prilep-Markovi Kuli (după Maneva 1992). Ilustraţie fără scară.

Pl. 8. 1. Gogoşu (după Dumitriu 2001); 2. Mihaijlovgrad (Montana) (după Aleksandrov 1989). Ilustraţie fără scară.

Pl. 9. 1. Localitate necunoscută din Macedonia (după Maneva 1992). Ilustraţie fără scară.

Pl. 10. Harta descoperirilor.

Pl. 1

. 1-2

. Ciu

mbr

ud (d

upă

Teod

or 1

978)

; 3. V

atin

(după

Kov

ács 1

991)

; 4. A

blan

ica

(după

Văž

arov

a, Č

ačev

a 19

68);

5.

Miš

evsk

o (d

upă

Văž

arov

a 19

71).

Ilust

raţie

fără

scară.

Pl. 2

. 1-2

. Cup

toar

e-Sf

ogea

(după Ţe

icu

1998

); 3.

Trn

jane

(după

Mar

jano

vić-

Vuj

ović

198

4); 5

. Cra

iova

-Făcăi

(după

Dum

itriu

200

1).

Ilus

traţie

fără

scară.

Pl. 3

. 1. K

rato

vo; 2

, 6-7

. Oriz

ari;

3. L

ocal

itate

nec

unos

cută

din

Mac

edon

ia (d

upă

Man

eva

1992

); 4-

5. Ş

otân

ga

(după

Dum

itriu

200

1); 8

. Pril

ep-M

arko

vi K

uli (

după

Man

eva

1992

).

Pl. 4

. 1, 1

a, 2

. Gog

oşu

(după

Dum

itriu

200

1). I

lust

raţie

fără

scară.

Pl. 5

. 1. O

lteni

; 2, 2

a. Ji

dosiţa

(după

Dum

itriu

200

1). I

lust

raţie

fără

scară.

Pl. 6

. 1. S

zent

es-N

agyt

öke

(după

Bál

int 1

991)

; 2. C

ovei

; 3. D

robe

ta-T

urnu

Sev

erin

(d

upă

Dum

itriu

200

1). I

lust

raţie

fără

scară.

Pl. 7

. 1-5

. Pril

ep-M

arko

vi K

uli (

după

Man

eva

1992

). Ilu

straţie

fără

scară.

Pl. 8

. 1. G

ogoş

u (d

upă

Dum

itriu

200

1); 2

. Mih

aijlo

vgra

d (M

onta

na) (

după

Ale

ksan

drov

198

9).

Ilust

raţie

fără

scară.

Pl. 9. 1. Localitate necunoscută din Macedonia (după Maneva 1992). Ilustraţie fără scară.

Pl. 1

0. H

arta

des

cope

ririlo

r.

191

ISTORIE

193

ŞCOALA MATEMATICĂ DE LA CARANSEBEŞ LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XIX-LEA.

CÂTEVA CONSIDERAŢII

Costin FENEŞAN Arhivele Naţionale Bucureşti

Prin ordinul din 19 octombrie 17911, Consiliul Aulic de Război a ordonat Coman-

dantului Regimentului 13 de graniţă româno-iliric să înfiinţeze în şapte din localităţile sediu de companie - la Biserica Albă, Berzeasca, Moldova Nouă, Bozovici, Mehadia, Slatina Timişului şi Caransebeş – câte o şcoală capitală (Hauptschule) cu limba de predare germană şi cu o durată de 3 ani. În acest fel, învăţământul primar în limba de comandă a Regimentului – deschizând şi posibilitatea continuării unor studii de nivel superior – fusese asigurat pentru o populaţie în care românii reprezentau mai bine de două treimi, iar sârbii, germanii, puţinii unguri şi alte etnii constituiau restul. Alături de aceste şcoli capitale, susţinute din fonduri graniţă, în Graniţa Militară Bănăţeană s-a înfiinţat, mai ales după 1791, un număr impresionant de aşa-zise şcoli naţionale, în care limba de predare era, după caz, română, sârbă sau germană. O statistică din anul 18032 ne dezvăluie amploarea relaţiei de învăţământ de pe teritoriul Graniţei Militare Bănăţene, sistem creat fără îndoială în spiritul viziunii iosefine de ridicare a populaţiei prin binefacerile educaţiei şcolare, în cazul special al grănicerilor adăugându-se raţiuni imediate de ordin practic. Astfel, în acel an, pe teritoriul Regimentului 12 de graniţă germano-bănăţean funcţionau 8 şcoli capitale şi 43 şcoli naţionale, în vreme ce, în Regimentul 13 de graniţă româno-iliric, activau 6 şcoli capitale şi nu mai puţin de 74 şcoli naţionale3. Această situaţie statistică poate fi înţeleasă în adevărata ei semnificaţie, dacă avem în vedere faptul că Regimentul germano – bănăţean avea 52 comune şi o comunitate militară (Panceova), iar Regimentul româno – iliric număra 113 comune şi o comunitate militară (Biserica Albă). Războaiele napoleoniene, în care regimentul de Graniţă din Banat au fost implicate activ, au avut un efect oarecum paradoxal pentru dezvoltarea învăţământului din Graniţa Militară Bănăţeană, în mod cu totul deosebit asupra aceluia în limba germană. Nevoia unui corp de subofiţeri cunoscători ai limbii de comandă din rândul românilor şi sârbilor a determinat o dezvoltare accentuată a şcolilor capitale şi exploatarea altor forme de instruire pentru cariera ostăşească. O săptămână mai târziu (11 noiembrie 1807) Consiliul Aulic de Război i-a ordonat Comandamentului General Bănăţean să ia măsurile necesare pentru punerea în practică a decretului imperial4. Vizita de inspecţie făcută în Graniţa Militară Bănăţeană de arhiducele Ludwig în vara anului 1808 5, raportul adresat de acesta Consiliului Aulic de Război în

1 Ghidiu, Bălan, 1909, p. 248. Până atunci, pe teritoriul Regimentului 13 de graniţă româno-iliric fiinţase o

singură şcoală capitală, la Biserica Albă (Bela Crkva), sediul de atunci al Comenzii Regimentului, precum şi o şcoală aşa-zisa trivială, în fapt tot o şcoală capitală, la Caransebeş.

2 Vaniček 1875, p. 270 3 Feneşan, 1970, pp. 91 – 110. 4 Ghidiu, Bălan 1909, p. 248. În mod cu totul surprinzător, două monografii, de altfel temeinice, consacrate

istoriei învăţământului din Banat – Ţârcovnicu 1970, Ţârcovnicu 1978 – nu amintesc defel Şcoala matematică de la Caransebeş, la fel ca şi Marchescu 1941.

5 Feneşan 1973, p. 387

194

calitate de director general al Graniţelor Militare din Imperiul austriac au dat, apoi, un impuls hotărâtor acestei instituţii de învăţământ secundar de la Caransebeş.

În noua şcoală, cu o durată de 3 ani, erau admişi absolvenţii cei mai merituoşi ai şcolilor capitale de pe raza Regimentului româno – iliric, fiind avuţi în vedere atât fiii de ofiţer şi subofiţer din Regiment ori fiii unor funcţionari civili, meşteşugari sau liber – profesionişti, deopotrivă cu cei mai capabili băieţi de grăniceri, care urmaseră mai întâi şcoala naţională, apoi, cea capitală, cunoscând, prin urmare, limba germană. In primul an de studii, profesorii, doi la număr, provenind din rândul ofiţerilor Regimentului, le predau ofiţerilor aritmetica, geometria teoretică şi practică. În al doilea an de studiu, acestor materii li se adăugau geometria în spaţiu, nivelarea, înregistrările, à vue şi fortificaţiile de câmp. În fine, în ultimul an de studiu, tuturor acestor materii, care erau predate în continuare, li se mai adaugă trigonometria. Continuând obiectele de studiu din şcolile capitale, elevii Şcolii matematice erau instruiţi pe mai departe şi în domeniul algebrei, gramaticei, istoriei, geografiei, desenului şi economiei rurale6. Predarea disciplinelor cu profil militar era de la sine înţeleasă: instrucţia armelor, instrucţia de geniu, regulamentele de ordine interioară, de serviciu şi de câmp7. Exerciţiile/lucrările practice în teren au reprezentat o parte consistentă a programei de învăţământ. Se mai cuvine amintit faptul, că funcţionarea Şcolii matematice de la Caransebeş a fost asigurată aproape în întregime din fondul de graniţă, dar elevii erau datori sa-şi procure materialele de scris şi pentru desen din mijloace proprii, o obligaţie care – aşa cum se va vedea – i-a silit pe mai mulţi să-şi întrerupă, cel puţin temporar, studiile.

Credem că nu este de prisos să amintim faptul, că a existat şi o tentativă de a întregi activitatea cu finalitate eminamente militară sau legată de administraţia de graniţă printr-o instituţie de învăţământ cu caracter civil. Astfel, în 1811, Ioan Radovanovici, directorul şcolilor naţionale din Graniţa Militară Bănăţeană, i-a înaintat colonelului Michael von Mihaljevits, comandantul de atunci al Regimentului româno-iliric, cererea prin care solicită permisiunea de a înfiinţa la Caransebeş, o şcoală reală. Cu toate că Radovanovici a obţinut, la 27 iulie 1811, aprobarea dorită, instituţia de învăţământ n-a putut fi deschisă din lipsa oricărei susţineri financiare8, datorate, mai mult ca sigur crizei care zguduia finanţele Imperiului, culminând cu defavorizarea monedei (aşa-numita devalvaţie).

Despre modul cum a funcţionat Şcoala de matematică de la Caransebeş9 ştim încă foarte puţin, fie datorită pierderilor suferite de arhiva Comandamentului General Bănăţean şi de cea a Regimentului de graniţă româno-iliric, fie prin faptul că nu s-au efectuat cercetări în Arhiva Militară (Kriegsarchiv) de la Viena.

În cele din urmă, recurgând la materialul de arhivă de care am dispus până în pre-zent, vom încerca să scoatem din uitare primul deceniu de activitate al acestei instituţii de învăţământ secundar din Caransebeşul grăniceresc. Vom afla astfel că, în anii 1812-1813, dascălul care a predat disciplinele matematice la şcoala caransebeşană a fost locotenentul-major Schoene (din 1814 căpitan), căruia Consiliul Aulic de Război – având în vedere un ordin în cest sens din anul 1793 – i-a aprobat un supliment lunar de 10 florini la salariu, ţinând seama de însemnătatea acestui „post ştiinţific” (wissenschaftlicher Ppostem)10. 6 Ghidiu, Bălan 1909, p. 248. 7 Groza 1983, p. 85, 86. 8 Ghidiu, Bălan 1909, p. 248. 9 Încă din 1803, o şcoală matematică întru totul identică funcţiona la Panciova, sediul Regimentului 12 de

graniţă germano-bănăţeană, cf. Fr. Vaniček, op. cit. vol. IV, p. 270. Credem că aceasta a fost înfiinţată încă în ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea.

10 Vezi corespondenţa în acest sens între Consiliul Aulic de Război, Comandantului General Bănăţean şi Comanda Regimentului 13 de graniţă româno-iliric păstrat la Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale

195

Aşa cum am amintit, criza financiară care a afectat Imperiul austriac datorită războaielor napoleoniene n-a ocolit nici Graniţa Militară Bănăţeană şi, eo ipso, Şcoala matematică de la Caransebeş. În vara anului 1812, ca urmare a sesizării primite de la Comanda Regimentului de graniţă româno-iliric, Comandamentul General Bănăţean a rugat Consiliul Aulic de Război să-i pună la dispoziţie banii necesari pentru procurarea instrumentelor necesare Şcolii matematice, precum şi pentru hârtia de scris şi cea de desen, solicitări înaintate de locotenentul-major Schoene11. Având desigur în vedere importanţa Şcolii matematice, Consiliul Aulic de Război a aprobat fără întârziere, din resursele financiare ale Regimentului 13 româno-iliric, să fie achiziţionate mai multe materiale necesare „Şcolii de geometrie” (Geometrische Schule) de la Caransebeş12: o trusă completă de compasuri, 16 jumătăţi de trusă de compase, 2 tăblii cu busolă şi dioptrii folosite la ridicările topografice, 2 lunete mici cu tub telescopic pentru ridicările topografice ale zonelor îndepărtate, agenda de logaritmi şi cea logaritmo-trigonometrică a lui Linder şi faimosul „Studii ale terenului” datorat generalului Gomez13. Mai mult, pentru a asigura pe viitor mai bine trebuinţele Şcolilor matematice de la Caransebeş şi Panciova, Consiliul Aulic de Război a cerut Comandamentului General al Banatului situaţii statistice în legătură cu aceste instituţii şcolare. Drept urmare aflăm că, la Şcoala de matematică de la Panciova, locotenentul-major Puricelli instruia un număr de 19 elevi, în vreme ce la Caransebeş locotenentul-major Schoene pregătea nu mai puţin de 80 de elevi, pentru care evaluase un necesar anual de 5 florini pentru fiecare, spre a i se asigura rechizitele trebuincioase14. La mai puţin de trei luni de la această informare, Comandamentul General Bănăţean i-a raportat Consiliului Aulic de Război, la 19 februarie 1813, că Şcoala matematică din Caransebeş numără 94 elevi15. Numai că, doar 22 dintre aceştia îşi puteau procura din mijloace proprii rechizitele de scris şi de desen necesare, în vreme ce pentru ceilalţi 72 s-a solicitat achiziţionarea din fondul de graniţă. Până la urmă, subvenţia a fost acordată unui număr de 67 elevi, cei 5 exceptaţi fiind, de altfel, cu toţii fii ai unor ofiţeri activi sau pensionari. În acelaşi timp, Comandamentul General al Banatului i-a atras atenţia în mod serios Comandei Regimentului 13 de graniţă romano-iliric, ca „la acest învăţământ de geometrie şi matematică să fie atraşi doar acei băieţi de grăniceri care, în urma situaţiei lor de acasă, dau speranţe că vor putea fi înrolaţi în serviciu militar sau repar-tizaţi ca personal silvic, deoarece altfel nu ar fi atins scopul acestui învăţământ.”16

Timiş, fond Comandamentul general Bănăţean, 133/62, f. 950-951 şi 954 (se va cita în continuare DJTAN CGB).

11 DJTAN- FCGB, 138/115, f. 1033 12 Ibidem, ff. 1029-1032 13 Moritz Gomez de Parientos (1744, Nieuport în Ţările de Jos austriece – 1810, Buda), original dintr-o

familie spaniolă intrară în serviciu militar al Habsburgilor, a urmat Academia Militară de la Wiener Neustadt, devenind apoi profesor de tactică tot acolo. În urma participării la mai multe companii militare, devine în 1800 general-maior şi este numit director al Arhivei Militare (Kriegsarchiv) de la Viena. Este unul dintre organizatorii Academiei Militare Ludovica din Buda, fiind răsplătit pentru meritele sale de către Francisc I cu gradul de general-locotenent (Feldmarschalleutnant) şi cu indigentul nobilar ungar. Este autorul renumitului manual Terrainlehre zum Unterricht für Officiere der österreichischen Arme (ediţia I-a, Buda, 1805), folosită zeci de ani la instruirea ofiţerilor din armata imperială, cf. Const. v. Wurzbach, Biographisches Lexikon des Kaiserthums Oesterreich, vol. 5, Viena 1859, p. 265, 266.

14 DJTAN-FCG, 138/115, f. 1033, 1034 15 Trebuie avut în vedere faptul că învăţământul se desfăşura în două semestre, în prima şi în a doua parte a

anului, ceea ce explică în parte – dacă nu ţinem seama de elevii retraşi – diferenţa dintre numărul de elevi la începutul lunii decembrie 1812 şi cel de la finele lunii februarie 1813

16 DJTAN-FCGB, 151/47, f. 280: „dass zu diesen Unterricht in der Geometrie und Mathematik nur solche Gränzknaben werden beigezogen, die nach ihren häuslichen Verhältissen Hoffnung geben für den Dienst

196

Costul ridicat al rechizitelor de scris şi de desen a cauzat pe mai departe dificultăţi celor mai mulţi dintre elevii Şcolii matematice, obligând Comanda Regională de graniţă să îi subvenţioneze. Astfel, în cursul semestrului de vară a anului 1813 (l mai -31 octombrie) nu mai puţin de 60 elevi au beneficiat de ajutor financiar pentru a putea urma cursurile şcolare, 56 dintre ei fiind grăniceri, 3 cadeţi ai regimentului, iar unul dintre ei băiat de ofiţer17. Deşi localitatea de origine a elevilor nu este menţionată, socotim totuşi că, în unele cazuri, o putem desluşi cu ajutorul altor documente din acea vreme. Astfel, din Mehadia sunt, fără îndoială, Iosif Chiticean, Simion Băcilă, Teodor Humiţa, Nicolae Giagim, Nicolae Vedrilă şi Gheorghe Ghimboşă din Domaşnea provin Petru Lozici, Pavel Galescu, Ilia Juberan, şi Nicolae Adamescu; din Iablaniţa sunt Mihai şi Barbu Tătucu, iar din Petnicul învecinat Vichentie Cornea. De la Bozovici pare să fie Gruia Hârcilă, iar din Rudăria aflată în apropiere Novac Didragă. Iacob Muică este cu mare probabilitate din Pecenişca în vreme ce Gheorghe Brânzei şi Lazăr Cristescu par să fie din Cornereva. Din Caransebeş sunt, cu destulă probabilitate, Gheorghe Muntean şi Martin Şuşară, în vreme ce alţi elevi sunt originari din două sate apropiate: Antonie Dancea şi Ianăş Seracin din Turnu Ruieni şi Dumitru Ciric din Var sau Iaz. Trebuie să remarcăm, totodată, faptul, că cei mai mulţi dintre elevii Şcolii matematice provin din localităţile în care funcţiona o şcoală capitală sau din satele aflate în apropiere.

Desfăşurarea activităţii Şcolii matematice de la Caransebeş era condiţionată nu numai de rechizitele specifice necesare, ci, în aceeaşi măsură, de condiţiile în care se desfăşurau lucrările practice, fără îndoială deosebit de importante pentru viitorii subofiţeri. Astfel, într-un ordin adresat Comandamentului Regional Bănăţean la 28 iulie 181518, Consiliul Aulic de Război a ţinut să-i pună în vedere următoarele: „Ridicările topografice pe teren efectuate de către elevii Şcolii matematice de la Caransebeş au drept scop doar exerciţiul practic, aşa că se pot desfăşura în mod corespunzător în imediata apropiere a localităţii de reşedinţă a statului–major (adică oraşul Caransebeş - C.F.). Acolo terenul oferă o mare diversitate, iar ridicările topografice se pot relua în fiecare an, având în vedere faptul că, pe de o parte, acestora li se pot da spre ridicare zone care încă n-au fost lucrate.”19 Drept urmare, nu s-au aprobat banii pentru deplasarea elevilor în zona Borlova şi s-a cerut ca din fondurile Regimentului de graniţă să fie suportate doar cheltuielile strict necesare pentru desfăşurarea lucrărilor practice de topografie.

Dezvoltarea învăţământului de toate gradele în Graniţa Militară a Imperiului austriac a primit un impuls deosebit în anul 1816, când a fost reînfiinţată Comisia Aulică de Studii (Studienhommission), care a pus la punct, în strânsă colaborare cu Consiliul Aulic de Război, dezvoltarea aşa numitelor şcoli divizionare, inclusiv în cazul Regimentului 13 de graniţă româno-iliric. Astfel, la nivelul unui divizion (adică 2 companii) s-a înfiinţat o şcoală divizionară, susţinută din fondurile regimentului de graniţă respectiv20. Şcoala de

enroulirt oder zum Waldpersonale bestimut zu werden, idem widrigens die Absicht dieses Unterrichts nicht erreichet würde”

17 DJTAN-FCGB, 151/47, f. 285, doc. l. 18 Ibidem, 159/80, f. 511 19 Ibidem: „Die Aufanahme auf dem Felde, welche die Schüler der mathematischen Schule zu Karansebeş

vornehmen, hat blos ihre praktische Übung zum Zwecke und kann füglich in den näheren Umgebungen des Staabsoetes, wo des Terrain wielseitigen Wechsel darbietet, jährlich wiederholt werden, nachdem theils die Schüler sich ändern, theils denselben andere von ihnem früher nicht bearbeitete Gegenden zugewiesen werden können.”

20 Ritter von Hietzinger 1823, p. 497.

197

matematică de la Caransebeş s-a bucurat, la rândul ei, de atenţia cuvenită21, de remarcat fiind faptul că, în cadrul celor 4 regimente de graniţă din Transilvania (2 româneşti şi 2 secuieşti) nu funcţiona pe atunci o astfel de instituţie de învăţământ22.

Un eveniment care a răscolit, fără îndoială, lumea Graniţei Militare Bănăţene în general şi cea a Caransebeşului în mod special, a fost vizita făcută de împăratului Francisc I însoţit de împărăteasa Carolina Augusta23. Venind din Ardeal prin Valea Bistrei, perechea imperială a ajuns la Caransebeş la 29 septembrie 181724, vizitând, în aceiaşi zi, cu precădere instituţiile de învăţământ din oraş: şcoala capitală, la care 81 de elevi constituiţi în trei clase învăţau, în limba germană, cititul, scrisul şi aritmetica, primind şi o instruire religioasă; Şcoala Germană de Fete, în care învăţau 36 de eleve; Şcoala Naţională Românească, aflată într-o casă peste drum de biserica Sfântul Gheorghe, unde 51 de elevi învăţau sub îndrumarea unui învăţător scrisul şi cititul în limba română, împăratul constatând aici laconic, că lucrările văzute erau bune (die Schriften waren gut) şi era deosebit de mulţumit de faptul că absolvenţii de aici treceau direct la şcoala germană. Suntem siguri, că unii dintre aceştia se vor fi îndreptat apoi spre Şcoala matematică din oraş, pe care împăratul a vizitat-o în aceeaşi zi de 29 septembrie 1817. Cu acest prilej, monarhul a constatat cu satisfacţie buna pregătire a celor 66 elevi de atunci: „Ei învaţă cât se poate de bine, iar desenele militare au fost bune” (Sie lernen recht brav. Die militärischen Zeichnungen waren gut.).25 Tot cu acest prilej, suveranului i-a fost prezentată o situaţie statistică a Şcolii matematice de la Caransebeş întocmită de stegarul Iancovici, document care s-a păstrat, din fericire, până în zilele noastre26. Vom constata, înainte de toate că, în momentul vizitei imperiale, din totalul de 66 de elevi înscrişi în cei trei ani de studiu, erau prezenţi doar 34, 8 fiind bolnavi, iar altor 24 îngăduindu-li-se să plece datorită „foametei” (Hungersnoth). Cei mai mulţi elevi (42) erau înscrişi în clasa I, ceva mai puţini (17) în clasa a II-a, în clasa finală, a III-a, fiind doar 7. Scăderea numărului de elevi de la clasa I până la clasa terminală în raport de 6 la 1 se explică, credem, în mare parte prin dificultăţile de ordin material cu care se confruntau. În ceea ce priveşte originea socială a elevilor de la Şcoala matematică, marea lor majoritate (43) a reprezentat-o copiii de grăniceri, urmaţi de cei 17 fii de ofiţer (câte un băiat de colonel, locotenent-colonel şi maior, 5 fii de căpitan, 4 locotenent-major şi alţi 5 de locotenent). Găsim însă şi copii ai unor civili: câte un băiat de învăţător, prim-pretor, meşter sticlar, săpunar, guard silvic, precum şi pe Sofronie Creţa, fiul preotului caransebeşan Ioan Creţa27. Cât priveşte statutul personal al elevilor, acesta confirmă întru totul caracterul militarizat al zonei: 31 grăniceri, 8 tiraliori, 4 caporali, 6 cadeţi obişnuiţi, 6 cadeţi regimentari, 6 fii de ofiţer, un fiu de funcţionar şi alţi trei în stare civilă. Despre locurile de origine ale elevilor,documentul amintit nu ne oferă nici o informaţie. Vom încerca, la fel ca în cazul statisticii din 1813, să desluşim câteva din satele lor de obârşie. Astfel, din Mehadia sunt originari, fără îndoială, Gheorghe Căpuşă, Iovan Ţepeneag, Simion Guleran, Ioan Chiticeanu, Gheorghe Şuvăgău, Ilia, Nicolae şi Gheorghe Petraşcu, la fel după cum Ioan şi Barbu Tătucu sunt din Iablaniţa, 21 Ibidem, p. 530. Materialele predate elevilor erau matematica, arta militară, topografia militară, caligrafia,

geografia, istoria, corespondenţa militară şi religia. 22 Ibidem, p. 531 23 Feneşan 2009, pp. 75-107. 24 Ibidem, p. 78. 25 Ibidem, p. 87, 88. 26 Haus – Hof – und Staatsarchiv Wien, Habsbergisch-lothringishe Familienarchive, Karton 34 (Beilagen der

Reise im Banat), nr. 5/Arhivele Naţionale Istorice Centrale Bucureşti, Colecţia Microfilme Austria, rola 57/I, c 258–259; vezi doc. 2

27 Ghidiu, Bălan 1909, pp. 50-53; Feneşan 1973, pp. 481 – 483

198

iar Iosif Cornea din Petnic. Din Domaşnea sunt originari cu certitudine Ilie Curescu, Pavel Rujan şi Petru Lozici, iar din Cornereva învecinată Nistor Brânzei şi Ioan Vervescu. Craia Pâşlea este cu siguranţă din Bozovici, la fel ca Iosif Berzescu din Teregova şi Dumitru Miculescu din Armeniş. Filip Moacă pare să fie din Slatina Timişului, iar Iosif Ghergu din Poiana. În fine, Sofronie Creţa este cu certitudine din Caransebeş.

Ar fi, fără îndoială, interesant şi necesar să putem cunoaşte rosturile ulterioare ale celor care au absolvit Şcoala matematică de la Caransebeş28. Majoritatea lor covârşitoare credem că au rămas pe teritoriul Regimentului de graniţă româno-iliric, doar destinele lor pot fi desluşite doar prin cercetarea a ceea ce s-a mai păstrat din arhiva Regimentului şi a companiilor sale la Arhivele Naţionale din Caransebeş. Şi tot aici, deopotrivă cu cercetarea arhivei Comandamentului Militar Bănăţean şi al Consiliului Aulic de Război/Ministerului de Război de la Viena, se vor găsi informaţii pentru istoria ulterioară a Şcolii matematice de la Caransebeş. Ceea ce ştim însă de acum cu certitudine este faptul, că această instituţie de învăţământ a fost desfiinţată în anul 1854, cu intenţia ca locul ei să fie luată de o şcoală reală inferioară. Deşi comunele grănicereşti din Regimentul 13 de graniţă româno-bănăţean au strâns în acest scop o sumă destul de mare, totuşi colonelul Weymann, comandantul Regimentului, a socotit-o insuficientă şi n-a aprobat înfiinţarea şcolii29. Până la urmă, activitatea Şcolii de matematică avea să fie continuată într-o structură, cu obiective şi o ofertă didactică asemănătoare, înfiinţată la Caransebeş pe temeiul Înaltului Decret Imperial din 5 decembrie 185830.

1814 octombrie 25, Caransebeş

C o n s i g n a ţ i o n

Von l – ten May bis Ende October 1813 uiber nachbenannte mathematische Schüler,

welche der Unvermögenheit wegen die erforderlichen Zeichnungs-Matreialien beizuschaffen nicht im Stande sind, als:

Gränzers: Josph Kittishan, Jova Jocob, Naum Mik, Theodor Schinshar, Jevrem Radosavljevich, Sawa Stojshich, Lazăr Koicsich, Michael Rakich, Jovan Stoichevich, Schivko Wukaschinow, Marko Dollich, Wikhentie Rozumovich, Traillo Krkush, Georg Brinzey, Peter Lozich, Pavel Galleshko, Illia Schuberan, Radosav Stoicsich, Michael Tattuku, Antonie Dancza, Gheorg Ketrinesko, Simion Bacsilla, Barbu Tattuku, Adam Disaga, Anton Paich, Pavel Birzia, Jacob Muika, Theodor Humicza, Illia Maikovich, Nicolae Wedrilla, Nicolae Czaschin, Lazăr Krestekso, Wikentie Kornia, Demetru Csirik, AndreaBallind, Marian Peppa, Petru Bufta, Gruja Hersilla, Illia Millu, Nicolae Adamesko, Illia Krakoshin, Marco Bukur, Paul Fetesko, Mathias Schillan, Arsenie Diurich, Stephan Novakovich, Luka Bogdanovich, Iwan Boshkovich, Georg Ghimbosha, Nicolae Piczik Nova Didraga, Janosh Serashin, Martin Schushara, Georg Muntjan, Joaczim Schivanovicz.

Oeconomie- Hauptmann – Sohn Eduard Antollich Regimentes–Cadetten: Anton Radoikovich, Michael Jankovich, Illia Milloshevich. G r ä n z e r: Nicolae Gugga S U M M A: 60 Köpfe

28 Credem că Joseph Appel, fiu al unui căpitan din Regimentul 13 de graniţă româno-iliric, care urma în anul

1817 cursurile Şcolii matematice de la Caransebeş, ar putea fi identic cu viitorul general-maior cavaler de Appel, care a deţinut în anii 1842–1849 comanda Brigăzii de graniţă de la Caransebeş; cu privire la persoana acestuia, Marquartestein, 1992, col. 42.

29 Ghidiu, Bălan 1909, p. 249, 250. 30 Ibidem, p. 250

199

Signatum Caransebesch, den 25 – Octomber 1814 Schone pr. Hauptmann Vidi, Mihalovich pr., Oberst Vidi Caransebeş, den 29 – ten – ber 1814 und die Anzahl dieser Schüler qua ad calculo

richtig befunden. Höflinger pr.

Feld – Kriegs – Commissarius Arhivele Naţionale Timişoara, Comandamentul General Bănăţean, 151 / 47, f. 285 r-v; original. WALLACH-ILLIRISCHES GRENZ-REGIMENT No. 13 Mathematische Schule Lehergegenstände welche diesen Cours vorgetragen worden sind, als

Hiervan sind Chargen Nomina Stand der Eltern Presente Karanke

in loco Weger hungersnoth ent-lassene

Inhalt der vorgetragenen

Leher gegenstände

H.H ordinari Cadetten

Ladislau Grivey Joseph Bersesko Aron Poppovich Gregor Pejesko Wassilie Mankosch

Hauptmann Lieutenant Oberlieuten. Lieutenant Oberlienten.

1 1

1 1 1

Arithmetik, theoretische und praktische geometrie

Regimentes Cadett

Joseph Milloschevich Nikolaus Schivanovich

Hauptmann Oberlieuten

1 1

d-o

Gemeine Fousiliers

Petru Hotz Andrey Radulovich Josim Gergul Nicola Supzierje Procopie Nicolich Peter Dragulesko Schurka Bihoy

Gränzer d-o d-o d-o d-o d-o d-o

1 1 1

1 1 1 1

d-o

Gränzers Philip Moaka Josim Kornia Paul Terzu Dumitru Mikulesko Georg Kapuscho Nistor Brinzei Paul Bistrian Jovan Zepeneag Karaja Püschilea Jonn Goscha Simion Guleran

d-o d-o d-o d-o d-o d-o d-o d-o d-o d-o

1 1 1 1 1 1

1 1 1

1 1 1

d-o

200

John Tatuku Nicolaje Kraschunel Trajan Andrey Stepan Boschiag Peter Wleikovaz Lukas Bradicsan

d-o d-o d-o d-o d-o d-o

1 1 1 1 1 1

d-o

Gränzers Dumutru Fulga Mihail Ferlian Jovan Jankulovich

d-o d-o d-o

1 1

1

d-o

Offices-Göhne

Stephan Ostoich Georg Petraschko Thimotei Woinovich Joseph Krajesko

Major Obrelieuten. Lieutenant Lieutenant

1 1 1 1

d-o

Blamtensohn Franz Peter Lehrer 1 d-o

Zivilstanders Corolus Marschovsky Ferdinand Kastel

Oberstuhlrichter Glasermeister

1 d-o

21 6 15

Regimentes Cadetten

Joaeph Oreskovich Sofronie Kretza Peter Gamber

Haupthann Pfarrer Seifensieder

1 1 1

Korpolaren Marko Dollich Matheus Petrovich

Gränzer 1 1

Gemeiner Fousilier

Barbu Tatuku d-o 1

Gränzers Johann Kitican Illia Petraschko Jovan Werwesko Konstantin Urschikicz Schivoin Jankovich Georg Schuvegeo Janosch Kurjesko Nicolaus Peka Nicolaus Jepuran Pavel Ruschan Peter Losich

d-o d-o d-o d-o d-o d-o d-o d-o d-o d-o

1 1 1 1

1 1 1 1 1 1 1

Arithmetik, theoretische, praktische und körperliche Geometrie, das Nivelliren, á lavue-Aufnahme und Feld-Forti-fication

K. K. ord. Cadett

Joseph Poppovich

Oberstlieuten. 1

Regiments Cadett

Joseph Peretich Gewester Oberster

1

Aritmetik, theoretische und körlerliche Geometrie, das Nivelliren,

201

Korporale Nicolaus Petraschko Stephan Rajakovich

Gränzer d-o

1

Korporale Joseph Appel Franz Schnörch

Hauptmann d-o

1

1

á la vue Aufnahme, Feld-fortification und Trigonometrie

Zivilstandes Anton Piskovich Waldbereiter 1

Signatum Caransebess, den 29-ten September 1817

Jankowisch m. ppr. Fähnrich

Haus-, Hof- und Staatsarchiv Wien, Habsburgisch-lothringische Familienarchive, Karton

34 (Beilagen der Reise im Banat), Nr. 5/Arhivele Naţionale Istorice Bucureşti, Colecţia Microfilme Austria, rola 67/I, c. 258-259.

Die mathematische Schule in Karansebesch zu Beginn des 19. Jahurhunderts. Einige Bemerkungen

MATHEMATIK IN DER SCHULE VON KARANSEBESCH FRÜHEN NEUNZEHNTEN JAHRHUNDERT, EIN PAAR ÜBERLEGUNGEN

(Zuasammenfassung) Infolge eines allerhöchsten Dekretes vom 3 November 1807, wurde in Karansebesch, Stabsort des

Wallachisch-illyrischen Grenz- regiments Nr. 13 der Banater Militärgrenze die sogenannte mathematische Schule (aktenmässig auch als geometrische Schule erwähnt) gegründet. Noch in den späten goer Jahren des 18. Jahehunderts bestand in Pantschowa, Stabsort des Deutsch-banater Grenzregiments Nr. 12 aus eben derselben Banater Militärgrenze, eine ähnliche matematische Schule. Gedacht waren diese Lehranstalten, in Karansebesch wie in Pantschowa, um die den Banater Grenzregimentern besonders in der Zeit der napoleonischen Kriege so nötigen Unteroffiziere auszubilden. In Friedenszeiten aber liessen sich die Absolventen der mathematischen Schulen auch als Waldbereiter u. dgl. gebrauchen. In Karansebesch wie in Pantschowa waren die Lehrkräfte Offizere des Regiments. Vorgetragen wurde in deuscher Sprache, u. zw. im ersten Studienjahr Arithmetik, theoretische und praktische Geometrie, Lehrfächer denen sich im zweiten Studienjahr die Raumgeometrie, das Nivelliren, die á la vue Aufnahme und die”Feld-Fortification” hinzugesellten. In dritten abschliessenden Studienjahr wurde den Zöglingen auch Trigonometrie beigebracht. Dass auch Fächer aus dem ausgesprochenen Militärbereich vorgetragen wurden versteht sich von selbsten. In die mathematische Scule wurden die besten Absolvent der sogenannten Hauptschulen und Trivialschulen aufgenommen, wo das Deutsche Unterrichtssprache war. Die zahlenmässig weit überwiegenden Rumänen und die Serben waren gewöhnlicherweise Absolventen des sogenanten Nationalschulen, die sich anschliessend die deutsche Vortrages-und Kommandosprache in den Hauptschulen angeeignet hatten. Zu des Schülern der mathematischen Schule zählten vorwiegend Gränzer- und Offiziersöhne, aber auch Beamten- und Handwerkersöhne, ja sogar der Junge eines orthodoxen Pfarrers. Hinsichtlich der Schüleranzahl war die Karansebescher Schule bedeutender als die in Pantschowa: zählte die erste im Jahr 1812 beachtliche 80 Schüler (1813 sind es sogar 94 gewesen), so wurde die andere von lediglich 19 besucht. Übrigens hat auch Kaiser Franz I, anlässlich seines Karansebescher Aufenthalts am 29. September 1817, seine völligste Zufriedenheit über den guten Gang der dortigen mathematischen Scule ausgesprochen. Ob die Absolventen der Karansebescher mathematischen Schule non höhere militärische Bildunges anstalten besucht haben, konnte bis z.Z. niht stichfest eruirt werden. Es darf aber beispilsweise angenommen werden, dass der 1817

202

im dritten Studienjahre eingeschiebene Hauptmannssohn Jospeh Appel mit dem künftigen Brigadegeneral der Banater Militärgrenze in der Zeit von 1842 bis 1849 gleichzusetzen ist. Die Karansebescher mathematische Schule wurde im Jahar 1854 aufgelöst, um einer geplanten Unterralschule den Platz zu räumen, ein Vorhaben das leider an Geldmangel gescheitert isi. Fortgeführt wurde aber die Tätigkeit der Karansebescher mathematischer Schule durch die 1858 infolge des hohen Dekretzes vom 5.

Dezember ins Leben gerufene dortige Regiments-schule.

Bibliografie

DJTAN-FCGB = Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale, fond Comandamentul General Bănăţean

Feneşan 1970 = C. Feneşan, Contribuţii la istoricul învăţământului în Graniţa Militară Bănăţeană la sfârşitul secolului XVIII-lea şi începutul secolului al XX-lea, în „Studii de istorie a Banatului”, vol. II, Timişoara, 1970

Feneşan 1973 = C. Feneşan, Nemulţumiri în Graniţa Militară Bănăţeană la începutul secolului al XIX-lea, în „Anuarul Institutului de Arheologie Cluj”, vol. XVI (1973)

Feneşan 2009 = C. Feneşan, Banatul în jurnalul de călătorie al împăratului Francisc I (1817), în „Anuar 2009. Institutul de Cultură al Românilor din Voivodina”, Zrenjanin, 2009

Ghidiu, Bălan 1909 = Andrei Ghidiu, Iosif Bălan, Monografia oraşului Caransebeş, Caransebeş 1090

Groza 1983 = Liviu Groza, Grănicerii bănăţeni, Bucureşti 1983 Marchescu 1941 = Antoniu Marchescu, Grănicerii bănăţeni şi Comunitatea de avere,

Caransebeş, 1941 Ritter von Hietzinger 1823 = Statistik der Militärgränze des österreichischen Kaiserthums, vol II,

Viena, 1823 Târcovnicu 1970 = V. Ţârcovnicu, Contribuţii la istoria învăţământului românesc din banat

(1870-1918), Bucureşti, 1970 Ţârcovnicu 1978 = V. Ţârcovnicu, Istoria învăţământului din Banatpână la anul 1800,

Bucureşti, 1978 Vaniček 1870 = Fr. Vaniček, Specialgeschichte der Militärgrenze, vol. IV, Viena, 1870

203

PARTICIPAREA GRĂNICERILOR DIN REGIMENTUL DE GRANIŢĂ NR.13 ROMÂNO – BĂNĂŢEAN DIN

CARANSEBEŞ, LA EXPOZIŢIA AGRICOLĂ ŞI SILVICĂ DE LA VIENA DIN ANUL 1866

Lavinia-Diana MICU Serviciu Judeţean Caraş - Severin, Arhivele Naţionale

Regimentul de graniţă nr. 13 româno-bănăţean din Caransebeş a luat fiinţă în urma deselor conflicte austro-otomane, din nevoia apărării graniţei de răsărit a Imperiului habsburgic. Întinderea acestui regiment acoperea porţiunea din teritoriul actualelor judeţe Caraş-Severin şi Mehedinţi, de la Caransebeş până la Orşova şi cuprindea 96 de localităţi. Pentru buna funcţionare a regimentului grăniceresc s-a ales ca punct de plecare, familia grănicerească. Prin familie grănicerească se înţelege totalitatea familiilor din mai multe generaţii care erau obligate să trăiască sub acelaşi acoperiş. Această unitate de familie s-a numit comunion de casă, adoptat de grănicerii bănăţeni cu sau fără voia lor. Acest mod de convieţuire familială a durat în tot intervalul de existenţă al regimentului de graniţă româno-bănăţean. Comunioanele de casă conveneau autorităţilor militare grănicereşti deoarece erau mai uşor de controlat. Totalitatea comunioanelor de casă formau o comună grănicerească, iar mai multe comune grănicereşti formau o companie. Astfel, Regimentul de graniţă caransebeşean era alcătuit din 12 companii ale căror sedii erau în localităţile: Dalboşeţ, Bozovici, Prigor, Petnic, Mehadia, Orşova, Cornereva, Teregova, Slatina, Caransebeş şi Ohaba.

Această organizare a fost punctul de plecare în desfăşurarea activităţii grănicereşti, unde, pe toate treptele organizatorice – comună, companie grănicerească, autoritatea militară avea rolul predominant.

Revenind la structura de bază a Regimentului de graniţă – comunionul de casă, trebuie avute în vedere următoarele:

• comunionul de casă era pepiniera de soldaţi grăniceri pentru paza frontierei; • comunionul de casă practica agricultura ca ocupaţie de bază ce le asigura

hrana; • în comunionul de casă se confecţiona echipamentul necesar grănicerilor apţi

pentru a face serviciul militar; • în comunionul de casă se făcea educaţia copiilor de grăniceri.

Comandantul de companie, în afara atribuţiilor militare, controla întreaga activitate ce se desfăşura în familia grănicerească şi anume:

• menţinerea curăţeniei în casele grănicerilor; • modul în care se făceau însămânţările agricole; • evidenţa strictă a soiurilor de cereale, legume etc. însămânţate şi ulterior

recoltate. De asemenea, Comandantul de companie întocmea pentru fiecare comunion de

casă un registru în care consemna, pe ani, situaţia economică a comunionului şi felul în care familia grănicerească îşi achita datoriile faţă de autoritatea militară.1

1 Groza 2002, p. 93

204

Revenind la agricultură, din studiul documentelor din acea perioadă păstrate la Direcţia Judeţeană Caraş-Severin a Arhivelor Naţionale, reiese clar că autoritatea militară s-a implicat în desfăşurarea lucrărilor agricole prin introducerea de metode ştiinţifice avansate pentru vremea respectivă, prin achiziţionarea de seminţe şi unelte agricole. De asemenea, a manifestat şi interes pentru paza terenurilor agricole şi stimularea obţinerii de producţii mai mari prin acordarea de premii grănicerilor merituoşi.

Câteva exemple în acest domeniu sunt edificatoare: • în anul 1858, Comandamentul Regimentului a trimis, către toate companiile

sale, textul unei conferinţe a academicianului francez Louis Reybaud, referitor la creşterea viermilor de mătase, în vederea dezvoltării industriei mătăsii;2

• în anul 1862, s-a întocmit situaţia statistică a tuturor pomilor fructiferi existenţi în comunele ce alcătuiau compania Caransebeş3, respectiv s-a purtat corespondenţă cu Comandamentul militar Timişoara pentru primirea gratuită a unor unelte de îngrijire a pomilor.4

• în anul 1863, Comandamentul Regimentului emite un ordin pentru predarea noţiunilor de grădinărit în şcoli.5

• în anul 1864, s-a întocmit o situaţie a terenurilor pregătite pentru lucrări agricole în comunele aparţinând Companiei Caransebeş.6

• în anul 1865, se emit ordine din partea Comandamentului Regimentului referitoare la cultura cartofului, a bumbacului, la întocmirea evidenţei pro-ducţiilor agricole obţinute în comunele aparţinând Companiei Caransebeş; se poartă corespondenţă pentru asigurarea pazei unor terenuri agricole; se întocmesc liste nominale cu persoanele care au plătit licenţa pentru cultivarea tutunului.7

Anual, la Viena, se organiza, de către Societatea agricolă din acest oraş, o expoziţie agricolă şi silvică şi unde erau invitate să participe toate ţările ce făceau parte din Imperiul habsburgic. Desfăşurarea acestei expoziţii era asigurată de un comitet de organizare format din 2 preşedinţi şi 9 membri. Aceştia din urmă erau proprietari de fabrici din Viena, profesori de ştiinţe agricole, consilieri ministeriali, ingineri, consilieri municipali şi ai Curţii imperiale etc. Expoziţia avea o paletă largă de prezentare şi cuprindea mai multe secţiuni: maşini şi utilaje agricole şi forestiere; animale domestice (cai, vite, oi, porci, păsări de curte); produse agricole şi forestiere ale industriei şi tehnicii, specifice tuturor statelor componente ale Imperiului; produsele industriei gospodăreşti ale producătorului agricol şi silvic; câini.8

În anul 1865, Comandamentul regimentului caransebeşean s-a adresat comandan-ţilor de companii să solicite grănicerilor din subordine participarea cu produse agricole şi silvice la expoziţia de la Viena, anexând şi modelele de formulare ce trebuiau completate în acest scop.9

Cum era şi firesc, grănicerii bănăţeni din regimentul caransebeşean au participat într-un număr destul de mare la această expoziţie, unde au prezentat o varietate de produse 2 S. J. A. N CS – FRG, Comp. Prigor, d. 21/1858, ff.54 -59 3 Ibidem, Comp. Caransebeş, d. 4/1862, f. 4, ff. 12 - 19 4 Ibidem, d. 15/1862, f. 29 5 Ibidem, d. 6/1863, ff. 1 - 2 6 Ibidem, d. 4/1864, f. 2 7 Ibidem, d. 6/1865, ff. 3 – 5, ff. 16 – 17, f. 39 8 Ibidem, d. 34/1866, ff. 5 - 12 9 S. J. A.N, CS-FRG, d. 36/1865, f.3; d. 34/1866, ff.13 - 14

205

agricole realizate în gospodăriile lor.10 Redăm, în continuare, numele câtorva dintre participanţi, specificând şi localitatea de unde proveneau.

Din Caransebeş: • Băiaş Gheorghe, cu ţuică de prune - 12 grade, veche de 5 ani, cu un cocoş, o

găină şi două raţe; • Biju Efta, cu grâu, prune şi cireşe uscate; • Bumbăcilă Gheorghe, cu două căciuli negre şi două pieptare din blană de

miel, unul pentru femei şi unul bărbătesc; • Burdea Constantin, cu ulei de dovleac şi cu ulei de sâmburi de nucă (ambele

nerafinate); • Compania din Caransebeş, cu 6 sortimente de fasole, ceapă, usturoi, cânepă

dărăcită şi o catrinţă lucrată cu fir de argint; • Deutsch Lobel, cu blănuri de oaie, capră, cu marmeladă din prune, cu ţuică de

prune 20 grade, veche de 5 ani, respectiv 11 grade, veche de 8 ani; • Homolka Karol, cu diferite sortimente de făină şi gris; • Klein Hermann, cu blănuri de dihor, jder, lup, vulpe, căprioară, iepure şi cu ţuică de prune 12 grade, veche de 17 ani;

• Polz Samuel, cu lână toarsă şi vopsită în roşu, albastru şi violet; • Schmidt Hermann, cu produse de brutărie; • Stancovici Alexandru, cu miere şi ceară de albine; • Stoicovici Miloş, cu brânză şi cu ţuică de prune dublu rafinată, 16 grade,

veche de 5 ani; • Stancovici Ioan, cu ţuică de cireşe 15 grade, veche de 8 ani şi ţuică de prune

16 grade, veche de 10 ani; • Sârbu Ioan cu nuci alune şi lână nepieptănată; • Weber Anton, cu sirop de zmeură, mure şi coacăze.

Din Zerveşti: • Vlad Ioan, cu ţuică de cireşe 11grade, veche de 5 ani.

Din Dalci: • Borlovan Nicolae, cu o traistă cusută cu motive naţionale.

Din Vârciorova: • Mengiu Solomon, cu ţuică de cireşe 10 grade, veche de 4 ani.

Imediat după închiderea expoziţiei de la Viena, Comandamentul militar general din

Timişoara a trimis Regimentului de graniţă nr.13 româno-bănăţean un raport în care se arăta succesul obţinut de grăniceri la expoziţia de la Viena, fiind menţionată participarea remarcabilă a următorilor expozanţi: Alexandru Stancovici - negustor din Caransebeş (ceară), Herman Klein şi Miloş Stoicevici – negustori din Caransebeş (ţuică de prune), Mengiu Solomon - grănicer din Vârciorova şi Vladu Ion - grănicer din Zerveşti (ţuică de cireşe).11

De asemenea, cu premii în bani şi medalii au fost recompensaţi: Bruner George din Brebu Nou - pentru legumele expuse, Scholl Karl din Mehadia şi Lobl Deutsch - pentru ţuică. Astfel, Bruner George a primit un premiu de 8 ducaţi, iar Scholl Karl şi Lobl Deutsch au fost distinşi fiecare cu câte o medalie mare de bronz. Participarea Regimentului

10 Ibidem, d. 36/1865, ff. 5 - 21 11 Ibidem, Comp. Prigor, d. 30/1866, f.155, 156

206

de graniţă nr. 13 româno-bănăţean, per ansamblu, a fost răsplătită cu cea mai înaltă dis-tincţie şi anume o medalie mare de argint.12

După închiderea expoziţiei care a durat 14 zile, la dorinţa expresă a expozanţilor, produsele puteau fi vândute în halele Vienei.

Participarea grănicerilor din Regimentul nr.13 la expoziţia agricolă de la Viena, prin numărul mare de participanţi şi produse prezentate, evidenţiază stadiul avansat la care a ajuns agricultura în această zonă militarizată a Banatului.

Bibliografie

Groza 2002 = Groza Liviu, Contribuţii la istoria Regimentului de graniţă româno-bănăţean nr. 13 din Caransebeş, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, 2002

SJAN CS FRG = Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale, Fondul Regimentului de graniţă nr. 13 româno-bănăţean

GRENZSOLDATEN TEILNAHME DUN REGIMENT NR. 13 RUMÄNISCH - BANAT VON CARANSEBES IN LAND-UND FORSTWIRTSCHAFTLICHEN AUSSTELLUNG IN WIEN IM

JAHRE 1866 (Zusammenfasung)

Auf Antrieb des Kommandaments des Rumänisch- Banater Grenzregiments Nr.13 aus Caransebeş,

haben die banater Grenzer der Kompanien dieses Regiments im Jahre 1865 in ziemlich grosser Anzahl an der Land – und Forstausstellung in Wien teilgenommen. Da die Ausstellung eine grosse Auswahl von Exponaten umfasste, haben die Grenzer aus Caransebeş, Zerveşti, Dalci, Vărciorova usw. eine Reihe von Agrar-und Haushaltprodukte aus Eigenproduktion zur Schau gestellt, wie zum Beispiel: Zwetschgen-und Kirschensnaps, Kürbiskernöl, Walnusskernöl, Waldfruchtsirup (Himbeer-, Brombeer-, und Johannisbeersirup), Weizen, Bohnen, Zwiebel, Knoblauch, Hanf, Bienenhonig und Bienenwachs, Bäckereiprodukte, Käse, gesponnene und gefärbte Wolle, Wildtier- und Haustierfell, Geflügel usw.

12 Ibidem, f. 57

207

PODUL ŢĂSNEI (COM. CORNEREVA, JUD. CARAŞ – SEVERIN), PUNCT DE VAMĂ PÂNĂ ÎN 1918

Sorin Marius PETRESCU Şcoala Generală Nr. 2 Caransebeş Dimitrie Pavel NEGREI Muzeul Judeţean de Etnografie şi al Regimentului de Graniţă Caransebeş

Cercetările de teren demarate de noi, începând din 1988 pe Valea Cernei, în scopul

identificării şi sondării din punct de vedere arheologic a peşterilor din Banat, au oferit numeroase informaţii interesante din diverse epoci istorice. Printre acestea, unele dintre ele au constituit chiar subiecte de analiză, concretizată în articole şi studii de specialitate, interesante sunt observaţiile efectuate de noi în punctul „Podul Ţăsnei”, ce au fost confirmate şi completate ulterior de relatările bătrânilor din zonă, ai căror părinţi au cunoscut la începutul sec. XX realităţile pe care astăzi le putem doar intui în teren. Din respect pentru memoria colectivă nealterată încă a acestor oameni profund conservatori în tradiţii, dar şi din dorinţa noastră de a contribui – chiar cu mijloace modeste ca ale noastre – la o mai bună cunoaştere a vechilor puncte de vamă de pe graniţa nefiresc fixată timp de sute de ani între Transilvania – aflată sub stăpâniri străine succesive – şi Oltenia, ulterior Regatul Român, prezentăm în continuare informaţiile şi constatările făcute.

Pe DJ 67 a ce leagă staţiunea Băile Herculane de Baia de Aramă, în dreptul Km.13, chiar într-o curbă la dreapta, poate fi observată pe partea stângă a şoselei o potecă ce coboară spre râul Cerna la un pod din lemn pe piloni din blocuri de granit legate cu ciment (pl. I; fig. 1). Puţini dintre turiştii ce trec prin zonă cunosc faptul că acest pod a constituit în zonă mult timp singura modalitate de trecere oficială a frontierei. Dată fiind importanţa strategică a podului, în scopul bunei supravegheri a traficului, atât în partea română, cât şi în partea – să-i spunem – imperială, au fost construite puncte de vamă şi pază.

Astfel, în partea românească grănicerii dispuneau de o construcţie realizată pe o fundaţie din piatră locală de calcar, cu dimensiunile de cca. 4 x 5 m. Clădirea de vamă era realizată din lemn şi este posibil să fi avut şi un etaj folosit drept dormitor pentru soldaţi. În prezent, din toată construcţia se mai pot observa doar resturi de fundaţie (fig. 2).

Peste pod, grănicerii bănăţeni încadraţi în Regimentul XIII bănăţean ce asigura paza frontierei, aveau un post grăniceresc de cca. 3 x 4 m cu fundaţie tot din piatră de calcar şi realizat tot din lemn. Urmele fundaţiei sunt şi astăzi vizibile (fig. 3), în apropiere de un izvor amenajat şi captat din vechime.

Fapt demn de menţionat, în întreaga zonă, se păstrează şi astăzi pe mari distanţe – fiind folosite intens de către localnici – vechile poteci utilizate pentru patrulare de către grăniceri, numite „patraule”, atât pe partea stângă a Cernei (fig. 4), cât şi pe partea dreaptă (fig. 5). În plus, din loc în loc sunt încă vizibile movilele din pietre – unele cu o înălţime de cca. 1 m ce marcau pe teren linia de demarcaţie a frontierei.

Recent, două documente din 1774 semnate de baronul Papilla, aflate în arhivele din Viena1 au fost puse în circulaţie în totalitate2, prilej cu care suntem în măsură să cunoaştem 1 Osterreichisches Staatsarchiv, Kriegsarchiv, Wien, Hofkriegsrat, 1791, cota B IX c 683 2 L. Groza, 2002, pp. 39 – 64.

208

mai multe detalii privind numărul şi organizarea posturilor de pază de pe frontiera cu Ţara Românească, precum şi câteva informaţii preţioase pentru noi în legătură cu podul de la Ţăsna.

Din situaţia centralizatoare realizată exemplar cu meticulozitate tipic austriacă3, reiese clar faptul că zona Ţăsnei reprezenta staţiunea numărul 10, ce avea 8 posturi de pază în stare de veghe normală şi 9 posturi de pază în perioadele suspectă şi periculoasă4. La Ţăsna, funcţiona postul de pază nr. 72, într-o clădire din lemn ce era la sfârşitul sec. al XVIII-lea în stare avansată de degradare şi era propusă a fi construită din nou. Aici, în perioada normală, postul era încadrat cu un fruntaş şi 5 soldaţi, în perioada suspectă cu un ofiţer, un fruntaş şi 5 soldaţi, pentru ca în perioada periculoasă încadrarea să cuprindă un ofiţer, un caporal, un fruntaş şi 9 soldaţi.

Nu sunt oferite în documentele citate date despre funcţionarea punctului de vamă de aici, semn că el a fost deschis mai târziu (în secolul al XIX-lea) datorită comerţului destul de intens dintre Banat şi Oltenia, dar şi din dorinţa de a controla mai bine – dacă nu se putea stopa! - contrabanda care căpătase forme bine organizate5.

Datele despre organizarea şi funcţionarea postului românesc încă lipsesc din păcate. Tradiţia orală din zonă păstrează încă vie amintirea evenimentelor anterioare anului

1918 când datorită contrabandei cu vite, localnicii în complicitate cu unii grăniceri au cunoscut o deosebită prosperitate economică6.Prezentarea acestor informaţii despre punctul de vamă de la Podul Ţăsnei, vine să completeze cunoştinţele noastre despre organizarea sistemului de pază şi vamă a liniei de frontieră, atribut principal al regimentului de graniţă caransebeşean.

Lista planşelor şi figurilor Pl. I. Podul Ţăsnei, Valea Cernei. Fig. 1. Valea Cernei, Podul Ţăsnei. Fig. 2. Valea Cernei, Ruinele punctului de vamă şi pază românesc. Fig. 3. Valea Cernei, Ruinele punctului de vamă şi pază al Regimentului grăniceresc bănăţean. Fig. 4. Valea Cernei, „Patraula românească”. Fig. 5. Valea Cernei, „Patraula austriacă”. Bibliografie

L. Goza 2002 = Liviu Groza, Contribuţii la istoria regimentului de graniţă Româno-Bănăţean nr. 13 din Caransebeş,vol. 2, Editura Europa Nova, Lugoj, 2002.

Osterreichisches Staatsarchiv, Kriegsarchiv, Wien, Hofkriegsrat, 1791, cota B IX c 683

3 Ibidem, pp.41-64. 4Ibidem, pp. 52-53. 5 Localnicii bătrâni din cătunele din zonă (Cracu Peşterii, Prisăcina, Scărişoara şi Ineleţ) cunosc de la

înaintaşii lor faptul că până în 1918, contrabanda cu vite din România le aducea ţăranilor – uneori în complicitate cu grănicerii (!) venituri serioase. Şi astăzi, în zona cătunului Prisăcina există o mică depresiune carstică foarte bine ferită, numită „La Groapă”, unde conform tradiţiei orale, erau ascunse vitele aduse ilegal din România şi ţinute ascunse până puteau să le transporte fără probleme la târgurile de vite din Banat.

6 Consemnăm aici şi informaţiile oferite nouă de Nicolae Drăghicescu (84 ani în 1994) din Cracu Peşterii (Drăstănic), sat Bogâltin, com. Cornereva.

209

BRIDGE “ŢĂSNEI“(VILLAGE CORNEREVA, CARAS - SEVERIN COUNTY), THE CUSTOMS POINT TO 1918

(Abstract)

We are presented the ruins of two custom-houses from „Podul Ţăsnei” (Cerna Valley) who were functioned until 1918 between România and Austrian – Hungarian Empire.

The area of Ţăsna represented the station number 10, which had 8 guard posts in normal awake and 9 in dangerous and suspect times. At Ţăsna, functioned Security post number 72, in a wooden building

Pl. 1. Podul Ţăsnei, Valea Cernei

210

Fig. 1. Valea Cernei, Podul Ţăsnei

Fig. 2. Valea Cernei, Ruinele punctului de vamă şi pază românesc

211

Fig. 3. Valea Cernei, Ruinele punctului de vamă şi pază a Regimentului grăniceresc bănăţean

Fig. 4. Valea Cernei, „Patrula” românească

212

Fig. 5. Valea Cernei, „Patrula” austriacă

213

EVOLUŢIA ADMINISTRAŢIEI DIN ORAŞUL CARANSEBEŞ ÎNTRE 1873-1919

Constantin BRĂTESCU Serviciul Judeţean Caraş - Severin al Arhivelor Naţionale

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Banatul cunoaşte mari prefaceri de ordin administrativ, economic şi politic cu repercusiuni importante asupra populaţiei româneşti dintotdeauna majoritară în provincie. Curtea de la Viena, ca urmare firească a dificultăţilor de ordin economic cu care se confrunta, este obligată să facă o serie de concesii mari, moşierimii maghiare. Prima dintre acestea a fost încorporarea la 15/27 decembrie 1860 a Banatului la Ungaria, cu toată opoziţia fruntaşilor români care la 18-19 noiembrie – cunoscând intenţiile Curţii, în urma repetatelor urzeli ale nobilimii maghiare – au cerut „punerea în poziţii de neatârnare faţă de Ungaria”1.

Compromisul cu consecinţele sale cele mai grave s-a înregistrat în 1867, prin încheierea pactului dualist, moment în care clasele dominante maghiare au primit importante drepturi economice şi politice prin care au putut impune în mod nestingherit programul de asuprire socială şi naţională. Acceptând ca Franz Iosif să fie încoronat şi ca rege al Ungariei, influenţii oameni politici maghiari au pretins refacerea regatului maghiar în graniţele sale feudale. Odată acceptate aceste condiţii, la 27 mai/8iunie 1867, Franz Iosif I a fost încoronat2; începea din acel moment o perioadă extrem de grea pentru toate naţionalităţile nemaghiare, dar în mod deosebit pentru români. Privitor la Banat, autorităţile din Budapesta nu erau mulţumite cu existenţa unor întinse teritorii, denumite confiniare (de graniţă) care se subordonau direct autorităţilor militare din Viena. În consecinţă, între anii 1867-1871 au exercitat presiuni din ce în ce mai mari asupra curţii din Viena pentru desfiinţarea regimentelor de graniţă nr. 13 şi 14 din Banatul istoric.

La 8 iunie 1871 în baza unei ordinaţiuni imperiale s-a trecut la aplicarea reformelor de provincializare a zonelor confiniare, unde în mod treptat autorităţile regimentare au fost înlocuite cu consiliile de provincializare. După un an, la 9 iunie 1872, Franz Iosif difuzează un manifest către grănicerii de pe zona celor două regimente de graniţă amintite şi a celor din batalionul de Titel în care preciza că populaţia era pusă pe aceeaşi treaptă „cu cealaltă populaţiune din regatul nostru, Ungaria” începând cu 1 noiembrie 1872, când cele trei structuri militaro-administrative au fost desfiinţate.

La aceeaşi dată, Franz Iosif I, în calitate de rege al Ungariei a emis un rescript în care principalele prevederi erau următoarele:

a). Caransebeşul, Panceova şi Biserica Albă deveneau municipii, stând sub nemijlocita autoritate a guvernului maghiar;

b). Începând cu 1 noiembrie 1872, în oraşele menţionate mai sus se înfiinţează tribunale regeşti, iar pe teritoriul fiecărei preturi câte o judecătorie cercuală;

c). În Caransebeş se va organiza o casă orfanală; d). Fosta închisoare regimentară se transformă în închisoare a judecătoriei din

Caransebeş;

1 Marin, Munteanu, Radulovici 1968, p. 77. 2 Unirea 1972, p. 159.

214

e). În Caransebeş se va înfiinţa Direcţiunea bunurilor statului, care va administra şi obiectivele erariului situate la Băile Herculane;

f). Foştii grăniceri, familiile lor şi comunioanele aveau drept de proprietate asupra pământurilor şi realităţilor înscrise în cărţile funciare3;

g). Provincializarea confiniului militar va fi încredinţată unui comisar – cezaro-crăiesc, subordonat guvernului maghiar;

h). La Caransebeş, Panceova şi Biserica Albă vor funcţiona inspectorate şcolare;

i). La Caransebeş va funcţiona un oficiu de „construcţiune de stat”4. Aşadar, după o perioadă de 68 de ani (1804-1872) Caransebeşul, fosta reşedinţă a

Regimentului de graniţă nr. 13 româno-bănăţean5, este ridicat la rangul de municipiu şi pentru 8 ani va fi reşedinţa comitatului Severin.

Între anii 1873-1877 municipiul Caransebeş s-a subordonat direct Ministerului de Interne din Budapesta, iar din acest ultim an, conform statutelor s-a subordonat vicecomitetului de comitat6.

În anul 1881 comitatul Severin va fi desfiinţat şi se va contopi cu comitatul Caraş, care avea reşedinţa la Lugoj, acest oraş păstrându-şi şi acest privilegiu până în 1949. Procesul de demilitarizare şi provincilizare a fostului confiniu militar bănăţean nu a fost unul facil, mai ales că lipseau atât forţele umane care să ocupe funcţiile publice, atât la nivelul instituţiilor comitatense cât şi cele orăşeneşti. Încă din 3 octombrie 1972, Comandamentul General Militar din Timişoara face cunoscut regimentului de graniţă din Caransebeş că s-au asigurat fondurile necesare oficialităţilor care urmau să administreze oraşul începând cu 1 noiembrie 1872, sume puse la dispoziţie de erariu7. Un moment de referinţă în istoria Caransebeşului este ziua de 12 martie 1873, când în prezenţa vicecolonelului Vincenţiu cavaler de Bazarabiciu, investit administrator de comite suprem pentru noul comitat Severin, s-a desfăşurat prima adunare generală a „comitetului munici-pal din opidul liber regesc Caransebeş”, la care au participat 42 de membri. Printre aceştia au fost episcopul Ioan Popasu, George Băiaş, Eftimie Biju, Constantin Ostoia, Ioan Brancovici, Alexandru Eperjesy, Constantin Burdia-senior ş.a.

Adunarea generală l-a ales pe negustorul Ioan Brancovici primar al Caransebe-şului8, faptul înscriindu-se ca un important pas spre crearea şi consolidarea administraţiei civile în oraş după aproape un secol de administraţie militară.

În perioada martie-mai 1873 s-a desemnat personalul pentru conducerea treburilor oraşului şi anume: senatorul I, senatorul II, protonotarul, căpitanul de poliţie, medicul orăşenesc, juristul apoi au fost desemnaţi dintre membrii reprezentanţei orăşeneşti cei din comisiile economică şi juridică9. În şedinţa din 14-17 mai 1873, adunarea generală a dezbătut probleme importante precum: salarizarea primarului, organizarea şi arendarea târgului, răscumpărarea podului de fier, curăţenia oraşului, amplasarea spitalului, arendarea dreptului de vânat ş.a.10.

La 3 august 1873 au intrat în vigoare statutul şi regulamentul de organizare ale municipiului şi magistratului orăşenesc (primul statut al municipiului Caransebeş fiind cel 3 Marchescu 1941, p. 310, 311 4 SJAN CS-FPC 1/1872, f. 1 5 Groza 1983, p. 15 6 SJAN CS-FPC, reg. 27/1877, f. 1, 2 7 Idem, doc. 521/1872 8 Ibidem, reg. 8/1873, ff. 2-4 9 Ibidem, ff. 6-8 10 Ibidem, ff. 8-22

215

din 1 decembrie 1872 semnat de Alexandru Stancovici, George Băiaş, Ioan Brancovici, Ioan Bartolomeiu ş.a.), statutul fiind modificat în anii 1887 şi 1889.11

După 9 luni de administrare a oraşului, la 16 decembrie 1873 primarul Ioan Brancovici trece în revistă principalele realizări din oraş şi anume: recensământul alegătorilor în vederea desfăşurării alegerilor dietale (parlamentare), arendarea accizelor de băutură şi măcelărit, arendarea taxelor de târg şi decernarea titlurilor de cetăţean de onoare vicecolonelului Vincenţiu cavaler de Bazarabiciu şi baronului de Scudier12.

Încă din momentul intrării Caransebeşului în era constituţională limba oficială în interiorul administraţiei orăşeneşti a fost limba română, însă în iunie 1877 adunarea generală extraordinară a întărit mai vechea hotărâre de utilizare a limbii române: „ca limbă oficioasă şi protocolară la acest magistrat pre basa majorităţii absolute a românilor” (n.n. din oraş), limba maghiară fiind utilizată doar în relaţiile cu instituţiile de stat13 şi cu cei care se adresau primăriei în limba maghiară. Hotărârea luată la 22 iunie 1877 a fost reconfirmată la 6 noiembrie 188814 şi aplicată până la instaurarea administraţiei româneşti în Caransebeş în iulie-august 1919.

Sigiliile oraşului Statutul de oraş-cetate cu importante sarcini militare pentru apărarea Banatului

împotriva incursiunilor armatelor turceşti în tot evul mediu, este reflectat şi de sigiliile pe care autorităţile Caransebeşului le-au utilizat începând cu anul 1503. Zidurile şi turnurile cetăţii, apoi braţul cu sabia în care era înfipt un cap de păgân sunt principalele simboluri preluate şi în sigiliile utilizate începând cu anul 1873, în semn de respect pentru faptele de vitejie ale înaintaşilor ca apărători ai creştinătăţii în imediata apropiere a graniţei cu Imperiul Otoman. De fapt, autorităţile administrative din oraşul Caransebeş au utilizat până la sfârşitul anului 1918 pe lângă cel cu legendă latină „sigillium civitaits Caransebesiensis anno 1503”, păstrat în continuare şi începând cu 20 noiembrie 190615 în urma deciziei nr. 5870 a corpului reprezentativ al oraşului şi două sigilii cu legenda maghiară „Karansebes város palgármesteri hivatala” (Oficiul primarului oraşului Caransebeş) şi respectiv „Karansebes város Tanácsa” (Consiliul oraşului Caransebeş), ambele utilizate în relaţiile oficiale la nivelul cancelariei primarului şi a consiliului orăşenesc (reprezentanţa orăşenească, corpul reprezentativ, sfatul orăşenesc) cu alte instituţii similare.

Statutele oraşului Caransebeş Pe parcursul perioadei 1872-1918 în oraşul Caransebeş, întreaga activitate

administrativă s-a desfăşurat pe baza statutelor proprii, care, după dezbaterea în adunarea generală a corpului reprezentativ erau supuse aprobării autorităţilor comitatense de la Lugoj şi Ministerului de Interne maghiar.

Primul statut pe baza căruia a început să funcţioneze administraţia civilă în Caransebeş este cel din 1 decembrie 1872, autentificat cu un sigiliu în ceară oval de dimensiuni 3,3 cmX2,8 cm16.

Conştiente că statutul trebuia îmbunătăţit şi adaptat specificului acestui oraş de graniţă, care avea şi o istorie oarecum particulară în Banat, dar şi conform rigorilor

11 Ibidem, reg. 4/1872, ff. 1-51, reg. 84/1887, f. 66 şi reg. 116/1889, ff. 24-27 12 Ibidem, reg. 10/1878, ff. 93-106 13 Ibidem, reg. 27/1877, f. 15,16 14 Ibidem, reg. 98/1888, f. 44, 45, 48 15 Ibidem, reg. 408/1906, f. 118 16 Ibidem, reg. 4/1872, ff. 1-27

216

legislaţiei statului maghiar, în prima parte a anului 1873 s-au solicitat pentru confruntare statute ale unor oraşe cu îndelungată tradiţie constituţională precum Aradul sau Budapesta17, pe baza cărora la 3 august 1873 municipiul Caransebeş beneficia de un nou statut, mult mai complet18. Şi în anii următori s-au adus modificări propriilor statute, unele impuse de Legea XXII/1886.

Începând din anul 1889 oraşul Caransebeş va beneficia de un nou statut, care -conform aprecierilor aleşilor locali - corespundea şi populaţiei locale de cca 4.800 de locuitori19, votat de adunarea generală la 26 iunie, statutul fiind elaborat de primarul Ioan Nemoianu, jurist cu studii de drept la Debreţin, Demetriu Jancovici - notar şi doi membri ai reprezentanţei.

Noile statute publicate în limbile română şi germană aveau 57 de articole şi dezvăluie întregul mecanism de organizare şi funcţionare a treburilor pe raza oraşului. Întreaga administraţie locală era subordonată vicecomitelui comitatului Caraş-Severin.

Organele de conducere erau: 1. Reprezentanţa (corpul reprezentativ) oraşului; 2. Magistratul şi antistea comunală; 3. Scaunul orfanal; 4. Primarul oraşului; 5. Personalul oficiilor, personalul ajutător şi cel „de manipulaţiune”, conform

organigramei20. Reprezentanţa orăşenească era constituită din 48 de membri, din care 24 desemnaţi

dintre cei cu funcţii publice foarte importante sau care beneficiau de venituri anuale care le permiteau acest drept, iar ceilalţi 24 erau aleşi în urma alegerilor electorale locale în conformitate cu Legea XXII/1886.

În anul 1892 între cei 24 virilişti, lista fiind compusă după darea directă, cea mai mare dovedită prin registrul de dare, se aflau negustori, farmacişti, un notar public ş.a., cel mai mare venit avându-l comerciantul Neuerer Ignatz, cu 1442,87 florini, iar cel mai mic protopopul Andrei Ghidiu cu 139,30 florini21. În anul 1907 cenzul electoral (darea directă) s-a situat între 1853 coroane şi 456,90 coroane, în rândul celor 24 de virilişti (aleşi pe baza dării directe) se aflau episcopul Nicolae Popea, Constantin Burdia, Filip Müller, Carol Susich, Nicolae Ionescu, văduva Julia Brancovici ş.a.22. În anul 1909 în fruntea listei viriliştilor se situa farmacistul Filip Müller cu 1866,18 coroane, urmat de Constantin Burdia – deputat dietal şi consilier de Curte cu 1236,43 coroane şi notarul public Carol Susich cu 1148,43 coroane. Între cei 24 reprezentanţi „virilişti” se aflau 12 comercianţi, 4 avocaţi, 1 notar public ş.a. În rândul membrilor suplinitori se aflau medicii dr. W. Zipris cu 325,90 coroane şi dr. Constantin Popasu cu 284,20 coroane 23.

Magistratul orăşenesc era compus din primar ca preşedinte, cei doi senatori, protonotar, avocat (jurist-consult), căpitanul de poliţie şi medicul de circumscripţie.

Antistea orăşenească era formată din primar, căpitanul de poliţie, doi senatori (ca şi asesori la scaunul orfanal), protonotar, jurist-consult, contabil-casier, controlor, tutorele orfanal, arhivarul, medicul şi inginerul, ca angajaţi ai Primăriei.

17 Ibidem 18 Ibidem 19 Ibidem 20 Statutele 1889, p 1, 2 21 SJAN CS-FPC, reg. 160/1892, f. 3, 4 22 Ibidem, reg. 408/1906, f. 105, 106 23 Ibidem, reg. 471/1909

217

Statutele precizează până la amănunte, sarcinile reprezentanţei orăşeneşti, magistratului scaunului orfanal, primarului, căpitanului de poliţie, senatorilor orăşeneşti şi tuturor celorlalţi angajaţi.24

Pentru a asigura buna funcţionare a administraţiei, reprezentanţa orăşenească îşi desfăşura activitatea pe comisii: cea economică, sanitară, de zidire şi înfrumuseţare a oraşului, militară, pentru stabilirea taxelor şi dărilor şi comisia scaunului orfanal25. Cea mai importantă comisie era cea economică constituită din 12 membri26.

În statutele modificate la 4 noiembrie 1905 se prevede ca: „limba protocolară şi cea de manipulaţiune a adunării generale conform hotărârii luate de reprezentanţa oră-şenească din 6 noiembrie 1888 pe baza a 20 art. de lege XLIV din 1868 e cea română”27.

Modificările ulterioare ale statutelor nu sunt de substanţă, ci doar adaptări la unele ordine ale autorităţilor comitatense (judeţene).

Reşedinţa de comitat Dacă anterior, timp de 68 de ani, Caransebeşul fusese reşedinaţa militar-adminis-

trativă a Regimentului de graniţă nr. 13 româno-bănăţean, de unde se coordona întreaga activitate în cele două planuri militar şi administrativ în toate localităţile grănicereşti, perioadă în care în plan economic nu s-a înregistrat o evoluţie sensibilă, dovadă că autorităţile austriece puneau pe primul plan doar aportul militar al zonei la înfăptuirea politicii promovate de acestea, prin rescriptul regesc din 1872, Caransebeşul a devenit reşedinţa noii unităţi administrative numită comitatul Severin. Din municipiul de pe Sebeş şi Timiş se va administra acelaşi teritoriu pe care funcţionase regimentul de graniţă sus menţionat care acum va fi împărţit în cercuri administrative (plăşi) cu reşedinţa la Caransebeş, Teregova, Orşova şi Bozovici. Având în vedere numărul mare de instituţii de tip judeţean, unele fără nici o tradiţie în graniţa militară, Caransebeşul a fost suprasolicitat în adăpostirea acestora. În iulie 1873, conform unui raport al notarului municipiului Caransebeş către comitele suprem al judeţului Caraş cu reşedinţa la Lugoj şi către consilierul guvernial pentru comitatul Severin, Ivacskovits din Mehadia, se identificaseră două clădiri în centrul oraşului, în apropierea Episcopiei pretabile să adăpostească instituţii de tip judeţean 28. Prin resciptul regesc din 9 iunie 1872 se preciza că la Caransebeş vor funcţiona începând cu 1 noiembrie 1872, tribunalul regesc, casa orfanală judeţeană, o direcţiune a bunurilor de stat care va administra şi obiectivele erariale din Băile Herculane, un inspectorat şcolar şi un oficiu de „construcţiuni de stat”.29

La acestea s-au mai adăugat şi au funcţionat la Caransebeş între anii de existenţă a comitatului Severin (1873-1881) şi alte instituţii precum inspectoratul regesc de dare, oficiul silvanal30 şi inspectoratul nr. 6 de măsuri şi greutăţi31.

Abia la 23 august 1873 a fost numit primul comite suprem al comitatului Severin în persoana lui Iacob de Bogdan32.

La puţină vreme de la instalarea autorităţilor comitatense în reşedinţa comitatului Severin, cetăţenii oraşului prin autorităţile administrative locale au aflat despre intenţia de 24 Statutele 1889, pp. 2-40 25 SJAN CS-FPC, reg. 391/1905, ff. 8-9 26 Ibidem, d. 1/1886-1909, pp. 2-13 27 Ibidem 28 Ibidem, doc. 1419/1873 29 Ibidem, reg. 1/1872, ff. 2-5 30 Ibidem, reg. 32/1878-1886, f. 708,709 31 Ibidem, doc. 905/1873 32 Ibidem, doc. 1601/1873

218

desfiinţare a tânărului comitat şi încorporarea acestuia la comitatul Caraş. Cauzele trebuie căutate în neputinţa desfăşurării unor activităţi administrative eficiente într-un oraş cu populaţie mică, lipsit de industrie şi cu resurse financiare foarte slabe.

Pe de altă parte se promova ideea refacerii vechiului comitat feudal al Caraş-Severinului cu reşedinţa la Lugoj. La 29 martie 1874 primarul Ioan Brancovoci informa adunarea generală a corpului reprezentativ despre această intenţie, făcând cunoscută hotărârea congregaţiunii comitatense şi a magistratului orăşenesc de a trimite o delegaţie la Budapesta ca să prezinte un memoriu argumentat pentru păstrarea pe mai departe a comitatului Severin33, delegaţia având în componenţa sa pe episcopul Ioan Popasu, primarul Ioan Brancovici, apoi pe Ioan Peţia, Constantin Burdia – senior, Demetriu Dregătoriu, Ignatie Neuerer şi Dimitrie Biju34.

Pentru menţinerea comitatului Severin şi a statutului de municipiu pentru Caransebeş s-a alcătuit şi aprobat un nou memoriu la 14 septembrie 1874, fiind inserate argumente de ordin istoric şi economic35.

Doar patru ani s-a bucurat Caransebeşul de statutul de municipiu, în iunie 1877 impunându-se reorganizarea întregii administraţii locale, primind acum statut de oraş cu magistrat regulat. S-a impus modificarea statutului oraşului, cât şi componenţa consiliilor. Astfel, în comisia juridică au fost aleşi Traian Doda şi Iosif Seracin, în comisia economică a corpului reprezentativ episcopul Ioan Popasu, cojocarul Ioan Popovici ş.a.36

În anul 1881 comitatul Severin a fost desfiinţat, teritoriul său fiind ataşat comita-tului Caraş, astfel creându-se un nou comitat, Caraş-Severin cu reşedinţa la Lugoj.37 Cei 8 ani de reşedinţă de comitat au însemnat pentru Caransebeş o perioadă de acomodare la viaţa constituţională, mult mai dinamică, oraşul fiind în această perioadă subordonat Ministerului de Interne din Budapesta.

După această perioadă, oraşul Caransebeş a fost direct subordonat vicecomitelui comitatului Caraş-Severin, până la începutul anului 1919. Bibliografie Brătescu 1997 = Constatin Brătescu, Istorie şi cultura în Arhivele Caraş-Severinului,

Bucureşti, 1997 Groza1983 = Groza Liviu, Grănicerii Bănăţeni, Bucureşti, 1983 Marchescu 1941 = Marchescu Antoniu, Grănicerii bănăţeni şi Comunitatea de Avere,

Caransebeş, 1941 Marin, Munteanu, Radulovici = Marin William, Munteanu Ion, Radulovici Gheorghe, Unirea Banatului

cu România, Muzeul Banatului, Timişoara, 1968 SJAN CS-FPC = Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Caraş-Severin, Fond

Primăria oraşului Caransebeş Statutele 1889 = Statutele oraşului Caransebeş, Caransebeş, 1889 Unirea 1972 = Unirea Transilvaniei cu România 1 Decembrie 1918, ed. II, Bucureşti,

1972.

33 Ibidem, reg. 15/1874, f. 2 34 Ibidem, reg. 14/1874 35 Ibidem, reg. 15/1874, ff.18-42 36 Ibidem, reg. 27/1877, ff. 1, 2, 13-15 37 Brătescu, 1997, pag. 27.

219

GOUVERMENT EVOLUTION OF CITY OF CARANSEBES BETWEEN 1873-1919

(Abstract)

In the second half of the 19th century province of Banat suffers high-orders transformations in domains like government, economic and politics with significant repercussions on the Romanian population, who always was the most numerous in the province. Court of Vienna dealing with important economic difficulties was forced to make big concessions to Hungarian landlords. First of these was the incorporation of Banat to Hungary in 15/27 December 1860. Later, in 1867 the dualist pact was sign and is the moment of a new era of difficulties for the no Hungarian nationalities especially for Romanians.

At 8 of June 1871 begin to be applied the reforms for the province of Banat and city of Caransebes became the residence of the Severin county. In June 1877 to city of Caransebes is given the status of city with a regular magistrate. In 1881 the Severin County was abolished and its territory was attached to the Caras County, being made a new county named Caras-Severin with capital at Lugoj. After this period the city of Caransebes was directly subordinate to vicecount of Caras-Severin County until the year 1919.

221

PROTESTUL LOCUITORILOR DIN BOCŞA MONTANĂ FAŢĂ DE LEGEA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI DIN 1907

Bogdana BRANCA Muzeul Judeţean de Etnografie şi al Regimentului de Graniţă Caransebeş

În Banatul istoric după 1865, învăţământul confesional în limba română devine un mod prin care sunt promovate limba şi cultura naţională. Prin Diploma imperială din 4 iulie 1865 se vor înfiinţa două episcopii sufragne: una la Caransebeş şi una la Arad, care vor da un nou imbold culturii naţionale1. În anul 1868, Legea numărul 38 acordă confesiunilor libertatea „de a-şi înfiinţa şi susţinea şcoale proprii, de a-şi alege şi aplica învăţătorii, de a hotărî lefile acestora şi planurile de învăţământ şi de a exercita dreptul şi autoritatea disciplinară asupra învăţătorilor săi”2. Legea naţionalităţilor numărul 44 din 7 decembrie 1868 permite instrucţiunea naţionalităţilor în limba maternă la nivel primar şi gimnazial: „fiecare biserică şi fiecare comunitate bisericească vor avea dreptul de a-şi înfiinţa din mijloace proprii, ori prin asociere, şcoale primare, secundare şi superioare. Comunităţile bisericeşti pot să-şi hotărască liber limba de predare în şcoalele lor”.3 Aceste două legi au ca urmare dezvoltarea învăţământului în limba română, conturându-se şi politica culturală naţională.

În anul 1907, Parlamentul maghiar va adopta o nouă lege a învăţământului, legea XXVII, cunoscută drept Legea Apponyi. Această lege aduce prejudicii grave învăţă-mântului în limba naţională. Legea vine ca o completare la legile Trefort din 1879, respectiv din 1883. Prima lege Trefort, numărul 18 din 1879, inaugurează politica de asimilare, prin intermediul şcolii a etniilor nemaghiare în cadrul etniei maghiare. Articolul 1 impune necesitatea ca fiecare învăţător să cunoască limba maghiară pentru a putea obţine postul într-o instituţie de învăţământ: „nu poate fi numit ca învăţător dacă nu-şi va însuşi limba maghiară, în vorbire şi în scriere, în aşa măsură, încât să fie în stare a o preda în şcoalele primare”.4 Mai mult decât atât, este stipulată, în articolul 4, obligativitatea studierii limbii maghiare în toate şcolile primare publice5. A doua lege Trefort, numărul 30 din 1883, impune obligativitatea studierii limbii maghiare în toate şcolile secundare, fără a ţine seama de caracterul confesional sau laic al acestora. Se constată, după anul 1867, că statul ungar se identifică cu interesle culturale naţionale maghiare. Scopul legilor învăţământului era acela de a realiza asimilarea etniei române în cadrul etniei maghiare.

Prin legea învăţământului din 1907 se afirmă clar scopul guvernului de la Budapesta, acela de maghiarizare prin intermediul învăţământului: „Fiecare şcoală, fiecare învăţător, fără considerare de caracterul şcolii şi împrejurarea că beneficiază de ajutor de stat au ba, se îndatorează a dezvolta şi întări în sufletul elevilor spiritul de alipire către patria maghiară şi conştiinţa aparţinerii la naţiunea maghiară, precum şi modul de gândire religios-moral. Punctul acesta trebuie să predomineze întreagă instrucţiunea.”6 Se

1 Suciu 1977, p. 256. 2 Leu/Bocşan 2002, p. 31. 3 Murgescu (coord) 2001, p. 224. 4 Ibidem, p. 261. 5 Ibidem, p. 262. 6 Ibidem p. 263.

222

instituie un jurământ pentru învăţători, care, înainte de a fi încadraţi în funcţie, erau declaraţi oficianţi publici: „Eu... învăţător ordinar jur pe Dumnezeul viu că faţă de Majestatea Sa regele meu apostolic, faţă de patria mea maghiară, faţă de conştiinţa aceluia, mă voi purta cu credinţă tare şi nestrămutată, voi păzi legile sancţionate ale ţării, obiceiurile legale ale autorităţilor din ţară, asemenea datorinţelor împreună cu oficiul meu de învăţător le voi îndeplini întotdeauna conştiincios cu credinţă şi cu acurateţă şi tinerimea încredinţată îngrijirii mele voi educa-o în dragoste faţă de patria maghiară. Aşa să-mi ajute Dumnezeu”.7 Scopul Budapestei prin această lege era de a implementa la nivel de individ, în acest caz elevul, conştiinţa de apartenenţă la naţiunea maghiară. Mai mult, se încearcă să se şteargă orice însemn naţional românesc deoarece legea impune ca: „în fiecare şcoală, fără deosebire de caracter, trebuie afişată emblema ţării ungureşti, atât deasupra portalului, cât şi într-un loc potrivit din sălile de învăţământ.”8 Denumirea şi caracterul şcolii, confesional sau comunal, trebuia afişat în limba maghiară, ştergându-se astfel orice urmă de înscris în limba română. În dotarea fiecărei instituţii de învăţământ trebuia să existe la vedere emblema şi stindardul naţional maghiar. În sălile de învăţământ vor trebui afişate subiecte din istoria Ungariei, care, bineînţeles, aveau rostul de a face uitată istoria românilor şi de a contribui la dezvoltarea sentimentului de ataşament faţă de naţiunea maghiară. În acelaşi timp, se va impune ca, la sărbătorile naţionale, să se afişeze stindardul naţional maghiar. Prin această lege, guvernul maghiar îşi propune ca, la sfârşitul celor patru ani de şcoală, fiecare elev să poată să se exprime în limba maghiară, atât în scris, cât şi în citit. Deci, se exclude total posibilitatea studierii limbii române, mai ales că manualele vor fi unice în toate instituţiile de învăţământ şi elaborate de guvernul de la Budapesta.

Faţă de proiectul de lege şi, mai apoi, faţă de legea promulgată se constată acţiuni nenumărate de protest pe tot teritoriul Banatului şi Transilvaniei. O astfel de acţiune este semnalată în localitatea Bocşa-Montană la 22 martie/4 aprilie 1907. Cetăţenii de religie greco-ortodoxă se întrunesc în şedinţă extraordinară pentru a redacta un memorandum cu scopul a împiedica aprobarea legii învăţământului din anul 1907. Documentul conţine o scrisoare de înştiinţare despre protestul locuitorilor din cercul electoral Bocşa Montană înaintată episcopului Nicolae Popea9. Nădejdea că Nicolae Popea va lua atitudine în vederea rezolvării acestei chestiuni provine din faptul că acesta se afirmă ca un adevărat apărător al românismului, atât prin activitatea sa de erudit, cât şi prin funcţia bisericească. Episcopul Nicolae Popea s-a exprimat încă din 1893 într-un discurs la Casa Magnaţilor faţă de legea care putea desfiinţa orice instituţie de învăţământ confesională dacă se consideră că, prin activitatea sa, aduce „direcţiuni contrare statului”10. Episcopul se exprima astfel: „Convingerea şi datorinţa nu-mi permit să tac atunci când văd că un nou atac se pregăteşte contra drepturilor noastre înscrise în lege, contra autonomiei Bisericii noastre greco-catolice şi, în general, contra dezvoltării noastre culturale”.11 Biserica preluase rolul de coordonator al mişcării naţionale româneşti, în special în ceea ce priveşte latura culturală şi educaţională. Totodată, biserica greco-ortodoxă era forul instituţional care a luat, de-a lungul timpului, cel mai des atitudine faţă de politica de maghiarizare întreprinsă de guvernul de la Budapesta. Cetăţenii din cercul electoral al Bocşei îşi exprimă recunoştinţa cu privire la acţiunile de promovare ale limbii şi culturii naţionale române

7 Triteanu 1919, p. 22. 8 Murgescu (coord.) 2001, p. 263. 9 Episcopia Caransebeşului, Fond şcolar nr. 4, dosar 68/1907. 10 Foaia Diecezană, Caransebeş, VIII, 1893, nr. 22, din 30 mai/11 iunie, p. 2. 11 Ibidem, p. 1.

223

către forurile bisericeşti superioare şi speră a găsi, şi de această dată, sprijin în chestiunea „Rezoluţiunii lăsată cu privire la proiectul de lege referitor la şcoalele confesioanle şi comunale”. Rezoluţiunea cetăţenilor din Bocşa se afiliază mişcărilor de susţinere a şcolilor confesionale şi a învăţământului confesional în limbă naţională în cadrul cărora doi referenţi ai Sinodului Eparhial, Filaret Musta şi Nicolae Popovici, propun convocarea unui Congres extraordinar pentru întreaga Mitropolie Ortodoxă Română care să se pronunţe în legătură cu proiectele şcolare ce urmau a fi impuse prin Legea Apponyi.12 Protestul este unul întocmit pe bază legislativă, înglobând drepturile naţionale şi confesionale ale naţiunii române, îndreptăţită a cere anularea acestui proiect de lege. Atât scrisoarea de înaintare, cât şi Rezoluţiunea este semnată de Moise Popoviciu în calitate de preşedinte al „adunării poporale” şi de Petru Ieremia în calitate de notar.

Primul punct al Rezoluţiunii face apel la autonomia bisericească şi dreptul confesiunilor de a-şi organiza învăţământul în limba maternă, sub directa administrare a instituţiilor eclesiale, aici subînţelegându-se biserica greco-ortodoxă. Acest argument rezidă şi din faptul că, în localitatea Bocşa, numărul credincioşilor greco-ortodocşi la 1900 era în proporţie de aproximativ 54% din totalul de 3.116 de credincioşi, procent care se menţine şi în anul 191013 din totalul de 3.369 de credincioşi. Se face referire la interesele generale ale patriei, care în accepţiunea reclamanţilor se asimila cu Imperiul habsburgic. Curtea vieneză a asigurat în Banatul istoric o serie de libertăţi în ceea ce priveşte religia şi învăţământul. Mai apoi este subliniat rolul instituţiei bisericeşti în societate, care nu doar trasează coordonatele morale ale societăţii, ci dezvoltă norme cetăţeneşti. Din acest punct al Rezoluţiunii se desprinde idee că biserica avea rolul cel mai important în societatea bănăţeană de la începutul secolului XX, fiind şi cea mai importantă instituţie prin care se putea protesta faţă de politica antiromânească: „Considerând însemnătatea mare ce o au bisericile pentru întărirea simţului religios, promovarea culturei religios-morale şi întărirea vârtuţilor adevărat cetăţenesci.”14

Se invocă din nou „legile patriei” care, după cum am afirmat anterior, se referă la partea austriacă a Imperiului austro-ungar care asigura, prin Diploma imperială de la 4 iulie 1865, libertatea pentru biserică de a susţine instituţii de învăţământ în limba proprie. Limba română era, totodată, şi limba de practicare a cultului bisericii greco-ortodoxe: „Considerând că legile patriei ne-au asigurat dreptul în şcoalele înfiinţate şi susţinute de credincioşii noştri, a folosi ca limbă de instrucţie limba română, care e totodată şi limba bisericei noastre.”15

Cetăţenii localităţii Bocşa, în protestul faţă de proiectul de Lege Apponyi, scot în evidenţă faptul că această lege aduce prejudicii autonomiei bisericeşti, dar şi dreptului de a avea instrucţie în limbă proprie. Prin acest aspect, cetăţenii semnatari ai protestului sesizează că, prin îngrădirea autonomiei bisericeşti, va avea de suferit şi învăţământul în limba română, instituţia clericală greco-ortodoxă fiind singura susţinătoare al acestuia: „Considerând că proiectul din chestiune vatămă autonomia bisericei şi drepturile ei referitoare la instrucţia poporală.16

Protestul este înaintat forurilor bisericeşti superioare, dar şi deputaţilor cărora le este cerut să se manifeste vehement faţă de acest proiect în virtutea drepturilor poporului

12 Munteanu b 2008, p.120 13 http//enciclopediaromaniaei.ro/wiki/Bocsa 14 Episcopia Caransebeşului, Fond şcolar nr. 4, dosar 68/1907. 15 Ibidem 16 Ibidem

224

român. Cere ca proiectul să fie scos de pe ordinea de zi a Parlamentului de la Budapesta, iar deputaţilor români să „combată proiectul din chestiune cu toate mijloacele legale.”17

Memorandumul locuitorilor greco-ortodocşi din Bocşa Montană este cu atât mai important, cu cât este semnat de un număr de 600 de participanţi18, în contextul în care recensământul din 1910 arată un număr total de locuitori în Bocşa Montană de 3369, adică 17% din populaţia localităţii.

Protestul faţă de proiectul de Lege Apponyi este unul vehement în întreaga provincie bănăţeană manifestat prin adunări ale cetăţenilor de religie greco-ortodoxă, prin articole de presă, prin luarea de atitudine a ierarhilor bisericeşti, dar şi prin activitatea deputaţilor români în Parlamentul maghiar. S-a protestat faţă de politica de maghiarizare care se desfăşura prin intermediul şcolii şi aducea grave atingeri, nu doar procesului de învăţământ, ci şi culturii naţionale române. Se constată, prin textul Rezoluţiunii, că, la începutul secolului al XIX-lea, în provincia bănăţeană era o conştiinţă naţională românească puternică, care are curajul de a-şi cere drepturile legale, dar mai ales istorice.

Deşi acţiunile de contestare ale legii învăţământului din 1907 sunt numeroase, se constată că legea a fost aprobată şi, mai mult, a fost pusă în aplicare. Acţiunile de protest continuă cu intensitate diminuată, deoarece se vor introduce şi pedepse grave, inclusiv închisoarea pentru cei care refuză să pună în practică prevederile legii, articol cu articol. Instituţia bisericească este cea care va începe demersurile pentru aplicarea Legii Apponyi deoarece erau vizate, prin această lege, în special şcolile confesionale greco-ortodoxe, nedorind ca repercusiunile să se îndrepte către învăţătorii români.

Forma aceasta de protest, prin memoriu adresat forurilor clericale, se înscrie în lupta de mişcare naţională desfăşurată în provincia bănăţeană, care milita pentru indivi-dualitatea culturii naţionale româneşti în faţa politicii antiromâneşti dusă de guvernul de la Budapesta.

Bibliografie

Bocşan/Leu 2002 = N. Bocşan, V. Leu, Şcoală şi comunitate în secolul al XIX-lea. Circulare şcolare bănăţene, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj, 2002.

Episcopia Caransebeşului = Fond şcolar nr. 4, dosar 68/1907. Foaia Diecezană 30mai/11 iunie 1893

= Foaia Diecezană, Caransebeş, VIII, 1893, nr. 22, din 30 mai/11 iunie.

Munteanu 2008 a = I. Munteanu, Banatul istoric. 1867-1918. Şcoala. Educaţia, vol. 3, Editura Excelsior Art, Timişoara, 2008.

Munteanu 2008 b = I. Munteanu, Apărarea învăţământului confesional românesc din eparhia Caransebeşului în timpul păstoririi Episcopului Nicolae Popea în „Istorie şi spiritualitate în Episcopia Caransebeşului”, Editura Diecezană, Caransebeş, 2008.

Murgescu (coord.) 2001 = B. Murgescu (coord.), Istoria României în texte, Editura Corint, Bucureşti, 2001.

Suciu 1977 = I. D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1977.

Triteanu 1919 = L. Triteanu, Şcoala noastră între 1850-1916, Sibiu, 1919.

17 Ibidem 18 Munteanu a 2008, p. 122.

225

RESIDENTS IN MONTANA BOCSA PROTEST AGAINST THE EDUCATION ACT OF 1907 (Abstract)

After the year 1867 when the dualist monarchy was developed the province of Banat entered under

the administration of Budapest. Until the Great Unity in 1918 the policy of Hungarian government was moving against the Romanian people and its historical rights. In 1907 was voted by the Parliament of Budapest the Education Law, known also as Appony`s Law. It limited the education in Romanian language as it was a way to promote the Romanian culture. By this law the Government of Budapest wanted to erase the characteristics of Romanian ethnicity and to embed it into the Hungarian one.

Greco-Orthodox Christians from city called Bocsa Montana protested vehemently against this law and singed a Resolution that was give to the Greco-Orthodox Bishop of Caransebes, Nicolae Popea. In this way they tried to defend the Romanian culture, language and religion. Citizens of Bocsa call down the historical rights of the Romanian people given by the Hapsburg King as were the education in their own language.

This document from Bocsa is very important because it shows that Romanian people from Banat fought for their rights and were aware of a Romanian national consciousness.

227

EVOLUŢIA COMUNITĂŢII DE AVERE A FOSTULUI REGIMENT DE GRANIŢĂ ROMÂNO BĂNĂŢEAN NR. 13 DIN

CARANSEBEŞ ÎNTRE1879-1923

Laurenţiu-Ovidiu ROŞU Serviciul Judeţean Caraş - Severin al Arhivelor Naţionale

Legea din 8 iunie 1871, asupra „dispoziţiilor de răscumpărare a drepturilor de

servitute ale locuitorilor grăniceri la lemne, păşune şi produse forestiere, din pădurile sta-tului, de pe teritoriul confiniului militar”, menţinută şi completată prin Legea XXX/1873, stabilea modul şi măsura în care statul compensa drepturile de servitute ale grănicerilor. Ei primeau, în locul acestora, în deplină proprietate, jumătate din domeniul forestier şi alpin, asupra căruia îşi exercitaseră înainte drepturile de servitute. Cealaltă jumătate a rămas în proprietatea statului, degrevată de orice sarcini1. Modul şi măsura folosirii părţii ce a revenit Comunităţii regimentare, precum şi împărţirea ei pe comunele respective, urmau să fie stabilite, prin intermediul reprezentanţei regimentare, în colaborare şi de comun acord cu autorităţile administrative2.

În vederea delimitării părţii ce revenea statului, de cea a grănicerilor, a fost numită o comisie centrală, formată dintr–un ofiţer superior, un colonel sau un maior auditor şi un oficiant3 silvanal. Sediul acestei comisii a fost la Timişoara4.

Pentru a face parte din comisia de segregare5, reprezentanţa fostului Regiment grăniceresc româno – bănăţean Nr. 13, întrunită la Mehadia, în anul 1874, i–a ales pe: Ilie Curescu, Iova Popoviciu, Ştefan Dancia şi Iancu Domăşneanu6. Alături de cei patru membrii amintiţi, din comisia de segregare a mai făcut parte şi Generalul Traian Doda, retras la Caransebeş, după ce a fost pus în disponibilitate, la 1 noiembrie 18727. Acesta a fost ales, în şedinţa din 28 martie 1873, ca preşedinte al reprezentanţei regimentare, funcţie, pe care a îndeplinit-o între 1873 – 1879.

Legea din 8 iunie 1871 prevedea, că averea Comunităţii regimentare trebuia împăr-ţită între comunele subordonate acesteia. Excepţie făceau numai pădurile, care se împăr-ţeau, mai întâi, între stat şi Comunitatea regimentară şi doar apoi pe comune. Reprezen-tanţa Regimentului Nr. 13 nu a folosit dreptul de a–şi împărţi averea pe comune. Ea a continuat să o administreze în indiviziune, până în momentul înfiinţării Comunităţii de Avere, când a trecut-o asupra ei8.

Reprezentantul Vasile Popovici, în Adunarea generală a Comunităţii de Avere din Caransebeş, desfăşurată în 14 ianuarie 1924, sublinia, că aceasta nu era un dar al fostei

1 Cocârţău 1982, p. 255; Nemoianu, 1925, p. 10; Buracu, 1924, p. 35; Radu, Onciulescu, 1977, p. 23. 2 Marchescu 1941, p. 312. 3 Oficiant = funcţionar. 4 Ghidiu, Bălan 1909, p. 271. 5 Segregare = împărţire. 6 Hamat 2002, p. 140 7 GOCA VII, 1935, p. 2. 8 Cocârţău 1982 p. 255.

228

case domnitoare, ci a trecut, în proprietatea grănicerilor, ca răscumpărare a drepturilor lor de servitute, câştigate pe câmpul de luptă9.

Iancu Conciatu, în „Probleme economice bănăţene”, vorbind de începuturile comu-nităţii, arată că, iniţial, familiile foştilor grăniceri ar fi trebuit să primească, în deplină proprietate, toate cele 500.000 iugăre cadastrale de păduri, asupra cărora şi-au exercitat dreptul de servitute forestieră. Guvernul maghiar s–a opus acestei iniţiative, deoarece nu putea îngădui ca toate pădurile să fie cedate unei societăţi româneşti militarizate, la graniţa României, şi nu putea renunţa la clădirile publice. Doar astfel, Viena a acceptat ca familiile grănicerilor să fie împroprietărite cu jumătate din teritoriile împădurite şi cu câteva clădiri din Caransebeş, strict necesare administrării acestei averi, iar restul edificiilor, care s–au aflat în proprietatea regimentului în Băile Herculane, Caransebeş, Bozovici şi în alte localităţi, au trecut în proprietatea Imperiului10.

În anul 1879, comisia de segregare şi–a încheiat activitatea. Prin actul de partaj, Comunitatea regimentară, şi de la ea Comunitatea de Avere, a primit, în deplină pro-prietate: 216.068 iugăre 379 st.p. pădure, 4.872 iugăre 1175 st.p. păşune, 29.453 iugăre 644 st.p. munţi, 1.524 iugăre 1014 st.p. teren neproductiv, în total 251.919 iugăre 12 st.p. 11.

Fiind împărţirea încheiată, adunarea reprezentanţei regimentare din 3 martie 1879, la stăruinţa generalului Traian Doda, a cerut curţii imperiale şi regale, aprobarea înfiinţării unei comunităţi de avere, în baza statutelor tip, din Legea din 15 iunie 1873, şi aceasta a fost primită12.

Comunele şi familiile grănicereşti împădurite, conform § 68 şi 70 din Regulamentul silvic din anul 1860, au întemeiat, din bunurile primite, în baza Legii din 8 iunie 1871, o comunitate de avere, respectiv o societate de bunuri a lor, proprie şi independentă, care îi reprezenta pe ei şi averea lor13.

Preşedintele provizoriu al comunităţii, Aurel Moacă, în Adunarea generală extra-ordinară din 4 ianuarie 1923, definea Comunitatea de Avere din Caransebeş ca fiind: „împroprietărirea, sau mai bine zis împădurirea ţăranilor, nu după individ, căci fiind vorba de păduri şi de locuri de păşune aceea nu se poate face, ci este împroprietărirea, împădurirea ţăranilor după familii, susţinându–se proprietatea comună a tuturor fami-liilor grănicereşti, trecută la cartea funduară sub denumirea: Comunitatea de Avere a fostului Regiment confiniar româno – bănăţean nr. 13”14.

Adunarea regimentară din 1879 a votat primul statut al Comunităţii de Avere a fostului Regiment confiniar româno – bănăţean Nr. 13 din Caransebeş, în baza căruia au fost aleşi reprezentanţii celor 94 de localităţi grănicereşti. În adunarea generală din 19 decembrie 187915, Generalul Traian Doda a fost ales preşedinte al comunităţii. Acesta a deţinut funcţia până în anul 189116 şi a reprezentat un exemplu pentru generaţiile viitoare, prin competenţă, corectitudine şi modestie17.

9 SJAN CS - FCAC, Inv. 720, reg. 1/1923, f. 90 v. 10 Conciatu 1920, p. 143. 11 Marchescu 1941, p. 315; SJAN CS - FCAC, Inv. 492, d 11/ 1936, f. 1; Groza 2000, p. 84; Ce este

Comunitatea, p. 11 12 *** Ce este Comunitatea..., p. 12. 13 Marchescu 1941, p. 331. 14 SJAN CS, - FCAC, Inv. 720, reg. 1/1923, f. 74v. 15 Marchescu 1941, p. 330. 16 TG 1934, nr. 3, p. 3. 17 Idem, 1935, nr. 1, p. 1.

229

Încă de la început, au fost adunate informaţii de la celelalte comunităţi de avere deja constituite, care au servit ca bază pentru organizarea Comunităţii de Avere a fostului Regiment confiniar Nr. 13 din Caransebeş18.

Statutul despre organismul şi sfera de activitate a Comunităţii de Avere în districtul fostului Regiment confiniariu româno – bănăţean19 a fost tipărit în 300 de exemplare, în limbile germană şi română, a fost împărţit, astfel încât, fiecare comună şi fiecare reprezentant să primească câte un exemplar20 şi a constituit cadrul normativ, în baza căruia instituţia a funcţionat, până în anul 1925.

Comunitatea de Avere din Caransebeş era formată din următoarele comune: Eibenthal, Tisoviţa, Plavişeviţa, Dubova, Ogradena–Veche, Orgadena–Nouă, Eselniţa, Orşova, Jupalnic, Coramnic, Tufări, Topleţ, Bârza, Pecinişca, Mehadia, Iablaniţa, Valea–Bolvaşniţa, Cornereva, Bogâltin, Cănicea, Domaşnea, Luncaviţa, Verendin, Mehadica, Pârvova, Lăpuşnicel, Cornea, Globu–Rău, Cuptoare, Cruşovăţ, Plugova, Globu-Craiovei, Petnic, Şumiţa, Borlovenii–Noi, Borlovenii–Vechi, Pătaş, Prilipeţ, Bozovici, Lăpuşnic, Moceriş, Şopotu-Nou, Ravensca, Dalboşeţ, Şopotu-Vechi, Gârbovăţ, Bănia, Rudăria, Prigor, Putna, Teregova, Wolfsberg, Weidenthal, Slatina Timiş, Goleţ, Bucoşniţa, Petroşniţa, Lindenfeld, Poiana, Prisian, Zerveşti, Caransebeş, Caransebeşul Nou, Dalci, Turnu, Ruieni, Borlova, Zlagna, Buchin, Cârpa, Bolvaşniţa, Vârciorova, Sadova-Veche, Vălişoara, Ilova, Sadova-Nouă, Armeniş, Feneş, Rusca, Ciuta, Iaz, Cicleni, Obreja, Glimboca, Var, Ohaba, Mal, Cireşa, Zăvoi, Valea Mare, Crâjma, Mărul, Marga şi Voislova.

Proprietatea, folosinţa şi administrarea averii comune tuturor celor 94 de localităţi, care formau Comunitatea de Avere a fostului Regiment confiniar româno – banatic Nr. 13, erau reglementate de dispoziţiile Codului civil austriac. Pădurile şi pământurile comune, din pădure, erau administrate, sub supravegherea autorităţilor politice, după Legea silvică şi după Regulamentul de serviciu silvic.

Statutul stabilea condiţiile, în care, unele comune, puteau ieşi din Comunitatea de Avere. Acestora li se dădea partea, ce le revenea din întreg teritoriul, ce se afla în proprietatea comunităţii21.

O încercare de ieşire din Comunitatea de Avere din Caransebeş a avut loc în vara anului 1889. Atunci comunele Weidenthal, astăzi Brebu Nou, Wolfsberg, astăzi Gărâna şi Sadova-Veche au cerut defalcarea, din pădurile comunităţii, a părţilor ce le reveneau din averea comună.

La cererea comitelui suprem al Comitatului Caraş–Severin, Emerik de Jakabffy, de a stabili ce teritoriu revenea acestor trei comune, unde se afla şi ce valoare avea, Titus Haţeg, juristul Comunităţii de Avere din Caransebeş, a răspuns că, în conformitate cu Legea XXX/1873 şi cu Statutul Comunităţii de Avere, împărţirea averii trebuia să se facă pe comune şi apoi, în cadrul acestora, între familiile grănicereşti îndreptăţite. Pentru a determina partea din averea comunităţii, ce revenea celor trei localităţi, trebuia împărţită toată averea comună. Pentru aceasta trebuia să fie estimată valoarea întregii averi comune şi să fie stabilit, atât numărul, cât şi partea fiecărui îndreptăţit din această avere, după locuitorii grăniceri, după familiile grănicereşti şi numai, apoi, pe comune.

În condiţiile în care, împărţirea iniţială, dintre stat şi comunitatea regimentară, a costat o jumătate de milion de florini, o nouă segregare ar fi avut costuri mult mai ridicate. 18 Marchescu 1941, p. 330; SJAN CS FCAC, inv. 720, reg. 1/1873-1881, f. 35. 19 Statut 1892, p. 1. 20 SJAN CS - FCAC, Inv. 720, reg. 1/1873-1881, f. 35. 21 Statut, p. 3, 4.

230

Comunele Sadova Veche, Weidenthal şi Wolfsberg au motivat dorinţa de ieşire din comunitate, prin lipsa de pământ cultivabil. Fiind prea populate, intenţionau să transforme, în pământuri de arătură sau pentru întemeierea de noi comune, părţile de pădure ce li s–ar fi cuvenit.

Extirparea intenţionată de păduri era interzisă, de art. 7 din Legea XXX/1873, care prevedea că: „pădurile segregate comunităţii regimentare au să fie şi pe viitor admi-nistrate numai ca păduri”. Scopul avut în vedere, în intenţionata împărţire, nu se putea realiza, iar adunarea generală a reprezentanţilor a fost, în unanimitate, împotriva împărţirii22.

Din punct de vedere organizatoric, reprezentanţa Comunităţii de Avere era com-pusă din deputaţi aleşi de fiecare comună pe şase ani, în funcţie de numărul de locuitori.

Comunitatea alegătorilor fiecărei comune, iar în Caransebeş reprezentanţa comunală alegeau, cu majoritate absolută de voturi, un deputat şi un supleant pentru localităţile cu până la 3000 de locuitori şi doi deputaţi şi doi supleanţi pentru localităţile cu peste 3000 de locuitori. Alegerile se făceau, în faţa pretorului, a vicecomitelui sau a înlocuitorilor lor, care le dădeau reprezentanţilor câte un certificat electoral, cu care aceştia îşi legitimau intrarea în reprezentanţă.

La prima adunare de după înfiinţarea Comunităţii de Avere, preşedintele reprezentanţei Comunităţii de Regiment a convocat reprezentanţii aleşi. Dintre aceştia, urma să fie ales un comitet, format din un preşedinte, patru membrii, un supleant al preşedintelui şi patru supleanţi ai membrilor din comitet23.

În anul 1880, primele structuri de conducere alese ale Comunităţii de Avere din Caransebeş erau compuse din:

- Preşedinte: Generalul Traian Doda; - Membrii în comitet: Iosif Seracin, Ilie Curescu şi Mihail Popovici; - Reprezentanţi pentru adunarea generală: Luca Daia, Ianoşel Zaharia, Constantin

Olariu, Martin Belciu, Simion Munteanu supleant, Moriţiu Frankl, Mihail Băloni, Ion Muţiu, Ion Şareda, Ianoş Ştiop, Toma Coriciu, Simeon Bucovanu, Ioan Niagoe, Ioan Jompan, Afilion Popoviciu, Iacob Micşa, Ianăş Mihuţa, Gheorghe Corvin, Ianăş Jura, Iosif Seracin, Iordan Olariu, Petru Borşiu, Gheorghe Negrei, Ianăş Altu, Venţel Cervy, Simeon Lazăr, Craiu Moica, Anton Sgaverdia, Rusalin Opruţiu, Tudor Coteliciu, Nicolae Grozăvescu, Simeon Grozăvescu, Nistor Bona, Gavrilă Cocoşiu, Ştefan Stolojescu, Isac Rădulescu, Iosim Nicoară, Nicole Brânzei, Dumitru Gerescu, Filip Pipa, Lazăr Cloşan, Nicolae Urechiatu, Dumitru Stepanescu, Dumitru Ionaşcu, Ianoş Moater, Savu Groză-vescu, Avram Vlădulescu, Nicolae Ienia, Iohan Krall, Iosif Linţu, Vasile Ienihi, Marin Chetrinescu, Petru Pişlea, Pavel Mozoc, Petru Borchescu, Nicolae Budescu, Lazăr Pitic, Nistor Lalea, Pavel Francu, Ionu Bethia, Iosif Ionescu, Salomon Verendian, Ion Zarva, Ion Valuşescu, Francisc Hanzal supleant, Anton Craia, Dănilă Crăciun, Bozicu Buria, Ilia Berzescu, Iacob Miluşescu, Anton Urban, Ianiu Domil, Ion Balaciu, Ilia Ciurel, Ilia Cena supleant, Mihail Jitean, Gheorg Frumosu, Pavel Drăgan, Jurca Croitoru, Nicolae Darabanţa supleant, Ianoş Lucheşin, Moise Domilescu, supleant, Ştefan Dancia, Traian Doda, Petru Bogoeviciu şi Bernhard Guad24.

Adunările Reprezentanţei Comunităţii de Avere erau ordinare şi extraordinare. Ele erau convocate de preşedinte, care, în prealabil, îl anunţa pe comisarul guvernial şi pe vicecomite. 22 FD 1889, nr. 23, p. 4. 23 Statut, p. 5. 24 SJAN CS – FCAC, inv.720, reg. 1/1873-1881, f. 32 v.

231

Adunările ordinare se desfăşurau întotdeauna în Caransebeş, una toamna, pentru stabilirea bugetului anual şi cealaltă primăvara, pentru prezentarea bilanţului. Reprezen-tanţa era cea care, după achitarea cheltuielilor pentru administraţie, pentru silvicultură şi după acoperirea drepturilor împăduriţilor în natură, hotăra modul, în care urma să fie folosit excedentul financiar, în bugetul pe anul viitor.

Cele extraordinare puteau fi convocate şi în alte localităţi, în cazuri urgente, de către preşedinte, la ordinul vicecomitelui sau al comisarului guvernial, la cererea comite-tului sau a unei jumătăţi a membrilor reprezentanţei.

Preşedintele sau înlocuitorul său conduceau lucrările, stabileau ordinea discuţiilor, conduceau şi încheiau dezbaterile şi votările. Votarea se făcea, de obicei, oral, însă la cererea a zece reprezentanţi, putea fi făcută şi prin apel nominal. Hotărârile se luau cu majoritate de voturi, iar în cazul egalităţii, determinant era votul preşedintelui. Deciziile, care vizau schimbări importante în patrimoniul Comunităţii de Avere din Caransebeş, trebuiau aprobate de către două treimi din totalitatea reprezentanţilor, apoi de către conducerea municipiului şi, în ultimă instanţă, de cea a Ministerului de Interne.

Dacă, în două adunări consecutive, nu era întrunit numărul de două treimi din numărul reprezentanţilor, necesar pentru a lua hotărâri valabile, cea de a treia adunare hotăra, indiferent de numărul deputaţilor prezenţi.

Dacă Adunarea Comunităţii de Avere din Caransebeş lua hotărâri ilegale, preşe-dintele era dator să oprească executarea deciziilor respective şi să informeze comisarul guvernial, care, la rândul său, îl anunţa pe ministrul de interne.

După alegerea Comitetului, Reprezentanţa Comunităţii de Avere din Caransebeş trebuia să aleagă membrii, care coordonau activitatea silvică în cadrul Oficiului de economie şi să angajeze personalul silvic de inspecţie.

Oficiul de economie era subordonat Comitetului şi îşi avea sediul în Caransebeş. El era format din: „un administrator silvic, un controlor în acelaşi timp şi contabil, un cancelist, un diurnist şi un servitor”.

Personalul silvic, împărţit pe păduri şi subordonat Oficiului de economie, era format, din cel puţin patru ingineri silvici şi personalul de supraveghere silvică necesar25.

Concursul pentru ocuparea posturilor vacante a fost publicat, în limba gemană, în „Sudungarische Bote”, în limba română în „Telegraful român” şi în limba maghiară în „Budapesty Kozlony”26. De asemenea, 150 exemplare ale anunţului, tipărite în limba germană, au fost trimise pentru publicare, prin pretură, tuturor localităţilor de pe raza Comunităţii de Avere din Caransebeş, dregătoriilor districtuale cezaro–regeşti în: Gospic, Ogulin, Petrinia, Neugradisca, Vinkovic, Mitrovii şi Comunităţilor de Avere din Biserica Albă şi din Belovar. Cei care doreau să se angajeze trebuiau să–şi depună cererile, însoţite de documentele necesare, la sediul Comunităţii de Avere din Caransebeş, până la 15 februarie 188027.

Primul preşedinte şi întemeietorul Comunităţii de Avere a fostului Regiment confi-niar româno-bănăţean Nr. 13 din Caransebeş a fost Generalul Traian Doda, ales de reprezentanţii convocaţi în Adunarea generală din 19 decembrie 187928. Alături de Generalul Doda, în Comitet au fost aleşi: vicepreşedinte, locotenent colonel Iosif Seracin, membrii: protopop Mihai Popovici, Ilie Curescu şi Ioan Brancovici. Ultimul a fost înlocuit,

25 Statut pp. 6-9. 26 Marchescu 1941, p. 333. 27 SJAN CS - FCAC inv. 720, reg. 1/1873-1881, f. 25. 28 Cocârţău 1982, p. 256; *** Ce este Comunitatea..., p. 12; Ghidiu, Bălan 1909, p. 271; GOCA, 1931, nr.4,

p. 1.

232

în Adunarea generală din 17 martie 1880, cu Ion Betia, pentru că nu era urmaş al grănicerilor. Membrii supleanţi erau: Ştefan Luianovici, înlocuit în Adunarea generală din 17 martie 1880 cu Othmar Hofmann, Ion Betia, înlocuit, la aceeaşi dată, cu Iosif Ionescu, Ianăş Moatăr şi Ioan Bistrian29.

În Adunarea generală a Comunităţii de Avere, ţinută în 31 aprilie 1886 la Caran-sebeş, a fost ales al doilea Comitet de conducere, care era format din: preşedinte Generalul Traian Doda, vicepreşedinte colonelul Iosif Seracin, membrii activi: protopresbiterul Mihail Popovici, locotenentul în pensie Ilie Curescu şi căpitanul Iosif Ionescu, iar membrii supleanţi: Ştefan Luianovici - negustor din Orşova, Patriciu Drăgălina - profesor preparandial în Caransebeş, Savu Grozăvescu - primar în Teregova şi Marin Cătrinescu - negustor în Bozovici.

Tot atunci, reprezentantul Patriciu Drăgălina a propus ca, într-o adresă înaintată prin comisarul guvernial, comitele suprem al comitatului Caraş-Severin Carol Tabadji, Ministerului Maghiar de Interne, Adunarea generală să ceară dreptul de a-i verifica pe membrii aleşi, un drept, pe care l-au exercitat adunările generale de la înfiinţare până în anul 1886. În acel moment, Ministerul Unguresc de Interne, fără a ţine cont de practica de până atunci şi de principiile constituţionale, a luat acest drept din atribuţiile Adunării generale şi l-a trecut, în cele ale comisarului guvernial. Adunarea generală a fost de acord cu propunerea, însă a hotărât ca aceasta să nu fie înaintată ministerului prin comisarul guvernial, ci prin cei care au susţinut-o.30

Urmaşii grănicerilor erau îndemnaţi, în ziarul „Foaia Diecezană”, să participe la alegerile reprezentanţilor în Adunarea generală a Comunităţii de Avere din Caransebeş de la începutul anului 1892. În articol se arăta, că soarta instituţiei, de a căror beneficii se bucurau majoritatea locuitorilor din fostul Severin, atârna, în principal, de destoinicia bărbaţilor care, trebuiau să hotărească pentru promovarea binelui comun. „Voi, Severineni, cunoasceţi prea bine acei bărbaţi, binemeritaţi, pentru neamul şi binele comun, căci ei trăiesc în mijlocul vostru, împărţind năcazul, suferinţele, binele şi bucuria. Nu e lipsă a vi-i designa, pentru că faptele lor, vouă cunoscute, îi recomandă din destul. Alegeţi deci pe cel mai priceput şi mai cu inimă dintre consătenii voştri, pe acela îl trimiteţi să vă apere şi să vă chivernisească averea şi fiţi asiguraţi că n-aveţi să vă căiţi, căci averea noastră, nu numai că se va păstra, ci se va spori şi se va înmulţi”. Cu aceeaşi ocazie, era explicată decizia Ministerului Unguresc Regesc de Interne, nr. 45.814 din 1879, care interpreta dispoziţiile art. 6, din Statutul Comunităţii de Avere din Caransebeş, din anul 1879, în sensul că puteau fi aleşi ca reprezentanţi, în Adunarea generală a Comunităţii de Avere, numai împăduriţii, care aveau domiciliul stabil în comuna în care candidau.

Generalul Traian Doda a condus Comunitatea de Avere din Caransebeş timp de 12 ani, între 19 decembrie 1879 - 1 noiembrie 1892. El a luptat, în această perioadă, pentru înfiinţarea unui liceu românesc la Caransebeş, pentru întemeierea unei şcoli de meserii şi a uneia secundare la Bozovici, dar fără rezultat. În perioada în care a fost preşedinte, nu numai că nu a primit nici un salariu, dar nu a permis nici o cheltuială inutilă. A fost darnic cu averea sa şi zgârcit cu cea a Comunităţii de Avere. A agonisit, dar n-a risipit, lăsând urmaşilor săi drept moştenire belşug, chibzuinţă şi omenie în gospodărie, curaj şi demnitate în viaţa publică31.

29 Marchescu 1941, p. 333; Groza 1999, p. 86; SJAN CS - FCAC, inv. 720, reg. 1/1873-1881, f. 34; GOCA,

III, 1931, nr.4, p. 1. 30 FD 1886, nr.21, p. 1,2. 31 TG 1934, p. 3; Marchescu 1941, p. 386,387; Groza 2002, p.. 60.

233

Ilie Curescu a devenit preşedinte al Comunităţii de Avere după retragerea Generalului Doda şi a stat în fruntea acesteia între 1 noiembrie 1892-16 august 1904. În Adunarea ordinară de primăvară a reprezentanţilor Comunităţii de Avere din Caransebeş, din data de 10/22 martie 1898, desfăşurată în prezenţa comisarului guvernial E. Jakabffy, cei 95 de reprezentanţi prezenţi au ales, cu majoritate de voturi, ca preşedinte pe Ilie Curescu, ca vicepreşedinte pe Patriciu Drăgălina, iar ca membri în Comitet pe proto-presbiterul Mihail Popoviciu, pe Ioan Schram şi pe Ioan Moater. Ca membri supleanţi au fost aleşi: Zaharia Miulescu, Nicolae Aldea, Al. Zigriş şi P. Brancoviciu, iar în Comisia de cenzori: Ştefan Luianoviciu şi Mihail Blidariu32.

Născut la Domaşnea, în 13 august 1838, Ilie Curescu a absolvit şcoala naţională din comună, apoi şcoala regimentară din Caransebeş, după care a trecut la Institutul Militar din Wiener-Neustadt. În anul 1856 a primit gradul de caporal, în anul 1863 pe acela de cadet şi, în acest grad, a fost repartizat profesor la şcoala regimentară din Caransebeş, unde a rămas până la data desfiinţării regimentului. În anul 1866, a fost avansat sublocotenent. Desfiinţându-se Regimentul nr. 13, la 1 noiembrie 1872, a fost transferat la Regimentul 31 infanterie din Sibiu. În noua garnizoană nu a stat, deoarece a trecut în pensie, în anul 1873, cu gradul de locotenent.

Deşi pensionar, nu a încetat să fie activ în toate domeniile vieţii publice. Astfel, a fost membru al comisiei locale pentru împărţirea pădurilor, între imperiu şi foşti grăniceri, în perioada 1874-1879, a fost preşedinte al comisiei cercuale, membru în Direcţia cadastrală pentru stabilirea dării de stat, membru fondator al Reuniunii române de cântări, membru pe viaţă al Asociaţiei pentru literatura română şi cultura poporului român, al Societăţii pentru crearea unui fond de teatru român şi al Reuniunii învăţătorilor confesio-nali din dieceza Caransebeşului, membru al Casinei române, preşedinte al Reuniunii oficianţilor (Beamtenverein) şi al Societăţii comerciale Severineana. A fost reprezentant comitatens şi orăşenesc, iar în cadrul bisericii a ocupat funcţiile de asesor consistorial, asesor supleant în Consistoriul mitropolitan, deputat sinodal şi congresual.

În conducerea Comunităţii de Avere, s-a implicat, încă de la înfiinţare, ca şi membru în comitet, până la retragerea generalului T. Doda, iar apoi, ca şi preşedinte. În anul 1901, sub preşedinţia sa a fost construit, pentru funcţionarii instituţiei Palatul Comunităţii de Avere. Această impozantă construcţie era apreciată, patru decenii mai târziu, de către juristul Comunităţii de Avere, Dr. Antoniu Marchescu, drept cea mai elegantă şi mai impunătoare din oraş.33

Pe plan moral, a fost caracterizat de dărnicie, manifestată cu toate prilejurile. Deşi şi-a exprimat, în repetate rânduri, dorinţa de a-şi lăsa averea diecezei, a murit fără să fi luat vreo dispoziţie în sensul acesta. Soţia sa Maria, spre sfârşitul vieţii, a pus în practică dorinţa soţului ei şi, prin dispoziţie testamentară, a lăsat averea diecezei Caransebeşului, cu condiţia să fie înfiinţat Fondul Ilie Curescu şi soţia Maria născută Stoclin. Din acest fond urma să se înfiinţeze un azil pentru bărbaţi şi pentru femei şi să fie acordate ajutoare34.

Patriciu Drăgălina a deţinut funcţia de preşedinte de două ori, între 16 august-30 septembrie 1904 şi între 28 noiembrie 1910-25 octombrie 191735. S-a născut în anul 1849, în Borlova, ca fiu de preot. Şi-a început studiile la şcoala militară din Caransebeş, a continuat la Lugoj, la Timişoara şi, apoi, cu o bursă de la autorităţile militare, s-a înscris la Facultatea de Filozofie a Universităţii din Viena. În anul 1876, împreună cu Ştefan 32 FD 1898, nr. 11, p. 4. 33 Marchescu 1941, p. 388. 34 CR 1926, p. 9. 35 Groza 2002, p. 60.

234

Velovan, a beneficiat de o bursă oferită de episcopie, la Seminarul Pedagogic din Gotha. În anul 1878, s-a întors la Caransebeş şi a devenit profesor la Institutul Pedagogic Diecezan. După plecarea lui Ştefan Velovan, la Craiova, în anul 1894, acesta a ocupat funcţia de director al Institutului Pedagogic din Caransebeş, pe care a deţinut-o până în anul 191736.

Profesor erudit, fruntaş al ştiinţei, a scris mult, a publicat articole cu caracter istoric, în ziare şi reviste, un manual de geografie pentru pedagogi, instrucţiuni din geografie şi istorie pentru conferinţele învăţătorilor din dieceza Caransebeşului, însă cea mai importantă lucrare a sa a fost Din istoria Banatului Severin, în trei volume. Din 1907, până în 1910, a condus, ca director, internatul Comunităţii de Avere, care adăpostea peste 120 de elevi ai liceului de stat din Caransebeş37.

Din Comitetul, format în al doilea său mandat ca preşedinte al Comunităţii de Avere, făceau parte, la 11 mai 1911 ca membri: Pavel Magdescu, Vasile Popovici, Nicolae Novacovici şi Corneliu Seracin38.

După moartea lui Ilie Curescu, pentru ocuparea postului de preşedinte au concurat Constantin Burdia, primarul oraşului Caransebeş şi Iosif Stoianel, maior cesaro regesc în pensie. Alegerea a avut loc în ziua de 30 septembrie 1904, fiind câştigător Constantin Burdia cu 2/3 din voturi. El a deţinut acest post până în data de 28 noiembrie 1910, când a demisionat.

Născut în Caransebeş, la 7 septembrie 1861, a absolvit gimnaziul din Budapesta şi apoi a urmat cursurile Facultăţii de Drept. Sârguinţa şi puterea de muncă, dar cu deosebire implicarea în viaţa politică, i-au adus multe demnităţi şi onoruri din partea statului austro-ungar. A fost şef al poliţiei Caransebeş (1885), primsenator al oraşului Caransebeşului (1888), primar al acestui oraş (1896-1904), preşedinte al Comunităţii de Avere (1904-1910), deputat dietal guvernamental (din 1906 până la sfârşitul războiului mondial) şi consilier aulic.

Constantin Burdia a participat la viaţa economică şi culturală, străduindu-se să ridice oraşul de origine şi regiunea grănicerească, însă, prin ideile sale, ca poporul român din Ungaria s-o rupă cu trecutul şi să accepte politica oficială a statului ungar, a intrat în contradicţie cu curentul naţional, foarte puternic în „ţara lui Doda”39. Nicolae Iorga, în Oameni care au fost volumul III, vorbeşte despre Constantin Burdia, care, în anul 1904, a luat o măsură ce a lovit puternic în interesele graniţei, prin hotărârea de a putea fi aleşi, ca reprezentanţi în Adunarea generală şi negrănicerii. Această decizie era motivată pentru că „prin sprijin oficial Burdia a ajuns un om puternic în ţinutul lui, acela fără de care nimic nu se putea face. Comunitatea de Avere devenise aproape visteria lui personală, iar agenţii lui erau înălţaţi în funcţii”40.

Noua tendinţă, în conducerea Comunităţii de Avere, era reliefată şi în ziarul „Renaşterea”, apărut la Caransebeş, în 1906. În acesta, se arăta că, cea mai însemnată instituţie care a mai rămas grănicerilor şi de la care se aştepta îmbunătăţirea sorţii poporului, era Comunitatea de Avere. Deşi funcţiona, deja, de 30 de ani, se afirma, că poporul, prea puţin a beneficiat de această instituţie, pentru că, de la retragerea Generalului Doda, a ajuns sub conducerea unor oameni precum Curescu, Drăgălina, protopopul Popoviciu de la Orşova, care sub marca naţionalismului, o foloseau în interes personal. În această perioadă, alegerea în reprezentanţă era dificilă, deoarece, în înţelegere cu comitele

36 SJAN CS - FCNC, d.1/1940, f. 78. 37 Marchescu 1941, p. 391. 38 SJAN CS FCAC, inv. 720, reg. 1/1911, f. 153. 39 Marchescu 1941, p. 389, 390. 40 Iorga, III, p. 169, TG 1937, nr. 4, p. 3.

235

Jakabfy, a fost facilitată alegerea unor pretori, protopretori sau notari, care nu erau urmaşi ai foştilor grăniceri, pentru a susţine interesele statului. Unul dintre rezultatele acestei orientări a fost eşecul alegerii Generalului Seracin în funcţia de preşedinte al Comunităţii de Avere. „Să ferească Dumnezeu ca vreun preot să fi îndrăznit să-şi deschidă gura, să interpeleze şi să ceară ceva pentru popor, că preşedintele începea să tremure şi apoi îl auzeai: O cum?, O, d-ta? Ba preoţii mai îndrăzneţi erau apoi luaţi la goană şi de autori-tăţile bisericeşti pentru că faimosul triumvirat avea în spate pe Dr. Bădescu, căruia îi şi făcuseră diploma de episcop”.41 De aici reiese nemulţumirea obştii grănicereşti, care asista neputincioasă, la neregulile făcute la nivelul conducerii Comunităţii de Avere din Caransebeş.

Şi preotul din Iablaniţa, Gheorghe Tătucu a subliniat practicile care erau utilizate în alegerea reprezentanţilor. În timpul conducerii preşedintelui Curescu, când a fost ales, ca reprezentant pentru Bogâltin, un evreu, eforturile preotului Gheorghe Tătucu, de a rezolva această neconcordanţă cu statutul Comunităţii de Avere din Caransebeş, au fost în zadar, căci şi în Comitet au fost aleşi negrăniceri. Acest curajos preot a protestat împotriva lui Burdia, încă din momentul alegerii acestuia ca preşedinte, însă nu a avut susţinerea necesară din partea reprezentanţilor. Protestele au continuat şi în adunările generale când „am început mereu a ataca pe Burdia, dar fără succes, căci naţia striga mereu: la biserică, la prescură şi detrăgându-mi cuvântul nu mai puteam vorbi”42.

Din primul Comitet de conducere al Comunităţii de Avere, ales în timpul condu-cerii lui Constantin Burdia, au făcut parte Patriciu Drăgălina, ca vicepreşedinte43, Petru Brankovici şi Zaharia Miulescu, ca membri ordinari44, iar în Comisia de revizie, pentru verificarea operaţiunilor financiare care urmau să fie efectuate în anul 1906, intrau Ştefan Luianovici, George Tătucu şi Alecsa Zigriş45.

Împăratul şi Regele Apostolic Franscisc Iosif I, prin rezoluţia din 6 decembrie 1904, ca o recunoaştere a meritelor câştigate în domeniul politic, a conferit preşedintelui Comunităţii de Avere Constantin Burdia crucea de cavaler al ordinului Franscisc Iosif.

În cei şase ani în care Constantin Burdia a fost la conducerea Comunităţii de Avere din Caransebeş, au fost luate măsuri pentru schimbarea planurilor economice de exploatare ale pădurilor, încât, după acoperirea necesităţilor împăduriţilor, suprafeţele rămase să poată fi valorificate mai uşor46 şi pentru introducerea mai multor simplificări şi reforme în administrarea internă. De asemenea, s-a realizat dotarea Foresteriei Ohababistra cu o maşină de tăiat nutreţ; au fost organizate, în timpul iernii, cursurile de lemnărie47; au fost înfiinţate pepiniere pentru creşterea pomilor fructiferi în foresteriile Caransebeş, Teregova şi Orşova48 şi o fermă în care să fie crescute vite de rasă, care, apoi, să fie puse gratuit la dispoziţia grănicerilor pentru reproducţie; a fost construit un hotel în Băile Herculane49; au fost depuse eforturi pentru realizarea căii ferate Iablaniţa-Bozovici50; s-a contribuit la ridicarea, în Caransebeş, a statuii regelui Francisc Iosif I 51; s-a încercat înfiinţarea unei

41 R 1906, nr. 42, p. 3. 42 Tătucu, 1931, p. 5,6. 43 R 1905 nr. 2, p. 3. 44 SJAN CS – FCAC, inv. 720, reg. 1/1905, f. 47. 45 Ibidem, f. 74v. 46 Ibidem, f. 48,49. 47 Ibidem, f. 51v. 48 Ibidem, f. 55v. 49 Ibidem, f. 44,45. 50 Ibidem, f. 57v,58. 51 SJAN CS - FPJ, d. 3, f. 1109.

236

şcoli medii la Caransebeş, care să permită accesul fiilor foştilor grăniceri şi la carierele ştiinţifice52; a fost sprijinită reîmprospătarea viilor distruse de filoxeră53 din jurul Mehadiei54; a fost înfiinţat, la Caransebeş, internatul pentru copiii împăduriţilor55 şi a fost realizată linia ferată Caransebeş-Haţeg56. Din cele de mai sus, se poate observa că, trecând peste aspectele subliniate de preotul Gheorghe Tătucu, totuşi perioada conducerii lui Constantin Burdia a fost marcată de realizări remarcabile.

Preotul Pavel Magdescu a deţinut funcţia de preşedinte între 25 octombrie 1917-10 august 1918, iar avocatul Octavian Bordan în perioada 10 august 1918-24 iulie 191957.

Datorită prăbuşirii Imperiului Austro-Ungar, nici Adunarea generală de toamnă şi nici cea de primăvară nu au putut fi convocate, astfel că, după Adunarea generală din 1918, următoarea s-a desfăşurat în 4 decembrie 1919. În timpul acestei adunări, din cuvântarea adresată reprezentanţilor, se desprinde sentimentul împlinirii năzuinţelor, acea zi fiind caracterizată astfel: „azi, când după suferinţa de veacuri, a răsărit, asupra neamului nostru mult cercat, soarele mândru al libertăţii, luminându-ne calea spre un viitor mai fericit şi glorios, s-a împlinit visul mândru al unirii neamului şi, sub scutul eroilor din ţara mamă, s-a restabilit şi pe plaiurile noastre siguranţa averii, ordinea şi disciplina”58.

Comunitatea de Avere din Caransebeş a susţinut unirea cu România. Într-o telegramă, din data de 6 noiembrie 1918, îşi exprima intenţiile de a se alătura Consiliului Naţional Român, dorind ca această mare avere privată grănicerească să fie folosită pentru dezvoltarea culturală şi economică a grănicerilor59. Nu a fost vorba doar de o susţinere verbală, ci şi de una financiară, concretă, materializată prin votarea sumei de 10.000 coroane pentru garda naţională română din graniţă.

După constituirea Consiliului Naţional Român din districtul Mehadia, în 18 noiembrie 1918, preşedintele acestuia, Coriolan Buracu, viitor preşedinte al Comunităţii de Avere din Caransebeş, a solicitat, pentru garda naţională a districtului Mehadia, suma corespunzătoare celor 20 de comune, foste grănicereşti, de pe teritoriul districtului60.

În vâltoarea evenimentelor din ultima parte a anului 1918, Octavian Bordan a părăsit teritoriul Banatului. El a trimis o scrisoare, în data de 15 decembrie 1918, prin care a renunţat la postul de preşedinte şi l-a pus la dispoziţia Reprezentanţei Comunităţii de Avere. În data de 17 martie 1919, acesta a revenit asupra scrisorii anterioare şi a cerut concediu de boală până la 10 iulie. Comitetul, în şedinţa sa din 24 iulie 1919, ţinând seama că, deşi s-a încheiat concediul, Octavian Bordan nu s-a prezentat pentru a-şi lua postul în primire şi nici pentru a-şi prelungi concediul, a considerat că acesta a renunţat la postul de preşedinte şi a încredinţat atribuţiile preşedintelui vicepreşedintelui Pavel Magdescu61.

În această perioadă, a fost introdus sistemul exploatării în regie, care a reprezentat o alternativă la exploatarea prin arendare a pădurilor, practicată până atunci, au fost provocate pagube imense, prin nimicirea culturilor silvice, datorită înmulţiri ocupaţiunilor şi a devastării pădurilor în unele localităţi de pe Valea Almăjului, Valea Bistrei şi mai ales de lângă Dunăre. Comunitatea de Avere s-a confruntat cu lipsa inginerilor silvici, 52 Idem, FCAC, inv. 720, reg. 1/1906, f. 79v. 53 Filoxeră= boală a viţei de vie. 54 SJAN CS – FCAC, inv. 720, reg. 1/1906, f. 92v. 55 Ibidem, f. 129. 56 Ibidem, f. 73v. 57 Groza 2002, p. 60. 58 SJAN CS - FCAC, inv. 720, reg. 1/1919, f. 93v. 59 SANIC - FCNRC, d. 13/1918, f.1; Marin, Munteanu, Radulovici 1968, p. 275. 60 SANIC - FCNRC, d. 94/1918, f.1. 61 SJAN CS - FCAC, inv. 720, reg. 1/1919, f. 95.

237

deoarece, la cererea Consiliului Dirigent, din 21 mai 1919, de a completa, cu personal de specialitate, serviciul silvic al României întregite, directorul silvic Alexandru Balaş, priminginerii Augustin Câmpian, Ioan Piso, Ioan Moldovan şi inginerul silvic Pavel Pascu au trecut în serviciul statului62.

În anul 1920, proiectele de împărţire administrativă au stârnit îngrijorare în cadrul celor 94 de comune grănicereşti, deoarece acestea urmau să fie împărţite între trei judeţe. Plasa Orşova era arondată judeţului Mehedinţi, Plasa Teregova judeţului Severin, iar Plasa Bozovici judeţului Caraş.

Publicaţia „Dunărea”, apărută la Orşova, în articolul Plânge Banatul, exprima îngrijorarea populaţiei din cele 94 de comune foste grănicereşti, faţă de noua împărţire administrativă, care putea constitui un pas către desfiinţarea şi statificarea Comunităţii de Avere din Caransebeş63.

Pavel Magdescu a deţinut pentru a doua oară funcţia de preşedinte, până la Adunarea generală din 18 ianuarie 1920. Lucrările acestei adunări au fost conduse de către preotul Gheorghe Tătucu64. Alegerea noului preşedinte s-a făcut prin apel nominal, iar inginerul silvic Simion Simu a obţinut 75 de voturi, Dr. Ioan Sârbu un vot, Gheorghe Domăşneanu două voturi, Ioan Curiţa două voturi, iar zece reprezentanţi s-au abţinut.

În cuvântarea tradiţională, pe care fiecare preşedinte o adresa reprezentanţilor împăduriţilor, Simion Simu arăta că, deşi în periada anterioară, Comunitatea de Avere a avut un rol important în mişcarea naţională şi în conservarea identităţii românilor, în noile condiţii de după 1918, instituţia a devenit un factor important şi în viaţa economică naţională. Datorită faptului că era cea mai mare instituţie românească cu acest specific, atât în Banat, cât şi în întreaga Românie Mare, trebuia să ocupe un loc de frunte, în economia zonei şi în cea naţională. Prin reorganizarea serviciilor şi prin revizuirea sau rezilierea con-tractelor, se dorea creşterea veniturilor Comunităţii de Avere, încât să existe posibilitatea de a pune în aplicare o politică socială şi economică pe teritoriile foste grănicereşti.

Comunitatea de Avere era împovărată de diferite servituţi. Lemnăritul repartiza o mare parte a producţiei brute împăduriţilor, fără a aduce nici un venit instituţiei. Creşterea generală, anuală, a pădurilor, luând ca bază 200.000 iugăre cadastrale, (căci restul averii se compunea din munţi şi poieni), era de 400.000 m³ pe an. În condiţiile în care fiecare împădurit primea anual gratuit 6,5 m³ material lemnos, rezultă că cele 30.000 de familii împădurite din graniţă primeau circa 200.000 m³, deci jumătate din întreg produsul brut, iar veniturile erau reduse la jumătate. Deci, Comunitatea de Avere nu se putea asemăna cu celelalte proprietăţi şi instituţii economice particulare, dar nici cu domeniile statului, care, în raport cu mărimea şi întinderea lor, puteau aduce venituri normale65.

Programul noului preşedinte cuprindea: reorganizarea Oficiului de economie şi descentralizarea muncii; aplicarea unei politici economice noi, prin cunoaşterea directă a vieţii economice şi financiare; studierea problemei agrare, în special a păşunatului şi a celei economice a împăduriţilor, cu deosebire a locuitorilor de pe Valea Dunării, de care, până atunci, foarte puţini s-au interesat; modificarea statutului Comunităţii de Avere; păstrarea neştirbită a autonomiei şi întocmirea regulamentului de serviciu.

În Comitet au fost aleşi, prin aclamaţie, ca membri ordinari: Pavel Boldea, Cornel Drăgălina, Traian Lalescu şi Danil Laitin; ca membri supleanţi: Ion Drăgilă, Nicolae

62 Ibidem, inv. 720, reg. 1/1919, f. 97. 63 D, 1921, p. 1,2. 64 Tătucu 1931, p. 18. 65 SJAN CS - FCAC, inv. 720, reg. 1/1920, ff. 1,3.

238

Simeria, Mihail Şerengheu şi Gheorghe Tătucu, iar ca vicepreşedinte Pavel Boldea66. În luna august 1921, Comitetul a fost completat cu doi noi membri: asesorul consistorial A. Moacă şi notarul Romolus Boldea, ultimul ocupând locul rămas vacant în urma decesului tatălui său, protopopul militar Pavel Boldea67.

Pentru a supraveghea corectitudinea desfăşurării alegerilor de reprezentanţi pentru Adunarea generală a Comunităţii de Avere, Comitetul, în şedinţa sa din 23 martie 1920, i-a delegat pe următorii: - pentru Pretura Caransebeş: Iosif Olaru, Alesandru Diaconovici şi Constantin Pepa - pentru Pretura Teregova: Ilie Pepa, Zaharia Miulescu şi Petru Borţun - pentru Pretura Bozovici: Vasile Popovici, Nicolae Bihoi şi Vasile Mariţa şi pentru Pretura Orşova: Pavel Magdalescu, Ion Dobromirescu şi Petru Mihalescu68.

Inginerul Simion Simu a fost preşedinte al Comunităţii de Avere din Caransebeş, între 18 noiembrie 1920-16 martie 1922 şi, în această perioadă, s-a implicat în reorgani-zarea serviciilor administrative silvice, prin completarea posturilor de ingineri silvici rămase vacante; în deschiderea exploatării silvice, în regie, din Valea Glimbocii; în achiziţionarea de acţiuni la Uzinele din Reşiţa; în aplicarea reformei agrare; în reluarea dezbaterii, la nivelul Ministerului Lucrărilor Publice, asupra realizării liniei ferate Iablaniţa-Bozovici; în reforma administrativă, prin eforturile depuse alături de episcopul dr. Iosif Badescu, de Babeş, Brancovici şi Suru la Bucureşti, reuşindu-se ca plasa Orşova să rămână în cadrul judeţului Severin şi să nu fie trecută în judeţul Mehedinţi69.

Reforma agrară a ameninţat cu exproprierea, mai ales acele suprafeţe de teren aşezate în apropierea localităţilor, care erau folosite pentru păşunatul animalelor. În anul 1921, locuitorii satelor Iaz şi Ciuta, deşi erau coproprietari, au cerut să fie expropriate, pentru islaz, din poienile şi fâneţile Comunităţii de Avere, cel puţin 1.000 iugăre cadastrale, pentru fiecare sat. Ei îşi motivau dorinţa prin faptul că nu aveau beneficii foarte mari de la această avere, primeau, în medie, câte 16 m. lemne de foc anual gratis, iar pentru construcţii cu plată, iar, în internatul Comunităţii de Avere, nu a fost primit nici un copil, din cele două sate, ca să poată învăţa carte70. Aceeaşi atitudine au avut-o şi locuitorii din alte sate, dintre care menţionăm: Bănia71, Bozovici72 şi Dalboşeţ73. Răspunsurile primite de comune, de la comisiile de ocol pentru expropriere, au fost identice, arătându-li-se că, nu poate fi pusă în discuţie exproprierea unor suprafeţe din proprietatea Comunităţii de Avere din Caransebeş, deoarece toate aceste localităţi erau coproprietare la averea acesteia.

La sfârşitul activităţii, ca preşedinte al Comunităţii de Avere, inginerul Simu sublinia diferenţa între situaţia pe are a găsit-o la începutul mandatului şi pe care o lăsa la sfârşit. El arăta că, la sfârşitul anului 1920, administraţia era în descompunere, iar în instituţie, existau numai şase funcţionari superiori, pe când, la finalul mandatului erau 16 şi o administraţie în plină funcţionare. „Administram trei foresterii fără conducător şi cu lacune, azi ordine pe toată linia, aveam restanţe extraordinare şi socoţile neîncheiate pe trei ani, azi în plină ordine, aveam o casă de bani lipită pământului, azi cu prisosinţe de milioane de lei sau efecte (lemne de foc), încheiam bugete fictive, azi avem bugete reale, atunci conducerea, fără principii economice bine definite, se bizuia pe ratele scadente de la firme, care abia acopereau spesele pentru vasta noastră administraţie, azi noul sistem 66 Ibidem, inv. 720, reg. 1/1920, f. 4,5. 67 FD, 1922, nr. 33, p. 6. 68 SJAN CS - FCAC, inv. 720, reg. 1/1920, f. 20. 69 Simu 1922, pp. 19-30. 70 SJAN CS – FPO, d. 62/1921, ff.1-3. 71 Idem, FSAC, d. 3/1922, f. 21. 72 Ibidem, d. 8/1922, f. 34. 73 Ibidem, d. 19/1922, f. 23.

239

de economie raţională, cel al exploatării în regie introdusă de noi, pe lângă că acoperă pe deplin aceste spese, ne mai varsă venite la care poate singuri nu le-am fi crezut posibile”74.

După suspendarea inginerului Simion Simu datorită neregularităţilor produse în Comunitatea de Avere sub conducerea sa, la 16 martie 1922, funcţia de preşedinte a fost ocupată până în data de 8 august 1923, în calitate de girant, de către consilierul Aurel Moacă.

Acesta a surprins, în cuvântarea sa, adresată reprezentanţilor adunaţi pentru Adunarea generală extraordinară din 4 ianuarie 1923, principalele etape parcurse de la înfiinţare până în acel moment. A fost o adevărată lecţie de istorie a Comunităţii de Avere, pornind de la drepturile de servitute acordate în schimbul serviciilor militare, de imperiul Austro-Ungar, continuând cu împroprietărirea, sau, mai bine zis, împădurirea grănicerilor; cu atitudinea stăpânirii austro-ungare faţă de această avere, controlată în cea mai mare parte de români; cu înfiinţarea internatului şi a liceului în Caransebeş; cu situaţia din timpul războiului; cu schimbarea în mentalitatea tinerilor, generată de război; cu introducerea noului sistem de exploatare în regie; cu reforma agrară şi încheind cu greutăţile financiare, determinate de nerespectarea clauzelor de către firmele contractante75.

În materialul de faţă am încercat o sumară trecere în revistă a evoluţiei Comunităţii de Avere a fostului Regiment Româno - Bănăţean nr. 13 din Caransebeş în perioada 1879 - 1923, cu un accent deosebit pe structurile de conducere: preşedinte, comitet sau comisie de cenzori şi cu scoaterea în evidenţă a principalelor realizări în plan economic, politic, social sau cultural. Aşa cum limpede se poate observa, Comunitatea de Avere din Caransebeş, prin structura averii, dar şi prin numărul mare al locuitorilor coproprietari din cele 94 de sate foste grănicereşti a ocupat un loc important în economia acestei părţi a Banatului. Bibliografie

Buracu 1924 = Preot Coriolan I. Buracu, Muzeul General N. Cena din Băile Herculane şi Cronica Mehadiei, Tipografia şi Librăria Ramuri, Turnu Severin, 1924

Corcârţău 1982 = Rolul Comunităţii de Avere în dezvoltarea oraşului Caransebeş, în “Studii şi Comunicări de Istorie şi Etnografie”, Caransebeş, 1982

Conciatu 1920 = I. Conciatu, Reorganizarea Comunităţii de Avere din Banat, Tipografia Huniadi, Timişoara, 1920

CR = Calendarul Românului pe anul 1926, Tiparul Tipografiei Diecezane, Caransebeş, 1926

D = Dunărea, Orşova I, 1921 FD = Foaia Diecezană, Caransebeş, I, 1886, nr. 21 Ghidiu, Bălan = A. Ghidiu, I. Bălan, Monografia oraşului Caransebeş, Editura Tipografiei

Diecezane, Caransebeş, 1909 GOCA = Gazeta Oficială a Comunităţii de Avere, Caransebeş Groza 1999 = L. Groza, Generalul Traian Doda, Editura Dacia Europa Nova, Lugoj,

1999 Groza 2000 = L. Groza, Generalul Traian Doda, Editura Dacia Europa Nova, Lugoj,

2000 Groza 2002 = L. Groza, Contribuţii la istoria Regimentului de graniţă româno-bănăţean

nr. 13 din Caransebeş, vol III, Editura Dacia Europa Nova, Lugoj, 2002 Hamat 2002 = P. Hamat, Comunioanele grănicereşti bănăţene, Editura Marineasa,

Timişoara, 2002

74 SJAN CS – FCAC, inv. 720, reg. 1/1923, f. 87. 75 Ibidem, inv. 720, reg. 1/1923, ff. 74v.-76.

240

Iorga 1937 = N. Iorga, Oameni care au fost, vol III, în “Tribuna Graniţei”, Caransebeş, IV, 1937

Marchescu 1941 = A. Marchescu, Grănicerii bănăţeni şi Comunitatea de Avere, Editura Tipografiei Diecezane, Caransebeş, 1941

Marin, Munteanu, Radulovici 1968 =

W. Marin, I. Munteanu, Gh. Radulovici, Unirea Banatului cu România, Muzeul Banatului Timişoara, 1968

Nemoianu 1925 = P. Nemoianu, Probleme bănăţene, Tipografia Naţională, Lugoj, 1925 R = “Renaşterea”, Caransebeş, I, 1905, nr. 2 Radu, Oncilescu 1977 = P. Radu, D. Oncilescu, Contribuţii la istoria învăţământului din Banat

până la 1800, Editura Tipografiei Litera Bucureşti, 1977 SANIC FCNRC = Serviciul Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, Fond Consiliul Naţional

Român Caransebeş Simu 1922 = S. Simu, Comunitatea de avere şi munca generaţiei tinere, Editura

Tipografiei Diecezane, Caransebeş, 1922 SJAN CS-CNC = Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Caraş-Severin, Colecţia de

documente Nicolae Corneanu SJAN CS-FCAC = Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Caraş-Severin, Fond

Comunitatea de Avere Caransebeş SJAN CS-FPJ = Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Caraş-Severin, Fond personal

învăţător Pavel Jumanca, Caransebeş SJAN CS-FPO = Serviciul Judeţeam al Arhivelor Naţionale Caraş-Severin, Fond Primăria

comunei Obreja SJAN CS-FSAC = Serviciul Judeţeam al Arhivelor Naţionale Caraş-Severin, Fond Serviciul

Agricol al judeţului Caraş-Severin Statut 1892 = Statut despre organismul şi sfera de activitate a Comunităţii de Avere în

districtul fostului Regiment confiniar româno-banatic, Editura Tipografiei Diecezane, Caransebeş, 1892

Tătucu 1931 = G. Tătucu, Comunitatea de Avere, Institutul de Acte Grafice, Corvin, Lugoj, 1931

TG = „Tribuna Graniţei”, Caransebeş

L’ÉVOLUTION DE LA COMMUNAUTÉ DE FORTUNE DE L’ANCIEN RÉGIMENT DE FRONTIÈRE ROUMANIE-BANAT NO 13 DE LA VILLE DE CARANSEBEŞ DURANT LES

ANNÉE 1879-1923 (Résumé)

Les bases de la Communauté de Fortune de l’ancien Régiment de frontière Roumanie-Banat No 13

de Caransebeş ont jettées en 1879 à l’initiative du général Traian Doda. Celui-ci avait milité pour la conservation de forêts, parturages, plateaux de montagne et territoires improductifs hérites par les successeurs des anciens gardes des frontière habitant les 94 localités de frontière et attribués au titre de rançon des droits de servitude par l’Impire Autrichien-Hongrois.

Dans le présent étude nous essayons de présenter l’évolution de cette société de copropriétaires dans les années 1879-1923 tout en soulignant les structures dirigentes élues président, Comité ou Conseil d’Administration, Commission aux comptes des représentants divers sans négliger les projets proposés ou réalises pour atteindre le but de la Communauté de Fortune, celui d’augmenter le niveau matériel et culturel de l’ancienne frontière militaire de Banat.

241

GAZETA OFICIALĂ A COMUNITĂŢII DE AVERE A FOSTULUI REGIMENT CONFINIAR ROMÂNO-BĂNĂŢEAN

NR. 13, 1929-1941

Ana-Carina BABEU Serviciul Judeţean Caraş - Severin al Arhivelor Naţionale

Pe plan jurnalistic, Caransebeşul s-a remarcat, încă din secolul al-XIX-lea, prin

apariţia unor periodice în limba germană, maghiară şi română, care abordau teme sociale, politice, religioase, culturale şi de divertisment: „Szörenyer Zeitung” 1877, „Foaia diece-zană” 1886, „Karansebeser Wochenblatt” 1888, „Calendarul Românului” 1899, „Karansebes és vidéke” 1899, „Karansebeser Zeitung” 1906, „Renaşterea” 1905, „Szörénység” 1907, „Karansebesi Ellenőr” 1910, „Santinela” 1910, „Lumina” 1918, „Făclia” 1922, „Şcoala Bănăţeană” 1922, ş.a.

În perioada interbelică, Caransebeşul se mai îmbogăţeşte cu o publicaţie: „Gazeta Oficială” a Comunităţii de Avere a fostului Regiment confiniar româno-bănăţean no.13.

Comunitatea de Avere a fost înfiinţată pe baza statutului aprobat de Ministerul de Interne al Imperiului Austro-Ungar, cu nr. 37369 din 24 august 18791. A funcţionat ca o societate ce administra „păduri, fâneţe, păşuni, goluri de munte şi terenuri improductive”, care aparţineau urmaşilor grăniceri din cele 94 de comune din fostul Regiment grăniceresc româno-bănăţean nr.13 2.

În jurul Comunităţii de Avere au apărut mai multe periodice, ce au reprezentat interesele unor grupări politice sau sociale. „Vocea Graniţei” (1907-1911) era foaia personală a ziaristului Nicolae Tînţariu, care adoptase o atitudine ostilă faţă de deputatul Constantin Burdea, care milita pentru o politică de loialitate faţă de Austro-Ungaria3.

,,Viitorul Graniţei”(1924-1929) era un săptămânal ce apărea „sub îngrijirea unui comitet”, redactor fiind dr. Dimitrie Cioloca4. În realitate, această publicaţie a aparţinut profesorului Ilie Orzescu, care a îndeplinit şi funcţia de preşedinte al Comunităţii de Avere în perioada 1923-1929. Cele mai multe articole se refereau la desfăşurarea adunărilor generale pentru alegerea preşedinţilor, comentariile despre aceste campanii, bugetele anuale ale Comunităţii, normele uzuale în comerţul cu produse forestiere şi în industria lemnului.

„Tribuna Graniţei” era foaia Partidului Naţional Ţărănesc, care apărea sub îndrumarea lui Antoniu Marchescu5. La fel, şi acest ziar era preocupat de frământările din jurul Comunităţii de Avere.

De foarte multe ori, articolele referitoare la activitatea Comunităţii, din cadrul acestor publicaţii, cuprindeau informaţii controversate, care derutau cititorii.

În aceste condiţii, conducerea Comunităţii de Avere a hotărât să apeleze la un organ de presă propriu, urmând să asigure transparenţa activităţilor desfăşurate in cadrul Comunităţii. „Este o veche lacună a administrării bunurilor Comunităţii de Avere lipsa 1 Marchescu 2006, p. 330 2 Ibidem, p. 315 3 SJAN CS-FTB, inv. 1465, dos. F 18, p. 32. 4 V G, 1925, p. 1 5 SJAN CS FTB, inv. 1465, dos. F 18, p. 35.

242

unui organ oficios de publicitate, cu caracter pur informativ, asupra preocupărilor de cari este condusă adunarea generală, consiliul de administraţie, direcţiunea silvică, la rezolvarea diferitelor agende de interes general”6.

Un alt motiv, care i-a determinat pe reprezentanţii Comunităţii să înfiinţeze „Gazeta Oficială”, a fost anularea cheltuielilor destinate anunţurilor publicitare din cadrul diferitelor ziare „ … Cu imprimarea acestui organ, nu încărcăm bugetul nostru, ba chiar facem economii simţitoare, reducând spesele de publicaţie din diferite gazete…”7.

Primul număr al Gazetei a apărut la 30 septembrie 1929, în urma şedinţei nr. 463 /3 septembrie 1929 a Consiliului de administraţie al Comunităţii de Avere 8.

Scopul acestei publicaţii era informativ, cu privire la: hotărâri, decizii, ordine cu caracter general, bugete anuale, bilanţuri contabile, organizarea unor concursuri, licitaţii, proiecte dezbătute în cadrul adunărilor generale ale Comunităţii de Avere, diverse probleme grănicereşti de natură silvică, economică sau culturală.

„Gazeta Oficială” era o publicaţie lunară, ce era tipărită la Tipografia Diecezană din Caransebeş, în format A4, cu un număr, ce varia între 6-10 pagini. Se distribuia gratuit pentru membrii Comunităţii de Avere, pentru reprezentanţii instituţiilor de stat, dar şi pentru amatori.

Însă, ca un efect al crizei financiare, începând cu nr.7/15 septembrie 1933, s-a introdus un abonament de 60 lei anual, care se achita anticipat la Direcţiunea Silvică a Comunităţii de Avere, în schimb publicaţia a avut o scurtă apariţie bilunară, dar numai până la sfârşitul anului 1933.

Difuzarea Gazetei se realiza prin intermediul celor 5 Ocoale Silvice: Ohababistra, Caransebeş, Teregova, Bozovici şi Orşova.

Redactorii acestei Gazete au fost, pe rând: ing. Ioan Moldovan - director silvic, ing. Pavel Goanţă, Coriolan Buracu care au fost şi preşedinţi ai Comunităţii de Avere, ing. Ştefan Borduz - director silvic.

Articolele referitoare la hotărâri, decizii, ordine erau semnate de Consiliul de Administraţie al Comunităţii de Avere şi de Direcţiunea Silvică, rapoartele referitoare la situaţia internatului Comunităţii de Avere erau întocmite de către prof. Nicolae Domăşneanu, iar unele articole de la rubrica „Culturale” erau semnate de prof. M. Drăcea.

Cel mai mare spaţiu al acestei Gazete era ocupat de rubricile referitoare la hotărâri, decizii, comunicări referitoare la activitatea Comunităţii de Avere.

Chiar în primul număr al ziarului, este prezentată hotărârea de revocare a mandatului preşedintelui Ilie Orzescu şi de înfiinţare a unui serviciu pentru rezolvarea cauzelor economice a coproprietarilor grăniceri „Serviciul Îmbunătăţirilor agricole”9.

În 14 iunie 1930, se convoacă Adunarea Generală pentru a discuta: verificarea mandatelor reprezentanţilor aleşi, bugetul pe anul 1930, bilanţurile anuale din 1927-1929, expunerea situaţiei pădurilor Comunităţii de Avere şi a situaţiei financiare, rapoartele despre exploatările şi vănzările de păduri, problema păşunatului, cauza terenurilor ocupate (ocupaţiuni, curături) din domeniul Comunităţii de Avere10.

În 20 martie 1934 este publicat regulamentul de funcţionare al Comunităţii de Avere. Acesta cuprindea mai multe capitole referitoare la statutul funcţionarului din cadrul Comunităţii, drepturile şi obligaţiile acestuia, condiţiile de admitere în serviciul Comuni-

6 GOCA 1929, p. 1 7 Idem. 8 Idem. 9 Ibidem, p. 1,3 10 Ibidem, II, 6, 1930, p. 1

243

tăţii. Interesant este articolul 5, ce reglementa rolul femeii funcţionar, care „ …este egală cu ceilalţi funcţionari, atât în drepturi, cât şi în datorinţe”11.

O primă decizie, publicată în „Gazeta Oficială”, este dată de adunarea generală a Comunităţii de Avere, prin care s-a aprobat bugetul de venituri şi cheltuieli pe anul 1929, însă cu un deficit de 1, 490.231 lei 12.

Altă decizie a fost şi cea cu privire la înfiinţarea Muzeului Comunităţii de Avere, în anul 1933, în interiorul Palatului Comunităţii, acordându-se un credit de 20.000 lei pentru amenajarea lui. În acest muzeu erau expuse obiecte, care ilustrau domeniile de activitate ale Comunităţii de Avere: silvicultură, faună, industrie forestieră13.

În anul 1940, o serie de decizii14 se refereau la acordarea, în mod gratuit, a unui vagon de lemne de foc pentru Spitalul de Stat din Caransebeş, a 2 vagoane cu lemne de foc pentru familiile concentraţilor nevoiaşi şi săracilor; la rechiziţionarea Palatului Direcţiunii şi a hotelului Cerna pentru a funcţiona ca spitale, în caz de război.

Printre subiectele prezentate pe prima pagină s-au numărat şi: decretul regal privind înfiinţarea, pe 8 iunie 1933, a Batalionului II grăniceresc din regiunea Banat15; vizita lui Carol al II lea în Caransebeş, la 12 iunie 1934, cu ocazia depunerii jurământului recruţilor din cadrul Batalionului II grăniceresc de gardă din Caransebeş şi a inaugurării căii ferate Reşiţa-Caransebeş16; mesajul transmis de regele Carol al II lea, Batalionului II grăniceresc cu ocazia depunerii jurământului: „Iubiţi grăniceri, în ziua aceasta în care Dumnezeu binecuvântează reînfiinţarea acestei străvechi unităţi, nu am să vă spun decât aceste cuvinte: Aduceţi-vă aminte de strămoşii noştri cari s-au distins prin credinţa lor către Suverani şi să ştiţi că astăzi prin jurământul ce depuneţi, redepun prin voi jurământ Suveranului lor toţi aceia care au fost ostaşi înaintea voastră”17; comemorarea a 4 decenii de la moartea lui Traian Doda 18; decorarea lui Coriolan Buracu de către regele Carol al- II- lea cu ordinul „Ferdinand I” în 193319; numirea generalului Cornel Dragalina comandant al Corpului 3 Armată în 194020 ş.a.

La rubrica „Informaţii” apar articole referitoare la angajări, la organizarea unor concursuri, avansări în funcţie, pensionări, decese. La această ultimă categorie sunt amintite, în nr. 5 din 4 august 1932, decesul lui Ştefan Velovan, un fost profesor al Institutului Teologic şi Pedagogic din Caransebeş, iar în nr. 1 din 28 ianuarie 1933, decesul medicului Comunităţii, Constantin Popasu.

Spaţiile publicitare erau destinate licitaţiilor referitoare la vânzarea spre exploatare a materialului lemnos de fag, pentru lemne de foc şi pentru lemn de lucru şi anunţurilor cu privire la înscrierile elevilor în internatul Comunităţii, la stimularea turismului, mai ales la Băile Herculane, în noul hotel Cerna.

Pe ultima pagină a Gazetei erau prezentate rubricile: „Culturale” şi „Diverse”. Rubrica „Culturale” cuprindea articole cu rol educativ privind: îmbunătăţirea modului de creştere al animalelor, reglementarea pescuitului, a vânătorii, protecţia pădurilor, modul de utilizare al îngrăşămintelor chimice, drepturile şi obligaţiile membrilor Comunităţii, dar nu 11 Ibidem, VI, 3, 1934, p. 2 12 Ibidem, I, 1, 1929, p. 2 13 Ibidem, V, 8, 1933, p. 3 14 Ibidem, XII, 1, 1940, p. 2 15 Ibidem, V, 6, 1933, p. 1 16 Ibidem, VI, 7, 1934, p. 1 17 Ibidem, p. 2 18 Ibidem, VIII, 7, 1935, p. 1 19 Ibidem, V, 5, 1933, p. 1 20 Ibidem, XII, 3, 1940, p. 1

244

lipseau nici poezii, eseuri ce aveau ca teme omul şi natura. La rubrica „Diverse” erau prezentate articole referitoare la îngrijirea sănătăţii personale, prin folosirea unei alimen-taţii bogate în vitamine, explicarea unor informaţii din domeniul bancar, mersul trenurilor.

Din punct de vedere jurnalistic, s-a încercat o colaborare între ziarul „Grănicerul” din Mehadia şi „Gazeta Oficială”, ce prevedea un schimb reciproc de publicaţii, însă cea din urmă nu şi-a onorat înţelegerea. Într-o adresă din 31 octombrie 1933, se menţionează că s-au trimis 29 de numere din „Grănicerul”, precum şi suma de 60 lei care urma să fie depusă de către Comunitatea de Avere, în contul lucrărilor în vederea ridicării bustului generalului Traian Doda, însă nu s-a primit nici un număr din partea Gazetei21.

În anul 1940, la cererea Federaţiei Naţionale a Presei din provincie, privind un ajutor bănesc pentru construirea unei case de odihnă a ziariştilor pe insula Ada-Kaleh, Consiliul de Administraţie al Comunităţii de Avere a aprobat suma de 15.000lei 22.

Apariţia acestei publicaţii a fost întreruptă brusc, în anul 1941, datorită intrării României în cel de al- II- lea război mondial, cu toate că, potrivit bugetului anual din anul 1941, a fost alocată o sumă de 10000 lei pentru editarea „Gazetei”23, iar în proiectul de buget pentru anul 1942, a fost prevăzută suma de 80000 lei24.

Deşi, „Gazeta Oficială” nu s-a remarcat întotdeauna prin obiectivism jurnalistic, datorită modului în care erau tratate subiectele referitoare la politica lui Carol al II-lea, de multe ori atitudinea procarlistă a unor reprezentanţi ai Comunităţii de Avere fiind evidentă, a contribuit la popularizarea activităţilor Comunităţii de Avere, având nu doar un rol informativ, dar şi educativ.

Bibliografie

GOCA = Gazeta Oficială a Comunităţii de Avere Caransebeş, 1929-1940 Marchescu 2006 = Marchescu, Antoniu, Grănicerii bănăţeni şi Comunitatea de Avere (Contri-

buţiuni istorice şi juridice), Timişoara, 2006 SJAN CS – FCAC = Serviciul Judeţean Caraş-Severin al Arhivelor Naţionale – Fond Comunitatea

de Avere, Caransebeş SJAN CS – FTB = Serviciul Judeţean Caraş-Severin al Arhivelor Naţionale, Fond Tiberiu Boşcaiu VG = Viitorul Graniţei, Caransebeş

JOURNAL OFFICIEL DE LA COMMUNAUTÉ DE LA FORTUNE DE L’ANCIEN RÉGIMENT ROUMAIN - BANATIQUE NR. 13

1929-1941 (Résumé)

Du point de vue journalistique,Caransebes s’est rendu remaqué dès le début du XIX e siècle, par

l'émergence des périodiques en langue allemande, hongroise et roumaine, qui traitaient des questions sociales, politiques, religieuses, culturelles et de divertissement.

Au cours de l'entre-deux guerres, la ville de Caransebes est également renforcée par une publication, Journal Officiel de la Communauté de la Fortune.

Ce qui a incité les chefs de la Communauté de la Fortune de chercher un propre journal, c’était d'assurer la transparence dans les activités de cette société.

Le premier numéro du Journal est de 30 Septembre 1929.

21SJAN CS, FCAC, inv.1529, dos.3/1930-1935, p.26. 22GOCA XII,1, 1940, p.2. 23 SJAN CS, FCAC, inv.44, dos.84/1941, p.62. 24 Ibidem, dos.90/1942, p.20.

245

Son objectif était d'informations sur: les décisions, les ordonnances générales, les budgets annuels, bilans, organisation de concours, ventes aux enchères, les projets discutés lors des assemblées générales de la Communauté, divers problèmes gardes-frontières forestières, économiques ou culturels.

Le Journal Officiel a été une publication mensuelle qui a été imprimée dans l’ impression Diocèsiane de Caransebes, au format A4, avec un certain nombre de pages, qui varie entre 6-10.

Les rédacteurs de ce journal ont été, à leur tour, les suivants: ingénieur Ioan Moldovan, directeur forestier, ingénieur Paul Goanta, Coriolan Buracu qui ont également été présidents de la Communauté de la Fortune, ingénieur Stefan Borduz directeur forestier.

Le plus grand espace était occupé par les sections sur les décisions, les avis et les ordonnances relatives aux activités de la Communauté de la Fortune.Sous le titre „Information'' apparaissent des articles sur l'organisation des concours, les promotions, la retraite, le décès.Les éspaces publicitaires ont été conçus des ventes aux enchères et les annonces.

Sur les dernière pages du Journal ont été illustrées les sections „Des choses culturelles“ et „Des choses diverses ‘’ qui contenaient des articles avec un rôle éducatif quant à: améliorer la croissance des animaux, la réglementation de la pêche, la chasse, la protection des forêts, l'utilisation d'engrais chimiques, les soins personnels sur la santé, l'aide d'une alimentation riche en vitamines et même expliquer certaines informations bancaires.

Bien qu'elle n’ait une longue existence, cette publication a contribué à populariser les activités de la Communauté de la Fortune, jouant non seulement un rôle informationnel mais aussi un rôle éducatif.

247

INDUSTRIA ÎN JUDEŢUL SEVERIN ÎNTRE ANII 1944-1948

Eusebiu NARAI Universitatea de Vest Timişoara

În preajma loviturii de stat de la 23 august 1944, industria judeţului Severin era

dominată de 4 firme cu reputaţie: uzinele Nădrag şi Ferdinand (aparţinând societăţii Titan-Nădrag-Călan), fabricile „Mundus-Borlova-Armeniş” din Caransebeş şi „Schramm, Hüttl & Schmidt” din Topleţ, a căror activitate va fi prezentată detaliat în subcapitolele următoare. Ultimul trimestru al anului 1944 a fost marcat şi de constituirea sindicatelor în diferite întreprinderi de pe raza judeţului Severin. De pildă, în luna octombrie 1944 s-a format Comisia sindicală de organizare a muncitorilor ceferişti din Lugoj, reşedinţa judeţului Severin1.

Cele două mari sindicate din Lugoj s-au constituit în cursul lunii noiembrie 1944. Astfel, în ziua de 11 noiembrie, muncitorii constructori, în frunte cu comitetele de fabrică de la „Muschong”, s-au întrunit pentru a pune bazele Sindicatului Unit al Muncitorilor Constructori din Lugoj. Două zile mai târziu, la 13 noiembrie, s-au adunat comitetele de fabrică din industriile de textile şi piele, precum şi croitorii şi cizmarii din aceeaşi localitate, pentru a constitui Sindicatul Unit al Muncitorilor din Industria de Îmbrăcăminte şi Piele din Lugoj2. Organizarea salariaţilor în sindicate a continuat, la nivelul judeţului Severin, până în luna februarie 1945.

Necesitatea respectării obligaţiilor înscrise în Convenţia de Armistiţiu a determinat implicarea factorilor decizionali în activitatea firmelor cu capital german şi maghiar, care funcţionau pe raza judeţului Severin. Astfel, în luna mai 1945 au fost numiţi administratori de supraveghere pe lângă 24 firme „inamice” din judeţul Severin, cele mai importante fiind: „Schramm, Hüttl & Schmidt” din Topleţ, „Bibel” S.A.R. din Ruschiţa, fabrica „Textor” din Lugoj, „Industria de bumbac” din Lugoj şi fabrica „Muschong & Co.” din Lugoj3. La începutul anului 1947, industria dispunea – în Banat – de un număr de 294 întreprinderi cu peste 25 muncitori fiecare (în care lucrau 63.850 muncitori)4.

Tot acum, pe raza judeţului Severin funcţionau 38 întreprinderi industriale, cu 6.924 muncitori. Acestea reprezentau următoarele ramuri industriale: textilă (17 întreprinderi), metalurgică (4 întreprinderi), forestieră (3 întreprinderi), materiale de construcţii (4 întreprinderi), extractivă (o mină şi două cariere), precum şi alte ramuri (o fabrică chimică, o fabrică de sticlă, o fabrică de rom şi lichior, o moară sistematică, două fabrici de piepteni şi nasturi, o fabrică pentru confecţii de hârtie şi marochinărie din piele). Majoritatea muncitorilor erau concentraţi în industria textilă (876), metalurgică (2.785), forestieră (1.080) şi a materialelor de construcţii (619). Fabricile textile se aflau sub administrarea Casei Autonome de Supraveghere a Bunurilor Inamice (C.A.S.B.I.), lucrând la o capacitate redusă, din cauza lipsei acute de materii prime şi a reparaţiilor necesare în urma bombardamentelor. Şi întreprinderile din alte ramuri se confruntau cu o situaţie similară: materii prime insuficiente, lipsa combustibilului, deteriorarea maşinilor şi instalaţiilor, reţeaua de transporturi deficitară ş. a. m. d. Doar două întreprinderi, ambele 1 LB 1944, nr. 18, p. 4. 2 Idem, nr. 59, p. 3. 3 DJTA-FDCRAA, d. 6/1945-1946, f. 54. 4 Luncan 1982, p. 198.

248

reprezentând industria forestieră, executau comenzi pentru armata sovietică sau livrau produse care urmau a fi expediate în URSS în contul Convenţiei de Armistiţiu: „Lomaş”, cu 510 muncitori şi „Mundus-Borlova-Armeniş”, cu 502 muncitori5.

În cursul anului 1947, Confederaţia Generală a Muncii, controlată de comunişti, s-a implicat tot mai mult în problemele sociale ale muncitorimii. De pildă, în luna septembrie, C.G.M. a trimis o circulară tuturor organelor sindicale prin care le informa că, în conformitate cu dispoziţiile legale, nici o angajare de personal nu era permisă fără avizul „Comisiei de plasare a forţelor de muncă”, comisie care îşi desfăşura activitatea pe lângă C.G.M., fiind în strânsă colaborare cu Ministerul Muncii; circulara cerea organelor sindi-cale respective „să vegheze ca toate posturile vacante din întreprinderi să fie comunicate Comisiei de plasare”. De asemenea, Confederaţia Generală a Muncii a acordat o atenţie sporită dezvoltării cantinelor pe lângă toate întreprinderile mari, propunând asocierea întreprinderilor mici şi mijlocii în vederea organizării cantinelor necesare pentru hrana personalului aferent6.

Anul 1948 a însemnat o redresare a producţiei la întreprinderile industriale din judeţul Severin, datorită unor factori obiectivi, precum: implicarea statului în aprovizio-narea cu materii prime şi combutibil, la timp şi în condiţii optime; refacerea reţelei de transporturi; acordarea de credite exclusiv în scopuri productive ş. a. m. d. De pildă, firmele industriale mari din judeţul Severin („Ferdinand” şi „Nădrag”, aparţinând Societăţii TNC) au atins o producţie de 96% în luna ianuarie 1948, prevăzută de Ministerul Industriei şi Comerţului, pentru care a primit premiul de producţie „Drapelul Roşu” la concursul naţional al industriilor grele în luna decembrie 1947. Trecând sub administraţia Uzinelor de Stat din Hunedoara, fabrica de oţet „Margina-Reşiţa” şi-a reînceput activitatea, „lucrând din plin”. De asemenea, fabrica „Schramm, Hüttl & Schmidt” din Topleţ a ajuns la o producţie de unelte agricole (sape, lopeţi, sobe de tuci etc.) de 90%, procent fixat de M.I.C. Raportul remis de Prefectura judeţului Severin - Serviciul Administrativ Ministerului Afacerilor Interne - la începutul anului 1948, cu ample referiri la situaţia generală a judeţu-lui Severin, se încheia pe un ton optimist: „graţie bunei aprovizionări a muncitorilor, producţia în sectorul industrial este în plină creştere, muncitorii luându-se la întrecere pentru ajungerea planului de producţie fixat”7.

Măsurile etatiste radicale adoptate de guvernul Groza în anii 1946-1947, care au afectat puternic industria judeţului Severin, au culminat cu naţionalizarea principalelor mijloace de producţie, semnificând desfiinţarea proprietăţii private, expresia – în plan economic – a unui regim democratic. Anul 1948 a debutat, şi în judeţul Severin, cu adopta-rea unor măsuri ce vizau instituirea controlului statului asupra principalelor unităţi econo-mice din zonă. Astfel, printr-o decizie a Comisiei de redresare şi stabilizare monetară din ianuarie 1948 au fost constituite, în fiecare judeţ, consilii economice judeţene. Aceste consilii erau formate din reprezentanţii a 3 ministere (Industrie şi Comerţ, Finanţe, Agricultură) şi delegaţii a 3 instituţii (BNR, INCoop şi Consiliul Judeţean al sindicatelor). Printre scopurile consiliilor amintite, figurau: verificarea aplicării deciziilor cu caracter economic şi coordonarea activităţii din domeniul economic şi financiar ale instituţiilor din judeţ8.

Naţionalizarea principalelor mijloace de producţie a fost precedată de rechiziţio-narea bunurilor, mobile şi imobile, aparţinând fostei familii regale a României, simbol al 5 DJTAN-FPS, d. 33/1947, f. nenumerotată. 6 B 1947, NR. 212, pp. 1-3. 7 DJTAN-FPS, d. 51/1948, f. nenumerotată. 8 RL 1948, nr. 1039, p. 5.

249

sistemului politic democratic, înlăturat – prin fraudă şi abuz – de către minusculul partid comunist român, cu sprijinul masiv şi decisiv al Moscovei, la sfârşitul anului 1947. De pildă, în comuna Căpâlnaş (plasa Birchiş, judeţul Severin) s-a deplasat o comisie specială, compusă din 3 membri (controlorul economic I. Surdilă, ing. C.R. Popiel – delegatul C.A.P.S. şi pretorul T. Alexandrescu – delegatul M.A.I.), care a inventariat bunurile aflate pe fostul domeniu regal: pădurea Căpâlnaş – în suprafaţă de 2.813,5 ha, în cadrul căreia se afla exploatarea executată de „Forestiera Săvârşin” S.A.; o cale ferată îngustă – cu ecartament de 0,60 m, care deservea exploatarea din pădurea Hobiţa (în lungime de 5.650 m); un imobil situat pe teritoriul comunei Căpâlnaş, compus din două apartamente cu anexe şi un grajd, totul fiind împrejmuit cu un gard; un cazan de fiert ţuică, confecţionat din aramă9.

*** Imediat după naţionalizare a fost consemnată o corespondenţă destul de bogată

între autorităţile centrale şi locale, menită să lămurească o serie de aspecte legate de acest act de natură economică, cu evidente conotaţii politice. De exemplu, în ziua de 15 iunie 1948, ministrul adjunct al Afacerilor Interne, Stelian Tănăsescu, a trimis o telegramă prefectului judeţului Severin în care preciza faptul că, „potrivit dispoziţiunilor art. 1 din Legea Nr. 119 privitoare la naţionalizarea întreprinderilor, au fost trecute în administraţia comunelor abatoarele particulare, morile sistematice şi presele de ulei mecanice care se încadrează în prevederile acestei legi”, existând posibilitatea ca şi alte întreprinderi naţionalizate să mai poată fi date în proprietatea sau simpla folosinţă a administraţiilor locale, pe baza unui jurnal al Consiliului de Miniştri10.

La data de 24 iunie 1948, Prefectura judeţului Severin a avansat Ministerului Afacerilor Interne o listă cu întreprinderile (mori – n.n.) propuse pentru naţionalizare, care urmau să ajungă în proprietatea sau administraţia comunelor din zonă:

1. Moara Osz Ludovic din comuna Susani – cu 2 valţuri, o piatră de grâu şi una de porumb, cu capacitatea de măciniş/zi de 6.800 kg. grâu şi 4.000 kg. porumb;

2. Moara Popescu Constantin din comuna Făget – cu 3 valţuri, o piatră pentru grâu şi una pentru porumb, cu capacitatea de măciniş/zi de 7.000 kg. grâu şi 4.200 kg. porumb;

3. Moara Feneşiu Victor din comuna Făget – cu 4 valţuri, două pietre pentru grâu şi două pietre pentru porumb, cu capacitatea de măciniş/zi de 7.000 kg. grâu şi 3.000 kg. porumb, precum şi o presă de ulei;

4. Moara Rosenfeld Mendel din comuna Birchiş – cu 3 valţuri, o piatră pentru grâu şi două pietre pentru porumb, cu capacitatea de măciniş/zi de 7.000 kg. grâu şi 5.000 kg. porumb;

5. Moara Spitzer Alexandru din comuna Bethausen, satul Leucuşeşti – cu 2 valţuri, o piatră pentru grâu şi două pietre pentru porumb, cu capacitatea de măciniş/zi de 6.900 kg. grâu şi 4.500 kg. porumb;

6. Moara Bala Ludovic din comuna Mănăştiur – cu 3 valţuri, două pietre pentru grâu şi două pietre pentru porumb, cu capacitatea de măciniş/zi de 7.000 kg. grâu şi 5.500 kg. porumb;

7. Moara Mocsony - Stârcea din comuna Bata – cu 3 valţuri, două pietre pentru grâu şi două pietre pentru porumb, cu capacitatea de măciniş/zi de 14.000 kg. grâu şi 10.000 kg. porumb;

9 DJTAN-FPS, d. 9/1948, f. 2. 10 Ibidem, d. 52/1948, f. 8.

250

8. Moara Iungert şi soţii din Lugoj – cu 4 valţuri şi două pietre pentru porumb, cu capacitatea de măciniş/zi de 10.400 kg. grâu şi 3.000 kg. porumb;

9. Moara Mailincher Nicolae din comuna Coştei – cu 3 valţuri, o piatră pentru grâu şi două pietre pentru porumb, cu capacitatea de măciniş/zi de 5.400 kg. grâu şi 5.000 kg. porumb, precum şi o presă de ulei;

10. Moara Biching Anton din comuna Boldur, satul Hodoş – cu 4 valţuri şi o piatră pentru porumb, cu capacitatea de măciniş/zi de 7.000 kg. grâu şi 3.000 kg. porumb, precum şi o presă de ulei;

11. Moara Moştenitorii General Dumitru Petrescu Tocineanu din comuna Balinţ– cu 3 valţuri, două pietre de grâu şi o piatră pentru porumb, cu capacitatea de măciniş/zi de 7.000 kg. grâu şi 5.000 kg. porumb, precum şi o presă de ulei;

12. Moara Weisz Francisc din comuna Dumbrava – cu 2 valţuri, două pietre pentru grâu şi o piatră pentru porumb, cu capacitatea de măciniş/zi de 6.800 kg. grâu şi 4.000 kg. porumb, precum şi o presă de ulei;

13. Moara Negl Petru din comuna Găvojdia – cu 3 valţuri, două pietre pentru grâu şi o piatră pentru porumb, cu capacitatea de măciniş/zi de 7.000 kg. grâu şi 5.000 kg. porumb11.

De altfel, în judeţul Severin funcţionau 42 de mori ţărăneşti, majoritatea înfiinţate la sfârşitul secolului al XIX-lea sau în primele trei decenii ale secolului al XX-lea12.

Alături de unităţile industriale şi societăţile bancare mai importante, a căror situaţie va fi prezentată pe larg în paginile următoare, pe raza judeţului Severin s-a procedat la naţionalizarea următoarelor obiective economice: în municipiul Lugoj – Moara Comunală (director – Iosif Barbon, număr de salariaţi – 9), Brutăria Comunală nr. 1 (director – Gheorghe Luminosu, număr de salariaţi – 7) şi Brutăria Comunală nr. 2 (director – Matei Bincker, număr de salariaţi – 1); în plasa Lugoj – morile din Coştei (director – Ioan Anghel, număr de salariaţi – 5), Boldur (director – Adalbert Sas, număr de salariaţi – 4) şi Sărăzani (director – Petru Muntean, număr de salariaţi – 2); în plasa Caransebeş – Abatorul comunal din Oţelu Roşu (director – medicul veterinar Leonida Musalenco, număr de salariaţi – 1); în plasa Orşova – moara „Model” din Topleţ (a rămas, în continuare, în administraţia fabricii din localitate, având 2 angajaţi); în plasa Margina – râşniţa din comuna Româneşti (trecută sub controlul primarului comunei, Iosif Herău, cu un salariat); în plasa Sacul – morile din Căvăran (fosta moară ţărănească „Mărioara”, director – Ion Roşu, număr de salariaţi – 10), Găvojdia (fosta moară „Negl”, director – Gheorghe Popeţ, număr de salariaţi – 6) şi Sacul (fosta moară „Pangl”, director – Dumitru Fiat, număr de salariaţi – 5); în plasa Balinţ – Moara Comunală nr. 1 Balinţ (fosta moară „Lukács”, director – Ştefan Jilac, număr de salariaţi – 6), Moara Comunală nr. 2 Balinţ (fosta moară "Tocineanu", director – Mihai Janto, număr de salariaţi – 4), la care se adaugă morile comunale din Bethausen (fosta moară „Mészaros”, director – Ştefan Jurchici, număr de salariaţi – 9), Leucuşeşti (fosta moară „Spitzer”, director – Vasile Toma, număr de salariaţi – 4) şi Jupani (fosta moară „Dahlinger”, director – Ioan Franţescu, număr de salariaţi – 5); în plasa Birchiş – morile comunale din Bata (director – Petru Boda, număr de salariaţi – 4) şi Birchiş (director – Dumitru Timoftei, număr de salariaţi – 4), separatorul din Birchiş (director – Dumitru Giura, număr de salariaţi – 1); în plasa Făget – Moara ţărănească nr. 1 din Făget (director – Desideriu Vereş, număr de salariaţi – 9), Moara ţărănească nr. 2 din Făget (director – Elisabeta Găicean, număr de salariaţi – 7), presa de ulei din Făget, moara 11 Ibidem, f. 10. 12 Ibidem, ff. 17-19.

251

ţărănească şi presa de ulei din Dumbrava (director – Emeric Gulioş, număr de salariaţi – 5), moara ţărănească din Mănăştiur (director – Alexandru Örvös, număr de salariaţi – 4). Trebuie menţionat faptul că nici o unitate industrială din plasa Teregova nu a fost naţionalizată13.

La sfârşitul anului 1948 au fost naţionalizate şi câteva imobile de pe raza judeţului Severin. Cel mai elocvent exemplu îl constituie preluarea castelului Bulci, de către Primăria comunei, compus din 55 de încăperi, şi a dependinţelor acestuia. Castelul dispunea şi de o uzină electrică proprie, însă necesita multiple reparaţii, fiind într-o stare avansată de degradare14.

*** Vom prezenta, în continuare, detaliat, cele mai importante întreprinderi industriale

şi instituţii bancare din judeţul Severin care au fost supuse procesului de naţionalizare în cursul anului 1948.

• Naţionalizarea principalelor mijloace de producţie a afectat direct şi Uzinele Metalurgice Unite Titan – Nădrag - Călan.

Actul naţionalizării a fost precedat, încă din 1947, de o serie de măsuri care au pregătit acest moment, considerat „revoluţionar, necesar şi legic în procesul revoluţiei socialiste” de către conducerea centrală a partidului comunist. Astfel, Ministerul Industriei şi Comerţului, ca şi organele controlului economic, au cerut – în cursul anului 1947 – completarea unor chestionare cu toate datele referitoare la uzine, fabrici, secţii şi ateliere, cât şi trecerea la inventarierea imediată a maşinilor, utilajelor existente în patrimoniul societăţilor care patronau aceste unităţi productive. Asemenea chestionare şi liste de inventariere au fost întocmite şi la uzinele Nădrag şi Ferdinand. Din aceste documente reiese că cea mai mare parte a utilajului folosit la Nădrag şi Ferdinand, Călan şi Titan – Galaţi, înainte de naţionalizare, se afla într-o stare de uzură avansată.

• Numai la uzina Nădrag, din cele 51 de strunguri, raboteze, maşini de găurit, presă, etc. – 43 erau fabricate între anii 1892-1928, 5 între 1930-1933 şi numai 3 între 1935-193715. La data naţionalizării (11 iunie 1948), la Uzina Nădrag a sosit o comisie care a făcut o inventariere amănunţită a tuturor bunurilor. Astfel, în patrimoniul uzinei amintite intrau terenurile locuinţelor (inclusiv curţi şi grădini), precum şi ale diverselor clădiri publice aparţinătoare, cu o suprafaţă totală de 11 jug., 418 stj² (64.799 m²), în valoare de 837.994 lei, precum şi terenul parţial clădit al fostei turnătorii, în suprafaţă de 4 jug., 100 stj² (23.376 m²). Printre clădirile industriale figurau: atelierul de tâmplărie, magazia de smoală, atelierul de reparat vagoane şi locomotive, forjeria, laminorul, fabrica de sobe, magazia de tablă, centrala electrică, atelierul de cositorit, magazia de şamotă ş.a.m.d.16 În casa de bani au fost găsite bunuri şi valori însumând 4.087.214 lei17. Tot acum s-a făcut o evaluare precisă a materiilor prime aflate în clădirile Uzinei Nădrag: 356.543 kg. platină, 113.680 kg. zinc, 4.549 kg. cositor, 223 kg. acid clorhidric, 40.608 kg. acid sulfuric, 9.271 m.st. lemne de foc, 2.684 kg. mangal, 39.120 kg. păcură, 19.926 kg. plumb, 14.224 kg. salmiac, 39.817 kg. şamotă, 30.090 kg. smoală pentru cilindri, etc.18

În cursul lunii iunie, la uzina amintită, producţia se prezenta în felul următor: 370 t. tablă neagră, 151 t. tablă zincată, 48 t. tablă albă, 3 t. drojdie de zinc, 5 t. sobe din tablă combinată cu fier, 4 t. sobe smălţuite şi nichelate, 13 t. articole de menaj şi găleţi zincate,

13 Ibidem, d. 50/1948, ff. 14-16, 20-22, 24, 26, 28, 33. 14 Ibidem, d. 56/1948, f. 11. 15 Popa 1978, p. 39. 16 SJAN CS-FUN, d. 4/1948, f. 9. 17 Ibidem, Ff. 21-24. 18 Ibidem, f. 28, 29.

252

1 t. coturi şi burlane din tablă. De altfel, producţia s-a micşorat cu 21% faţă de luna precedentă, deoarece laminorul de tablă lucra cu numai două caje finisoare. Totuşi, datorită implicării statului, vânzările s-au majorat cu 38%, raportat la luna iunie 194719.

La şedinţa Comisiei de Producţie a Uzinei „Ciocanul” Nădrag (noua denumire a uzinei – n.n.), din data de 22 septembrie 1948 au fost furnizate noi informaţii despre producţia uzinei în primele luni după naţionalizare: „muncitorii laminatorişti lucrează cu oarecare temere pentru a nu rupe cilindrii sosiţi din străinătate, din cauza platinelor care nu au nici grosimea şi nici lungimea corespunzătoare pentru felul de tablă ce trebuie produs; de la un timp încoace Uzina Oţelu Roşu ne livrează platine care nu corespund din toate punctele de vedere, în plus mai sunt şi strâmbe, pentru care motiv acestea nu se pot tăia la dimensiunea necesară şi rămân cu colţuri; Comisia de Producţie, luând act de cele de mai sus, hotărăşte să se facă o scrisoare către Uzina Oţelu Roşu, prin care să se reclame calitatea platinelor”. În acelaşi timp, a fost semnalată lipsa unor materiale indispensabile procesului de fabricaţie: acid sulfuric, nisip, şamotă, capuri de burghiuri, cuţite pentru foarfeci, roţi dinţate pentru baiţul de tablă decapată, curele pentru ciocane, ghips, chit, etc.20 Mai mult chiar, Uzina „Ciocanul” nu-şi putea realiza programul de producţie, datorită deselor întreruperi de curent electric, planând suspiciunea unui sabotaj la adresa uzinei. În consecinţă, s-a solicitat în mod expres Postului de Jandarmi Nădrag să efectueze razii, pe întinderea liniei aeriene, pentru descoperirea autorilor presupusului sabotaj21. Lipsa de materii prime, cu precădere platine, şi de energie electrică s-a perpetuat până la sfârşitul anului 1948, diminuând drastic producţia uzinei22. Edificatoare sunt, de asemenea, şi datele referitoare la efectivul şi pregătirea profesională a muncitorilor Uzinei Nădrag la începutul anului 1948: calificaţi – 341; industriali – 115; necalificaţi – 44; ucenici – 38, total - 53823. La sfârşitul lunii iunie 1948, personalul uzinei menţionate mai sus era alcătuit din 599 de angajaţi, dintre care: 45 funcţionari administrativi şi tehnici, 335 lucrători calificaţi şi industriali, la care se adăugau 219 lucrători necalificaţi24. La uzina amintită au fost detaşaţi, pentru lucru, şi angajaţi ai altor unităţi industriale din ţară. Astfel, după ce au terminat lucrul la Uzina Nădrag, la data de 15 iunie 1948, un număr de 9 muncitori se pregăteau să se înapoieze la Uzina „Titan” Galaţi25. Dintr-un chestionar întocmit în cursul lunii august 1948 rezultă că, în secţiile Uzinei Nădrag, munceau 161 de angajaţi, în mare majoritate muncitori calificaţi (104), la care se adăugau 17 tehnicieni, 2 ingineri şi 38 de ucenici26. Salariaţii uzinei se confruntau cu o serie de lipsuri, în plan material, la sfârşitul anului 1948: calitatea foarte proastă a docului din care erau confecţionate hainele de lucru, modul deficitar în care se distribuiau articolele alimentare, de îmbrăcăminte şi de încălţăminte ş.a.m.d.27

• În perioada 1944-iunie 1948, Uzina Ferdinand (devenită Oţelu - Roşu), ca, de altfel, majoritatea întreprinderilor metalurgice din ţară, s-a confruntat cu o serie de greutăţi, precum: uzajul ridicat al instalaţiilor care fuseseră exploatate neraţional în timpul celui de-al doilea război mondial, lipsa de materii prime şi de combustibil, piese şi insta-laţii, dintre care multe trebuiau aduse din import, greutăţile de transport al produselor 19 Ibidem, d. 1/1940-1948, f. 2. 20 Ibidem, d. 6/1948, fF. 301-303. 21 Ibidem, f. 318. 22 Ibidem, f. 243. 23 Popa 1978, p. 39, 40. 24 SJAN CS-FUN, d. 1/1940-1948, f. 2. 25 Ibidem, d. 6/1948, f. 30. 26 Ibidem, f. 680, 681. 27 Ibidem, f. 243.

253

fabricate, lipsa comenzilor pentru unele perioade, pagubele cauzate de explozii la cuptoarele Siemens-Martin, precum şi lipsa de muncitori28.

Uzina Ferdinand făcea parte din societatea Titan – Nădrag – Călan, societate al cărei capital se ridica – înainte de naţionalizare – la o valoare de aproape 650 milioane lei, totalul acţiunilor fiind în număr de 650.000. În ceea ce priveşte provenienţa capitalului, la 11 ianuarie 1945, statul român deţinea 66% din capital, restul fiind capital american, fran-cez, englez, elveţian, grec, german, ungar, belgian. La 11 iunie 1948, şi aici s-a procedat la inventarierea tuturor bunurilor în prezenţa delegaţiilor din partea noii şi vechii conduceri29.

În urma acţiunii de inventariere, au fost descoperite o serie de materiale aflate în stoc: la Oţelăria Siemens–Martin – 1.767.122 kg. fontă, fero-mangan, mangal, var ars, magnezită, cărămizi refractare, etc.30; la Magazia de materiale şi turnătorii – 148.304 kg. cositor (aliaj), antimoniu, negru de fum, cocs, plumb, zinc, nisip de forme ş.a.m.d.31; la Laminorul de fier Uzina II – 198.870 kg. cilindri, cuzineţi, cuţite din fontă şi piese de rezervă32; la Laminorul de tablă Uzina III – 444.361 kg. piese de rezervă, şuruburi de presiune, lagăre de bronz, smoală de uns cilindri, lăzi de recoacere vechi, etc.33; la Atelierul de zincuire – 354.491 kg. cazane, coşuri de baiţ din fontă, cilindri, roţi dinţate, zinc retopit, acid sulfuric, acid clorhidric ş.a.34; la Uzina IV – 701.800 kg. lagăre de metal pentru caja de cilindri, piese de rezervă, cilindri pentru laminoare, etc.35; la Turnătoria de cilindri – 65.990 kg. cilindri, 510.165 kg. alte materiale şi 10 m. st. lemne de foc36; la Fabrica de Şamot – 995.000 kg. nisip de cuarţ pentru oţelărie şi lut, la care se adaugă 273.278 kg. cărămizi refractare37; la Laminorul la rece – 104 buc. cilindri pentru laminor (~ 9.388 kg.), 280 buc. cuţite pentru foarfeci circulare, 20 buc. lagăre din bronz folosibile (~ 140 kg.), 60 kg. piese din bronz, 6 buc. dopuri din plumb (~ 96 kg.), 6 buc. bare din bronz pentru dopuri (~ 45 kg.), 1.600 kg. acid sulfuric, 3 m. st. lemne de foc (3.450 kg.) şi 2.000 kg. cutii de răcire38; la Fabrica de cuie şi sârmă – 1 buc. piatră de şlefuit (220x1.100 m), 18,260 m. c. scânduri de brad pentru confecţionat lăzi de cuie, 1.175 buc. lăzi de brad goale pentru ambalat cuie (480x220x250), 2,292 m. c. scânduri pentru cruci (adunătoare de cablu de sârmă) şi 275 kg. deşeuri de sârmă39.

În acelaşi timp, s-a făcut o inventariere amănunţită a clădirilor industriale, birouri-lor şi locuinţelor din patrimoniul uzinei amintite. Astfel, uzina poseda peste 80 de locuinţe şi clădiri, în suprafaţă de aproximativ 31.000 m², dintre care cele mai importante erau: Şcoala de Ucenici – cu o suprafaţă de 197,50 m²; croitoria, Fabrica de gheaţă şi locuinţa pentru artificieri – în suprafaţă de 136,40 m²; localul P.M.R. (fosta „Vila Auschnitt”) – cu o suprafaţă de 244,37 m²; Căminul de Zi (fosta vilă a prim-directorului I. Luca) – în suprafaţă de 272 m²; locuinţa funcţionarilor (compusă din 12 camere, 4 bucătării, 4 cămări de alimente, etc.) – în suprafaţă totală de 272 m²; Clubul muncitoresc (fostul cazinou) – cu o suprafaţă de 564 m²; Economatul Uzinei şi Biroul Comitetului de Fabrică – în suprafaţă

28 Popa 1978. 25. 29 Ibidem, p. 30. 30 SJAN CS-FUOR, d. 9/1948, f. 2. 31 Ibidem, f. 3. 32 Ibidem, f. 5, 6. 33 Ibidem, f. 7. 34 Ibidem, f. 8. 35 Ibidem, f. 10. 36 Ibidem, ff. 11-13. 37 Ibidem, f. 14. 38 Ibidem, f. 16. 39 Ibidem, f. 17.

254

de 201,600 m²; Biroul Uzinei – cu o suprafaţă de 1.000 m²; Cantina muncitorilor – în suprafaţă de 390,20 m²; Depoul de modele – cu o suprafaţă de 216 m²; Uzina a II-a – în suprafaţă de 4.227 m²; Uzina a III-a – în suprafaţă de 3.776 m²; Uzina a IV-a – în suprafaţă de 2.564 m²; Laminorul la rece şi Turnătoria de cilindri – în suprafaţă de 1.088 m²; Fabrica de cuie – în suprafaţă de 1.171 m²; Atelierul de reparaţii – în suprafaţă de 901 m²; Ferma Glimboca – în suprafaţă de 298 m², etc.40

Interesată în lichidarea pierderilor de producţie, noua conducere a Uzinei Oţelu Roşu, în perioada următoare naţionalizării, a luat măsuri „în vederea reducerii la minimum a taxelor de locaţie pentru vagoanele puse la încărcare şi descărcare în uzină”. În rapor-tul conducerii acestei uzine, prezentat la 28 iulie 1948, se arăta: „pe lângă o producţie mărită, trebuie să se tindă spre îmbunătăţirea calităţii şi spre reducerea preţului de cost (…). Este nevoie de personal tehnic suficient şi bine pregătit, salarizarea să permită stimularea muncitorilor şi tehnicienilor, precum şi atragerea forţelor de lucru necesare”41.

Chiar din primele săptămâni după naţionalizare Uzina Oţelu Roşu (fostă Ferdi-nand), prin tehnicienii săi, a elaborat studii menite să îmbunătăţească producţia de oţel şi laminate, să înlocuiască o parte din utilajul vechi cu maşini noi, să asigure trecerea la mecanizarea unor procese de producţie, acolo unde până atunci se folosea munca manuală şi unde condiţiile de lucru erau grele. Au fost întocmite, de asemenea, studii privind asigurarea combustibilului necesar din surse proprii şi de la furnizori, studii de preţuri şi calcule de preţ de cost. S-au organizat şedinţe de producţie cu muncitorii, tehnicienii şi inginerii diferitelor secţii, în cadrul cărora au fost analizate modul cum se desfăşoară procesul de producţie, măsurile necesare pentru asigurarea neîntreruptă a producţiei, metodele şi tehnologiile noi care să asigure realizarea sarcinilor şi a noilor condiţii de muncă42. Există şi date referitoare la efectivul şi pregătirea profesională a muncitorilor uzinei menţionate mai sus, la începutul anului 1948: muncitori calificaţi – 822; muncitori industriali – 185; muncitori necalificaţi – 385; ucenici – 77; total – 1.46943. La sfârşitul anului 1948, Uzina Oţelu Roşu număra 2.130 angajaţi, dintre care: 791 muncitori califi-caţi, 670 muncitori necalificaţi, 383 muncitori industriali, 225 funcţionari administrativi şi tehnici, 61 ucenici44.

La începutul anului 1948, firma „Mundus – Borlova – Armeniş” din Caransebeş avea, în stoc, 67.000 buc. mobile, dintre care 80% scaune curbate. Pentru a epuiza stocul existent, factorii de decizie ai societăţii industriale amintite solicitau ministerului de resort ca firma caransebeşeană să aibă dreptul de fabricaţie pentru mobile curbate, pe care să le exporte în Uniunea Sovietică, în contul obligaţiilor de armistiţiu45.

Firma menţionată mai sus a primit, în vederea stimulării exportului produselor sale în URSS, un credit în valoare de 817.655 lei de la Banca Naţională a României, prin intermediul Societăţii Bancare Române46. La inventarierea făcută cu ocazia naţionalizării firmei „Mundus – Borlova – Armeniş” s-au găsit mărfuri în valoare de 4.616.580 lei, la care se adăuga suma de 4.287.958 lei, aflată în casa de bani a societăţii amintite47.

Firma din Caransebeş avea, la începutul anului 1948, o cifră de afaceri remarcabilă, de 14.148.413.549 lei vechi (15.378.541 lei stabilizaţi), determinată de nivelul 40 Ibidem, ff. 504-551. 41 Popa 1978, p. 31. 42 Ibidem, p. 42, 43. 43 Ibidem, p. 39, 40. 44 SJAN CS-FUOR d. 34/1948-1949, f. 5. 45 Ibidem, FILC d. 347/1943-1948, f. nenumerotată. 46 BNR SAM-FCA, d. 103/1947-1948, f. 150. 47 SJAN CS-FILC, d. 313/1948, f. 24.

255

ridicat al vânzării produselor proprii, iar capitalul social, în valoare de 10.000.000 lei, era împărţit în 100.000 buc. acţiuni, dintre care 98,3% aparţineau societăţii „Händels und Industrie Aktiengesellschaft” din Zug (Elveţia), iar restul (1,7%) erau deţinute de câţiva cetăţeni români48.

Capitalul social al firmei a scăzut la valoarea de 2.347.786 lei, în preajma naţionalizării sale49.

Conducerea societăţii caransebeşene era exercitată, la începutul anului 1948, de Consiliul de Administraţie, format din: dr. Alexandru Morariu (Timişoara) – preşedinte; Siegfried Baumgartner (Zug, Elveţia) – administrator-delegat; Sabin Evuţian şi dr. Edmund Huszár (Timişoara) – membri. În ziua de 11 ianuarie 1948, datorită faptului că directorul firmei, Sostarich, se afla în concediu, Consiliul de Administraţie a încredinţat conducerea, în mod provizoriu, unui colectiv format din 3 funcţionari (Ernest Szirmai, Carol Martinek şi Gheorghe Marta)50. În luna martie 1948, dr. Edmund Huszár s-a retras din funcţia de administrator al societăţii51.

Personalul fabricii amintite a cunoscut unele fluctuaţii, determinate de diverse motive. Astfel, în luna ianuarie 1948, firma avea aproximativ 660 de angajaţi, dintre care cca. 550 lucrau efectiv în fabrică, iar 110 la exploatarea forestieră52. Două luni mai târziu, în martie 1948, personalul societăţii număra 540 de lucrători, dintre care: personal admi-nistrativ de conducere – 3; personal administrativ superior – 2; personal executant principal – 14; personal executant ajutător – 3; personal tehnic de conducere – 2; personal tehnic superior – 2; personal auxiliar principal – 24; personal auxiliar secundar – 9; lucrători calificaţi – 160; lucrători industriali – 123; lucrători necalificaţi – 172; muncitori sezonieri – 27; ucenici – 2053. În ziua de 15 septembrie 1948, întreprinderea menţionată mai sus, naţionalizată între timp, a fost scindată între Centrala Industrială a Lemnului (CIL) şi Centrala Industrială a Produselor Finite din Lemn (CIMOFIL), conform principiilor stipulate de Ministerul Industriei, Direcţiunea Lemnului. Detaliile privind operaţiunea de scindare a societăţii caransebeşene au fost prezentate în subcapitolul precedent54.

• Societatea industrială „Fabricile Unite de Butoaie” Caransebeş a rezultat prin fuzionarea a două firme: „Ladislau Fon & Szegö Ijo”s.i.n.c. şi „Ana Polacsek”, în ianuarie 1948. Motivele fuziunii sunt prezentate detaliat în cererea de înregistrare adresată Camerei de Comerţ şi Industrie Lugoj la data de 15 ianuarie 1948: „ambele fabrici au acelaşi obiect principal – fabricarea butoaielor de ambalat; prin administrarea comună, pe de o parte se reduc cheltuielile de regie, iar prin contopirea utilajului ambelor fabrici, se perfecţionează felul confecţionării în aşa fel că, pe lângă creşterea puterii de producţie, putem da o calitate mai bună cu un preţ mai convenabil; în urma fuzionării ajungem la un produs unificat şi cantitativ mai important, astfel că – în viitor – vom putea lua parte şi la exportul de butoaie, marfă care este mult cerută în ţările vecine; totodată credem că, atunci când – în locul mai multor fabrici mici – formăm un centru industrial, care se va putea încadra mai uşor în economia planificată, procedăm în spiritul vremurilor de astăzi şi în interesul economiei naţionale”55.

48 Ibidem, d. 205/1948, f. 1; d. 347/1943-1948, f. nenumerotată. 49 Ibidem, d. 313/1948, f. 24. 50 Ibidem, d. 347/1943-1948, f. nenumerotată. 51 Ibidem, d. 205/1948, f. 2. 52 Ibidem, d. 347/1943-1948, f. nenumerotată. 53 Ibidem, d. 205/1948, f. 1. 54 Ibidem, d. 312/1948, f. 1. 55 DJTAN- FCCIL, d. 17/1948, f. 16, 17.

256

Firma „Ladislau Fon & Szegö Ijo” s.i.n.c. fusese înmatriculată la C.C.I. Lugoj în ziua de 15 ianuarie 1948, având ca obiect de activitate prelucrarea lemnului, confecţio-narea de butoaie de ambalat, talaj şi jucării de lemn, perii şi alte articole de lemn, comerţul cu lemne de foc şi pir etc. şi dispunând de un capital social de 813.543 lei stabilizaţi, în timp ce firma „Ana Polacsek” din aceeaşi localitate, înmatriculată cu aproximativ 10 ani în urmă, mai precis la data de 19 noiembrie 1938, se ocupa, în mod exclusiv, de prelucrarea lemnului (industria mică)56.

Contractul de asociere în nume colectiv între cele două firme amintite mai sus urma să intre în vigoare la 1 februarie 194857.

„Fabricile Unite de Butoaie” Caransebeş au primit aviz de funcţionare din partea Ministerului Industriei şi Comerţului (Direcţiunea organizării comerţului) în baza dispoziţiilor legii nr. 351 din 2 mai 1942, potrivit Deciziei nr. 636348 din 5 mai 1948, fiind înmatriculată la Camera de Comerţ şi Industrie Lugoj în ziua de 11 iunie 194858.

De altfel, această unitate industrială dispunea, la 1 iunie 1948, de un capital social în valoare de 240.000 lei, proprietari fiind Fon Ladislau, Szegö Isidor şi Polacsek Ana. Producţia lunară de butoaie era de aproximativ 2.500-3.000 butoaie. Înainte de naţiona-lizare, fabrica avea 40 de muncitori care erau lipsiţi de locuinţe şi cantine. La 11 iunie 1948, întreprinderea este preluată de stat, primul ei director fiind Dicu Gheorghe59.

În zilele imediat următoare naţionalizării, noua conducere adresează cereri pentru livrarea de materiale tehnice Oficiului Industrial al Lemnului Bucureşti, materiale absolut necesare pentru bunul mers al întreprinderii. În stilul specific regimului comunist, contractul colectiv de muncă pe anul 1949, încheiat între comitetul sindical al între-prinderii şi conducere, reliefează angajamentele muncitorilor care şi-au propus ca, pe anul în curs, să producă o cantitate de „35.000 garnituri butoaie capacitatea 100 ltr. şi 35.000 butoaie capacitatea 200 ltr. în valoare de 47.250.000 lei”60.

În ziua de 12 iunie 1948, fabrica de lichior şi rom „Besco” S.A. Lugoj a trecut în patrimoniul statului. În urma naţionalizării întreprinderii, Radu Iacob a fost numit în calitate de director.

Deoarece a primit o cantitate apreciabilă de zahăr, prin mijlocirea statului, producţia fabricii amintite s-a majorat în cursul lunii iunie 1948, ajungând la 1.696 l., dintre care: 1.323 l. lichior, 91 l. rom, 107 l. rachiu special şi 175 l. sirop. De asemenea, s-a constatat o creştere semnificativă a vânzărilor: la lichior – cu 611 l.; la rom – cu 534 l.; la rachiu special – cu 6 l.; la vinuri licoroase – cu 21 l.; la sirop – cu 98 l. La sfârşitul lunii iunie 1948, fabrica număra 21 de angajaţi, dintre care 13 muncitori şi 8 funcţionari61.

• Fabrica de Bere „Timişoreana” S.A.. – sucursala Lugoj, condusă de către Adalbert Zeidler încă din luna februarie 1948, a fost, la rândul ei, naţionalizată, noul director, Constantin Hogea, fiind ajutat în exercitarea atribuţiilor sale de contabilul-şef al sucursalei, Alexandru Drexler62.

„Industria Pielii” S.A. Lugoj, cu un număr de 11 salariaţi, dintre care numai 2 funcţionari, a fost trecută în patrimoniul statului la 11 iunie 1948. Ladislau Bloch, numit director al întreprinderii pe baza adresei Ministerului Industriei nr. 017417 din 9 iulie

56 Ibidem, f. 24, 25. 57 Ibidem, f. 10, 11. 58 Ibidem, ff. 1-7. 59 Popa 1978, p. 30. 60 Ibidem, p. 30, 31. 61 DJTAN- FIICC, d. 208/1920-1948, f. 373. 62 Ibidem, d. 12, f. nenumerotată.

257

1948, urma să îndeplinească toate atribuţiile ce-i reveneau conform normelor comerciale sau statutelor vechii conduceri63.

Desigur, exemplele pot continua în acest sens, însă informaţiile de care dispunem sunt destul de sumare.

*** De asemenea, multe instituţii bancare de pe raza judeţului Severin au intrat în

patrimoniul statului. • Banca Românească S.A. Bucureşti, sucursala Caransebeş deţinea, la data naţiona-

lizării, imobilele din comunele Mărul, Teregova şi Luncaviţa, intrate în proprietatea sa la data de 28 februarie 1944, prin fuziunea cu Banca Banatului, cu suprafaţa totală de 145 jug. 273 stj.p.64

De fapt, în cursul lunii iulie 1948 au început operaţiunile de lichidare a sucursalei amintite. Cu acest prilej, au fost descoperite bunuri mobile în valoare de 119.700 lei65, la care se adăugau poliţe, timbre fiscale, cărţi şi mărci poştale estimate la suma de 11.353.800 lei66. În acelaşi timp, au fost blocate conturi în valoare totală de 355.870 lei67.

La data de 9 octombrie 1948 a fost încheiat un proces-verbal de inventariere în prezenţa directorului sucursalei B.N.R. din Lugoj (Pavel Bojin), între lichidatorul Băncii Româneşti – sucursala Caransebeş (Augustin Munteanu) şi directorul Agenţiei B.N.R. din Caransebeş (Vasile Butiuc), prin care bunurile găsite la sediul sucursalei menţionate mai sus au fost evaluate la suma de 130.600 lei68.

Deoarece mobilierul şi arhiva sucursalei din Lugoj a Băncii Româneşti se aflau încă în posesia lichidatorului său, acesta urma să finalizeze întreaga operaţiune în cursul anului 1950, motiv pentru care instituţia centrală, cu acordul expres al Curţii Superioare Bancare, se angaja să-i plătească un salariu brut lunar de 1.000 lei, cu începere de la 16 mai 195069.

• Prima Cassă de Păstrare din Caransebeş a intrat în stare de lichidare la începutul lunii aprilie 1948, Norbert Fischer fiind desemnat în calitate de lichidator al băncii amintite, prin decizia Curţii Superioare Bancare nr. 78 din 29 aprilie 194870.

• Banca „Albina”, Institut de Credit şi Economii S.A. din Sibiu, având mai multe sucursale (Bucureşti, Braşov, Cluj, Mediaş, Târgu Mureş, Târnăveni, Arad, Timişoara şi Lugoj), a fost dizolvată şi a intrat în stare de lichidare, în urma Decretului-lege nr. 197 (publicat în Monitorul Oficial nr. 186/1948) şi în baza deciziei Curţii Superioare Bancare nr. 344 din 17 august 1948, numindu-se, în calitate de lichidator al băncii menţionate mai sus; Ioan Săndulescu, director la B.N.R. Sibiu, iar la sucursala din Lugoj s-a acordat drept de semnătură funcţionarului Andrei Păuşan71.

Centrala din Sibiu a desfiinţat sucursala din Lugoj în conformitate cu dispoziţia circulară a Curţii Superioare Bancare nr. 9 din 16 septembrie 1948, aceasta urmând să-şi înceteze activitatea la data de 30 septembrie 194872.

• „Făgeţana”, Institut de Credit şi Economii Făget a intrat în procedura de lichi-dare în baza deciziei Curţii Superioare Bancare nr. 192 din 4 iunie 1948, în calitate de

63 Ibidem, d. 83, f. 1, 48. 64 SJAN CS-FBRC, d. 36/1946-1949, ff. 9-13, 17-19, 27-29. 65 Ibidem, d. 41/1948-1949, f. 20-24. 66 Ibidem, d. 47/1948-1950, f. 51. 67 Ibidem, f. 35. 68 Ibidem, d. 41/1948-1949, f. 42-45. 69 Ibidem, d. 47/1948-1950, f. 127. 70 DJTAN-FCCIL, d. 198, f. 18. 71 Ibidem, d. 191, f. 69, 70. 72 Ibidem, f. 74.

258

lichidator al băncii făgeţene fiind desemnat Nicolae Străin, contabil la Agenţia B.N.R. Lugoj73.

• „Cărăşana”, Casă de Păstrare Lugoj şi-a redus capitalul social la suma de 18.000.000 lei, în urma hotărârii Adunării generale extraordinare din ziua de 29 mai 194874.

Din bilanţul pe semestrul I al anului 1948, rezultă că banca amintită avea parti-cipaţii la alte instituţii de credit în valoare de 11.319.187 lei şi dispunea de fonduri de amortisment însumând 483.856 lei75.

Cu o cifră de afaceri de 336.767 lei, banca menţionată mai sus număra 12 angajaţi la finele lunii martie 1948, dintre care: personal administrativ superior – 2; personal administrativ inferior – 6; lucrători calificaţi – 3; lucrători necalificaţi – 1. Majoritatea angajaţilor instituţiei de credit lugojene aveau studii de specialitate: Şcoala Comercială Superioară, Şcoala Administrativă de notari sau chiar Academia Comercială76.

În baza Decretului nr. 197, publicat în Monitorul Oficial nr. 186 din 13 august 1948, banca „Cărăşana” din Lugoj a intrat în stare de lichidare, fiind numit, în calitate de lichidator, Gheorghe Ucenic, funcţionar la Agenţia B.N.R. Lugoj, care prelua integral atribuţiile fostului Consiliu de Administraţie, format din 4 membri (dr. Nicolae Negrea, dr. Borislav Popovici, Coriolan Lupu şi Grigorie Olariu). Institutul de credit menţionat mai sus a fost considerat dizolvat de drept prin notificarea făcută la Camera de Comerţ şi Industrie Lugoj în ziua de 25 august 1948 şi prin încheierea Tribunalului Severin – Lugoj nr. 7644/194877.

Desigur, acestea sunt cele mai semnificative exemple în domeniu, rezultate din cercetarea unor fonduri arhivistice.

*** La fel ca în judeţul Caraş, întreprinderile industriale şi miniere de pe cuprinsul

judeţului Severin au fost naţionalizate în cursul lunii iunie 1948, în timp ce instituţiile bancare au intrat în procedură de lichidare, bunurile lor (mobile şi imobile) revenind agenţiilor locale ale Băncii Naţionale.

*** Naţionalizarea principalelor mijloace de producţie făcea parte, indiscutabil, dintr-un

set de măsuri economice adoptate de cabinetul Groza în vederea copierii modelului sovietic şi pornind de la considerentul că Partidul Muncitoresc Român (rezultat în urma pretinsei fuziuni dintre Partidul Comunist şi Partidul Social Democrat) trebuie să deţină controlul asupra tuturor sectoarelor economiei naţionale, a societăţii româneşti în ansamblu.

Naţionalizarea principalelor mijloace de producţie, prezentată – în stilul triumfalist specific conducătorilor comunişti din epocă – drept adevăratul început al procesului de industrializare şi electrificare al ţării, în urma trecerii întreprinderilor industriale şi unităţilor bancare în „mâinile poporului muncitor”, a fost determinată de dorinţa liderilor comunişti români de a deţine toate pârghiile vieţii economice şi a servit intereselor directe ale Uniunii Sovietice în regiune.

Anul 1948 a debutat, şi în judeţul Severin, cu adoptarea unor măsuri ce vizau instituirea controlului statului asupra principalelor unităţi economice din zonă, în primul

73 Ibidem, d. 209, f. 150, 151. 74 Ibidem, d. 195, f. 420. 75 Ibidem, f. 406. 76 Ibidem, f. 397. 77 Ibidem, ff. 430-433.

259

rând constituirea Consiliului Economic Judeţean, învestit cu importante atribuţii în plan economic şi financiar.

Naţionalizarea a fost precedată de rechiziţionarea bunurilor, mobile şi imobile, aparţinând fostei familii regale a României, simbol al sistemului politic democratic, înlăturat, prin fraudă şi abuz, de către minusculul partid comunist român, cu sprijinul masiv şi decisiv al Moscovei, la sfârşitul anului 1947.

Imediat după naţionalizare, a fost consemnată o corespondenţă destul de bogată între autorităţile centrale şi locale, menită să lămurească o serie de aspecte legate de acest act de natură economică, cu evidente conotaţii politice. S-a pus un accent deosebit, în acest sens, pe categoriile de întreprinderi supuse naţionalizării, rolul jucat de administraţia locală în cadrul procesului amintit, atribuţiile noilor organe de conducere, sistemul de salarizare şi impozitare ş.a.m.d.

Cele mai importante obiective industriale din judeţul Severin (uzinele Nădrag şi Ferdinand/Oţelu – Roşu din cadrul complexului metalurgic T.N.C., „Mundus – Borlova – Armeniş” din Caransebeş, „Fabricile Unite de Butoaie” Caransebeş, etc.) au fost naţionali-zate în cursul lunii iunie 1948, după ce au fost obligate să livreze o serie de produse în contul Convenţiei de Armistiţiu, care le-au afectat considerabil veniturile proprii şi posibi-litatea efectuării de investiţii pentru sporirea randamentului producţiei, în timp ce insti-tuţiile bancare, cu rol de creditare a altor sectoare economice din regiune, au intrat în procedură de lichidare, bunurile lor (mobile şi imobile) revenind agenţiilor locale ale Băncii Naţionale.

În concluzie, actul naţionalizării şi-a atins scopul fundamental, de lichidare a proprietăţii particulare, şi la nivelul judeţului Severin, toate unităţile industriale, miniere şi bancare fiind trecute, în mod automat, în patrimoniul statului, a regimului de „democraţie populară”.

Astfel, şi la nivel local, a fost lichidată, în cursul anului 1948, proprietatea parti-culară asupra principalelor mijloace de producţie, partidul unic contribuind, în mod decisiv, la impunerea controlului deplin al statului asupra economiei naţionale.

Bibliografie

B = Banatul, Timişoara BNR SAM-FCA = Banca Naţională Română – Serviciul Arhive şi Muzeu (Bucureşti), fond

Procese-verbale ale Consiliului de Administraţie BNR DJTAN–FCCIL = Direcţia Judeţeană Timiş a Arhivelor Naţionale, fond Camera de Comerţ şi

Industrie Lugoj – firme sociale şi bancare DJTAN-FDCRAA = Direcţia Judeţeană Timiş a Arhivelor Naţionale, fond Delegatul Comisiei

Române pentru Aplicarea Armistiţiului - judeţul Severin DJTAN-FIICC = Direcţia Judeţeană Timiş a Arhivelor Naţionale, fond Inspectoratul Industriei

Control Cazare DJTAN-FPS = Direcţia Judeţeană Timiş a Arhivelor Naţionale, fond Prefectura judeţului

Severin LB = Luptătorul Bănăţean, Timişoara Luncan 1982 = Ioan Luncan, Participarea maselor populare din Banat, sub conducerea PCR,

la lupta pentru consolidarea puterii revoluţionare democratice şi trecerea la socialism în anul 1947 I, în „Studii de istorie a Banatului”, Timişoara, VIII, 1982

Popa 1978 = Ioan Popa (coord.), Actul naţionalizării în Banat, Reşiţa, f.e.,1978 RL = România liberă, Bucureşti SJAN CS-FBRC = Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Caraş-Severin, Fond Banca

Românească S.A., Bucureşti, sucursala Caransebeş

260

SJAN CS-FILMC = Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Caraş-Severin, Fond Industria de lemn „Mundus-Borlova-Armeniş” S.A., Caransebeş

SJAN CS-FUN = Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Caraş-Severin, Fond TNC Uzina Nădrag

SJAN CS-FUOR = Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Caraş-Severin, Fond TNC Uzina Oţelu Roşu

THE INDUSTRY OF SEVERIN COUNTY BETWEEN 1944-1948 (Abstract)

Between 1944 and 1947 the national industry confronted with some problems, such as: deterioration

of machines and instalations, decrease of production, lack of fuel, lack of means of transport, lack of the first materials, strikes and communists’ lock-outs.

These were taken some important measures, such as: in economy-the law for reglementing the salaries, the law for founding the economates (May, 3rd, 1945), the law for bringing the war industry to the peace production (June 9th, 1945), the foundation of the Supreme Council of the National Economy (November 24th, 1945) lead by Gheorghe Gheorghiu-Dej, general secretary of the Romanian Communist Party.

The nationalisation of the main means of production was prepaired by other measures, such as: reorganising the Ministery of the National Economy and transforming it in the Ministery of Industry and Commerce (April 1947), the control over the production programms (May, 1947), foundation of the industrial offices (May, 1947).

The law of nationalisation (June 11th, 1948) fullfilled a ciele of laws, which gave the entire economic and politic power to the communist party, the only rulling force in that country.

During 1944 and 1948 the economy of Banat was unpleasantly surprised by two major events, such as: the redrawall of the german troops and the entrance of the russian troops in this area.

The economic situation of the Severin district decreased so much because of some factors like: the war situation, the rubberies, the abuses of the soviet army, the lack of main materials. Although, it increased the number of industrial societies. During the regime of Antonescu, there were many industrial societies with different uses, such as: textile, metalurgic, chimic, alimentary, paper industry, skin industry and others. Some of them are: the Nădrag factories, Ferdinand factories, “Mundus-Borlova-Armeniş” and “Schramm, Hüttl and Schmidt” factories.

The measures taken by the Groza government during 1946 and 1947 have strongly afected the industry of Severin. The nationalisation of the main means of production was determined by the desire of the romanian communists to overtake the power of the economy served to the Soviet Union. These measures included the constitution of the Economic council with high attribution. The nationalisation was preceeded by the requisition of goods, a symbol of the democratic political system.

The most important industrial objectives of the Severin district were rationalized during June 1948 after they were obliged to deliver a series of products according to the convention of Armistice.

To sun it up, the act of nationalisation got its fundamental purpose, that was to liquidate the private property.

261

CONTRIBUŢII LA CUNOAŞTEREA MUZICII INSTRUMENTALE A „DOMNILOR ŢĂRANI“ DIN VALEA

CERNEI DESPRE MUZICA DE FANFARĂ

Dumitru JOMPAN Universitatea „Eftimie Murgu” Reşiţa

Motto: „… singură cântarea e din rai“ Vasile Goldiş

Să explici unei comunităţi ce este aceea o fanfară, când obştea respectivă bene-ficiează de multă vreme de binefacerile unei astfel de formaţii instrumentale, este un lucru nefiresc. Şi, totuşi, pentru cei care încă nu cunosc sensul noţiunii, precizăm că, fanfara este un ansamblu de instrumente muzicale de suflat din lemn şi din alamă la care se adaugă şi cele de percuţie care au rolul de a marca tempo-ul, mişcarea, măsura cântecelor compuse de muzicieni în acest scop.

Repertoriul specific fanfarelor este alcătuit din: marşuri, dansuri şi prelucrări de muzică populară, cântece de paradă, potpuriuri din opere, etc.

Potrivit cu scopul urmărit, aceste alcătuiri pot fi: militare sau ostăşeşti, populare sau „civile“, neoprotestante, ş.a.

Vizavi de grupările corale, formaţiile camerale, orchestrele de muzică populară sau simfonică, fanfarele au o sonoritate amplă, puternică, de unde şi o atmosferă de măreţie, de fastuos ce se degajă în rândul ascultătorilor. Tocmai datorită „sonorităţilor ample“, forma-ţiile de acest gen se manifestă de cele mai multe ori în aer liber, mai rar în incinta unor lăcaşuri de cult sau instituţii de cultură. Atmosfera de „fast“ o dă şi strălucirea instrumen-telor muzicale din alamă şi uniforma purtată cu mândrie şi demnitate de fanfarişti.

Înfiinţate, prima oară, în secolul al XIX-lea, nu pe un teren arid, fanfarele au descins din aşa-zisele „meterhenele militare turceşti“ alcătuite din „trompete diferite, talgere de alamă care se loveau unul de altul şi tobe de toate mărimile“.1

O astfel de formaţie blamată ca fiind „detestabilă“, „oribilă şi ridiculă“ cânta alături de o grupare germană şi alta lăutărească „delicioasă“ la curtea domnească a lui Nicolae Mavrogheni din Ţara Românească, prin anul 1876.2

Această muzică instrumentală, „de import“, „evropenească“, bântuia pe la curţile marilor dregători la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea fiind interpretată de cântăreţi turci, maghiari, italieni, austrieci, ruşi, ş.a.

La români, prima fanfară militară s-a temeluit în Moldova, la Iaşi, în anul 1830, sub îndrumarea dirijorului François Ruzitski. Astfel de înjghebări muzicale instrumentale au împânzit apoi mai multe oraşe ale ţării: Bucureşti, Craiova, Galaţi, Piatra Neamţ şi în alte centre urbane unde fiinţau garnizoane militare.

În Transilvania şi Banat la: Aiud, Arad, Braşov, Caransebeş, Sibiu, Timişoara fanfarele au avut rol de „ordin militar“, festiv, spectacular.3

1 Octavian Lazăr Cosma, 1974, p. 102. 2 Ibidem. 3 Ibidem, vol. III, pp. 166-168.

262

Primii interpreţi (fanfarişti) şi dirijori au fost, aşa cum am amintit mai sus, veniţi dinafară. Ca atare şi repertoriul vehiculat purta semnătura unor compozitori străini. Ei cântau mazurci, polci, poloneze, piese de bravură.

După anul 1850, pe lângă fanfarele militare (ostăşeşti) în care s-au format cei mai mulţi dintre dirijorii ţărani din Banat, au apărut şi formaţiile săteşti, fanfarele „civile“. Atunci, „numeroase fanfare se organizează în mediul rural, îndeosebi în Banat – men-ţionează muzicologul Octavian Lazăr Cosma – ajungând să susţină un repertoriu dificil. Fanfarele ţărăneşti, mândria satelor, au servit la deşteptarea gustului în pături[le] largi ale populaţiei“.4

La începutul veacului XX existau, în zona noastră, 4 societăţi muzicale; 144 societăţi corale; 12 reuniuni de cântări şi muzică; 40 de fanfare, iar în Banatul Sârbesc, 14 coruri şi fanfare. Toate cele 184 de formaţii muzicale vocale şi instrumentale au luat un avânt deosebit în anul 1922, odată cu înfiinţarea „Asociaţiei Corurilor şi Fanfarelor Române din Banat“, din iniţiativa compozitorilor Ioan Vidu şi Iosif Velceanu. În Statutele Asociaţiei se prevedea, între altele: înfiinţarea de nuclee vocal-instrumentale în aşezările care nu aveau încă astfel de societăţi, înzestrarea cu toate cele necesare desfăşurării activităţii lor; organizarea cursurilor de iniţiere muzicală; a unor congrese; a emulaţiilor (olimpiadelor) muzicale, înfiinţarea unui organ de presă propriu - „Revista corurilor şi fanfarelor române din Banat“ etc.

În cele ce urmează ne propunem să „inventrariem“ mişcarea muzicală a fanfarelor din aşezările Văii Cernei pentru a vedea în ce măsură aceasta a contribuit la progresul artei muzicale amatoare din Banat.

Din mulţimea criteriilor, alegem pe cel cronologic, găsindu-l cel mai potrivit pentru acest moment sărbătoresc.

Cea mai veche fanfară din acest areal, după cercetarea noastră, a fost „Ştabul“ din Mehadia, înfiinţată în anul 1781. Este chiar cea mai veche muzică militară din judeţul Caraş-Severin care a promovat cântarea ostăşească. Din repertoriul fanfarei a făcut parte „Cântecul lui Bunăparte“ (Bonaparte), un cântec „de tabără“.

Fanfara din Pârlipăţ a luat naştere în anul 1910. În anul 1927 număra 28 de inşi, iar în 1946, într-un concert a cântat „fără conducător“. Reînfiinţată în anul 1980.

Anul 1913 a prins, în această salbă, fanfara din Valea Bolvaşniţa care, în scurtă vreme, a devenit o „formaţie vestită“. Instrumentiştii de aici i-au încântat cu armoniile, meşteşugit înlănţuite, pe locuitorii satelor şi oraşelor: Anina (1972, 1973), Băile Herculane (1969), Bârza (1971), Bozovici (1965), Orşova (1964), Topleţ (1967) ş.a., prin priceperea şi strădania dirijorilor Mihai Blidariu - „Burta“, Mihai Drăgan. Într-o vreme, la Valea Bolvaşniţa au existat trei fanfare, una mai bună decât alta.

Pe locul patru se situează Fanfara „Dorul“ din Mehadica înfiinţată în anul 1920 şi instruită de Ioan şi Iosif Milu.

„Serenada” interpretată de fanfara din Globu Craiovei în anul 1924 cu prilejul unei vizitaţiuni canonice, scria un cronicar, a fost „deosebit de succeasă“.

14 iubitori ai genului, din Prigor, au înjghebat o formaţie de acest fel în 1930. Instrumentele, de origine cehă, în valoare de 74.000 de lei, le-au cumpărat pe banii lor.

Despre fanfara din Cruşovăţ, cunoaştem că, în anul 1937, se afla „în plină activitate“.

După cel de al doilea flagel mondial au apărut fanfare noi la: Globurău (1950), Pătaş (1951) şi Plugova (1960).

4 Ibidem, p. 127.

263

Cei care au fost atenţi la enumerarea noastră, pe bună dreptate ne pot reproşa, vizavi de trecerea sub tăcere a activităţii de această natură în staţiunea Băile-Herculane, o oarecare stare de amnezie. Da, dar spre surprinderea unora, acest oraş n-a avut niciodată o fanfară proprie. În rotonda sau, cum atât de plastic o numea un cronicar în presa vremii „şopru dă laţuri“, au cântat, în sezonul estival, fanfarele din: Caransebeş, Lugoj, Timi-şoara etc. şi chiar din oraşul Debreţin. În cele mai multe cazuri, acestea au fost fanfare „cătăneşti“ (militare).

Ne întrebăm, la acest ceas aniversar, câte din „glasurile“ instrumentelor de alamă şi din lemn nu au amuţit, parafrazând unul din versurile „Corului sclavilor evrei“ din opera „Nabuccodonosor“ de Giuseppe Verdi care suna astfel: „Şi, voi, harfe de aur de ce aţi amuţit?“.

Oare de ce au „amuţit“ corurile şi fanfarele noastre? Fiecare dintre noi, desigur, are un răspuns. Cine poartă vina absenţei din localităţile noastre, astăzi, a acelor „oaze de lumină“, „pârghii“ ale progresului cultural? Biserica, Şcoala, Primăria, „afurisita de politică“, manelele ce duhnesc a hoit... sau, mai rău, fiecare dintre noi?

Slăbirea coeziunii dintre membrii aceleiaşi obşti săteşti se manifestă acolo unde „forţele active“ au pălit.

Meritul dumneavoastră (cei din Valea Cernei), ca de exemplu şi al corului din Glimboca, formaţie care, în această zi, serbează 40 de ani de la reînfiinţarea corului bisericesc, aveţi un mare merit că aţi păstrat această nobilă tradiţie şi că, încă mai existaţi. Acest lucru îmi aminteşte un cântec deosebit de frumos din repertoriul poporului rus, pe care cei de vârsta mea trebuie să-l mai ştie: „Drept în câmp creştea un mesteacăn/Falnic cu mândrie/Pe câmpie/Liuli, liuli, mesteacăn/Liuli, liulilenchi mesteacăn...“.

Fanfara dumneavoastră este asemenea mesteacănului, solitară (singură) şi falnică asemenea unui stejar care nu se îndoaie la nici una din cauzele care au dus la dispariţia formaţiilor muzicale surori, din legendara Valea Cernei.

Tocmai pentru solitudinea, fălnicia, temeritatea dumneavoastră vă felicit şi vă urez mulţi ani cu sănătate şi în deplină armonie alături de instituţiile administrative şi culturale ale satului.

Valea Cernei. Fanfara reunită

264

CONTRIBUTIONS À LA CONNAISSANCE DE LA MUSIQUE INSTRUMENTALE "MESSIEURS PAYSANS„ DES CERNA VALLÉE, LA MUSIQUE DE FANFARE.

(Résumé)

Établi, pour la première fois, la version du dix-neuvième siècle, fanfares descendu de la soi-disant «meterhenele militaire turque" en forme, trompette différentes, cymbale Alam une structure de soins à une autre est de frapper tous les tambours et les mătimile. Les soldats fanfare a honoré ses temeluit roman Moldavie, Iasi, en 1830, sous la direction du chef d'orchestre Ruzitski Francis. Bucarest, Craiova, Iasi, Piatra Neamt et d'autres garnisons centre urbain étant UEDN militaire: tel rôle dans la ville parsemée de collecte du pays puis mzicale nombreuses. En Transylvanie, Banat et Aiud, Arad, Brasov, Caransebes, Sibiu, fanfares Timişăara étaient destinés, "l'ordonnance militaire". Fêtes spectaculaires début du XXe siècle, il y avait notre zone, l'Association roumaine des chorales et fanfares Banat "de l'individu et compositeurs nitiativ Velceanu Joseph John. Le plus ancien dans cette bande domaine, le groupe mis en place, le désir "Joseph et John Micu instruits. Numéro 14 ont fans du genre, L'Ancien Prigor à créer une "stabuli" Il genre de Mehadiao formative en 1930. A propos de fanfare de Cruşovăţ, de savoir que l'aflatoxine année 1937,,, en pleine activitats. C'est avec regret que le filé station POTA Salles de bains - Il Herculane jamais eu un nettoyant pour laiton The Roundhouse sauvages, "AD şopru Chains", à la saison estivale dans la cantate, fanfares: Caransebes, Lugoj, Timisoara et de la ville de Debrecen.

265

CONTRIBUŢII LA STUDIUL OPREGULUI DIN COMUNA SLATINA-TIMIŞ, JUDEŢUL CARAŞ-SEVERIN

Carmen NEUMANN Muzeul Judeţean de Etnografie şi al Regimentului de Graniţă Caransebeş

Ca parte integrantă a istoriei şi civilizaţiei poporului român, portul popular

constituie un document viu care, dăinuind peste veacuri, a transmis generaţiilor mesajul unei creaţii artistice autentice. Strâns legat de exisţenţa omului, costumul popular a reflectat în decursul timpului, aşa cum reflectă şi astăzi, mentalitatea şi concepţia artistică a poporului. Formele de viaţă socială şi politică în care a trăit poporul român, în general, şi ţărănimea în mod special, îşi găsesc oglindire plastiă în felul de a se îmbraca şi mai ales în felul de a ornamenta vestimentaţia. Peste întreaga întindere a ţării noastre, portul popular se încadrează într-o unitate de stil generală, reprezentând tipologia costumului românesc, ale cărei caractere întrunesc trăsăturile esenţiale de vestimentaţie purtată de ţărani pe tot cuprinsul ţării noastre. De la o regiune la alta însă, costumul a primit, pe parcursul istoriei aspecte diferite.

Încă din perioada străveche, Banatul cunoaşte o dezvoltare istorică specifică, datorată în mare măsură aşezării sale geografice şi caracteristicilor sale naturale, fiind una dintre importantele plăci turnante ale legăturii dintre centrul, estul şi sud-estul european. Banatul a fost din cele mai vechi timpuri obiect al încălcărilor din afară. Într-adevăr, prin poziţia sa geografică, s-a găsit mereu pe linia de contact între două naţiuni sau chiar lumi, care reprezentau tendinţe de expansiune extrem de pronunţate. Astfel, în timpurile vechi, Banatul era la limita de despărţire dintre Imperiul Roman şi Dacia, ulterior pe linia de contact între acelaşi Imperiu şi lumea barbarilor. Iar mai târziu, a format segmenul de graniţă în Imperul Austro-Ungar, între creştinătate şi turci.

Aşezaţi la răscruce de drumuri, între Occident şi Orient, în calea atâtor curente şi civilizaţii, bănăţenii au adoptat deprinderile şi gustul lor pentru canoanele de artă bizantină sau occidentală, au inovat, şi au creat într-un mod care a dus la realizarea unor costume tradiţionale şi de o originalitate cu totul deosebită.

Ţărănimea noastră este înzestrată din fire cu atâta gust, şi atâta pricepere încât a provocat şi admiraţia străinilor. Pe când bărbatul caută să împodobească cu fel de fel de ornamente încrestate sau cioplite, case, mobile, unelte de lucru, pe de altă parte, covoarele ţesute, ştergarele, dar mai ales costumul popular oferă femeilor prilejul de a-şi manifesta talentul, de a-şi arăta gustul, brodându-le cu motive bogate în cele mai vii culori.

Marca identitară a costumului bănăţean cea mai elocventă este opregul cu ciucuri, dispus pe poale în partea din spate a costumului. Mărturii scrise sau grafice despre exis-tenţa opregului în portul de odinioră al femeilor din Banat, cunoaştem doar de pe la începutul secolului al XIX-lea. În această epocă, oamenii de litere ai Occidentului mani-festă un interes deosebit faţă de sudul şi estul Europei. Mărturiile lăsate de străinii care au trecut de-a lungul veacurilor prin ţările române, deşi condiţiile şi interesele acestora sunt foarte variate, cuprind o mare bogăţie de informaţii referitoare la realităţile geografice, economice, sociale şi politice ale poporului român. Ele se opresc deseori la resursele geografice şi modul în care acestea sunt valorificate, la aspectul centrelor rurale şi urbane ale locului, dar şi asupra fenomenelor de cultură şi artă.

266

În acest context sunt menţionate informaţii ale portul ţăranilor români.Viziunea călătorilor este adeseori influenţată de fondul de idei şi prejudecăţi, precum şi de împre-jurările, uneori cu totul întâmplătoare, legate de prezeţa lor în aceste locuri. Dintre cei care au trecut prin ţara noastră, respectiv prin Banat şi au observat cu atenţie portul popular bănăţean, remarcând prezenţa opregului în costumul femeiesc, a fost pictorul francez, Auguste Raffet, împreună cu prinţul rus, Anatol Demidoff, în anul 1837.1 Între anii 1851-1852, un alt pictor francez, Theodor Valerio este atras de ţinuturile noastre, notând prin acvarelele sale cu o fidelitate rar întalnită, portul popular din Banat, respectând cu minuţiozitate forma şi cromatica opregului banaţean2.

În primele decenii ale secolului nostru, oamenii de ştiinţă şi cercetătorii preocupaţi de studiul aspectelor etnografice din ţara noastră ca Tache Papahagi,3 Romulus Vuia şi alţii, descriu în operele lor portul popular cu opreg din Banat. Ei relevă totodată substratul comun al acestui tip de costum din vestul ţării noastre, cu acela purtat în sudul Dunării.

Acest aspect este atestat şi de cercetările etnografice asupra portului popular din Iugoslavia şi Bulgaria. În sprijinul acestei idei, precum şi pentru stabilirea ariei de răspândire a acestei piese de port vin textele străine de specialitate, care atestă existenţa catrinţei scurte cu ciucuri lungi (opregul) în costumul femeiesc al sârbilor şi croaţilor din localităţile Bosniei, ale Herţegovinei orientale din Posavina, până la sfâşitul secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea4.

Studiile etnografilor români din a doua jumătate a secolului nostru, ca E. Pavel,5 urmărind originea opregului şi încercând o clasificare tipologică a lui, au stabilit că este o piesă de port străveche, care s-a menţinut ca formă şi structură în portul popular bănăţean, până azi, când asistăm la un real proces de dispariţie a acestuia.

Plasată în vecinătatea centrului vieţii dacice, în calea drumului roman de la Dierna la Ulpia Traiana cu o viaţă zbuciumată în cursul evului mediu, localitatea Slatina-Timiş se numără, după pacea de la Belgrad (1739), între cele 96 de sate grănicereşti ce asigurau pacea în Carpaţi a hotarului sudic al Imperiului habsurgic. Această localitate cu un puternic substrat etnic va păstra aspecte de viaţă materială fără modificări substanţiale până în a doua jumatate a secolului al XIX-lea. După această dată, dezvoltându-se manufacturile şi căile de transport, mărindu-se cantitatea de mărfuri aduse din apusul Europei în cultura materială şi spitituală din localitate, apar numeroase elemente ale acestor înnoiri, care se vor răsfrânge şi în arta populară.

Ocupaţia de bază a locuitorilor o constituia, la fel ca şi astăzi, creşterea animalelor, agricultura practiându-se sporadic pe suprafeţe mici. Dintre semănături nu a lipsit niciodată cânepa, materia primă pentru textile. Datorită faptului că, în aceste sate grănicereşti, bărbaţii făceau mulţi ani de armată prin rotaţie cu săptămâna, îndeletnicirile casnice, creşterea oilor şi a cornutelor mari, cultivarea pamântului, lucrul la pădure şi alte treburi gospodăreşti, reveneau femeilor.

În aceste condiţii, industria casnică, textilele, au fost oarecum neglijate, realitate ce se reflectă şi în costumul popular. Născut din necesitaea de a proteja corpul în faţa acţiunii diverşilor factori ai mediului înconjurător, costumul popular, dezvoltându-se odată cu formele vieţii sociale, se manifestă ca unul dintre elementele de bază ale artei populare, în

1 Demidoff 1840, p. 96. 2 Oprescu 1926, p. 36 3 Papahagi 1930 p. 27. 4 Culic f.a. 5 Pavel 1970.

267

special, şi ale culturii materiale în general. Sigur, scopul utilitar al îmbrăcămintei nu poate şi nu trebuie subapreciat.

Portul popular, la fel ca şi alte fenomene sau procese ale culturii materiale şi spirituale, reflectă modul tradiţional de viaţa al poporului, vădeşte, prin puternica sa unitate structurală bazată pe continuitate şi dezvoltare creatoare a tradiţiilor sale valoroase, însăşi continuitatea lui.

Acoperământul părţii inferioare a corpului femeiesc l-au constituit poalele cămăşii. Ele au fost dintotdeauna însoţite, datorită condiţiilor de mediu, de piese ţesute din lână destinate să acopere integral sau parţial poalele de pânză ale cămăşii. Bucăţi dreptunghiu-lare de ţesătură de lână, de diferite dimensiuni, au păstrat până astăzi caracterul lor arhaic, fiind cele mai simple piese de acoperământ cu putinţă. Trei sunt elementele care pot fi socotite criterii de clasificare ale acestor dreptunghiuri de ţesături: dimensiunea, felul de purtare, atârnat sau înfăşurat şi decorul.

Una din clasificările cele mai închegate este cea etno-lingvistică6 stabilind urmă-toarele criterii: piesă înfăşurată în jurul corpului, cu denumirile locale: catrinţă, fotă; piesă cu două „tăblii”, având următoarele denumiri: zadie, targă, ţol, opreg. Fiecare din categoriile de piese enumerate participă la crearea unui costum anume, se poate spune chiar că ele sunt generatoare de stil în portul popular femeiesc.

În ce priveşte costumul femeisec din Banatul de munte, surprindem oarecum la prima vedere, caracterul distinct al acestuia, faţă de alte costume româneşti. Mă refer aici la opregul cu ciucuri de străveche tradiţie locală (aproape identic cu acela care apare pe statuietele culturii Gârla Mare din epoca bronzului) şi la ceapsa (sau conciul), elemente specifice numai Banatului şi care, din punct de vedere morphologic, desprind costumul bănăţean de alte tipuri de port femeiesc. Ne sunt de mare folos şi figurinele din epoca bronzului descoperite la Cârna în Oltenia; statuetele prezintă un costum femeiesc cu două catrinţe, purtate peste o cămaşă lungă, despre care unii cercetători susţin că ar fi fost brodate.7 O variantă a opregului bănăţean este şi cel purtat pe Valea Timişului superior, şi anume opregul din localitatea Slatina–Timiş.

Structura opregului Bătrânele din Slatina-Timiş mai povestesc celor ce vor să asculte, de cum se

strângeau la şezători, unde se cânta şi se stătea la „givan” despre lucruri mai mari sau mai mărunte. Când vreo fată din sat se mărită, cu mult timp înainte femeile se adunau să coase ştergare, batistele giverilor, brodate cu iniţialele miresei şi alte lucruri necesare sărbătorii şi noii vieţi în pragul căreia se află tânăra pereche. Fiecare bătrână avea un caiet plin cu modele şi puncte învăţate de la cele dinaintea lor care le transmiteau fiicelor şi nepoatelor care duceau tradiţia mai departe. Aceste modele se regăsesc în costumul popular, atât pe ciupag, poale, catrinţă şi pe opreg. Lucrul de mână cerea răbdare, timp, fapt care înslenea formarea şi întărirea unor legături între participanţi, având un rol foarte important în a menţine comunitatea unită. Structural, costumul bănăţean şi implicit cel din Slatina - Timiş se încadrează în tipologia costumului cu două cătrinţe, de mare fregvenţă în întreg portul popular românesc, aici, cel puţin una din catrinţe fiind înlocuită cu opregul - piesă de port neobişnuită pentru alte zone ale ţării.

Determinat de cei doi factori: utilul şi decorativul, opregul a apărut ca o piesă lucrată dintr-o ţesătură mai groasă (de obicei din lână) purtat peste poale şi având menirea de a proteja contra frigului. Structural, opregul e format din două părţi: petecul de opreg 6 Zamfira 1978, p. 82. 7 Dumitrescu 1961, p.118

268

(pecicu) şi franajurile (şiucurii). Petecul de opreg era ţesut în casă din „lână bircă” şi sârmă albă şi galbenă în două şi patru iţe. Acestă ţesătură de formă dreptunghiulară avea rolul, aşa cum am mai spus de a proteja mijlocul, mai ales spatele, şi de a aduce un spor de frumos şi eleganţă costumului slătinăriţelor. Lăţimea piesei era de aproximativ 25-30 cm, dar ea diferă, de la o persoană la alta. Franjurii (şiucurii) erau prinşi în partea inferioară a petecului de opreg şi erau confecţionaţi din păr obţinuţi prin drâglarea lânii. Franjurile, în comparaţie cu poalele, erau mai lungi, ori puteau fi şi mai scurţi în funcţie de idealul de frumuseţe al fiecărei femei în parte. Opregul din zona de munte este diferit de cel purtat de femeile din zona de şes a Banatului.

În satele din jurul Lugojului, petecul de opreg este scurt (15-20) cu franjuri foarte lungi, întrecând în dimensiuni poalele. Specific pentru acesă zonă este alesătura îngustă a petecului de opreg (bata de opreg). O caracteristică aparte a acestui opreg o reprezintă franjurii lungi dispuşi lateral pe petec (14-15 cm lungime). Prelucrarea lânii şi a cânepii folosite la confecţionarea opregului, reprezintă un întreg complex de operaţii rezultat firesc al unei evoluţii îndreptate în direcţia obţinerii unor fibre şi fire de calitate cât mai bună în vederea ţesutului. În general, aceste operaţii constau în spălatul şi scărmănatul lânii, bătutul cânepii, dârlogatul, pieptănatul şi torsul părului răsucit în mai multe fire. Toate aceste erau făcute în casă de către femeile din sat.

Petecul ţesut şi ales este semnalat până după primul război mondial, când începe să fie înlocuit cu petecul de catifea neagră. În timp, petecul de opreg a suferit modificări esenţiale. Dacă până la finele secolului al XIX-lea, textura era ţesută în casă, după anul 1900 locul ei a fost luat de „somot”, catifea. Materialului ţesut i s-a potrivit o ornamentaţie geometrică dispusă pe două sau mai multe registre longitudinale. Petecele de opreg din „somot” erau brodate cu ornamente florale, boboci de floare (pupi), motive zoomorfe (fluturi), toate cusute după scriere cu mătase, mărgele, paiete, bănuţi, toate cusute cu fir argintiu, auriu şi de alte culori şi moline în degrade. Ambele tipuri de opreg erau brodate în partea inferioară şi laterală cu o bentiţă ornamentală (plăncică), pentru a proteja marginile supuse uzurii obectului. Opregul se lega pe talie cu „două baieri” confecţionate din aţe colorate împletite în trei şuviţe de diferite culori. Cele mai vechi oprege au ciucuri foarte deşi, numiţi „snopi”. În preajma primului Război Mondial ei se distanţează, astfel încât la peticul de catifea apar numai ciucuri rari „mănunchi”. Numărul lor restrîngîndu-se foarte mult au revenit astăzi un element simbolic al acestei piese de port.

Din informaţiile culese, am aflat că, pînă la 1860, petecul s-a purtat atât în faţă, cât şi în spate, locul opregului din faţă fiind luat de „catrinţă”. Coloritul opregului purtat de femeile din localitatea Slatina-Timiş varia după vârstă. Femeile tinere şi de vârstă mijlocie purtau opregul lucrat pe fond roşu, cele mai în vârstă pe fond „vânat închis” sau negru. O tradiţie veche respectată cu stricteţe nu îngăduia femeilor căsătorite să poarte poale fără opreg. La noi, la „Slacină“ spun cu mândrie batrânele satului „îi mare ruşânie ca o muiere să meargă la biserică ori pă uliţă fără opreg”. Franjurile opregului se răsuceau din păr, de cele mai multe ori din culoare roşie, uneori tonalitatea lor aprinsă fiind scoasă în evidenţă prin contrastul mohorât al şuviţelor de culoare verde sau vişinie, introduse din loc în loc.

Cromatica Textilele şi costumul popular se caracterizează prin sobrietatea coloritului, prin

prospeţimea şi armonia culorilor folosite. Înainte vreme, coloritul se realiza, în principal, cu ajutorul zămurilor vegetale, cu care se obţineau tonuri calde, profunde şi estompate, dând frumuseţe vechilor piese de costum. Pe lângă vechile culorile negru, roşu şi abastru, se mai află şi alte culori, care alcătuiesc pete de culori mai întinse, dar negrul şi roşu

269

domină. Încă din vechime, femeile din Slatina –Timiş obişnuiau să vopsească firele de lână folosite la confecţionarea opregelor cu culori extrase din plante.

Volumul de muncă era considerabil, având în vedere mijloacele precare de pre-lucrare. La început, culorile folosite erau puţine, roşu închis, cafeniu sau „braun”, gri sau „cenuşă” galben deschis sau „galben băl”. Mai târziu, din combinaţia şi fierberea mai mul-tor plante apare o gamă mare de culori pastelate, galben, albastru, roşu şi verde, în diferite nuanţe.

Iată cateva exemple de plante şi combinaţii de plante folosite la obţinerea diferitelor nuanţe de culori: culoarea galben deschis se obţine din coaja de măr pădureţ amestecat cu piatră acră. Din muguri de salcie amestecaţi şi fierţi cu piatră acră se obţine culoarea galben auriu. Aceleaşi rezultate se obţin din frunze de soc, coji uscate de ceapă, flori de sunătoare. Culoarea albastru deschis se obţine prin fierberea viorelelor cu piatră acră. Culoarea verde măsliniu se obţine din frunze de nuc fierte cu paiatră acră. Frunzele şi florile de măr acru, uscate, pisate şi fierte dau culori de la roşu deschis până la culoarea cea mai închisă de roşu. Cojile de nucă verde cu leşie dau un negru foarte frumos.

Folosirea culorilor are ca scop delimitarea câmpului ornamental şi punerea în lumină a motivului decorativ de pe opreg. Câmpul ornamental al opregului a fost la început modest şi sobru, pe acest fond închis, cu orament discret, încep să apară ornamente, de la cele mai simple, până la complexe înlănţuiri de figuri geometrice şi florale, motivul ornamental cuprindea uneori toată suprafaţa petecului de opreg, alteori era dispus pe una sau mai multe benzi, despărţite între ele prin alternarea cu alte motive, sau lăsând să se vadă fondul opregului.

Odată cu apariţia relaţiilor capitaliste la sate, prin intermediul comercianţilor, femelile îşi procurau mai uşor materiale pentru confecţionarea îmbrăcămintei. Ele renunţau din ce mai des la cânepă sau la lână, cumpărând de la „dugheană”, bumbacul, firul auriu sau argintiu menţinând însă locul important pe care-l ocupa birca (lâna de calitate) la ţesutul opregelor „alese” ţesute cu motive geometrice.

Opregele purtate la începutul secolului al XX-lea se ţeseau sau se cuseau cu fir „sârmă” dând o impresie de fast deosebit. Acestea se realizau în razboiul de ţesut prin tehnica năvăditului, iar ornamentele constau din alesături, în frunza bradului, brăduţi cu ochi, trifoi, frunze de castan, lalea, râuri, cârlig, ciutură şi furcă. Se poate spune că femeia de la sate transformă acul în pensulă, firul de aţă în acuarelă pentru realizarea unor cusături de înaltă valoare artistică.

Dacă unealta era mereu acelaşi ac, care nu s-a schimbat de la inventarea lui, materialele folosite în arta cusutului sunt destul de variate şi apar în epoci istorice succe-sive. Prima fibră folosită de om a fost lâna. Dintre vegetale, cânepa şi inul sunt plantele care au oferit pentru prima un material care se preta la o prelucrare variată, dând un produs foarte rezistent. De la simpla confecţionare de sfori şi funii, s-a trecut la executarea ţesăturilor. Îndată ce au apărut ţesăturile trebuie să se fi iniţiat şi arta broderiei şi a cusutului. Printre materialele care, aproape de necrezut, sunt folosite în cusut şi broderie din cele mai îndepărtate epoci, sunt firul de aur şi argint.

Prezenţa firului de aur şi argint la noi şi folosirea lor cu atâta insistenţă mai ales în Banat se grefează pe o tradiţie care nu poate fi străină de o influienţă străveche venită din Asia. Stăpânirea turcească în Banat, care a durat peste un secol şi jumătate, a avut ca influienţă transmiterea broderiei şi a cusăturii de tip turcesc. Tehnicile de cusut folosite la confecţionarea opregului sunt foarte vechi. Deprinderea lor începe odată cu apariţia îmbră-cămintei. Cusăturile rudimentare au avut o răspândire generală, fiind utilizate la toate piesele de îmbrăcăminte pentru prinderea părţilor componente. Domeniul cusăturilor pune

270

în lumină din plin specificul etnic în care se reunesc deopotrivă, simţul practic cu gustul artistic8

Ornamentaţia Din dorinţa fiecărei familii de a-şi arăta bunăstrea, bogăţia şi măiestria în ale

meşteşugului, costumul popular a devenit treptat mai elaborat şi bogat în ornamentaţie. Ornamentul cu care femeia îşi împodobea costumul era de cele mai multe ori creat

de femeile din sat. Ele se inspirau din mediul înconjurător, din viaţa de toate zilele, asigu-rându-i un stil propriu, stilul popular care nu are egal. Prin linii simple, creatoarea reuşeşte să prindă esenţialul obiectelor naturii înconjurătoare, creând motive geometrice, ori florale care ilustrează trandafiri, pomul vieţii, păsări, trifoi cu patru foi, lalea, frunza de castan, ghinda sau motive zoomorfe ca: botul calului, fluturi, melci, cocori, porumbei, cucul.

Ca motive antropomorfe întâlnim ochiuri prin picături, ochi pup, ochi şi sprân-ceană, furcă cu ochi. Petecul de opreg ţesut era, în general, ornamentat cu motive geometrice: roate şi furci, roate şi cocori, pe un petec se aflau, în general, cinci „furşi” zig –zaguri, intercalate de roate (romburi). Petecul de opreg din „somot”, catifea era orna-mentat cu motive florale: flori şi frunze executate după desen, cu mătase galbenă, verde, roşie, lila şi mărgele de toate culorile şi dimensiunile. Pe marginea petecului de jur împrejur era prinsă o bentiţă din fir auriu sau argintiu pentru a nu se vedea cum este prins ciucurele pe petec.

Prin mânuirea acului urmând direcţia firelor ţesăturii sau, pur şi simplu imaginaţiei, s-a ajuns, cu timpul, la câteva modalitaţi tehnice care asigură posibilitatea împodobirii petecului de opreg. Aceste modalităţi, punctele, devenind unităţi tehnice, cu denumiri dintre cele mai variate. Când avem de-a face cu denumirea de „râuri” de exemplu, nu are nimic cu imitarea cursului apelor. Şirurile de motive ornamentale, care străbat câmpul alb al cămeşii, dau impresia unor râuri care brăzdează câmpiile. Putem vorbi de familiarizarea femeii de la sat cu natura, până într-atât încât creaţiile ei şi le denumeşte prin aluzii la unele forme ale naturii, care-i trezesc imagini apropiate. Nici un talentat creator nu poate rămâne insensibil în faţa frumuseţilor naturii, iar ornamentica populară în esenţa ei intimă, reflectă realitatea.

Tehnici de cusut Tipurile de cusături folosite la ornamentarea opregului din Slatina-Timiş sunt

cusăturile simple. Punctul în linie oblică pe dos, care se lucrează în mai multe culori şi se cere ca ţesătura pânzei să fie uniformă. Punctul bătrânesc care este considerat ca o rămăşiţă din trecutul broderiei. Alte puncte de cusut întrebuinţate sunt: şarpele, coarnele berbecului, floarea creaţă, căsuţele, ghinda, punctul înaintea acului, punctul oblic, punctul surfilat, punctul lănţişor, punctul cruce. Punctul de cusatură complicată folosit este punctul peste ac, punctul pupi, punctul spini dubli, gura păpuşii, steluţa. Faptul că, cusăturile permiteau marcarea unor deosebiri semnificative între oameni, pături, clase sociale au constituit un puternic stimulent în dezvoltarea şi diferenţierea lor.

Urmând aceeaşi evoluţie generală, în cadrul artei populare, de renunţare la motive geometrice şi de introducere al celui fitoform şi zooform, opregul ţesut cu fir se împo-dobeşte ulterior cu motive florale. Apare astfel, în arta decorării acestei piese de port, stravechiul motiv oriental al „pomului vieţii” cusut după scris. Dinte motivele florale des întâlnite amintesc „sânfireanga” (garoafa), „ruja” (bujorul), flori de câmp şi strugurii.

8 Pamfilie 1910, p. 309

271

Podoaba care intervine în cusăturile efectuate pe petecul de opreg dându-i vioiciune şi strălucire, o formează mărgelele. Prin coloritul lor intens şi sclipitor, acestea imprimă cusăturii o frumuseţe aparte. Folosite cu măsură, mărgelele constituie o podoabă plăcută. Paietele „fluturi”sau bănuţii dau o notă de eleganţă, iar modul de prindere al bănuţilor era în formă de solzi, adică unul peste altul ca solzii unui peşte sau împrăştiat pe toată suprafaţa.

În primul deceniul al secolului al XX-lea, opregul cunoaşte o variantă nouă. Lucrat din „somot” (catifea) sau mătase, petecul de opreg era cusut cu fir auriu, în

tehnicile „pe scris” şi „pe gras” (cusătura bombată lucrată cu fir peste altă cusută cu bumbac alb). Acest obiect din lada de zestre a femeilor din Slatina-Timiş a devenit un important element de recuzită în jocurile de priveghi. Cu mult timp în urmă, se obişnuia să se joace „jocul cu ciucurii opregului”, încercându- se astfel să se mai descreţească frunţile celor aflaţi la durere. La acest joc participau tinerii necăsătoriţi, băieţi şi fete. Ciucurii opregului erau legaţi la mijloc. De un capăt apucau băeţii şi de altul fetele. Cei ce rămâneau pe fir trebuia să se pupe spre amuzamentul celor prezenţi.

Portul poate fi împărţit în trei categorii: portul zilnic şi de sărbătoare, simbolic şi ritual. În componenţa vechiului costum popular din Slatina-Timiş, ca de altfel în tot Banatul, intrau două oprege: unul în faţă şi altul în spate, cel din urmă având valoare simbolică de semn al căsătoriei căci se purta din prima zi a nunţii. Valoare simbolică dobândeşte opregul şi în cadrul ritualurilor de înmormântare, fiind folosit în scopul alungării spiritelor rele din apropierea mortului ca să nu se facă „muroni”, adică strigoi.

Bătrânele din sat povestesc că pe vremea lor se oboşnuia ca înainte de a coborî sicriul în groapă, femeia cea mai apropiată mortului intra în groapă şi cu ciucurii opregului, înconjura groapa de trei ori ca să închidă drumul mortului, să nu mai poată ieşi afară. Vedem, aşadar, că în afară de valoarea funcţională, obiectele de port popular dobândesc funcţii multiple în cadrul practicilor magice, acelaşi obiect fiind investit cu semnificaţii diferite după natura ritului în care este folosit. Portul popular, ca element de suprastructură, a suferit transformări de la o epocă la alta. Odată cu evenimentele social-istorice, odată cu criza economică generală de după Primul Război Mondial, sarcina populaţiei se face simţită şi în arta populară, în arta decorării costumului popular. Portul se simplifică mult locul, opregului cu fir metalic îl ia opregul modest lucrat cu mătase sau stofă, pe care se coseau motive florale cu bumbac. Această variantă anunţa dispariaţia definitivă a acestei piese de de port tradiţională care se întâlneşte foarte rar, în portul femeilor bătrâne din sat sau la ocazii festive.

Bibliografie

Bancaria 1930 = Lucreţia Bancaria, Arta românească din Banat, Bucureşti, 1930 Bănăţeanu 1965 = T. Bănăţeanu, Portul popular românesc, Edtura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1965 Bobu Florescu/Petrescu 1969 = P. Bobu Florescu/P. Petrescu, Arta populară românească, Editura

Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1969 Brătianu 1943 = Elisa Brătianu, Cusături româneşti, Bucureşti, Marvan, 1943 Culic f.a. = Zorislava Culic Nerodne nasnje u Bosni I Hercegovini (Costume

naţionale din Bosnia şi Herţegovina), Zemaijski muzej I Sarajevo Demidoff 1840 = Anatale Demidoff, Voyage dans la Russie Méridionale et la Crimée

par la Hongrie la Valachie et la Moldavie. Executé en 1837. Edition illustre de soixante quatre dessin par Raffet, Paris, 1840, p. 96

Dumitrescu 1961 = Vladimir Dumitrescu, Necropola de incineraţie din epoca bronzului de la Carna, Bucureşti, 1961, p. 118.

272

Marinescu 1975 = Maria Marinescu, Arta populară românească, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1975

Pamfilie 1910 = T. Pamfilie, Industria casnică la români. Trecutul şi starea ei de azi. Contribuţiuni de artă şi tehnică populară Bucureşti, 1910. (10)

Papahagi 1930 = Tache Papahagi, Images d’ethnographie roumane (daco-romaine et aroumaine) t. deuxième, Bucureşti, 1930, p. 27

Pavel 1970 = E. Pavel, Formele opregului în Clisura Dunării (manuscris, comunicare la sesiunea a VI-a a muzeelor, Bucureşti, 1970)

Petrescu 1959 = P. Petrescu, Costumul popular românesc, Editura de Stat Didactică şi Pedagogică, 1959

Secoşan/Petrescu 1984 = Elena Secoşan/P. Petrescu, Portul popular de sărbători din România, Editura Meridiane, Bucureşti, 1984

Secoşan, Petrescu 1966 = Elena Secoşan, P. Petrescu, Arta populară, Editura Comitelului de Stat pentru Cultură şi Artă, Casa Centrală a Creaţiei Populare, Bucureşti, 1966

Oprescu 1926 = George Oprescu, Ţările Române văzute de artiştii francezi (sec XVIII-XIX), Cultura Naţională, 1926

Vuia 1962 = R. Vuia, Portul popular din Ţara Haţegului, Editura Meridiane, 1962

Zamfira 1978 = Mihail Zamfira, Terminologia portului popular românesc în perspective etnolingvixtică comparată sud-est europeană, Bucureşti, 1978

CONTRIBUTIONS À L'ÉTUDE JUPES AVEC DES GLANDS DANS LE VILLAGE DE SLATINA-TIMIŞ, COMTÉ CARAŞ - SEVERIN

(Résumé)

Éléments de costume Banat présents dans la composition de mettre en évidence les particularités de la présence locale de la région de formes spécifiques de port ne Banat Banat qui conviennent pays, le type de poursuite d'autres. Jupes avec des glands compose de soi-disant „patch”représentant la première' réduite des jupes et des glands.

En cours dans notre pays que dans le Banat et dans la zone adjacente du costume folklorique de pays présents Banat dans sa composition des éléments Haţegului mettre en évidence les particularités locales Opregul, mais il est porté par les Roumains en Yougoslavie étaient également présents dans d'autres domaines du Sud-Europe de l'Ouest.

Porté et les Albanais, il semble être très répandu dans plusieurs régions de la Méditerranée comme des figurines de l'âge du bronze semble aussi à l'usure des pièces avec îmbracămite longs glands. Patch tissu est d'une grande finesse, en tenant compte de la minceur de fils de laine, en alternance avec fil d'or et d'argent, tous les textiles somptuosité orientale rappelle. Ornementica oprgului est discret et en même temps, efficace.

Women's Folk Slatina Timis reflètent les éléments du costume folklorique éléments anciens et nouveaux créés dans des circonstances particulières, ou empruntés aux voisins naţiionalităţile parce qu'ils correspondent mieux aux exigences pratiques de l'environnement.

Port considéré comme un tout, est simple et pratique. Port de la célébration de la femme et il connaît beaucoup ornements colorés. Le costume est fait de matériel végétal et ornamentel qui l'ornent, pas dans le port traditionnel.

Mode entrés dans la ville et village dans le temps, le costume est plus courant d'un costume acazional, utilisé principalement pour des mariages, des fêtes ou plus Neda.

273

CRONICA

275

COMUNICĂRI PREZENTATE ÎN CADRUL SIMPOZIONULUI NAŢIONAL „IN MEMORIAM CONSTANTINI DAICOVICIU”,

PE SESIUNI ŞI SECŢIUNI, ÎNTRE ANII 1974-2009

Adrian ARDEŢ Carmen SENCO Muzeul Judeţean de Etnografie şi al Regimentului de Graniţă Caransebeş

Iniţiativa organizării la Caransebeş a unui Simpozion Naţional pe teme de istorie a

reprezentat o dorinţă, a unei generaţii aflată la începutul anilor ’70 în plină afirmare. Cel care a impulsionat organizarea acestui eveniment a fost însuşi Academicianul Constantin Daicoviciu, fiu al acestor locuri, care a luat iniţiativa organizării unei manifestări ştiinţifice la Caransebeş, cu ocazia întâlnirii de 55 de ani ai absolvenţilor Liceului ”Traian Doda”.

Sfârşitul neaşteptat întâmplat pe data de 27 mai 1973 a impulsionat organele locale, dar mai ales foştii elevi ai marelui profesor printre care nu putem să nu-i amintim pe Liviu Groza, Virginica Ardeleanu dar şi pe cei ce nu mai sunt: Cornel Gherga, Octavian Popescu, Bujor Jumanca şi Iulian Lungu, să constituie nucleul de bază la organizarea unui Simpozion Naţional dedicat memoriei savantului plecat din Căvăran şi ajuns pe cele mai înalte culmi ale cunoaşterii.

Alături de inimoşii profesori caransebeşeni care şi-au adus contribuţia la susţinerea şi organizarea primului simpozion, pe data de 3 martie 1974, un rol deosebit de important l-a avut şi profesorul universitar dr. Hadrian Daicoviciu, fiul savantului Constantin Daicoviciu, care de la catedra de istorie antică a Universităţii din Cluj a fost alături de Muzeul din Caransebeş în promovarea şi punerea în valoare a trecutului nostru.

Astăzi după mai bine de 37 de ani de la prima sesiune, putem spune că, ce s-a clădit atunci, a dat roade şi în tot acest timp, indiferent de vremuri, acest simpozion a trăit şi trăieşte în viaţa spirituală a României.

Aflându-ne la un nou început am considerat oportun, prezentarea tuturor comu-nicărilor, susţinute de-a lungul anilor, de istoricii noştri, participanţi la Caransebeş, cărora şi cu această ocazie le mulţumim !

COMUNICAZIONE PRESENTATA AL SIMPOSIO NAZIONALE "IN MEMORIAM DAICOVICIU CONSTANTINI", LE SESSIONI

E LE SEZIONI, TRA IL 1974 - 2009 L'iniziativa di organizzare un Simposio nazionale sulla Caransebes su argomenti di

storia è stato il desiderio di una generazione agli inizi degli anni '70 in piena affermazione. Chi ha spinto l'organizzazione di questo evento è stato molto Accademico Constantin Daicoviciu figlio di questi luoghi, che ha preso l'iniziativa di organizzare in Caransebes un scientifica, alla riunione dei 55 anni di laureati di scuola superiore "Traian Doda".

Finale inaspettato successo il 27 Maggio 1973 spinto le autorità locali, studenti soprattutto ex del grande maestro tra i quali non riusciamo a ricordare Liviu Groza,

276

Virginia Ardeleanu e quelli che non sono: Cornel Gherga, Octavian Popescu, Iulian Lungu e Bujor Jumanca, costituiscono il gruppo principale di organizzare un simposio nazionale dedicato alla memoria del sinistra scienziato, lasciato il villaggio Căvăran e raggiunse i più alti vette della conoscenza.

Oltre a cuore gli insegnanti caransebeşeni che hanno contribuito a sostenere e organizzare il primo simposio, il 3 marzo 1974, un ruolo particolarmente importante aveva per il Professor Dr. Hdriano Daicoviciu figlio studioso Constantin Daicoviciu che il dipartimento Storia Antica, Università di Cluj è stato con il Museo di Caransebes nella promozione e valorizzazione del nostro passato.

Oggi dopo più di 37 anni dopo la prima sessione, si può dire che ciò che è stato costruito allora, ha dato i suoi frutti e questa volta, a prescindere dal tempo, il simposio ha vissuto e vive nella vita spirituale della Romania.

Essendo un nuovo inizio, abbiamo ritenuto opportuno presentare tutte le comuni-cazioni, sostenuto nel corso degli anni, i nostri storici, partecipanti a Caransebes, che in questa occasione per ringraziare!

Sesiunea I 3 martie 1974

- Nicolae Magda, Primarul oraşului Caransebeş - Cuvânt inaugural - Acad. Constantin Daicoviciu – Prof. Dr. Hadrian Daicoviciu, (Universitatea

Cluj) – Urbanizare şi romanizare în Dacia Traiana - Acad. Emil Condurachi, (Univresitatea Bucureşti) - Constantin Daicoviciu –

Viaţa şi opera - Prof. Dr. Nicolae Iascu, (Universitatea Cluj) – Constantin Daicoviciu şi filologia

clasică - Conf. Dr. I.I. Russu, (Institutul de istorie şi arheologie Cluj) - Constantin

Daicoviciu – EPIGRAFIST - Dr. Octavian Floca, (Muzeul Deva) – Constantin Daicoviciu şi arheologia

Daciei romane - Dr. Ştefan Ferenczi, (Muzeul de istorie al Transilvaniei Cluj) – Constantin

Daicoviciu şi cercetarea epocii dacice - Prof. Liviu Groza (Caransebeş) – Constantin Daicoviciu şi arheologia

bănăţeană

Sesiunea a II-a 12-13 aprilie1975

- Nicolae Magda, Primarul oraşului Caransebeş - Cuvânt de deschidere - Acad. prof. Emil Condurachi (Bucureşti) – Rolul armatei romane în procesul de

romanizare a Daciei - Conf. univ. dr. Hadrian Daicoviciu (Cluj–Napoca) – În legătură cu drumul

roman de la Cazane - Dr. doc. I. I. Russu (Institutul de istorie şi arheologie Cluj) – Diploma militară

de la Tibiscum

277

- Conf. Dr. Ştefan Ferenczi (Muzeul de istorie la Transilvaiei Cluj–Napoca) - Bazele geologice ale prelucrării minereurilor feroase şi neferoase din complexul cetăţilor dacice din munţii Orăştiei

- Sever Dumitraşcu (Directorul Muzeului Ţării Crişurilor Oradea) – A existat un drum roman între Aquincum (Panonia Romană) şi Porolissum (Dacia romană) pe Crişul Repede?

- Florin Medeleţ (Muzeul Bnatului Timişoara) – Descoperirile celtice de la Remetea Mare, judeţul Timiş

- Nicolae Lupu (Decanul Facultăţii de istorie – filologie Sibiu) – Noi descoperiri la Capul Stenarum

- Lucia Ţeposu Marinescu (Muzeul de istorie al R.S.R) – Cu privire la curentele artistice manifestate în arta funerară a oraşului Tibiscum

- Iudita Winkler (Institutul de istorie şi arheologie Cluj) – Mircea Dan (Deva) –Emblema legiunii XIII Gemina pe un umbo de bronz

- Nicolae Gudea (Institutul de istorie şi arheologie Cluj) – Problema recuceririi Banatului în sec. IV en.

- Ioan Piso (Institutul de istorie şi arheologie Cluj) – Guvernatori ai Daciei în inscripţiile descoperite în Banat

- Ioan Glodariu (Institutul de istorie şi arheologie Cluj) – O făurărie în capitala statului dac

- Constantin Pop (Muzeul de istorie al Transilvaniei Cluj) – Prof. Constantin Daicoviciu iniţiatorul şcolii de arheologie de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa

- Dorin Alicu (Muzeul de istorie al Transilvaniei Cluj) – Câteva consideraţii asupra restaurării şi conservării monumentelor antice de la Ulpia Traiana

- Gheorghe Lazarovici (Muzeul de istorie al Transilvaniei Cluj) – Liviu Groza (Caransebeş) - „Idolii” de piatră de la Balta-Sărată, Caransebeş

- Doina Benea (Muzeul Porţile de Fier Drobeta-Turnu Severin) – Atelierul ceramic de la Dierna

- Adriana Rusu (Muzeul de istorie Deva) – Rolul castrului de la Micia în apărarea frontierei de vest a Daciei

- Ioan Andriţoiu (Muzeul de istorie Deva) – Metalurgia bronzului în sud–vestul Transilvaniei la sfârşitul epocii bronzului

- Ioan Stratan (Muzeul de istorie Lugoj) – C. Daicoviciu şi legăturile sale cu Lugojul

- Liviu Groza (Caransebeş) – O puşculiţă de bani găsită la Tibiscum - Alexandru Horvath (Caransebeş) – Contribuţii la delimitarea administrativă şi

juridică a districtului Sebeş şi Caraş - Octavian Popescu (Caransebeş) – C. Daicoviciu în publicaţiile bănăţene între

anii 1918-1945 - Richard Petrovszky (Muzeul Caransebeş) – Cercetări arheologice în zona

oraşului Caransebeş

Sesiunea a III-a 13-14 martie 1976, ora 16.00

- Acad. prof. Emil Condurachi (Bucureşti) – Cuvânt de deschidere - Conf. univ. Dr. Hadrian Daicoviciu (Cluj-Napoca) – Un relief votiv cu

inscripţie de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa

278

- Gheorghe Lazarovici (Muzeul de istorie a Transilvaniei) – Ceramica neolitică pictată din Banat

- Dr. Ştefan Ferenczi (Muzeul de istorie a Transilvaniei Cluj–Napoca) - Observaţii geomorfologice privind apărarea naturală a complexului cetăţiilor dacice din Munţii Orăştiei

- Ioan Mitrofan (Muzeul de istorie a Transilvaniei Cluj–Napoca) - Câteva precizări cu privire la Napoca romană

- Dr. Ioan Glodariu (Institutul de arheologie Cluj-Napoca) – Continuitate dacică în epoca romană în aşezările din sud-estul Transilvaniei

- Lucia Ţeposu – Marinescu (Muzeul de istorie al R.S.R) – Monumente în formă de pilastru din Dacia romană

- Ana Cătinaş (Muzeul de istorie Turda) – Mihai Bărbulescu (Institutul de arheologie Cluj-Napoca) – O nouă inscriptie descoperită în castrul de la Potaissa

- Adriana Rusu (Muzeul de istorie Deva) – Un mormânt roman descoperit la Uroi, jud. Hunedoara

- Constantin Pop (Muzeul de istorie a Transilvaniei Cluj–Napoca) – Signa militară în Dacia romană

- Dorin Alicu (Muzeul de istorie a Transilvaniei Cluj–Napoca) – Descoperiri din sec. IV-lea e.n. la Ulpia Traiana Sarmizegetusa

- Volker Wollmann (Institutul de istorie Cluj-Napoca) – Din istoricul preocupărilor arheologico - epigrafice de pe cuprinsul Banatului

14 martie 1976, ora 9.00 - Octavian Răuţ (Reşiţa) – Banatul – punte de legătură între centrul şi sud-estul

Europei - Liviu Groza (Caransebeş) – Un obiect mai puţin obişnuit din aşezarea neolitică

de la Ohaba – Mâtnic - Dr. Nicolae Vlassa (Muzeul de istorie a Transilvaniei Cluj–Napoca) – O plăcuţă

magică de la Dierna - Florin Medeleţ (Muzeul Banatului Timişoara) - Descoperiri din a doua vârstă a

fierului în Banatul de sud-vest şi problema scordiştilor - Marian Gumă (Muzeul de istorie Reşiţa) – Unele probleme şi perspective ale

cercetării primei epoci a fierului pe teritoriul jud. Caraş-Severin - Eugen Iaroslavschi (Muzeul de istorie a Transilvaniei Cluj–Napoca) – Cuptoare

de redus minereul de fier de la Soşdea - Ioan Piso (Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca) – O inscripţie din castrul de

la Voislova - Doina Benea (Muzeul Banatului Timişoara) – Un tipar de medalion ceramic din

colecţia Muzeului Banatului - Maria Petrovszky – Richard Petrovszky (Muzeul Caransebeş) – Construcţii

romane descoperite la Caransebeş - Marius Moga – Florin Medeleţ (Muzeul Banatului Timişoara) – Bordeie daco-

romane din sec. III-IV de la Tibiscum - Adrian Bejan (Muzeul Banatului Timişoara) – Un atelier de orfevrar roman-

bizantin

279

- Lajos Kahucs (Muzeul Banatului Timişoara) – Documente de arhivă referitoare la cercetările arheologice din Banat

- Costin Feneşan (Institutul de istorie Cluj-Napoca) – Caransebeşul şi Comitatul Severinului în timpul primei ocupaţii austriece (1690-1695)

- Constantin Brătescu (Caransebeş) – Mărturii documentare referitoare la familia Daicoviciu

Sesiunea a IV-a 26 martie 1977, orele 10.00-13.00

- Maria Roşca, Secretar al Comitetului Orăşenesc P.C.R.Caransebeş - Cuvânt de

deschidere - Conf. Univ. Dr. Hadrian Daicoviciu (Cluj-Napoca) – Alissio Daciae - Gh. Lazarovici (Cluj–Napoca) – Puţul neolitic de la Cuptoare - Florin Medeleţ (Timişoara) – Cercetări arheologice recente la Remetea Mare

(jud. Timiş) - Dr. Ioan Glodariu (Cluj-Napoca) – Cronologia Latene-lui în Dacia - Marian Gumă (Reşiţa) – O nouă aşezare dacică în Clisura Dunării – Stenca

Liubcovei - Ştefan Ferenczi (Cluj–Napoca) – Problema aşezărilor civile dacice din Munţii

Orăştiei din punct de vedere geografic - Eugen Iaroslavschi (Cluj-Napoca) – Materialul arheologic de la Vărădia - Adriana Rusu (Deva) – Descoperiri de epocă romană pe actualul teritoriu al

Devei

orele 16.00-20.00 - Lucia Ţeposu–Marinescu (Bucureşti) – Un atelier sculptural de la Tibiscum - Ana Cătinaş - Ana Hopârţean (Turda) – O nouă teracotă cu zeiţa Venus la

Potaisa - Nicolae Gudea (Cluj–Napoca) – Monumente mitraice de la Pojejena - Ioan Piso (Cluj-Napoca) – Noi descoperiri epigrafice la Ulpia Traiana

Sarmizegetusa - Constantin Pop (Cluj–Napoca) –Statui imperiale din bronz de la Ulpia Traiana

Sarmizegetusa - Dorin Alicu (Cluj–Napoca) – Un cadran solar de la Ulpia Traiana Sarmi-

zegetusa - Ovidiu Bozu (Reşiţa) – Cohors I Sagittariorum la Zăvoi - O. Răuţ - R. Petrovszky – O. Bozu (Reşiţa-Caransebeş) – Drumurile romane din

Banat

27 martie 1977, orele 9.00-14.00 - Doina Benea – Marius Moga (Timişoara) – Tibiscum şi războaiele marcomanice

280

- Ioana Câmpeanu – Hica (Cluj–Napoca) – Date noi despre un grup de morminte romane târzii de la Napoca

- Ioana Bogdan – Cătăniciu (Bucureşti) – Populaţia clientelară din Muntenia, în sec. II-III e.n.

- Vasile Moga (Alba–Iulia) – O nouă inscripţie despre Herodot descoperită la Apulum

- Ilie Uzum (Reşiţa) – Consideraţii istorice cu privire la monumentele de arhitectură feudală de la Reşiţa - „Ogăşele”

- Ştefan Matei (Cluj-Napoca) – Cetatea feudală de la Mehadia - Costin Feneşan (Cluj–Napoca) – Privilegiile Caransebeşului şi Căvăranului în a

doua jumătate a sec. al XVI–lea - Liviu Groza (Caransebeş) – Un participant bănăţean la războiul de independenţă

– căpitanul Moise Groza - Mihai Drecin (Oradea) – Cornel Diaconovich – marcant economist al românilor

transilvăneni - Volker Wollmann (Cluj-Napoca) – Un corespodent din Banat al lui Thodor

Mommsen - Ioan Opriş (Bucureşti) – Constantin Daicoviciu şi Comisiunea Monumentelor

Istorice, secţia pentru Transilvania - Constantin Brătescu (Caransebeş) – Acţiuni politice şi culturale ale românilor

din Transilvania şi Banat pentru unirea cu România (1906) - Octavian Răuţ (Reşiţa) – Câteva toponime bănăţene care atestă continuitatea

poporului român

Comuna Constantin Daicoviciu – ora 17.00 - Mihail Burtea – Contribuţii la ideea de cetate medievală la Căvăran - Dumitru Roşu – Kevalaboş - cetate feudală la Căvăran? - Nicolae Fiat – Căvăranul între sec. al XII- lea şi al XVII-lea. O privire istorică - Mihai Petcovici - Contribuţii documentare la istoria mişcărilor sociale în Banat

în veacul al XVIII-lea - Ioan Damian – Căvăranul în ultimile trei secole. O privire demografică - Alexandru Magda – Amintiri cu un fost coleg şi prieten, Constantin Daicoviciu

Sesiunea a V-a 26-27 martie 1978, orele 9.00 - 13.00

- Maria Roşca, Secretar al Comitetul Orăşenesc P.C.R. Caransebeş - Cuvânt de

deschidere - Nicolae Corneanu (Caransebeş) – Colegi şi prieteni - Ioan Stratan (Lugoj) – Contribuţii la problematica savantului Constantin

Daicoviciu cu privire la cercetarea arheologică a Banatului - Ioan Opriş (Bucureşti) – Rolul lui Constantin Daicoviciu în cercetarea unor

morminte din Transilvania

281

Sala I - Gheorghe Lazarovici (Cluj–Napoca) – Marian Gumă - Ilie Uzum (Reşiţa) –

Săpăturile arheologice de la Moldova Veche - Richard Petrovszchy (Caransebeş) - Ştefan Cădariu (Reşiţa) – Aşezări Coţofeni

în judeţul Caraş-Severin - Tudor Soroceanu (Cluj–Napoca) – Relaţiile culturii Mureş cu vecinii ei din sud - Caius Sărăcin (Reşiţa) – Bronzuri din colecţia Muzeului Judeţean de Istorie

Reşiţa - Marian Gumă (Reşiţa) – Consideraţii preliminare asupra periodizării Hallstatt-

ului mijlociu în Banat - Florin Medeleţ - Lajos Kakuscs (Timişoara) – În legătură cu unele vechi

descoperiri arheologice inedite din zona Sânnicolaul Mare, aflate în fosta colecţie Kuhm - Dr. Ioan Glodariu – Eugen Iaroslavschi (Cluj-Napoca) – Extracţia şi reducerea

minereului de fier din Dacia - Ioan Piso (Cluj–Napoca) – Cu privire la guvernarea lui Tiberiu Iulius Flaccinus - Ion Mitrofan (Cluj–Napoca) – Asupra aşezărilor coloniştilor romani fondate în

Dacia - Doina Benea (Timişoara) – Cu privire la transferarea Legiunii IV Flavia Felix

din Dacia în Moesia Superior - Octavian Răuţ - Ovidiu Bozu (Reşiţa) - Unităţile auxiliare romane din Banat - Dan Isac (Cluj–Napoca) – Terra sigillata de la Westerndorf descoperită la

Tibiscum - Dr. Nicolae Vlassa (Cluj–Napoca) – În legătură cu două amfore cu inscripţie

pictată de la Gornea

Sala II - Dr. Lucia Ţeposu–Marinescu (Bucureşti) - În legătură cu monumentele

funerare de la Tibiscum - Ioan Andriţoiu (Deva) – Morminte de incineraţie recent descoperite în

necropola de la Micia - Ana Cătinaş (Turda) - Cultul lui Liber la Potaissa - Adriana Rusu (Deva) – Monumentele epigrafice inedite în colecţia Muzeului

judeţean Deva - Ioana Câmpeanu–Hica (Cluj–Napoca) – Cimitirul prefeudal de la Căpuşul Mare

(sec.VI) - Cristina Feneşan (Bucureşti) – Aspecte ale instaurării dominaţiei otomane în

sargeacul Lipovei în lumina kanunnamen-ului - Emeric Lay (Lugoj) – Situaţia socială din judeţul Caraş în preajma revoluţiei

din 1848-1849 - Liviu Groza (Caransebeş) – Aspecte privind organizarea regimentului

grăniceresc din Caransebeş - Dr. Petru Bona (Caransebeş) – O personalitate din graniţa bănăţeană –

generalul Mihail Trapşa - Alexandra Magda (Bucureşti) – Traian Doda în lumina adevărului istoric - Mihai Drecin (Oradea) – Banca „Albina” din Sibiu şi Banatul (1871-1918)

282

- Constantin Brătescu (Caransebeş) – Preocupări muzeistice în sudul Banatului la sfârşitul sec. al XIX –lea –începutul sec. al XX-lea

- Ioan Popa – Vasile Zaberca (Reşiţa) – Despre unele catastrofe miniere din sudul Banatului

27 martie 1978, orele 9.00-13.00

- Acad. Prof. Emil Condurachi (Bucureşti) – Soarta lui Liberius Maximus - Conf. univ. dr. Hadrian Daicoviciu (Cluj–Napoca) – Suun cuique - Dr. Ştefan Ferenczi (Cluj-Napoca) – Castrele? de marş de la Ponorici (com. Pui,

jud. Hunedoara), fortificaţii romane necunoscute până acum în partea vestică a Munţilor Sebeşului

- Constantin Pop – Dorin Alicu (Cluj-Napoca) – Puncte de vedere privind centrul artistic de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa

- Dorin Alicu (Cluj-Napoca) – Templul lui Silvanus de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa

- Nicolae Gudea (Cluj-Napoca) – Istoricul dezvoltării cercetărilor privind Dacia romană

- Ştefan Matei (Cluj-Napoca) – Cetăţi feudale timpurii din sudul Banatului în lumina izvoarelor scrise

- Dr. Costin Feneşan (Bucureşti) – Noi informaţii privind iobăgimea din Banat la sfârşitul sec. al XV–lea

- Tiberiu Boşcaiu (Oţelu-Roşu) – Ion Popasu şi mişcarea revolutionară de la 1848 din Transilvania

Sesiunea a VI-a 18-19 martie 1979, orele 9.00-13.00

- Maria Roşca – Secretar al Comitetului Orăşenesc P.C.R. Caransebeş - Cuvânt de

deschidere - Acad. Emil Condurachi (Bucureşti) – Unele probleme ale Columnei traiane, în

legătură cu primul război dacic - Florian Georgescu (directorul Muzeului de Istorieal R.S.R) - Cu privire la

cercetarea ştiinţifică în muzee

Sala I - Gheorghe Lazarovici (Cluj-Napoca) – Periodizarea neoliticului în Banat - Dana Bălănescu (Reşiţa) – Andrei Agota (Timişoara) – Tipologia şi semnificaţia

capacelor antropomorfe de la Parţa (jud. Timiş) - Richard Petrovszky (Caransebeş) – Câteva consideraţii privind grupul cultural

Balta Sărată - Marian Gumă (Reşiţa) – Câteva observaţii asupra grupului Bosut - Dr. Nicolae Vlassa (Cluj–Napoca) – Interpretarea unei geme magice greco –

egiptene

283

- Dr. Ştefan Ferenczi (Cluj–Napoca) - Câteva consideraţii în legătură cu materialul de construcţie litic folosit în cetăţile dacice din Munţii Sebeşului

- Eugen Iaroslavschi (Cluj–Napoca) – Au prelucrat dacii sticla ? - Ana Cătinaş (Turda) – Ceramica romană descoperită într-o construcţie din zona

Potaissei - Dorin Alicu (Cluj–Napoca) – Vasele decorate cu şerpi de la Ulpia Traiana

Sarmizegetusa - Dan Isac (Cluj–Napoca) – Consideraţii asupra ceramicii terra sigillata de la

Apulum - Adrian Bejan (Timişoara) – Un mormânt prefeudal de la Timişoara - Cristina Fenaşan (Bucureşti) – Un izvor inedit referitor la campania otomană

din Banat (1551-1552) - Liviu Groza (Caransebeş) – Lupta de la Cornea (4 iulie 1738) - Elena Borugă (Timişoara) – Activitatea despărţământului Caransebeş al Astrei

(1898-1918) - Ioan Opriş (Bucureşti) – Cercetări interprinse în Banat sub egida Societăţii

Istorice şi Arheologice din Timişoara

Sala II A. Noi descoperiri arheologice în Valea Almăjului - Ovidiu Bozu (Reşiţa) – Descoperiri de epocă romană recente din Clisura

Dunării - Dr. Doina Benea (Timişoara) – Unităţile militare de la Tibiscum. Consideraţii

privind sistemul defensiv roman în zona Tibiscum - Ioan Piso (Cluj–Napoca) – M. Statius Priscus - Dr. Lucia Ţeposu–Marinescu (Bucureşti) – Despre iconografia lui Venus în

Dacia romană - Constantin Pop (Cluj–Napoca) – Un interesant bronz figurativ descoperit la

Ulpia Traiana Sarmizegetusa - Dr. Petru Bona (Caransebeş) – Constantin Pop (Cluj–Napoca) – Reprezentări

figurale de la Tibiscum - Adriana Rusu (Deva) – Ceramica din necropola romană de la Muncelul - Brad - Maria Petrovszky (Caransebeş) – Volker Wollmann (Cluj–Napoca) -

Descoperiri epigrafice la Tibiscum - Ştefan Matei (Cluj–Napoca) – Aşezarea medievală timpurie de la Ilidia - Ioana Câmpeanu – Hica (Cluj–Napoca) – Piese din secolul IV e.n. în colecţia

Muzeului de Istorie al Transilvaniei - Ilie Uzum, Dumitru Ţeicu (Reşiţa) - Necropola medievală de la Ilidia –

„Obliţa” - Ilie Uzum (Reşiţa) – Un depozit de podoabe medievale descoperite la Macovişte

(com. Ciuchici) - Dr. Costin Feneşan (Bucureşti) – Districtul românesc Mehadia la sfârşitul

veacului al X lea - Valeriu Leu (Reşiţa) – Circulaţia cărţilor româneşti tipărite cu contribuţia lui

Antim Ivireanul în Banatul de sud

284

- Ioan Stratan (Lugoj) – Contribuţii la cunoaşterea activităţii de cercetare istorică a Banatului a lui Ioan Boroş

19 martie 1979, orele 9.00-13.00 - Prof. Dr. Hadrian Daicoviciu (Cluj–Napoca) – Probleme actuale ale cercetării

arheologice - Ioan Opriş (Bucureşti) – Ocrotirea patrimoniului cultural naţional. Contribuţia

şcolilor la cunoaşterea, dezvoltarea şi valorificarea patrimoniului cultural naţional - Virginia Ardelean (Caransebeş) – Contribuţii la cunoaşterea sigiliilor oraşului

Caransebeş - Alexandru Horvath (Caransebeş) - Consideraţii istorice şi juridice privind

funcţia de ban al Caransebeşului şi Lugojului - Ioan Haţegan (Timişoara) – Iancu de Hunedoara şi Filippo Scolari - Tiberiu Moţ (Timişoara) – Atitudinea marilor puteri europene faţă de Unirea

Principatelor Române oglindită în documentele diplomatice austriece - Cornel Gheargă (Caransebeş) – Aspecte din activitatea Şcolii Superioare

Grănicereşti din Caransebeş - Luminiţa Wallner (Lugoj) – Aspecte ale vieţii culturale la Lugoj în a doua

jumătate a secolului al XIX - lea şi primele decenii ale sec. al XX-lea - Constantin Brătescu (Caransebeş) - Caransebeşul şi Congresul sindicatelor

unitare din Timişoara - Vasile Zaberca (Reşiţa) – Presa din sudul Banatului despre aplicarea reformei

agrare din 1921 - Ioan Popa (Reşiţa) – Despre situaţia şomerilor din sudul Banatului în primii ani

ai crizei economice - Ioan Buzan (Reşiţa) – Aspecte privind situaţia clasei muncitoare din jud. Caraş-

Severin în perioada dintre cele două războaie mondiale - Ştefan Gămănescu (Caransebeş) – Pagini din trecutul sanitar şi farmaceutic al

Banatului - Olimpiu Matichescu (Bucureşti) – Pagini de solidaritate a oamenilor muncii din

Banat cu militanţii revoluţionari comunişti şi antifascişti întemniţaţi (1940-1944)

Sesiunea a VII-a 29-30 martie 1980, orele 10.00-13.00

- Maria Roşca – secretar al Comitetului orăşenesc P.C.R. Caransebeş – Cuvânt de

deschidere - Acad. Emil Condurachi (Bucureşti) - Unele probleme ale influenţei culturale

greco-romane asupra regiunii carpato-balcanice - Prof. Dr. Hadrian Daicoviciu (Cluj-Napoca) - Burebista în istoria Daciei - Dr. Andrei Aricescu (Bucureşti) - Câteva observaţii privind evoluţia contactelor

şi conflictelor dintre daci şi romani - Dr. Olimpiu Matichescu (Bucureşti) - Însemnări cu privire la concepţia istorică

a lui Constantin Daicoviciu

285

Sala I - Dana Bălănescu (Reşiţa) - Plastica antropomorfă din aşezarea neolitică de la

Caransebeş-Balta Sărată - Dr. Petru Roman (Bucureşti) - Probleme legate de eneoliticul târziu şi perioada

de tranziţie spre epoca bronzului în Banat - Dr. Tudor Soroceanu (Cluj-Napoca) - Conceptul de cultură Mureş - Dr. Alexandru Vulpe (Bucureşti) - Despre formele de organizare politică la

geto-daci - Marian Gumă (Reşiţa) - Aşezarea dacică de la Stenca Liubcovei - Dr. Istvan Ferenczi (Cluj-Napoca) - Valea Cernei bănăţene a fost şi ea folosită

în legătură cu înaintarea unor trupe romane spre complexul cetăţilor dacice din Munţii Sebeşului? Consideraţii geomorfologice

- Ovidiu Bozu (Reşiţa) - Consideraţii cu privire la construcţia romană din punctul „Gura Văii”, comuna Brebu

- Dorin Alicu (Cluj-Napoca) – Cuptoare de ars ţigla şi ceramica la Ulpia Traiana Sarmizegetusa

- Alina Soroceanu (Cluj-Napoca) - Ceramica din cuptoarele de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa

- Ana Cătinaş (Turda) - Consideraţii asupra unor categorii de ceramică de la Potaissa

- Dr. Doina Benea (Timişoara) - Relaţiile dintre Dacia şi sarmaţii iazygi în sec. II-IVe.n, în lumina descoperirilor din aşezarea civilă de la Tibiscum

- Ioana Câmpeanu – Hica (Cluj-Napoca) - Podoabe romane descoperite în zona Ilişua-Ciceu-Cristeşti

- Ioan Piso (Cluj-Napoca) – O inscripţie latină recent descoperită la Ulpia Traiana Sarmizegetusa

Sala II

- Dr. arh. Eugenia Greceanu (Bucureşti) - Observaţii privind structura urbană

medievală a oraşului Caransebeş - Tiberiu Moţ (Timişoara) - O descriere necunoscută a oraşului Timişoara din

1528 - Cristina Feneşan (Bucureşti) - Măsuri adoptate de otomani în 1552, în vederea

cuceririi Banatului - Volker Wollmann (Cluj-Napoca) - Documente privind tehnica minieră din

veacul al XVIII-lea - Dr. Costin Feneşan (Bucureşti) - Din istoricul „Casei frăţiei” minerilor şi

metalurgiştilor bănăţeni în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea - Luminiţa Wallner - Mircea Rusu (Lugoj) - Documente din perioada

premergătoare Revoluţiei de la 1848 la Lugoj - Dr. Petru Bona (Caransebeş) - Aspecte ale luptei deputaţilor români în

parlamentul maghiar pentru drepturi naţionale şi politice 1872-1875 - Virginia Ardeleanu (Caransebeş) - Aspecte ale activităţii culturale a

Caransebeşului la sfârşitul sec. XIX - începutul sec. XX - Liviu Groza (Caransebeş) - Generalul Ioan Drăgălina, comandant de divizie în

primul război mondial

286

- Vasile Zaberca (Reşiţa) - Reforma agrară din 1921 şi Comunitatea de avere - Silvia Moldovan (Caransebeş) - Aplicarea reformei agrare din 1921 în plasa

Sacu - Ioan Popa (Reşiţa) - Frământări muncitoreşti la Anina în anul 1935 - Constantin Brătescu (Caransebeş) - Rolul forţelor democratice în aplicarea

reformei agrare din 1945 în plasa Sacu - Ioan Opriş (Bucureşti) - Câteva date despre Comisia Monumentelor Istorice –

Secţia pentru Banat şi ocrotirea patrimoniului cultural

29 martie 1980, ora 16.00 va avea loc la rezervaţia arheologică „Tibiscum” vernisajul expoziţiei

Arheologia bazinului Timiş-Bistra

30 martie 1980, orele 9.00-13.00

- Dr. Gheorghe Lazarovici (Cluj-Napoca) - Săpăturile arheologice de la Ruginosu (jud. Caraş-Severin)

- Caius Săcărin (Reşiţa) - Aşezarea din epoca bronzului de la Stenca Liubcovei - Eugen Iaroslavschi (Cluj-Napoca) - O contribuţie la problema lianţilor

construcţiilor dacice - Dr. Ioan Glodariu (Cluj-Napoca) - Consideraţii privind aşezările dacice

fortificate - Dr. Lucia Ţeposu – Marinescu (Bucureşti) - Cu privire la personificările Daciei - Dr. Petru Bona (Caransebeş) - Cercetări arheologice la Tibiscum 1976-1979 - Ioan Andriţoiu (Deva) - Necropola de la Micia şi rezultatele campaniilor de

săpături din 1978-1979 - Adriana Rusu (Deva) - Un nou monument funerar de la Micia - Constantin Pop (Cluj-Napoca) - Cultul Dianei la Ulpia Traiana Sarmizegetusa - Ioan Stratan (Lugoj) – O ştampilă paleocreştină descoperită la Jabăr (jud.Timiş) - Ilie Uzum - Dumitru Ţeicu (Reşiţa) - Ştefan Matei (Cluj-Napoca) – Noi

descoperiri feudale timpurii de la Ilidia -,,Obliţa” - Alexandru Horvath (Caransebeş) – Contribuţii la delimitarea competenţei

administrative şi juridice a banului Caransebeşului şi Lugojului - Octavian Sandul (Timişoara) – Alexandru Mocioni, jurist, om politic şi mare

patriot român bănăţean - Ştefan Gămănescu (Caransebeş) – Stabilirea unor adevăruri istorice privind

naţionalitatea unor longevivi din Banat în sec. al XIX-lea

Sesiunea a VIII-a 21 Martie 1981, orele 10.00-14.00

- Maria Roşca – Secretar al Comitetului Orăşenesc P.C.R Caransebeş – Cuvânt de

deschidere - Acad. Emil Condurachi (Bucureşti) – Unele contribuţii arheologice privitoare

la evoluţia locuinţelor şi palatelor de epocă romano-bizantină în oraşele pontice (sec.IV-VII e.n)

287

- Prof. Univ. Dr. Hadrian Daicoviciu (Cluj-Napoca) – Un fragment ceramic cu chrismos de la Ulpia Traiana

- Ioan Opriş (Bucureşti) – Câteva documente de la 1859 pivind patrimoniul cultural naţional

- Liviu Groza (Caransebeş) – Constantin Daicoviciu şi muzeul din Caransebeş

Sala I - Dr. Gheorghe Lazarovici (Cluj-Napoca) – Cultura Starcevo-Criş în bazinul

Timişului - Dana Bălănescu (Reşiţa) – Date noi despre plastica neolitică de la Gornea - Ovidiu Bozu (Reşiţa) – Depozitul de bronz de la Fizeş - Caius Săcărin (Reşiţa) – Depozitul de bronzuri de la Ticvaniu Mare - Florin Medeleţ (Timişoara) – Un atelier de prelucrare a bronzului descoperit la

Timişoara - Fratelia - Dr. Tudor Soroceanu (Cluj-Napoca) - Necropola de incineraţie de la Ocna

Sibiului - Marian Gumă (Reşiţa) – Contribuţia cercetărilor de pe Stenca Liubcovei la

cunoaşterea civilizaţiei dacice - Dr. Ioan Glodariu (Cluj-Napoca) – Locuinţe dacice poligonale - Eugen Iaroslavschi (Cluj-Napoca) – Studiu comparativ asupra compoziţiei

fierului antic (rezultate preliminare) - Dr. Ştefan Ferenczi (Cluj-Napoca) – Reconsiderarea interpretărilor asupra

castrelor romane din Munţii Şurianului în lumina noilor descoperiri epigrafice de la Sarmizegetusa Regia

- Dorin Alicu - Dr. Nicolae Gudea (Cluj–Napoca) – Puncte de vedere privind urbanismul Ulpiei Traiana Sarmizegetusa

- Dr. Petru Bona – Petru Rogozea (Caransebeş) – O clădire romană de la Tibiscum

- Dan Isac (Cluj–Napoca) – Importurile de sigilate la Orşova

Sala II - Constantin Pop (Cluj–Napoca) - O piesă romană deosebită descoperită la

Pojejena (jud. Caraş-Severin) - Alina Soroceanu (Cluj–Napoca) – Un fragment de vas cu figură antropomorfă de

la Ulpia Traiana - Dr. Doina Benea (Timişoara) – Hecate triformis de la Mehadia - Adriana Rusu (Deva) – Mărturii epigrafice despre locurile de cult din Dacia

romană - Ana Cătinaş (Turda) – Descoperiri romane la Potaisa - Adrian Bejan (Timişoara) - Petru Rogozea (Caransebeş) – Descoperiri feudale

timpurii în Banat - Dumitru Ţeicu (Reşiţa) - Necropole medievale româneşti din sudul Banatului - Ilie Uzum (Reşiţa) – Inventarul funerar din necropola medievală de la Gornea –

Căuniţa de Sus (jud. Caraş-Severin) - Ştefan Matei (Cluj–Napoca) – Evoluţia fortificaţiilor din Banatul de sud

288

- Petru Hamat (Caransebeş) – Consideraţii critice pe marginea lucrării lui Simeon Simu. Individualismul şi pământul la romani şi barbarii din Dacia în primele opt veacuri

- Alexandru Horvath (Caransebeş) – Caransebeş - centru important de cultură umanistă

- Virginia Ardelean (Caransebeş) – Personalităţi din Caransebeş contemporane cu Mihai Viteazu

- Dr. Costin Feneşan (Bucureşti) – Metalurgia reşiţeană până la 1800 (scurtă privire istorică)

- Cristina Feneşan (Bucureşti) – Un document osman privind Caransebeşul de la începutul secolului al XVII-lea

Sesiunea a IX-a 21-22 martie 1982, orele 10.00-14.00

- Maria Roşca – Secretar al Comitetului Orăşenesc P.C.R Caransebeş -Cuvânt de

deschidere - Prof. univ. dr. Hadrian Daicoviciu (Cluj–Napoca) – Provincia Dacia şi Asia

Mică - Petru Rogozea (Caransebeş) – Descoperiri arheologice în peşterile jud. Caraş -

Severin (II) - Dr. Gheorghe Lazarovici (Cluj –Napoca) – Zoia Kalmar (Baia Mare) –

Săpături de salvare şi sondaje la Slatina Timiş - Dr. Tudor Soroceanu (Cluj-Napoca) – O nouă ipoteză privind funcţionalitatea

aşa numitelor vase de peşte - Caius Săcărin (Reşiţa) – Necropola de incineraţie din epoca bronzului de la

Liubcova - Ţiglărie - Dr. Valentin Vasiliev (Cluj–Napoca) – Despre cronologia topoarelor plate cu

aripioare din fier de pe teritoriul României - Dr. Nicolae Vlassa (Cluj–Napoca) – Despre poziţia cronologică a două piese de

fier de la Coldău - Dr. Ştefan Ferenczi (Cluj–Napoca) – Observaţii tipologice şi comparative cu

privire la castrele de marş romane situate în zona cetăţilor dacice din Munţii Şurianului(I) - Dr. Doinea Benea (Timişoara) – Capsulele sigilate de la Tibiscum - Ana Cătinaş (Turda) – Motive decorative pe ceramica romană de la Potaissa - Ovidiu Bozu (Reşiţa) – Cercetări arheologice din epoca romană şi romană târzie

în vatra localităţii Moldova Veche - Dorin Alicu – Constantin Ilieş (Cluj–Napoca) – Serviciul medical la Ulpia

Traiana - Alina Soroceanu (Cluj–Napoca) – Ceramica ştampilată de la Ulpia Traiana - Petru Hamat (Caransebeş) - Unele precizări privind comunioanele grănicereşti

bănăţene - Ilie Uzum – Dumitru Ţeicu (Reşiţa) – Cimitirul medieval de la Ciclova Română

-Morminţi - Liviu Groza (Caransebeş) – Participarea generalului Mihail Trapşa la lupta de

la Cuseozza (1886) - Constantin Brătescu (Caransebeş) - Din activitatea organizaţiei civitatense

Caraş-Severin a P.N.R între anii 1884-1894

289

22 martie 1982, ora 9.00

- Ioan Opriş (Bucureşti) – Constantin Daicoviciu – Corespondenţă inedită - Marian Gumă (Reşiţa) – Câteva probleme ale culturii Basarabi - Florin Medeleţ (Timişoara) – În legătură cu campania lui Alexandru Macedon

împotriva tribalilor - Dr. Mioara Turcu (Bucureşti) – Aşezarea geto-dacă de la Bragadiru (Bucureşti) - Eugen Iaroslavschi (Cluj–Napoca) – Câteva podoabe dacice de argint inedite - Radu Ardevan (Cluj–Napoca) – Moneda dacică de la Cianu Mare (jud. Cluj) - Dan Isac (Cluj–Napoca)- Sigilatele de la Gilău şi imitaţiile locale - Dr. Petru Bona (Caransebeş) – Constantin Pop (Cluj–Napoca) - Un vas

antropomorf descoperit la Tibiscum - Dana Bălănescu (Reşiţa) – Descoperiri monetare din sudul Banatului (II) - Dr. Nicolae Gudea (Cluj–Napoca) – Câteva observaţii şi note în legătură cu

creştinismul daco-roman în actualul stadiu al cercetărilor - Ştefan Matei (Cluj–Napoca) – Contribuţii la cunoaşterea arhitecturii de

fortificaţii în Banat (sec. XIII-XIV) - Valeriu Leu (Reşiţa) – Două piese brâncoveneşti sculptate de la Calina - Luminiţa Bărbulescu (Lugoj) – Maria Moroz (Lugoj) – Precursori ai muzeo-

grafiei româneşti de la Lugoj (a doua jumătate a sec.XIX şi prima jumătate a sec. XX) - Dr. Mihai Drecin (Oradea) – Dr. Cornel Diaconovici Despre mişcarea socialistă

din Transilvania la începutul sec. XX - Ioan Popa (Reşiţa) – Aspecte din viaţa şi lupta tineretului caraş-severinean

(1922-1928)

Sesiunea a X-a 20-21 martie 1983, ora 9.00

La sediul muzeului deschiderea expoziţiei omagiale

„In memoriam C. Daicoviciu”

orele 10.00-13.00 - Prof. Maria Roşca, Secretar al Comitetului Orăşenesc P.C.R. Caransebeş -

Cuvânt de deschidere - Acad. Emil Condurachi (Bucureşti) – Cuvânt de salut - Prof. univ. Dr. Hadrian Daicoviciu (Director al Muzeului Transilvaniei Cluj–

Napoca) – Contribuţia lui C. Daicoviciu la cunoaşterea istoriei civilizaţiei dacice - Prof. dr. Florian Georgescu (Director al Muzeului R.S.R) – C. Daicoviciu şi

Muzeul Naţional - Prof. Ioan Opriş (Bucureşti) – C. Daicoviciu şi „historia militans” - Dr. Ioan Glodariu (Cluj–Napoca) – C. Daicoviciu dascălul şi omul - Dr. Sever Dumitraşcu (Director al Muzeului Cărţilor Oradea) – C. Daicoviciu -

pofesorul - Dorin Alicu (Cluj–Napoca) – C. Daicoviciu – Ctitor de muzeu

290

- Constantin Pop (Cluj–Napoca) – Profesorul C. Daicoviciu şi istoria traiană a Daciei

- Adriana Rusu (Deva) – C. Daicoviciu şi Muzeul din Deva - Vasile Pistolea (C. Daicoviciu) – C. Daicoviciu şi conştinţa apartenenţei la

ţinutul natal

Luni, 21 martie 1983, ora 9.00 Secţiunea I

- Dr. Gheorghe Lazarovici (Cluj–Napoca) – Cercetări arheologice pe Valea

Timişului - Ioan Munteanu (Vârciorova) – Noi descoperiri arheologice în zona oraşului

Caransebeş - Maria Moroz (Lugoj) – Elemente de plastică antropomorfă Vinca-Turdaş din

aşezarea de la Sălbăgel - Ioan Andriţoiu (Deva) – Groapa rituală din aşezarea de tip Coţofani de la Boiu

(jud.Hunedoara) - Adriana Oprinescu (Reşiţa) – Zoia Kalmar (Săcel) - Descoperiri Baden –

Coţofeni în Banat - Caius Săcărin (Reşiţa) – Consideraţii asupra mormântului cu depozitul de

bronzuri de la Liubcova –,,Tiglărie”, - Valentin Vasiliev (Cluj–Napoca) – Aşezarea fortificată din prima vârstă a

fierului de la Subcetate - Marian Gumă (Reşiţa) – Câteva precizări privind cronologia aşezării dacice

fortificate de pe „Stenca Liubcovei” - Eugen Iaroslavschi (Cluj–Napoca) – Inventarul Sanctuarului mic rotund de la

Grădiştea Muncelului - Florin Medeleţ (Timişoara) – Contribuţii la cunoaşterea vieţii spirituale a geto-

dacilor - Petru Rogozea (Caransebeş) – Dana Bălănescu (Reşiţa) – Noi date privind

tezaurul monetar roman de la Tincova - Dr. Ştefan Ferenczi (Cluj–Napoca) – Contribuţii la cunoaşterea problemei

desfăşurării celor două războaie daco-romane - Ovidiu Bozu (Reşiţa) – Descoperiri arheologice de pe Valea Bârzavei

Secţiunea a II–a - Lucia Marinescu (Bucureşti) – Contribuţii la iconografia eroului cavaler în arta

daco-romană - Sorin Cociş (Cluj–Napoca) – Tipologia fibulelor romane puternic profilate - Dr. Nicolae Vlassa (Cluj–Napoca) – Interpretarea unei geme cu subiect

astrologic - Ana Cătinaş (Turda) – Antefixele romane de la Potaissa - Marin Balaban (Reşiţa) – Lucius Marius Pertuus, guvernator al Daciei romane - Ioan Piso (Cluj-Napoca) – O inscripţie votivă în versuri, descoperită la

Sarmizegetusa - Dr. Petru Bona – Petru Rogozea (Caransebeş) – Tibiscum – Cercetări

arheologice (III)

291

- Dr. Doina Benea (Timişoara) – Contribuţii la istoria economică a aşezării de la Tibiscum (sec. II-III e.n)

- Radu Ardevan – Magistratura lui Licius Quesidius Praesens în municipiul Drobeta

- Adrian Bejan (Timişoara) – Prelucrarea metalelor în Banat în mileniul I e.n.

Secţiunea a III–a - Ştefan Matei (Cluj–Napoca) – Propuneri de reconstituire a unor fortificaţii din

sudul Banatului (sec. IV-XV) - Ilie Uzum – Dumitru Ţeicu (Reşiţa) – O locuinţă din reşedinţa feudală timpurie

de la Ilidia – Obliţa - Alexandru Rădulescu (Timişoara) – Mănăştirul medieval în lumina cercetării

arheologice - Dr. Teodor Trâpcea (Timişoara) - Contribuţii inedite privind lupta antiotomană

în Banat (1594-1595) - Virginia Ardelean (Caransebeş) – Contribuţii la cunoaşterea luptei pentru

libertate a românilor caransebeşeni în evul mediu - Alexandru Horvath (Zărveşti) - Semnele heraldice de pe sigiliul oraşului

Caransebeş (sec. XVI-XVII) - Ioan Haţegan (Timişoara) – Caransebeşul veacurilor XVI-XVII în viziunea unor

străini - Valeriu Leu (Reşiţa) - Despre reprezentarea Banatului în „Codex Parisimus”, şi

despre o posibilă datare a manuscrisului - Graţiana Alicu (Cluj–Napoca) – O gramatică maghiară pentru români tipărită

în Banat - Luminiţa Bărbulescu (Lugoj) - Documente inedite privind dezvoltarea

meseriilor în Lugoj - Elisabeta Clitan (Caransebeş) – Eroul răscoalei lui Horea în Banat

Secţiunea a IV -a - Patrichie Puraci (Iaz) – Un eveniment din 1848 din satul Iaz - Petru Hamat (Caransebeş) – Succesiunea în sistemul comunioanelor grănicereşti

bănăţene - Dr. Petru Bona (Caransebeş) – Date noi despre activitatea politică a generalului

Traian Doda - Liviu Groza (Caransebeş) – Testamentul generalului Mihail Trapşa - Victor Dobrescu (Reşiţa) - 150 de ani de existenţă a Şcolii de aplicaţie de pe

lângă Preparandia din Caransebeş - Simion Vornic (Valea Timişului) – Prima societate a elevilor din ţara noastră

(1886) - Cornel Gherga (Caransebeş) – Din trecutul şcolii civile din Caransebeş - Catincel Chişărău (Moldova Nouă) - Activitatea istoriografică a lui Nicolae

Tincu Velea - Ionel Folea (Moldova Nouă) – România şi tratatul de la Locarno în publicistica

vremii

292

- Dr. Mihai Drecin (Oradea) – Dr. Cornel Diaconovich despre mişcarea munci-torească şi socialistă din Transilvania la începutul sec. XX

- Mircea Giosu (Caransebeş) – Contribuţii la cunoaşterea activităţii diplomatice a lui Nicolae Titulescu

- Vasile Zaberca –Ioan Popa (Reşiţa) –Despre începuturile fanfarei muncitoreşti din Anina

- Constantin Brătescu (Caransebeş) – Aspecte ale vieţii economice din oraşul Caransebeş între anii 1921-1928

- Silvia Moldovan (Caransebeş) – Aspecte ale vieţii economice din oraşul Caran-sebeş între anii 1929-1933

Sesiunea a XI-a Duminică, 1 aprilie 1984, ora 9.00

La sediul muzeului deschiderea expoziţiei

Din istoria unui oraş daco-roman Tibiscus orele 10.00-13.00

- Maria Roşca, Secretar al Conitetului orăşenesc P.C.R. Caransebeş - Cuvânt de

deschidere - Prof. univ. dr. Hadrian Daicoviciu (Cluj–Napoca) - Banatul în epoca romană - Dr. Ioan Opiş (Bucureşti) - Unele date inedite despre activitatea muzeelor

transilvănene (1920-1944) - Dana Bălănescu (Reşiţa) – Constantin Daicoviciu şi izvoarele numismatice - Dr. Gheorghe Lazarovici (Cluj-Napoca) – Noţiunea de cultură a Banatului - Dr. Doina Benea (Timişoara) – Opaiţele romane de la Tibiscum (ateliere locale –

importuri) - Ioana Câmpeanu (Cluj–Napoca) – Câteva probleme privind cercetările

arheologice şi prefeudale în Dacia - Ilie Uzum – Dumitru Ţeicu (Reşiţa) – precizări cronologice cu privire la

monumentul de arhitectură medievală de la Reşiţa – „Ogăşele” - Ioachim Lazăr (Deva) – Mari creaţii anonime şi cunoscuţi inventatori

hunedoreni în tehnica minieră din evul mediu - Virginia Ardeleanu (Caransebeş) – Contribuţii privind începuturile

învăţământului la Caransebeş - Liviu Groza (Caransebeş) – Scrisori de adeziune adresate generalului Traian

Doda din câteva comune din Transilvania (1887-1890)

Luni, 2 aprilie1984, Ora 9.00 Secţiunea I

- Dr. Gheorghe Lazarovici – Zoe Kalmar (Cluj-Napoca) – Tipuri de locuinţe

neolitice de la Parţa - Caius Săcărin (Reşiţa) – Câteva consideraţii privind depozitul de la Liubcova -

Ţiglărie

293

- Dr. Ioan Andriţoiu (Deva) – Metalurgia bronzului în sud–vestul Transilvaniei - Marian Gumă (Reşiţa) – Precizări cronologice privind începutul primei epoci a

fierului în sud–vestul României - Florin Medeleţ (Timişoara) – Unele probleme ale începutului primei vârste a

fierului în Banat în lumina săpăturilor arheologice de la Remetea Mare - Dr. Ştefan Fernczi (Cluj–Napoca) – Se poate identifica oare hidronimul antic

„Sargetias” cu râul Virghiş din estul Transilvaniei ? - Adriana Rusu (Deva) – Tipologia sanctuarelor dacice - Eugen Iaroslavschi (Cluj–Napoca) – Inventarul feros al terasei I de la Grădiştea

Muncelului - Radu Ardevan (Cluj–Napoca) – O inscripţie romană de la Gherla - Ana Cătinaş (Turda) – Opaiţe romane de la castrul Potaissa - Alexandru Diaconescu (Cluj–Napoca) – Câteva probleme de terminologie legate

de clădirea comandantului castrelor auxiliare - Ovidiu Bozu (Reşiţa) – Aşezarea de sec. al IV-lea de la Moldova Veche - Dr. Petru Bona – Petru Rogozea (Caransebeş) – Un mormânt de incineraţie

daco-getic de la Iaz - Ioan Bogdan Cataniciu (Cluj–Napoca) – Observaţii aero-fotografice privind

ezistenţa unui quadriburgium în cotul Cernei la Dierna - Sorin Cociş (Cluj-Napoca) – Aspecte privind compoziţia sticlei romane din Dacia - Adela Paki (Cluj–Napoca) – Două fragmente ştampilate de la Ulpia Traiana - Maria Moroz (Cluj–Napoca) – Contribuţii privind prelucrarea fierului în Banat

în perioada post romană - Alexandru Matei (Zalău) – Din nou despre aşa-zisa ceramică romană ştampilată

de tip Porolissum

Secţiunea a II-a - Ştefan Matei (Cluj–Napoca) – Încercări de reconstituire în complexul arheologic

Ilidia - Ioan Haţegan (Timişoara) – Cnezii bănăţeni şi lupta antiotomană în primele

decenii ale veacului al XV-lea - Dorin Ursuţiu (Cluj–Napoca) – Consideraţii etno-arheologice – planuri de stâne

din Munţii Banatului - Alexandru Horavth (Caransebeş) – Istoria în concepţia cărturarului Mihail

Halici - Eufimia Gaşpar (Mehadia) – Din activitatea şi viaţa cronicarului Nicolae Stoica

de Haţeg în Mehadia şi Caransebeş - Constantin Brătescu (Caransebeş) - Activitatea lui Ioan Tomici pentru

organizarea şcolilor româneşti din sudul Banatului la începutul sec. XIX - Ioan Popa (Reşiţa) – Noi mărturii despre desfăşurarea evenimentelor de la 1848

în Reşiţa - Luminiţa Bărbulescu – Victor Lăzărescu (Lugoj) – Un apărător lugojan în

procesul memorandist - Ştefan Petrovici - Elisabeta Clitan (Caransebeş) – Contribuţii la cunoaşterea participării

Partidului Socialist la alegerile parlamentare din anii de avânt (1910-1920) - Victor Dobrescu (Reşiţa) – Cursurile de vară de la Vălenii de Munte, tribună de

unitate naţională a românilor de pretutindeni

294

- Vasile Zaberca (Reşiţa) – Situaţia agrară din sudul Banatului în primele două decenii ale secolului XX

- Cornel Gherga (Caransebeş) – Învăţământul caransebeşean în perioada interbelică

- Mircea Giosu (Caransebeş) – Aspecte ale politicii externe în toamna anului 1939

Luni, 2 aprlie 1984, ora 10.00

Întâlnirea prof. univ. Dr. Hadrian Daicoviciu cu locuitorii comunei Constantin Daicoviciu

Sesiunea a XII-a 31martie 1985, ora 10.00

- Adriana Perie, Secretar la Comitetului orăşenesc P.C.R Caransebeş - Cuvânt de

deschidere - Carmen Cornelia Grămadă, Preşedinte al Comitetului judeţean pentru cultură şi

educaţie socialistă Caraş -Severin – Cuvânt de salut - Dr. Ioan Opriş (Bucureşti) – Un preşedinte al Comisiei Monumentelor Istorice

mai cunoscut Constantin Daicoviciu - Dr. Florin Tucă (Bucureşti) – Constantin Daicoviciu colonel al armatei române - Ioachim Lazăr (Deva) – Constantin Daicoviciu şi Hadrian Daicoviciu pasionaţi

cercetători ai trecutului istoric hunedorean - Eugen Iaroslavschi (Cluj–Napoca) – Hadrian Daicoviciu cercetător al istoriei şi

civilizaţiei dacilor - Dr. Ioan Glodariu (Cluj–Napoca) – Hadrian Daicoviciu dascălul şi omul - Constantin Pop (Cluj–Napoca) – Amintiri despre profesorul Hadrian Daicoviciu - Ioan Popa (Reşiţa) – Constantin Daicoviciu şi Hadrian Daicoviciu - Dr. Beatrice Daicoviciu (Cluj-Napoca) – Despre Banatul Severinului şi Banatul

Timişan - Dr. Mihail Ionescu (Bucureşti) – Contribuţia României la obţinerea victoriei

asupra fascismului

Luni,1 arilie 1985, ora 9.00

- Zoia Kalmar (Cluj–Napoca) – Despre vasele capac din cultura Banatului - Dr Gheorghe Lazarovici (Cluj–Napoca) – Despre cultul taurului în epoca

neolitică - Florin Draşovean (Timişoara) – Cercetările arheologice de la Timişoara –

Freidorf - Adrian Sabin Luca (Reşiţa) – Problema „şocului” Vinca în Banat - Florin Medeleţ (Timişoara) – O ipoteză privind brăzdarul de plug în epoca

bronzului - Caius Săcărin (Reşiţa) - Depozitul de bronzuri de la Liubcova – „Ţiglărie”

295

- Dr. Ioan Andriţoiu (Deva) – Cultura Wiettemberg în sud–vestul Transilvaniei şi legătura ei cu aspectele culturale din zonele limitrofe

- Marian Gumă (Reşiţa) - Consideraţii privind geneza culturii Basarabi în lumina cercetărilor din Banat

- Eugen Iaroslavschi (Cluj–Napoca) – Ilustrarea continuităţii în sudul Transilvaniei prin săpăturile de la Şura Mica (jud. Sibiu)

- Dana Bălănescu (Reşiţa) – Despre colecţia de monede greceşti şi romane republicane a cronicarului Nicolae Stoica de Haţeg

- Dr. Ioan Glodariu (Cluj–Napoca) – Tapae - Ariana Rusu, Melania Mestecănel (Deva) – Încercare de reconstituire a

sanctuarului vechi de calcar de la Sarmizegetasa Regia

Secţiunea a II-a - Ovidiu Bozu (Reşiţa) – Săpăturile arheologice din aşezarea romană de la Greoni

(com. Grădinari) - Ana Cătinaş (Turda) – Ceramica cenuşie din castrul Legiunii a V–a Macedonica - Dr. Doina Benea (Timişoara) – Opaiţe romane de la Tibiscum (producţie internă

şi importuri) - Petru Groza (Caransebeş) – Ceramica autohtonă de la Tibiscum - Sorin Petrescu (Caransebeş) – Piese de ornament roman din castrul de la

Tibiscum - Adela Paki, Sorin Cociş (Cluj–Napoca) – Teracote de la Ulpia Traiana - Dr. Ion Piso (Cluj–Napoca) – Noi inscripţii descoperite la Sarmizegetusa - Constantin Pop (Cluj–Napoca) – Despre funcţionalitatea unui anumit tip de

reprezentări cu acrobaţi în toreutica romană - Alexandru Rădulescu (Timişoara) – Despre districtul medieval al Mănăştirului

în lumina cercetărilor arheologice - Ştefan Matei (Cluj–Napoca) – Fortificaţiile medievale de la Porţiile de Fier ale

Transilvaniei - Pinter Zeno (Oţelu Roşu) – Consideraţii preliminare asupra unei spade din sec.

XIV - Cornel Sătmărean (Reşiţa) – Un litigiu din 1930 în care s-a folosit instituţia

judecătorească tocmelnici - Dumitru Ţeicu (Reşiţa) – Noi date privitoare la fortificaţiile medievale de la

Mehadia

Secţiunea a III-a - Dr. Petru Bona (Caransebeş) – Un precursor al grănicerilor români bănăţeni –

Petru Vancea (1703-1776) - Virginia Ardelean (Caransebeş) – Câţiva oameni de seamă formaţi la Şcoala

grănicerească din Caransebeş - Liviu Groza (Caransebeş) – Noţiuni de istorie în gândirea generalului Mihail

Trapşa - Constantin Brătescu (Caransebeş) – Viaţa culturală a Banatului între 1881-1900

în slujba Marii Uniri

296

- Ştefan Gămănescu (Caransebeş) – Viaţa şi activitatea medicului caransebeşean Constantin Popasu 1855-1933

- Viorel Screciu (Timişoara) – Documente din arhive timişene privind lupta românilor bănăţeni din zona Caransebeşului pentru păstrarea fiinţei naţionale (sec. XIX începutul sec. XX)

Sesiunea a XIII-a Duminică, 30 martie 1986, ora 10.00

- Cuvânt de salut din partea Comitetului judeţean Caraş-Severin al P.C.R. - Carmen Cornelia Grămadă, Preşedinte al Comitetului judeţean de Cultură şi

Educaţie Socialistă Caraş-Severin – Cuvânt de salut - Dr. Olimpiu Matichescu (Bucureşti) – P.C.R - 65 de ani de luptă revoluţionară

şi patriotică - Dr. Emil Condurachi (Bucureşti) – Contribuţia lui Constantin Daicoviciu cu

privire la tezele istorice ale continuităţii poporului român - Prof. Dr. Virgil Candea (Bucureşti) – Amintiri despre Constantin şi Hadrian

Daicoviciu - Col. Dr. Florian Tucă (Bucureşti) – Colaborarea lui Hadrian Daicoviciu la

Editura Militară - Dr. Ioan Opriş (Bucureşti) – Cercetarea Banatului în atenţia lui Constantin

Daicoviciu şi Al. Borza. - Ilie Uzum (Reşiţa) – Continuitatea autohtonă pe teritoriul fostei provincii Dacia

Romană în concepţia savantului Constantin Daicoviciu

Luni, 31 martie 1986, ora 9.00 Secţiunea I

- Florin Draşovean (Timişoara) – Sfârşitul neoliticului timpuriu şi geneza

neoliticului mijlociu în nordul Banatului - Dr. Lazarovici Gheorghe, Zoia Kalmar (Cluj-Napoca), Florin Draşovean

(Timişoara), Sabin Luca (Reşiţa) - Săpăturile de la Parţa (1978-1985) - Sabin Luca (Reşiţa) – Despre o descoperire întâmplătoare de la Liubcova -

,,Locurile Lungi” - Adrian Ardeţ (Cluj- Napoca) – Originea culturii Coţofeni - Sorin Petrescu (Caransebeş) – O brăţară din epoca bronzului de la Ciuta - Caius Săcărin (Reşiţa) – Consideraţii cu privire la depozitul de bronzuri de la

Liubcova – „Ţiglărie” - Eugen Iaroslavschi (Cluj-Napoca) – Două morminte din hallştattul târziu de la

Vărădia - Dr. Cristian Stoiculescu (Bucureşti) – Întinderea probabilă a pădurii dacice

relevată de Columna Traiană - Marian Gumă (Reşiţa) – Consideraţii preliminare privind cronologia şi unele

implicaţii istorice ale descoperirilor dacice din Clisura Dunării - Petru Rogozea (Caransebeş) – Urme de locuire dacice din peşterile judeţului

Caraş-Severin

297

- Dana Bălănescu (Reşiţa), Petru Rogozea (Caransebeş) – Descoperiri monetare de la Tibiscum

- Constantin Pop (Cluj-Napoca) – Noi piese figurative descoperite la Tibiscum - Ovidiu Bozu (Reşiţa) – Cuptoare de ars ceramică şi cărămidă din epocă romană

şi romană târzie din judeţul Caraş-Severin - Dr. Doina Benea (Timişoara) – Cu privire la piesele emailate descoperite la

Tibiscum (sec.II-III e.n)

Secţiunea a II-a - Conf. Univ. Dr. Radu Florescu (Bucureşti) – Un portret a lui Temistocle de la

Apullum şi un portret a lui Traian de la Callatis - Dr. Ioan Piso (Cluj-Napoca) – Inscripţii de la Apullum - Adela Paki (Cluj-Napoca) – Aspecte privind populaţia de la Ulpia Traiana - Ana Cătinaş (Turda) – Descoperiri epigrafice de la Potaissa - Sorin Cociş (Cluj-Napoca) – Piese de echipament militar de la Ulpia Traiana - Liviu Petculescu (Bucureşti) – O lance ornamentală romană descoperită la

Micia - Radu Ardevan (Cluj-Napoca) – Mercurius Napocensis - Dumitru Ţeicu (Reşiţa) – Un vas creştin descoperit la Periam -Adrian Bejan (Timişoara) – Cultura materială a populaţiei autohtone în sud-

vestul României (sec.VIII-X) - Petru Beşliu (Sibiu) – Contribuţii la cunoaşterea civilizaţiei urbane din sudul

Transilvaniei - Dr. Arh. Eugenia Greceanu (Bucureşti) – O prezenţă bizantină în sec. XII-XIII

în arhitectura românească din Ţara Haţegului - Alexandru Rădulescu (Timişoara) – Despre castelul Huniade – Timişoara,

consideraţii istorico-arheologice - Zeno Pinter (Oţelu-Roşu) – Consideraţii preliminare asupra unei spade

descoperite la Tibiscum

Secţiunea a III-a - Valeriu Leu (Reşiţa) – Câteva documente inedite cu privire la activitatea lui

Paisie Liparidis la curtea lui Matei Basarab (1646) - Liviu Groza (Caransebeş) – Grănicerii bănăţeni ai Academiei militare de la

Viener – Neustads - Radu Gheorghiţă (Reşiţa) – Punctul de vedere al ţărănimii în cadrul revoluţiei

de la 1848 - Dr. Mihai Drecin (Oradea) - „Economia” - foaie economică ilustrată din

Caransebeş (1905-1909) - Luminiţa Bărbulescu (Lugoj) – Tipărituri şi presă bănăţeană la mijlocul

secolului XIX-mijlocul secolului XX - Vasile Zaberca (Reşiţa) – Reforma agrară din 1921 pe teritoriul românesc al

Comunităţii de Avere - Dr. Petru Bona (Caransebeş) – Istoria naţională în paginile revistei „Viitorul

Graniţei”

298

- Virginia Ardelean (Caransebeş) – Preocupări de perfecţionare a cadrelor didactice din sud-vestul României

- Gheorghe Dumitraşcu (Constanţa) - Date noi despre viaţa politică interbelică în judeţele din vestul României

- Petru Călin (Reşiţa) – Relaţia cultură – fiinţă naţională în periodicul „Calendarul Românului”

- Constantin Brătescu (Caransebeş) – Aspecte ale vieţii economice din oraşul Caransebeş între anii 1934-1940

- Viorel Screciu (Timişoara) – Operaţiunea „Autonomous” - Victor Ţundea (Timişoara) – Cu privire la starea de spirit a locuitorilor din

judeţul Timiş - Torontal în anii dictaturii militaro – fasciste

Sesiunea a XIV-a Joi, 19 martie 1987, ora 10.00

- Ioan Opriş (Bucureşti) – Aporturile din tinereţe a lui Constantin Daicoviciu

pentru valorificarea cercetărilor arheologice - Dana Bălănescu (Reşiţa) – Cercetarea numismatică în studiile profesorului

Hadrian Daicoviciu - Conf. univ. dr. Radu Florescu (Bucureşti) – Încercări de metrologie dacică - Dr Lucia Marinescu (Bucureşti) – Contribuţii la arta dacică în epoca clasică - Dr. Gheorghe Cipăianu (Cluj–Napoca) – Ecoul Memorandului în mediile

diplomatice - Virginia Ardelean (Caransebeş) – Aspecte privind activitatea cercului de

învăţământ din zona Caransebeşului pentru perfecţionarea profesională a cadrelor didactice

Vineri, 20 martie 1987, ora 9.00

Secţiunea I

- Dr. Gheorghe Lazarovici (Cluj–Napoca), Marian Gumă (Reşiţa) – Contribuţii la preistoria oraşului Caransebeş

- Sabin Luca (Reşiţa) – Probleme privind cultura Starcevo-Criş pe Valea Dunării - Adrian Ardeţ (Caransebeş) – Consideraţii privind relaţiile Coţofeni – Baden în

sud–vestul României - Sorin Petrescu (Caransebeş) – Tipologia formelor ceramicii Vatina din aşezarea

de epoca bronzului de la Ciuta (jud. Caraş-Severin) - Dr. Ioan Andriţoiu (Deva) - O aşezare a grupului Balta–Sărată la Baru Mare în

Ţara Haţegului - Eugen Iaroslavschi (Cluj–Napoca) – Două morminte de epoca fierului de la

Vărădia (jud. Caraş-Severin) - Dr. Ioan Glodariu (Cluj–Napoca) – Regatul Daciei în vremea lui Decebal - Marian Gumă (Reşiţa) – Câteva probleme ale spiritualităţii geto-dacilor în

lumina unor descoperiri din Clisura Dunării - Adriana Rusu (Deva) – Sanctuarele circulare dacice – componete ale originalei

arhitecturi daco-getice

299

- Vasile Moraru, Trandafir Fiat, Gheorghe Lazarovici, Dorin Alicu (Cluj-Napoca) – Prospectări arheologice prin metoda magnetometrică şi împrăştierii radiaţiilor gama efectuate în sud-vestul României

Secţiunea a II -a

- Liviu Petculescu (Bucureşti) – Câteva consideraţii asupra armamentului de la

Tibiscum - Constantin Pop (Cluj–Napoca) – Bronzuri figurative romane, ipostaza Isis-

Hathor a Venerei, relaţii culturale cu lumea mediteraneeană - Radu Ardevan (Cluj–Napoca) – Un patronat necunoscut a lui Sextus Cornelius

Severus în Dacia - Dr. Ioan Piso (Cluj–Napoca) - Politica municipală a lui Septimius Severus în

Dacia - Dr. Doina Benea (Timişoara) – Piese emailate descoperite la Tibiscum.

Contribuţii la cunoaşterea civilizaţiei daco–romane - Adela Paky (Cluj–Napoca) – Militarii la Ulpia Traiana în procesul sintezei daco

–romane - Sorin Cociş (Cluj–Napoca) - Ustensile de cosmetică romană de la Ulpia Traiana,

expresie a unei rafinate civilizaţii urbane - Alexandru Diaconescu (Cluj–Napoca) – Stilurile în sculptura romană din Dacia,

expresie a unei intense şi creatoare asimilări şi îmbogăţiri a civilizaţiei romane - Dorin Alicu (Cluj–Napoca) – Note privind urbanismul Daciei romane - Ana Cătinaş (Turda) – Consideraţii asupra ceramicii postromane din castrul de

la Potaissa - Petru Rogozea (Caransebeş) – Castrul roman Tibiscum, puternic centru al

civilizaţiei daco-romane - Ovidiu Bozu (Reşiţa) – Săpăturile arheologice din punctul Muntean – Şoşdea

(jud. Caraş-Severin) - Zeno Pinter (Oţelu Roşu) – Câteva consideraţii privind spadele din secolul XIV - Ştefan Matei (Cluj–Napoca) – Aspecte privind geneza reşedinţelor medievale

româneşti din Transilvania - Ioachim Lazăr (Deva) – Districtul Caransebeş în sec. XIV–XV, centru puternic

de viaţă politică şi culturală românească - Georgeta El Susi (Reşiţa) – Analiza faunei din aşezarea medievală de la Şoşdea

(jud. Caraş-Severin)

Secţiunea a III-a - Viorel Achim (Orşova) - Consideraţii asupra compoziţiei adunărilor obşteşti ale

districtului Caransebeş - Alexandru Horvath (Caransebeş) – Contribuţii la biografia lui Mihail Halici

fiul, autorului primei ode în limba română - Valentin Leu (Reşiţa) – Însemnările pe cărţi vechi. Un posibil jurnal de operaţii

militare - Dr. Petru Bona (Caransebeş) – Comunele grănicereşti. Contribuţii demografice - Liviu Groza (Caransebeş) – Blazonul de cavaler al generalului Mihail Trapşa

300

- Simion Vornic (Valea Timişului) – Un document inedit despre situaţia românilor bănăţeni în sec. al XVIII-lea

- Vasile Zaberca, Rudolf Graf (Reşiţa) - Date despre mineritul şi metalurgia din zona Oţelu Roşu, Ruschiţa, Rusca Montană la mijlocul veacului trecut

- Luminiţa Bărbulescu (Lugoj) – Aspecte din lupta parlamentară a lugojenilor în anii 1906-1910

- Dan Popescu (Lugoj) – Aspecte din lupta ţărănimii bănăţene în primele decenii ale secolului XIX pentru emancipare socială şi naţională

- Constantin Brătescu (Caransebeş) – Contribuţia Reuniunii învăţătorilor români din Caransebeş la lupta pentru emanciparea culturală şi naţională a românilor bănăţeni (1869-1918)

- Mircea Giosu (Caransebeş) - Valeriu Branişte – O viaţă închinată luptei pentru unitatea naţională a tuturor românilor

- Patrichie Puraci (Iaz) – Contribuţii la monografia oraşului Caransebeş (1929)

Comuna Constantin Daicoviciu 19 martie 1987, ora 17.00

Cuvânt de deschidere, primarul comunei Constantin Daicoviciu, Ştefan Isac - Conf. univ. dr. Radu Florescu (Bucureşti) – Contribuţia lui Constantin şi

Hadrian Daicoviciu la cunoaşterea civilizaţiei dacice - Dr. Ioan Glodariu (Cluj–Napoca) – Constantin Daicoviciu întemeietor de şcoală

arheologică românească - Dr. Ioan Opriş (Bucureşti) – Aporturile din tinereţe ale lui Constantin

Daicoviciu pentru valorificarea cercetărilor arheologice - Constantin Pop (Cluj–Napoca) – Constantin şi Hadrian Daicoviciu despre

continuitatea neîntreruptă a românilor în spaţiul carpato-danubiano-pontic

Sesiunea a XV-a Duminică, 17 aprilie 1988, ora 10.00

- Conf. univ. Dr. Zoe Petre (Bucureşti) – Izvoarele lui Strabon referitoare la geto-

daci - Dr. Ioan Opriş (Bucureşti) – Despre contribuţia lui Constantin Daicoviciu la

protejarea patrimoniului cultural - Dr. Arh. Eugenia Greceanu (Bucureşti) – Consideraţii asupra legăturilor dintre

etnic, confesiune şi tipologia edificiilor de cult - Dr. Costin Feneşan (Bucureşti) – Comitatul Severinului la sfârşitul secolului al

XVII-lea - Liviu Groza (Caransebeş) – Noi contribuţii privind cetatea Caransebeşului - Dr. Petru Bona (Caransebeş) – Monumentul medieval din Caransebeş

Luni,18 aprilie 1988, ora 9.00

- Dr. Gh. Lazarovici (Cluj-Napoca) – Contribuţii la preistoria zonei Caransebeş - Zoia Kalmar (Cluj-Napoca) – Prelucrarea datelor etno-arheologice din Munţii

Banatului cu ajutorul calculatorului

301

- Adrian Sabin Luca (Reşiţa) – Ion Dragomir (Gornea) – Plastica neolitică de la Gornea

- Tiberiu Mariş (Hunedoara) – Contribuţii la cunoaşterea începutului epocii bronzului în sud-vestul Transilvaniei în lumina unor cercetări speo-arheologice

- Petru Rogozea (Caransebeş) – Cercetări arheologice în endocastrul din sud-vestul României

- Marius Sorin Petrescu (Caransebeş) – Forme şi ornamente ale ceramicii din aşezarea de la Ciuta (jud. Caraş-Severin)

- Florin Medeleţ (Timişoara) – În legătură cu depozitul de bronzuri de la Gad (jud. Timiş)

- Dr. Valentin Vasiliev (Cluj-Napoca) - Câteva aspecte privind cronologia primei epoci a fierului în România

- Eugen Iaroslavschi (Cluj-Napoca) – Meserii şi ocupaţii la dacii din zona capitalei

- Dr. Ioan Glodariu (Cluj-Napoca) – Tapae şi Decebal - Marian Gumă (Reşiţa) – Consideraţii preliminare privind descoperirile dacice

din judeţul Caraş - Severin

Sesiunea a II-a - Dr. Lucia Marinescu (Bucureşti) – Statuete de bronz de la Tibiscum şi circulaţia

motivelor iconografice în secolul al II-lea – al III-lea - Dr Doina Benea (Timişoara), dr. Petru Bona, Peru Rogozea (Caransebeş) –

Cercetări arheologice în castrul mic de la Tibiscum (1983-1987) - Lect. Univ. Dr. Ioan Piso (Cluj-Napoca) – Consideraţii asupra demografiei de la

Ulpia Traiana Sarmizegetusa - Adriana Rusu (Deva) – Complexul termal de la Geoagiu Băi - Liviu Petculescu (Bucureşti) – Consideraţii istorico – arheologice referitoare la

sabia romană de la Tibiscum - Ana Cătinaş (Turda) - Cercetări de valoare la Turda - Constantin Pop (Cluj-Napoca) - Din nou despre relieful cu Apollo de la Gilău - Radu Ardevan (Cluj-Napoca) – Monumentul roman de la Suatu - Dorin Alicu, M. Wittemberger (Cluj-Napoca) – Terme civile şi militare din

Dacia Superior - Alexandru Diaconescu (Cluj-Napoca) – Pictura murală de la Ulpia Traiana

Sarmizegetusa - Adela Paki (Cluj-Napoca) – Populaţia de la Porolissum - Sorin Cociş (Cluj-Napoca) – Tipare şi vase cu medalion în relief din Dacia - Ovidiu Bozu (Reşiţa) – Aşezarea daco-romană de la Grădinari - Sălişte - Adrian Ardeţ (Caransebeş) – Ceramica dacică şi post romană de la Ulpia

Traiana Sarmizegetusa

Secţiunea a III-a - Conf. Univ. Dr. Radu Florescu (Bucureşti) – Repere istorico – arheologice

privind construcţii din lemn de pe teritoriul României - Ştefan Matei (Cluj-Napoca) - Încercări de reconstituire ale unor cetăţi din

Banatul de sud (sec. al X-lea - al XV-lea)

302

- Bujor Jumanca (Caransebeş) – Evoluţia reţelei hidrologice în zona Caransebeş şi influenţa ei asupra dezvoltării oraşului

- Geolog Octavian Popescu (Caransebeş) – Notă asupra structurii petrografice a zidurilor si compoziţia obiectelor de podoabă descoperite în monumentul medieval Caransebeş

- Virginia Ardelean (Caransebeş) – Caransebeşul în sec. al XII-lea şi mijlocul sec. al XVII-lea

- Dumitru Ţeicu (Reşiţa) – Reşedinţa medievală de la Reşiţa. Contribuţii la istoria districtului medieval românesc Bârzava (sec. XIV-lea – al XV-lea)

- Ioachim Lazăr (Deva) - Districtul românesc al Caransebeşului (sec. al XIV–lea – al XV-lea)

- Viorel Achim (Orşova) – Districtul Comitat. Contribuţii la geografia istorică a Banatului

- Mircea Dan Lazăr (Deva) – Aspecte privind fuga iobagilor de pe domeniul Hunedoarei în Banat şi Ţara Românească

- Ioan Haţegan (Timişoara) – Autohtonii şi alogenii în Banatul medieval - Octavian Răuţ (Reşiţa) - Mori medievale în Banat - Graţiana Alicu (Cluj-Napoca) - Colecţii de carte românească veche din nord-

vestul României - Valeriu Leu (Reşiţa) – Însemnări vechi româneşti. Documente privind istoria

mentalităţiilor - Luminiţa Bărbulescu (Lugoj) – Activitatea publicistică a lui A.C. Popovici - Dr. Mihai Drecin (Oradea) – Locul Banatului în lupta pentru înfiinţarea primei

bănci de asigurare cu capital românesc (1898-918) - Dan Popescu (Lugoj) – Luptători antifascişti români în mişcarea de rezistenţă

europeană

Sesiunea a XVII-a 19 octombrie 1990, ora 10.00

Deschiderea festivă la Primăria oraşului Caransebeş

ora 11.00 Vizionarea expoziţiei foto-documentare „Caransebeş-700”

ora 12.00 Parastas la Biserica Sf. Ioan Botezătorul şi vizitarea mormintelor personalităţilor

înmormântate în cimitir ora 16.00

Vizitarea oraşului Caransebeş ora 17,30

Vernisajul expoziţiei de carte veche şi pictură bisericească la Seminarul Teologic şi Casa eleviilor şi profesorilor (Strada Libertăţii, nr. 28)

303

20 octombrie 1990 Desfăşurarea lucrărilor simpozionului pe secţiuni

Secţiunea I

– Şcoala normală Caransebeş – - Prof. Tiberiu Mariş (Hunedoara) – Contribuţii la cunoaşterea paleoliticului

mijlociu în sud-vestul României în lumina unor cercetări arheologice de la Hunedoara - Prof. Sorin Petrescu (Caransebeş) - Cercetări de arheologie pe Valea Cernei - Dr. Gheorghe Lazarovici (Cluj–Napoca) – Aşezări neo-eneolitice din zona

Caransebeşului - Prof. Sabin Adrian Luca (Reşiţa) - În legătură cu eneoliticul timpuriu din

Culoarul Timişului - Prof Zoia Kalmar (Cluj–Napoca) – Descrierea depozitelor de cupru din zona

carpato-dunărenă - Prof. Caius Săcărin (Reşiţa) – Câteva consideraţii privind necropola de la

Liubcova „Ţiglărie” - Dr. Florin Medeleţ (Timişoara) – O brăţară spiralică dacică din argint în zona

Porţile de Fier - Prof. Marian Gumă (Reşiţa) – Câteva precizări asupra unor descoperiri

aparţinând primei şi celei de-a doua epocă a fierului din sud-vestul României - Prof. Valeriu Sârbu (Brăila) – Cultul izvoarelor şi fântânilor la daci - Înv. Ion Dragomir (Gornea) – Noi descoperiri arheologice în Clisura Dunării - Prof. Mircea Barbu (Arad) – Descoperiri arheologice în zona comunei Felnac - Prof. Mariana Moroz (Lugoj) – Noi descoperiri arheologice în aşezarea de la

Jabăr - Prof. Constantin Pop (Cluj–Napoca) – Bronzuri figurate din Dacia romană:

iconografii inedite la Tibiscum - Dr. Doina Benea (Timişoara) – Tibiscum, bilanţ şi perspective - Prof. Adrian Ardeţ (Caransebeş) – Tibiscum – cercetări arheologice în zona Iaz

- balastieră 1990 - Prof. Carmen Ardeţ (Caransebeş) – Consideraţii asupra ceramicii romane de la

Tibiscum (zona Iaz – balastieră) - Prof. Ovidiu Bozu (Reşiţa) – Descoperiri arheologice de pe raza localităţii

Duleu - Prof. Dana Bălănescu (Reşiţa) – Despre monede romane în unele aşezări rurale

din Banat - Prof. Radu Ardevan (Cluj–Napoca) – Fabri Apulenses - Prof. Alexandru Diaconescu (Cluj–Napoca) – Statui cu reprezentarea lui Liber

Pater - Prof. Viorica Bolindeţ (Alba–Iulia) – Funcţionalitatea vaselor de tip mortarium - Prof. Victor Popa (Deva) – Aplici de bronz cu reprezentarea lui Jupiter Amon - Prof. Adrian Bejan, Mircea Mare (Timişoara) – Sud-vestul României în sec II-

IV - VII - Prof. Zeno Pinter (Oţelu Roşu) – Drumul roman şi accesul prin Poarta de Fier a

Transilvaniei până la începuturile evului mediu - Prof. Dumitru Ţeicu (Reşiţa) – Câteva observaţii în legătură cu districtul

medieval românesc Ilidia (sec. X-XIV)

304

- Prof. Mihai Wittenberger (Cluj–Napoca) – Lucrări miniere romane la Alburumus Major

- Prof. Ioan Stângă (Drobeta-Turnu Severin) – Rolul economic, politic şi militar al cetăţii Severinului în a doua jumatate a sec. al XV–lea în lumina descoperirilor monetare

- Prof. Alexandru Rădulescu (Timişoara) – Despre districtul medieval Mănăstiur: coordonate istorico –arheologice

- Prof. Ştefan Matei (Cluj–Napoca) – Propuneri de reconstituire a unor cetăţi feudale din sudul Banatului

- Prof. Ioachim Lazăr (Deva) – Legături tradiţionale între Hunedoara şi Banat în sec. XVI – XIX

- Prof. Elisaveta Clitan (Caransebeş) – Pariciparea românilor bănăţeni la Unirea înfăpuită de Mihai Viteazu

Secţiunea a II-a

Istoria modernă si contemporană - Liceul „Traian Doda” Caransebeş -

- Prof. dr. Maria Dogaru, Nicolae Dogaru (Bucureşti) – Matrice sigilare inedite

aparţinând unor localităţi rurale bănăţene - Prof. Valeriu Leu (Reşiţa) – Un exemplar din Îndreptarea Legii (Târgovişte

1652), descoperit la Caransebeş - Prof. Elena Dunăreanu (Sibiu) – Mari biblioteci donate Astrei de la Sibiu –

Biblioteca Simeon Mangiuca - Prof. Maria Cristescu (Caransebeş) – Pagini din istoria culturii caransebeşene –

învăţământ - Prof. Nicolae Cristescu (Caransebeş) – Cărturarii caransebeşeni - Prof. Ioan Iovan (Lugoj) – Nicolae Popescu – Iminenţa portretisticii - Prof. Bujor Jumanca (Caransebeş) – Activitatea generalului Traian Doda pentru

înfiinţarea de şcoli în fosta graniţă militară - Dr. Costin Feneşan (Bucureşti) - Însemnări: românii bănăţeni într-un jurnal de

călătorii din anul 1817 - Conf. Univ. Dr. Nicolae Bocşanu (Cluj–Napoca) – Solidarităţi etnice şi

confesionale în epoca luminilor - Prof. Rudolf Graf (Reşiţa) – Informaţii despre starea economică din zona

regimentului de graniţă nr. 13 din sec. al XIX-lea - Prof. Mihai Drecin (Oradea) – Din corespondenţa inedită a lui Vincenţiu Babeş

cu banca „Victoria” din Arad (1899) - Prof. Luminiţa Wallner Bărbulescu (Lugoj) – Aspecte din dezvoltarea

ecomonico-socială a Lugojului în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea şi prima jumătate a sec. al XIX–lea

- Prof. Virginia Ardelean (Caransebeş) – Rolul şcolilor din Caransebeş în educaţia elevilor privind păstrarea fiinţei naţionale şi a purităţii limbii române

- Prof. Maria Preda (Caransebeş) – Rolul oraşului Caransebeş în Marea Unire de la 1918

- Prof. Mircea Giosu (Caransebeş) – Problema Basarabiei şi Bucovinei în presa din Banat (ziarul „Drapelul” din Lugoj) în preajma Marii Uniri

- Prof. Constantin Brătescu (Caransebeş) – Un memoralist necunoscut, învăţătorul caransebeşean Pavel Jumanca

305

- Preot Dorinel Puiu (Rusca Montană) – Pedagogul şi filozoful Ştefan Velovan, cercetător exigent în domeniul învăţământului românesc

- Prof. Ing. Ioan Mircea Stolojescu (Caransebeş) – Consideraţii demografice privind oraşul Caransebeş în sec. al XIX–lea

- Dr. Ing. George Bunei (Caransebeş) – Drumuri în Banat. Istorie şi civilizaţie

Secţiunea a III-a Istoria oraşului Caransebeş

- Seminarul Teologic „Ioan Popasu” - Prof. Ioan Haţegan (Timişoara) – Oraşul şi cetatea Caransebeş - Centru al vieţii

româneşti - Prof Gheorghe Firezak (Deva) – Caransebeşul în relatări medievale - Preot Reinhold Lovasz (Caransebeş) – Câteva consideraţii legate de istoricul

parohiei romano – catolice din Caransebeş - Înv. Hans Klein (Caransebeş) – Hramul capelei Sf. Elisabeta din Caransebeş - Col. r. Liviu Groza (Caransebeş) – Caransebeşul în războiul austro-turc din anul

1738 - Dr. Petru Bona (Bucureşti) – Arhitectura centrului istoric al oraşului

Caransebeş - Prof. Alexandru Horvath (Caransebeş) – Oraşul Caransebeş - municipiu - Prof. Petru Călin (Reşiţa) – Cartea veche românească şi străină în contextul

vieţii spirituale caransebeşene - Prof. Adriana Buzilă (Timişoara) – Arhitectura ecleziastică în sec. XVIII în

Caransebeş - Prof. preot Ionel Popescu (Caransebeş) – Contribuţia slujitorilor bisericii la

păstrarea şi afirmarea culturii în părţile Caransebeşului - Prof. Ioan Poru (Caransebeş) – Consideraţii asupra învăţământului matematic

caransebeşean - Dr. Vasile Mircea Zaberca (Reşiţa) – Alba Iulia, 1 decembrie 1918, delegaţia

Caransebeşului la Marea Unire - Prof. Nicoleta Gumă (Caransebeş) – Consideraţii privind basorelieful de pe

clădirea Comitatului Severin din Caransebeş - Lucian Ionescu (Caransebeş) – Caransebeşul în imagini mai puţin cunoscute - Dr. Nicolae Săcară (Timişoara) – Contribuţii privind cunoaşterea istoriei regi-

mentului româno-bănăţean din Caransebeş

20 octombrie1990, orele 17.00-18.00

Vernisajul expoziţiei „Caransebeşul în filatelie la Casa de cultură „Cerna” strada Nicolae Bălcescu, nr. 5

orele 18.00-19.00

Vernisajul expoziţiei Caransebeşul în arta plastică la Casa elevilor şi Casa de cultură

306

21 octombrie 1990, ora 10.00 Vizitarea rezervaţiei arheologice „Tibiscum”

Ora 12.00

Excursie documentară

Sesiunea a XVIII-a Vineri, 8 noiembrie 1991

Ora 10.30 - Deschidere festivă (Cercul militar Caransebeş) Ora 11.30 - Vernisajul expoziţiei „Un erou al neamului: generalul Ioan Drăgălina”-

expoziţie organizată de Filiala Arhivelor Statului Caraş-Severin (sediul filialei) Ora 11.45 – Prezentarea Onorului la Monumentul generalului Ioan Drăgălina de

către regimentul 18 „Ecaterina Teodoroiu” Ora 12.45 - Concert coral susţinut de Corul Seminarului teologic „Ioan Popasu” din

Caransebeş, dirijor Nicolae Beleanu (Sala Seminarului) Ora 16.00 - Vizitarea rezervaţiei arheologice Tibiscum – Jupa. Vernisajul expoziţiei

Sâmbătă, 9 noiembrie 1991, ora 9.00

Secţiunea I - Dr. Sabin Adrian Luca (Sibiu) – Noi consideraţii privind neoliticul din vestul

României (Banat – Crişana) - Prof. Zoia Maxim (Cluj-Napoca) – Prelucrări statistice din eneolitic - Dr. Gheorghe Lazarovici (Cluj-Napoca) – Sincronisme Vinča – Starcevo-Criş - Prof. Sorin Petrescu (Caransebeş) – Câteva piese descoperite în Peştera Oilor

(Valea Cernei, jud. Caraş-Severin) - Dr. Petru Roman (Bucureşti) – Importanţa cercetărilor de la Ostrovul Corbului

pentru cunoaşterea epocii bronzului în sud-vestul României - Prof. Caius Săcărin (Reşiţa) – Consideraţii privind Cultura Gârla Mare în

Clisura Dunării - Dr. Ioan Andriţoiu (Deva) – Câteva consideraţii privind descoperirile funerare

din aria culturii Wittenberg - Prof. Marian Gumă (Timişoara) – Consideraţii asupra unui tip mai puţin

cunoscut de podoabe din prima epocă a fierului descoperite în sud-vestul României - Prof. Florin Gogâltan (Cluj-Napoca) – Siturile de tip Kurd din România - Prof. Aurel Rustoiu (Cluj-Napoca) – Observaţii privind un tip de fibule dacice - Prof. Florin Medeleţ (Timişoara) – În legătură cu circulaţia monetară din Banat

în epoca Latene - Dr. Gelu Florea (Cluj-Napoca) – Ornamentica figurativă de pe ceramica dacică

pictată de la Grădiştea Muncelului - Prof. Ioan Bugilan (Timişoara) – Pe urmele credinţei geto–dacilor

307

Secţiunea a II-a - Prof. Victor Popa (Deva) – Consideraţii privind unele obiecte de fier descoperite

la Ulpia Traiana Sarmizegetusa - Prof. Carmen Ardeţ (Caransebeş) – Consideraţii asupra unor opaiţe descoperite

la Tibiscum-Jupa (zona Iaz, balastieră) - Prof. Adrian Ardeţ (Caransebeş) – Municipiul roman Tibiscum – Cercetări

arheologice 1991 - Prof. Liviu Petculescu (Bucureşti) – Vârfuri şi călcâie de suliţă romană din

Dacia - Dr. Lucia Marinescu (Bucureşti) – Un portret al împăratului Traian din Muzeul

Naţional de Istorie - Dr. Constantin Pop (Cluj-Napoca) – Tibiscum – centru artistic de seamă al

Daciei Traiane - Prof. Mariana Moroz (Lugoj) – Catalogul reprezentărilor sculpturale

provinciale romane din colecţia Muzeului lugojean - Lector univ. Alexandru Diaconescu (Cluj-Napoca) – Consideraţii privind

menada lui Scopsa - Prof. Sorin Cociş (Cluj-Napoca) – Atelierul de ceramică de la Suceag (sec. IV) - Prof. Ştefan Matei (Cluj-Napoca) – Propunere şi reconstituire a fortificaţiilor

din pământ şi lemn de la Cluj - Mânăştiur, sec. IX–XI - Geolog Octavian Popescu, prof. Adrian Ardeţ (Caransebeş) – Cercetări

arheologice în cetatea medievală a Caransebeşului - Restaurator Lenuţa Mihat (Caransebeş) – Consideraţii asupra restaurării unor

vase descoperite la Tibiscum – Jupa (zona Iaz –balastieră) - Prof. Martin Olaru (Reşiţa) – Monumente, ansambluri şi situri istorice din

judeţul Caraş-Severin – realizări şi perspective în conservare şi restaurare

Secţiunea a III-a - Prof. Ioan Stângă (Dr.-Tr. Severin) – Cetatea Severinului - important centru

vamal şi comercial al Ţării Româneşti în secolele XIV–XV. Argumente numismatice şi sigilografice

- Prof. Dana Bălănescu (Reşiţa) – Despre o valoroasă colecţie numismatică din patrimoniul Muzeului de istorie Reşiţa

- Geolog Octavian Popescu (Caransebeş) – Tezaur monetar descoperit pe raza oraşului Caransebeş datând din sec. al XVI–lea

- Nicoleta Gumă (Caransebeş) – Câteva aspecte legate de Cetatea Caransebeşului - Prof. Gheorghe Terev (Deva) – Despre viaţa şi activitatea nobilului Paul

Kerestessy de Negymegyer (sec.al XVII –lea) - Prof Elisaveta Clitan (Caransebeş) – Ecoul răscoalei lui Horia în Banat - Dr. Petru Bona (Bucureşti) – Edificii grănicereşti - Prof Valeriu Leu (Reşiţa) – Participarea grănicerilor bănăţeni la bătălia de la

Arcole - Prof. Alexandru Horvath (Caransebeş) – Structura personalului militar şi civil

al Regimentului de Graniţă Nr. 13 româno – iliric, pe la 1811-1827 - Prof. Petru Călin (Reşiţa) – Editura Diecezană din Caransebeş, 1886-1918

308

- Dr. Vasile Mircea Zaberca (Reşiţa) – Combatanţi bănăţeni din armata română, luptători pentru deplina unitate statală

- Lt. col. Petre Ghinea (Caransebeş) – Regimentul 18 „Ecaterina Teodoroiu” - continuatorul tradiţiilor de luptă ale Regimentului de graniţă nr.13

- Prof. Ioachim Lazăr (Deva) – Regruparea unităţiilor Armatei I de sub conducerea generalului Drăgălina pentru oprirea ofensivei germano – austro – ungare de pe Jiu din octombrie 1916

- Prof. Virginia Ardelean (Caransebeş) – Generalul Ioan Drăgălina şi învăţământul caransebeşean

- Prof. Rodica Preda (Caransebeş) – Un periodic al oraşului Caransebeş - „Lumina”

- Prof. Dumitru Ţeicu (Reşiţa) – Moara de apă din Banat la începutul Evului Mediu

Sesiunea a XX-a 21 Mai 1993, ora 9.00

- Dr.Vasile Mircea Zaberca – Consilier şef al Inspectoratului judeţean pentru

cultură Caraş-Severin, şef teritorial – Cuvânt de salut - Dr. Ioan Opriş, director general – Direcţia generală, protecţia şi valorificarea

patrimoniului cultural naţional – Cuvânt de salut - Dr. Petre Roman, director – Institutul român de Tracologie – subiect rezervat - Constantin Pop (Cluj-Napoca) – Profesorul Hadrian Daicoviciu, coordonator al

unor expoziţii internaţionale româneşti de prestigiu - Dr. Petru Bona (Caransebeş) – Constantin Daicoviciu şi Liceul Traian Doda din

Caransebeş - Nicoleta Gumă (Caransebeş) – Hadrian Daicoviciu - omul şi istoricul - Sabin Adrian Luca (Sibiu) - Tipologia şi cronologia idolilor „en violon”. Relaţii

între cultura Dobrogkeresztur şi Troia - Dr. Gheorghe Lazarovici, Zoia Maxim (Cluj-Napoca) - Despre arhitectura

culturii Banatului - Zoia Maxim, Florentina Olteanu (Cluj-Napoca) – Un model de litotecă - Caius Săcărin (Reşiţa) – Câteva consideraţii privind cultura Gârla Mare în sud-

vestul României - Sorin M. Petrescu (Caransebeş) – Cercetări arheologice pe Valea Cernei (III) - Florin Gogâltan (Cluj-Napoca) – Date privind finalul bronzului timpuriu în

Banat - Marian Gumă (Bucureşti) – Câteva aspecte legate de periodizarea şi cronologia

primei epoci a fierului în Banat - Florin Medeleţ (Timişoara) - În legătură cu o podoabă dacică de aur descoperită

în mormântul princiar de la Cugir - Dr. Doina Benea (Timişoara) – Principia castrului mic de la Tibiscum - Adrian Ardeţ, Carmen Ardeţ (Caransebeş) – Tibiscum, cercetări arheologice

1992 - Ovidiu Bozu (Reşiţa) - Consideraţii asupra aşezărilor rurale din sec. III- IV din

Banat

309

- Cristian Schuster (Bucureşti) - A staţionat Cohorta I Flavia Commagenerum la Caput Stenarum ?

- Ioan Carol Opriş (Bucureşti) – Noi interpretări ale surselor literare la prezenta şi slava în Scytia Minor în sec. VI e.n

- Dana Bălănescu (Reşiţa) – Despre moneda romană republicană în sud – vestul Daciei

- Dr. Ioan Piso (Cluj-Napoca) – O inscripţie romană descoperită în biserica medievală din Caransebeş

- Dumitru Ţeicu (Reşiţa) – Ceramica smălţuită de tradiţie bizantină din Banat - Adrian Bejan (Timişoara) – Noi descoperiri în epoca migraţiilor pe teritoriul

Banatului - Ioachim Lazăr (Deva) – Noi date privind strângerea informaţiei dintr-o „Dacia

preistorică a istoricului Nicolae Densuşeanu” - Octavian Popescu (Caransebeş) – Tezaurul monetar medieval de la Sicheviţa,

jud. Caraş-Severin - Lenuţa Mihat (Caransebeş) – Restaurarea şi conservarea câtorva piese

descoperite la biserica medievală din Caransebeş - Gheorghe Mudura (Timişoara) – Informaţii culturale în fondul Prefecturii

Judeţului Caraş-Severin - Constantin Brătescu (Caransebeş) – Rolul şcolii primare confesionale ortodoxe

din Banat în apărarea fiinţei naţionale între 1867- 1918 - Dr. Nicolae Bocşanu (Cluj-Napoca) – Orizont politic şi geografic în satul

grăniceresc din Banat în perioada războaielor napoleoniene - Dr. Valeriu Leu (Reşita) – Epidemii şi măsuri antiepidemice din Banat în prima

jumătate a secolului al XIX–lea în lumina circularelor bisericeşti şi a însemnărilor pe cărţile vechi

- Petru Călin (Reşiţa) – Valori ale tiparului european în colecţii caransebeşene - Luminiţa Bărbulescu Wallner (Lugoj) - Societatea de lectură, corală şi sportivă

„Progresul” din Lugoj

Sesiunea a XXII-a 28-29 aprilie 1995, ora 10.00

- Av. Peru Grozăvescu – Primarul Municipiului Caransebeş - Cuvânt de salut - Dr. Mircea Vasile Zaberca – Consilier şef teritorial al Inspectoratului Judeţean

pentru Cultură Caraş-Severin – Cuvânt de salut - Dr. Liviu Marghitan (Bucureşti) – Inspector Ministerul Culturii – Cum l-am

cunoscut pe Constantin Daicoviciu - Prof. Sorin Petrescu (Caransebeş) – Cercetările arheologice în peşterile

Banatului - Georgeta El Susi (Reşiţa) – Cercetări arheologice în telul de la Parţa (jud. Timiş) - Gabriel Crăciunescu (Drobeta-Turnu Severin) – Despre locul de formare a

culturii Verbicioara - Constantin Stuparu (Drobeta-Turnu Severin) – Descoperiri arheologice în

Bazinul hidrografic al Coşuştei (jud. Mehedinţi)

310

28 aprilie 1995, ora 15.00 - Caius Săcărin (Reşiţa) – Câteva consideraţii privind bronzul final în Clisura

Dunării - Adriana Oprinescu (Reşiţa) – Un topor din cupru aparţinând culturii Sălcuţa - Dr. Vasile Moga (Alba Iulia) – Sfincşi funerari de la Alburnus Maior - Constantin Pop (Cluj-Napoca) – Mitul broaştei ţestoase în reprezentări figurate

din Dacia romană - Ana Cătinaş (Turda) – Ceramica romană în colecţii turdene - Adrian Ardeţ (Caransebeş) – Consideraţii privind unele descoperiri paleo-

creştine la Tibiscum - Dr. Doina Benea (Timişoara) – Un nou tip de amuletă descoperită la Tibiscum - Dr. Ioan Piso (Cluj-Napoca) – O inscripţie inedită de la Caransebeş referitoare

la cultul capitolin - Alexandru Diaconescu (Cluj-Napoca) – Pelerini în Ţara Sfântă din Dacia

secolului VI

29 aprilie 1995, ora 9.00 - Dana Bălănescu (Reşiţa) – Contribuţii la repertoriul numismatic al Banatului –

descoperirile monetare inedite de la Tincova, Turnu – Ruieni şi Gătaia - Ibolya Şipoş (Lugoj) – Legăturile banilor de Lugoj – Caransebeş cu principii

Transilvaniei de la sfârşitul sec. XVI până la mijlocul sec. XVII - Dr. Valeriu Leu (Reşiţa) – Manuscrisul Căpitanului Carol Schwab privitor la

ultima invazie otomană în Banat (1788-1791) - Achim Crâsnic (Caransebeş) – Ctitori bănăţeni – Familia Capra de la Jupa - Petru Călin (Reşiţa) – Dioceza Caransebeşului în mărturii tipografice anterioare

anului 1886 - Mircea Taban (Reşiţa) – Arhitectură şi ocupaţii tradiţionale în arealul periurban

(municipiul Reşiţa) - Adrian Buzilă (Timişoara) – Biserici baroce din zona Oraviţei - Maria Moroz (Lugoj) – Impactul comerţului asupra dezvoltării oraşului Lugoj - Dr. Petru Bona (Caransebeş) – Memoriul din 1778 - Constantin Brătescu (Caransebeş) – Episcopul Ioan Popasu şi cultivarea limbii

române - Rudolf Gräf (Reşiţa) – Georg Hromodka - un istoric al Banatului din secolul XX - Dr. Olimpiu Matichescu (Bucureşti) – Revizionism hortist în perioada

interbelică

Sesiunea a XXIII-a 20 aprilie 1996, ora 15.30

Secţiunea I

- Sorin Marius Petrescu (Caransebeş) – Cercetări în Valea Cernei (III) - Sorin Marius Petrescu, Octavian Popescu (Caransebeş) – O nouă peşteră cu

urme arheologice descoperită pe Valea Deavoia

311

- Dr. Gheorghe Lazarovici (Cluj–Napoca) - Altare monumentale şi de cult de la Parţa

- Adriana Oprinescu (Reşiţa) – Locuirea Tiszapolgar de la Parţa - Caius Săcărin (Reşiţa) – Consideraţii privind cultura Gârla Mare - Gabriel Crăciunescu (Dr. Tr. Severin) – Cultura Gârla Mare în România la est

de Porţile de Fier - Dr. Marian Gumă (Bucureşti) – Câteva consideraţii asupra descoperirilor din

epoca bronzului, din prima şi a doua epocă a fierului efectuate în zona Depresiunii Caransebeşului

- Constantin Stuparu (Dr. Tr. Severin) – Descoperiri arheologice în zona de interferenţă Banat - Oltenia (zona Porţile de Fier)

- Dana Bălănescu (Reşiţa) – Despre prezenţa monedei greceşti târzii în sud – vestul Daciei (sec. II- I î.d.Ch.)

- Ovidiu Bozu (Reşiţa) – Observaţii referitoare la castrele de pământ de pe linia Lederata – Tibiscum

Secţiunea a II-a

- Dr. Doina Benea (Timişoara) – Contribuţii la istoria sud–vestului Daciei în

secolele II - III - Adrian Ardeţ, Carmen Ardeţ (Caransebeş) – Tibiscum – cercetări arheologice,

1995 - Sorin Cociş (Cluj–Napoca) - Fibule din fier în Dacia romană - Dr. Lucia Marinescu (Bucureşti) – Hercules italiae în Dacia romană - Dr. Ioan Piso (Cluj–Napoca) – Inscripţii traianice la Sarmizegetusa - Adrian Ardeţ (Caransebeş) – Amfore destinate transportului de vin de la Ulpia

Traiana Sarmizegetusa - Constantin Pop (Cluj–Napoca) – Viaţa culturală în mediul rural al Daciei

Superior - Ana Cătinaş (Turda) – Descoperiri ceramice în castrul de la Potaissa - Dumitru Ţeicu (Reşiţa) – Observaţii privind geografia istorică a Văii Bistrei la

începuturile Evului Mediu - Dr. Ioan Haţegan (Timişoara) – Iancu de Hunedoara. Aspecte militare

21 aprilie 1996, ora 9.00

Secţiunea I - Ibolya Şipoş (Lugoj) – Rolul banului de Caransebeş - Lugoj – Petru Petrovici în

cadrul luptelor interne din Transilvania de la mijlocul sec. al XVI-lea - Dr. Petru Bona (Caransebeş) – Organizarea graniţei bănăţene. Protocolul din

1763 - Alexandru Horvath (Caransebeş) – Comandamentul Regimentului de Graniţă

(organizare, structură, componenţă) - Ileana Popescu (Caransebeş) – Din istoria învăţământului din graniţa militară la

începutul secolului XIX

312

- Lavinia Micu (Caransebeş) – Statutele asociaţiei cultivatoare a învăţătorilor de la şcolile naţionale din cadrul Regimentului româno-bănăţean nr. 13 pentru înfiinţarea unei biblioteci în Caransebeş

- Rodolf Gräf (Reşiţa) – Schimbări structurale în economia Banatului montan în a doua jumătate a secoluluial XIX – lea

- Carmen Albert (Reşiţa) – Direcţii şi etape ale cercetării monografice în Banat între 1859-1948

- Pr. Prof. Viorel Cherciu (Timişoara) – Memoriul din 1863 al românilor bănăţeni adresat Cancelariei Aulice

- Petru Călin (Reşiţa) – Cuvântări introductive ale episcopilor Caransebeşului la sinoadele eparhiale 1870-1918

- Luminiţa Walner Bărbulescu (Lugoj) – Contribuţiile bisericii unite lugojene la dezvoltarea istoriografiei bănăţene

Secţiunea a II-a

- Constantin Brătescu (Caransebeş) – Participarea caransebeşenilor la adunarea

generală a Astrei, desfăşurată în 1896, la Lugoj - Dr. Ioan Opriş (Bucureşti) – Alexandru Lapedatu şi scriitorii - Dr. Valeriu Leu (Reşiţa) – Un proces literar la Curtea Marţială - Dr. Olimpiu Matichescu (Bucureşti) - „Genius locii” sau un fals „misionarism

cultural?” - Dr. Rodica Vârtaciu (Timişoara) – Scurt istoric al centrului de pictură de la

Caransebeş - Nicoleta Gumă (Caransebeş), Mircea Taban (Reşiţa) - Câteva consideraţii

privind etnografia judeţului Caraş-Severin - Nicoleta Gumă (Caransrbeş) – Unele consideraţii cu privire la instalaţiile

tehnice acţionate cu apă în câteva sate din Banatul subcarpatic - Dr. Vasile Mircea Zaberca (Reşiţa) – Despre starea actuală a agriculturii

judeţului Caraş-Severin - Ioan Popa (Reşiţa) – Consideraţii privind alegerile parlamentare din 1946

Sesiunea a XXIV-a 29 octombrie 1997

- Dr. Ioan Corneliu Scheuşan (Reşiţa) – Cadrul natural şi socio–cultural al

Banatului montan - Dr. Florin Draşovean (Timişoara) – Câteva precizări asupra descoperirilor

neolitice din zona Depresiunii Caransebeşului - Dr. Gheorghe Lazarovici (Cluj–Napoca) – Importanţa descoperirilor de la Balta

Sărată pentru cercetarea neoliticului bănăţean - Prof. Gabriel Crăciunescu (Drobeta Tr. Severin) – Cultura Verbicioara în Banat

şi Oltenia - Prof. Caius Săcărin (Reşiţa) – Cercetări arheologice subacvatice în necropola

de tip Zuto Brdo – Gârla Mare de la Liubcova „Ţiglărie” - Dr. Marian Gumă (Caransebeş) – Evoluţia etno–culturală în estul Banatului pe

parcursul epocii bronzului, primei şi celei de a doua epoci a fierului

313

- Prof. Sorin Marius Petrescu (Caransebeş) – Câteva consideraţii referitoare la „Peştera Ţapului” din Valea Caraşului

- Prof. Ovidiu Bozu (Reşiţa) – Consideraţii de ordin politic şi economic privind epoca romană în zona Banatului montan

- Prof. Adrian Ardeţ (Caransebeş) – Arheologia în graniţa bănăţeană - Prof. Dumitru Ţeicu (Reşiţa) – Cercetări de arheologie medievală pe Valea

Bistrei - Prof. Ioan Stângă (Dr. Tr. Severin) – Cetatea Severinului şi Banatul de Severin

în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân. Tezaure monetare - Prof. Nicoleta Gumă (Caransebeş) – O posibilă hartă etnografică a zonei

Regimentului de Graniţă - Prof. Mircea Taban (Reşiţa) – Arhitectura şi ocupaţiile tradiţionale în arealul

periurban Cuptoare şi Caraşova - Prof. Octavian Popescu (Caransebeş) – Sâmceaua – cuţit popular în zona

Banatului de munte - Ada Cruceanu (Reşiţa) – Zona Regimentului de Graniţă şi barocul bănăţean - Prof. Gheorghe Magas (Caransebeş) – Muzeul şi şcoala. Conexiuni în procesul

instructiv-educativ - Prof. Carmen Lucia Ardeţ (Caransebeş) – Contribuţia cercului de arheologie

„C. Daicoviciu”, de la Liceul „Traian Doda”, în cercetările arheologice de la Tibiscum - Ing. Mihai Vrabete – subiect rezervat - Prof. Constantin Brătescu (Caransebeş) – Spiritualitate şi cultură în zona

Regimentului de Graniţă - Dr. Valeriu Leu (Reşiţa) – Primele circulare privind învăţământul în circm-

scripţia Regimentului de Graniţă (1817-1859) - Col. r. Liviu Groza (Caransebeş) – Personalitatea generalului Traian Doda - Col. r. Zanfir Tănase (Reşiţa) – Un erou român bănăţean în sutană - protopopul

colonel Pavel Boldea - Dr. Rudolf Gräf (Reşiţa) – Privire generală asupra istoriografiei germane

bănăţene - Prof. Carmen Albert (Reşiţa) – Date privind aplicarea Convenţiei şcolare

româno – iugoslave (1933) în Banatul românesc

Sesiunea a XXV-a 1 noiembrie1998, ora 9.00

Secţiunea I

- Drd. Sorin Petrescu (Caransebeş) – Câteva descoperiri arheologice în Valea

Cernei - Drd. Dan Ciubotaru (Reşiţa) – Materiale din neoliticul timpuriu descoperite în

zona Foieni - Dr. Gheorghe Lazarovici (Cluj–Napoca) – Reconstituirea unor construcţii

neolitice de la Parţa - Drd. Zoe Maxim (Cluj–Napoca) – Ceramica neolitică din Transilvania - Dr. Florin Draşovean (Timişoara) - Despre grupul cultural Foieni

314

- Drd. Petru Rogozea (Timişoara) – Aria de răspăndire a grupului cultural Balta Sărată

- Dr. Gabriel Rustoiu (Cluj–Napoca) – Un depozit de bronz inedit, descoperit la Cugir (Alba)

- Dr. Adrian Ursuţiu (Cluj–Napoca) – Consideraţii privind ceramica din etapa finală a Culturii Basarabi

- Drd. Gabriel Crăciunescu (Dr. Tr. Severin) – Rit şi ritual funerar în Cultura Verbicioara

-Drd. Caius Săcărin (Reşiţa) – Consideraţii privind epoca bronzului în sudul Banatului

- Drd. Valentin Cedică (Timişoara) – Materiale din prima epocă a fierului în vechiile colecţii ale Muzeului Banatului

- Dr. Aurel Rustoiu (Cluj–Napoca) – O piesă ornamentală din Munţii Orăştiei - Dr. Marian Gumă (Caransebeş), Dr. Aurel Rustoiu (Cluj Napoca) – O fibulă

din aşezarea de la Liubcova „Stenca” şi din cetatea de la Divici „Grad” - Prof. Marius Ciută (Alba-Iulia), prof. Iosif Ferencz (Deva) – Aşezarea geto-

dacică de la Seuşa. Consideraţii preliminare - Dr. Ioan Stângă (Dr. Tr. Severin) – Contribuţii privind cunoaşterea teritoriului

rural al Drobetei - Drd. Eduard Nemeth (Timişoara) – Probleme actuale privind graniţa de sud –

vest a Daciei romane - Dr. Nicoleta Toma (Timişoara) – Consideraţii asupra unor tezaure monetare de

sec. I d. Cr. din Banat - Prof. Dacian Rancu (Reşiţa) – Aşezarea din sec. II şi IV d. Cr. de la Vrăniuţ

(Caraş-Severin) - Drd. Mircea Mare (Timişoara) – Descoperiri pe şantierul arheologic de la

Timişoara – Freidorf în campaniile din 1997-1998 - Drd. Alexandru Szentmiklosi (Timişoara) – O podoabă din Evul Mediu

timpuriu, descoperită la Foieni - Drd. Ovidiu Bozu (Reşiţa) – Cercetările arheologice de la Vărădia (Caraş -

Severin) - Dr. Adrian Ardeţ, prof. Lucia Carmen Ardeţ (Caransebeş) – Tibiscum –

cercetări arheologice 1998

Secţiunea a II-a - Dr. Zeno Pinter (Sibiu) – Consideraţii asupra construirii unor monumente

romane în fundaţiile bisericilor creştine din Transilvania - Dr. Dumitru Ţeicu (Reşiţa) – Despre începuturile organizării bisericeşti în

Banatul Montan - Drd. Luminiţa Walner Bărbulescu (Lugoj) – Consideraţii privind istoriografia

bisericii greco–catolice în Banat - Col. r. Liviu Groza (Caransebeş) – Documente vieneze privind conceptul de

apărare a Banatului - Prof. Alexandru Horvath (Caransebeş) – Structura şi organizarea Coman-

damentului regimentului grăniceresc din Caransebeş, la sfârşitul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XX-lea

- Prof. Florica Molnar (Reşiţa) – Cărturari bănăţeni – Nicolae Tincu Velea

315

- Prof. Octavian Dogaru (Timişoara) – Date statistice privind onomastica ortodoxă din Sânicolaul Mare în sec. XIX-lea

- Prof. univ. Dr. Vasile Mircea Zaberca, Dr. Valeriu Leu (Reşiţa), M. Samoilă (Iugoslavia) – Addenda la geografia academicianului Petre Broşteanu

- Jur. Mihai Rădulescu (Caransebeş) – Societatea corală „Dorul”- păstrătoare a tradiţiilor populare din zona Mehadica

- Prof. Petru Călin (Reşiţa) – Elita românească din Banat şi Biserica ortodoxă în perioada anterioară Marii Uniri din Decembrie 1918

- Prof. Mioara Bivolaru (Caransebeş) – Românii, americanii şi Marea Unire - Prof. Mircea Giosu (Caransebeş), prof. Ion Constantin (Braşov) – Presa

bănăţeană de la începutul sec. al XX-lea, factor de rezistenţă naţională, de afirmare a identităţii româneşti comunicare interetnică („Drapelul” 1901-1919)

- Drd. Vasile Râmneanţu (Timişoara) – Despre şcolile româneşti din Banatul sârbesc în perioada 1919-1939

- Prof. Ioan Popa (Reşiţa) – Din activitatea organizaţiilor cărăşene P.N.Ţ - Maniu şi P.N.L. - Brătianu în perioada care a precedat alegerile parlamentare din anul 1946

- Prof. Dănilă Obeşterescu (Reşiţa) - Aspecte privind rezistenţa anticomunistă din Munţii Banatului

Secţiunea a III-a

- Dr. Sever Dumitraşcu (Oradea) - Şcoala arheologică clujeană –Drd. Carmen Albert (Reşiţa) - Repere metodologice ale începutului cercetării

monografice în Banat - Drd. Ionel Popescu (Caransebeş) – Biblioteca şcolii teologice din Caransebeş,

tezaur de cultură românească - Prof. Ana Ştefănescu (Reşiţa) – Istorie şi mit – sau despre aventurile conştiinţei

istoricului - Prof. Aristida Gologan (Timişoara) – Motive solare şi vegetale în arta populară

bănăţeană - Drd. Nicoleta Gumă (Caransebeş) - Din istoria muzeografiei bănăţene - Prof. Avram Boţa (Oţelu Roşu) – Câteva consideraţii asupra datinilor şi obi-

ceiurilor populare de pe Valea Bistrei - Constantin Gruescu (Ocna de Fier) – Mineralogia estetică a Banatului – valori

ale patrimoniului naţional

Sesiunea a XXVI-a 25-26 octombrie 1999, orele 10-13.30, 15.30-19.00

Secţiunea I-a

- Dan Ciobotaru – Observaţii asupra amplasării aşezărilor Starcevo-Criş din

Banatul de câmpie - Florin Draşovean – subiect rezervat - Zoia Maxim – Altăraşele. Tipologie şi funcţionalitate - Gheorghe Lazarovici - „M” şi „W”, simboluri cultice. De la mitul astral al

Casiopeei

316

- Sorin Marius Petrescu – Un mormânt de incineraţie descoperit la Balta Sărată - Caius Săcărin – Contribuţii la cunoaşterea epoci bronzului în sud – vestul

Banatului - Florin Medeleţ, Petru Rogozea, Alexandru Szentmiklosi - Despre localizarea

depozitului de bronzuri de la Şendrea (jud. Timiş) - Marian Gumă, Sorin Petrescu, Gheorghe Lazarovici – Scrierea şi cronologia

relativă a unor complexe de epoca bronzului de pe Valea Timişului - Mihai Rotea, M. Wittemberger – Groapa rituală de epoca bronzului la Cluj–

Napoca (str. Banatului) - Gabriel Crăciunescu – Piese din piatră, os şi metal în cultura Verbicioara - Valentin Cedică – Scurte consideraţii despre necropola tumulară din prima

epocă a fierului de la Iaz (jud. Caraş-Severin) - Eugen Iaroslavschi – Opinii privind vechimea exploatărilor metalifere în zona

Carpaţilor Occidentali - Dana Bălănescu - Descoperiri monetare inedite - Viorica Crişan, Valerica Sârbu – Cetatea dacică de la Covasna - Florin Medeleţ - Unele observaţii privind drumurile romane în Banat - Adrian Ardeţ - Tibiscum - 75 de ani de cercetări arheologice - Dorin Alicu - Templul lui Apollo de la Tibiscum - Ovidiu Bozu – Despre un posibil amfiteatru roman la Băile Herculane - Ion Stângă – O icoană de plumb a Cavalerului Danubian de la Gârla Mare - Constantin Pop – Un mic trofeu de bronz descoperit în Dacia Romană - Dumitru Ţeicu – Descoperiri paleocreştine în Banat - Adrian Ardeţ, Lucia Carmen Ardeţ - Campania arheologică 1999 la Tibiscum

Secţiunea a II–a Aspecte ale reformei curriculare la disciplinele istorie (participă profesorii de

istorie din jud. Caraş-Severin) Masă rotundă

Moderatori - Gheorghe Magas

- Maria Preda - Ionel Furdui

Ora 13.30

Vernisajul expoziţiei: Tibiscum şi teritoriul militar – rural Caraş-Severin în

secolele II- III d.Hr.

317

Sesiunea a XXVII-a 24-25 noiembrie 2000, ora 9.30

Comunicări în plen: - Col. r. Liviu Groza (Caransebeş) – Cititorii de istorie - Nicoleta Gumă (Caransebeş) - „In memoriam....”retrospectivă şi perspective la

sfârşit şi început de mileniu (contribuţii la cultura românescă în secolele XX-XXI) - Prof. univ. Dr. Ioan Piso (Cluj-Napoca) – Fenomenul urban în Imperiul Roman

24 noiembrie 2000, ora 16.00

Sala „Marian Gumă” - Drd. Dan Ciubotaru (Timişoara) – Reluarea cercetărilor arheologice de la

Dudeştii Vechi - Dr. Florin Draşovean (Timişoara) – Grupul cultural Foeni - Prof. univ. Dr. Gheorghe Lazarovici (Cluj-Napoca), Dr. Sorin Petrescu

(Caransebeş) - Săpături arheologice la Balta Sărată - Dr. Gheorghe Lazarovici, Claudia Bădescu (Cluj-Napoca) – Silexurile vinciene

de la Balta Sărată - Dr. Al. Szentmiklosi (Timişoara) – Sondajul arheologic de la Foeni, Gomila

Lupului, Aşezarea 2 - Dr. Adriana Radu (Reşiţa) – Coordonatele cronologice privind complexul

cultural în Sălcuţa, Bubanj- Krivodol - Conf. univ. Dr. Sabin Adrian Luca (Sibiu) – Descoperiri Bodregkeresztur la

Păuleni - Dr. Zoia Maxim (Cluj-Napoca) – Tipuri de aşezări şi locuinţe în cultura Coţofeni - Dacian Rancu (Reşiţa) – Cercetări arheologice în Depresiumea Bozovici - Caius Săcărin (Reşiţa) – Descoperiri arheologice în arealul comunei Socol - Ddr. Mihai Rotea – Relaţia cronologică, culturală şi stratigrafică a culturilor

Ciomârtan şi Wiettemberg - Prof. univ. Dr. Ion Andriţoiu (Cluj-Napoca) – Descoperiri de tip Wittemberg în

aşezarea de la Sibişeni - Dr. Georgeta El Susi (Bucureşti) – Cercetări arheologice în siturile neolitice

timpurii din Câmpia Banatului - Dr. Mihai Wittenberger (Cluj-Napoca) – Aşezările Culturii Noua

25 noiembrie 2000, ora 9.30 Sala „Marian Gumă”

- Dr.Valentin Cedică (Timişoara) – Descoperiri de epoca Basarabi de la

Româneşti, jud.Timiş - Dr. Florin Medeleţ (Timişoara) – Un capac de vas antropomorf descoperit la

Divici - Dr. Eugen Iaroslavschi (Cluj–Napoca) – Raporturile celto-dacice în metalurgia

fierului - Dr. Gabriel Crăciunescu (Turnu–Severin) – subiect rezervat

318

- Dr. Petru Rogozea (Timişoara) – subiect rezervat - Dr. Ioan Stângă (Turnu–Severin) – subiect rezervat - Dr. Adrian Ardeţ (Caransebeş) – Domus sau casă pompeiană cercetată la

Tibiscum - Prof. Lucia Carmen Ardeţ (Caransebeş) – Sigilate din vestul Imperiului desco-

perite recent la Tibiscum - Dr. Dana Antoaneta Bălănescu (Reşiţa) – Despre mesajul religios al monedelor

bizantine - Ovidiu Bozu (Reşiţa) – Cercetările arheologice de la Caransebeş - Ţigăneşti - Conf. univ. Dr. Dumitru Ţeicu (Reşiţa) – Biserica medievală de la Obreja - Sat

Bătrân - Dr. Mircea Mare (Timişoara) – subiect rezervat - Col. r. Liviu Groza (Caransebeş) – Apărarea Culoarului Timiş-Cerna în con-

cepţia unor analişti militari austrieci în perioada grănicerească

Sesiunea a XXVIII-a 16-17 Noiembrie 2001

Secţiunea I

Arheologie – istorie ora 11.45

Sala „Marian Gumă” - Dr. Georgeta El Susi (Bucureşti) – Cercetări arheo – zoologice în situl neolitic

de la Foeni (jud. Timiş) - Dr. Gheorghe Lazarovici (Cluj–Napoca), Dr. Sorin M. Petrescu (Caransebeş) –

Descoperirile neolitice de la Balta Sărată. Arhitectura şi organizarea locuinţei în aşezarea neolitică de la Balta Sărată

- Dr. Sabin Adrian Luca (Sibiu) – Consideraţii despre complexul tumular de la Apoldu de Jos, jud. Sibiu

- Dr. Sabin Adrian Luca (Sibiu) – Un complex ritual de fundare a locuinţei de la Turdaş - „Lunca”, jud. Hunedoara

- Dr. Horia Ciugudean (Alba–Iulia) – Depunerile de cereale ca ofrandă în cimitirele tumulare din Bronzul timpuriu transilvănean

- Dr. Gabriel Crăciunescu (Dr.Tr.Severin) – Aşezările culturii Verbicioara - Caius Săcărin (Reşiţa) – Bronzul târziu în Banatul Montan - Alexandru Szentmiklosi, Raul M. Şeptilici (Timişoara) – O spadă de bronz de

la Moşniţa Veche, jud. Timiş - Adrian Ursuţiu, Dan Anghel (Cluj–Napoca) – Un complex ritual din prima

vârstă a Fierului de la Miceşti, jud. Alba - Dr. Adrian Rustoiu – Piese ornamentale de car din Dacia preromană - Iosif V. Ferencz (Deva) – Contribuţii la cunoaşterea armamentului luptătorilor

celţi. Vârfurile de săgeţi - Dr. Adriana Pescaru, Eugen Pescaru – Ceramica din Principia castrului militar

de la Germisala - Dr. Ioan Stângă (Dr.Tr.Severin) – subiect rezervat

319

- Dr. Adrian Ardeţ (Caransebeş) – Noi precizări topografice asupra evoluţiei râului Timiş în sec. XVIII-XX în dreptul aşezărilor romane de la Tibiscum

- Prof. Lucia C. Ardeţ (Caransebeş) – Consideraţii tipologice asupra unui fragment de vas roman din bronz descoperit recent la Tibiscum

- Dr. Dana Bălănescu (Reşiţa) – Despre semnificaţia unor monede romane imperiale în sud-vestul Daciei (sec. I d Hr.)

- Marius Moga, Florin Medeleţ (Timişoara) – În legătură cu locuirea la Tibiscum după 271 d. Hr

- Dr. Constantin Pop (Cluj–Napoca) – Bronzuri figurate în Dacia romană, repere - Dr. Dorina Alicu (Cluj–Napoca) – Templele romane din „pagus miciensis” - Mircea Mare (Timişoara) – Cercetări arheologice în Banat pentru perioada sec.

VII - IX - Răzvan Pinca (Lugoj) – Canale medievale din colecţia muzeului Lugoj - Dr. Zeno Karl Pinter (Sibiu) – Biserica veche din Roşcani, Jud Hunedoara - Drd. Luminiţa Wallner Bărbulescu (Lugoj) – Biserica greco – catolică între

ortodoxism şi catolicism – actele Sinodului provincial din 1872

Sesiunea a XXIX-a 22-23 noiembrie 2002

Secţiunea I

Arheologie – istorie ora 10.00

- Ionuţ Băltean (Cluj) – Paleoliticul de la Porţi, jud. Sălaj - Dr. Adrian Luca Sabin (Sibiu) - O statuetă din neoliticul timpuriu de la

Miercurea Sibiului, jud. Sibiu - Dr. Gheorghe Lazarovici (Cluj) Dr. Sorin Mariu Petrescu, Dimitrie Negrei

(Caransebeş) – Săpăturile de la Balta Sărată, jud. Caraş-Severin - Claudia Bădescu (Alba–Iulia) – Despre obiectele litice din cultura Vinča - Florentina Chiu (Timişoara) – Cercetări arheologice în situl neolitic de la Foeni

-,,Cimitirul ortodox”, jud. Timiş - Dr. Florin Draşovean, Wolfram Schier (Timişoara) – Sistemul defensiv al tell-

ului de la Uivar - Dr. Gheorghe Lazarovici (Cluj), Dr. Sorin Marius Petrescu, Drd. Daniela

Ţârdoiu, Dimitrie Negrei (Caransebeş), Adela Ţinca, Sorin Gheorghe (Cluj) – Sondajul de la Ruginosu, jud. Caraş-Severin

- Magda Lazarovici, Dr. Gheorghe Lazarovici (Cluj) – Despre locuinţele eneolitice de la Ruginoasa

- Gabriel Crăciunescu (Dr.Tr.Severin) – Staţiunea eneolitică de la Bistreţ, jud. Mehedinţi

- Petru Rogozea (Timişoara) – Obiecte de podoabă ale purtătorilor grupului cultural Balta Sărată

- Alexandru Szentmiklosi (Timişoara) – Câteva elemente definitorii ale culturii Cruceni–Belegis

- Mihai Wittemberger (Cluj) – Cuptoarele de la Fundătura, de la sfârşitul epocii bronzului şi începutul epocii fierului

320

- Drd. Cristian Ioan Popa (Alba–Iulia) – Aşezarea şi necropola din epoca bron-zului de la Lancram „Glod”

- Roxana Stănescu (Deva) – Câteva materiale arheologice din prima vârstă a fierului de la Ardeu, com. Balşa, jud. Hunedoara

- Mihai Rotea, Dr. Gheorghe Lazarovici (Cluj) – Un nou menhir din Transilvania

- Drd. Iosif Vasile Ferencz, drd. Cristina Bodo (Deva) – Două fibule cu resort bilateral mare şi coardă înfăşurată de ac provenind din aşezarea dacică de la Ardeu, com. Balşa, jud. Hunedoara

- Caius Săcărin (Reşiţa) – Cercetări arheologice în aşezarea dacică de la Socol - Dr. Ioan Piso (Cluj), dr. Adrian Ardeţ (Caransebeş), Felix Marcu (Cluj) -

Şantierul arheologic de la Teregova, jud. Caraş-Severin - Dr. Constantin Pop (Cluj) – Bronzuri figurate din Dacia romană: categorii de

piese - Dr. Dorin Alicu (Cluj) - Temple romane din inscripţiile din Dacia - Dacian Rancu (Reşiţa) – Unelte romane din Dacia - Dr. Adrian Ardeţ (Caransebeş) – Destinaţia unor clădiri romane din aşezarea

civilă de la Tibiscum - Lucia Carmen Ardeţ (Caransebeş) - O piesă din bronz figurativă descoperită

recent la Teregova - Ovidiu Bozu (Reşiţa) – Castrele romane de la Vărădia şi şcenele de pe Columna

Traiana - Dr. Ioan Stângă (Dr.Tr.Severin) – Dovezi noi privind începuturile creştinismului

în Dacia - Prof. univ. Dr. Adrian Bejan (Timişoara) – Habitat rural în Banat în ultimile

secole ale mileniului I d.Hr. - Adriana Radu, Dumitru Ţeicu (Reşiţa) – Cercetări arheologice de pe Valea

Vecinic - Raul-Marius Şeptilici (Timişoara) – Un lot dintr-un nou tezaur monetar de sec.

IV descoperit în Banat - Dr. Zoia Maxim, Dr. Gheorghe Lazarovici, John Nandriş (Cluj) – Cercetări

arheologice în Munţii Cernei – Scărişoara

Secţiunea a II-a Istorie

- Răzvan Pinca (Lugoj) – Piese de harnaşament medievale din colecţiile muzeului

Lugoj - Luminiţa Wallner Bărbulescu (Jugoj) – Consideraţii privind statutul preoţiilor

greco – catolici din părţile transilvăne ale diecezei Lugojului - Valentin Cedică, Octavian Dogaru (Timişoara) – Date cartografice bănăţene

puţin cunoscute - Octavian Dogaru (Timişoara) – Date privindu-l pe Popa Piuariu – Molnar

Tunsu - Prof. Virginia Ardelean (Caransebeş) – Fundaţia Emanoil Gojdu în sprijinul

elevilor şi studenţilor bănăţeni - Claudia Peteanu, Lucian Vaida (Bistriţa Năsăud) – Reacţii privind înfiinţarea

Regimentului II românesc de graniţă de la Năsăud

321

- Liviu Groza (Caransebeş) – Formarea personalităţiilor în regimentul caransebeşean de graniţă

- Liviu Groza (Caransebeş) – Documente vieneze referitoare la apărarea Banatului în anii premergători războiului austro – ruso – otoman din anul 1788

- Dr. Ada Cruceanu Chisăliţă (Reşiţa) – Regimentul de graniţă şi conceptul de cultură deschisă

- Marlen Negrescu (Timişoara) – Desfiinţarea comunioanelor - Marius Frăţilă (Caransebeş) – Edificii grănicereşti în Caransebeş

Sesiunea a XXX-a

30-31 octombrie 2003 Secţiunea I

Arheologie – Istorie - Dr. Gheorghe Lazarovici (Cluj–Napoca), Dr. Sorin Petrescu (Caransebeş) –

Noi cercetări la Balta-Sărată - Arpad Tătar (Cluj–Napoca) – Cultura Starcevo–Criş în Bazinul Someşului Mare - Dr. Sabin Adrian Luca (Sibiu), Drd. Cosmin Suciu – Legăturile complexelor

vinciene de la Miercurea Sibiului cu cele de la Gornea şi Balta-Sărată - Dana Bălănescu (Reşiţa) – Despre plastica din aşezarea neolitică de la Balta-

Sărată (cercetări arheologice până în 1990) - Dr. Javor Rasajski – subiect rezervat - Dr. Florin Draşovean (Timişoara) – Zona thesalomacedoneană şi Dunărea

Mijlocie în mileniul al V-lea î. Cr. - Sote Angeleski (Cluj-Napoca) – Legături cronologice şi culturale între descope-

ririle Vinca de la Anzabegova şi cele din Banat (în special Gornea şi Balta-Sărată) - Drd. Dimitrie Negrei (Caransebeş) – O bază de date privind plastica vinciană.

Cataloage şi modele de extragere - Drd. Remus Sorin Ion (Caransebeş) – Cronologia unui complex vincian din

Banat pe baza extragerilor din baza de date - Drd. Ion Băltean (Cluj–Napoca) – Utilajul litic neolitic de la Deta, jud. Timiş - Paul Vrâncean (Cluj–Napoca) – Aşezări secundare şi sezoniere în neoliticul

timpuriu din Transilvania - Drd. Cristian Virag (Cluj–Napoca) – Descoperiri neolitice de la Urziceni,

Grupa Pişcolt - Zoltan Kadaş (Cluj–Napoca) – Legăturile culturii Turdaş cu descoperiri neoli-

tice din Banat - Dr. Magda Lazarovici, Dr. Gheorghe Lazarovici (Cluj–Napoca) – Locuinţe cu

etaj în neoliticul european - Ion Dragomir (Gornea) – Aşezare şi scurt istoric

322

Secţiunea a II –a - Drd. Caius Săcărin (Reşiţa) – subiect rezervat - Drd. Răzvan Pinca (Lugoj) – Drd. Petru Rogozea (Timişoara) – Aşezarea de tip

Balta- Sărată de la Dealul Viilor - Dr. Adriana Radu (Reşiţa) - Cercetări arheologice în hotarul satului Iaz - Cristian Roman (Cluj–Napoca) – O bază de date şi de informaţii privind

peşterile - Dr. Horia Ciugudeanu (Alba–Iulia) – Consideraţii privind cronologia bronzului

timpuriu în Banat şi Transilvania - Dr. Florin Gogâltan (Cluj–Napoca) – Bronzul mijlociu în Banat. Opinii privind

grupul Corneşti - Dr. Gabriel Crăciunescu (Dr.Tr.Severin) – Cercetările de salvare de la Bistreţi,

jud. Mehedinţi - Drd. Daniela Ţârdoiu (Caransebeş) – Legături cronologice între cultura

„Câmpurile de urne”, din Banat şi culturi contemporane din Europa centrală - Drd. Iosif Ferencz, Cristina Bodo (Deva) - Noi elemente de fortificare în zona

cetăţii de la Costeşti – Blidaru - Dr. Dorin Alicu – 30 de ani de săpături la Ulpia Traiana Sarmizegetusa - Dr. Doina Benea (Timişoara) – Locul şi rolul viciilor militare în istoria Daciei

romane - Dr. Adrian Ardeţ (Caransebeş) - „Roma şi destinul său” incursiune în arhi-

tectura romană provincială în sec. II- III d. Cr. - Dr. Alexandru Flutur (Timişoara) – Despre castrul legionar Berzobis din

perspectiva cercetărilor arheologice recente - Ovidiu Bozu (Reşiţa) – Castrele romane de la Vărădia şi fortificaţiile de pe linia

Lederata–Tibiscum - Dr. Adrian Ardeţ, prof. Lucia Carmen Ardeţ (Caransebeş) – O nouă

fortificaţie romană descoperită la Tibiscum

Sesiunea a XXXI-a 2004

Paleolitic - Neolitic

- Oana Moldovan – Proiectul Peştera cu Oase - Ionuţ Bălteanu – Săpături arheologice Peştera cu Oase - Dr. Florin Draşovean, Dr. Wolfram Schier – Cercetările de la Uivar 2004 - Dan Ciobotariu - Locuirea Starcevo – Criş de la Dudeştii Vechi - Dr. Zoia Maxim – Aşezarea Iclod Petreşti de la Pruniş Ciurila - Ioan Remus Sorin – Interpretarea statistică a utilajului litic de la Balta-Sărată,

Caransebeş - Adriana Radu – Reprezentări plastice antropomorfe, cu protome, în colecţia

Muzeului Banatului Montan Reşiţa - S. Petrescu, D. Negrei – Cercetări de arheologie speologică în Valea Cernei (V) - S. Petrescu, D. Alic – subiect rezervat

323

Epoca bronzului

- Gabriel Crăciunescu - O urnă din bronzul mijlociu de la Ostrov - Caius Săcărin, Dacian Rancu – Descoperirea din bronzul final şi hallsttat de la

Şopotul Vechi (Sălişte) - Iosif Ferencz – Unelte provenind din descoperirile celtice de pe Mureşul Mijlociu - Georgeta El Susi – Îngropări rituale de animale în epoca dacică la Seuşa (jud.

Alba) - Valentin Cedică, Florin Medeleţ - Coiful greco–ilir de la Găvojdia (jud. Timiş)

Epoca romană – medievală

- Dana Antoaneta Bălănescu, Constantin Zeno Stoiacoviciu – O nouă abordare a tipologiei şi semnificaţiei tezaurelor monetare din sud-vestul Daciei preromane

- Doina Benea – Dacia în campaniile externe ale Imperiului Roman. Severus Alexander

- Adrian Ardeţ - Comerţul Daciei romane în prima jumătate a sec. II d. Cr. - Alexandru Szentmiklosi, Anabela Genagu – Aşezări de secol III-IV la Foeni

Sălişte - Ioan Stângă, Mihai Stângă – Un nou tezaur monetar din sec. al IV–lea desco-

perit în zona Porţilor de Fier. Studii preliminare - Ovidiu Bozu – Două piese de epocă romană din colecţia M.B.M. Reşiţa - Ovidiu Bozu – Unelte romane descoperite pe dealul Chilii, comuna Vărădia, jud.

Caraş-Severin - Dorin Alicu – Lămpile romane de la Micia în colecţiile Muzeului de Istorie a

Transilvaniei - Dumitru Ţeicu, Dacian Rancu – Necropola medievală de la Ersig

Sesiunea a XXXII-a 2-4 decembrie 2005

- Dr. Florin Draşovean (Timişoara) – Cronologia absolută a neoliticului în Banat - Dr. Sabin Adrian Luca, Drd. Adrian Georgescu (Sibiu) – Cercetări

interdisciplinare în situl neolitic de la Miercurea Sibiului – Petriş - Drd. Dan Ciobotariu (Timişoara) – Consideraţii asupra complexului de locuire

din situl neolitic timpuriu de la Foeni – Gaz (jud. Timiş) - Dr. Gheorghe Lazarovici (Cluj-Napoca) – Săpăturile de la Parţa 2005 „Casa

cerbului” - Dr. Sorin Marius Petrescu (Caransebeş) – O piesă neolitică din piatră descope-

rită la Balta-Sărată - Octavian Popescu (Caransebeş) – Consideraţii asupra unor ocurente de materii

prime litice din zona Banatului - Drd. Caius Săcărin (Reşiţa) – Descoperiri arheologice preistorice pe raza loca-

lităţii Socol (jud. Caraş-Severin) - Dr. Adriana Radu (Reşiţa) – Câteva consideraţii asupra depunerilor rituale

neo–neolitice

324

- Dr. Florin Gogâltan (Cluj –Napoca) – Depuneri rituale în formă de mână. Sim-boluri şi practici magico–religioase

- Drd. Alexandru Szentmiklosi (Timişoara) – Artefacte ceramice unicat, desco-perite recent în aria culturii Cruceni- Belegis

- Dr. Gabriel Crăciunescu (Dr. Turnu- Severin) – Un topor de aramă din judeţul Mehedinţi

- Drd. Răzvan Pinca, drd. Petru Rogozea (Lugoj) - Cercetări de epoca bronzului în jurul Lugojului

- Drd. Răzvan Pinca, drd. Petru Rogozea (Lugoj) - Cercetări de prima vrâstă a fierului în zona Lugoj – Făget

- Dr. Mircea Mare, Dr. Valentin Cedică (Timişoara) – Etapa târzie a primei epoci a fierului în Banat. Cercetările de la Herneacova (jud. Timiş)

- Dr. Iosif Ferencz, Cristina Oargă (Alba–Iulia) – Obiecte decorate în stil vegetal continuu din Transilvania

- Drd. Nicoleta Gumă (Caransebeş) - Piese romane donate Muzeului de Etno-grafie şi al Regimentului de Graniţă de către Asociaţia căutătorilor de comori din judeţul Caraş-Severin

- Dr. Dorin Alicu (Cluj-Napoca) - Promenada arheologică în Iordania - Dr. Adrian Ardeţ (Caransebeş) – De la Roma la Tibiscum. Consideraţii asupra

principalelor căi de acces antice - Dr. Dumitru Ţeicu (Reşiţa) - Despre geografia ecleziastică a Banatului medieval - Dr. Dana Antoaneta Bălănescu, Constantin Zeno Stoiacoviciu – Despre anu-

mite posibilităţi de valorificare istorico - culturală a zonei Munţilor Semenic: Etapa I Barajul – Trei Ape

- Drd. Angela Dumitrescu (Timişoara) – Evoluţia relaţiei şcolare confesionale româneşti din Banat la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX

- Dr. Sânziana Preda – Aspecte ale Pantheonului grec reflectate în cultura poporului român

Arheologie - Speologie

- Drd. Ionuţ Bălteanu (Alba Iulia) – Cercetări arheologice în endocastrul Miniş

„Peştera cu oase” - Dr. Sorin Marius Petrescu, drd. Dimitrie Negrei (Caransebeş) – Cercetările

arheologice în endocarstrul Miniş „La Hoţu”. Campania din 2005 - Bogdan Bădescu, Iosif Maroc (Reşiţa) – Cadastrul din Caraş-Severin.

Prezentare şi cadastrare - Dr. Georgeta El Susi (Reşiţa) – Cercetări arheozoologice în peştera Caucea (jud

Hunedoara) - Drd. Cristian Roman, Delia Roman (Deva) – Extrageri din baza de date privind

orizontul Bodrokerstur - toarte pastilate din peşterile din Transilvania şi Banat - Dr. Sorin Colesniuc (Mangalia) – Date statistice C.C.T.L.N.I. Peştera

Ungurească

325

Sesiunea a XXXIII-a 17-18 noiembrie 2006

- Dr. Sabin Adrian Luca (Cluj–Napoca) – Contribuţii privind cunoaşterea

neoliticului şi eneoliticului din Transilvania şi Banat - Dr. Sabin Adrian Luca, (Cluj–Napoca), drd. Cosmin Suciu (Sibiu) – Baza de

date radiocarbon pentru neoliticul şi eneoliticul din zona carpato – danubiană - Dr. Gheorghe Lazarovici (Cluj–Napoca) – Un import al grupului Foeni la Balta

- Sărată - Dr. Magda Lazarovici, Dr. Gheorghe Lazarovici (Cluj–Napoca) – Piese

monumentale în sanctuarele neo-eneolitice - Adela Mateş (Beclean) – Cultul bucraniului în sanctuarele de la Catal Huyuc şi

din alte părţi - Dr. Zoia Maxim (Cluj–Napoca) - subiect rezervat - Dr. Micle Dorel (Timişoara) - Ridicarea topografică de la Parţa şi altele din

Banat. Studii de istorie geografică - Dr. Gheorghe Lazarovici (Cluj–Napoca), Bianca Bulgaru (Iaşi), Flavius Bozu

(Reşiţa) – Pat sau loc de păstrat pieile în casa cerbului - Drd. Ioan Cojocaru (Caransebeş) - Vatra în locuinţe - Drd. Ioan C. Bălteanu (Alba-Iulia) – Sorin M. Petrescu (Caransebeş), Adela

Cinca (Timişoara), Dimitrie Negrei (Caransebeş) – Cronologia prezenţelor antropice în endocarstul văii Minişului. Sector Plopa - Ponor, 2004-2006

- Dr. Mihai Gligor (Alba-Iulia) - Câteva consideraţii cu privire la neoliticul târziu şi eneoliticul timpuriu din Banat şi Transilvania

- Dr. Sorin M. Petrescu (Caransebeş) – Două descoperiri la Cărbunari (jud. Caraş-Severin)

- Drd. Daniela Ţârdoiu, Octavian Popescu (Caransebeş) – Rezultatul unei peri-gheze. O dăltiţă descoperită la Iaz (jud. Caraş-Severin)

- Dr. Călin Pătroi (Turnu–Severin) - Un topor neolitic din jud. Mehedinţi - Dr. Adriana Radu (Reşiţa) – Săpăturile arheologice de la Slatina-Timiş - 2006 - Drd. Sorin Colesniuc, dr. Ion Pâslaru (Mangalia) – Aşezarea culturii Hamangia

de lângă Mangalia - Dr. Cristian Manea (Turnu - Severin) – Un topor eneolitic din jud. Mehedinţi - Drd. Caius Săcărin (Reşiţa) – Epoca bronzului în Banatul Montan - Dr. Gabriel Crăciunescu (Turnu -Severin) – Epoca bronzului la Tismana, jud.

Mehedinţi - Dr. Iosif Ferencz (Deva) – Încercare de reconstituire grafică a cetăţii dacice de

la Ardeu, com. Bolza, jud. Hunedoara - Dr. Cristina Popescu, Dr. Viorica Crişan (Cluj–Napoca) – Sigilate orientale

descoperite pe teritoriul României - Dr. Sandu Sonoc (Sibiu) – Câteva observaţii referitoare la unele podoabe des-

coperite în necropolele daco–romane şi cele ale dacilor liberi - Dr. Silviu Purice (Sibiu) – Noi date privind cercetările arheologice şi numis-

matice din aşezarea romană de la Stolniceni (jud. Vâlcea) - Dr. Călin Timoc (Timişoara) – Câteva inscripţii inedite de la Tibiscum - Dr. Simona Vlasici (Timişoara) – Opaiţe din timpul lui Traian la Tibiscum - Dr. Carmen Ciongradi (Cluj–Napoca) – Decoraţia monumentelor funerare de

marmură de la Ulpia

326

- Dr. Nicolae Hurduzeu (Timişoara) – Concepţia despre moarte în inscripţiile funerare de la Tibiscum

- Dr. Eugen Iaroslavschi, Ovidiu Bozu – Castrul roman de pe dealul Chilii – Vărădia (2006)

- Dr. Dumitru Ţeicu (Reşiţa), Dr. Adrian Ardeţ (Caransebeş) – Cercetări arheo-logice recente la Bucoşniţa

- Dr. Adrian Ardeţ, Carmen Lucia Ardeţ, Flavius Muntean (Caransebeş) – Noi descoperiri de epocă romană la Valea Timişului

- Drd. Dacian Rancu (Reşiţa) – Ceramica romană din castrul de la Berzovia (2004)

- Dr. Georgeta El Susi (Reşiţa) –Fauna medievală de la Pâncota (jud. Arad) - Dr. Marian Ţiplic (Sibiu) – Aspecte privind creştinismul în Trasilvania sec.

VIII-X - Dr. Nicoleta Gumă, Ovidiu Bozu (Caransebeş) – Imaginea şarpelui pe o piesă

etnografică din patrimoniul M.J.E.R.G Caransebeş. Semnificaţii mistice - Daciana Vuia (Lugoj) – Obiceiuri calendaristice ale lumii tradiţionale bănăţene - Ibolya Şipoş (Lugoj) – Contribuţii la istoria meseriilor din Lugoj - Carmen Neumann (Caransebeş) – Mobilierul ţărănesc – importanţă şi semni-

ficaţie

Sesiunea a XXXIV-a 2007

- Dr. Ion Stângă (Drobeta-Turnu Severin) – Necropolele Drobetei şi evoluţia sa

urbanistică în secolele II-III d.Ch. - Dr. Alexandru Matei (Zalău) – Canale romane târzii descoperite în ruinele din

zona centrală (forum) a oraşului roman Porolissum - Dr. Gabriel Crăciunescu (Drobeta-Turnu Severin) – Despre plastica culturii

Gârla Mare din insula Ostrovul Mare (jud. Mehedinţi) - Drd. Cătălin Pătroi (Drobeta-Turnu Severin) – Materiale eneolitice inedite din

depozitele Muzeului Olteniei - Drd. Marin Iulian Neagoe (Drobeta-Turnu Severin) – Locuirea Criş de la

kilometrul fluvial 925 - Dr. Dorel Bondoc (Craiova) – Despre o fortificaţie romană târzie la Dubova,

comuna Plavişeviţa, jud. Mehedinţi - Dr. Adrian Ardeţ, drd. Dimitrie Negrei (Caransebeş) – Cercetări arheologice

preventive din anul 2007 în curtea Catedralei Sfântul Gheorghe din Caransebeş - Dr. Adrian Ardeţ, Lucia Carmen Ardeţ, drd. Dimitrie Negrei (Caransebeş) –

Tibiscum – cercetări arheologice 2007 - Dr. Adrian Ardeţ, prof. Lucia Carmen Ardeţ (Caransebeş) – Consideraţii

asupra cercetărilor arheologice iniţiate de către Constantin şi Hadrian Daicoviciu la Zăvoi în anul 1967

- Dr. Mariana Balaci, dr. Cătălin Balaci (Timişoara) – Relaţiile comerciale ale anticului Tibiscum cu provinciile vestice ale Imperiului

- Dr. Călin Timoc (Timişoara) - Despre fazele castrului de la Tibiscum - Dr. Atalia Ştefănescu (Timişoara) - Populaţie şi demografie în Dacia romană - Dr. Simona Regep (Timişoara) - Opaiţe inedite de la Tibiscum

327

- Ovidiu Bozu – (Reşiţa) - Câteva observaţii referitoare la fortificaţiile romane de pe linia Vărădia - Jupa

Sesiunea a XXXV-a 17-19 octombrie 2008

- Dr. Sabin Adrian Luca (Sibiu) – Amintiri despre Marian Gumă - Dr. Ada Mirela Chisăliţă (Reşiţa) – Cuvânt omagial - Dr. Ioan Piso (Cluj-Napoca) – Oraşul roman - Bianca Bozu (Caransebeş) – Câteva piese cu caracter deosebit de la Balta Sărată

aflate în inventarul MJERG Caransebeş - Dr. Adriana Radu (Reşiţa) – Ceramica pictată Crusted - Marin Neagoe (Drobeta-Turnu Severin) – Plastica antropomorfă cucuteniană în

Muzeul Regiunii Porţile de Fier - Drd. Sorin Marcel Colesniuc (Mangalia) – Cultura Zău - Dr. Ion Pâslaru (Mangalia) – Rolul culturii Delacău – Bobino în contextul epocii

bronzului mijlociu din România - Dr. Sorin Petrescu (Caransebeş) – Un vas din epoca bronzului descoperit la

Balta-Sărată - Dr. Mihai Wittenberger (Cluj-Napoca) – Câteva elemente din viaţa economică a

culturii Noua - Drd. Caius Săcărin (Reşiţa) – Cercetări în aşezarea dacică de la Socol –

Palanacki Breg - Dr. Ioan Stângă (Drobeta-Turnu Severin) - Din nou despre tezaurul geto-dacilor

de la Izvorul Frumos – Mehedinţi - Dr. Iosif Vasile Ferencz (Deva) – O piesă de haenaşament descoperită la

Grădiştea Muncelului - Dr. Doina Benea (Timişoara) – Despre războaiele cu dacii liberi din timpul lui

Antoninus Pius - Dr. Adrian Ardeţ, Carmen Ardeţ, Drd. Dimitrie Negrei (Caransebeş) –

Tibiscum „Traianu” Cercetări arheologice 2008 - Dr. Gică Băieştean (Sarmizegetusa) – Despre canale târzii la Sarmizegtusa - Ovidiu Bozu (Reşiţa), Iaroslavschi E., Nemeth E. (Cluj-Napoca) – Cercetări

arheologice de epocă romană - Mihai Stângă (Drobeta-Turnu Severin) – Descoperiri mărunte din Drobeta

romană - Dr. Călin Timoc (Timişoara) – Despre templul Dianei de la Ulpia Traiana

Sarmizegetusa - Dr. Mariana Crânguş – Balaci (Timişoara) – Despre producţia cuptoarelor de

materiale de construcţie din Dacia romană - Cătălin Balaci (Timişoara) – Vicus-ul militar de la Tibiscum. Structura şi

organizarea sa internă - Dr. Simona Regep Vlasici (Timişoara) – Producţia locală de opaiţe de seu din

Dacia - Dr. Adrian Bejan (Timişoara) – Aspecte privind geneza feudalismului în spaţiul

bănăţean

328

- Dr. Dana Bălănescu, Constantin Stoiacoviciu (Reşiţa) – Câteva date despre autorii proiectelor pentru anumite edificii istorice din Băile Herculane

Sesiunea a XXXVI-a 13-15 noiembrie 2009

- Marian Iulian Neagoe (Drobeta Turnu Severin) – Despre o reprezentare

antropomorfă aparţinând culturii Vinča descoperită la Hinova, jud. Mehedinţi - Ion Pâslaru (Mangalia) – Cultura Delacău - Babino şi problema cimmeriană - Adriana Radu (Reşiţa) - Unelte din os neolitice descoperite în Banat - Sabin Adrian Luca (Sibiu) – O sinteză a neoliticului din Transilvania şi Banat - Gabriel Crăciunescu, Gavril Văcuţă (Drobeta Turnu Severin) – Epoca

bronzului la Gârla Mare. Noi descoperiri - Dana Bălănescu, Constantin Zeno Stoiacoviciu (Reşiţa) – Date inedite despre

monede dacice descoperite la Socolari, com. Ciclova Română, jud. Caraş-Severin - Iosif Vasile Ferencz (Deva) – Importuri romane descoperite la Ardeu - Liviu Petculescu (Bucureşti), Cristina Miţar (Deva) – Echipament militar de la

Ulpia Traiana Sarmizegetusa, sector Insua 3, campaniile 2007-2008 - Ovidiu Bozu (Reşiţa) – Cu referire la cercetările arheologice de epocă romană

în jud. Caraş-Severin - Ioan Piso (Cluj-Napoca) – Capitoliile epulum Iovis şi dies Iovis, exemplul Daciei

şi Pannoniei - Călin Timoc (Timişoara) – O nouă plăcuţă votivă cu reprezentarea Eponei din

Dacia Romană - Simona Regep (Timişoara) – Ceramica norico – panonică de la Tibiscum - Doina Benea (Timişoara) – Reforma militară a lui Gallienus cu referire la

cavaleria mobilă - Adrian Ardeţ, Lucia Carmen Ardeţ, Dimitrie Negrei (Caransebeş) – Tibiscum.

Cercetări arheologice 2009 - George Cupcea, Felix Marcu, Ioniţă Peteş (Cluj- Napoca) – Protecţii geofizice

în unele castre din Dacia - Dorel Bondoc (Craiova) – Un atelier de prelucrare a plumbului la Cioroiu Nou - Radu Ardevan (Cluj- Napoca) – Hotarele Daciei romane în istoriografie - Mariana Balaci Crânguş, Cătălin Balaci (Timişoara) – Aspecte demografice de

la Ulpia Traiana Sarmizegetusa - Victor Bunoiu (Timişoara) – Consideraţii privind aşezările de tip vici militares

din Dacia sud–carpatică - Sabin Popescu (Timişoara) – Acţiuni ale armatei romane din Dacia împotriva

barbarilor în timpul lui Gordianus - Ana Hamat (Timişoara) - Bijuterii din Dacia Romană. Brăţările din sticlă - Nicolae Şerban (Timişoara) – Oraşul antic Drobeta. Limite şi evoluţie - Flavius Bozu (Reşiţa) – Săpături de salvare de pe versantul dealului Chilii com.

Văradia, jud. Caraş-Severin - Elena Barbu (Timişoara) – Descoperiri de cărămizi militare romane în vestul

Banatului antic - Adrian Ardeţ (Caransebeş) – Eros de la Tibiscum - Lenuţa Mutaşcu (Timişoara) – Dacii în unităţile auxiliare ale Imperiului Roman

329

- Florin Golban (Timişoara) – Izvoare antice referitoare la anumite practici agrare romane

- Oana Tutilă (Timişoara) – O statuie votivă romană de la Brănişca jud. Hunedoara

- Adrian Bejan (Timişoara) – Evoluţia comunităţiilor bănăţene spre organizare instituţională fondată în a doua jumătate a mileniului I d.Ch – începutul milemiului II d. Ch.

- Dumitru Ţeicu (Reşiţa) – Cetăţi medievale din Banat - Ligia Boldea (Reşiţa) – Stăpânii şi supuşii în comitatul medieval Caraş (sfârşitul

secolului XIV - începutul secolului XV) - Nicoleta Gumă (Caransebeş) – Amintiri despre Hadrian Daicoviciu

331

DESPRE MIŞCAREA CORALĂ DIN VALEA BISTREI

Dumitru JOMPAN Universitatea „Eftimie Murgu” Reşiţa

„Vine o vreme – spunea cunoscutul poet român Marin Sorescu – când tragem linie şi facem totalul“. Şi aceasta este posibil pentru oricare domeniu al activităţii umane.

Iată, aniversarea a 40 de ani de cântare corală bisericească la Glimboca este un prilej minunat pentru a scruta trecutul, a privi în prezent şi a încerca să prefigurăm viitorul mişcării coraliste din spaţiul socio-cultural în care trăim.

Permiteţi-ne, aşadar, un comentariu „à la long“ în istoria corurilor bisericeşti şi laice, de copii, tineri şi adulţi, de voci egale şi mixte, din acest areal.

Criteriul prezentării va fi cel cronologic începând cu formaţiile muzicale deja centenare, temeluite înainte de anul 1900 şi încheind cu cele ctitorite în cea de-a doua jumătate a veacului XX.

Atragem atenţia ascultătorilor că: 1. tot ce le va fi dat să audă este rezultatul cercetărilor noastre pe parcursul a 15 ani (1985-2000) şi 2. că acceptăm cu deosebită bucurie orice adausuri sau corecturi, cu o singură condiţie, să fie bazate pe documente.

Oţelu Roşu Se pare că, Iancu Simion – Simi, primarul oraşului, concetăţeanul Dv., avea

dreptate atunci când spunea că, urbea aceasta a fost şi trebuie să fie un centru social-economic şi cultural-artistic al Văii Bistrei, devreme ce până şi corul de aici s-a constituit în anul 1880, fiind cea mai veche alcătuire de acest fel.

Ansamblul a purtat mai multe denumiri: Corul Bărbătesc „Nandorhegyi Delarda“ (1880); „Ferdinadsberg gesangsferein“ (1921); Corul Căminului Cultural „Regele Ferdinand“ (1941); Corul Mixt al Sindicatului Întreprinderii Oţelu Roşu (1947) şi Corul Siderurgiştilor (1959) etc.

În anul 1880, corul a obţinut o importantă distincţie în concursul organizat la Budapesta.

Alte entităţi muzicale corale din oraş: corurile bisericilor (ortodoxă şi baptistă); Corul „Voinicelul“ al Casei pionierilor şi şoimilor patriei; Grupul Vocal de Femei al Sindicatului Consiliului Popular; Corul de Cameră al Sindicatului Învăţământ; Corul Tineretului; corul şcolilor generale nr. 1, 2 şi 3. De instruirea şi conducerea tuturor acestor ansambluri corale s-au îngrijit dirijorii: Elemer Andervald, Angela Boşcaiu, Adriana Caciuc, Ilie Diacu, Ilie Fiat, Johann Gazso, Villian Hckenberger, Elena Ianto, Dumitru Jompan, Gheorghe Rozsa ş.a.

Maciova Cea mai veche atestare documentară a corului din Maciova este anul 1895. Primul

dirijor a fost învăţătorul Gheorghe Lipovan. Ca număr de participanţi, formaţia s-a mişcat între 24 (1896) şi 39 (1936).

Concertul organizat de cei 24 interpreţi în anul 1896 l-a determinat pe un cronicar al „Foii diecezane” să menţioneze că spectatorii „Nici nu s-au gândit că aud un cor începătoriu cântând aşa de frumos (...). Pe aici, pe la noi, corurile sunt puţine şi rare ca, corbii albi“.

332

Despre corul de copii al şcolii condus de Gheorghe Lipovan, protopresbiterul Andrei Ghidiu, în anul 1902, menţiona: „ … mai presus de toate, am fost încântat de corul copiilor“. Elevii „şciu să cânte [...] întreaga Liturghie şi multe piese muzicale naţionale“.

Ohaba Bistra Localitatea a avut un cor încă din anul 1895, dirijat de înv. Iosif Şubacare. Noaptea,

pe ascuns, îi învăţa pe oameni să intoneze cântece naţionale, fapt pentru care a fost terorizat de guvernul austro-ungar.

Între dirijorii formaţiei, învăţătorii: Gheorghe Muroni şi Nicolae Târziu. Corul şcolii şi un Grup vocal au stat sub conducerea aceluiaşi înv. Gheorghe

Muroni. Rusca Montană Şi „ruspecănii“ au dorit şi au reuşit să intre „în rând cu lumea“ corală în anul

1895. Grija organizării, instruirii şi conducerii corului Reuniunii de Cetire şi Cântare au

avut-o dirijorii: Ioan Hanzu, notar, Gheorghe Dobreanu, Ion Roiescu, Gheorghe Beg, învăţători, P. Belba şi A. Botescu.

„Reprezentările teatrale, concertele de cor, serbările de tot felul – menţiona Raul Jianu într-un manuscris pus la dispoziţia noastră de pr. Puiu Doinel – (...) au deschis drumuri noi, au consolidat idei morale şi preocupări înalte în masele populare“.

La Rusca Montană semnalăm şi prezenţa: unui Cor german (1914); Corul de copii instruit de prof. Elena Ianto (1989-1991) şi Grupul vocal (1967-1984).

Marga Dacă în ultimii 15 ani, Marga nu mai reprezintă nimic pentru mişcarea muzicală a

Văii Bistrei, cândva (1955-1995) cu 40 de ani în urmă, a fost supranumită, fără lipsă de modestie, „Mica Vienă“ a acestui colţ de ţară.

Aici a fost semnalată existenţa unui cor de copii încă din anul 1898. Înfiinţătorul acestei grupări a fost dascălul Iosif Olariu care, după aprecierea unui gazetar anonim, „Era meşter la (...) propunerea cântării. Elevii dânsului cântau în cor cu două voci“. Începând cu anul 1977, acest cor va purta numele de Corul „Canon“. În perioada 1977-1992, formaţia avea în repertoriu 133 de cântece din literatura muzicală românească şi universală, concertase în 32 de localităţi din ţară şi în 5 oraşe din străinătate (Ankara-Turcia, Cirkovċe-Slovenia, Coştei-Iugoslavia, Glainstätten şi San Florian – Austria).

Corul de adulţi a apărut în documentele vremii cu patru ani mai târziu, ca a celuilalt de copii, respectiv 1902.

Pentru a nu abuza de timpul dv., ne vom rezuma doar la câteva date statistice din viaţa acestei formaţii, care s-a făcut cunoscută mai ales după anul 1977, odată cu prima ediţie a Festivalului Naţional „Cântarea României“.

Aşadar, până în anul 1992, de la începuturi, repertoriul număra 166 de compoziţii româneşti şi străine; între anii 1902-1994 corul a concertat în 76 localităţi din ţară şi 9 din străinătate (Dubăsarii Vechi şi Zăicana – Republica Moldova; Grado, Gorizzia şi Roma – Italia; Zagreb şi Kumroveė – Croaţia; Miedzyzdroje şi Szczecin – Polonia; Klaibeda şi Jurbakas – Lituania).

Din lipsă de timp, amintim doar: activitatea Universităţii Săteşti de Educaţie Muzicală; monumentul din marmură „Omagiu cântecului“, unic în Europa, iar despre premiile naţionale şi internaţionale promitem să vă reţinem atenţia cu alt prilej.

333

Obreja Ţăranii din Obreja au întemeiat un cor în anul 1901. Între dirijorii formaţiei îi

amintim pe: învăţăorul Traian Lădariu şi părintele-profesor Nicolae Beleanu. Corul de Cameră „Moise Grozea“ (1963-1979) l-a avut în pază profesorul Marcel

Rusu, iar Corul de Copii „Harfa“ (1986), care a concertat în anul 1990 în Alsacia (Franţa) a benficiat de purtarea de grijă a pr. ic. stavr. Petru Itineanţu.

Glimboca Primul nucleu de muzică vocală „Corul Inteligenţei Române“ din Glimboca s-a

înfiripat în anul 1904. După câţiva ani, a urmat o perioadă lungă de întrerupere. Reluarea activităţii s-a petrecut în 1935. În 1938 corul număra 33 de interpreţi (bărbaţi). Din cercetările noastre reiese că mixtizarea corului s-a petrecut în anul 1943.

Anul 1958 a fost nefast pentru activitatea corală care s-a întrerupt din lipsa unui dirijor. Situaţia a dăinuit şi în 1973, motiv pentru presa judeţeană care s-a exprimat „a la râsu-plânsu“: „Comuna este înfloritoare. Dar cultura ?“

Dirijorii corului: Francisc Belean, Dimitrie Cusma, Petru Duda, Dumitru Jompan, Traian Lădariu, Sorin Mâţu, Patrichie Puraci, Nicolae Românu, Marcel Rusu, Dumitru Urechiatu, la care se adaugă inimosul dirijor actual inginerul Ioan Gaşpar.

Sub bagheta sa, corul a trecut peste fruntariile ţării în Serbia la: Coştei, Toracu Mare, Vârşeţ şi, respectiv staţiunea Porolia Vaterini din vechea Eladă.

Corul de copii, pepiniera celui de adulţi, a fost semnalat prima oară în 1925, iar Grupul vocal în 1960.

Băuţar Informaţiile scrise despre începuturile corului din Băuţari s-au rătăcit între filele

periodicelor din judeţul Hunedoara în care localitatea a fost înglobată până în anul 1950. Se presupune că debutul s-a făcut după primul război mondial (1918) prin purtarea de grijă a preotului-paroh Romul Raca, colaborator apropiat al cunoscutuli folclorist ardelean Ioan Pop Reteganul.

Prea cucernicului părinte i-au urmat, la pupitru, dirijorii: învăţătorul Septimiu Câmpianu, pilotul Ioan Diaconescu, minerul Ioan Grozav, cântăreţul de strană Domnosie Manciovan, învăţătorul Gheorghe Beg, profesorul Dumitru Jompan şi caransebeşanul Paul Victorin.

Corul Bisericii Creştine Baptiste din Băuţar, reunit cu cel din Marga, a fost instruit, din toamna anului 1994 până în primăvara lui 1995, de prof. Dumitru Jompan.

Voislova Localitatea a contribuit la sporirea frumuseţii corale cu trei nuclee sonore armonice. Prima atestare a Corului Bisericesc suna astfel „Cel mai mult ostenitor, părintele

Gheorghe Adam cu corul instruat de Sfinţia Sa a cântat răspunsurile liturgice“ în anul 1926.

Corul copiilor de aici a cântat, cu prilejul unei vizitaţiuni canonice în 1937, iar Grupul Vocal, instruit de regretatul învăţător Ioan Iosim, activa, în 1987, ca formaţie artistică a Întreprinderii Miniere, Secţia Voislova.

Iaz Primul cor din Iaz a durat din anul 1927 până în 1958 şi a fost condus de învăţătorii

Trandafir Buru, Patrichie Puraci şi coristul Toma Radu.

334

Intenţia reorganizării formaţiei după 17 ani (1975) de către Patrichie Puraci a eşuat din cauza navetismului sau a exodului tinerilor spre oraş; şomajului; grijii pentru ziua de mâine; convertirea la cultul baptist etc.

Var Despre corul de copii am aflat dintr-o cronică semnată de preotul Sinesie Bistrianu

(1932): „... iar la fine, tot cel ce munceşte [învăţătorul Nicolae Sârbu] ne mai şi mulţumeşte că l-am onorat cu prezenţa şi am dovedit indulgenţă exemplară“.

Corul de adulţi datează din anul 1928. Purtătorii baghetei de tact au fost: cantorul A. Sârbu, învăţătorii Dimitrie şi Nicolae Sârbu.

Măru La Măru a funcţionat, pentru scurtă vreme, Corul studenţilor premilitari (1937). Un Grup Vocal a apărut pe scena Căminului Cultural după jumătate de veac (1987)

pentru un singur an. Ruschiţa Corul Şcolarilor din Ruschiţa a cântat la una din serbările anului, 1938, „cântece

strejăreşti“. Zăvoi Corul de copii ai Şcolii primare dirijat de învăţătorul Rusalin Sârbu l-a întâmpinat

pe nou întronizatul episcop al Caransebeşului în anul 1941, iar Corul de femei al lui Iova Muroni, cunoscutul învăţător, a fiinţat doar doi ani.

Ciuta În anul 1945 cu ocazia desfăşurării lucrărilor Corului cultural învăţătoresc al zonei

Bistra de Jos, dascălul Ion Andraş a scos „la rampă“ corul copiilor cu câteva cântece din folclorul local şi cu conţinut patriotic.

Cireşa Corul „Doina Bistrei“ s-a înfiinţat din iniţiativa preotului Ioan Turcan junior,

primarului Ioan Popovici şi învăţătorilor Nicolae Ciobanu şi Nicolae Olariu, în anul 1947. Sub bagheta lui Nicolae Olariu, Corul a interpretat, la Zăvoi, mai multe cântece cu

nuanţări şi intonaţii „minunate“. După trei ani de la înfiinţare (1950), din păcate, formaţia a început să dea semne de oboseală ca apoi să-i pierdem urma.

Despre prezenţa activă a Corului Şcolarilor din Cireşa între anii 1935-1936 am citit în Gazeta acţiunea din Lugoj.

Timpul nu ne permite a detalia aceste schiţe monografice a corurilor din Valea Bistrei alcătuite pe baza unor cercetări efectuate de-a lungul vremii în scopul redactării tezei de doctorat cu tema „Coruri şi fanfare din Banat“ (Caraş-Severin).

Astăzi privim cu nostalgie la trecutul înfloritor al mişcării corale din localităţile Culoarului Văii Bistrei şi ne întrebăm: cum de a fost posibil ca vocile talentaţilor cântăreţi să amuţească? Nu ne încearcă ruşinea, pe noi, cei de astăzi, de încălcarea tradiţiei, de moştenirea primită de la moşii şi strămoşii noştri? Vizavi de această situaţie, ţin neapărat să-l citez pe actualul primar al Lugojului, ing. Francisc Boldea, cunoscut de mulţi dintre dumneavoastră, cuvinte rostite cu prilejul centenarului Corului „ION VIDU“ la care am avut onoarea să particip: „Cine încalcă tradiţia şi nu o promovează, nu este decât o umbră

335

pe asfalt“. Mi-aş permite să-l parafrazez pe edilul celui mai vestit oraş din Banat în cântarea corală Lugojul spunând că, cei antitradiţie nu sunt „umbre“ ci, chiar „gropi“ în asfalt. Probabil, de aceea uliţa mare şi cele lăturalnice ale satelor noastre poartă amprentele indiferenţei faţă de cultură şi artă, căci numai neglijenţa şi nu oglindirea gropiţelor din obrajii ţărăncuţelor le-au provocat!

Felicit din toată inima pe membrii Corului Parohiei Ortodoxe din Glimboca pe priceputul, harnicul şi neobositul dirijor, ing. Ioan Gaşpar.

Vă întrebaţi, desigur, cum de mai este încă posibil? Cum de mai există un cor la Glimboca? Este, căci, aici, la păstrarea datinelor satului lucrează „forţe active“, preotul, primarul, cadrele didactice. Fiindcă aici, „afurisita de politică“ şi manelele ce duhnesc a hoit n-au găsit un teren prielnic.

Fiindcă credinţa în Bunul Dumnezeu a rămas neclintită în sufletul şi cugetul fiecărui corist.

Sănătate, fericire, noroc şi mulţi ani în armonie sub cupola bisericii şi în miros de tămâie!

APROPOS DE BISTRA VALLEY CHORAL MOUVEMENT (Résumé)

Célébration des 40 ans de chant choral à l'église Glimboca est une merveilleuse occasion d'observer

le passé, le présent et regarder pour tenter de préfigurer l'espace futur mouvement coraliste socio-culturel dans lequel nous vivons. présentation chronologique sera le centenaire de bandes déjà, temeluite avant 1900 et se terminant par celles qui sont fondées dans la seconde moitié du XXe siècle.

Chœur de l'Otelu Rouge a été fondée en 1880, étant la plus ancienne structure telle. Assemblée a eu plusieurs noms: le chœur d'hommes, "Nandorhegyi Delarda", "Ferdinadsberg" Cmin culturel Choir "le roi Ferdinand", etc. En 1880, le chœur Optin une distinction importante dans le concours organisé à Budapest. D'autres entités de la musique chorale dans la ville: les églises orthodoxes et les chœurs Baptiste: Choir,, Voinicelul "House Homeland pionniers et les Falcons. Le plus ancien document de la chorale de Maciova est 1895. Le premier conducteur a été George Lipoveni enseignant. Bistra Ohaba ville avait une chorale depuis 1895, réalisé par Joseph Şubacare enseignant. Et "ruspercănii" Rusca Montana voulu et ont pu venir, "la foule" Choral en 1895. Marga, une fois (1955-1995) il ya 40 ans a eu une riche activité foatre chorale. Ici il a été signalé qu'il ya un chœur d'enfants depuis 1898, il désigne l'ex-enseignant en tant que chef Joseph Olariu. La bande réclamait des performances chorales dans 32 pays et 5 villes du pays.

Chœur des adultes est apparu dans les documents de l'époque quatre ans plus tard que les enfants de respectivement 1902, et le chœur a donné des concerts à la maison et à l'étranger, l'Italie, la Croatie et la Moldavie PoloniaLituania.

La chanson Hommage aflmonument marbre Marga est intitulé "unique en Europe paysans Obreja a fondé le chœur en 1901, ayant son conducteurs et que l'enseignant et les parents d'élèves Lădariu Traian Nicolae beleanu. Chamber Choir, Moïse Groza "avait la direction du professeur Marcel Rusu. Premier noyau de la musique chorale, la chorale roumain de renseignements "dans Glimboca a été fondée en 1904.

Băuţari débuts dans le chœur a été prise après la Première Guerre mondiale en 1918 comme chef d'orchestre ayant son curé Rum Raca.

La première mention de ce chœur est bisruicesc 1926 preorul dirigé par George Adam. Le premier chœur de l'étang a duré de 1927 à 1958 et a été menée par les enseignants, et Patrick Puraci Traian Buru.dates chorale des adultes de 1928. J'ai entendu le choeur des enfants séparés d'une maladie chronique Sarbu Sines signé par le prêtre qui a été fondée en 1932.

Les étudiants ont travaillé Choir prémilitaire Maru en 1937.choeur chantait Ruschita l'école de l'année 1938 les célébrations.hœur d'enfants dirigé par l'enseignant Zavoi Rusalin Caransebes Sarbu joué en 1941.

Children's Choir Dirigé par Andras Jean de Ciuta enseignant pour la première fois chanté des chansons de l'année 1945 foloclor le contenu local et patriotique.

Chœur Doina Bistra "Cherry a été fondée à l'initiative du prêtre John Turcan, Jr., en 1947.

337

IN MEMORIAM TIMOTEI POPOVICI (1870 – 1950)

Dumitru JOMPAN Universitatea ”Eftimie Murgu” Reşiţa

Tincova, 20 august 1870. Acum 140 de ani, s-a ivit pe cerul Banatului o noua stea

în constelaţia muzicii corale cărăşene, care va dărui, peste ani, lumina şi strălucirea sa, universului culturii muzicale româneşti. Din nectarul şi policronia melosului muzical al acestui mândru loc, micul Timotei şi-a construit aripi pentru zbor şi, în dulcele cântec de leagăn al mamei Elena, doar singur, el, dintre cei 11 fraţi, a visat să ajungă muzician. În acel ultim pătrar de veac XIX, Caransebeşul era apreciat ca unul dintre cele mai importante centre culturale şi artistice din vestul ţării. Odată ajuns aici, tânărul Popovici a beneficiat de îndrumarea, şi competenţa părintească, a cunoscutului muzician Antoniu Sequens, la şcoala căruia s-au format Petre Ciorogariu, Dimitrie Cusma, Sava Golumba, Vasile Ijac, Caius Lepa, Iosif Velceanu şi atâţia alţi învăţători, dirijori şi animatori ai cântecului coral de pretutindeni.

Stăpânit de vraja minunatului concert susţinut la Caransebeş de Corul Mitropolitan din Iaşi (1890), la îndemnul bunului său prieten Ion Vidu şi cu ajutorul Reuniunii de Cântări şi Muzică, talentatul absolvent al Preparandiei devine student al Conservatorului de Muzică şi Declamaţiune din Iaşi, unde s-a perfecţionat sub directa îndrumare a lui Gavriil Musicescu.

După terminarea studiilor (1895), la stăruinţa magistrului ieşean: „Du-te în Banat şi dezvoltă acolo talentul tău şi vei fi cel dintâi”, Timotei Popovici îşi începe cariera didactică la Lugoj, unde rămâne doar un singur an.

Faptul că „a fost chemat” ca profesor la Şcoalele Centrale Române din Braşov (1896), una dintre cele mai renumite instituţii de învaţământ din Ardeal – unde a activat Ciprian Porumbescu, Iacob Mureşianu, Gheorghe Dima şi Niky Popovici -, face dovada prestigiului de care se bucura Timotei Popovici printre muzicienii din Transilvania încă de la începutul carierei sale. Oraşul de la poalele Tâmpei i-a oferit posibilităţi largi de afir-mare: profesor şi dirijor al unui cor de copii şi al unei formaţii muzicale de adulţi din Scheii Braşovului, folclorist şi compozitor. Din perioada braşoveană, provin primele sale prelucrări de muzică populară: „Foaie verde de trifoi”, „M-aş mărita”, „Tot ţi-am zis mândro”.

După numai trei ani de participare la viaţa muzicală a oraşului breslelor, Timotei Popovici a fost atras (1899) de faima Sibiului, alt centru cultural transilvănean. Aici a desfăşurat timp de 37 de ani o activitate didactică rodnică, în calitate de profesor de muzică al Seminarului „Andreian”, al Şcolii Normale „Andrei Şaguna”şi al Şcolii Civile de Fete.

Reputatul pedagog a activat în trei directii: pe plan instructiv – educativ, publicistic şi extraşcolar. El a cunoscut ca nimeni altul sufletele fragede ale copiilor, faţă de care a avut o atitudine blândă, dar şi severă în acelaşi timp. Mijlocul principal de educaţie estetică i-a fost cântecul de sorginte românească.

Sibienii au cunoscut de la început că profesorul venea din Banatul supranumit „ţara corurilor”. Cum altfel ar fi putut dovedi aceasta origine, dacă nu printr-o activitate diri-jorală susţinută? Simultan sau succesiv, a condus aici corul Seminarului „Andreian” şi al

338

Şcolii Normale „Andrei Şaguna”, Reuniunea Română de Muzică, Corul Sodalilor (Mese-riaşilor) ş.a. Pentru a veni în sprijinul grupărilor corale săteşti, a organizat, în 1932, împreună cu colegul său Nicolae Oancea, după exemplul lui Ioan Vidu, un curs pentru dirijorii acestor formaţii.

Activitatea didactică şi dirijorală, ca şi cea de cercetare a cântecului popular, i-au deschis drumul realizărilor din domeniul compoziţiei. Ca profesor de muzică şi ca dirijor, Timotei Popovici avea nevoie de un repertoriu de cântece şi piese corale pe care şi l-a croit, mai întâi de toate, prin decantarea „aromatei băuturi de aur” a melosului popular, şi abia după aceea, prin punerea în vibraţie a propriilor potenţe creatoare.

Popovici a zămislit un repertoriu bogat şi divers de la cântecul „Înfloresc grădinile”, devenit imn al Festivalului Corurilor de Copii şi Tineret de la Marga, la poemul coral „Craiul Munţilor”, închinat marelui luptator paşoptist Avram Iancu. Între aceste extreme se situează piesele muzicale vocale destinate corurilor pe voci egale şi mixte. Toate acestea se caracterizează prin sinceritatea, simplitatea, sensibilitatea şi cantabilitatea discursului muzical. La baza zestrei muzicale corale lăsate urmaşilor de compozitor, stă principiul accesibilităţii, prin care cântecul, această „pasăre măiastră”, odată creat, să-şi poată lua zborul în largul zării, liber şi nestingherit.

Din sfera preocupărilor muzicologice, doar două lucrări sunt demne de luat în seamă aici: „Dicţionarul de muzică”(1905) şi „Despre folclorul poetic şi muzical. În legă-tură cu moartea unui folclorist”(1946). Dacă despre „Dicţionar...”se poate spune fară nici o ezitare că este prima carte completă de lexicografie muzicală la noi, la români, celălalt studiu, sub influenţele nefaste ale epocii, minimalizează pe nedrept activitatea etnomu-zicologică a lui Bela Bartok şi interpretează eronat problema asimilărilor şi iradierilor reciproce între muzica populară românească şi cea maghiară.

Şi câte nu ar fi de spus în legatură cu activitatea acestui muzician complex. Ca slujitor al sfântului altar, profesorul Timotei Popovici a activat în cel puţin trei

domenii, acelea de: profesor, dirijor şi compozitor. Profesorul, alături de colegii săi de la Seminarul „Andreian”din Sibiu a pregătit

nenumărate generaţii de preoţi în Cântarea bisericească şi Tipic. A dirijat o seamă de coruri ale lăcaşurilor de cult din oraşele şi satele Transilvaniei

şi Banatului. Şi, mai mult decât oricare altul, Corul Catedralei Mitropolitane din Sibiu la pupitrul căruia a stat aproape jumătate de veac.

În fine, compozitorul Popovici a lăsat, ca zestre generaţiilor de azi şi celor care vor urma, o seamă de liturghii dedicate corurilor de copii, de femei, de bărbaţi şi formaţiilor muzicale mixte, cântece „funebrale”, pricesne, ş.a. contribuind astfel, alături de: G. Cucu, G. Dima, D.G. Kiriac, G. Musicescu, C. Porumbescu, I. Vidu, la îmbogaţirea repertoriului muzicii sacre a Bisericii Ortodoxe Române.

O seamă de discipoli formaţi în şcoala muzicală sibiană, între care: Cornel Arion, Aron şi Gheorghe Bogdan, Ilarion Cocişiu, Dumitru Eremia, Ilie Micu, Marţian Negrea, Lia Popovici - Delu (fiică), Mircea Popovici (fiu), şi Octavian Stoia, Gheorghe Şoima, Nicolae Varga au luminat, ca mulţi alţi colegi ai lor, viaţa muzicală din satele şi mai ales oraşele României. Cărţile sale de cântece, răspândite pretutindeni, au fost apreciate ca importante mijloace de învăţământ la îndemâna slujitorilor şcolii româneşti. A susţinut concerte corale nu numai în Sibiu şi Mărginimea Sibiului, ci şi la Alba Iulia (cu prilejul Unirii din Decembrie 1918), Iaşi, Petroşani, Râmnicu Vâlcea. A prelucrat materialul muzical cules de el din zonele folclorice ale Ardealului, Banatului şi Moldovei şi, prin

339

intermediul elevilor săi, din multe alte dialecte şi subdialecte etnofolclorice circumscrise întregului spaţiu mioritic.

S-a sfârşit la Lugoj în vârsta de 80 de ani (11.07.1950) după o viaţă bogată de împliniri dăruită semenilor, neamului său pe care l-a iubit atât de mult.

Vizavi de toate cele de mai sus, îi întrebăm pe cititori: care dintre cele două provincii: Ardealul sau Banatul, îşi revendică paternitatea asupra muzicianului nostru? Răspunsul nu poate fi decât unul singur.

Timotei Popovici nu aparţine numai celor două provincii. El a fost şi va rămâne al ţării întregi, al tuturor românilor.

Timotei Popovici

340

IN MEMORIAM TIMOTEI POPOVICI (1870 – 1950) (Résumé)

Timotei Popovici est né le 20 août 1870 Tincova. Il ne lui seul, 11 Dintras Brothers CEI, rêvait de

devenir musicien. ULTIMATE quart de celle du siècle Au XIXe siècle a été celui que nous apprécions Caransebes Dintras ouest culturels les plus importants et artistique du pays. ICI Odate assez de jeunes qui Popovich a reçu compétence où l'orientation des parents de l'école célèbre musicien Antony Sequens ont formé Caruyer Ciorogariu Peter, Dimitri Cusma, Vasile Sava Golumb Caius Lepa. Après la fin de 1895 essais ISI début d'une carrière d'enseignant Popovich Lugoj. Le fait que comme un appel ancien professeur de roumain Braşăv preuve face centrale écoles jouissent du prestige de soins est l'un des musiciens de Transylvanie. Provincial Brasoveana au cours du traitement de la musique folk Primeli sale », le trèfle feuille verte, je épouser. Timothy Popovici Ancien Sibiu en 1899 a attiré un affamé, se tient ici depuis 37 ans activitats une version enseignement fructueux qualité de professeur de musique séminaire, Andreian «civils et Girls School.

Popoviciu conçu un riche répertoire de chansons et de la variété, et la floraison des jardins "devenir l'hymne de l'enfance et de chorales de jeunes Festival à Margate, poème de corail," Montagnes Craiul «grand saint guerrier paşoptist Avram Iancu. La portée des questions musicologiques, le travail personnalisé est bon de se rappeler pacta:. «Dictionnaire» de la musique, la poésie et le folklore de la musique comme un serviteur de l'autel Saint-Siège, le professeur Timothy Popovici activer une version d'au moins trois domaines, à savoir l'enseignant, chef d'orchestre et compositeur.

Fin Lugoj âge était de 80 ans de réalisations après une donnée par les pairs activitats Rich Nation EP ou des soins tant aimé.

341

CARANSEBEŞUL ÎN LUMINA IZVOARELOR ISTORICE OTOMANE*

Aurel DECEI Bucureşti

Caransebeşul, deşi nu face parte din regiunea de şes a Banatului unde s-a instalat

„paşalâcul” de Timişoara prin cucerirea acestui mare oraş în anul 1552, ajunge mai târziu, de asemenea, să fie anexat acestui vilaiet al Imperiului otoman.

În anul 1601, Moise Secuiul, vice-voievod al Transilvaniei, în luptă cu George Basta şi cu imperialii, fiind ajutat de turci şi de tătari, ocupă Caransebeşul de la aceştia odată cu Lugojul şi lasă aci, ca ban, pe Petru Huszar. La acea dată, turcii nu rămân durabil la Caransebeş. Prin pacea de la Zsitvstorok (1607), Caransebeşul cu Lugojul sunt, şi pe mai departe, parte integrantă a Transilvaniei.

Turcii ocupă, efectiv, Caransebeşul abia în anul 1658, atunci când marele-vizir Köprülü Mehmed paşa, în calitatea sa de serdar-i ekrem, „comandant suprem”, împotriva Transilvaniei tulburată şi slăbită de ambiţiile principelui Gheorghe Rákoczi al II-lea, l-a numit pe banul Caransebeşului şi Lugojului Acaţiu Barcsai - coborâtor dintr-o familie românească - principe al Transilvaniei. Prin Tratatul încheiat între marele-vizir şi Barcsai la 1 septembrie 1658, acesta cedează turcilor, în schimbul tronului Ardealului, oraşele-cetăţi Ineu (turc, Yanova), Lugoj (tc. Lugoş) şi Caransbeş (tc. Sebeş), care ajung astfel să fie anexate vilaietului Timişoarei. În plus, Barcsai a acceptat mărirea haraciului către Poartă de la 15 000 de galbeni la 40 000, în afară de 50 000 de guruşi, despăgubire de război.

De la 1658 înainte, până la ocuparea Banatului - inclusiv a Caransebeşului – de către armata austriacă aflată sub comanda prinţului Eugeniu de Savoia, la 1716, Caranse-beşul a făcut prin urmare parte integrantă din Imperiul otoman.

Spre sfârşitul secolului al XVII-lea, în plină şi continuă ofensivă austriacă împotriva otomanilor, s-a dat bătălia de lângă Lugoj la 22 septembrie 1696, după ce cetatea Lipovei a fost reocupată de turci. Armata era sub comanda personală a sultanului Mustafa al II-lea, ceea ce, de multă vreme, nu mai fusese văzut. În bătălia de la Lugoj, turcii sunt birutori şi generalul austriac Veteranicu, principele de Lichenstein cad pe câmpul de luptă. Lugojul este ocupat de sultan. Caransebeşul de asemenea de valiul de Dizarbakâr Topal Hüseyin paşa şi de beilerbeiul Anatoliei Kâsârlâizade Ibrahim paşa. Aceştia au ocupat cetatea, care era de fapt evacuată, sub ochii padişahului. Sultanul Mustafa al II-lea s-a întors apoi la Istambul, aşa cum scrie Nicolae Stoica de Haţeg în Cronica Banatului: „Însă Mustafa planu avut ăl schimbasă... şi pleacă pi la Lugoj, Caransebeş, Mehadia, Orşova, calea la Stambol luo”. La 14 noiembrie 1696, pe platoul parăzilor militare de la Davudpaşa, padişahul victorios este întâmpinat ca „Cuceritor al Lipovei, Lugojului şi Caransebeşului (Lipova, Lugoş ve Sebeş Fetihi)”.

Prin pacea turco-austriacă de la Karlovci, la 1699, Banatul cu Caransebeşul şi Lugojul rămân încă sub stăpânirea turcilor. Dar în anul 1716 ambele oraşe sunt pierdute

* Comunicare prezentată în cadrul Simpozionului naţional Constantini Daicoviciu. Mulţumim pe această cale

domnului profesor Constantin Brătescu care ne-a pus la dispoziţie manuscrisul.

342

definitiv pentru Imperiul otoman. Situaţia aceasta a fost consfinţită prin pacea de la Požarevac de la 1718.

O nouă apariţie, trecătoare de astă dată, a turcilor la Caransebeş s-a produs în anul 1738, când, în cursul noului război cu austriecii, victorios pentru semilună, Murtaza paşa, din subordinele marelui-vizir Muhsinzade Abdullah paşa, a însoţit, după predare, restul garnizoanelor din Adakale, peste Mehadia, Caransebeş şi Lugoj, pe urmă s-a dus la Panciova. E de reţinut expresia lui Stoica de Haţeg: „Acest Murtaze paşa porunci ca oamenii în sate-şi să vină, cărţi buruntii da, turci şubage punea în sate...”, exact la fel cum scrisese cronica Ţării Româneşti pentru anul 1595, după Călugăreni, că marele-vizir Sinan paşa „pusese şubagi prin toată ţara”. Dar tot aşa ca şi Sinan paşa, turcii au părăsit, în anul 1738, iarăşi Bantul şi Caransebeşul.

Acelaşi Stoica de Haţeg mai scrie: „Murtaza au slobozit ca sătenii, nu numai oamenii, ce şi femeile lor, cu oaă, lapte, caşi au găini de vânzare în lagher să vină (la Corni), făr de frică şi făr de grijă. Şi adevărat că tare disţiplin şi era”. Acest „disţiplin” al tucilor este coroborat de o serie de documente turceşti, păstrate în arhivele din ţara noastră. Sangeacbeiul Caransebeşului şi Lugojului – care constituiau în administraţia otomană laolaltă un singur sangeac, adică district militar, subdiviziune a vilaietului Timişoara – se plânge adeseori de starea de nesiguranţă a regiunii, de „tâlharii” (eskâya), adică de starea de răzvrătiţi împotiva ordinei social-economice şi nu în ultimul loc naţional-religioase instaurate de turci pe valea Timişului de mijloc şi superior.

O poruncă (buyuruldu) emisă după anul 1645, prin care ofiţerul (zabit) Hüseyin ordonă cetelor ostăşeşti în subordinea sa să nu atace şi să nu aducă pagube supuşilor (reaya) din satul Mesta din districtul (keza) Sebeş, adică Caransebeş, care încă nu făcea parte din administraţia otomană.

După ocuparea turcească de la 1658, s-a creat sangeacul de „Sebeş cu Lugoj” (Sebeş ma` Lugoş), acesta fiind expresia şi titulatura oficială folosită în documentele turceşti.

Astfel, în anii 1661-1662, într-o scrisoare amicală (nemika) adresată principelui Transilvaniei Mihail Apafi, Ahmed sangeacbeiul de Caransebeş şi Lugoj se plânge că negustorul Mihail Képdócsai, care plecase în Transilvania pentru comerţ, a fost prins şi învinuit ca spion (dil) şi, în consecinţă, maltratat. Ahmed bei cere ca acesta să fie eliberat, căci nu are nici o vină. El mai arată că nişte negustori ai padişahului – care pe atunci era Avci („Vânătorul”) sultan Mehmed al IV-lea – în timp ce treceau hotarul turco-ardelenesc, au fost ucişi. Ceea ce denotă, spunem noi, obiectivi, azi, că relaţiile paşnice între Imperiul otoman şi principatul Transilvaniei chiar pe timpul blândului vasal Apafi erau ca şi când n-ar fi fost. Documentul turcesc mai precizează, pentru ardeleni, că „răufăcătorii” au fost pedepsiţi.

La un an după aceea, la 1662, Ali paşa, berleibeiul şi muhafâz de Timişoara, deci mai mare şi peste beiul de „Sebeş şi Lugoş”, într-o scrisoare adresată tot lui Apafi prezintă, între altele, situaţia de la graniţă. El repetă că din porunca padişahului toate sunt înscrise în condica imperială. Însă agele, adică turcii fruntaşi din Sebeş (Caransebeş), şi locuitorii (reaya) din satul Bucova de pe teritoriul otoman, s-au plâns că oamenii principelui, în frunte cu vameşul (Vamci) Torne Petre, l-au ucis pe chinezul (pe turceşte kinez) în text satul Bucova, luându-i şi vitele. În consecinţă, paşa de Timişoara cere să fie pedepsit ucigaşul şi apoi să fie comunicată îndeplinirea ordinului de către Apafi printr-o solie şi scrisoare, „dacă vrea să fie prieten cu Poarta, ca şi mai înainte”.

În acelaşi an, Ibrahim fiul lui Nasuh bei, sangeacbei de Caransbeş-Lugoj, (mirliva-yi Sebeş Lugoş) răspunde lui Apafi la o scrisoare a acestuia că asupra raialelor prinse şi a

343

satelor lor nu poate hotărî decât pe baza unei porunci (de la paşa de Timişoara), de care nu dispune încă. Măsurile penale nu erau arbitrare, prin urmare.

De la Caransebeş este datată, înainte de 2 aprilie 1670, scrisoarea lui Hüseyin aga din Făget (Façat) adresată „regelui” (hâral), adică lui Apafi, confirmându-i primirea unei misive privind situaţia tâlharilor haiduci (haydut eşkâyasî). Deşi unii din ei au fost urmăriţi în spatele Lipovei şi Vărădiei, nu a fost cu putinţă să fie prinşi. O parte din aceşti haramzade („fii de răufăcători”) din Ciungani şi Prevalin (Çaunganlî ve Prevalinli), sosind în satul Căzănişte (Kazanişte) în „ziua oului roşu” (kâzâl yumurta günü), adică la Paşti au dat un atac asupra oamenilor de acolo şi pe unii i-au dus cu ei prinşi fiind, şi acum pretind pentru eliberarea lor suma de 300 de guruşi de argint, adică taleri.

La 10 mai 1672 era sangeacbei de „Sebeş şi Lugoş” Mustafa, care se intitulează Mustafa bey mirliva ve dizdar-i Sebeş ve Lugoş”. Acesta, împreună cu Ahmed aga, Selman aga şi Hüsayi aga, fac cunoscut lui Apafi că nişte ieniceri, ducându-se pentru negoţ la Vinţ, l-au găsit acolo pe Ioan Raţ. Pe urmă, tocmindu-se cu oierii, au cumpărat berbeci de la nişte negustori din ţinutul Zlagnei. Pe când treceau vama de la Zeicani, la hotarul Transilvaniei, în timpul nopţii, ca să se ducă la Timişoara la cetate pentru Tornya, au fost jufuţi de toate lucrurile şi tot câştigul lor. Judecata care a urmat la Băcia a încurcat şi mai rău lucrurile. Principele este rugat să ţină seamă de buna vecinătate şi să rezolve problema aceasta.

În anul 1673 funcţiona în oraşele Sebeş şi Lugoj (be-medine Sebeş ve Lugoş) în calitate de cadiu, Abdlkadâr. Aceasta face cunoscut lui Apafi că, la cererea vizirului Kasâm paşa, mutesarrâf de Ineu, a cercetat cauza supuşilor Francisc Gabor din districtul (kaza) Sebeşului şi a lui Vasile Barbul din cauza Timişoarei, care au cumpărat oi, capre şi altele, precum şi cauza creştinului (zimmî) numit Lupul, care e în posesiunea unui hüccet (sentinţă pronunţată de un cadiu sau un muftiu) al „domnului cadiu” (kadî efendi) de la Timişoara. Actele sunt pregătite, iar drepturile trebuie să fie încasarte de la Gabor. Cadiul Abdulkadâr arată că, de atâta timp neîncasându-se dările (hakk) de la atâţia creştini din Timişoara, Ineu şi Caransebeş, s-au pricinuit mari pierderi fiscului. Potrivit prevederilor seriatului, însă drepturile cuvenite să fie luate fără ca acei creştini să fie asupriţi.

Documentele privindu-i pe eşkâya, deci „tâlharii” din sangeacul Caransebeşului cu Lugojul, sunt numerose şi s-a purtat corespondenţă asupra acestora şi între marele-vizir Köprülü Pazzâl Ahmed paşa şi principele Transilvaniei Apafi. Ca şi în alte părţi şi alte vremuri erau fie hoţi ordinari, fie, de multe ori, cei care „au luat calea codrului” din cauze sociale sau din revoltă împotriva stăpânirii străine.

În afară de documentele evocate mai înainte, Caransebeşul este adesea menţionat în paginile istoriografiei otomane, când evenimentele mai deosebite politice se apropie de zona acestui oraş. În cronicarii Naima şi Peçevî, pentru secolul al XVII-lea, apoi Raşid şi alţii pentru începutul secolului al XVIII-lea, sau în însemnările de călătorie ale vestitului Evliya Celebi tot din secolul al XVII-lea, abundă informaţiile caransebeşene, care vor trebui adunate şi publicate în româneşte, pentru istoria noastră şi mai ales pentru caransebeşeni.

Încheiem acest sumar tablou enunţat în titlu prin traducerea unor pasaje privind Caransebeşul şi împrejurimile din cartea scrisă de Cizyedârzâde Sefernâme-i Serdar-i Ekrem Yusuf Paşa („Cartea expediţiei comandantului suprem Yusuf paşa), rămasă inedită până acum. Această lucrare descrie expediţia marelui-vizir Koca („Bătrânul”) Yusuf paşa împotriva austriecilor în Banat, în anii 1202-1203 hegiră, adică 1787-1789, la care a participat şi autorul, în suita marelui-vizir. La 21 septembrie 1788 s-a dat bătălia dintre Caransebeş şi Lugoj, unde austriecii sunt învinşi şi împăratul Iosif al II-lea era să fie făcut

344

prizonier, dacă nu fugea în extremis de pe câmpul de luptă. După victorie, Koca Yusuf paşa convoacă consiliul de război şi pune întrebarea: Ce este de făcut acum? Bahaeddin Ahmed efendi continuă astfel:

„Deoarece oastea nu poate merge înainte, să ne mai oprim în acest loc încă cinci zile, ca să dăm çapul prin împrejurimi şi înconjurimi, căci aşa se cuvine ca ţările duşmane să fie distruse”. Acest răspuns l-au dat. Apoi, comandantul suprem (serdar-i ekrem) a zis: „Deoarece çapulul trebuie să se facă, ostaşii pe care i-am trimis ieri cu Çerkes paşa şi cu Darendeli Ibrahim paşa nu s-au odihnit şi întorcându-se ei după oboseala de o zi, nu pot face lucrurile aşa cum trebuie. De astă dată voi merge eu în çapul, cu oaste suficientă”. Nimenea nu a socotit că se cade ca excelenţa sa comandantul suprem să plece în çapul şi de aceea s-a luat hotărârea ca seraakerul Çerkes paşa şi Darendeli Ibrahim paşa şi Seyyid Numan bey şi alţi miiaşi să meargă în çapul. S-a dat firman ca să plece în çapul a doua zi, la 26 a lunii zilhicce (27 septembrie 1788), în ziua de sâmbătă, iar chehaiele lor cu reia ül-küttab efendi să se întoarcă în tabăra comandantului suprem aflată în strâmtoarea Sebeş (Sebeş boğayî), ca să pregătească raportul necesar înfăţăşând înainte binecuvântatei scăriţe auguste (adică sultanului Abdulhamid I) obiectul consfătuirii acesteia.

„A doua zi, sâmbătă, s-a dat îngăduire chehaiei susnumite împreună cu ceilalţi dregători, să se întoarcă la popasul armatei, ca să se îngrijească de trimiterea proviziilor”.

„După aceea, deorece vizirilor şi ostaşilor care aveau să plece în çapul nu li s-a dat în acea zi tainurile în întregime, la plecarea lor a doua zi, la 27 ale lunii zilhicce (28 septembrie), duminică, excelenţa sa comandantul suprem de asemenea s-a aşezat în tabăra serakerului. La o zi după aceea, excelenţa sa comandantul suprem ducându-se înainte un ceas-două, cu gândul de a afla veşti, au sosit unii din cei plecaţi în çapul, apărut unii dintre aceştia, aducând care dil, care acăfârlii, care robi, care oi, şi capre şi vaci. Pe cei care au adus dil şi scăfârlii i-au răsplătit, iar pe aceia cărora le-au căzut caii i-a dăruit mai bine de o sută de cai.”

„În acea vreme populaţia din vreo 15 sate a cerut aman, aducând cu ei tot ce aveau, şi aceştia au fost colonizaţi ca să stea la Mehadia”.

„În a doua zi a lunii muharrem (2 octombrie 1788), seraeker paşa împreună cu ceilalţi s-au întors în çapul, iar excelenţa sa comandantul suprem a venit la corturile sale care se găseau în strâmtoarea Sebeşului şi a poruncit să fie trimis raportul la scăiţa augustă”.

„Pomenire despre pradă. În urma prăzii luate prin çapulul ce a avut loc în cursul acestor câtorva zile se vindea o vacă de la 2-3 guruşi (1 guruş egal 1 taler de argint) până la 25 de parale (1 guruş sau piastru avea 40 de parale), o oaie de la 7-6 parale până la 4 parale; dintre robi, fiecare bărbat până la 15-20 de guruşi, iar o femeie în vârstă de 30 de ani, cele de la 10 ani până la 40 şi 50 de guruşi. Dintre oile amintite, luându-se pradă pentru oastea augustă, s-au trecut pe seama statului fiecare cap de osie cu câte 4 parale, răsplătindu-i pe aducători; acestea au fost cumpărate de către comandantul suprem şi predate lui aga şef al măcelarilor. Nu a fost cu putinţă să se numere vitele, însă robii care au fost înregistraţi de câteva ori se socoteşte că au urcat până la cifra de 30-40-50 de mii”.

„Altă consfătuire cu vizirii, ogeaclâiii şi căpeteniile de oaste. Când a fost limpede că aprovizionarea nu ajunge precum ar trebui, după ce şi robii amintiţi au fost împărţiţi, ca să nu se ajungă la mai râu, căci dacă nu va mai continua expediţia robii să nu fie pierduţi, s-a hotărât să se oprească câteva zile pentru a face control şi alte nevoi”.

„În anul (1)203 luna muharrem a treia zi, vineri (5 octombrie 1788) ‚,excelenţa sa comandantul suprem, sosind împreună cu reis efendi şi cu secretarii ienicerilor şi ai gebe-giilor la cortul mai sus numitului serasker, i-a poftit la înalta sa prezenţă pe toţi vizirii,

345

agalale ogeacurilor, bătrânii ogeacurilor, miaşii şi pe celelalte căpetenii ale oastei, şi între-bându-l pe mai sus numitul serasker despre çapulul făcut mai înainte, s-a arătat că de la Sebeş înainte pe o întindere de 8 ore până la Lugoj satele şi târgurile care sunt aşezate de-a lungul drumului şi la stânga şi la dreapta Lugojului de asemenea au fost arse şi că s-au întors cu nenumăraţi robi şi vite şi altă pradă, că satele şi târgurile arse prin çapulul anterior ai lui Çerkes paşa laolată cu cele din çapulul făcut de astă dată sunt probabil în număr de 100”.

„După ce au fost arătate acestea, excelenţa sa comandantul suprem, adresându-se celor prezenţi în adunare şi subliniind puţinătatea provoziilor şi alte piedici, a întrebat: „E mai bine să ne aşezăm aici într-un loc oarecare, sau să ne întoarcem? Ce trebuie să hotărâm acuma? Să spună fiecare ce crede!”

„S-au dat următoarele răspunsuri: „Doamne, aşezarea nostră în acest loc de aici este fără rost şi fără folos, fiindcă s-a apropiat iarna. Vremea a început să se înăsprească. Deci ostaşii noştri nu vor rîmâne aici, ci având ei mâinile pline cu prada robilor şi a averilor, ochii le stau la întoarcere. Înainte cu două zile a plouat, n-au venit provizii, se hrănesc cu cucuruz (Mâsâr bugdayî). Mai târziu, dacă mai plouă şi nu vine zahareaua, o să se producă nemulţumiri. Dorinţa noastră acuma este să ne întoarcem victorioşi din „ţara duşmanului”, fiind mai convenabil astfel, au zis ei. Fiindcă aşa stau lucrurile, să hotărâm să ne întorcem!”

„Întorcercerea comandantului suprem din strâmtoarea Sebeş în partea Mehadiei şi începerea fortificării Mehadiei. Când, aşa cum s-a arătat mai înainte, s-a ţinut consfătuirea cu toţii laolaltă şi s-a discutat venirea orânduită a oştilor de pe linia Sebeşului în partea Mehadiei, în urma hotărârii luate în adunarea amintită, în anul (1)203, luna muharrem ziua a noua, joi (11 octombrie 1788), vizirii împreună cu oştile ogeaclâilor, pe temeiul poruncii emise, s-au adunat cu toţii la Mehadia, pentru organizarea şi fortificarea numitului loc. Execelenţa sa comandantul suprem nu a venit de-a dreptul la popas, ci şi-a înfipt cortul la două ceasuri de Mehedia şi la patru ceasuri de popas spre odihnă...”. Se trece apoi la construirea palisadelor fortului Mehadia. Cronicarul mai aminteşte aci pe coloniştii aduşi din părţile Caransebeşului: „Aflându-se că populaţia (reaya) care mai înainte ceruse aman şi a fost scoasă din patria sa şi a fost colonizată în împrejurimile Mehadiei vrea să slujească la această treabă, văzând puterea că aceştia sunt potriviţi pentru aceasta, s-a oprit asupra lor şi a dat poruncă să transporte stâlpii palisadelor şi să fie întrebuinţaţi şi la slijba celorlalte treburi...”.

Asupra acestei expediţii a marelui-vizir Koca Yusuf paşa, care a marcat totodată şi ultima apariţie a turcilor la nord de Dunăre în Banat, într-o vreme în care forţa lor de expansiune scăzuse fatal, mai există două lucrări, scrise de doi participanţi la operaţii şi de asemenea inedite. Una este Abdi Paşa Divan Efendisinin Risalesi sene 1202 („Cărticica lui Abdi paşa, secretarul divanului, anul 1788”) şi a doua este o istorie a anilor 1201-1203 (1787-1789) fără titlu, scrisă de Zamzâde („Fiul zaimuli”) Mehmed Sadâc. Câteşi trele aceste lecrări se găsesc în microfilme, aduse de la Istambul la Direcţia Generală a Arhivelor Statului din Bucureşti, şi poate vreun turcolog român – de preferinţă bănăţean – va avea răgazul şi ştiinţa ca să le publice şi să le traducă, laolată cu multele celelate materiale privind Banatul în epoca stăpânirii turceşti, o lucrare foarte necesară, pentru care comunicarea aceasta nu este decât un semnal.

346

THE CITY OF CARANSEBESS IN LIGHT OF THE HISTORICAL OTTOMAN SOURCES (Abstract)

The article gives information about the period of Ottoman domination in city Caransebes and in

settlements nearby. It refers totally to written sources from the Ottoman Empire. The Ottoman sources that refer to the city of Caransebes are varied, giving information about the territorial organization of the medieval walled city, about the politics but also about every day life, referring to the movement of population due to the battles between the Ottoman army and locals.

Although the city of Caransebes is not a territory belonging to the lowland region of Banat where pashalik of Timisoara was installed by conquering this big city in 1552, came to be attached to this vilayet of the Ottoman Empire.

An Ottoman occupation in Caransebes is dated in the year 1658, when Acatiu Barcsai gives the following walled cities: Ineu, Lugoj and Caransebes in exchange to Transylvania throne. From this year, 1658, until 1716, when entire Banat province was conquered by the Austrian army led by prince Eugeniu of Savoya, the city of Caransebes made part of the Ottoman Empire.

347

RECENZII

349

ADRIAN ARDEŢ, TIBISCUM. Ceramica romană descoperită la Iaz „Traianu”, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2009, 226 pagini text, 118 plaşe.

Dimitrie Pavel NEGREI Muzeul Judeţean de Etnografie şi al Regimentului de Graniţă Caransebeş

Cartea apărută cu sprijinul Centrului de Studii Romane a Universităţii Babeş-

Bolyai din Cluj-Napoca, este una din puţinele studii de specialitate dedicate ceramicii romane. Lucrare vine să completeze imaginea despre cel mai important sit arheologic roman din Banat, aşa cum anunţase autorul în anul 2004, odată cu apariţia primului volum Tibiscum. Aşezările romane.

Lucrarea este structurată în trei părţi. Prima parte, Introducere (pp.11-24) aduce în prim plan un scurt istoric asupra studiului ceramicii romane, iar cea de-a doua parte rezumă cerecetările arheologice efectuate la Tibiscum „Traianu”, în care este documentat redat istoricul cercetărilor efectuate în acest punct arhelogic. Cel de-al doilea capitol (pp. 25-178) se referă strict la ceramica descoperită la Tibiscum „Traianu”, fiind structurat în două părţi: Ceramica fină de import şi Ceramica de uz comun-locală. Ultimul capitol cel al Concluziilor dezvăluie statistici ale ceramicii descoperite la Tibiscum „Traianu.

Aşa cum atrage de la bun început atenţia autorul, studiul se bazează în primul rând pe cercetările arheologice sistematice efectuate între anii 1990 – 2000 la Tibiscum-Iaz, în puctul „Traianu”, activitate întreprinsă cu finanţare de la Ministerul Culturii şi Cultelor şi de la Muzeul Judeţean de Etnografie şi al Regimentului de Graniţă din Caransebeş.

Adrian Ardeţ nu a dorit să facă o nouă încadrare arheologică sau să abordeze problema ceramicii sub aspect strict funcţional, ci prezintă materialele ceramice pe tipurile de vase de la care provin, pornind de la ceramica de import (ceramica terra sigillata, ceramica decorată în tehnica barbotinei, ceramica decorată cu motive în relief, ceramica pictată, ceramica decorată cu rotiţa, mortaria, amfore etc.) şi încheie prezentând ceramica de factură locală în funcţie de utilitatea ei (oale, urcioare, căniţe, căni, afumători, castroane, stachini, farfurii şi capace). Toate aceste piese sunt prezentate în funcţie de nivelul arheologic în care au fost descoperite.

După un scurt istoric al studiului ceramicii romane din Dacia (pp. 11-13) Adrian Ardeţ trece la o succintă prezentare a săpăturilor arheologice întreprinse de-a lungul timpului în situl arheologic de la Tibiscum „Traianu”. Aici prezentă printre altele nivelele şi contextele arheologice (pp. 13–23). Autorul indică faptul că aici a existat şi un castru de pământ care avea un sistem defensiv format din val şi şanţ de apărare (p. 19).

După ampla introducere urmează studiul proriu zis dedicat ceramicii romane descoperite la Tibiscum „Traianu”. Autorul împarte studiul în doua mari capitole: ceramica fină de import şi ceramica uzuală locală.

Primul capitol ceramica fină de import (pp. 25-74) cuprinde mai multe subcapitole şi anume:

Ceramica fină terra sigillata (pp. 25-31), acestă ceramică este prezentată de autor în fucţie de zona şi atelierul de provenienţă. Cele mai multe piese provin din atelierele de la Wastendorf, urmate de atelierele de la Reinzabern din Galia estică şi de centul de producţie de la Lezoux din Galia centrală (pp. 26-27). Urmează ceramica fină decorată cu

350

rotiţă (pp. 31-32) şi ceramica fină de tip kylix (pp. 33-35) care sunt mai puţin reprezentate la Tibiscum „Traianu”.

Ceramica fină cu firnis (angobă) roşie (pp. 35-44) este considerată de Adrian Ardeţ ca fiind fie “terra sigillata locală” fie “imitaţii locale de terra sigillata”. Această ceramică fiind descrisă de autor în funcţie de utilitatea lor: castroane, străchini şi farfurii. Categoria ceramiicii fine ştampilate (pp. 44-45) include vase pentru băut, ceea ce-l detrmină pe autor să includă vase de mici dimensiuni care se înscriu în categoria definită de N. Lamboglia.

Subcapitolul al VI-lea este dedicat ceramicii cu decor în tehnica barbotinei (pp. 46-47), această categorie ceramică este bine reprezentată în Dacia, dar la Tibiscum „Traianu”, după cum precizează autorul a fost descoperit doar un singur vas întregibil, cu trei toarte, decorat în tehnica barbotinei. Următorul subcapitol tratează ceramica pictată (pp. 47-48), o categorie ceramică este foarte puţin abordată de specialişti. Autorul precizează că la Tibiscum „Traianu” a identificat trei fragmente ceramice pictate. În continuare autorul abordează ceramica cu figuri aplicate în relief (pp. 48-50), această categorie cuprinde vasele decorate cu şerpi sau cu ornamente vegetate. La Tibiscum – Iaz autorul a descoperit un vas întregibil şi două fragmente ceramice ornamentate cu şerpi şi un fragment ornamentat cu figuri aplicate în relief, reprezentând o ramură de brad. Toate aceste fragmente ceramice sunt datate de către Adrian Ardeţ la mijlocul secolului al II-lea.

Al nouălea subcapitol se referă la o categorie distinctă de vase, de mari dimensiuni, şi anume la mortaria (pp. 50-51). Autorul arată aici că la Tibiscum a fost descoperit şi un exemplar din marmură, apartinând acestui tip de vas. Un alt subcapitol este dedicat Puşculiţelor (pp. 52-53) cunoscute în antichitate sub denumirea de loculus, recipient cu un orificiu pentru introducerea monedelor. În cercetările arheologice efectuate la Tibiscum-Iaz a fost descoperit un singur exemplar din această categorie ceramică, acesta provenind din şanţul de vest al castrului de pământ.

Categoria ceramicii preistorice este abordată în subcapitolul al XI-lea (p. 53), autorul semnalând descoperirea unui singur fragment ceramic preistoric, considerând că acesta a fost adus odată cu pământul folosit la nivelare.

Ultimul subcapitol abordează o categorie distinctă a ceramicii şi anume Amforele (pp. 53-74). Amforele descoperite la Tibiscum au fost încadrate de autor în 10 tipuri disticte ce provin din 6 provincii: Dressel 2-4, Dressel 6B, Forlimpopoli, Zeest 90, Dressel 20, Matagallares I, Knossos 36, Papadopulos VII, Rhodian, Chartage LR4.

Al II-lea mare capitol este dedicat Ceramicii de uz comun (pp. 75-178), acest domeniu a fost mult timp neglijat atât de cercetătorii români, cât şi de cercetătorii din restul Europei. Acest domeniu, în ultimii 20 de ani, cunoaşte o evoluţie ascendentă, fiind publicate mai multe studii şi tratate. În cercetarea ceramicii uzuale romane, Adrian Ardeţ, ţine cont de tipologiile existente şi pleacă de la premisa funcţionalităţii vaselor şi evoluţia lor cronologică. Ceramica uzuală este cea mai bine reprezentată la Tibiscum-Iaz „Traianu”, ea fiind 85% din totalul ceramicii descoperite în acest punct. Acest capitol este împărţit în 10 subcapitole.

Primul subcapitol tratează Oalele borcan (pp. 77-105), un tip de vas întrebuinţat pentru prepararea alimentelor. Autorul descrie oalele borcan în funcţie de modul cum au fost ele confecţionate (oale borcan lucrate la roata şi oale borcan lucrate cu mâna) şi în funcţie de nivelul arheologic în care au fost descoperite. Acest tip ceramic este cel mai numeros.

În al II-lea subcapitol autorul se referă la Oalele borcan cu două toarte (pp. 105-110). Această categorie ceramică este foarte des întâlnită în descoperirile arheologice. Adrian Ardeţ nu poate să constate, în urma descoperirilor de la Tibiscum-Iaz Traianu, o

351

evoluţie sau o involuţie a acestor forme de oale, dar observă că în primul nivel oalele borcan cu două toarte sunt de dimensiuni mai mari, iar în următoarele nivele sunt mai mici.

Următorul subcapitol este dedicat Urciorelor (pp. 110-115), atât ca funcţionalitate, cât şi ca denumire, urciorul s-a păstrat până în zilele noastre. Sunt cunoscute foarte multe tipuri de forme şi variante a acestei categorii ceramice, dar autorul ţine cont în primul rând, aşa cum precizează el, de criteriul cronologic în care au apărut aceste vase.

Al IV-lea subcapitol se referă la Căniţe (pp. 115-123), un tip de vas asemănător cu oalele, dar de mici dimensiuni, având o toartă sau două toarte şi este caracterizat în funcţie de funcţionalitate ca bol sau căniţă. Această categorie ceramică reprezintă 8% din totalul ceramicii uzuale descoperite la Tibiscum-Iaz „Traianu”. Următorul subcapitol tratează Cănile (pp. 123-135), care reprezintă 13% din totalul ceramicii de uz comun roman. Descoperirile făcute la Tibiscum-Iaz „Traianu”, a cestui tip ceramic, aşa cum precizează autorul, le diferenţiază faţă de restul descoperirilor din Dacia, unde numărul lor este mult mai mic.

Subcapitolul al VI-lea descrie Afumătorile (pp. 135-140), acest tip ceramic este asemănător fructierelor, având buza larg deschisă, corpul conic şi un picior plat sau circular. Specialiştii consideră că aceste vase au o funcţionaliate strict cultică. Autorul nu insistă asupra funcţionalităţii acestor vase, datorită numărului redus de descoperiri, şi le numeste simplu afumători.

Următorul subcapitol tratează Castronele (pp. 141-147), se caracterizează în general prin buza îngroşată şi răsfrântă spre exterior, iar corpul poate fi bitronconic sau cu marginile drepte. Adrian Ardeţ atrage ateţia asupra faptului că unii specialişti consideră castronele şi străchinile ca făcând parte din aceeaşi categorie. Autorul nu este de acord cu această teorie, considerând că cele două tipuri sunt diferite şi bine definite. În următorul subcapitol descrie Strachinile (pp. 147-154). Un alt subcapitol este dedicat Farfuriilor (pp. 154-168) care la Tibiscum-Iaz „Traianu” reprezintă, după oale, cea mai importantă şi masivă prezenţă ceramică. Autorul tratează acestă categorie ceramică în funcţie de frecvenţa pe fiecare nivel arheologic, după care analizează vasele sub aspectul formelor.

Ultimul subcapitol este dedicat Capacelor (pp. 169-178), această categorie ceramică cunoaşte o mare diversitate de forme şi funcţionalităţi. Urmează Concluzile (179 -184) unde autorul prezintă procentajele şi evoluţia ceramici pe nivele arheologice.

Catalogul care însoţeşte fiecare subcapitol, amplul rezumat tradus în limba engleză (pp. 213-226), precum şi bogatul material ilustrativ (pp. 229-347) face lectura mai frumoasă şi mai uşor de înţeles.

353

ION PÂRVU, Biserică şi societate în Episcopia Caransebeşului în perioada păstoririi episcopului Nicolae Popea 1889-1908, Editura Eurostampa, Timişoara, 2009, 262 pagini text, 38 pagini anexe.

Bogdana BRANCA Muzeul Judeţean de Etnografie şi al Regimentului de Graniţă Caransebeş

„...când e vorba de Biserică, eu înţeleg totodată şi şcoala, fiica bisericii, sau

lumina care luminează întru întunerec şi care de o aveam noi în trecut desigur nu ne pierdeam rostul aproape cu totul.”

Citatul de mai sus aparţine lui Nicolae Popea, episcop al Caransebeşului, care a

desfăşurat o activitate intensă pentru afirmarea limbii şi culturii române. Înainte de a fi fost teolog, a fost şi un important om de idei care a înţeles rostul învăţâmântului în afirmarea dezideratelor naţionale româneşti din Banat şi Transilvania. Activitatea desfăşurată de acesta atât pe plan religios, cât şi laic, este foarte documentat înfăţişată de către Ion Pîrvu în lucrarea Biserică şi societate în Episcopia Caransebeşului în perioada păstoririi episcopului Nicolae Popea 1889-1908.

Lucrarea este structurată în şase capitole ce se succed după o prefaţă a Episcopului Caransebeşului Lucian Mic (p. 7-8) şi o introducere din partea autorului (pp. 9-23) care face un istoric al cercetării personalităţii episcoplui Nicolae Popea, dar şi a spaţiului bănăţean sub aspectul învăţământului şi al rolului acestuia în societate. La final, sunt Concluziile, Anexele, Rezumatul, şi o Bibliografie a lucrărilor folosite. La rândul său, fiecare capitol este structurat în subcapitole care tratează teme din cadrul capitolului.

Capitolul I, Istoricul Episcopiei Caransebeşului (pp. 24-37), trece în revistă viaţa religioasă din Banat, pornind de la antichitate - retragerea aureliană din 271- ajungându-se până la anul 1864 când are loc Sinodul de la Karlowitz, moment care, pentru istoria bisericească greco-ortodoxă, dar şi pentru lupta de emancipare politică şi naţională a românilor din Banat, reprezintă un nou început. Al doilea subcapitol (pp. 26-37) tratează problema înfiinţării Episcopiei Caransebeşului prin Diploma Imperială de la 4 iulie 1865 şi repercusiunile de ordin clerical şi politic-administrativ care decurg din acest act. În acelaşi timp, se face şi o prezentare a situaţiei şcolare din Eparhia Caransebeşului, fiind ştiut faptul că învăţământul în limbă naţională se afla, în mare parte în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, sub jurisdicţia bisericii.

Cel de-al doilea capitol intitulat Nicolae Popea sau întregirea unei epoci (pp. 38-93) aduce inedit, după aproape un secol, biografia episcopului Nicolae Popea. Noutatea acestui capitol constă că printr-o cercetare amănunţită, autorul, poate primul, întregeşte cariera Episcopului nu doar în planul activităţii clericale, ci şi în planul activităţii cultural-politice, prezentând modul în care acesta şi-a însuşit, prin formaţia de intelectual-activist, lupta pentru împlinirea cultural-naţională a românilor (pp. 38-44). Se aduce, în prim plan, istoria Tipografiei diecezane, dar şi momentul primelor relaţii ale episcopului Popea cu Banatul (p. 45-46), marcându-se împrejurările şi evenimentul de instalare al acestuia în funcţia de episcop (p. 46-47). Din partea autorului se constată o aplecare deosebită faţă de discursurile lui Nicolae Popea care pentru societatea din a doua jumătate a secolului XIX

354

cerea aplicarea modernismului în „măsura în care integra dimensiunea moralei tradi-ţionale”1 (pp. 53-60). Este analizată activitatea Episcopului pentru promovarea românis-mului la nivel politic, arătându-se punctual activitatea politică a acestuia (pp. 60-62). Aprecierea activităţii ştiinţifice, politice şi eclesiale ale lui Nicolae Popea s-a materializat în Regat prin invitaţia trimisă acestuia de a deveni membru al Academiei Române (pp. 62-63). Constatarea că Nicolae Popea a fost un militant activ pentru promovarea limbii române şi a culturii naţionale reiese şi din actvitatea întreprinsă în rândul şcolilor, dar şi în rândul asociaţiilor ce aveau drept scop promovarea culturii naţionale româneşti (pp. 64-70). Influenţa lui Nicolae Popea, după anul 1889, asupra intelectualilor din Banat este remarcabilă, reuşind să traseze un program evolutiv coerent în ceea ce priveşte disputele cu contestatarii drepturilor etno-lingvistice ale românilor (pp. 70-73) şi totodată să pledeze pentru cauza românilor din monarhia austro-ungară (pp. 73-82). Autorul arată că munca publicistică şi ideile reformiste ale Episcopului sunt rodul unei educaţii alese în Univer-sitatea de la Viena, dar şi al muncii sârguincioase cu documente. Un rol major în formarea intelectualului şi naţionalistului Nicolaea Popea a avut-o mentorul său, mitropolitul Andrei Şaguna (pp. 82-90).

Înfiinţarea Episcopiei Caransebeşului în anul 1865 după despărţirea de Mitropolia de la Karlowitz dădea naştere la o nouă organizare administrativă a eparhiei. Ion Pârvu face un istoric susţinut arhivistic asupra tuturor unităţilor administrative şi clericale ale Episcopiei Caransebeşului în timpul cârmuirii lui Nicolae Popea în cel de-al treilea capitol, Organizarea Episcopiei Caransebeşului 1889-1910 (pp. 94-154). Sunt analizate comisiile de lucru ale Episcopiei sub aspectul legislativ (pp. 94-100), este întocmit un istoric şi un inventar al protopopiatelor şi parohiilor, dar şi modificările de ordin administrativ suferite de acestea (pp. 100-102), precum este dezbătut şi rolul oficiilor protoprezbiteriale, dar şi măsurile adoptate de sinodul protoprezbiterial şi conlucrarea cu instituţiile de învăţământ (pp. 201-106). O atenţie deosebită primeşte, din partea autorului, colaborarea Episcopiei Caransebeşului cu protopopiatele şi cu parohiile pe care le avea în subordine (pp. 106-152), subliniindu-se rolul major al Tipografiei Diecezane. Colaborarea a avut în vedere situaţia administrativă a lăcaşelor de cult dar şi a şcolilor, nefiind marginalizat nici aspectul financiar.

Abodarea în capitolul al IV-lea, Biserica şi şcoala confesională românească în Dieceza Caransebeşului (pp. 153-194), a relaţiei bisericii cu şcoala impune şi o relatare a unor evenimente de maximă importanţă pentru istoria locală. Şcolile confesionale devin instituţii de cultură în care se nasc idei ce apără unitatea etnică şi culturală a românilor din Banat. Subcapitolul, Situaţia şcolilor confesionale române în Episcopia Caransebeşului la sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX analizează aşa numita „nouă epocă” inaugurată de Nicolae Popea, care, de fapt, însemna abordardarea problemei şcolare de pe poziţia naţională2 în momentul în care acţiunea de maghiarizare a Budapestei se accentua tot mai vădit la nivelul învăţământului. Episcopia Caransebeşului înţelege să se adapteze în ceea ce priveşte şcolile confesionale la legislaţia impusă de statul maghiar pentru a nu da naştere la conflicte cu autorităţile. Deşi erau nemulţumiţi de politica de maghiarizare, clericii şi liderii politici nu protestează pentru a nu atrage repercursiuni asupra lor. De remarcat este faptul că autorul reuşeşte să surprindă fenomenul de modernizare ce debutează din iniţiativa Episcopiei, care menţine, în acelaşi timp, caracterul tradiţional în direcţia afirmării identităţii naţionale prin limbă şi cultură românească, în condiţiile în care, sub înfăţişarea legilor învăţământului, se ascunde un atac împotriva dezvoltării culturale a 1 Pârvu 2009, p. 55. 2 Ibidem, p. 155.

355

românilor3 (pp. 153-174). Al doilea subcapitol este dedicat Institutului teologic din Caransebeş, care se afla sub acţiunea de modernizare dar care se afirmă ca o instituţie în care se continuă implementarea culturii şi limbii române.

Capitolul al V-lea gravitează în jurul Rolului bisericii greco-ortodoxe române în afirmarea culturii naţionale (pp. 195-237). Deşi guvernul maghiar impune o serie de măsuri discriminatorii pentru populaţia greco-ortodoxă română, manifestările culturale cresc numericeşte în eparhia Caransebeşului. Se amplifică şi legăturile cu românii de peste Carpaţi în perioada 1889-1910. Implicarea tuturor categoriilor sociale în activităţile cultu-rale se datorează - în mare parte, Episcopiei Caransebeşului, care susţine şi coordonează instituţiile culturale. Manifestările culturale iau atitudine faţă de legile antiromâneşti, implementând spiritul naţional (pp. 195-199). În partea a doua şi a treia a capitolului, autorul punctează rolul pe care l-au avut cassinele române în desăvârşirea identităţii culturale naţionale, subliniind sprijinul nemijlocit din partea Episcopiei Caransebeşului atât în planul ideilor de afirmarea identităţii naţionale cât şi în plan financiar (pp.199-206). Prin instituţia şcolară, biserica greco-ortodoxă română din Banat încerca să desfăşoare o activitate de culturalizare a cetăţenilor, fiind de un real sprijin pentru societate. Susţinerea din partea Episcopiei era de natură practică: punea la dispoziţia Reuniunii învăţătorilor Tipografia diecezană şi finanţarea activităţilor acesteia. Episcopia a trasat conturul cultural naţional al desfăşurărilor Reuniunilor. Este de observat o mare implicare şi din partea învăţătorilor ce profesau în şcolile confesionale. Autorul face o prezentare amănunţită a activităţilor desfăşurate de Reuniunea învăţătorilor, reuşind să surprindă rolul pe care l-a avut aceasta în societatea bănăţeană în conturarea spiritului naţional, dar şi rolul Episcopiei Caransebeşului în coordonarea activităţii Reuniunii (pp. 206-218). Un loc aparte este ocupat de rolul activităţii asociaţiei A.S.T.R.A. în Banat şi susţinerea de care beneficia din partea Episcopiei Caransebeşului. Este bine ştiut că activitatea desfăşurată de A.S.T.R.A. avea un puternic caracter naţional, luptând pentru unitatea tuturor românilor. În acelaşi timp, Episcopul Nicolae Popea recunoaşte contribuţia Asociaţiei în ceea ce priveşte progresul economic şi cultural al poporului român4. Instituţia episcopală prin Nicolae Popea, prin clerici şi prin Tipografia şi Librăria Diecezană, sprijinea nemijlocit acţiunile Astrei (pp. 218-230). Autorul dezvăluie, în ultima partea a capitolului al V-lea, Alte activităţi de interes cultural – naţional susţinute de biserică (pp. 230-236), implicarea de facto a bisericii în activitatea diferitelor Asociaţii din eparhia Caransebeşului, care aveau menirea de a promova spiritul naţional românesc.

Ultimul capitol al lucrării, Biserica şi politica naţională a românilor bănăţeni. 1889-1910 (pp. 237-260) este dedicat unei probleme acute din istoria românilor din Impe-riul austro-ungar şi îndelug cercetat de istoriografia contemporană: problema naţională a românilor în anii de episcopat ai lui Nicolae Popea. Ideile Memorandumului din 1892 au fost adoptate şi de către clericii şi intelectualii bănăţeni, Episcopul neezitând în a-şi exprima deschis susţinerea faţă de redactorii petiţiei şi mai ales faţă de cererile de factură culturală şi politică naţională. Ion Pârvu surprinde corespondenţa dintre Nicolae Popea şi mitropolitul Ioan Românul referitoare la acest aspect şi, totodată, aduce în prim plan campaniile de susţinere a Memorandumului în faţa împăratului Franz Iosif, dar şi susţinerea autorului acestora, mult mai impotant fiind faptul că surprinde conştiinţa naţională unitară a românilor din Monarhie, care se afirmă odată cu această petiţie (pp. 237-244). Cea de-a doua parte a capitolului scoate la lumină personalitatea politică a protopopului G. Popovici, care prin sprijinul lui Nicolae Popea, reuşeşte să reactiveze 3 Idem, p. 157. 4 Idem, p. 218.

356

P.N.R.-ul în contextul în care după 1895 se acutizează legislaţia antiromânească (p. 245-246). Românii bănăţeni au beneficiat de un ajutor activ din partea Episcopiei Caran-sebeşului în conturarea identităţii culturale şi politice şi, de aceea, autorul aduce, prin ultima parte a cărţii, un „omagiu” activităţii structurilor clericale în acest sens.

Lucrarea lui Ion Pârvu aduce o contribuţie neşteptat de mare pentru istoria locală în contextul luptei naţionale a românilor bănăţeni. Bine documentată, lucrarea aduce infor-maţii inedite despre Nicolae Popea, nu episcopul, ci eruditul, politicianul, apărătorul educaţiei. Am putea spune că, în ceea ce priveşte înţelegerea rostului educaţiei şi moder-nizării învăţîmântului episcopul ocupă un loc important în istoria provinciei bănăţene, iar acest fapt ne este făcut cunoscut de către autor.

Cartea reprezintă un instrument de lucru extrem de util în cadrul mai multor segmente de cunoaştere: istorie şi teologie şi demostrează individualitatea provinciei Banat faţă de Transilvania.

357

OVIDIU LAURENŢIU ROŞU, Comunitatea de Avere a fostului Regiment grăniceresc româno-bănăţean Nr. 13 din Caransebeş, Editura Cosmopolitanart, Reşiţa, 2010, 364 pagini text, 59 pagini anexe.

Carmen Maria NEUMANN Muzeul Judeţean de Etnografie şi al Regimentului de Graniţă Caransebeş

Cartea constituie o introducere, accesibilă tuturor, într-un subiect deosebit de

interesant, cel al Comunităţii de Avere, instituţie care avea rolul de administrare al proprietăţilor bunurilor deţinute de fostul Regiment grăniceresc româno-bănăţean nr. 13 din Caransebeş.

Structurată în trei capitole, cartea oferă o privire de ansamblu asupra evoluţiei Comunităţii de avere din Caransebeş în cei 81 de ani de existenţă.

Primul capitol, „Organizarea şi evoluţia Comunităţii de Avere”, cuprinde, la rândul lui, cinci subcapitole.

Regimentul Confiniar româno-bănăţean Nr.13 din Caransebeş este precursor al Comunităţii de Avere. Organizarea graniţei bănăţene a fost cuprinsă în programul de reforme promovate de monarhia austriacă. În anul 1767 s-a înfiinţat la Caransebeş Regimentul de graniţă.

În acest subcapitol sunt prezentate şi avantajele pe care le-au avut grănicerii, printre altele, merită amintit construcţia şcolilor şi rezultatele deosebite obţinute de copiii grănicerilor. Odată cu slăbirea puterii Imperiului Otoman, sistemul defensiv al graniţei militare nu a mai avut utilitate. Desfiinţarea graniţei militare a debutat prin dispozţiile imperiale din 19 august 1869 şi din 31 ianuarie 1870 (pp. 21-31).

Comunitatea de Avere a fostului Regiment de graniţă a fost înfiinţată în anul 1879. Instituţia era condusă de organe alese dintre locuitorii celor 94 de comune grănicereşti, format din Preşedinte, Comitet şi Adunare Generală. Alături de Statute care stabileau principiile fundamentale în baza cărora funcţiona Comunitatea de Avere, regulamentele au contribuit la reglementarea activităţii de conducere, organizare, administrarea şi funcţionarea acesteia (pp. 31-61).

Organele de conducere alese erau formate din Reprezentanţă şi un Comitet format dintr-un preşedinte, patru membri, organele administrative de specialitate, serviciul tehnic, serviciul financiar (pp. 61- 103).

Aspectul financiar a fost unul de maxim interes atât pentru cei care gestionau resursele, dar şi pentru cele 94 de comune grănicereşti, asupra cărora se răsfrângeau direct bebeficiile averii comune (pp. 120-137).

Controlul statului era foarte pronunţat şi s-a extins asupra tuturor actelor Comu-nităţii de Avere, scopul fiind prevenirea abuzurilor şi înlăturarea suspiciunilor, care au apărut în jurul gestionării averii. Un aspect demn de semnalat pentru ilustrarea devotamentului foştilor grăniceri faţă de clasa politică, este rezistenţa organizată, de la mijlocul anului 1947, în Munţii Banatului (pp. 120-136).

Capitolul II, intitulat Exploatarea produselor principale, secundare accesorii şi regenerarea complexelor forestiere, este dedicat organizării celor cinci ocoale silvice din Bozovici, Orşova, Teregova, Caransebeş şi Ohaba Bistra. În cele cinci subcapitole

358

problemele abordate de autor se referă la exploatarea suprafeţelor forestiere prin arendare (pp. 137-173), la exploatarea produselor lemnoase în regie proprie (pp. 173-189).

Ca proprietari ai Comunităţii de Avere, cetăţenii aveau dreptul la unele produse accesorii: piatră, nisip, fânul pentru furaje, frunza moartă, pentru aşternut, fructe forestiere şi plante medicinale (pp. 173-389). Protecţia Complexelor forestiere a fost o problemă importantă, care a stat în atenţia Comunităţii de Avere (pp. 225-244). În continuare sunt prezentate unele aspecte referitoare la reforma agrară din anul 1921 şi efectele acesteia asupra teritoriului Comunităţii de Avere (pp. 244-260).

Capitolul III, Comunitatea de Avere din Caransebeş şi societetea din sudul Bana-tului. Acest capitol ne prezintă, în cele şase subcapitole, beneficiile forestiere primite de către coproprietarii împăduriţi, care aveau dreptul la: lemne de foc, de construcţii şi de lucru, păşunatul în păduri (pp. 260-272). Acordarea ajutoarelor individuale şi colective, în acest subcapitol sunt prezentate aspecte concrete, de acordare a ajutoarelor individuale urmaşilor foştilor grăniceri şi cele colective, comunităţilor împădurite, de pe raza fostului Regiment confiniar româno bănăţean (pp. 272-285).

Existenţa Comunităţii de Avere din Caransebeş în zona fostei graniţe militare, prin organizarea de cursuri practice, publicarea de articole de specialitate, construirii căilor ferate, în domeniul vieţii economice sau prin sprijinirea ridicării unor monumente ale eroilor, prin ajutorarea muzeelor, a fost un factor important în dezvoltarea economică şi culturală în fosta graniţă militară (pp. 285-300).

Una dintre cele mai însemnate realizări ale Comunităţii de Avere pe tărâm cultural a fost înfiinţarea şi susţinerea, timp de trei decenii, a internatului „Traian Doda” care asigura cazarea şi hrana fiilor împăduriţilor, care se pregăteau să urmeze studiile superioare (pp. 300-317). Contribuţia la dezvoltarea învăţămîntului şi la susţinerea materială a elevilor s-a materializat printr-o diversitate de modalităţi, de la cumpărarea de cărţi sau de instrumente muzicale, până la acordarea de bani pentru construcţiile şcolare (pp. 317-337).

Deviza sub care comunitatea a funcţionat a fost ridicarea materială şi culturală a localităţilor graniţei militare. Pe lângă alte activităţi economice, sociale, şcolare, culturale sau spirituale, instituţia s-a implicat în promovarea şi dezvoltarea turismului a acestei părţi a Banatului, facilitând excursiile pentru cei interesaţi din afara teritoriului grăniceresc (pp. 337-351).

Cartea este deosebit de importantă, ne oferă posibilitatea de a afla activitatea Comunităţii de Avere felul în care personalităţile şi reprezentanţii ei s-au implicat în viaţa cetăţenilor şi sprijinul pe care le-au acordat acestora.

359

VALERIU LEU (1952-2009) Născut în 10 mai 1952 în satul Gârlişte, judeţul Caraş-Severin, absolvent al

Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, Facultatea de Istorie-Filosofie. A urmat în paralel cursurile Facultăţii de Filologie, Limba şi literatura slavă-limba şi literatura rusă. Din anul 1975 a lucrat ca muzeograf la Muzeul Judeţean de Istorie Caraş-Severin, în specialitatea carte veche-manuscris, apoi la secţia de istorie în specialitatea istorie modernă. Director al Întreprinderii Cinematografice Caraş-Severin (1985-1992).

La 26 mai 1993 i s-a conferit titlul ştiinţific de doctor în istorie la Universitatea „Babeş-Bolyai”, lucrarea de doctorat având titlul „Cartea şi lumea rurală în Banat (1700-1848)”. Din 1996 a devenit cercetător ştiinţific principal I la Muzeul Banatului Montan din Reşiţa şi şef de secţie până în 2008. Profesor universitar din 1998 la Universitatea de Vest din Timişoara şi Universitatea „Eftimie Murgu” din Reşiţa.

A publicat 15 volume de unic autor şi în colaborare şi peste 70 de studii de istorie modernă, istoria cărţii vechi, istoria mentalităţii, publicate în ţară şi străinătate. În 1996 i s-a decernat premiul „George Bariţ” al Academiei Române pentru cartea „Franţa şi Banatul” unde a fost co-autor împreună cu Nicolae Bocşan şi Petru Bona. Din 2003 a fost înscris în Registrul experţilor în domeniul carte veche românească şi carte românească bibliofilă. În 2009 a primit al doilea premiu al Academiei „Eudoxiu Hurmuzaki” pentru volumul „Cronici bisericeşti manuscrise din Banat secolele XIX-XX. Din istoria monografismului bănăţean”, (în colaborare cu Costa Roşu).

360

Teza de doctorat Cartea şi lumea rurală în Banat (1700-1830) reprezintă o abordare detaliată a raporturilor pe care cultura scrisă le-a stabilit cu lumea rurală cuprinzând şi o analiză a circulaţiei cărţii în arealul Banatului. Toate cărţile publicate şi aflate în colecţiile din Banat au fost analizate în acest volum: cartea bisericească, cărţile şcolii, cărţile programului de iluminare, cărţile populare. Toate beneficiază de o tratare distinctă dar şi de o sinteză din perspectiva specialistului ataşat valorilor unui Banat, în care s-a citit mai mult decât în alte provincii istorice.

Fidel preocupărilor de restituire a unei istorii încă nescrisă la data la care îşi începea cariera în cercetarea ştiinţifică, Valeriu Leu a manifestat un consecvent interes pentru publicarea şi constituirea unei baze documentare care să stea la baza viitoarelor sinteze de istorie ale Banatului. În aceste coordonate se înscriu volumele dedicate Revoluţiei de la 1848, istoriei educaţiei, istoriei rurale, istoriei politice (Carmen Albert).

361

ABREVIERI BIBLIOGRAFICE

ActaArchAcadScHung – Acta Archeologica Academica Scientiarum Hungaricae AÉ – Archaeologiai Értesítő, Budapesta AI – Archeologia Iugoslavica, Belgrad AISC – Anuarul Institutului de studii clasice, Cluj Napoca ActaMN – Acta Musei Napocensis, Cluj-Napoca ActaMP – Acta Musei Porolissensis, Zalău ActaTS – Acta Terrae Septemcastrensis, Sibiu AM – Arheologia medievală, Asociaţia arheologilor medievişti din România AnB(SN) – Analele Banatului (serie nouă), Timişoara Apulum – Apulum. Acta Musei Apulensis, Alba Iulia ArchAnz – Archäologischer Anzeiger. Jahrb. des deutsch. archäol. Inst., Berlin Argesis – Studii şi comunicări, Piteşti ASPPF – Atti della Società per la Preistoria e Protoistoria della regione Friuli-

Venetia Giulia, Trieste AT – Ars Transsilvaniae, Institutul de arheologie şi istoria artelor, Cluj-NapocaB – Banatul, Timişoara BA – Biblioteca Arheologică, Bucureşti BAAL – British Asociation for Applied Linguitics, University of the West of

England, Bristol, England, UK Banatica – Banatica. Muzeul Banatului Montan, Reşiţa BAR – British Archeological Reports, Oxford, Anglia BCCS – Buletinul Cercurilor Ştiinţifice Studenţeşti. Arheologie – istorie, Alba

Iulia BerRGK – Bericht der Römisch-Germanischen Kommission, Frankfurt am Main BHAB – Bibliotheca Historica et Archaeologica Banatica, Timişoara BMN – Bibliotheca Musei Napocensis, Cluj-Napoca BNR SAM-FCA – Banca Naţională Română – Serviciul Arhive şi Muzeu (Bucureşti), fond

Procese-verbale ale Consiliului de Administraţie BNR BT – Bibliotheca Thracologica, Institutul Român de Tracologie, Bucureşti CA – Cercetări arheologice, Muzeul Naţional de Istorie a României, Bucureşti CANT – Cercetări arheologice în aria nord-tracă, Bucureşti CB – Caiete Banatica, Reşiţa CCA – Cronica Cercetărilor Arheologice, Bucureşti Comunicări – Comunicări. Seria arheologie, Craiova CR – Calebdarul românului, Caransebeş Crisia – Crisia, Oradea Dacia – Dacia, Bucureşti DaciaNS – Dacia Nouvelle Série, Bucureşti DJTAN - FCGB – Direcţia Judeţeană Timiş a Arhivelor Naţionale, Fond Comandamentul

General Bănăţean DJTAN–FCCIL – Direcţia Judeţeană Timiş a Arhivelor Naţionale, fond Camera de Comerţ

şi Industrie Lugoj – firme sociale şi bancare DJTAN-FDCRAA – Direcţia Judeţeană Timiş a Arhivelor Naţionale, fond

Delegatul Comisiei Române pentru Aplicarea Armistiţiului - judeţul Severin

DJTAN-FIICC Direcţia Judeţeană Timiş a Arhivelor Naţionale, fond Inspectoratul Industriei Control Cazare

DJTAN-FPS Direcţia Judeţeană Timiş a Arhivelor Naţionale, fond Prefectura judeţului Severin

Dunărea – Dunărea, Orşova Drobeta – Drobeta. Muzeul Regiunii Porţilor de Fier, Turnu-Severin

362

EAIVR – Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României, Bucureşti EN – Ephemeris Napocensis, Cluj-Napoca FA – Folia Archaelogica, Budapesta FD – Foaia Diecezană, Caransebeş IDR – Sub îngrijirea D.M. Pippidi, I.I. Russu, Inscripţiile Daciei romane. I –

Introducere istorică şi epigrafică. Diplomele militare. Tăbliţele cerate. Bucureşti (1975); III / Dacia Superior. Bucureşti (1977, 1).

ForVL – Forschungen zur Volks- und Landeskunde, Sibiu GOCA – Gazeta Oficială a Comunităţii de Avere, Caransebeş LNMDR – The Late Neolithic of the Middle Danube Region, Timişoara LB – Luptătorul Bănăţean MCA – Materiale şi Cercetări Arheologice, Bucureşti MN – Muzeul Naţional, Bucureşti Oltenia – Oltenia. Studii şi comunicări. Arheologie – Istorie, Craiova PB – Patrimonium Banaticum, Timişoara PBF – Prähistorische Bronzefunde, München Pontica – Pontica, Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie, Constanţa Potaissa – Potaissa, Turda PSAS – Proceedings of the Society of Antiquaries of Scotland”, Edimburgh. PZ – Praehistorische Zeitschrift, Berlin R – Renaşterea, Carasebeş RelTIH – Relations Thraco – Illyro – Hellénique, Bucureşti (1994) RevB – Revista Bistriţei, Complexul Muzeal Bistriţa-Năsăud Rev Muz – Revista Muzeelor, Bucureşti RESEE – Revue des Etudes Sud-Est Europeennes, Bucureşti RL – România Liberă, Bucureşti Rubané et Cardial – Rubané et Cardial. E.R.A.U.L., Liège (1990, 39). SAC – Situri arheologice cercetate în perioada 1983-1992, I – Brăila (1996), II –

Bucureşti (1997) Sargetia – Sargetia. Acta Musei Devensis, Deva SANIC FC RC – Servicul Arhivelor Naţionale Istorice Centrale Bucureşti, Fond Consiliul

Naţional Român- Caransebeş SCIV(A) – Studii şi Comunicări de Istorie Veche şi Arheologie, Bucureşti StCl – Studii Clasice, Bucureşti StComB – Studii şi Comunicări Brukenthal. Muzeul Brukenthal, Sibiu StComCar – Studii şi Comunicări. Etnografie. Istorie, Caransebeş StComSM – Satu Mare. Studii şi Comunicări. Muzeul Judeţean Satu Mare, Satu Mare StIB – Studii de istorie a Banatului. Universitatea de Vest, Timişoara SJAN CS-CNC Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Caraş-Severin, Coecţia de

Documente Nicolae Corneanu SJAN CS-FBRC Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Caraş-Severin, fond Banca

Românească S.A., Bucureşti, sucursala Caransebeş SJAN CS-FCAC Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Caraş-Severin, fond

Comunitatea de Avere Caransebeş SJAN CS-FILMC Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Caraş-Severin, fond Industria

de lemn “Mundus-Borlova-Armeniş” S.A., Caransebeş SJAN CS-FPC – Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Caraş-Severin, Fondul

Primăria oraşului Caransebeş SJAN CS-FPJ – Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Caraş-Severin, Fond Personal

înv. Pavel Jumanca SJAN CS-FPO – Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Caraş-Severin, Fondul

Primăria comunei Obreja SJAN CS-FRG – Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Caraş-Severin, Fondul

regimentului de Graniţă nr. 13 româno-bănăţean

363

SJAN CS-FSAC – Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Caraş-Severin, Fond Agricol al jud. Caraş-Severin

SJAN CS-FTB – Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Caraş-Severin, Fond Tiberiu Boşcaiu

SJAN CS-FUN – Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Caraş-Severin, fond TNC Uzina Nădrag

SJAN CS-FUOR – Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Caraş-Severin, fond TNC Uzina Oţelu Roşu

ThD – Thraco-Dacica. Institutul Român de Tracologie, Bucureşti Thracia – Thracia, Sofia Tibiscum – Tibiscum (Studii şi comunicări. Etnografie. Istorie), Caransebeş Tibiscus – Tibiscus. Muzeul Banatului Timişoara, Timişoara UPA – Universitätsforschungen zur Prähistorischen Archäologie, Berlin VCRCC – The Vinča culture, its Role and Cultural Connections, Timişoara VG – Viitorul Graniţei, Caransebeş Ziridava – Ziridava. Muzeul Judeţean Arad, Arad ZPE – Zeitschrift für Papyrologie und Epigraphik, Bonn

ERATA

După pagina 132, urmează articolul corectat, cu note.

După pagina165, urmează planşele II, III, IV, V, VI, VII, VIII, IX.

După pagina 190, urmează lista planşelor şi planşele 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10