revista de sociologie...

Bucur, Rareș Alexandru. 2019. “Contextul în practica arhitecților” Revista de sociologie aplicată, vol. 3, nr. 2, pag. 1-‐28.

Contextul în practica arhitecților RAREȘ ALEXANDRU BUCUR, specializarea Resurse Umane, promoția 2019

ABSTRACT În această lucrare explorez practica arhitecților în domeniu și modul în care aceștia se raportează și utlizează contextul. Tema cercetării este identificarea importanței contextului în domeniul arhitecturii, cum este conceptul definit și cum influențează activitatea profesioniștilor. Studiul este alcătuit din 10 interviuri semi-‐structurate, toți respondenții fiind persoane care activează în domeniu. Concluziile evidențiază caracterul complex al contextului, utilitatea acetuia în procesul arhitectural, respondenții precizând faptul că se raportează constant la context atunci când au de a face cu un proiect. Cuvinte cheie: context, arhitect, context fizic, proces arhitectural, context cultural, contextul relațiilor.

INTRODUCERE

Orașele se află într-‐o continuă schimbare arhitecturală, fie că vorbim de restaurarea și reintegrarea unor clădiri vechi, ori prin distrugerea și construirea unor clădiri noi care au ca scop revigorarea spațiului urban.

Orașul București este un exemplu reprezentativ pentru cele menționate mai sus, iar toate aceste acțiuni au un impact implicit asupra acestuia, astfel evidențiind relația dintre ce se construiește și viață în București. Toate aceste intervenții modifică modul în care orașul funcționează, felul în care locuitorii acestuia se simt și trăiesc în orașul respectiv, efectele fiind resimțite atât din punct de vedere social, cât și cultural.

De asemenea există diverse polemici legate de dezvlotarea orașului București, cele mai multe susținând faptul că acesta evoluează într-‐un mod haotic și de cele mai multe ori compară orașul, ca un exemplu negativ, cu alte capitale europene.

Prin lucrarea de față voi încerca să identific dacă cei care sunt responsabili pentru direcția în care se dezvoltă orașul București se gândesc la impactul pe care construcțiile pe care le proiectează o au asupra țesutului urban, cum includ această înțelegere în practica lor și cum o conceptualizează.

Obiectivul cercetării este acela de a analiza importanța contextului în care se construiește, atât integrarea în el, cât și elementele mai puțin vizibile de care un arhitect trebuie să țină cont atunci când proiectează, din perspectiva arhitecților. Relația dintre modul în care este percepută realitatea socială și nevoile oamenilor de către arhitecți și intervenția fizică într-‐o

REVISTA DE SOCIOLOGIE APLICATA

REVISTA DE SOCIOLOGIE APLICATĂ 2019 3(2):

2

comunitate raportată direct și constant la contextul zonei ne va permite o înțelegere mai aprofundată asupra modului în care se desfășoară procesul arhitectural, urmărind interacțiunea directă dintre arhitect, clădire și societate. Astfel, voi investiga modul în care arhitecții care lucrează în București se raportează la acest context și cum își modelează practica în raport cu el.

Întrucât cercetarea are la bază relația dintre arhitecți și contextul spațiului în care urmează să se intervină, voi analiza și interpreta opiniile experților din domeniu asupra unor clădiri construite în orașul București care au creat anumite discuții în legătură cu natura construcției și integrarea în context.

De asemenea voi încerca să aflu dacă într-‐una dintre cele mai importante și prestigioase facultăți de arhitectură din România, și anume Facultatea de Arhitectură și Urbanism “ Ion Mincu” din Bucureșsti cadrul academic explică și accentuează importanța integrării contextuale a viziunii tinerilor studenți și viitori arhitecți într-‐un spațiu social și architectural sau se prioritizează doar capabilitatea studenților de a crea o construcție plăcută din punct de vedere estetic și funcțional.

Fiind student la Facultatea de Sociologie și Asistența Socială care urmează să-‐și susțină lucrarea de licență am vrut să aflu rolul sociologului și a antropologului în procesul arhitectural și relația acestor două domenii cu arhitectura, în ce fel pot contribui la dezvoltarea și îmbunătățirea rezultatelor finale.

Întrebările de cercetare la care voi încerca să răspund prin lucrarea de față sunt următoarele: Care este importanța contextului pentru arhitecti? Cum definesc ei contextul? Cum văd/înțeleg integrarea în context? Care este rolul și scopul sociologului și antropologului în procesul arhitectural? Prin finalizarea studiilor superioare din acest domeniu viitorii arhitecți sunt pregatiți pentru a-‐și integra viziunea în realitatea socială?

LITERATURA DE SPECIALITATE

Spațiul

Spațiul este o entitate a cărei existență nu o neagă nimeni, e un concept acceptat de toți oamenii, este în jurul nostru pretutindeni, îi sunt atribuite tot felul de caracteristici, iar oameni îl identifică în diferite moduri: spațiul este alcătuit din obiecte, de tot ce ne înconjoară, deci pentru cei mai mulți acesta reprezintă mediul fizic. În concepția lui Lefebvre (1991) spațiul reprezintă exact contrariul credințelor de rând, nu se referă la spațiu ca o entitate carteziană, ci mai degrabă el privește acest concept ca un produs social. Spațiul așa cum îl trăim, experimentăm și folosim este o construcție socială care este produsă prin anumite relații sociale dezvoltate în timp.

În lucrarea lui Lefebvre sunt introduse două concepte cheie: spațiul perceput și spațiul conceput. Primul se referă la modalitatea în care spațiul fizic din jurul nostru ia naștere și se dezvoltă, această etapă fiind impusă de factori care nu iau în considerare indivizi. Toate construcțiile noi nu prezintă elemente artistice, de originalitate, ci ele respectă un model, un tipar care este utilizat și reutilizat. Acest fenomen s-‐a accentuat în special după Revoluția Industrială, moment în care s-‐au observat cele mai bune metode de producție, iar aceste tehnici au rămas neschimbate, din când în când suferind intervenți minore pentru eficientizarea procesului. Al doilea concept evidențiază modul în care spațiul a fost divizat în mai multe elemente separate pentru a putea fi utilizat de către mai multe domenii precum: arhitectura, economia, geografia etc. Aceastia au rolul de a conferi spațiul un rol, o utilizare, ei administrează bucata lor din aceasta, care conferă legitimate statului de a-‐și continua practicile, de a inhiba


3

dezvoltarea simțului artistic, care din punctul de vedere a lui Lefebvre este singurul domeniu care este capabil să creeze ceva unic.

Lefebvre pledează pentru transformarea spațiului așa cum este el conceput și utilizat în prezent prin promovarea spiritului creator, prin înlocuirea tiparelor cu expresii artistice și unice. Cu alte cuvinte se împotrivește spațiilor închise, dezumanizate, care nu permit dezvoltarea interacțiunilor și relațiilor sociale cu spații deschise, fără restrângeri din partea celor aflați la conducere sau a celor care dețin putere și influență în societate. Spațiul se constituie prin practici sociale, prin proiecții, prin modul în care îl folosim, nu se pot separa practicile societății de spațiul în sine. Spațiul este un produs al societății, el este alcătuit din relațiile sociale dintre oameni, aceasta reprezentând baza pe care se fundamentează concepția lui Lefebvre, spațiul nu poate exista și nu se poate manifesta independent de factorul social.

O altă lucrare care dezbate spațiul și raporturile sociale care au loc în interiorul acestuia argumentează faptul că există o corelație directă între spațiu și individ, între nevoia acestuia de intimitate și în același timp nevoia apartenenței la un grup social. Spațiul este componenta care poate asigura oamenilor atât nevoia de socializare, de formare și întreținere a relațiilor sociale, cât și nevoia acestora de spațiu personal. (Hanson și Hillier, 1987)

În același timp autorii evidențiază cum arhitectura și urbanismul contemporan nu au capacitatea de a reproduce în spațiu nevoile fundamentale ale indivizilor, iar din aceste motive integrarea socială este înlocuită de acte deviante. Atunci când societatea și spațiul nu corespund, nu există o legătură coerență între cele două, efectele negative se vor răsfrânge asupra populației. Din aceste motive arhitecții și urbaniștii trebuie să-‐și desfășoare activitatea raportându-‐se constant la nevoile oamenilor, definirea clară a spațiilor fiind un factor esențial în procesul de integrarea al indivizilor în aceste spații.

Hanson și Hillier explică cum organizarea spațială a mediului construit are consecințe negative asupra oamenilor, care pot conduce la nașterea unor fenomene precum divizare socială și alienarea indivizilor. Rețeaua individuală de relații sociale ale unei persoane poate fi afectată de legătura dintre societate și arhitectură, iar comportamentul spațial al oamenilor este corelat puternic cu comportamentul social al acestora astfel putem identifica impactul pe care spațiul îl are asupra populației atât din punct de vedere al interacțiunilor sociale, cât și la nivel individual. Ei identifică două tipuri de grupuri sociale care există în spațiu: grupurile spațiale, a căror membri sunt alcătuiți pe baza factorului de proximitate și grupurile transpațiale care sunt formate din persoane a căror legătură este independentă de spațiu, sunt uniți în ciuda separării lor prin distanță.

Din punct de vedere cultural Gupta și Ferguson (1992) militează împotriva unei conceptualizări a spațiului care teritorializează cultura. Ei precizează faptul că spațiul nu trebuie delimitat la granițele fizice ale statelor, nu mai este valid să menționăm că o anumită cultură aparține și se desfășoară doar în interiorul unei țări, iar odată cu depășirea acestor limite teritoriale nu mai regăsim cultura respectivă. În primul rând o parte din populația unei țări locuiește și își desfășoară activitățile de zi cu zi la granița statului din care aceștia fac parte și mulți dintre ei pot tranziționa zilnic granița dintre cele două state din diferite motive: profesionale, economice, personale etc, dar ei își păstrează valorile, credințele, tradițiile și obiceiurile. În al doilea rând persoanele care decid să emigreze din țara lor de origine în alt stat din diverse motive nu vor renunța la identitatea culturală, își vor păstra valorile și credințele pe care le-‐au dobândit în decursul vieții. Din aceste motive relația dintre spațiu, așa cum este conceput de cei mai mulți oameni, și cultura nu poate fi constrâns într-‐o arie limitată, ea depășește granițele statelor, existența acestora având ca și consecința negativă diferențierea care apare între ei și noi.


4

Gentrificarea

Gentrificarea reprezintă procesul prin care se transformă “o zonă urbană îmbătrânită într-‐un cartier pentru populaţie mai potentă financiar, cu un anumit status social, prin renovarea clădirilor, consecinţele fiind, pe de o parte, creşterea valorii proprietăţilor respective (teren şi clădiri din zonă) precum şi strămutarea vechilor rezidenţi săraci.” (Nițulescu, 2006, p.282). Acest proces are conotații sociale, economice și culturale prin intermediul căruia clădirile vechi sunt reconsolidate și totodată are loc și o tranziție de clasă socială, în care persoane cu statut financiar și social mai puternic se mută în locul în care locuiam persoane din clasa de jos. Odată cu această schimbare zonă respectivă devine un punct atractiv economic, noii rezidenți fiind însoțiți în această tranziție de diferite firme, restaurante, hoteluri etc.

Unul dintre motivele economice precizate în procesul de gentrificare îl reprezintă apariția spațiilor economice în centrele orașelor, zone în care locuitorii făceau parte predominant din clasa de jos astfel agenții gentrificatori (antreprenori, agenți imobiliari) au investit în terenurile din aceste zone. Un motiv pentru care oameni s-‐au mutat din zonele periferice ale orașelor în centre este pentru a economisi timp către locurile de muncă, cei mai mulți care locuiau în suburbii fiind persoane care aveau atât venituri mai mari, cât și o educație superioară față de cei care locuiau în centrele orașelor. De asemenea odată cu anii 70-‐80 veniturile familiilor au început să crească odată cu intrarea femeilor pe piața muncii, ceea ce a condus la o aprecierea sporită pentru viața urbană care prezenta beneficii pentru familiile tinere. (Nițulescu, 2006)

Gentrificarea are rolul de a produce un echilibru social manifestat prin existență atât unor indivizi care posedă o educație superioară și venituri financiare mari, cât și prin prezența persoanelor de la polul opus caracterizate printr-‐un grad financiar și educațional mai scăzut astfel oportunitățile economice sunt împărțite într-‐un mod egal în funcție de capacitățile și aptitudinile fiecare clase sociale. Efectele negative ale gentrificării le reprezintă persoanele din clasa de jos care nu își mai pot permite să locuiască în aceste zone, iar din cauza prețurilor crescute variantelor lor sunt limitate, unii dintre ei chiar ajungând fără locuință, astfel fiind expulzați din propriile case pentru a permite venirea celor din clasa de mijloc. (Vâlceanu, 2013).

Din punct de vedere cultural s-‐a observat cum populația gentrificatoare și anume clasa de mijloc, are tendința de a investi în proprietăți cu valoare culturală și istorică. Prin intermediul acestor tipuri de investiți se dorește ca noile locuințe să nu mai fie asimilate cu precedenții chiriași, mai exact cu indivizi care se află în clasa de jos, noii proprietari dorindu-‐și să-‐și consolideze statusul de persoane din clasa de mijloc, aceste proprietăți căpătând o valoare simbolică. (Nițulescu, 2006).

Mediul urban și rural

Cercetările socio-‐umane și antropologice au analizat domeniul arhitecturii în principal din perspectiva urbanistică, cele mai importante teorii fiind cele propuse de Școala de la Chicago prin lucrările propuse de Robert Park, Ernest Burgess și Louis Wirth. Acestea au pus bazele sociologiei urbane și au dat naștere unor teorii precum abordarea ecologică și analiza urbanismului ca mod de viață. Următoarele contribuții majore în acest domeniu au fost puse în discuție de David Harvey și Manuel Castells, primul dintre ei evidențiind restructurarea spațiului, iar cel de-‐al doilea prezentând urbanismul și mișcările sale sociale. (Giddens, 2000)

David Harvey precizează faptul că dezvoltarea societății fizice, a zonelor rurale și urbane, se datorează capitalismului industrial care dictează modul în care anumite zone se schimbă din punct de vedere arhitectural. Restructurarea mediului fizic se produce în funcție de profitul întrevăzut într-‐o anumită zonă, cu cât există posibilitatea de dezvoltarea și de obținere a unor câștiguri financiare considerabile, cu atât un anumit loc va deveni mai atractiv pentru investitori


5

și se vor produce schimbări radicale precum apariția unui număr mare de zgârie-‐nori, clădiri de dimensiuni considerabile. În concepția lui David Harvey nu mai pot fi clar delimitate spațiile urbane de cele rurale, așa cum puteau fi în societățile tradiționale. În mediul rural agricultura, care timp de secole reprezenta atât activitatea prin intermediul căreia oamenii își câștigau existența, cât și principala lor sursă de hrană, s-‐a transformat în zilele noastre odată cu introducerea mecanizării, scopul principal al procesului agricol fiind acela de a obține profit, raportându-‐se și schimbându-‐se constant în funcție de prețuri. Locurile în care firmele decid să-‐și amplaseze fabricile sau centrele de dezvoltare produc la rândul lor niște procese care influențează dezvoltarea unei zone precum :deplasarea unei mase de indivizi datorită posibilităților mai avantajoase de angajare, schimbarea planificării urbane în care centrele orașelor devin spații economice, iar periferiile reprezintă zonele în care regăsim locuințele oamenilor. (Giddens, 2000).

Concepția lui Manuel Castells împărtășește același fundament teoretic regăsit la David Harvey și anume spațiul este dictat de procesele de producție care se desfășoară în societate. Zgârie-‐norii reprezintă centre economice profitabile pentru marile companii, dar în același timp simbolizează puterea banilor și expansiunea corporațiilor în mediile urbane. Castells evidențiază și comportamentele oamenilor dintr-‐un oraș, care utilizează serviciile furnizate de capitalismul industrial precum școli, mijloacele de transport sau spațiile de agrement. Acest comportament de consum colectiv reprezintă modalitățile prin care oamenii se bucură de “produsele industriei moderne” (Giddens, 2000, p. 516). De asemenea Castells subliniază importanța grupurilor minoritare ale unei societăți, care prin diverse activități și manifestări pot produce schimbări într-‐un spațiu, în acest mod îmbunătățindu-‐și condițiile de viață. (Giddens, 2000).

Așa cum am menționat anterior domeniul urbanismului a fost și este în continuare un subiect foarte dezbătut la nivel academic, existând numeroase fenomene sociale și economice care se nasc și se dezvoltă constant în centrele urbane ale planetei. Spațiul rural este un subiect mai puțin dezbătut, multe lucrări evidențiind caracteristicile acestuia prin comparație cu spațiul urban.

În lucrarea prezentată de Halfacree (1993) sunt accentuate modalitățile greșite de interpretare a spațiului rural, el identificând două astfel de perspective, iar în final explicând modalitatea cea mai relevantă de analiză a mediului rural.

Prima are la bază descrierea spațiului rural prin caracteristicile ei socio-‐spațiale, mai exact definește acest concept din punctul de vedere al factorilor care pot fi observați și măsurați, astfel această analiză empirică, în percepția lui Halfacree, doar descrie mediul rural, dar nu este capabilă să ofere o definiție suficient de detaliată și explicită pentru a cuprinde toate elementele care se regăsesc în acest concept.

A doua modalitate se referă la definițiile socio-‐culturale care le sunt atribuite oamenilor care locuiesc în acest spațiu, mai precis explică diferențele dintre persoanele care locuiesc în aceste zone și cei care locuiesc în medii urbane, indicând faptul că indivizii din mediul rural au atitudini și comportamente diferite din cauza spațiului diferit. Louis Wirth menționează faptul că “urbanismul poate fi caracterizat ca fiind dinamic, instabil și impersonal” (1938, apud Halfacree, 1993, p. 25), iar în partea opusă se află mediul rural care este perceput ca fiind stabil, armonios, totul este descris în termeni pozitivi pentru a evidenția lipsurile spațiilor urbane.

Ultima metodă, pe care Halfacree o descrie ca fiind cea mai adecvată, este conceptualizarea spațiului care presupune conștientizarea faptului că spațiul este în același timp produs, dar este și o resursă și evidențiază faptul că spațiul este societatea în sine. Spațiul trebuie privit dintr-‐o perspectiva abstractă pentru a putea cuprinde toate fenomenele care au loc în interiorul și datorită acestuia, pentru a putea observa implicațiile sociale ale acestuia și cum influențează individul și relațiile acestuia.


6

Arhitectul și arhitectura

Arhitectura reprezintă domeniul prin care se pot interpreta valorile, obiectivele și conceptele societății sub forma unei clădiri, ea fiind procesul prin care nevoile societății sunt transpuse sub forma unei construcții.

Arhitectul reprezintă persoana specializată în domeniu arhitecturii, este autorul unei sau a mai multor construcții, este mediatorul dintre interesele clientului și nevoile societății etc. După cum putem observa arhitectul este personajul central în procesul arhitectural care are de îndeplinit o multitudine de sarcini și roluri.

Din perspectiva lui Kim Dovey (2010) această profesie este explicată prin termenii propuși de Pierre Bourdieu și anume: habitus, capital cultural, social și simbolic.

Termenul de habitus semnifica practicile sociale care sunt transmise din generație în generație, noțiuni despre societate care sunt învățate și preluate încă din copilărie prin intermediul socializării. (Bourdieu, 1984) Din perspectiva lui Dovey habitus este acel fenomen prin care “arhitectura poate fi interpretată ca o formă de cunoaștere fizică” (Dovey, 2010, p. 32), astfel evidențiază cum practicile sociale sunt reproduse în spațiul fizic care ne înconjoară, iar societatea este conturată și divizată în funcție de habitus.

Capitalul cultural se referă la cumulul de cunoștințe, aptitudini și comportamente deținute de un individ prin intermediul educației. Acesta este la rândul său împărțit în trei categorii: capital cultural încorporat, obiectivizat și instituționalizat. Primul se referă la modalitatea în care o persoană se comportă în societate, de la cum se exprimă în conversațiile cu ceilalți până la modul în care gesticulează și se înfățișează în spațiul public. Capitalul cultural obiectivizat evidențiază bunurile materiale pe care o persoană le deține precum: mașini, case, obiecte vestimentare etc. În acest caz este foarte important capacitatea unei persoane de a distinge între obiectele cu valoare culturală. Ultima componentă, capitalul cultural instituționalizat reprezintă certificatele și diplomele atestate de instituțiile de specialitate pe care un individ le dobândește pe parcursul vieții sale.

Capitalul social semnifică relațiile sociale cu diferite grupuri pe care o persoană le-‐a dobândit în timp. Capitalul cultural se referă la aptitudinile, comportamentele și cunoștințele deținute de un individ, iar capitalul social reprezintă utilizarea capitalului cultural pentru a dobândi un număr cât mai mare de rețele sociale. Capitalul social reprezintă o resursă și cu cât o persoană face parte din mai multe grupuri, adică are un număr mai mare de legături sociale cu indivizi din diferite rețele, cu atât deține un capital mai puternic. (Bourdieu, 1984)

Capitalul simbolic evidențiază prestigiul, recunoașterea pe care o persoană o posedă în societate. Bourdieu explică faptul că orice formă de capital (social, cultural, economic) poate deveni capital simbolic (2000, apud Dovey, 2010). Capitalul simbolic este o valoare care indică prestigiul unui individ și implicit oferă legitimitate celorlalte forme de capital, astfel subliniază importanța acestui tip de capital deoarece o persoană capătă un anumit statut în societate numai dacă acesta este recunoscut de ceilalți.

Toate aceste elemente introduse de Pierre Bourdieu permit o înțelegere aprofundată a modului în care indivizi se comportă în societate, cum se produc relațiile sociale și cum interacționează cu diferite grupuri. Prin înțelegerea acestor practici sociale se poate crea un spațiu care să ajute la dezvoltarea formelor de capital menționate anterior, deci să nu intervină într-‐un mod negativ în viețile oamenilor, ci să aducă o valoare, un beneficiu indivizilor din societate. El evidențiază faptul că “un arhitect va căpăta o opinie, o atitudine față de arhitectură prin intermediul habitus-‐ului, va dobândi capital cultural prin educație și capitalul social îl va obține prin familie, profesie și alte rețele.” (Dovey, 2010, p.35). El definește scopul arhitectului atât din punct de vedere individual, cât și colectiv. Scopul pe care orice arhitect ar trebui să-‐l aibă este acela de a crea, de a produce un obiect arhitectural care să capete capital simbolic, iar


7

la nivel colectiv un arhitect are obligația să-‐și desfășoare activitatea într-‐o manieră orientată constant către spațiul public, către interesele și nevoile oamenilor din societatea din care face parte. (Dovey, 2010)

Shah și Kesan (2007) evidențiază activitatea arhitectului și modul în care acesta poate influența societatea prin acțiunile sale. Lucrarea este împărțită în trei subcapitole care dezbat modul în care arhitectura se implică direct în viețile oamenilor, care sunt efectele, atât negative, cât și pozitive și explică modalitățile prin care aceste probleme pot fi rezolvate sau evitate.

În prima parte se explică cum arhitectura are un rol esențial în exprimarea sensurilor culturale sau simbolice ale unei societăți prin mediul fizic. “Pot fi exprimate o varietate de valori simbolice sau culturale prin intermediul materialelor, culorilor, formelor sau mărimilor unei clădiri” (Rapoport, 1990, apud Shah și Kesan, 2007). Ei evidențiază aspectul comunicativ al clădirilor și explică cum sensul unei clădiri în societate este redat prin intermediul oamenilor și interacțiunilor dintre aceștia.

A doua parte se referă la diferitele intervenții ale arhitecturii asupra modului în care se desfășoară interacțiunile dintre indivizi în societate. Astfel ei analizează în ce fel influențează spațiile libere sau piețele publice interacțiunea dintre oameni și observă cum în astfel de spații oamenii sunt mult mai predispuși să participe la conversații. De asemenea regăsim situații la polul opus în care arhitecții creează spații închise care au ca scop interacțiunea minimă cum ar fi închisorile. În acest caz suprimarea relațiilor sociale reprezintă parte a pedepsii pe care deținuți trebuie să o îndure din cauza actelor delicvente săvârșite.

În ultima parte regăsim situațiile în care arhitectura favorizează anumite persoane sau valori pe baza anumitor caracteristici precum: gen, rasă, etnie sau vârstă. Aceste situații apar din motive sociale și politice, iar tendințele societății se regăsesc și în activitatea arhitecților, astfel participând la excluderea și segregarea anumitor grupuri de oameni. În situațiile de acest fel este necesară o atitudine etică și neutră din partea arhitecților, scopul lor fiind acela de a crea o arhitectură sustenabilă și care să respecte nevoile și valorile tuturor oamenilor din societate din care fac parte.

CONTEXTUL BUCUREȘTIULUI

Orașul București a suferit schimbări în evoluția sa de la statutul de așezare în care se desfășurau diferite schimburi economice din secolul al XV-‐lea până în prezent, atât din punct de vedere social, cultural, economic, cât și din perspectiva arhitecturii acestuia. Astfel în această secțiune voi urmări progresul orașului de la prima consemnare a existenței acestuia până în zilele noastre.

Am identificat într-‐o lucrare doi factori care influențează modul în care un oraș se dezvoltă și capătă toate elementele sale specifice. Primul se referă la elementele naturale care schițează modul în care o așezare se adaptează la mediul înconjurat, la aspecte precum: clima, relieful, seismicitatea etc. Aceste particularități ale unei zone modelează modalitatea în care un oraș evoluează, impun anumite înălțimi clădirilor și materiale recomandabile în construcția acestora. Al doilea factor evidențiază importanța elementelor care țin de politică și ideologiile impuse în societate. Acestea au un impact semnificativ asupra modului în care societatea se schimbă, tranzitând dintr-‐un spațiu arhitectural în altul, având implicați atât la nivel social, cât și la nivel cultural. (Săgeată, Dumitrescu, Grigorescu, 2010)

Prima menționare a orașului București datează din 1459, fiind descris ca o așezare mică, iar în 1533 este menționat pentru prima oară ca oraș. Evoluția sa poate fi caracterizată atât de


8

ocupări străine, precum ce a Imperiului Otoman care a influențat arhitectura orașului, precum și de numeroase dezastre naturale și provocate de oameni.

Odată cu începutul secolului al XIX-‐lea și înlăturarea domniilor fanariote din țară, Bucureștiul s-‐a dezvoltat semnificativ din punct de vedere urban datorită administrației și politicilor prielnice. În această perioade sunt construite o multitudine de palate, străzile sunt pavate cu piatră și este construit un sistem de alimentare modern cu apă. Toate aceste schimbări au avut ca efect dublarea populației orașului în doar trei decenii. (Săgeată, Dumitrescu, Grigorescu, 2010)

Spre sfârșitul secolului al XIX-‐lea Bucureștiul încă prezenta trăsături caracteristice mediului rural, dar în același timp țesutul urban se dezvoltă încet, accentul fiind pus pe utilizarea cărămizii în construcția noilor clădiri. De asemenea în această perioadă au luat naștere unele dintre cele mai emblematice construcții precum: Universitatea din București, Foișorul de Foc, Ateneul Român etc. și au apărut piețe și grădini publice noi, precum și transportul în comun.

Prima jumătate a secolului XX este caracterizată de o dezvoltare haotică a orașului, stopata și reglementată prin introducerea unei legislații urbane. Tot în această perioadă în Bucureștii au început să apară elemente arhitecturale specifice zone vestice și nord-‐americane, fiind o modalitate de a reproduce caracteristicile societăților dezvoltate.

A doua jumătate a secolului XX reprezintă perioada în care comunismul a fost instaurat în România și care a schimbat mentalitatea urbană a orașului București prin apariția și introducerea în societate a fenomenelor de industrializare, colectivizare și uniformizare. Arhitectura sovietică a devenit elementul central în oraș, iar acest lucru poate fi observat prin apariția unor construcții masive precum Casa Presei Libere. Această perioadă a fost marcată de demolarea unor clădiri cu valoare simbolică și culturală, pentru a face loc zonelor rezidențiale alcătuite din blocuri. De asemenea spre sfârșitul regimului comunist au fost introduce în București noi elemente arhitecturale, de data aceasta provenind din spațiul nord-‐coreean, cel mai exemplar model fiind reprezentat de construcția Casei Poporului, care până în prezent este una dintre cele mai masive, ca suprafață, clădiri din lume.

Odată cu înlăturarea regimului comunist și revenirea României la democrație, mentalitatea asupra modului de dezvoltare urbană a orașului București a fost acela de a renunțat la arhitectura nord-‐coreeană și de a reveni la stilurile regăsite în spațiile vestice din Europa și din America de Nord. Această reorientare arhitecturală s-‐a concretizat prin apariția unor clădiri mari din sticlă și beton.

METODOLOGIA

Așa cum am menționat și în introducere, obiectivele principale ale acestei cercetări sunt analiza relației dintre viziunea arhitectului asupra societății și contextul în care urmează să intervină.

Ținând cont de obiectivele și întrebările de cercetare la care mi-‐am propus să răspund, am selectat 10 respondenți care activează în momentul de față în domeniul arhitecturii. Pentru a nu limita aria de cunoștințe și informații am decis să nu selectez doar arhitecți proiectanți, ci persoane care ocupă poziții în mai multe domenii adiacente arhitecturii precum: analiza istorică, restaurarea monumentelor, urbanism și peisagistică. Deși toate persoanele care au fost selectate au practicat în domeniul proiectării la începutul carierei profesionale, cei mai mulți s-‐au reprofilat în timp spre alte domenii care, din punctul lor de vedere, nu erau valorificate suficient și erau esențiale în procesul arhitectural.


9

Datele au fost colectate prin intermediul unui interviu semi-‐structurat, durata celor 10 variind între 40 și 75 de minute, timp în care purtăm o conversație deschisă și în care încurajam respondenți să-‐mi exemplifice răspunsurile prin experiențele lor persoanele. Interviul este definit ca fiind “o tehnică de obținere prin întrebări și răspunsuri a informațiilor verbale de la indivizi și grupuri umane în vederea verificării ipotezelor sau pentru descrierea științifică a fenomenelor socio umane.” (Chelcea, 2007, p.296). Respondenții au fost selectați prin metoda bulgarului de zăpadă, la finalul fiecărui interviu adresându-‐le întrebarea: Cunoașteți persoane care ar fi dispuse să-‐mi acorde un interviu și care să activeze în domeniu?

De asemenea în interviu am folosit tehnica Photo Elicitacion care presupune “inserarea unor imagini într-‐un interviu de cercetare.” (Harper, D. 2002, p.13). Am folosit această metodă pentru a observa care sunt cele mai importante elemente pe care un arhitect le scoate în evidență atunci când se confruntă cu un exemplu concret și nu trebuie doar să răspundă verbal la o întrebare. Am inclus 3 clădiri, din diferite zone ale orașului București, realizate în stiluri diferite și care se aflau în contexte diferite. Această metodă mi-‐a asigurat o uniformitate în realizarea interviurilor, mi-‐a permis raportarea la un punct precis pe care l-‐am putut utiliza în fiecare dintre cele 10 interviuri desfășurate pentru o abordare mai în profunzime a subiectului.

După finalizarea interviurilor, le-‐am transcris pentru a facilita analiza detaliată a acestora, le-‐am citit în mod repetat pentru a mă asigura că am reușit să extrag toate informațiile relevante. Pe urmă am notat toate subiectele care prezentau un potențial punct de plecare și care erau semnificative pentru cercetare, am selectat temele dominante, am analizat asemănările și deosebirile acestora raportate la toate cele 10 interviuri și le voi dezvolta și explică mai pe larg în secțiunea următoare.


10


11

În tabelul de mai jos am prezentat persoanele cu care am realizat interviurile din cadrul acestei cercetări:

Respondenți Gen Vârstă Domeniu Experiență R1

Feminin

55 ani

Prezervarea patrimoniului cultural

30 ani

R2

Masculin

63 ani

Protecția patrimoniului și analiza istorică

39 ani

R3

Feminin

37 ani


10 ani

R4 Feminin 50 ani Urbanism și peisagistică

26 ani

R5 Masculin 60 ani Arhitect proiectant

34 ani

R6

Masculin

46 ani


20 ani

R7 Feminin 69 ani Arhitect proiectant

42 ani


44 ani


8 ani

R10

Feminin

41 ani


15 ani

Tabel 1. Tabel cu respondenți

INTERPRETAREA REZULTATELOR

În urma interviurilor realizate am ajuns la concluzia că pentru cei cu care am stat de vorbă cel mai important element de care trebuie ținut cont atunci când proiectezi sau când participi la un proiect de arhitectură este contextul. Acesta nu are un singur înțeles, ci el poate fi explicat din mai multe puncte de vedere: el este înțeles ca fiind contextul construit, contextul cultural și contextul relațiilor care sunt implicate în proiectarea și realizarea noii construcții.

Contextul construit

Pe baza interviurilor desfășurate a reieșit faptul că în situația de față contextul construit se referă la analiza zonei în care se dorește introducerea unui obiect de arhitectură, identificarea și respectarea regulilor urbanistice și modul în care comunitatea va fi afectată fizic și funcțional de inserția clădirii. Aceasta este prima etapă, în concepția respondenților, care trebuie înțeleasă


12

și aplicată, în acest mod implicit se va naște și existența certitudinii că fiecare soluție propusă va fi una validă și care va respecta atât restricțiile care îi sunt impuse, cât și locul în care se va proiecta.

Respondenți au precizat faptul că regulile urbanistice reprezintă un set de restricții care sunt impuse tuturor celor care activează în acest domeniu și care au rolul de a asigura dezvoltarea unei zone într-‐un mod coerent astfel existând o continuitate fluidă, fără apariția unor tulburări care să pericliteze ordinea și să intre în conflict cu comunitatea respectivă.

“Pot fi și probleme de urbanism pentru că sunt și cazuri când se impune o înălțime prea mică sau prea mare care strică orașul și care afectează întreaga comunitate.” (R4)

Unele dintre cele mai importante reguli de acest fel sunt CUT-‐ul și POT-‐ul. CUT-‐ul reprezintă coeficientul de utilizare al terenului și se referă la înălțimea maximă pe care o clădire poate să o aibă astfel încât să nu intre în conflict cu celelalte construcții din zonă. POT-‐ul este procentul de ocupare al terenului și are scopul de a-‐l obliga pe arhitect să nu construiască pe întreaga suprafață a terenului în așa fel încât să existe și spații goale în care de obicei regăsim spații verzi, bănci etc. În funcție de zonă în care se proiectează aceste reglementări pot fi depășite dacă este posibil, de exemplu când se dorește ridicarea regimului de înălțime al zonei.

“Ține cont de niște determinări de legislație, de regulamente urbanistice, de legi care îl îngrădesc [pe arhitect] și care fac ca la un moment dat să nu poată să facă orice. Nu poate să construiască oricât de înalt sau oricât de jos, nu poate să construiască foarte mult, acoperind terenul 100%. Toate astea se numesc reglementări, există legislație în domeniu care trebuie respectată, trebuie să construiască în funcție de un anumit nivel de standarde de calitate.” (R5)

De asemenea o altă etapă care ar trebui prioritizată, fapt reieșit din interviuri, este efectuarea unei analize istorice a zonei în care regăsim un proiect de arhitectură pentru a stabili ce clădiri ar trebuie păstrate, pentru a observa care este țesutul comunității respective, în acest fel percepția arhitectului asupra spațiului deja existent îmbunătățindu-‐se considerabil, iar astfel vor fi evitate situațiile în care clădirea nouă va intra în conflict cu cele deja existente.

“În orice zonă construiești ai un set de reguli la care trebuie să răspunzi și regulile astea se pot materializa în istoria locului, în ce au consolidat ceilalți înaintea ta, în regulile de urbanism la care trebuie să răspunzi.” (R9)

Marea majoritatea a respondenților, atunci când vine vorba de restricțiile unui arhitect, consideră că un lucru esențial este faptul că acestea nu trebuie să îngrădească creativitatea și spiritul creator al acestuia, ele având rolul de a furniza o soluție pertinentă zonei respective, protejând zona de intervenții care ar putea dăuna comunității atât din punct de vedere funcțional, cât și din punct de vedere estetic. În această situație contextul construit este văzut ca o serie de limitări, de restricții care micșorează posibilitățile de acțiune ale arhitectului și de fapt proiectarea și construcția sunt procesele creatoare care țin de arhitect, contextul în sine evidențiază barierele care asigură inserția unei clădiri care respectă cele mai înalte standarde de calitate.

“Am lucrat în zona de reglementări, de urbanism pentru a găsi soluții cât mai corecte de integrare și indiferent cât de complex ar fi un regulament nu poți să suplinești calitatea arhitecturală, calitatea prestației arhitecturale, deci oricât te-‐ai strădui prin reguli, prin cuvinte, prin exemple să propui anumite soluții, acestea nu pot înlocui calitatea celui care proiectează propriu-‐zis. Prin urmare există acest grad de risc nici să exagerezi cu reglementările, mai spunem în limbaj curent: să-‐l ții pe arhitect de creion ca să deseneze într-‐un anumit fel, dar


13

trebuie să existe niște reguli care să definească zona și care să asigure continuitatea acesteia.” (R2)

Din punctul de vedere al respondenților orice construcție nouă influențează mediul în care este inserată, iar în funcție de varianta finală a acesteia ea poate afecta comunitatea în care este așezată. Astfel trebuie pus accentul pe modul cum aceasta va schimba demersul natural al zonei respective și anume: acest spațiu poate susține un trafic mai intens decât în mod normal, există suficiente locuri de parcare, cât de mult ar fi afectată comunitatea de fluctuațiile mari de persoane care vin și pleacă în fiecare zi? La astfel de întrebări trebuie găsite răspunsuri, în special în cazul clădirilor de birouri , dar nu numai, pentru a nu perturba viețile oamenilor care trăiesc în acea zonă și pentru a asigura o evoluție continuă a comunității făcută într-‐un mod rațional și benefic.

“Bineînțeles discuția poate să se dezvolte și anume ce tip de clădire, cât de mare, ce număr de persoane va acomoda, cum se va răsfrânge numărul ăsta mare de persoane în trafic, în circulație, în parcaje, ce se întâmplă pe timp de zi, ce se întâmple pe timp de noapte cu clădirea respectivă? Sunt foarte multe chestiunii pe care trebuie să le luăm noi ca arhitecți în considerare, noi ca arhitecți, noi ca urbaniști în procesul ăsta de dezvoltare al orașului și în argumentul cu care ne susținem o soluție, o idee.” (R9) “... și mai e încă o problemă care ține mai degrabă de urbanism: cât suportă strada asta, cât suportă carosabil, cât suportă rețelele? Adică aici am și un consum de energie și un consum de gaze și un consum de apă și un consum de canalizări și un necesar de trafic. Cu cât cresc regimul, chiar dacă aparent nu deranjează, cu cât cresc mai mult această intensitate de utilizare a terenului începe să fie insuportabilă pentru rețele. Pot să-‐i asigur și restul? Adică o construcție nu e doar metri pătrați, casa e tot ce intervine ca să funcționeze cum trebuie.” (R2)

Un alt element foarte important de care trebuie ținut cont atunci când discutăm despre efectele unei construcții noi asupra unei zone o reprezintă vegetația, spațiile verzi sau libere ale unei clădiri. Prin intermediul interviurilor am aflat că acestea pot aduce un beneficiu proprietarului atât financiar, cât și din punctul de vedere al sănătății, în special în orașe unde spațiile verzi încep să fie din ce în ce mai rare, în locul lor înălțându-‐se clădiri de birouri și alte construcții de dimensiuni considerabile, în care metrii pătrați ai unei construcții au prioritate și nu se mai ține cont de relația dintre om și natura atât de necesară dezvoltării noastre în parametri normali.

“Casele care au păstrat o perdea de vegetație sunt foarte importante pentru sănătatea omului, pentru că acești copaci au foarte multe calități, spre exemplu ei prin rădăcini descarcă în pământ vibrațiile și zgomotele, procesează anumiți microbi, pot să te ajute foarte mult în ceea ce privește întreținerea locuinței pentru că dacă pui o perdea de vegetație și de anumite esențe de vegetație în locul potrivit poți să-‐ți modifici nota de plată de la aerul condiționat, ajută foarte mult chiar la întreținere, deci la micșorarea prețului de întreținere.” (R4)

Contextul este principiul fundamental pentru care pledează această lucrare, iar acum aș vrea să subliniez importanța contextului construit, al clădirilor care se află în imediata apropiere a unui obiect de arhitectură nou. Din perspectiva respondenților este esențială raportarea la obiectele fizice deja existente, iar prin analiza spațială a zonei se pot identifica elemente reprezentative ale unei comunități, se pot observa anumite tipare care în final pot ajuta și susține o soluție care asigură continuitatea identității unui spațiu.


14

“Deci ceea ce mi se pare fundamental este cum se așează povestea asta în locul în care există, deci ceea ce s-‐ar numi o atitudine contextuală, de respect față de ceea ce există în acel loc.” (R7) “Dacă ești într-‐o zonă istorică ar trebui să ai respect pentru ea, dacă ești într-‐o zonă în care să spunem că este o arhitectură interbelică, ar trebui să vezi cum introduci un element modern într-‐o arhitectură interbelică astfel încât să se poată pune în valoare atât partea istorică, cât și tu să-‐ți pui în valoare obiectul de arhitectură.” (R4)

O astfel de atitudine, potrivit răspunsurilor respondenților, conduce către efecte benefice precum evitarea conflictelor care ar putea apărea în urma ignorării contextului fizic și permite menținerea unui echilibru în interiorul comunității și astfel la buna funcționare a societății.

“Nu se poate construi oricum, contextul este extrem de important, oamenii trebuie să se simtă bine în casele respective, dar și vecinii trebuie să se simtă bine cu casele respective și această nevoie de continuitate, de primenire în oraș, de îmbogățire a orașului și de dezvoltarea orașului trebuie făcută cu băgare de seamă.” (R8)

Raportarea la context înseamnă existența unei atitudini de respect față de ceea ce există deja, capacitatea unei persoane de a-‐și evidenția lucrarea fără a aduce un deserviciu spațiului și clădirilor din jur. Respondenții au evidențiat importanța conștientizării consecințelor care se nasc odată cu activitatea desfășurată în domeniul arhitecturii, munca efectivă pe care un arhitect o prestează poate influența puternic oamenii care trăiesc într-‐o comunitate, ajungând chiar până în punctul în care le influențează felul cum interacționează sau cum se comportă unui cu ceilalți. Spiritul creator trebuie îmbinat cu respectul pentru zona respectivă, conștientizarea valorilor , credințelor și dorințelor comunității în care urmează să se intervină.

“Este exact ceea ce înseamnă raportarea la context adică trebuie să ții cont de orientarea vântului, de unde vine soarele, cum umbrește, ce ai în jur sau ce ai lângă tine atunci când construiești pentru că relația asta putem să o definim și ca o relație vechi-‐nou, ceea ce există și ce propui tu.” (R5) “Raportarea la context este poate lucrul cel mai important, nu poți să construiești ceva fără să ai o atitudine etică vizavi de un anumit context, o analiză critică față de un anumit context și evident toate acestea vor influența ceea ce vei face ca arhitect.” (R8)

Toate aceste elemente prezentate și argumentate anterior au ca scop impunerea unor limite, unor restricții ce nu pot fi încălcate fiind sancționabile, dar în același timp acest caracter normativ nu trebuie să împiedice manifestările creative, care reprezintă o componentă de valoare în domeniu, multe persoane fiind mai atrase de această parte artistică a arhitecturii. O importanță deosebită o reprezintă și acele segmente în care se urmărește efectiv identificare unor factori care alcătuiesc contextul construit și anume: analiza istorică, raportarea la spațiul înconjurător și consecințele plasării unei construcții noi într-‐o comunitate. Toate acestea au ca scop analiza spațiului în care se va situa nouă clădire, impactul pe care acesta îl va avea asupra comunității, modul în care oameni vor interacționa cu aceasta sau rolul pe care indivizii îl vor atribui acestei construcții noi. O inserție nouă necesită timp, o analiză aprofundată, testări pentru a observa care este cel mai eficient mod de abordare al proiectului, pentru a ajunge astfel la cea mai avantajoasă, optimă soluție, fără a perturba comunitatea sau viețile oamenilor, ci din contra creând un mediu propice pentru dezvoltarea societății.


15

Contextul cultural

Din interviurile realizate a reieșit importanță pentru arhitecți a contextului cultural. Pentru ei, contextul cultural reprezintă sensibilitatea necesară în arhitectură, în special în proiectare atunci când activitatea se desfășoară în diferite comunități. Procesul arhitectural trebuie să cuprindă în dezvoltarea sa raportarea la valorile, credințele și tradițiile culturii în care se va interveni, capacitatea de înțelegere a deosebirilor dintre două comunități, două spații culturale diferite și abilitatea de detașare de la propriile valori pentru comprehensiunea nevoilor și dorințelor oamenilor dintr-‐o altă cultură, astfel limbajul arhitectural trebuie îmbogățit cu un simț al conștientizării culturii în care urmează să se intervină.

“Într-‐un alt spațiu cultural există alte tipuri de comportament urban spre exemplu în Japonia relația public-‐privat este mult mai sobră, spațiile sunt mult mai introvertite, există reguli de politețe și deci acest lucru trebuie să se reflecte inclusiv în arhitectura respectivă. În spațiile arabe de pildă trebuie ținut cont foarte mult de climă foarte caldă și de faptul că ei preferă spațiile acoperite, în semi-‐umbra, deci foarte multe activități se petrec la interior, apoi există reguli în societate inclusiv pe genuri, tipuri de activități și așa mai departe. Spațiul nostru rural de pildă contează evident dacă e vorba de o istorie a locului, o memorie și există diverse cutume care țin întotdeauna de relația cu topografia și apoi mai trebui ținut cont de niște chestiuni antropologice și sociologice de fapt. E foarte important cum se comunică această bună practică pentru că în spațiul rural e important ca totul să fie cât mai modern, e o chestiune de statut și modern nu înseamnă neapărat bun, de aceea putem vedea în zona Maramureșului sate foarte frumoase cu câte o intervenție mai mult decât bizară, care nu își are locul acolo.” (R3)

Pe baza interviurilor am constatat faptul că societatea în care urmează să se intervină dictează modul în care arhitectura evoluează, prin analiza ei se poate observa ce este acceptat în acel mediu și ce nu este. Rezultatul final al procesului arhitectural, din perspectiva respondenților, de la propunerea unui concept, a unei idei până la materializarea ei fizică trebuie să aibă în vedere și impactul social pe care îl va produce. Scopul unei construcții este acela de a-‐i putea fi clar definit locul în societate, în acest mod oamenii conștientizând funcția ei și motivul pentru care a fost construită.

“Factorii cei mai importanți, în acest caz, sunt valorile locului și ce transmite viitorul obiect societății pentru că arhitectura este singura dintre arte și tehnici care poate să aibă un impact foarte mare asupra societății, este în același timp un simptom al societății și un factor care poate să fie binefăcător mai mult sau mai puțin.” (R3) “În domeniul nostru chiar se cheamă analiza sensibilă pentru că dincolo de analizele fizice, de înălțimi, de textură, de culoare, de spații verzi și așa mai departe se face și o analiză ca ideal tip, care ține și de locuitori, adică vedem ce vârste au, unde se întâlnesc, care e legătura lor cu locul, cum tranzitează zona, cum se poartă cu zona, pentru că sunt zone care se află într-‐un stadiu destul de degradat și uneori se datorează și modului cum arhitectura ar trebui să învețe de fapt locuitorii și să ridice gradul de cultură și chiar și invers, adică arhitectul ar trebuie să învețe și de la locuitori pentru că ei văd acolo lucruri pe care specialistul poate nu le știe și atunci cumva trebuie să fie un feedback și din ambele direcții, de la arhitect printr-‐un studiu profesionist, dar și de la comunitatea în care urmează să intervină.” (R4)


16

Modul în care persoanele reacționează la o clădire nouă trebuie luat în considerare de arhitecți, iar potrivit respondenților cea mai bună modalitate de a culege informații cu privire la valorile, dorințele și nevoile lor este discuția directă dintre arhitect și comunitate deoarece ei oferă o perspectivă intrinsecă a modului cum se desfășoară viața înăuntrul societății și astfel oferind date valoroase arhitectului cu care acesta poate lucra și își poate argumenta soluția finală în fața beneficiarului.

“Aici sunt probleme majore în ceea ce privește de fapt tot ce înseamnă spațiu public, comunitate, legătura între oameni și modul în care ei se raportează de fapt la spațiile comune, publice ale orașului.” (R10) “E foarte important pentru că reprezintă spiritul comunității respective și aici vorbim de locuitori, cei care locuiesc acolo și care trebuie respectați, pentru că în momentul în care inserezi un alt tip de arhitectură poți să deranjezi sau poți chiar să aduci un alt tip de viața urbană, care s-‐ar putea să intre în contradicție cu cele ale comunității tradiționale și să afecteze oamenii.” (R4)

Din interviuri am aflat cum identitatea unui loc este redată de arhitectură, de spațiul fizic din care este alcătuit, iar orașului București este unul dintre cele mai interesante procese arhitecturale desfășurate pe teritoriul României. Specificitatea acestuia se trage din istoria sa, din rolurile care i-‐au fost atribuite în timp, de diferitele ocupații străine care au influențat arhitectura orașului, cât și de regimurile politice ale țării.

“Identitatea unui loc este de fapt o complexitate de factori istorici și de influențe. Dacă luăm spre exemplu Bucureștiul acesta tot timpul a fost definit ca un oraș la intersecția între Orient și Occident ceea ce a însemnat că totdeauna ne-‐am sincronizat fie în funcție de statutul politic și istoric fie cu lumea orientală, fie cu lumea vestică, fie cu lumea sovietică și toate astea sunt vizibile în oraș.” (R3)

Prin intermediul interviurilor am aflat particularitățile Bucureștiului ce îl deosebesc de restul orașelor, care au creat o arhitectură specială și cum dezvoltarea orașului a contribuit la evoluția țesutului urban din prezent. Pentru cei mai mulți oameni orașul este prea haotic, mulți critică dezvoltarea acestui și omagiază doar perioada interbelică a acestuia, doar toate aceste îmbinări contribuie la specificitatea Bucureștiului.

“Ce părere aveți de arhitectura orașului București?” “Am multe păreri, în sensul că eu sunt bucureșteancă și mărturisesc că iubesc Bucureștiul. Să știi că de foarte multe ori m-‐am întrebat ce iubesc mai mult la acest oraș pentru că în momentul în care iubești un oraș nu este vorba numai de arhitectură. Acum arhitectura Bucureștiului, ceea ce mi se pare mie absolut remarcabil este această împletire între ceva ce a rămas din Bucureștiul tradițional de factură orientală, de fapt balcanică și ceea ce a venit prin modernizarea lui. Ce este nostim este că până la urmă această îmbinare a dus la o serie de spații urbane, de perspective urbane care sunt specifice, frumoase, fermecătoare, au un anumit pitoresc și care în general sunt puțin înțelese.” (R7) “Bucureștiul este o particularitate, este un mozaic,, acesta s-‐a format prin unirea multor așezări. De ce avem în București atât de multe biserici? Pentru că erau multe așezări care prin dezvoltare s-‐au unit și au creat acest țesut diversificat, e o specificitate a Bucureștiului, de asta mulți greșesc când compară Bucureștiul cu alte capitale europene pentru că Bucureștiul a avut un alt mod de dezvoltare.” (R9)

Un lucru esențial în procesul arhitectural este integrarea clădirii în societatea respectivă, fiind necesară o raportare permanentă la credințele și valori comunității respective, pentru a nu crea ceva ce ar dăuna oamenilor care trăiesc în acest spațiu. Acest proces devine cu atât mai


17

dificil, cu cât integrarea trebuie să se producă într-‐o cultură diferită față de cea nativă a arhitectului proiectant deoarece există reguli nescrise, tradiții, obiceiuri și comportamente diferite care trebuie luate în considerare. Contextul cultural și social în care este așezată o construcție nouă dictează ce este permis și ce nu este, are o influență semnificativă asupra modului în care va arăta varianta finală a proiectului. O soluție pentru acest fenomen îl reprezintă conversația directă dintre arhitect și comunitatea gazdă, pentru a înțelege mai bine cultura acestora, dorințele și valorile, pentru a evita conflicte ce ar putea apărea în urma intervenției arhitecturale.

Contextul relațiilor

Din punctul de vedere al respondenților într-‐un proiect de arhitectură există o serie de relații, atât interumane, cât și între arhitect și contextul construit. În urma interviurilor am descoperit trei tipuri de relații pe care majoritatea respondenților le-‐au enunțat de mai multe ori: relația arhitect – beneficiar, arhitect – echipa de proiectare și relația cu vecinătatea. Pentru a realiza o construcție de calitate trebuie luați în considerare o multitudine de factori: cu cine se învecinează clădirea ta, care sunt cerințele beneficiarului, cât de strânsă este legătura cu ceilalți specialiști implicați în proiect?

“E dificilă echilibrarea asta între nevoia beneficiarului de a câștiga și nevoia sau nevoile orașului, a contextului în care te amplasezi, nu mai zic de importanța comunicării între arhitect și structuriști sau ceilalți specialiști, adică prin ceea ce tu propui să nu aduci un deserviciu orașului, zonei respective și soluția ta să aducă un plus de valoare acolo, de aceea sunt necesare toate legăturile astea.” (R9)

Un proiect ia naștere atunci când o persoană sau o instituție vine cu o idee, o propunere la un arhitect și îi precizează acestuia cum și-‐ar dori să arate produs final și cam ce funcțiune ar vrea să îndeplinească clădirea. Astfel din interviuri a reieșit faptul că după această etapă doleanțele clientului reprezintă punctul de plecare al proiectului, se observă ce se poate realiza, dar de asemenea se identifică și segmentele ce nu poate fi respectat, iar în final îi sunt prezentate beneficiarului soluțiile optime, cu mențiunile și argumentele de rigoare pentru fiecare modificare sau abatere de la viziunea acestuia.

“Întotdeauna există această teorie în care se spune că terenul bate casă, deci dacă terenul este mai scump decât casa în sine se va întâmpla întotdeauna ca beneficiarul să-‐și dorească cât mai mulți metri pătrați. ” (R6) “În primul rând clientul poate nu are pregătirea de specialitate, poate el nu este arhitect și atunci el vrea niște lucruri. Arhitectul trebuie să fie și un bun comunicator și un om care să știe să-‐și vândă marfa și să convingă pe cineva că soluția respectivă este mai bună decât cea pe care un posibil client ar vrea să o impună și nu ar respecta legislația. În momentul în care el vrea altceva decât permite legislația evident că atunci există, nu doar arhitectul care poate să blocheze lucrurile, dar există un întreg proces de avizare. Se întâmplă și rupturi între client și arhitect să nu se înțeleagă, să nu existe chimie între ei, să nu reușească arhitectul să îl convingă, să nu reușească clientul să îl convingă și uneori poate vrea să îl convingă într-‐o manieră în care arhitectul nu poate accepta, conștiința nu ne poate accepta așa ceva.” (R5)

Relația dintre arhitect și beneficiar este de multe ori problematică deoarece în zilele noastre se pune foarte mult accentul în arhitectură pe profitul pe care clientul vrea să-‐l obțină dintr-‐un proiect. Clienții de cele mai multe ori ignoră contextul, pentru ei aceasta nu există, iar în


18

acest caz arhitectul devine un mediator între ce vrea clientul, cum vedea acesta situația și care este contextul în care se va proiecta.

“Depinde și cât de deschis este arhitectul să înțeleagă zona, să accepte în primul rând problemele de dimensiune pentru că este una dintre problemele cele mai importante, toți beneficiarii vor cât mai mult, proiectanții vor cât mai mult și atunci aici începe să apară problema.” (R5) “Este o relație complicată în sensul în care în momentul în care discutăm de locuințe colective sau birouri scopul final al oricărui investitor este obținerea unui profit, de aceea băgă acei bani, nu mai avem filantropi sau oameni care să vor să facă o societate mai bună, ci este piața liberă care funcționează pe bază de cerere și oferta și de preț în euro pe metru pătrat și așa mai departe. Deci relația este dificilă pentru că de obicei beneficiarul respectiv în cazul unor astfel de proiecte cere arhitectului cât mai mulți metrii pătrați. E logic, e o afacere, nu mă apuc eu să construiesc ca să fac un bine locuitorilor cartierului dintr-‐o anumită zonă. Am pus mâna pe terenurile astea și vreau să câștig bani e o chestie normală și atunci există această presiune foarte mare pusă pe arhitect, iar arhitectul de multe ori nu are această conștiință civică în sensul în care trebuie să încerce cumva să îl educe, să îl convingă sau să refuze comanda, ceea ce e dificil iarăși fiindcă piața imobiliară acum e destul de dificilă pentru arhitecți, îi e dificil să refuze o astfel de comandă, sunt sute, mii de metrii pătrați într-‐un astfel de imobil, doar fiindcă conștiința îmi spune că nu este în regulă să fac așa ceva în țesutul istoric, eu să refuz o comandă de mii de euro? E dificil, însă cred că arhitectul are acest rol de a fi conștiința civică a cetățenilor care sunt mai puțin educați în această privință și ar trebui să încerce să îi educe și pe cei din primărie și pe client, iar atunci rolul lui e foarte eficient în condițiile României de azi și Bucureștiului de azi.” (R10)

În situațiile în care apare acest conflict între cele două părți este foarte important comportamentul etic pe care îl posedă un arhitect și abilitatea acestuia de educare a clientul, din punct de vedere arhitectural, social și economic, modul în care se desfășoară conversația cu beneficiarul fiind o componentă esențială în explicarea și înțelegerea faptului că se poate obține profit și fără să fie inserată o clădire care să aibă efecte negative asupra comunității respective.

“Arhitectul are în primul rând datoria să-‐și educe beneficiarul, că dacă ăla vine și cere o porcărie eu trebuie, în primul rând că nu trebuie să-‐l fac, dar trebuie să încerc să nu-‐l las să plece de la mine că ajunge la unul care până la urmă i-‐o face, trebuie să încerc să-‐i explic de ce nu e în regulă ce-‐și dorește.” (R1)

Așa cum am precizat și înainte arhitectul nu lucrează singur la un proiect, el este înconjurat de o echipă în care regăsim specialiști din mai multe domenii. Acești au rolul de a se asigura că produsul final va îndeplini cele mai înalte standarde de calitate. Respondenții au precizat în interviuri faptul că de cele mai multe ori viziunea inițială a arhitectului suferă modificări odată ce acești specialiști intervin în proiect, dar acestea au rolul de a îmbunătății ideea și de a crea o clădire mai rezistentă și mai sigură, dar sunt și unele cazuri în care aceștia lucrează în propriul interes și iau uneori niște decizi care în final se vor răsfrânge în profituri mai mari și pentru ei.

“Din păcate și proiectanții și beneficiarii și structuriștii se ghidează după niște indicatori, după niște indici care țin de dimensiune. Dacă proiectezi mai mulți metri pătrați situl este mai valoros deci câștig mai mare. Similar structuristul dacă toarnă mai mulți metrii cubi de beton are un preț mai avantajos.” (R2)


19

Din această idee reiese faptul că este necesar un simț etic al tuturor celor care participă într-‐un proiect de arhitectură. Un preț mai avantajos este benefic pentru un număr mic de indivizi, dar astfel de comportamente pot conduce spre deteriorarea țesutului comunității, pot avea consecințe negative asupra oamenilor care trăiesc în acea zonă pentru o perioadă îndelungată de timp.

“Problema la noi se pune în raport cu valoarea pe care o au acești metri pătrați, nu valoarea strict materială, ci valoarea culturală pe care o dețin acești metri pătrați, prin urmare din perspectiva protectorilor, ideea de a construi mult nu este neapărat prioritar. Deci în momentul în care am de-‐a face cu o construcție care are anumite valori culturale prioritar este să păstrez acele valori și să văd în ce măsură situația respectivă permite o extindere care să nu deranjeze fie clădirea respectivă, fie contextul zonei.” (R1)

De asemenea când am discutat despre relațiile care au loc în arhitectura cu respondenții aceștia mi-‐au precizat faptul că o componentă notabilă o reprezintă legătura dintre clădirea care urmează să fie proiectată și celelalte deja existente aflate în vecinătatea sa. Raportarea la spațiul înconjurător este reconceptualizat ca o relație, conștientizarea faptului că există relații care se vor forma între construcția nouă și cele deja existente și modalitatea în care acestea vor interacționa pentru o perioadă îndelungată de timp ar trebui să devină un reper pentru modul în care va arăta varianta finală a viziunii arhitectului. Această relație de lungă durată între obiectul nou de arhitectură și vecinătatea sa este o etapă care fundamentează soluția finală, are ca scop obținerea unei construcții care să formeze o legătură coerență cu celelalte și care are în vedere, înaintea materializării fizice a inserției, toate elementele care ar putea influența negativ sustenabilitatea în timp a relațiilor cu clădirile deja existente.

“Cu cine te învecinezi pentru că faci o casă și s-‐ar putea să faci o casă lângă o altă casă care a fost făcută acum și se presupune că aia va fi peste următorii 40-‐50 de ani încă în picioare, deci vei crea o relație de lungă durată.” (R6)

Așa cum am precizat și la începutul acestui subcapitol există trei tipuri de relații pe care le-‐am identificat în urma interviurilor: relația arhitect – beneficiar, arhitect – echipa de proiectare și relația cu vecinătatea. Prima este alcătuită din ansamblul de conversații și negocieri purtate între cei doi care are ca rezultat final găsirea soluției optime. De multe ori în acesta etapă clientul are prea multe așteptări și dorințe care nu pot fi îndeplinite, din cauze legale, sociale sau economice, astfel că este necesară o educare a acestuia în domeniul arhitecturii din partea proiectantului pentru a putea înțelege restricțiile ce îi sunt impuse viziunii sale. A doua relație este una care are ca scop umplerea golurilor profesionale ale proiectului prin intervenția specialiștilor care contribuie la procesul arhitectural precum: ingineri, structuriști, etc. Această colaborare interdisciplinară este una necesară fiindcă prin intermediul lor construcția va îndeplini cele mai înalte standarde de calitate, care conferă siguranța și longevitate proprietarului, dar și aici desigur pot apărea comportamente care au ca scop doar obținerea unor profituri cât mai mari. Ultima relație se referă la capacitatea de a crea un obiect arhitectural care să nu interfereze cu clădirile cu care se învecinează, astfel să fie o inserție echilibrată și armonioasă în comunitatea respectivă.

Photo elicitation

Pentru a observa cât de mult influențează contextul percepțiile respondenților, în ghidul de interviu am introdus și metoda numită “photo elicitation” în care le-‐am arăt mai multe fotografii cu 3 clădiri diferite și i-‐am întrebat dacă din punctul lor de vedere acele construcții se integrează sau nu în context. În această lucrare conceptul de “context” a fost fragmentat în mai


20

multe subcapitole, astfel că am vrut să aflu care sunt elementele pe care ei le vor aborda când vine vorba de context, în alte cuvinte am vrut să identific părerea lor despre context sau dacă îl utilizează atunci când proiectează. De asemenea această metodă mi-‐a permis să mut discuția din spațiul abstractului și a generalizărilor într-‐o conversație orientată mai degrabă către un subiect concret, în care am putut urmări ideile acestor arhitecți în acțiune.

În urma acestei tehnici am descoperit faptul că toți cei 10 respondenți utilizează frecvent contextul, uneori sub toate formele sale, alteori utilizând doar o parte, dar contextul este un element cheie în găsirea și stabilirea unei soluții de arhitectură.

De asemenea am observat faptul că mulți dintre respondenți au fost reticenți în a afirma categoric dacă cele 3 clădiri se integrează sau nu în context. Majoritatea au optat pentru o analiză critică a acestora, fără a furniza un răspuns explicit, motivând acest comportament prin faptul că nu ar fi deontologic să judece munca unui alt arhitect, astfel eliminând subiectivitatea din răspuns. Singurele persoane care nu au oferit răspunsuri la fel de reticențe au fost cei care aveau o vechime mai îndelungată, deci cei cu o experiență mai vastă în domeniu. Dintr-‐un total de 30 de răspunsuri a celor 10 respondenți majoritatea răspunsurilor au fost cu precădere nu, fiind doar 3 răspunsuri în care s-‐a afirmat faptul că una dintre cele 3 clădiri se integrează în context.

Unii dintre respondenți au încercat să explice cum ar fi putut arăta o soluție mai armonioasă, mai de calitate asupra celor 3 clădiri, dar și în acest caz cei mai mulți au fost reținuți fie din motive profesionale și anume că nu pot să-‐și argumenteze soluția fără un plan urbanistic sau fără să știe care a fost tema de proiectare, fie din motive deontologice.

Teme adiacente

Pe lângă partea contextuală a acestei lucrări am descoperit de asemenea niște date care abordează alte teme de studii, dar pe care le voi menționa în această secțiune considerând că pot fi puncte de pornire pentru studiile viitoare.

Prima se referă la utilizarea sociologiei și antropologiei în cadrul proiectelor de arhitectură. În România această tehnică nu este frecvent folosită, ca dovadă foarte puțini dintre respondenți au lucrat cu sociologi sau antropologi, iar când lucrau de obicei era în domeniul cercetării.

“Dumneavoastră ați lucrat vreodată cu un sociolog sau antropolog?” “Nu direct, pentru că eu nu am avut așa proiecte, doar la proiecte de cercetare.”

(R7) Majoritatea respondenților au afirmat faptul că sociologia și antropologia ar trebui

utilizate în proiectele de arhitectură, dar în special atunci când vorbim de proiecte de amploare precum ansambluri de clădiri sau cartiere.

“Într-‐un proiect de arhitectură simplă în care e un arhitect și beneficiar, nu este o etapă obligatorie.” (R3) “Sociologia și antropologia în urma acestor analize poate impune soluții de arhitectură, mă refer la intervenții de anvergură într-‐un teritoriu, e nevoie de studii în care să afli ceea ce își dorește de exemplu o comunitate vizavi de o anumită funcțiune.” (R5)

Din punctul de vedere al respondenților aceste proiecte pot aduce cu adevărat schimbări majore într-‐o comunitate, iar pentru a nu crea un mediu în care oameni nu și-‐ar dori să trăiască și pentru a evita apariția conflictelor este necesară expertiza sociologilor și antropologilor.


21

“E adevărat că sunt situații cum majoritatea proiectelor de astăzi sunt case individuale, aici nu are ce să facă sociologul, discuția e între arhitect și client.” (R7) “Acestea ar trebui neapărat efectuate în zone în care urmează să se constituie o dezvoltare de o mai mare amploare sau în care urmează să apară un cartier nou atunci obligatoriu cred că ar trebui un studiu sociologic și antropologic.” (R8)

De asemenea cei mai mulți dintre ei au precizat că ar vedea mai degrabă utilitate celor două științe în cadrul urbanismului său în domeniul restaurării monumentelor de patrimoniu, fiind situații în care apare amprenta istorică a comunității respective prin intermediul acestor clădiri de patrimoniu.

“Ar trebui să fie inevitabil pe zona de urbanism, numai că nu există.” (R6) “Pentru un proiect de cercetare al unei zone protejate este o etapă importantă cunoașterea comunităților, a comportamentelor urbane, a urbanității și așa mai departe. La un proiect mai amplu de urbanism este chiar vitală.” (R3) “Cred că în urbanism e foarte important să avem sociologi și antropologi lângă noi și cu certitudine în restaurarea monumentelor sunt necesari pentru că eu am nevoie de o comunitate.” (R1)

Cei mai mulți dintre respondenți pledează pentru o interdisciplinaritate atunci când vine vorba de proiecte de arhitectură. Majoritate afirmă faptul că nu se mai poate consolida o clădire doar printr-‐o echipă formată din arhitectul proiectant și ingineri.

“... abordarea interdisciplinară și de faptul că în momentul în care ai de făcut un proiect care are un impact asupra zonei urbane, asupra orașului, asupra vieții unei comunități este necesară o echipă interdisciplinară.” (R10)

În zilele noastre societatea evoluează într-‐un mod alert, manifestându-‐se tot felul de probleme noi, iar arhitectura nu este exclusă. Respondenții au precizat faptul că este nevoie de echipe formate din specialiști care provin din mai multe domenii pentru a putea face față oricăror probleme, de orice natură, în caz contrat am ignora niște elemente care ar putea avea o valoare foarte mare pentru zona respectivă, dar care fără expertiza acestor specialiști nu ar putea fi identificate doar de către echipa de proiectare.

“Atunci avântul cu care acestea s-‐ar construi, ar fi absolut necesară colaborarea aceasta interdisciplinară în care ar trebui să se înțeleagă cum ar funcționa acea comunitate pentru că ar fi ca un nou mic cartier și atunci se pun și alte probleme nu numai cele pragmatice, de funcționare, utilități, aprovizionare, lumina etc. Atunci efectele ar fi că în acel mic cartier s-‐ar putea construi o comunitate, lucrurile ar funcționa pentru ca pentru că probabil specialiști din zona cealaltă ar atrage atenția asupra unor aspecte care poate sunt lăsate deoparte în proiectare, aspecte care nu sunt neapărat pragmatice ci mai degrabă calitative care țin de cum amenajezi un loc, cum intri într-‐un loc, cum arată un spațiu comun, lucruri pe care un dezvoltator nu le băga atât de tare în seamă pentru că nu aduc profit.” (R10)

A doua temă se referă la educația viitorilor arhitecți, la cunoștințele acumulate de acești pe parcursul educației formale și la capacitatea lor de înțelege valorile, nevoile și dorințele societății în care vor proiecta. Cele mai influente materii din Facultatea de Arhitectură și Urbanism “Ion Mincu” sunt cele în care este aprofundată istoria arhitecturii și pe lângă acestea regăsim și atelierele în care studenții lucrează la proiecte de arhitectură sub îndrumarea profesorilor, din punctul de vedere al respondenților.

“Avem teme realiste în atelierele de proiectare în care temele astea înseamnă inserții în oraș. Avem chiar teme în care inserția în zona protejată este tema de


22

bază. Avem cursuri de Istoria și Teoria Arhitecturii care încearcă să familiarizeze, încearcă și reușește zic eu, să îl facă pe student să înțeleagă că nu orice este posibil, că se poate face arhitectura în foarte multe feluri, dar nu oricum.” (R5)

Majoritatea respondenților au afirmat faptul că sunt unii studenți care încearcă să înțeleagă și partea aceasta a societății, care ține mai degrabă de sociologie, dar numărul lor este destul de scăzut raportându-‐ne la numărul lor total și este o nevoie evidentă ca acest segment să devină mult mai numeros, astfel că este necesar și din partea facultății să impună niște măsuri prin care să se accentueze conștientizarea importanței spațiului social și al indivizilor care îl alcătuiesc.

“E clar că încearcă, nu neapărat toți, dar asta e și firesc, până la urmă ai nevoie și de arhitecți care să împingă limitele mai departe, dar e clar că încearcă în diverse feluri. Mă gândesc acum la subiectele pentru proiectele de diploma pe care și le aleg și care reflectă foarte clar că îi preocupă. Nu fac toți numai zgârie nori în Hong Kong și sunt mulți care vin cu școli, grădinițe, mănăstiri, deci își pun problema altfel.” (R1) “Există cei care sunt oricum foarte buni și au fost sensibilizați din timp să țină cont de toate aspectele unui context, apoi sunt cei care mai degrabă rămân la o rezolvare funcțională și e și aceasta un răspuns bun pentru că o cercetare sociologică sau antropologică cere și timp și apoi sigur există și cei care dintr-‐un motiv sau altul poate nu reușesc nici să comunice foarte bine și atunci nu abordează asta.” (R3)

De asemenea cei mai mulți dintre respondenți au precizat faptul că este necesară introducerea problemelor sociale în proiectele actualilor studenți la arhitectură pentru a fi pregătiți să înfrunte dificultățile cu care se vor confrunta în viitor, societatea fiind într-‐o continuă schimbare, care poate pune la încercarea aptitudinile și capacitățile unor arhitecți fără experiență în astfel de probleme.

“E absolut necesar câte vreme arhitectul ar trebui să fie acea persoană responsabilă și cu conștiința civică, o persoană pro activă care prevede deja ce probleme sociale ar putea apărea, faptul că toate aceste locuințe colective construite în ultimii 5-‐10 ani sunt de proastă calitate și nu formează comunități, ci dimpotrivă acolo vor fi probleme sociale delicventa, lipsa de coeziune și așa mai departe. Deci în mod sigur are nevoie de o astfel de formare sau măcar o deschidere către o astfel de colaborare pentru ca specialist în sociologie nu o să poată să devină, dar să existe această deschidere și aici în sensul ăsta, dă bineînțeles trebuie sensibilizați toți arhitecții, studenții și trebuie inclusă această direcție în acest sens.” (R10)

Ambele teme dezbătute mai sus se află încă la început, nu sunt foarte dezvoltate în România, însă prezentul confirmă o dorință atât din partea specialiștilor, cât și din partea studenților de introducere a științelor sociale în procesul arhitectural. Procesul de colaborare și de integrare a celor două domenii necesită timp, experiențe, dar în momentul de față perspectivă de viitor este una promițătoare.

LIMITELE CERCETĂRII

Din punctul de vedere al cadrului teoretic materialele pe care le-‐am utilizat, deși relevante și care prezintă niște concepte care ajută la înțelegerea unei multitudini de factori sociali, culturali, economice raportate la domeniul arhitecturii, nu mai sunt de actualitate, unele dintre ele fiind publicate și cu 30 de ani în urmă. Din această cauză ele nu surpînd evenimentele


23

și fenomenele care s-‐au petrecut în această perioadă de timp, unele dintre ele având un impact major asupra arhitecturii și societății în care trăim.

Din punct de vedere empiric lucrarea a avut la bază un ghid de interviu semi-‐deschis, lucru care a permis desfășurarea conversațiilor într-‐o manieră relaxată, dar pentru a putea atinge fiecare întrebare din interviu se pierdea uneori din vedere perspectiva continuării unui subiect anterior prin intermediul căruia s-‐ar fi putut înțelege mai clar fenomenele și comportamentele explicate de respondent. Din acest motiv consider că aceste conversații ar trebui să se desfășoare într-‐o manieră deschisă, interviurile ar trebui realizate prin intermediul unor discuții față în față, fără să existe foi cu întrebări între emițător și receptor, fiind o modalitate mai eficientă de a culege informații, subiectul în sine fiind unul predominat de subiectivitate.

Modalitatea în care respondenți care au participat la interviuri au fost selectați a fost prin intermediul tehnici bulgărelui de zăpadă, în care la fiecare sfârșit de interviu îi întrebam dacă mai cunosc persoane care activează în domeniu și care ar fi dispuși să participe. Prima persoană selectată m-‐a pus în contact cu următorul respondent, dar care nu avea aceaiași specializare ca primul, iar acest tendința s-‐a menținut până la ultimul interviu, astfel că în final efectuasem interviuri cu persoane care deși activau în același domeniu, specializările nu erau întotdeauna din același câmp profesional. Pentru a avea un esation cât mai reprezentativ pentru acesta lucrarea ar fi fost ideal selectarea respondenților în funcție de domeniul în care activează, mai exact desfășurarea interviurilor să aibă loc doar cu persoane dintr-‐o anumită profesie, fără a introduce în cercetare și alți indivizi care să activeze în domenii adiacente. În acest mod ar fi evitate situațiile în care părerile sunt împărțite pe categorii în funcție de specializarea fiecăruia, iar rezultatele finale ar fi mai ușor de urmărit și mai relevante.

De asemenea respondenții selectați pentru această lucrare, ocupă cu toții diferite poziții în spațiul academic, iar în momentul în care am introdus și elementul educației viitorilor arhitecți în discuție, situația s-‐a transformat ori într-‐una critică și defensivă la adresa facultății, în care respondenți acuzau conducerea că nu se implică suficient de mult în pregătirea acestor pentru realitățile lumii exterioare și explicau faptul că ei fac tot posibilul, dar că nu este suficient, ori adoptau o atitudine subiectivă și lăudau acțiunile derulate facultatea respectivă care venea în sprijinul studenților. O perspectivă din exterior, a unor persoane care activează în domeniu, dar care nu profesează și în spațiul academic ar fi oferit mai multe detalii despre modul în care facultatea chiar îi pregătește pe studenți pentru mediul profesional, în care problemele pe care aceștia le pot întâlni sunt mult mai diverse și dificile.

O direcție viitoare de cercetare o reprezintă realizarea unui studiu în care să fie explorat același subiect, cu întrebările introduse în această lucrare, dar care să aibă la bază observația participativă într-‐un birou de arhitectură, pentru înțelegerea aprofundată a fenomenelor prezentate în practică arhitecților.

CONCLUZII

Obiectivul cercetării, așa cum am menționat și în introducerea lucrării, este acela de a analiza relația dintre modalitatea în care arhitectul percepe nevoile oamenilor și realitatea socială a unei comunități și intervenția fizică în societate raportată constant și direct la contextul zonei.

Marea majoritatea a respondenților au confirmat importanța contextului în procesul arhitectural și au precizat faptul că îl utilizează în toate proiectele în care aceștia sunt implicați. Pentru ei contextul reprezintă piesa centrală în arhitectură, raportarea la acesta fiind necesară


24

pe tot parcursul unui proiect pentru realizarea unei construcții care să respecte implicațiile culturale, dorințele și nevoile comunității și pentru a nu intra în conflict cu relațiile deja create într-‐o anumită zonă.

Contextul , din punctul de vedere al respondenților, poate fi înțeles și definit prin raportarea la elementele din care este alcătuit: contextul relațiilor, fizic și cultural. Toți acești factori au un rol esențial în procesul arhitectural, fiecare categorie urmărind rezolvarea unor probleme specifice.

Contextul fizic urmărește modalitățile în care arhitectura poate crea un mediu fizic benefic atât pentru comunitate, cât și pentru locuitorii acesteia. În această secțiune sunt prezentate o serie de reglementări care au ca scop limitarea acțiunilor arhitecților și accentuarea importanței introducerii spațiilor verzi și a vegetație în procesul arhitectural. De asemenea analiză istorică, raportarea la spațiul înconjurător și consecințele plasării unei construcții noi într-‐o comunitate reprezintă elemente care fac parte din contextul construit și care evidențiază procesul analitic atât de vital în realizarea unui obiect arhitectural.

Contextul cultural conține în componența să relația dintre arhitectură și spațiul cultural al unei comunități. Integrarea unei construcții într-‐o societatea ar trebui să fie făcută prin raportarea constantă la valorile și credințele oamenilor din zona respectivă și conștientizarea faptului că arhitectul nu are nicio puterea asupra modului în care societatea respectivă dictează ceea ce este acceptat din punct de vedere arhitectural și ce nu este. Înțelegerea diferențelor culturale se poate realiza prin conversația directă dintre arhitect și locuitorii comunității în care urmează să se intervină.

Contextul relațiilor este compus din trei tipuri de relații identificate în urma interviurilor: arhitect – beneficiar, arhitect – echipa de proiectare și relația cu vecinătatea. Toate acestea evidențiează influențele provenite din exterior și care pot avea un impact asupra procesului arhitectural și a rezultatului final. Totodată prezintă relația de lungă durată care se va forma între noua clădire și cele deja existente, astfel trebuiesc luate măsuri dinainte materializării fizice a proiectului pentru asigurarea faptului că se va crea o legătură armonioasă cu vecinătatea.

Toate aceste elemente alcătuiesc și definesc contextul , acesta fiind baza fundamentală în arhitectură prin intermediul căreia se poate realiza o construcție sustenabilă, integrată în context, care să nu dăuneze spațiului respectiv și care să respecte nevoile, valorile și credințele comunității.

De asemenea în cercetare am inclus atât modul în care educația formală pregătește viitori arhitecți pentru probleme sociale cu care se vor confrunta după finalizarea studiilor, cât și rolul sociologilor și antropologilor în procesul arhitectural. În primul rând am aflat că deși există studenți care sunt preocupați de latura socială a domeniului, încă nu este suficient de accentuată în spațiul academic, astfel interesul fiind unul mai degrabă superficial. În al doilea rând respondeți au evidențiat faptul că introducerea sociologilor și a antropologilor în procesul arhitectural este necesar doar atunci când există proiecte de amploare precum ansambluri de clădiri sau cartiere și în special în domeniul urbanismului este esențială prezența lor.

În concluzie, elementul central al acestei lucrări, contextul, reprezintă unealta principală în procesul arhitectural care asigură realizarea unei construcții coerente și sustenabile. Prin intermediul contextului putem înțelege toate fenomenele care au loc în acest proces, sunt evidențiate legăturile cu spațiul fizic, cultural și cel al relațiilor, oferă atât o cunoaștere a prezentului, cât și necesitatea unei perspective asupra viitorului.


25

BIBLIOGRAFIE

Bourdieu, P. (1984). Distinction: A Social Critique of the Judgement of Taste. Routledge, “(s.l.)”. Chelcea, S. (2007). Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative și calitative. Ed.

Economică, București. Dovey, K. (2010). Becoming places: Urbanism/Architecture/Identity/Power. Routledge, “(s.l)”. Giddens, A. (2000). Sociologie. Polity, “(s.l.)”. Gupta, A. , Ferguson, J. (1992). Beyond "Culture": Space, Identity, and the Politics of Difference.

Cultural Anthropology, Vol. 7, p. 6-23. Halfacree, K.H. (1993). Locality and Social Representation: Space, Discourse and Alternative

Definitions of the Rural. Journal of Rural Studies, Vol. 9, p. 23-‐37. Hanson, J. , Hillier, B. (1987). The Architecture of Community: Some New Proposals on the Social

Consequences of Architectural and Planning Decisions. Arch. &Comport./Arch. Behav. , Vol. 3, p. 251-‐273.

Harper, D. (2002). Talking about pictures: a case of photo elicitation. Visual Studies, Vol. 17, p. 13-‐26.

Lefebvre, H. (1991). The production of space. Blackwell, “(s.l.)”. Nițulescu, D.C. (2006). Procesul de gentrificare a spațiilor de locuit urbane. Concept și explicații

alternative. Calitatea vieții, Nr. 3-‐4, p. 281-‐293. Săgeată, R. , Dumitrescu, B. , Grigorescu, I. (2010). The Politics and its role in the Configuration of

Architectural Layers. A Case-‐Study: Bucharest. Revue Roumaine de Geographie, Nr. 54, p. 25-‐37.

Shah, R.C. , Kesan, J.P. (2007). How Architecture Regulates. Journal of Architectural and Planning Research, p. 1-‐22.

Vâlceanu, D.G. (2013). Gentrificarea spațiilor de locuit -‐ proces de restructurare socio-‐spațială urbană. Urbanism. Arhitectură. Construcții, Vol. 4, p. 21-‐30.

ANEXE

Ghidul de interviu:

1. Cum definiți viziunea dumneavoastră ca arhitect? 2. Care sunt aspectele principale de care țineți cont atunci când proiectați? 3. Ați fost vreodată pus în situația în care să fiți nevoit să construiți o clădire nouă

într-o comunitate cu o arhitectură deja definită? Dacă nu, cunoașteți pe cineva care să se fii confruntat cu o astfel de situație?

4. Care sunt dificultățile care ar putea apărea într-o astfel de situație? 5. Ce factori considerați dumneavoastră că sunt cei mai importanți atunci când

aveți de a face cu acesta situație? 6. Dar ce ați putea să-mi spuneți despre prezervarea stilului arhitectural al unei

comunități? 7. Care este relația dintre identitatea unei comunității și stilul arhitectural al

acesteia din punctul dumneavoastră de vedere?


26

8. Dumneavoastră cum ați proceda dacă ar trebuie să construiți o clădire nouă într-o astfel de comunitate?

9. Ce părere aveți despre arhitectura orașului București? 10. Ce părere aveți despre aceste 3 clădiri? 11. Considerați că se integrează într-un mod adecvat la stilul arhitectural al

comunității din care fac parte? De ce? 12. Cum credeți că s-a ajuns la acesta formă actuală? 13. Ce anume din educația formală va pregătit să luați în considerare contextul

social atunci când proiectați o clădire? 14. În ce măsură această educație v-a influențat percepțiile și mentalitățile despre

integrarea unei clădiri în societate într-un context local? 15. Aceste valori se regăsesc și în prezent sau au fost înlocuite cu altele? 16. Din experiență dumneavoastră considerați că este important integrarea unei noi

clădiri în țesutul urban deja existent? De ce? 17. Cum vi se pare ideea de a lucra alături de un sociolog în vederea proiectării

unei construcții? 18. Ce fel de relație ar exista în vederea colaborării la un proiect între un sociolog și arhitect?

19. Care ar fi efectele rezultate în urmă unei astfel de colaborări? 20. Ați fost vreodată pus în situația în care să lucrați la un proiect alături de un

sociolog? Dacă nu, cunoașteți pe cineva care s-a aflat într-o astfel de situație? 21. Dacă nu, ce părere aveți de faptul că arhitecții și sociologii nu colaborează? 22. Cunoașteți persoane care au absolvit de curând facultatea de arhitectură? Dacă

da, ce părere aveți despre modul cum își raportează viziunea la realitatea socială?

23. Din punctul dumneavoastră de vedere considerați că ar trebui să se pună mai mult accentul pe dezvoltarea simțului social al viitorilor arhitecți?


27

Fotografiile utilizate pentru tehnica Photo Elicitation:


28

revista de sociologie...

Documents