relatii.publice.galateanu

5/12/2018 Relatii.publice.Galateanu - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/relatiipublicegalateanu 1/124

Universitatea “Dunărea De Jos”Galaţi

RELATII PUBLICE

Lector univ. doctor Oana Elena Gălăţeanu

D.I.D.F.R

Facultatea: Stiinte Juridice , Sociale si Politice

Specializare Administratie Publica

An: III



Universitatea “Dunărea De Jos”Galaţi

RELATII PUBLICE

Lector univ. doctor Oana Elena Gălăţeanu

Galaţi - 2010



CUPRINS

Pag.

Capitolul 1 Comunicare. Tehnici de comunicare

1.1. Noţiuni generale despre comunicare...................................................... 2

1.1.1. Noţiunea de comunicare ............................................................. 2

1.1.2. Care sunt elementele comunicării şi analiza distinctă aacestora ...................................................................................... 2

1.1.3. Modele de comunicare recunoscute ........................................... 4

Teme de auto evaluare ................................................................................... 8

Capitolul 2 Relaţiile publice - Cadrul general2.1. Noţiunea de relaţie publică................................................................... 10

2.2. Termeni de referinţă în definirea relaţiilor publice. Organizaţiile.Publicul. Funcţia managerială. Comunicarea ....................................... 12

2.3. Principii şi valori în relaţiile publice ....................................................... 19

Teme de auto evaluare ................................................................................. 21

Capitolul 3 Momente semnificative din istoria relaţiilor publice

3.1. Precursorii ............................................................................................ 24

3.2. Primele instituţii .................................................................................... 26

3.3. „Părinţii” relaţiilor publice moderne....................................................... 27

3.4. Relaţiile publice în societatea modernă................................................ 29


Capitolul 4 Comunicarea în instituţii şi organizaţii

4.1. Noţiunile de "Instituţie" , "Organizaţie". "Comunicare internă înorganizaţie" .......................................................................................... 33

4.2. Tipurile de comunicare internă ............................................................. 35

4.2.1. Comunicarea formală................................................................ 36

4.2.2.1. Comunicarea verticală ................................................. 364.2.2.2. Comunicarea orizontală............................................... 36

4.2.2. Comunicarea informală ............................................................. 38

4.2.3. Comunicarea internă funcţională (operaţională) ....................... 38

4.2.3.1. Comunicarea şi conducerea ....................................... 394.2.3.2. Comunicarea şi grupurile de lucru din cadrul

organizaţiei.................................................................. 394.2.3.3. Comunicarea şi cultura organizaţională ...................... 40



4.2.3.4. Comunicarea şi managementul performanţei ............. 40

4.3. Comunicarea internă strategică şi comunicarea internă în cazde criză ................................................................................................ 42

4.3.1. Comunicarea internă strategică. Noţiune şi scop. Etape........... 424.3.2. Comunicarea în caz de criză. Etape şi direcţii de

desfăşurare ............................................................................... 44


Capitolul 5 Departamente şi firme de relaţii publice

5.1. Departamentele de relaţii publice......................................................... 50

5.2. Firmele de relaţii publice ...................................................................... 54

5.3. Specialistii în relaţii publice . Calităţi şi obiective .................................. 55


Capitolul 6 Autorităţile publice subiecte de drepturi şi obligaţii înrelaţiile de comunicare. Compartimentele de relaţiipublice

6.1. Consideraţii generale asupra obligaţiilor autorităţilor privind accesul la

informaţiile de interes public...........................................................................60

6.1.1. Noţiunile de autoritate şi instituţie publică ; compartimentele de

informare şi relaţii publice.............................................................................60

6.1.2. Informaţiile oferite de autorităţile publice....................................61

6. 2. Autorităţile publice centrale din România şi compartimentele lor de relaţii

publice.............................................................................................................63

6 . 3. Autorităţile publice centrale de specialitate...........................................71

Teme de auto evaluare...................................................................................76

Capitolul 7 Tehnici de relaţii publice

7.1. Comunicarea cu mass-media. Importanţa acesteia..............................79

7.2. Agenţiile şi departamentele de relaţii publice........................................81

7.2.1. Purtătorul de cuvânt...................................................................817.2.2. Biroul de presă...........................................................................837.2.3. Centrul de presă........................................................................85

7.3. Tipurile de tehnici de comunicare cu mass-media................................88

7.3.1. Tehnicile scrise de relaţii publice...............................................89

7.3.1.1. Ştirea de presă.............................................................897.3.1.2. Comunicatul de presă. Alerta media............................937.3.1.3. Scrisoarea de propunere (pitch letter)..........................94



7.3.1.4. Buletinul de presă........................................................957.3.1.5. Scrisoarea către editor .................................................957.3.1.6. Dosarul de presă..........................................................967.3.1.7. Biografia.......................................................................977.3.1.8. Articolul de presă..........................................................98

7.3.2. Tehnici verbale de relaţii publice................................................99

7.3.2.1. Interviul. Reguli de bază. Tehnici pentru a răspunde la întrebări. ......................................................................997.3.2.2. Conferinţa de presă. Briefingul de presă. Recepţia de

presă..........................................................................1007.3.2.3. Vizite organizate pentru jurnalişti (tururi media). Vizita

jurnaliştilor la sediul organizaţiei. Călătorii pentru presă(media trips). Vizita la redacţie...................................104

7.3.2.4. Radioul. Trăsături specifice........................................1057.3.2.5. Discursul....................................................................1077.3.2.6. Suspendarea relaţiilor cu mass-media.......................111

7.3.3. Tehnici vizuale de relaţii publice..............................................111

7.3.4. Comunicarea electronică. Particularităţi..................................113

Teme de auto evaluare................................................................................116

Bibliografie..............................................................................................117



Capitolul 1 Comunicarea. Tehnici de comunicare

RELAŢII PUBLICE. 1

Capitolul 1

Comunicare. Tehnici de comunicare

CONŢINUT

1.1. Noţiuni generale despre comunicare

1.1.1. Noţiunea de comunicare

1.1.2. Care sunt elementele comunicării şi analiza distinctă a acestora

1.1.3. Modele de comunicare recunoscute

OBIECTIVE:

Prin parcurgerea acestui capitol vor fi reţinute şi înţelese următoarele

aspecte şi noţiuni: Noţiunea de "Comunicare" şi importanţa comunicării;

Care sunt elementele raportului comunicaţional;

Care sunt modelele recunoscute de comunicare;




RELAŢII PUBLICE. 2

1.1. Noţiuni generale despre comunicare

1.1.1. Noţiunea de "Comunicare"

Prin comunicare se înţelege tentativa de a stabili o legătură cucineva, de a aduce în comun idei, informaţii, concepţii, de a le grupa sau de a

realiza legături între ele.

Comunicarea este un termen de bază în sociologie şi în psihologia

socială, unde este privită în mai multe accepţiuni. Conform uneia dintre ele,

comunicarea este acel mecanism prin care relaţiile umane există şi

evoluează.

Wilbur Schram priveşte comunicarea ca fiind un proces de formar e a

unei legături strânse de gânduri, concepţii, idei, între emiţătorul mesajului (cel

care transmite mesajul) şi receptorul (cel care îl primeşte) cu ajutorul unui

canal de comunicaţii.

Conceptul de "comunicare" provine de la termenul latin "communis"

= comun.

Intr-o accepţiune foarte simplă, comunicarea înseamnă transmitereaşi recepţionarea de informaţii între subiecte diferite, în anumite moduri, prin

anumite mijloace.

1.1.2.Elementele comunicării. Analiza acestor elemente

Comunicarea umană poate fi ve rbală sau nonverbală, impersonală

sau inter personală. Comunicarea interpersonală la rândul ei, poate fi directă

(în prezenţă) sau mediată de un suport anume (canal, media). În acest ultimcaz se face distincţie între comunicare mediată doar de un anume suport

(exemplu: scrisoare, staţie de amplificare, telefon, internet) şi comunicare de

masă (unde alături de suportul tehnologic mai intervin şi numeroase instituţii

de profesionişti în comunicare). Deci, comunicarea poate avea loc direct sau

indirect, într-un cadru public sau privat, imediat, într-un timp mai mult sau mai

puţin îndelungat sau nedeterminat; în moduri saulimbaje variate; prin

mijloace mai mult sau mai puţin complexe; între subiecte determinate sau

mai puţin determinate.




RELAŢII PUBLICE. 3

Indiferent de specificitatea diferitelor modele şi teorii ale ei, la modul

general, comunicare implică următoarele elemente: sursa (emiţătorul),

mesajul, canalul, receptorul, codul, zgomotul, feed-back-ul.

Sursa - este locul unde se naşte mesajul şi de unde porneşte el.

Emiţătorul - este persoana care transmite mesajul. Este sinonim cu

„emitent”.

Mesajul - reprezintă conţinutul actului de comunicare. El constituie o

totalitate de informaţii, prezentate într -o formă simbolică.

Calitatea mesajului depinde de cunoaşterea scopului urmărit de

sursă, cât şi a intenţiilor receptorului. Canalul - este reprezentat de acele media prin care este transmis

mesajul.

Receptorul - este persoana sau persoanele pentru care a fost

construit mesajul şi care primesc acest mesaj.

Codul - reprezintă totalitatea valorilor, normelor, convenţiilor comune

ce garantează înţelegerea normală a mesajului.

Feed-back-ul - implică reacţia receptorului la mesajul primit (aşa

cum este percepută de emiţător). El dă posibilitatea evaluării modului în care

mesajul a ajuns la receptor şi a felului cum a fost interpretat de acesta; adică

a eficienţei sau ineficienţei mesajului.

Zgomotul - este format din acele elemente ce înconjoară

comunicarea şi care pot afecta eficienţa ei.

Comunicarea poate fi realizată în mod direct sau indirect, prin

mijlocire.

Comunicarea directă este posibilă doar între două sau mai multe

persoane aflate faţă în faţă.

Comunicarea indirectă intervine ori de câte ori apare un canal

comunicaţional care, automat duce la mijlocirea comunicării. Acest canal

comunicaţional poate fi reprezentat de telefon, radio, televiziune, film,

teatru, etc. De exemplu comunicarea de masă - se adresează mai multor




RELAŢII PUBLICE. 4

persoane, astfel încât este o comunicare publică. În cazul acesteia,

emiţătorul are posibilităţi de a transmite acelaşi mesaj la un număr foarte

mare de receptori potenţiali. Aceste posibilităţi sunt date de mijloace tehnice

de comunicaţie de masă (mass-media) precum: presă, radio şi televiziune.

1.1.3. Modele de comunicare recunoscute

Comunicarea umană este plină de dificultăţi şi probleme.

De multe ori când dorim şi încercăm să comunicăm, pare că ne stă

ceva în cale şi nu suntem înţeleşi aşa cum am dori. Comunicarea are

obiective principale:

1. să fim receptaţi (citiţi sau auziţi);

2. să fim înţeleşi;

3. să fim acceptaţi;

4. să provocăm o reacţie (o schimbare de atitudine).

Oamenii pentru a comunica nu folosesc numai cuvintele , ci ei

transmit în exterior mesaje şi prin intermediul altor mijloace. Chiar şi în

cazurile în care nu scriu sau vorbesc, oamenii comunică totuşi ceva, uneori

neintenţionat.

O clasificare a comunicării este făcută (în doctrină) de către

J.L. Aranguren, în funcţie de tipurile de activităţi umane în:

Comunicare obişnuită (comună);

Comunicare ştiinţifică şi/sau tehnică;

Comunicare de noutăţi (informaţii);

Comunicare publicitară;

Comunicare pedagogică;

Comunicare artistică;

Comunicare socială;

Comunicare economică;




RELAŢII PUBLICE. 5

Comunicare politică;

Comunicare religioasă etc.

În funcţie de numărul receptorilor, comunicarea poate fi:

Comunicare privata sau publică;

Comunicare individuală sau socială (interpersonală, interumană,

de grup, de masă).

Comunicarea de grup este o formă de comunicare dintre cele mai

des întâlnite.

Comunicarea de masă este adresată mai multor indivizi, fiind o

comunicare publică. Ea vizează un public de masă, nediferenţiat, spre

deosebire de comunicarea personalizată, care se adresează unui public ţintă

bine definit. Activităţile de comunicare de masă vizează grupuri mari de

persoane - definite sau nu - faţă de alte tipuri de comunicare.

Principalele tipuri de comunicare de masă sunt:

a) Relaţiile publice

Acestea urmăresc stabilirea unui sentiment de încredere şi simpatie

între o organizaţie şi publicului acesteia. În realizarea acestui scop se

recurge la diverse modalităţi de atragere a atenţiei mass-media sau a

publicului organizaţiei respective. Relaţiile publice urmăresc să obţină spaţiu

gratuit în presă. Relaţiile publice utilizează ca instrumente, în primul rând

relaţiile cu presa cât şi orice manifestări de genul vizitelor unor oficialităţi,

aniversărilor, inaugurărilor, lansărilor de produse, etc.

b) Relaţiile cu presa

au în vedere toate legăturile pe care le poate avea o organizaţie

cu mass-media;

scopul lor este de a face cunoscute activităţile organizaţiei şi

punctele de vedere ale sale şi ale persoanelor sale, în rândurile publicului

ţintă, prin intermediul canalelor mediatice. Este vorba practic, despre toate

acţiunile ce încearcă să atragă atenţia presei, acţiuni ce pot îmbrăca forme




RELAŢII PUBLICE. 6

diferite, dintre care cele mai importante fiind: comunicatele de presă;

conferinţele de presă; întâlnirile şi brief ing-urile.

c) Activitatea de lobby reprezintă o parte din domeniul relaţiilor

publice, ce vizează zona relaţiilor guvernamentale şi administrative.Organizaţiile folosesc aşa-numitul lobby, care reprezintă un tip special de

intervenţie ce are ca scop să influenţeze deciziile publice.

Activitatea de lobby este legalizată de o legislaţie care impune

organizaţiilor să aducă la cunoştinţa publicului cine le reprezintă, cât şi acele

legi şi norme pe care doresc să le modifice, împreună cu sumele de bani pe

care sunt dispuse să le investească pentru atingerea scopurilor lor 1.

d) Propaganda - specificul ei este că încearcă să impună o anumită

idee. O deosebeşte de relaţiile publice în primul rând modul în care este

construit discursul, şi mai puţin modalitatea în care acesta este transmis. Ea

reprezintă o abordare care vrea să impună în minţile oamenilor un mod de a

gândi, o filozofie de viaţă. Din acest motiv ea depăşeşte ideea de simplă

difuzare a informaţiei, întrucât încearcă prin toate mijloacele şi în mod

deschis, să determine publicul ţintă să accepte ideile promovate.

Propaganda presupune anumite reguli proprii. Fiind interesată doar

de rezultatele finale, ea poate să recurgă la demagogie, minciună,

manipularea faptelor pentru a-şi impune ideile. Se rezumă la orice încercare

de a forţa un public să adere la o cauză.

e) Publicitatea implică spre deosebire de celelalte tehnici

precedente, un cost de achiziţie a spaţiilor de presă-scrisă sau de antenă (în

cazul audiovizualului). Organizaţia alege instituţia de presă, mesajul ce vreasă-l transmită şi momentul pe care îl doreşte. În publicitate organizaţiile sunt

cele care deţin controlul şi pentru aceasta ele trebuie să plătească. Acest

fapt reprezintă o deosebire a publicităţii de relaţiile publice în cazul cărora

mijloacele de informare propun ştiri şi instituţiile de presă sunt cele care

stabilesc modul în care aceste ştiri sunt tratate.

1 B. Dagenais, Campania de relaţii publice" , Editura Polirom, Bucureşti, 2003, pag. 107-109




RELAŢII PUBLICE. 7

f) Comunicarea directă la aceasta apelează tot mai multe firme

pentru a se adresa direct publicului ţintă. Recurg la comunicarea directă

întrucât s-a constatat de către companiile ce difuzează reclame - că prin

intermediul televiziunii acestea se adresează unui public mult prea d ivers.Acestor firme ce adoptă comunicarea directă le stau la dispoziţie două

tehnici: promovarea şi publicitatea directă.

Promovarea se face la locul de vânzare, acolo unde publicul este

determinat să încerce produsul ce-i este oferit.

Publicitatea directă rezidă în a scrie direct ţintei sau în a-i telefona

pentru a-i propune produse sau servicii.

Comunicarea (în funcţie de perenitate ) este:

verbală (efemeră) - ea limitează distanţa în spaţiu şi timp;

scrisă (permanentă) - în cadrul acestei comunicări per manente,

după suportul de stocare distingem comunicare prin intermediul: hârtiei;

benzi video; discului; C.D.-ului; floppy disk-ului; computerului.




RELAŢII PUBLICE. 8

TEME DE AUTOEVALUARE

Care sunt elementele raportului de comunicare?

Ce este comunicarea de masă şi care sunt principalele tipuri ale ei?

Ce urmaresc relatiille publice?

Care este legatura dintre relatiile publice si activitatea de lobby ?

Ce deosebeste propaganda de relatiile publice?

Care este deosebirea dintre publicitate si relatiile publice?



Capitolul 2 Relaţii publice - Cadrul general

RELAŢII PUBLICE. 9

Capitolul 2

Relaţiile publice - Cadrul general

CONŢINUT

2.1. Noţiunea de relaţii publice

2.2. Termeni de referinţă în definirea relaţiilor publice. Organizaţiile.

Publicul. Funcţia managerială. Comunicarea

2.3. Principii şi valori în relaţiile publice

OBIECTIVE:

Studiul acestui capitol va ajuta la aflarea:

Diferitelor concepţii referitoare la noţiunea „relaţii publice”;

Termenilor ce stau la baza definirii relaţiilor publice;

Valorilor şi principiilor de bază ale relaţiilor publice.




RELAŢII PUBLICE. 10

2.1. Noţiunea de relaţii publice

Frecvent sintagma „relaţii publice” este uzitată de persoane care nu

înţeleg semnificaţia ei sau o înţeleg foarte puţin. Această noţiune are un

număr mare de definiţii datorat modului variat de înţelegere a acestor relaţii

publice.

Relaţiile publice au loc în organizaţii foarte diverse. Ele sunt

efectuate pentru şi în instituţii guvernamentale, organizaţii non-

guvernamentale, pentru firme preocupate de obţinerea de profit, pentru

asociaţii ecologice sau civice, pentru instituţii bancare şi pentru instituţii

culturale ori educaţionale etc.

Scopurile relaţiilor publice sunt diverse, de la convingerea publicului

în interesul unei organizaţii, până la forţarea organizaţiei să-şi schimbe

atitudinea faţă de public, de la ajutarea funcţionării democratice a unei

societăţi până la promovarea intereselor unei firme sau personalităţi ş.a.

Relaţiile publice constituie o funcţie a comunicării, ce pune accentul

pe natura dublă a procesului comunicaţional. Ele se concentrează pe

stabilirea şi menţinerea înţelegerii reciproce între organizaţii şi grupurileparticulare de indivizi(public).

Relaţiile publice necesită activităţi de genul:

Scrierea şi publicarea de mesaje (ştiri de presă scrisă, radio, tv,

comunicate, scrisori, cuvântări, anunţuri, rapoarte de activitate, newsletter

ş.a.);

Relaţii cu presa (contactarea jurnaliştilor , menţinerea legăturilor

cu jurnaliştii, sprijinirea legăturilor dintre jurnalişti şi liderii sau specialiştii din

organizaţie, plasarea unor materiale în presă, verificare informaţiilor etc.);

Cercetarea (descoperirea acelor categorii de public ce

interacţionează cu organizaţia, adunarea informaţiilor din organizaţie şi din

afara ei cu privire la opinia diverselor categorii de public, atitudinea grupurilor

cu interese specifice, materialele apărute în presă; supravegherea şi

evaluarea modului în care programele de relaţii publice au fost efectuate şi aefectului lor);





Activităţile de management (planificarea activităţilor, colaborarea

cu conducerea organizaţiilor, deciderea bugetelor şi programelor de lucru,

gestionarea personalului din departamentul din relaţii publice);

Consilierea (specialiştii în relaţii publice alcătuiesc recomandări

pentru liderii întreprinderilor, alte persoane cu funcţii de conducere, oamenii

politici, cu privire la atitudinile publicului, comportamentul organizaţiilor,

mesajele privitoare la probleme sensibile ş.a.);

Organizarea de evenimente speciale (a conferinţelor de presă,

a inaugurărilor unor obiective sau a lansărilor de programe, a campaniilor de

strângere de fonduri, vizitelor, concursurilor etc.);

Cuvântările în public;

Producţie (constituirea unor produse de comunicare bazate pe

tehnici tipografice, fotografice, de radio şi televiziune etc.);

Pregătire profesională (specialiştii în relaţii publice desfăşoară

activităţi de pregătire pentru comunicare cu liderii organizaţiilor, personalul

organizaţiei, purtătorul ei de cuvânt şi cu alţi membri din organizaţie);

Legături (crearea de contacte cu reprezentanţii presei, a

comunităţii, ai lumii de afaceri ori politice, cu membrii organizaţiei şi cu cei ce

o vizitează).

Relaţiile publice prin unele tehnici se intersectează cu alte genuri de

activitate precum: marketing, reclamă, publicitate, afaceri publice, lobby-ul,

promoţiunea, fund-raising-ul ş.a.

Referindu-ne la definirea relaţiilor publice menţionăm că in doctrinăexistă un număr mare de definiţii atribuite acestei activităţi emise de

numeroşi doctrinari. Aceste definiţii au la bază: unele dintre ele, activităţile

din relaţiile publice, ceea ce realizează specialiştii din relaţii publice

(consilierea liderilor, scrierea de comunicate, organizarea de evenimente,

planificarea şi efectuarea unor campanii de comunicare etc.), iar altele

efectele produse de activitatea practicienilor din relaţii publice (stabil irea unor

relaţii de încredere între organizaţie şi publicul ei, persuadarea publicului,garantarea bunei funcţionări a societăţii etc.)





Potrivit celei mai importante dintre definiţiile date de specialiştii

incluşi în prima categorie, „practica relaţiilor publice este arta şi ştiinţa socială

a analizării unor tendinţe, a anticipării consecinţelor lor, a sfătuirii liderilor

unei organizaţii şi a implementării unor programe care vor servi atât intereselor organizaţiei, cât şi interesele publicului” 7 .

Adepţii din a doua categorie au în vedere realitatea că specialiştii în

relaţii publice au un rol de „punte” între o organizaţie şi grupurile externe,

garantând circuitul informaţiilor de la conducerea organizaţiei spre politic şi

de la public spre manageri, motiv pentru care ei au o contribuţie importantă la

conducerea eficientă a organizaţiei.

Din acest punct de a interpreta Relaţiile publice reprezintă un mod de

comunicare între organizaţie şi publicul ei. Ele sprijină managerii să afle

atitudinile publicului şi să poată lua deciziile corecte şi ajută publicul să

înţeleagă specificul organizaţiei şi să se încreadă în aceasta.

Practic, relaţiile publice sunt o funcţie a managementului ce dă

posibilitatea definirii şi păstrării identităţii unei organizaţii prin îmbunătăţirea

comunicării interne şi externe8.

2.2. Termeni de referinţă în definirea relaţiilor publice.

Organizaţiile. Publicul. Funcţia managerială.

Comunicarea

În definirea relaţiilor publice termenii de bază sunt: organizaţiile,

publicul, funcţia managerială şi comunicarea.

Organizaţiile

„Organizaţia” este un termen generic ce cuprinde instituţii de diferite

genuri precum: instituţii administrative, structuri ale puterii (preşedinţia,

guvernul, ministerele, puterile locale, armata şi poliţia) întreprinder i, firme

comerciale, instituţii culturale şi sportive, instituţii din sfera educaţiei,

organizaţii non-guvernamentale ş.a.

7 Definiţie propusă de Asociaţia Internaţională a relaţiilor publice cu ocazia Conferinţei

anuale din 1978 din Mexic, Newson dong şi colab. This is R.P. Wadworth Publ. Comp.Belmont, 1993

8 Cristina Coman, „Relaţii publice. Principii şi strategii” , Editura Polirom, 2006, p.189





Organizaţiile se formează atunci când anumite grupuri de oameni

urmăresc să realizeze nişte obiective pe care nu le-ar putea atinge prin

acţiunea lor separată. În vederea îndeplinirii acestui scop aceste grupuri

recurg la împărţirea (între ei) a îndatoririlor prin diviziunea muncii şi laconstituirea unei clasificări de responsabilitate şi de autoritate. Membrii unei

organizaţii se conduc după un sistem de valori si după norme unanim

acceptate.

Potrivit unuia dintre dicţionarele române de sociologie9, Organizaţia

reprezintă grupuri de oameni ce- şi organizează şi coordonează activitatea cu

scopul de a obţine finalităţi relativ clar formul ate ca obiective.

Într-o altă definiţie10, organizaţiile sunt ansambluri umane, ordonate

şi ierarhizate în vederea cooperării şi coordonării membrilor lor în anumite

scopuri.

Aşa cum spuneam, organizaţiile au anumite scopuri principale şi

secundare.

De exemplu, o întreprindere economică are ca obiectiv principal

producerea de bunuri pentru o piaţă anume şi obţinerea de profit prin

comercializarea lor, iar ca obiectiv secundar - păstrarea stabilităţii unei

comunităţi prin asigurarea locurilor de muncă pentru membrii acesteia.

Este foarte importantă cunoaşterea şi stabilirea exactă a obiectivelor

pe care le vizează o organizaţie, atât pentru conducerea respectivei

organizaţii, cât şi pentru departamentul de relaţii publice. Cunoscându-le,

specialistul în relaţii publice va putea crea o strategie de comunicare, aptă să

ţină cont de toate condiţiile impuse de mediul în care se integreazăorganizaţia (în exemplul nostru este vorba de mediul economic şi de cel

social).

În exemplul dat cunoaşterea de către specialistul în relaţii publice că

organizaţia economică pe care o reprezintă are ca scop (secundar) păstrarea

echilibrului comunităţii, îl va ajuta să întocmească o strategie de comunicare

9 Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, Dicţionar de sociologie, ditura Babel, Bucureşti 1993,

p.41310 Raymond Boudon şi colab., Dicţionar de sociologie, Editura Univers, Bucureşti, 1996,p.197





internă care să-i sensibilizeze pe salariaţi la presiunile economice şi la

responsabilităţile pe care le au pentru a menţine întreprinderea competitivă.

De asemenea, îl va ajuta în a crea şi o strategie de comunicare externă

menită să pregătească respectiva comunitate pentru eventualele dificultăţieconomice, să-i mărească încrederea în întreprindere şi să formeze o

oarecare solidaritate comunitară în jurul întreprinderii.

Promovarea identităţii şi susţinerea unor acţiuni destinate să crească

gradul de cunoaştere al unui public faţă de o instituţie, un grup sau o

persoană reprezintă primul scop identificabil la nivel istoric al relaţiilor

publice.

În doctrină s-au exprimat opinii potrivit cărora relaţiile publice se pot

practica în cinci genuri diferite de organizaţii şi anume:

1. Agenţiile de relaţii publice - aceste agenţii sunt firme independente

care, pe bază de contract, realizează activităţi de relaţii publice cerute de

diverse organizaţii.

2. Corporaţiile - marile grupuri economice deţin în interiorul lor

departamente de relaţii publice (în care lucrează angajaţi ai companiei) care

sunt preocupate de publicul specific respectivei companii. Specialiştii de

relaţii publice administrează în general, relaţiile cu salariaţii prin organizarea

de evenimente, producţia de publicaţii de întreprindere, de newsletter ,

emisiuni tv şi r adio, site-uri de web), relaţiile cu presa (prin pregătirea liderilor

pentru relaţia cu jurnaliştii, pregătirea de vizite de presă, de conferinţe, de

comunicate), relaţiile cu comunitatea (prin păstrarea legăturilor cu grupurile

de interes din mediul apropiat), relaţiile cu clienţii (prin pregătirea de

evenimente, de campanii de promoţie, de comunitate etc.), relaţiile cu

investitorii (prin pregătirea rapoartelor anuale, de newsletter, de întâlniri de

bilanţ, prin permanentă informare a investitorilor ş.a), relaţiile cu guvernul

(prin producerea de rapoarte, broşuri şi prin activitatea de lobby);

3. Structurile guvernamentale - departamentele de relaţii publice sunt

constituite în cadrul ministerelor, administraţiei locale, agenţiilor şi are ca

misiune de a împărţi informaţiile privitoare la activitatea acestor instituţii şi de





a supraveghea reacţiile presei şi ale opiniei publice. Aceste departamente

sunt constituite din angajaţi guvernamentali.

4. Organizaţii non-profit - specialiştii îşi desfăşoară activitatea în

universităţi, fundaţii, spitale, biserici, ONG-uri etc. şi are ca îndatoriri relaţiilecu organizaţiile guvernamentale, cu presa, cu donatorii (fund-raising), cu

publicul specific.

5. Consultanţii independenţi de relaţii publice - specialişti angajaţi de

diverse instituţii pentru a realiza punctual activităţi specifice de relaţii publice.

Publicul

Prin „public „ în sens larg se înţelege orice grup ai cărui membri auacelaşi interes într -o situaţie anume ori au (împărtăşesc) valor i comune.

Exemplu : pot fi apreciate drept „publicuri”:

candidaţii la examenul de admitere;

fanii unei formaţii;

managerii unei corporaţii;

un partid politic.

Din perspectiva relaţiilor publice, prin public se înţelege: orice grup

sau individ ce este în vre un fel anume implicat în viaţa unei organizaţii.

Specialiştii în relaţii publice au clasificat publicurile unei organizaţii

după mai multe criterii cum ar fi: comportamentul comunicaţional; gradul de

implicare al lor în activitatea organizaţiei; poziţionar ea lor în raport cu

organizaţia (public intern şi extern); atitudinea faţă de organizaţie ş.a.m.d.

În cursul de faţă ne vom referi doar la câteva dintre aceste criterii de

clasificare a publicurilor şi anume:

1. După interesul şi modul în care sunt influenţate de activitatea

organizaţiei se disting:

a) publicuri direct vizate de activitatea organizaţiei, implicate (stake

holders); ele sunt afectate de deciziile, politicile, acţiunile şi

practicile sau scopurile organizaţiei.





b) publicuri vizate ori afectate indirect de această activitate.

2. După poziţia lor faţă de organizaţie

a) publicuri interne - care activează în interiorul organizaţiei;

b) publicuri externe - cele poziţionate în afara organizaţiei.

3. După atitudinea faţă de organizaţie se disting:

a) publicuri sprijinitori;

b) publicuri oponenţi;

c) publicuri neutri.

4. În raport de resursele pe care le pun la dispoziţia organizaţiei:

a) publicuri primare - care au o mare putere în a sprijini

organizaţia;

b) publicuri secundare - mai puţin importante;

c) publicuri marginale - care au o foarte mică influenţă asupra

organizaţiei

5. După prezenţa lor în organizaţie publicurile pot fi împărţite în:

a) publicuri tradiţionali - acel public deja legat de organizaţie;

b) publicuri viitori - publicul ce va deveni interesat de

organizaţie.

6. Potrivit unei alte clasificări date în literatura de specialitate 11,

publicurile unei organizaţii sunt împărţite astfel:

a) mass-media - respectiv presa locală şi naţională, scrisă şi

audiovizuală, specializată şi generalistă;

b) angajaţii - respectiv echipele de conducere, echipele

nemanageriale de specialişti, reprezentanţi

sindicali, persoane necalificate, alţi angajaţi.

11 Jerry A. Hendrix, Public Relations Cases , Wadsworth Publishing Company, Belmont,1995, ediţia a III-a, pag. 13-16





c) membrii - acei reprezentanţi ai organizaţiilor ierarhic

superioare, board-uri şi alte comitete; pensionari,

consilieri, membri onorifici ş.a.

d) comunitatea - acele organizaţii comunitare de la poliţie şi pânăla biserică, şi persoanele importante din aceste

medii precum: educatori, lideri locali, oficialităţi

ale clerului, bancheri, lideri etnici etc.

e) instituţii guvernamentale - instituţii şi persoane cu atribuţii

ministeriale, legislative, administrative.

f) investitorii - oamenii de afaceri cu interese legate

de organizaţie, deţinătorii de acţiuni,

serviciile de analiză şi statistică ş.a.

g) consumatorii - organizaţiile şi persoanele ce au

beneficii din activitatea organizaţiei.

Specialiştii în relaţii publice trebuie să acorde prioritate definirii şi

cunoaşterii publicurilor organizaţiei pe care o reprezintă pentru că doar aşa

va reuşi crearea de mesaje distincte, diferite în funcţie de valorile, concepţiiledespre lume, expectativele şi limbajul diferitelor tipuri de public cu care

organizaţia intră în legătură.

Funcţia managerială

Cea mai mare asociaţie profesională de relaţii publice, Public

Relations Society of America a stabilit că relaţiile publice „ajută societatea

noastră complexă şi pluralistă să ia decizii şi să funcţioneze mai eficient,

contribuind la înţelegerea reciprocă dintre grupuri şi instituţii”. Organizaţiile

pentru a putea funcţiona cât mai bine şi să-şi realizeze obiectivele, trebuie să

dezvolte relaţii utile cu diferitele categorii de public cu care interacţionează

(cu mediul lor). Pentru a realiza acest lucru este necesar ca , conducerile

întreprinderilor să ştie şi să înţeleagă categoriile de public, valorile şi

atitudinile acestora. De aceea, specialiştii în relaţii publice se vor manifesta

ca şi consilieri ai conducerii, fiind mediatori între ea şi publicurile interne şi

externe.





Official Statement of P.R. (adoptată în 1982 de Public Relations

Society of America) defineşte funcţia managerială a relaţiilor publice prin

prisma activităţilor următoare:

1. Analizarea, interpretarea şi anticiparea opiniei publice (ce ar puteainfluenţa pozitiv sau negativ activitatea organizaţiei);

2. Consilierea conducerii organizaţiei, ţinând cont de

responsabilităţile sociale şi civice ale organizaţiei, pentru luarea deciziilor şi

pentru strategiile de comunicare;

3. Cercetarea, conducerea şi evaluarea permanentă a programelor

de acţiune şi comunicare pentru a înfrunta publicul cu privire la obiectivele

organizaţiei;

4. Planificarea şi introducerea acţiunilor referitoare la influenţarea şi

schimbarea politicilor publice;

5. Administrarea acelor resurse necesare şi îndeplinirea scopurilor

mai sus prezentate (fixarea obiectivelor, planificarea, recrutarea, bugetarea şi

pregătirea personalului, dezvoltarea metodelor tehnice).

Comunicarea

În realizarea îndatoririlor manageriale specialiştii în relaţii publice

trebuie să recurgă la o mare varietate de tehnici de comunicare.

Cercetătorii în sociologia organizaţiilor au definit comunicarea drept

una dintre cele mai importante forme de exprimare a raporturilor de

interacţiune dintre organizaţie şi mediu.

Relaţiile publice folosesc mai multe forme de comun icare respectiv:comunicarea interpersonală (Exemplu: conferinţele de presă); comunicarea

mediată tehnologic (scrisori); comunicarea de masă (comunicatele,

înregistrările video).

Prin folosirea diferitelor tehnici de comunicare specialistul în relaţii

publice administrează schimbul de informaţii atât între organizaţie şi mediu

(în exterior) cât şi între diferitele subsisteme ale organizaţiei (în interior).





Întrucât fiecare organizaţie se dezvoltă într -un mediu specific şi are o

personalitate distinctă, specialiştii de relaţii publice vor alege un anume tip de

comunicare în raporturile cu publicul specific fiecărei organizaţii. Astfel,

pentru organizaţiile mici, cu membri puţini şi cu probleme mai puţine, vor fimai mult tehnicieni ai comunicării decât consilieri şi se vor ocupa în special

de întocmirea de broşuri sau comunicate în scopul informării publicului. În

organizaţiile cu vastă experienţă în confruntarea cu crizele însă, specialiştii în

relaţii publice vor acţiona mai mult în calitate de consilieri, urmărind

rezolvarea eventualelor conflicte prin comunicare (ţinând cont că,

comunicarea în aceste cazuri are în vedere două direcţii: public →

organizaţie şi organizaţie → public şi nu o singură direcţie - organizaţie →

public - ca în cazul precedent).

2.3. Principii şi valori în relaţiile publice

Diferite organizaţii profesionale şi diverse lucrări de specialitate

prezintă care sunt principiile şi valorile pe care practica relaţiilor publice

trebuie să se bazeze. Dintre acestea vom prezenta doar un punct de vedere

din doctrină12

potrivit căruia relaţiile publice ar trebui să se bazeze peurmătoarele zece principii de bază:

1. Relaţiile publice urmăresc şi se ocupă de probleme cu adevărat

serioase şi nu de false probleme. Ele se bazează pe folosirea de fapte

concrete în formarea unor programe ce au ca principal scop interesul public

(şi nu se bazează pe fabricarea de relaţii fictive);

2. Relaţiile publice sunt o profesie îndreptată spre interesul public şi

nu pe interesele individuale;

3. Specialiştii în relaţii publice trebuie să privească interesul public ca

unic criteriu în alegerea unui client ori a unei strategii. Trebuie să aibă curajul

de a refuza un program sau un client ce nu corespunde acestor valori.

4. Profesioniştii în relaţii publice trebuie să respecte mass-media

pentru că reprezintă principalul canal prin care ajung informaţiile la public.

12 D. Newson, A.Scott s.a, op.cit, p.4-5





Totodată ei trebuie să protejeze mass-media întrucât minciunile distrug

credibilitatea presei.

5. Profesioniştii în relaţiile publice trebuie să fie comunicatori eficienţi.

Ei mediază între organizaţii şi publicurile lor, motiv pentru care trebuie sătransmită informaţia în ambele sensuri.

6. Pentru a putea garanta o comunicare bilaterală simetrică şi

responsabilă relaţiile publice trebuie să utilizeze metode ştiinţifice de

cercetare a opiniei publice.

7. Relaţiile publice, pentru a putea înţelege publicul şi a transmite

mesaje eficiente, trebuie să utilizeze tehnici şi teorii din ştiinţele sociale

(sociologie, psihologie, psihologie socială, comunicare);

8. Profesioniştii din relaţii publice trebuie să se adapteze specificului

muncii din ştiinţele şi disciplinele din care preiau concepte şi metode de

cercetare;

9. Profesioniştii în relaţii publice sunt obligaţi să explice publicului

problemele apărute mai înainte ca acestea să se transforme într -o criză.

10. Standardul unic de măsurare a performanţelor profesioniştilor din

relaţii publice trebuie să fie ţinuta etică.

Respectarea acestor principii duce la sporirea preocupărilor şi

interesului pentru performanţa morală a specialiştilor în relaţii publice.






În ce instituţii/organizaţii sunt practicate relaţiile publice şi care sunt

scopurile relaţiilor publice?

În ce constă activitatea de management pe care o implică relaţiile

publice?

Cum aţi defini relaţiile publice?

Ce definiţie aţi da organizaţiei?

Ce se înţelege prin public şi care sunt genurile de public din perspectiva

poziţiei pe care acestea o pot avea faţă de o organizaţie?

Care este rolul comunicării în activitatea de relaţii publice?

Care sunt cele zece principii de bază ale activităţii de relaţii publice?



Capitolul 3 Momente semnificative din istoriarelaţiilor publice


Capitolul 3

Momente semnificative din istoria relaţiilor publice

CONŢINUT

3.1. Precursorii

3.2. Primele instituţii

3.3. „Părinţii” relaţiilor publice moderne

3.4. Relaţiile publice în societatea modernă

OBIECTIVE:

Studiul acestui capitol va ajuta la aflarea:

Unor aspecte de ordin general cu privire la istoricul relaţiilor publice;

Primelor instituţii în domeniu şi a celor consideraţi „părinţi” ai relaţiilor

publice moderne;

Rolului pe care îl joacă relaţiile publice în societatea actuală.



Capitolul 3 Momente semnificative dinistoria relaţiilor publice


Relaţiile publice constituie un fenomen specific secolului XX, însă

această activitate îşi are rădăcinile în cele mai vechi perioade istorice,

părând a fi la fel de vechi ca şi comunicarea umană.

O serie de tehnici de comunicare ce în prezent sunt incluse în

activităţile de relaţii publice au fost folosite în diverse momente ale istoriei, de

diferite personalităţi şi grupuri. Prin perfecţionarea, instituţionalizarea şi

teoretizarea acestor tehnici s-a ajuns la impunerea unui domeniu de sine

stătător, la activităţi bine delimitate şi la apariţia unei categorii profesionale

distinctă, bine definită.

Fondatorii acestui domeniu, lucrările de referinţă, terminologia debază, firmele de succes şi forumurile de dezbateri, toate provin în

exclusivitate aproape de pe continentul nord-american, astfel că se poate

spune că evoluţia relaţiilor publice în sensul legitimării lor ca activitate

profesională de sine stătătoare este un fenomen aproape în totalitate

american.

Vorbind de „o istorie” a relaţiilor publice trebuie să avem în vedere că

ne referim de fapt la un ansamblu de momente în care relaţiile publice aucunoscut anumite evoluţii ca urmare a diverselor presiuni ale împrejurărilor

sociale, politice şi economice.

În trecut, oamenii de afaceri au început să privească cu ser iozitate

relaţiile publice abia când puterea lor a fost ameninţată de fermieri, muncitori,

comercianţi, guvern sau de tânăra generaţie. Evoluţiile importante ale

relaţiilor publice guvernamentale au avut loc în perioade de criză (primul

război mondial, marea depresiune, al doilea război mondial, războiul rece

etc.).

Totodată, istoria relaţiilor publice este suma istoriilor diverselor

tehnici ce formează acest domeniu de activitate şi a principalelor activităţi din

acest domeniu (agent de presă, publicitatea, consilierea).

Termenul „relaţii publice” a fost folosit pentru prima dată în anul

1882 când un avocat pe nume Dorman Eaton a ţinut un discurs în faţa





studenţilor de la Facultatea de Drept a Universităţii Yale pe care l -a intitulat

„Relaţii le publice şi îndatoririle juriştilor” . El înţelegea prin relaţii publice

interesul pentru binele public.

Ulterior, în anul 1920, Eduard Bernays a folosit expresia „consilier în

relaţii publice” pentru a numi activitatea specialiştilor în domeniu care până

atunci era caracterizată prin noţiuni precum „agent de presă”, „agent de

publicitate” .

3.1. Precursorii

„În sensul lor cel mai general, relaţiile publice sunt la fel de vechi caşi civilizaţia, deoarece la baza lor se află efortul de a convinge […]

Persuasiunea este forţa conducătoare a relaţiilor publice şi multe dintre

tacticile pe care le folosesc practicienii de azi ai relaţiilor publice au fost

folosite şi de conducătorii societăţii timp de mii de ani.” 13

Cele mai vechi exemple a unor tehnici de comunicare sunt:

Un „buletin” descoperit în Irak, ce datează din anul 1800 îCr, în

care ţăranii erau sfătuiţi să semene şi irige câmpurile şi cum să strângă

recolta;

Actele conducătorilor Romei antice precum:

- rapoartele lui Iulius Cesar despre realizările sale ca guvernator

al Galiei, pe care le-a trimis la Roma pregătindu-şi trecerea

Rubiconului; aceste rapoarte aveau menirea de promovare a

imaginii personale;

- campanii electorale pentru funcţii de senatori ori consuli, în

care erau folosite tehnici uzitate şi în prezent precum: afişe

electorale, întâlniri publice pregătite dinainte, promovarea

imaginii, manipularea zvonurilor;

13 Doug Newson, Alan Scott, Van Slike Judy Turk, „This is P.R.” ,Wadworth Publ. Comp.,

Belmond, 1993, p.33-34





Publicitatea făcută de grecii antici pentru jocurile Olimpice - era de

asemenea bazată pe tehnici asemănătoare celor utilizate pentru Olimpiada

de la Los Angeles din 1984;

Succesul apostolilor în răspândirea creştinismului - a reprezentat

de asemenea una din marile realizări de tip relaţii publice în istoria umanităţii,

întrucât ei au utilizat tehnici de bază în comunicarea publică (precum:

discursuri, evenimente pregătite) pentru captarea publicului şi modificarea

comportamentului şi atitudinii lui.

Faptul care a marcat începutul erei comunicării de masă a fost

descoperirea tiparului şi generalizarea lui. Impunerea comunicării scrise adus la modificarea multor tehnic ce ar putea fi reclamate de relaţiile publice:

scrisorile, afişele, ziarele, broşurile ş.a. Acum apar şi primele instituţii cu

atribuţii ce ţin de sfera relaţiilor publice cum ar fi: în 1662 papa Grigore al XV-

lea formează „Congregaţia pentru propagarea credinţei” , menită să

influenţeze opinia publică spre creşterea numărului de credincioşi din cadrul

Bisericii Romano-Catolice.

Evenimentul ce pare a consfinţi puterea relaţiilor publice a avut loc în

1791 cu prilejul Revoluţiei americane. Atunci susţinătorii independenţei au

realizat rolul pe cale îl au masele (oameni simpli, neinteresaţi de problema

dominaţiei engleze, precum erau oamenii influenţi care, în marea lor

majoritate sprijineau această dominaţie) în pornirea unei mişcări de eliberare

şi au iniţiat ceea ce a constituit prima mare companie de relaţii publice.

Practica în domeniul relaţiilor publice rămâne strâns legată însă de

dezvoltarea fără precedent în secolul XIX a instituţiilor şi organizaţiilor, sfera

publică lărgindu-şi dialogul dintre relaţiile personale ale actorilor sociali înspre

relaţiile profesionalizate, intre instituţii personalizate.

Instituţiile şi organizaţiile întervin ca „persoane” în comunicarea din

spaţiul public şi efectele acestei comunicări sunt aceleaşi cu cele ale

comunicării interpersonale. Dezvoltarea spaţiului comunicării mediatice,

apariţia primelor agenţii de presă şi a celorlalte instituţii mass -media





specializate, sunt rezultatul presiunii manifestate de intrarea în domeniul

public a capitalului organizat şi a organizaţiilor industriale. Lărgirea continuă

a spectrului public a produs şi primele probleme comunicaţionale între

indivizi, instituţii şi organizaţii. Practica relaţiilor publice e, în mare parte,

rezultatul transformării intereselor private în interese economice, respectiv a

modificării obiectului schimbului comunicaţional înspre economia politică a

relaţiilor între clasele sociale şi instituţiile lor specifice.

Concluzionând, industrializarea şi urbanizarea au constituit mediul

cel mai propice pentru dezvoltarea relaţiilor publice în ultimii ani ai sec.XiX şi

la inceputul sec.XX. Un alt factor crucial e reprezentat de dezvoltarea fărăprecedent a presei scrise şi apariţia mijloacelor de comunicare în masă.

Evoluţia grupurilor de persoane cu drepturi sociale şi alfabetizate au mărit

posibilitatea de pătrundere a ideilor transmise de ziarişti. De la început

jurnaliştii au reprezentat o categorie prin care elita economică şi financiară îşi

instrumenta poziţia socială. Însăşi conceptul de „relaţii publice” se leagă de

explozia industrială şi de impactul presei asupra domeniului economic.

3.2. Primele instituţii

Primele forme de anunţare şi promovare a unor idei, produse sau

persoane, fără finalitate politică, au fost aşa zisele siquis (in latină si

quis= dacă cineva doreşte...) apărute în Anglia secolului XVII. E vorba de

acele mesaje prin care diverşi indivizi îşi făceau cunoscute capacităţile , iar

cei interesaţi de serviciile lor le răspundeau. Deci, scopul principal era de a

anunţa publicul cu privire la existenţa şi scopurile unei persoane, instituţiisau organizaţii.

Potrivit istoricilor în relaţii publice după anul 1830 apar primii

practicieni în acest domeniu cu statut autonom , respectiv agenţii de presă.

Aceştia promovau interesele unor personalităţi sau firme şi o făceau prin

intermediul presei ieftine (penny press) care se dezvoltase foarte mult

datorită oamenilor simpli ce erau amatori de întâmplări şi poveşti neobişnuite.





În modelul „agentului de presă” comunicarea era realizată într -un

singur sens, respectiv de la agent către public, fără a se ţine cont de

interesele şi valorile acestuia din urmă. De cele mai multe ori informaţia era

incompletă, exagerată ori chiar falsă, iar scopul organizaţiei ce o distribuia

era de a controla publicul şi de a obţine vizibilitate prin respectivul material.

Agentul de presă îşi baza activitate nu pe cercetarea ştiinţifică ci pe căutarea

acelor subiecte ce făceau senzaţie şi pe promptitudinea în distribuirea lor.

În apropierea secolului XX, presaţi tot mai mult de revendicările

muncitoreşti, restricţiile guvernamentale şi atacurile presei, tot mai mulţi

oameni de afaceri şi politicieni au conştientizat importanţa opiniei publicepentru reuşita acţiunilor lor. Astfel au recurs, pentru a se apăra la o altă

metodă: au transmis presei mesaje adevărate ce se bazau pe realităţile din

instituţiile lor.

În 1889 a fost creat primul departament de relaţii publice în interiorul

unei corporaţii, ce va avea ca scop promovarea soluţiei curentului electric

alternativ în lupta contra curentului continuu14.

În 1902 la Washington s-a înfiinţat un alt birou, şi atât acesta, cât şicel precedent aveau ca scop protecţia clienţilor lor de atacurile presei, prin

distribuirea unor informaţii favorabile.

3.3. „Părinţii” relaţiilor publice moderne

În 1904 Ivy Lebder Lee şi George Parker, ambii ziarişti, au deschis la

New York o agenţie de relaţii publice.

În 1916 o altă agenţie va fi înfiinţată de Lee, care renunţă la asociaţia

încheiată anterior, şi va purta denumirea „Harris & Lee. Lee a avut un mod

nou de abordare a relaţiilor cu presa, bazat pe încredere reciprocă şi

deschidere.

14 Este vorba de corporaţia lui George Westinghouse, care se afla în competiţ ie cu firma lui

George Edison ce promova curentul continuu.





Lee a pus bazele comunicării moderne cu presa şi publicul, bazată

pe furnizarea acelor informaţii necesare pentru scrierea articolelor şi nu pe

minţirea reporterilor.

Bucurându-se de o presă favorabilă, organizaţia a început

prezentarea versiunii ei proprii asupra anumitor fapte şi în acest mod, ambele

versiuni - a presei şi a organizaţiei - puteau fi publicate, iar publicul putea să-

şi formeze o imagine corectă şi să poată concluziona singur, să tragă singur

concluzia cea mai bună.

Activitatea lui Ivy Lee şi a celor ce i-au urmat inaugurează modelul

informării publicului ; în acest model comunicarea continuă să fieunidirecţionată de la organizaţie spre public - însă este bazată pe informaţii

corecte. Scopul comunicării este atât binele organizaţiei, cât şi cel al

publicului.

Treptat ideile lui Ivy Lee au fost preluate de numeroase firme care şi -

au înfiinţat departamente proprii de relaţii publice.

Perioada primului război mondial a marcat apariţia modelului de

comunicare bilaterală asimetrică, model în care scopul relaţiilor publice este

identificarea atitudinilor publicului şi schimbarea lor în direcţia dorită de

organizaţie. Acest model implică efectuarea cercetării ştiinţifice în scopul

influenţării publicului. Activitatea de relaţii publice devine mai complicată, mai

complexă, implicând şi organizarea de evenimente.

În domeniul relaţiilor publice, inovaţii au fost aduse şi de activitatea

preşedintelui F.D. Roosevelt care a utilizat pentru prima dată radioul ca mod

de comunicare directă cu publicul, devenind renumit prin conversaţiile în

OBSERVAŢIE:

Potrivit unor specialişti în domeniu, în prezent acest model este utilizat în special în relaţiile publice financiar -bancare şi în cele din altedomenii a economiei.





direct cu milioane de ascultători. Această comunicare apropia, umaniza şi

promova imaginea preşedintelui, în opoziţie cu metodele utilizate de

propaganda hitleristă ce avea ca obiectiv dominarea şi manipularea

publicului.

3.4. Relaţiile publice în societatea modernă

După al doilea război mondial, relaţiile publice şi-au creat o poziţie

bine definită şi şi-au diversificat domeniile de acţiune, tehnicile, modurile de

organizare şi de formare, urmare a marilor schimbări din viaţa economică,

socială şi politică. Mai multe crize succesive au scos în evidenţă importanţa încrederii

publicului şi a rolului pe care îl au relaţiile publice, bazate pe comunicarea

bilaterală simetrică, în formarea şi menţinerea capitalului de încredere. Din

acest motiv toate întreprinderile şi grupurile importante au constituit

departamente de relaţii publice sau au angajat firme specializate pentru a le

reprezenta interesele.

Totodată, viaţa publică mai vie, mai complexă, mai transparentă a

adus organismele puterii, liderii şi partidele într -o stare de dependenţă

puternică de opinia publică şi de public. Au apărut departamente şi birouri de

relaţii publice în instituţii guvernamentale, iar consilierii de relaţii publice au

devenit obişnuinţă în medul liderilor politici.

În prezent relaţiile publice sunt prezente în toate activităţile sociale şi

politicile importante, în toate instituţiile, în desfăşurarea marilor manifestări

culturale şi sportive, în împrejurări de criză şi în cele de normalitate, în ţările

bogate cât şi în cele sărace. Noile tehnologii permit suporturi şi posibilităţi de

comunicare flexibile, rapide, de calitate şi cu capacitate de depozitare tot mai

mare. Aceste facilităţi au influenţă asupra relaţiilor publice creând noi

oportunităţi de exprimare şi noi moduri de practicare a profesiei.

În organizaţiile moderne, practicienii de relaţii publice au un dublu rol

şi anume: sunt consilieri ai conducerii, dar totodată sunt şi specialişti în





comunicare cu sarcina de a prezenta publicului politica organizaţiei. Ei sunt

deci implicaţi atât în deciderea unei strategii a organizaţiei pe care o

reprezintă cât şi în comunicarea către public a acestei strategii.

Dezvoltarea relaţiilor publice moderne se individualizează prin câteva

evoluţii majore care sunt:

Sporirea numărului de programe de relaţii publice din viaţa

socială, economică şi politică, activitatea guvernamentală, acţiunea

organizaţiilor neguvernamentale, lupta sindicală, activitatea instituţiilor de

cultură, religioase sau educaţionale.

Explozia publicaţiilor destinate relaţiilor publice: reviste, cărţi,

articole de specialitate, creşterea rapidă a numărului forumurilor de

dezbatere şi a organizaţiilor profesionale;

Dezvolt area formelor de pregătire profesională - în prezent

relaţiile publice se învaţă în sisteme de educaţie complexe precum programe

universitare de lungă şi scurtă durată, programe post universitare, sisteme de

învăţământ la distanţă ş.a. şi nu ca înainte, „pe teren” de la practicieni rutinaţi

şi posibil plafonaţi;

Internaţionalizarea standardelor acestei profesii şi a practicilor

ei - globalizarea şi trustizarea au determinat circulaţia specialiştilor şi

umidificarea practicilor; lucrările de specialitate „clasice”; programele de

învăţământ şi revistele ştiinţifice şi în domeniu au circulat şi continuă să o

facă.

Sporirea responsabilităţii profesionale - dată fiind importanţa şiexistenţa relaţiilor publice în domenii diferite şi foarte diverse, a fost creat un

orizont de aşteptare care le impune practicienilor să aibă un comportament

etic şi profesional. Totodată este nevoie de un surplus de profesionalism şi

responsabilitate din partea specialiştilor în relaţii publice datorită realităţii că

erorile sau indiferenţa anumitor firme de relaţii publice şi permanentele

atacuri ale jurnaliştilor au dus această profesie în atenţia opiniei publice.





În societatea modernă, prin strategiile şi programele de comunicare

pe care le aplică şi dezvoltă relaţiile publice îşi aduc contribuţia la formarea

unor legături de încredere între organizaţiile existente şi publicurile care le

înconjoară, favorizând crearea unor legături interactive între diversele niveluri

ale societăţii.






Termenul de relaţii publice a fost pentru prima dată folosit în:

a) 1882, de către avocatul american Dorman Eaton

b) 1920 de specialistul Eduard Bernays

c) 1791 cu prilejul Revoluţiei americane

În modelul „agentului de presă” comunicarea era realizată:

a) bilateral, fiind prezentate publicului versiunile organizaţiei, cât şi a

presei cu privire la o anume problemă;

b) într-un singur sens, de la agent spre public;

c) punându-se accent şi pe interesele şi valorile publicului.

Când a apărut modelul de comunicare bilaterală şi ce implică el?

Care este rolul relaţiilor publice în societatea modernă?





Capitolul 4

Comunicarea în instituţii şi organizaţii

CONŢINUT

4.1. Noţiunile de "Instituţie" , "Organizaţie". "Comunicare internă în

organizaţie"

4.2. Tipurile de comunicare internă

4.2.1. Comunicarea formală

4.2.2.1. Comunicarea verticală

4.2.2.2. Comunicarea orizontală 4.2.2. Comunicarea informală

4.2.3. Comunicarea internă funcţională (operaţională)

4.2.3.1. Comunicarea şi conducerea 4.2.3.2. Comunicarea şi grupurile de lucru din cadrul

organizaţiei 4.2.3.3. Comunicarea şi cultura organizaţională 4.2.3.4. Comunicarea şi managementul performanţei

4.3. Comunicarea internă strategică şi comunicarea internă în caz de criză 4.3.1. Comunicarea internă strategică. Noţiune şi scop. Etape. 4.3.2. Comunicarea în caz de criză. Etape şi direcţii de desfăşurare

OBIECTIVE:

Studiul acestui capitol va ajuta la înţelegerea:

noţiunilor de "organizaţie" şi "comunicare internă" ;

tipurilor de comunicare internă şi a factorilor în raport de care trebuie

analizată şi înţeleasă comunicarea internă;

ce se înţelege prin comunicare strategică;

ce rol trebuie să joace comunicarea internă în situaţii de criză.





4.1. Noţiunile de "Instituţie" , "Organizaţie". "Comunicare

internă în organizaţie"

"Instituţia" este definită în Dicţionarul explicativ al limbii române, ca

fiind "acel organ sau organizaţie care desfăşoară cu precădere activităţi cu

caracter administrativ sau social-cultural" , ca de exemplu organele

administraţiei de stat, organele judiciare, şcolile, spitalele etc.

Organizaţia reprezintă un grup de persoane fizice care, în r ealizarea

unui scop anume, are o organizare de sine stătătoare, un patrimoniu propriu

şi personalitate juridică (exemplu: o întreprindere, o instituţie etc.). Comunicarea internă în organizaţie este concepută în context

organizaţional, acesta aflându-se la baza oricărei analize a unei asemenea

comunicări. Acest context organizaţional este însăşi organizaţia.

Contextul organizaţional - practic organizaţia - are în prezent definiţii

diferite, în raport de teoria ştiinţifică ce le-a produs. Orice proces de

comunicare internă este pus în legătură cu una dintre numeroasele definiţii

ştiinţifice ale organizaţiei.

Până în prezent, pentru a examina comunicarea internă, ştiinţele

comunicării şi ale informării au preluat definiţiile date de alte ştiinţe (precum

ştiinţele gestiunii, sociologie, ştiinţele politice, psihologia, psihosociologia,

ştiinţele economice şi biologia) organizaţiei.

Din trecerea în revistă a principalelor abordări ştiinţifice a

organizaţiillor , putem concluziona că orice organizaţie poate fi privită ca unansamblu de situaţii problematice stereotipe, pe care cei responsabili trebuie

permanent să le soluţioneze.

Totalitatera studiilor referitoare la management efectuate în cadrul

disciplinelor tradiţionale (ştiinţele gestiunii, psihosociologice, sociologie,

psihologie) ne relevă o listă de probleme specifice cu care se confruntă

managerul, probleme, care, întotdeauna, sunt aceleaşi. Putem spune că ele

formează "lista de probleme standard" ale managementului organizaţiilor.





Practic, indiferent la orice nivel ierarhic s-ar afla o organizaţie, un manager va

avea într-o zi de rezolvat una dintre problemele de pe lista la care facem

referire.

În literatura de specialitate toate aceste probleme cu care seconfruntă un manager au fost grupate în trei categorii mari şi anume:

1. Categoria problemelor care ţin de structurarea şi organizarea

muncii;

2. Categoria problemelor referitoare la coordonare şi participare;

3. Categoria problemelor legate de evoluţie şi schimbări.

Este logic faptul că pentru a putea rezolva aceste probleme standardce apar într-o organizaţie, unul dintre mijloacele folosite de cei implicaţi -

poate chiar primul dintre ele - este comunicarea .

Putem defini organizaţia ca fiind acel loc unde se desfăşoară

dezbateri neîncetate între "actori" pentru a se ajunge la soluţionarea, în cel

mai convenabil mod pentru unii, a problemelor situaţionale.

Având în vedere că, în mod frecvent, "actorii" implicaţi nu au o

viziune comună asupra lucrurilor şi situaţiilor existente (întrucât nu au toţi

aceeaşi funcţie şi acelaşi statut în acea organizaţie, nu au aceleaşi îndatoriri,

nu au acelaşi tip de angajare, aceleaşi orientări spirituale şi nici aceleaşi

ţeluri), prima problemă ce trebuie soluţionată este de a se pune toţi de acord

asupra înţelegerii situaţiei. Este evident că pentru a se realiza aceasta,

esenţială este comunicarea internă. Ea are scopul de a stabili datele

fundamentale asupra cărora actorii trebuie să se pună de acord.

Definim "comunicarea internă" ca fiind totalitatea acţiunilor de schimb

comunicaţional detaliat de managerii implicaţi în respectiva situaţie. Planul de

comunicare are ca scop să soluţioneze problemele principale apărute şi

constatate de la început de conducerea organizaţiei.





4.2. Tipurile de comunicare internă

Comunicarea în interiorul organizaţiei este de multe ori o

necunoscută, deoarece este considerată o latură implicită a activităţii de

muncă.

Membrii organizaţiei folosesc frecvent temenii de "comunicare

formală" şi "comunicare informală" , fără însă a face o deosebire clară între

cele două tipuri de comunicare. Pentru a le deosebi trebuie să se aibă în

vedere menirea organizaţiei, astfel: tot ce vizează activităţi şi sarcini, adică

aspecte profesionale, constituie "comunicare formală" iar tot ceea ce se

referă la sfera relaţiilor socio-afective reprezintă "comunicare informală" .

Structura organizaţiei evidenţiază modelul informaţional intern al

acesteia.

Structurile şi, în consecinţă, reţelele de comunicare formală sunt de

mai multe tipuri:

a) centralizată

fie informală - cu un singur nivel ierarhic (structură

antreprenorială)

fie formală - cu mai multe nivele ierarhice deosebite după

departamente, zone şi produse (structură

"funcţională" )

b) descentralizată - în funcţie de linia de produs sau aria

geografică (diagrama).

OBSERVAŢIE:

Comunicarea este formală atunci când mesajele se transmit pe canale

prestabilite. Reţelele de comunicare formală sunt descrise în

organigramă. Ele presupun transmiterea de informaţii între nivelele

ierarhice (comunicare pe verticală) şi între departamente şi poziţii

asemănătoare (comunicare pe orizontală).





4.2.1. Comunicarea formală

4.2.2.1. Comunicarea verticală

Comunicarea verticală poate fi:

A. Comunicare verticală descendentă (comunicarea de sus în jos

sau comunicare managerială) - are ca emiţători pe manageri şi este orientată

spre nivelurile inferioare (angajaţi).

Acest tip de comunicare este de regulă folosit pentru repartizarea

sarcinilor, explicarea regulamentelor şi practicilor, pentru cererea de

informaţii, precum şi pentru anunţarea deciziilor, demarcarea

responsabilităţilor şi uneori, pentru investirea autorităţii.

Comunicarea managerială ocupă o parte importantă din

comunicarea strategică. Pe lângă rolul ei funcţional, este foarte important şi

rolul pe care il are în realizarea şi menţinerea culturii, a climatului şi identităţii

organizaţionale. În organizaţiile productive, comunicarea managerială are ca

scop şi motivarea angajaţilor şi susţinera performanţei prin realizarea unui

climat plăcut şi împărtăşirea valorilor specifice identităţii colective.

B. Comunicarea verticală ascendentă (comunicarea de jos în sus)

este orientată dinspre angajaţi către manageri, atunci când se transmit

informaţii despre aplicarea, punerea în practică a deciziilor, realizarea

sarcinilor şi activităţilor efectuate.

Ea reprezintă totodată şi un feed-back pentru comunicarea

descendentă prin faptul că angajaţii rezumă modul în care ei înţeleg

responsabilităţile şi îndatoririle date.

4.2.2.2. Comunicarea orizontală

O altă formă de comunicare internă în organizaţii este realizată între

angajaţii cu poziţii analoage sau între departamente.

Rolul acestui tip de comunicare este acela de a guverna activităţile

individuale pentru îndeplinirea unor sarcini complexe sau departamentale, ce

de obicei, sunt în interdependenţă.





S-a constatat că în majoritatea organizaţiilor acest tip de comunicare

- orizontală - este slabă ori chiar inexistentă. Sunt preferate canalele

informale, însă acest fapt generează interpretarea şi denaturarea

informaţiilor, cât şi lipsa de certitudine a receptorilor cu privire la exactitatealor. Această situaţie este datorată frecvent lipsei unor valori culturale

corespunzătoare de neconştientizarea necesităţii comunicării pe orizontală.

Astfel, comunicarea managerială se limitează doar la circulaţia pe

verticală, informaţiile necirculând şi pe orizontală. Aceasta le provoacă

angajaţilor aflaţi pe aceeaşi poziţie ierarhică sentimentul că sunt în posesia

aceloraşi informaţii ca şi colegii de pe poziţii analoage, cu toate că, de multe

ori apar diferenţe pentru că managerii nu practică o informare periodică şisistematică, ci una dominată de sistemul faţă în faţă. De aceea, angajaţii cu

care se colaborează mai des sunt în posesia unui volum mai mare de

informaţii decât ceilalţi.

Vorbind de comunicarea internă în cadrul organizaţiilor şi de tipurile

acesteia, menţionăm că trebuie să distingem în interiorul unei organizaţii o

comunicare internă funcţională; aceasta trebuie analizată din mai multe

puncte de vedere, respectiv trebuie să avem în vedere:

raportarea acesteia la conducerea organizaţiei;

raportarea acesteia la grupurile de lucru din interiorul organizaţiei;

cultura organizaţională;

perspectiva motivării angajaţilor unei organizaţii;

în fine, trebuie avută în vedere şi comunicarea internă strategică,

care reprezintă "relaţiile publice interne" .

Vorbind despre comunicare internă în cadrul organizaţiilor şi de

tipurile ei, menţionăm că într -o organizaţie distingem două tipuri de

comunicare internă, respectiv:

A)Comunicare internă funcţională sau operaţională;

B)Comunicare internă strategică, sau "relaţiile publice interne"

(comunicare ce nu are drept scop desfăşurarea în condiţii bune a activităţilor





organizaţiei, ci informarea sau conceperea unor elemente absolut necesare

şi importante pentru viitorul organizaţiei, precum introducerea unor schimbări,

stabilirea identităţii sau culturii organizaţionale).

4.2.2. Comunicarea informală

Are un dublu avantaj: pe de o parte ea este foarte utilă pentru

organizaţie, contribuind la înlesnirea contactelor între salariaţi, iar pe de altă

parte, are rol terapeutic. Contractele de tip informal asigură în mod eficient,

legătura dintre salariaţii aceluiaşi departament sau între departamente

diferite. Salariatul va căuta informaţia de care are nevoie acolo unde el ştie

că o poate găsi, fără a recurge la reţelele formale pentru a ajunge la

interlocutorul potrivit, care, nu întotdeauna, este acelaşi cu cel stabilit de

organigramă. Deci, practic, comunicarea informală permite valorificarea

ocaziilor de comunicare eficientă ce pot apare şi în acelaşi timp, evitarea

unor riscuri legate de incompatibilitatea dintre situaţia de fapt din organizaţie

şi organigramă.

Acest tip de comunicare (comunicare informală) se potriveşte cel mai

bine cu o politică managerială bazată pe încurajarea iniţiativei şi autonomiei,

mărind spaţiul de joc al fiecărui "actor" al organizaţiei.

O promovare a comunicării informale determină diminuarea riscurilor

legate de greve, conflicte de muncă, fenomene determinate de regulă de un

formalism excesiv.

Concluzionând, pentru a funcţiona eficient, comunicarea

organizaţională trebuie să vizeze atât conţinutul formal, cât şi pe cel informal.

4.2.3. Comunicarea internă funcţională sau

operaţională

Este determinată de mai mulţi factori existenţi în cadrul unei

organizaţii, fapt ce face necesară analiza comunicării în raport cu aceştia, şi

anume:

a) Comunicarea şi conducerea;

b) Comunicarea şi grupurile de lucru din cadrul organizaţiei;





c) Comunicarea şi cultura organizaţională;

d) Comunicarea şi managementul informaţiei, motivarea angajaţilor

organizaţiei.

4.2.3.1.Comunicarea şi conducerea

Presiunile exercitate în ultima vreme asupra organizaţiilor au impus

schimbări la nivelul echipelor de conducere şi al structurii. Aceste schimbări

s-au înregistrat în primul rând în formarea managerilor, în rolurile pe care

aceştia le joacă în organizaţie şi în tipul de comunicare cu angajaţii.

Totodată, descentralizarea a determinat creşterea numărului

managerilor în organizaţii precum şi a numărului acelora care coordoneazădiverse zone de activitate. Această creştere a determinat scăderea

presiunilor din interior asupra managerilor generali, aceştia din urmă

administrând în prezent mai mult deciziile strategice şi răspunsurile spre

exteriorul organizaţiei.

Schimbări există şi la nivelul comunicării şi la cel relaţional: dată fiind

complexitatea îndatoririlor şi necesitatea rezolvării lor într -un timp cât mai

scurt, a devenit mai importantă "echipa" , "grupul" .

Deşi tehnologia modernă (cu precădere informatizarea) a

schematizat multe aspecte ale activităţii din organizaţii, relaţiile profesionale

au devenit mai variate, şi din acest motiv, trebuie ca managerul modern să

fie un bun comunicator, şi deci, un bun lider.

Cercetările au dus la concluzia că, pe toată durata existenţei unui

grup de muncă, este de dorit ca liderul să îmbrăţişeze patru stiluri de

conducere succesive definite de următorii termeni: comunicare, persuasiune,

participare şi delegare.

4.2.3.2.Comunicarea şi grupurile de lucru din cadrul organizaţiei

În cadrul grupului de lucru participarea şi comunicarea sunt doi

factori importanţi pentru îndeplinirea sarcinilor ce revin acestuia.

Participarea reprezintă legătura fiecărui membru al grupului cu

sarcina comună (ţintă) a grupului.





4.2.3.3. Comunicarea şi cultura organizaţională

Cultura organizaţională a fost abordată în mai multe moduri şi s -au

formulat mai multe definiţii ale termenului, fiecare scoţând în evidenţă

anumite componente ale acesteia.

M. Vlăsceanu6 defineşte cultura organizaţională ca fiind expresia

normelor şi valorilor, reprezentând acel tipar al normelor şi valorilor ce

deosebesc o organizaţie de alta, indicând ce este mai important pentru

respectiva organizaţie.

Valorile reprezintă acele idei considerate ca valabile pentru

interpretarea realităţii şi pentru conducerea comportamentelor individuale în

organizaţie.

Normele vizează transpunerea valorilor în comportamente.

Valorile şi normele se întrevăd în toate acţiunile membrilor

organizaţiei, respectiv în relaţiile cu clienţii, în modul de lucru, în comunicarea

cu exteriorul, cât şi în acţiunile strategice, (regulamente, parteneriate,

declaraţii etc.).

Comunicarea internă este mijlocul prin care acest sistem de valori se

menţine şi, atunci când este necesar, poate constitui modalitatea pr in care se

introduc schimbări. Totodată, comunicarea internă poate fi un instrument

pentru proiectarea şi crearea unui sistem de valori care să stimuleze

performanţa şi aptitudinea de a rezista influenţelor exterioare.

4.2.3.4. Comunicarea şi managementul performanţei

Managementul performanţei constituie un subiect foarte dezbătut înliteratura de specialitate.

Organizaţiile neglijează un aspect foarte important şi anume rolul pe

care îl are comunicarea internă printre altele, la crearea motivaţiei angajaţilor.

Ori, lipsa de creativitate în determinarea şi susţinerea motivării produce

efecte la nivelul performanţei, care în aceste condiţii, nu atinge nivelul

maxim. Din acest motiv este necesar a se cerceta modalităţile de folosire

6 Mihaela Vlăscanu, "Organiza ţiile şi cultura organizării" , Editura Trei, Bucureşti, 1999





creativă a comunicării interne în scopul de a se găsi acel model potrivit de

motivare şi a se realiza îmbunătăţirea performanţei.

Comportamentul uman este orientat cu precădere spre anumite

scopuri, iar organizaţiile nu sunt o excepţie de la această regulă. Ţelurilepersonale nu sunt conştientizate întotdeauna, însă, ele se află la capătul

mecanismului ce crează motivaţia. Înţelegerea motivelor care îi determină pe

angajaţi este foarte importantă pentru realizarea cu succes a misiunii

organizaţiei.

Motivele sunt privite ca nevoi, orientări sau tendinţe ori impulsuri

individuale ce stau la baza acţiunilor individuale. Motivul este raţiunea ce

determină şi susţine o acţiune din punct de vedere energetic.

Obiectivele se definesc frecvent ca fiind recompense "sperate" spre

care sunt orientate motivele.

În concluzie, comunicarea internă este un instrument indispensabil

pentru managementul performanţei.

Pentru firmele româneşti managementul performanţei reprezintă încă

un subiect teoretic. Acesta a fost practicat mai mult în firmele multinaţionale.Din păcate, companiile româneşti apreciază în mod greşit consultanţa

organizaţională ca fiind un aspect opţional şi lasă ca performanţă să se

axeze doar pe remuneraţie ca motivator, fără obiective specifice în acest

sens. Astfel, variabilele socio-umane, ce sunt esenţiale pentru evoluţia,

performanţa şi supravieţuirea unei companii, rămân neutilizate.

Managerii trebuie să prevadă posibilele probleme şi în momentul în

care acestea apar, să vină cu soluţii bazate şi pe observaţiile practice aleanga jaţilor. Să nu aştepte soluţii de la angajaţi, fiind posibil să nu fie în

măsură a le oferi, însă, să conştientizeze că informaţiile oferite de angajaţi

sunt foarte utile şi creativitatea lor poate fi cultivată în timp, printr -un dialog

deschis şi prin sporirea participării lor la decizie.





4.3. Comunicarea internă strategică şi comunicarea

internă în caz de criză

4.3.1. Comunicarea internă strategică. Noţiune şi scop.

Etape

Ea poate fi definită ca fiind ansamblul acţiunilor de comunicare

planificată, cu obiective prestabilite, prin care se păstrează în colectivul de

angajaţi informarea, performanţa şi încrederea în organizaţie.

Scopul acesteia este acela de a informa sau proiecta elementele

cheie pentru viitorul organizaţiei precum introducerea unor schimbări,

definirea culturii organizaţionale. Deci angajaţii reprezintă, formează un

public cheie, un factor foarte important pentru succesul organizaţiei.

Este adevărat că, comunicarea cu publicul extern este foarte

complexă şi trebuie să i se acorde atenţie, însă este necesar ca realizarea

reputaţiei şi imaginea companiei să aibă ca punct de plecare comunicarea

internă. Aceasta întrucât angajaţii sunt forma de promovare în exterior a

organizaţiei cea mai eficientă şi mai puţin costisitoare. Ei pot arăta aspectele

pozitive ale organizaţiei cu prilejul contractelor ce le au cu mediul extern (fie

personale, fie profesionale). Fiecare angajat poate să-şi asume rolul de

comunicator extern, orientându-se în mesajul său pe seriozitatea, eficienţa şi

calitatea organizaţiei. Însă, o poate face doar în măsura în care salariatul ştie

(iar aceasta depinde de eficienţa comunicării interne), crede şi vrea

(respectiv simte nevoia să vorbească de organizaţie, ceea ce va fi posibil

atunci când este motivat, iar motivaţia se poate realiza doar prin comunicare

internă).

Studierea din punct de vedere al comunicării strategice

demonstrează minim două aspecte legate de politica generală a organizaţiei.

a) pe lângă clienţi, şi celelalte categorii de persoane ce au legătură

cu organizaţia au importanţă pentru păstrarea unui climat

favorabil;





b) categoriile la care facem referire nu sunt omogene, unitare.

Dintre ele putem enumera: furnizorii, distribuitorii, mass-media,

angajaţii, familiile angajaţilor, organizaţiile concurente, ministerul

de resort etc.Orice activitate de comunicare strategică este desfăşurată prin

parcurgerea unor etape clare:

1. Research (cercetarea) - uneori lipseşte din păcate şi de aceea

planificarea se face superficial.

2. Planning (planificarea) este foarte importantă pentru eficacitatea

procesului de comunicare strategică.

Lipsa unei planificări făcută în amănunt ar putea determina realizarea

de proiecte ori programe de comunicare care să accentueze aspectele

negative ce există deja în organizaţie, în loc să le rezolve. Ea poate avea ca

urmări: eşecul în atingerea obiectivelor de comunicare şi imagine; slaba

organizare a departamentului de specialitate, cu efecte asupra întregii

structuri a organizaţiei; slaba organizare a informării interne şi inegala

informarepublică etc.

Un plan de comunicare organizaţională trebuie să includă: obiective

clare, tactici şi strategii pentru îndeplinirea obiectivelor; metode de evaluare a

rezultatelor, bugetul şi termenele de realizare pentru fiecare acţiune.

3. Execution (punerea în aplicare a planului)

4. Evaluation (evaluarea) ce constă în analiza în mod sistematic al

modului cum se desfăşoară procesul de comunicare internă şi a rezultatelor

lui. Această fază permite constatarea reuşitelor şi a eşecurilor, a progreselor

în legătură cu informarea şi imaginea organizaţiei cât şi corectarea greşelilor

(cu costuri minime pentru situaţii asemănătoare ce pot apare pe viitor ).





4.3.2. Comunicarea în caz de criză. Etape şi direcţii de

desfăşurare

În firmele româneşti prevenirea şi managementul crizelor a început

să se dezvolte recent. Crizele au efecte negative ce vizează atât planul

material (producţia, baza materială, vânzările) cât şi în special, planul

simbolic, prin degradarea imaginii organizaţiei. Ar fi o mare greşeală tratarea

unei crize cu indiferenţă.

Orice organizaţie se poate confrunta cu o situaţie de criză, capabilă

să pună în pericol funcţionarea ei normală şi renumele de care se bucură

într-o comunitate anume.

În general se apreciază că o criză afectează puternic imaginea unei

organizaţii. De aceea conducerea organizaţiei împreună cu departamentul de

relaţii publice vor trebui să fie din timp pregătiţi pentru a face uşor faţă unor

situaţii anormale ori neaşteptate.

Gestionarea crizei se bazează pe o evaluare corectă a

circumstanţelor şi pe deţinerea unor strategii adecvate de răspuns, pregătite

şi experimentate chiar cu mult timp înainte de explozia crizei. Vorbind de o definiţie a crizei , menţionăm că în cercetările şi

practicile recente în sfera relaţiilor publice, situaţiile de criză (sau pre-criză)

sunt definite drept fenomene de întrerupere a lucrului normal al unei

organizaţii şi ca momente de proastă organizare a schimbului de informaţii

dintre organizaţie şi publicul ei (intern ori extern). În consecinţă, pentru

specialiştii în relaţii publice criza este un moment predilect pentru găsirea şi

aplicarea unor strategii de comunicare care urmăresc limitarea sau oprireadaunelor.

Problemele comunicaţionale pe care le are o organizaţie ce se

confruntă cu o criză se desfăşoară pe patru sectoare:

1. Comunicarea în interiorul organizaţiei

2. Comunicarea cu publicul organizaţiei

3. Comunicarea cu actorii crizei

4. Comunicarea cu presa





În literatura de specialitate au fost date numeroase definiţii crizei.

Dintre toate acestea vom menţiona una dată de o autoare consacrată în

domeniu7 potrivit căreia: „criza este o situaţie cu consecinţe potenţial

negative, care afectează o organizaţie, o companie sau o întreprindere, precum şi publicurile, produsele, serviciile sau renumele acestora” .

Din punctul de vedere al specialiştilor în materie criza reprezintă o

ruptură, o situaţie nedorită ce întrerupe activitatea obişnuită a unei organizaţii

şi care aduce atingere imaginii ei la nivelul publicului. De aceea se impune

existenţa:

unei strategii de întâmpinare a crizei (managementul crizei);

unui grup de specialişti bine pregătiţi (celule de criză); unei politici de comunicare potrivită, adecvată (comunicarea de

criză).

Managementul crizelor

În stăpânirea unei situaţii de criză nu sunt „reţete miracol”.

Prin management corect al crizei se înţelege ansamblul de măsuri

din timp stabilite şi pregătite, care îi permit organizaţiei să controleze orice

urgenţe.

Scopul managementului crizei este de a înlătura o parte din

nesiguranţa şi riscul determinate de evenimente negative şi astfel de a da

posibilitatea organizaţiei de a deţine sub control evoluţia sa.

Controlarea unor astfel de evenimente se întemeiază pe crearea

unui Plan de Management al Crizei (PMC) care include o listă de proceduri

ce trebuie aplicate în toate sectoarele.Un management al crizei cuprinde o componentă esenţială:

comunicarea de criză.

Comunicarea de criză - reprezintă comunicarea dintre organizaţie şi

publicurile ei înainte, în timpul şi după evenimentele negative. Scopul ei este

7 Kathleen Fearn -Banks, Crisis communication , Lawrence Eribaum Publ., New Jersey,1996, pag.1





de a reduce acele elemente periculoase ce ar putea afecta imaginea

organizaţiei.

Întocmirea planului de criză implică parcurgerea mai multor faze:

a) întocmirea unei liste cu cauzele şi modelele de posibile crize

(realizată prin analizarea istoricului organizaţiei pentru identificarea unor

asemenea evenimente nedorite ce s-au produs în trecut şi prin adăugarea la

acestea a unor crize ce ar putea fi posibile).

b) întocmirea unei evaluări a riscurilor de criză, probabilităţii

producerii unei crize;

c) detalierea strategiilor şi mesajelor ce urmează a fi comunicate şi

către cine. Nu va exista un singur plan de criză ci mai multe, pentru fiecare

tip de criză în parte;

d) întocmirea unui plan de gestionare a crizei ce va cuprinde atât

măsuri ce se vor lua în plan comunicaţional, cât şi cele ce vor fi luate în plan

intern.

Rolul specialiştilor în relaţii publice în situaţii de criză

Sarcina specialiştilor în relaţii publice este de a păstra contactul

permanent cu jurnaliştii aşa încât să li se transmită acestora cu maximă

operativitate toate datele pe care le solicită.

În literatura de specialitate li se recomandă specialiştilor în relaţii

publice următoarele:

să se informeze detaliat asupra evenimentelor, a cauzelor şi

consecinţelor lor în plan material şi uman, imediate (pagube,

decese, răniţi) şi viitoare (poluarea, scăderea vânzărilor unui

produs, pierderea locurilor de muncă) atât referitoare la

OBSERVAŢIE:

Planul de criză este unul ipotetic, fiind posibil ca evenimentul nedorit

să nu aibă loc şi astfel planul întocmit să nu fie pus în practică.





organizaţie, cât şi în legătură cu partenerii ei şi societatea în

ansamblu;

să cunoască toate măsurile luate de organizaţie înaintea, în timpul

şi după eveniment;

să convoace presa înainte chiar ca să o ceară şi să stabilească

dacă este necesar, un „cartier general” cu toate facilităţile

necesare unde jurnaliştii să fie permanent informaţi cu informaţii

verificate, exacte;

să răspundă tuturor întrebărilor în mod clar şi detaliat, să le

faciliteze acestor accesul la locul evenimentelor şi să

-i

familiarizeze cu zona şi să vegheze la securitatea lor;

să-i identifice din organizaţie pe acei interlocutori care răspund,

prin cunoştinţele ce le deţin, aşteptărilor jurnaliştilor şi să-i

pregătească pentru întâlnirea cu presa;

să conducă negocierile dintre presă şi reprezentanţii organizaţiei

în legătură cu informaţiile ce pot fi publicate şi cele aflate sub

embargo;

să nu dezvăluie numele victimelor înainte de a fi anunţate familiile

acestora şi să comunice acest fapt jurnaliştilor pentru evitarea

oricăror îndoieli;

în situaţiile în care sunt obligaţi a recunoaşte un fapt deja cunoscut

de jurnalişti, să se limiteze la confirmarea lui, fără a încerca să

schimbe informaţia;

să nu le fie teamă să-şi contrazică anumite afirmaţii dacă evoluţia

situaţiei infirmă primele analize. Aceasta întrucât întotdeauna

contrazicerea este preferabilă unei minciuni.

Strategiile de comunicare de criză au drept scop refacerea

imaginii organizaţiei (image restoration) ce a fost afectată de criză.






Cum ar putea fi definită organizaţia?

Ce este "comunicarea internă" şi care sunt tipurile de comunicare

internă?

Ce este "comunicarea managerială" şi care este scopul ei?

Ce este "comunicarea strategică" şi care este scopul ei?

Cum poate fi definită „criza” ?

Ce se înţelege prin „managementul crizelor” şi care este scopul acestuia?

Care este rolul specialiştilor în relaţii publice în situaţiile de criză şi ce

atribuţiuni au aceştia în caz de criză?





Capitolul 5Departamente şi firme de relaţii publice

CONŢINUT

5.1. Departamentele de relaţii publice

5.2. Firmele de relaţii publice

5.3. Specialistul în relaţii publice - calităţi şi obiective

OBIECTIVE:

Studiul acestui capitol va sprijini învăţarea:

Modului de organizare, sarcinile unui departament de relaţii publice;

Avantajele şi dezavantajele pe care la incumbă un departament de relaţii

publice într-o organizaţie;

Avantajele colaborării cu o firmă de relaţii publice;

Obiectivele unui specialist în relaţii publice şi a calităţilor pe care acesta

trebuie să le deţină pentru a face faţă problemelor cu care se confruntă

permanent pe activitatea sa.





5.1. Departamente şi firme de relaţii publice

Specialiştii în relaţii publice îşi pot efectua activitatea în organizaţii ori

firme de consultanţă în relaţii publice în cadrul departamentelor de relaţii

publice .

Organizarea acestor departamente este făcută ţinându-se cont de

următorii factori :

a) scopurile conducerii organizaţiei

Exemplu: O strategie de contacte permanente cu mass-media poateduce la angajarea unui specialist în relaţii cu presa.

b) tipul de service şi produse pe care se axează organizaţia -

influenţează structura departamentului.

Exemplu:

O firmă producătoare de bunuri de larg consum fiind mai

preocupată de publicitate, va urmări să întărească efectelereclamelor prin relaţii publice;

Firmele industriale producătoare de armament pun un accent

mai mare pe relaţii publice;

Organizaţiile non-guvernamentale - sunt interesate de specialişti

în strângerea de fonduri.

c) genul de activităţi şi extinderea geografică a unei firme

Exemplu: dacă o firmă desfăşoară activităţi care ar putea dăuna

mediului înconjurător, ar avea posibilitatea de a dezvolta grupuri de

management al crizei care să acţioneze eficient în eventualitatea unui

dezastru ecologic inclusiv în ce priveşte comunicarea cu mass-media sau cu

publicul afectat.





d) vizibilitatea organizaţiei sau prezenţa ei pe piaţă

Cu cât o organizaţie este mai cunoscută şi deci are un mediu mai

complex de realizare a activităţii, cu atât va avea mai multă nevoie de undepartament mai puternic de relaţii publice.

Rolul departamentului de relaţii publice este acela de a asigura

comunicarea internă şi externă a organizaţiei. Dacă printr-o comunicare

eficientă se va reuşi obţinerea şi menţinerea diferitelor categorii de public,

organizaţia va deţine în rândul opiniei publice o imagine bună, pozitivă.

Funcţiile departamentului de relaţii publice ţin de structura

organizaţiei şi de concepţia conducerii faţă de rolul lui, de abilităţile şi

calităţile profesionale ale directorului de relaţii publice. Astfel, specialiştii în

relaţii publice pot fi constituiţi într -un departament subordonat direct

conducerii ori în unul subordonat unui alt departament cum ar fi de exemplu,

cel de marketing, de resurse umane ori de publicitate. Departamentele mari

de relaţii publice pot fi împărţite în secţii specializate precum:

Relaţii cu investitorii;

Relaţii cu consumatorii;

Relaţii cu presa;

Relaţii cu personalul angajat;

Relaţii cu comunitatea;

Relaţii cu agenţiile guvernamentale

Sarcinile departamentelor de relaţii publice sunt următoarele:

a) anticiparea reacţiilor opiniei publice şi analizarea feed-back-ului;

b) îndrumarea conducerii organizaţiilor;

c) întocmirea şi punerea în practică a programelor de relaţii publice;

d) evaluarea programelor de relaţii publice;

e) supravegherea presei şi relaţiei cu mass-media;





f) coordonarea comunicării interne;

g) organizarea evenimentelor;

h) descoperirea problemelor, organizaţiei şi garantarea legăturilor comunicaţionale între conducere şi publicurile interne sau

externe;

i) administrarea, din punct de vedere al comunicării, a situaţiilor de

criză.

Schema de organizare a unui departament de relaţii publice include

poziţiile:

Şef de departament, care:

- planifică şi conduce programele de relaţii publice;

- consiliază liderii organizaţiei;

- decide în ce priveşte politica de comunicare a organizaţiei;

- administrează personalul departamentului;

- stabileşte bugetele necesare programelor de relaţii publice;

Specialişti în comunicare, care:

- răspund de scrierea şi editarea de mesaje precum: scrisori,

comunicate de presă, declaraţii, rapoarte de activitate etc.;

- iau decizii în ce priveşte strategiile de comunicare şi aplică

deciziile conducerii.

Specialişti media - pot exista uneori în departamente şi care:

- asigură legătura cu presa;

Avantajele şi dezavantajele creării unui departament de relaţii

publice sunt:





I. Avantaje

1. Familiarizarea cu problemele organizaţiei îi va ajuta pe membrii

departamentului să stabilească modalităţile cele mai potrivite deacţiune cât şi să găsească soluţiile adecvate pentru soluţionarea

rapidă a problemelor cu care se confruntă organizaţia;

2. Comunicarea directă şi nemijlocită în interiorul organizaţiei,

specialiştii în relaţii publice cunoscând cum să comunice şi să

obţină informaţiile utile relaţiilor publice de la angajaţi;

3. Spiritul de echipă; membrii departamentului se simt incluşi în

marea „familie” a organizaţiei, iar acest fapt asigură un grad

ridicat de loialitate;

4. Disponibilitate permanentă;

5. Costurile scăzute, fiind mai avantajoasă înfiinţarea unui

departament propriu de relaţii publice decât încheierea de

contracte cu firme specializate în domeniu, contracte ce uneori

sunt foarte costisitoare.

II. Dezavantaje

Un departament de relaţii publice aflat în strânsă legătură cu viaţa

zilnică a unei organizaţii are şi unele dezavantaje cum ar fi:

1. Membrii departamentului aflându-se prea aproape de activitatea

zilnică şi de interesele organizaţiei, riscă să fie subiectivă şi să nu

mai sesizeze cu luciditate problemele organizaţiei;

2. Cei care lucrează numai în aceeaşi organizaţie îşi limitează

competenţa la problemele curente ale acesteia şi astfel nu

dobândesc o competenţă bogată în domeniul relaţiilor publice,

riscând în cazul unor situaţii speciale (ieşite din comun) să nu

aibă reacţiile potrivite;





3. În cazul supraîncălcării membrilor departamentului cu activităţi de

cercetare şi planificare. Se poate ajunge la o diminuare a calităţii

şi eficienţei acestor programe;

4. Pierderea autonomiei profesionale urmare a apropierii de

conducerea organizaţiei şi a apariţiei unei relaţii de genul

dominare-supunere. Departamentul va fi în aceste cazuri încărcat

cu sarcini minore, iar specialiştii în relaţii publice este posibil să

fie confruntaţi cu misiuni confuze datorită greşitei imagini a

conducerii asupra activităţii lor.

5.2. Firmele de relaţii publice

Prima firmă de relaţii publice a apărut în anul 1900 în Boston şi se

numea „Publicity Bureau”. Ulterior firmele de relaţii publice s-au dezvoltat

rapid ca urmare a cererii de informaţii, a creşterii contractului legislativ,

dezvoltării industriale şi amplificării rolului mass-mediei.

Serviciile pe care le oferă asemenea firme sunt:

Activităţi de cercetare în vederea stabilirii categoriilor de publicale unei organizaţii şi a identificării problemelor de comunicare-

internă şi externă cu care organizaţia se confruntă;

Activităţi de planificare, punere în practică şi evaluare a

companiilor de relaţii publice;

Activităţi de pregătire a mesajelor de relaţii publice (materiale

scrise - broşuri, pliante, documente pentru presă, prezentări,

newsletter - materiale audio-vizuale şi mesaje vocale;

Organizarea evenimentelor de presă (interviuri, conferinţe de

presă, vizite de presă, inaugurări) şi a evenimentelor speciale

(comemorări, aniversări, simpozioane, seminarii etc.)

Sesiuni de training în domeniul relaţiilor publice pentru membri ai

organizaţiei şi pentru echipele manageriale;





Strategii de promovare a unor produse sau servicii;

Oferirea de servicii de relaţii publice pentru anumite domenii

(Exemplu: politic, financiar-bancar, lobby, fund-raising etc.)

Orice firmă de relaţii publice poate oferi câteva avantaje (în raport cu

departamentul constituit în interiorul organizaţiei) pentru o organizaţie. Printre

acestea se pot enumera:

Credibilitatea numelui firmei va putea da credibilitate şi

organizaţiei;

Analize obiective în sensul că experţii unei asemenea firme pot

da o judecată independentă din afară pentru problemele

organizaţiei;

O varietate de tipuri de experienţe în cazuri asemănătoare;

Flexibilitatea, întrucât conducerea firmei are obligaţia de a da o

mai mare importanţă relaţiilor publice ăn interesul organizaţiei -

client.

Însă firma de relaţii publice se poate lovi de indisponibilitatea

conducerii organizaţiei care nu are timp sau resurse să explice problemele cu

care se confruntă şi care este situaţia concretă în care se află.

5.3. Specialiştii în relaţii publice. Calităţi şi obiective

Un specialist în relaţii publice trebuie ca pe lângă cunoştinţele

profesionale ce i se cer în îndeplinirea activităţilor specifice, să deţină şi

anumite calităţi pentru a face faţă cu succes problemelor de comunicare careapar în activitatea zilnică a unei organizaţii, cât şi o pregătire teoretică şi

cultură generală solidă.

Funcţia de bază a practicantului de relaţii publice este aceea de

popularizare, de transmitere a informaţiilor într -un mod cât mai inteligibil si

mai captivant, pentru a atrage atenţia publicului şi pentru a pune în evidenţă

produsul pe care îl promovează.





Obiectivele unui specialist în relaţii publice sunt:

a) obţinerea şi păstrarea unei imagini pozitive a organizaţiei pentru

care lucrează; b) câştigarea încrederii publicului din acea organizaţie;

c) captarea atenţiei mass-media;

d) influenţarea atunci când este cazul, a atitudinilor publicului faţă de

organizaţie;

e) transmiterea către diverse categorii de public vizate a cât mai

multor materiale de relaţii publice;

f) contribuţia la sporirea moralităţii, fidelităţii şi motivaţiei membrilor

organizaţiei în care lucrează;

g) îmbunătăţirea comunicării în interiorul organizaţiei;

h) identificarea corectă a problemelor ce ţin de relaţiile publice şi a

celor mai bune soluţii pentru rezolvarea acestor probleme.

Pentru îndeplinirea acestor obiective specialiştii în relaţii publicetrebuie să deţină calităţi precum:

Sociabilitatea;

Tactul (răbdare, amabilitate, simţul umorului, lipsa de rigiditate,

abilitate de a ceda în anumite privinţe);

Memorie şi capacitate de a reţine uşor date, fapte, nume figuri

etc.);

Intuiţie, prezenţă de spirit, imaginaţie în soluţionare unor situaţii

neprevăzute;

Capacitate de analiză şi sinteză;

Rapiditate în gândire şi luare a deciziilor;

Simţ de organizare;





Abilităţi de comunicare scrisă şi orală;

Onestitate, corectitudine, obiectivitate;

Putere de muncă şi capacitate de a fi disponibil la orice oră;

uşurinţa de adaptare la programe de muncă neregulate;

Capacitate de prezentare clară şi simplă, în limbaj accesibil

publicului larg, mesaje ori idei specifice diferitelor domenii şi

limbaje specializate,






Care sunt factorii determinanţi în organizarea departamentelor de relaţii

publice şi care este rolul acestor departamente?

Menţionaţi sarcinile departamentelor de relaţii publice.?

Arătaţi care sunt avantajele înfiinţării în cadrul unei organizaţii a unui

departament de relaţii publice?

Care credeţi că este mai avantajoasă soluţie pentru o organizaţie,

înfiinţarea unui departament de relaţii publice sau apelarea la o firmă de

relaţii publice? Motivaţi răspunsul.

Care sunt obiectivele unui specialist în relaţii publice?

Care sunt calităţile pe care ar trebui să le deţină un specialist în relaţii

publice?



CAPITOLUL 6 Autorităţile publice subiecte dedrepturi şi obligaţii în relaţiile de

comunicare.Compartimentele de relaţii publice

RELAŢII PUBLICE 59

Capitolul 6Autorităţile publice subiecte de drepturi şi obligaţii în

relaţiile de comunicare. Compartimentele de relaţii publice

CONŢINUT

6.1. Consideraţii generale asupra obligaţiilor autorităţilor privind

accesul la informaţiile de interes public6.1.1. Noţiunile de autoritate şi instituţie publică ; compartimentele

de informare şi relaţii publice

6.1.2. Informaţiile oferite de autorităţile publice

6. 2. Autorităţile publice centrale din România şi compartimentele

lor de relaţii publice

6 . 3. Autorităţile publice centrale de specialitate

OBIECTIVE:

Prin parcurgerea acestui capitol vor fi reţinute şi înţelese următoarele

aspecte referitoare la:

● Noţiunile de autoritate şi instituţie publică

●Compartimentele de informare şi relaţii publice şirolul pe care acestea îl

au

●Tipurile de informaţii pe care autorităţile publice au obligaţia de a le

comunica publicului

●Autorităţile publice centrale şi de specialitate şi compartimentele lor de

relaţii publice





RELAŢII PUBLICE 60

6. 1. Consideraţii generale asupra obligaţiilor autorităţilor

privind accesul la informaţiile de interes public.6.1.1. Noţiunile de autoritate şi instituţie publică

Potrivit Legii nr.544/12 oct. 2001 privind liberul acces la informaţiile de

interes public, modificată prin Legea nr. 371/2006, prin autoritate sau instituţie

publică se înţelege orice autoritate sau instituţie publică ce foloseşte sau

administrează resurse financiare publice, orice regie autonomă, companie

naţională precum şi orice soietate comercială aflată sub autoritatea unei autorităţi

publice centrale ori locale şi la care statul român sau, după caz, o unitateadministrativ teritorială este acţionar unic sau majoritar.

Din modul cum este structurată Constituţia României rezultă că autorităţile

publice sunt următoarele : Parlamentul , Preşedintele României , Guvernul ,

Administraţia Publică –centrală de specialitate şi locală- , Autoritatea

Judecătorească.

Legea privind accesul liber la informaţiile de interes public obligă

autorităţile să garanteze accesul la informaţii prin intermediul compartimentelor

de informare şi relaţii publice. Aceste compartimente au atribuţiile stabilite prin

lege şi pe baza regulamentelor de organizare şi funcţionare a respectivelor

autorităţi în care fiinţează.

Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 544/2001 propun

organizarea compartimentelor de relaţii publice potrivit schemei clasice, care

presupun componentele următoare :

- informarea presei;

- informarea publică directă a persoanelor - informarea internă a personalului

- informarea instituţională





RELAŢII PUBLICE 61

6. 1.2. Informaţiile oferite de autorităţile publice

Autorităţile publice dau informaţii din oficiu sau la cerere.

A. Informaţiile din oficiu

Autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia de a comunica din oficiu

anumite informaţii de interes public, privitoare la activitatea lor, cât şi de a elabora

unele documente informative:

Datele de idenificare , respectiv: a) actele normative ce reglementează

organizarea şi funcţionarea lor ; b) structura lor organizatorică şi atribuţiile

departamentelor,programul de funcţionare şi programul de audienţe ; c)numele

persoanelor din conducere sau al funcţionarului responsabil de difuzarea

informaţiilor publice ; d) datele de contact(denumire, sediu, numere de telefon,

fax, adresă e-mail şi cea a paginii de Internet) ; e) sursele financiare, bugetul şi

bilanţul contabil ; f) programele şi strategiile proprii ; g) lista cu documente de

interes public; h) lista cu categoriile de documente produse şi/ori gestionate

conform legii; i) modalităţile de contestare a deciziilor.Accesul la aceste informaţii este realizat prin modurile următoare:

1. prin afişare la sediul autorităţii sau instituţiei publice ori prin

publicare în Monitorul Oficial al României sau în mijloacele de informare în masă,

în propriile publicaţii, cât şi pe pagina proprie de Internet ;

2. prin consultarea lor la sediul autorităţii ori instituţiei publice, în spaţii

special amenajate pentru aceasta

Buletine informative - care cuprind informaţiile mai sus enumerate şi pe

care Autorităţile şi instituţiile publice sunt obligate să le publice şi să le

actualizeze anual





RELAŢII PUBLICE 62

Raporturi periodice de activitate - trebuie date din oficiu publicităţii, cel

puţin anual şi se vor publica în Monitorul Oficial al României, Partea a Iia.B. Informaţiile la cerere

Autorităţile şi instituţiile publice sunt obligate să asigure la cerere

persoanelor interesate informaţii de interes public pe care acestea le solicită în

scris ori verbal.

Autorităţile sau instituţiile publice au obligaţia să răspundă în scris, în

termen de 10 zile, sau, după caz, în cel mult 30 de zile de la înregistrarea

solicitării, în raport de dificultatea, complexitatea , volumul lucrărilor documentare

şi de urgenţa solicitudinii. Refuzul de a comunica informaţiile solicitate se

comunică în termen de 5 zile de la primirea cererilor. Cererea şi obţinerea

informaţiilor de interes public pot fi realizate dacă sunt îndeplinite condiţiile

tehnice necesare, şi în format electronic.

Există unele excepţii cu privire la accesul liber al cetăţenilor şi ele sunt

prevăzute expres de lege.

C. Obligaţia autorităţilor de a permite accesul mijloacelor decomunicare de masă la informaţiile de interes public

Această obligaţie autorităţile la care ne referim o duc la îndeplinire prin

recurgerea la următoarele activităţi:

*a. Desemnarea unui purtător de cuvânt pentru asigurarea accesului

acestor mijloace la informaţiile de interes public. El e desemnat de regulă din

interiorul compartimentelor de informare şi relaţii publice

*b. Organizarea periodic(o dată pe lună de regulă) de conferinţe de presă

şi alte acţiuni publice, pentru aducerea la cunoştinţă publică a informaţiilor de

interes public.





RELAŢII PUBLICE 63

*c. Acreditarea jurnaliştilor şi reprezentanţilor mijloacelor de

informare în masă, fără discriminări, cu anumite excepţii ce ţin de asigurareadesfăşurării normale a activităţii autorităţi publice în cauză.

Precizăm faptul că Legea accesului la informaţii de interes public este

completată cu Legea privind transparenţa decizională în administraţia publică,

nr.52/23 ian.2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 70/3 febr. 2003. Aceasta dă

posibilitatea la accesul către informaţiile privind deciziile administrative, însă

impune şi implicarea cetăţenilor în adoptarea acestora şi în procesul de creare a

actelor normative.

6 . 2. Autorităţile publice centrale din România şi compartimentele

lor de relaţii publice

☺Parlamentul

Ca organ reprezentativ suprem Parlamentul îndeplineşte o serie de funcţii.

Dintre acestea, cea mai importantă este cea legislativă, el fiind singura autoritate

emitentă de legi, care pot fi : constituţionale, organice şi ordinare. Altă funcţie

este şi cea de investire, alegere, avizare a formării ori revocării unor autorităţistatale.

În realizarea aceatei funcţii Parlamentul are atribuţii şi în sfera comunicării.

O altă funcţie a Parlamentului este şi aceea de control (parlamentar)

asupra executivului şi a altor autorităţi. Asemenea atribuţii de control exercită şi

asupra unor autorităţi ce au ca atribuţii de reglementare şi organizare în domeniul

comunicării.

În general, Parlamentul este o instituţie deschisă comunicării şi îşi exercită

activitatea în mod transparent (menţionăm caracterul public al şedinţelor, cu

unele excepţii).





RELAŢII PUBLICE 64

Compartimentele de relaţii publice ale Parlamentului şi accesul la

informaţii de interes public Prin natura instituţiei pe care o reprezintă Parlamentul(instituţie

democratică) are obligaţia ,prin Constituţie şi alte acte normative, să-şi exercite

activitatea transparent.

Direcţia pentru presă şi imagine a Camerei Deputaţilor are obligaţia să

prezinte zilnic o revistă a presei membrilor Biroului permanent, preşedinţilor

comisiilor permanente şi liderilor grupurilor parlamentare( conform art.131 din

Regulamentul de organizare şi funcţionare a Camerei Deputaţilor).

Direcţia pentru relaţii publice a Camerei Deputaţilor

Aceasta are ca principale preocupări:- comunicarea în timp real şi

profesionist a ansamblului de informaţii de interes public către presă, cetăţeni,

ONG-uri ; prezentarea în mod transparent a acţiunilor care ţin de activitatea

legislativă a Camerei Deputaţilor şi de activităţile serviciilor Secretariatului

general.

Această Direcţie include următoarele servicii şi centre : serviciul dedocumentare şi imagine; serviciul multimedia ; serviciul pentru informare publică

şi pentru relaţia cu societatea civilă; centrul educaţional; centrul de publicaţii şi

televiziune. Totodată ea deţine şi un site pe care sunt cuprinse amănunţit cele

mai importante date de contact pentru fiecare serviciu şi centru menţionat, cât şi

domenii specifice relaţiilor publice cum ar fi: presa , societatea civilă,

cetăţenii(respectiv drepturile lor de petiţionare, audienţele etc), alte informaţii.

Dintre toate cele conţinute de Direcţie, serviciul pentru informare publică şi

pentru relaţia cu societatea civilă este compartimentul specializat care asigură

accesul tuturor persoanelor la informaţiile publice ce ţin de activitatea curentă a





RELAŢII PUBLICE 65

Camerei Deputaţilor şi a deputaţilor, potrivit dispoziţiilor Legii nr.544/2001 şi are

ca scop consolidarea unei comunicări eficiente cu reprezentanţii societăţii civile. ☺ Preşedintele României

Ca atribuţii generale ce-i revin Preşedintelui României enumerăm :

veghierea la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice,

inclusiv a celor cu competenţe în sfera comunicării publice. În acest scop, potrivit

Constituţiei, el manifestă funcţia de mediere între autorităţile statului şi între stat şi

societate.

Rolul de mediere ce pe care-l deţine nu poate exclude comunicarea. Ca

exemplificare trecemîn revistă două ditre raporturile de comunicare în care

Preşedintele este parte:

- Decretele Preşedintelui României sunt comunicate prin publicarea lor în

Monitorul Oficial al ţării.

-O altă formă de comunicare , prin care Preşedintele poate cere poporului

să-şi prezinte voinţa cu privire la problemele de interes naţional este

referendumul.

Departamentul de Comunicare P ublică

Acest Departament face parte din structura organizatorică a Administraţiei

Prezidenţiale. El este abilitat să :-promoveze punctele de vedere ale Preşedintelui

României;- să întocmească mesaje şi documente de presă, analize şi monitorizări

media;- să administreze pagina internet şi – să realizeze activităţi de

documentare.

Persoana care coordonează acest Departament este şi purtătorul de

cuvânt al Preşedintelui României.

Componenţa Departamentului de Comunicare Publică este alcătuită din :

a. Compartimentul Relaţia cu presa, Evenimente, Acreditări- ce

asigură permanente legături cu mass-media prin comunicarea de informaţii către





RELAŢII PUBLICE 66

presă şi public. Acest Compartiment organizează-sub aspect tehnic- conferinţele

de presă ale Preşedintelui României şi ale Purtătorului de cuvânt al acestuia. b. Compartimentul Evaluarea Comunicării- care vizează în

special imaginea publică a Preşedintelui României. Printre atribuţiile principa le

ale acestui compartiment se numără şi propunerea de realizare a unor

evenimente ori acţiuni ale Preşedintelui României.

c. Compartimentul Administrare pagină internet/ Documentare/

Bibliotecă- ce gestionează şi actualizează zilnic(text şi foto) pagina web. Printre

informaţiile transmise astfel enumerăm : comunicatele de presă, discursurile,

declaraţiile Preşedintelui României către instituţiile mass-media centrale şi locale,

ambasade şi instituţii internaţionale.

☺ Guvernul

Este o instituţie ce poate să deţină, în general, atribuţii în domeniul

comunicării prin ordonanţe(într -un număr mai mic în acest domeniu) şi hotărâri.

Serviciul relaţii cu publicul şi mass-media

Acesta fiinţează în cadrul Secretariatului general al Guvernului. Elsoluţionează cereri referitoare la obţinerea de informaţii de interes public ce

vizează activităţile Secretariatului General al Guvernului, organizarea şi

funcţionarea lui, fundamentarea proiectelor de acte normative, declaraţi de avere

şi de interese, alocaţii bugetare, cheltuieli bugetare, administraţie publică locală

etc.

☺ Autoritatea judecătorească

Autoritatea judecătorească, potrivit Constituţiei României, este formată din

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, celelalte instanţe judecătoreşti, Ministerul

Public, Consiliul Superior al Magistraturii.





RELAŢII PUBLICE 67

1. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- ca Instanţă Supremă asigură

interpretarea unitară a legii de celelalte instanţe judecătoreşti şi are şi alte atribuţiilegal prevăzute.

Biroul de informare şi relaţii publice garantează legăturile Înaltei

Curti de Casaţie şi Justiţie cu publicul şi cu mijloacele de comunicare în masă, în

scopul asigurării transparenţei activităţii judiciare, în condiţiile prevăzute de lege.

Acest birou e condus de un judecător numit de preşedintele Înaltei

Curti de Casaţie şi Justiţie, ce are rol de purtător de cuvânt.

Atribuţiile acestui birou sunt prevăzute în Regulamentul de

organizare şi funcţionare administrativă a Înaltei Curti de Casaţie şi Justiţie,

republicat în M.Of. Partea I nr.1076/30.11.2005 şi printre ele enumerăm:

- primirea şi soluţionarea cererilor referitoare la informaţiile de interes

public

- organizarea şi funcţionarea punctului de informare-documentare

- furnizarea către ziarişti în mod complet şi promt, orice informaţie de

interes public ce vizează activitatea Înaltei Curti de Casaţie şi Justiţie

- asigură periodic sau ori de câte ori activitatea Înaltei Curti deCasaţie şi Justiţie prezintă interes imediat pentru public, difuzarea e comunicate,

informări de presă, organizarea de conferinţe de presă, interviuri sau briefinguri

etc.

Punctul de Informare-Documentare- constituie o structură nouă în

sistemul judiciar, prevăzută în acelaşi Regulament menţionat mai sus.

Acesta funcţionează în interiorul Biroului de informare şi relaţii publice sub

conducerea directă a purtătorului de cuvânt, aflat în subordinea directă a

Vicepreşedintelui instanţei. El asigură sprijinul necesar pentru soluţionarea în

termen a solicitărilor referitoare la informaţiile de interes public. Are următoarele

categorii de utilizatori : justiţiabilii sau părţile în proces; societatea civilă





RELAŢII PUBLICE 68

contribuabilă(pentru transparenţa instituţiei); purtătorul de cuvânt, magistraţii şi

personalul de specialitate din compartiment; Comisia de analiză referitoare la încălcarea dreptului de acces la informaţiile de interes public.

2. Consiliul Superior al Magistraturii

Este organul constituţional ce deţine rolul de garant al independenţei

justiţiei.

Biroul de informare publică şi relaţii cu mass-media

Are următoarele atribuţii: ~ răspunde sesizărilor şi cererilor formulate în

baza Legii nr.544/2001 în legătură cu activitatea proprie

~ informează preşedintele Consiliului în legătură

cu aspectele importante referitoare la justiţie difuzate în mass-media şi comunică

presei-cu autorizarea preşedintelui Consiliului-puncte de vedere oficiale

~ redactează comunicatele de presă pe probleme

de competenţa Consiliului şi organizează conferinţe de presă de câte or i Plenul,secţiile, preşedintele sau vicepresedintele Consiliului consideră că e necesar

~ informează preşedintele Consiliului cu

privire la posibilităţile de rezolvare a problemelor ridicate de persoanele

primite în audienţă, colaborând, dacă e cazul, cu celelalte compartimente

~ colaborează cu birourile de informare şi relaţii

publice de la instanţe şi parchete ori u purtătorii lor de cuvânt în probleme de

interes comun.

~ realizează sau participă la elaborarea unor

studii, evaluări, lucrări de sinteză referitoare la reflectarea activităţii Consiliului în

mass-media





RELAŢII PUBLICE 69

~ intocmeşte prognoze legate de activitatea

Consiliului care urmează să fie reflectate în mass-media.

Purtătorul de cuvânt al Consiliului

Îşi desfăşoară activitatea în cadrul Biroului de informare publică şi relaţii cu

mass-media şi are ca atribuţii:

¤ transmiterea operativă a mesajului Consiliului prin declaraţii, în scopul de

a informa opinia publică;

¤ prezentarea în conferinţele de presă a poziţiei Consiliului asupra unor

probleme referitoare la activitatea lui, pentru exacta informare a opiniei publice

3. Instanţele Judecătoreşti

Potrivit Legii nr.304/2004 modificată în România instanţele judecătoreşti

sunt : Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curţile de Apel, Tribunalele şi

Judecătoriile.

Acestea deţin un Biroul de informare şi relaţii publice, care este

organizat potrivit Regulamentului de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti.El ţine legăturile instanţei cu publicul şi cu mijloacele de comunicare în masă, în

scopul garantării transparenţei activităţii judiciare, în condiţiile legale. El este

condus de un judecător desemnat de preşedintele instanţei, sau de un absolvent

al facultăţii de jurnalistică ori de un specialist în comunicare, numit prin concurs

ori examen. Conducătorul lui are şi rolul de purtător de cuvânt.

Atribuţiile acestuia sunt :

- organizează activitatea de furnizare a informaţiilor

- asigură îndeplinirea obligaţiei legale de furnizare din oficiu a

informaţiilor prevăzute de lege, prin afişare în locuri vizibile la sediul instanţei a

înscrisurilor care să cuprindă aceste informaţii





RELAŢII PUBLICE 70

- identifică ştirile difuzate de mass-media cu impact negativ asupra

imaginii sau activităţii instanţei sau judecătorilor ce funcţionează în cadrulacesteia, expunând poziţia instanţei faţă de problemele semnalate.

- Redactează declaraţii de presă şi participă la interviuri, dând

informaţiile de interes public, în scopul unei informări corecte şi complete

- Sprijină judecătorii în exercitarea dreptului la replică

Furnizarea de informaţii legate de activitatea judiciară poate fi limitată, în

condiţiile legii, atunci când ea se face în interesul moralităţii, ordinii publice sau

securităţii naţionale ori când interesele minorilor sau protejarea vieţii private a

părţilor din proces o impun. Dreptul la accesul liber la informaţii va putea fi

restrâns şi atunci când instanţa, în anumite împrejurări speciale, consideră că

publicitatea ar aduce atingere intereselor justiţiei.

Raporturile de serviciu cu publicul se realizează în condiţiile şi potrivit

Legii accesului la informaţii de interes public, care prevede afişarea în interiorul

instanţei, în locuri vizibile, publicului, regulile de conduită şi îndrumările spre

compartimentele ce au relaţii cu publicul. Totodată, programul şedinţelor de

judecată şi programul cu publicul se aduc la cumnoştinţă prin afişare la loc vizibil. Accesul publicului e permis: a. în sălile de şedinţă cu 30 minute înainte de

deschiderea şedinţelor de judecată; b. la compartimentele ce desfăşoară activităţi

cu publicul, conform programului stabilit, şi înorele de audienţă.

Accesul la dosar şi la evidenţele instanţei e permis cu respectarea

dispoziţiilor art.31 din Constituţia României revizuită şi cu cele ale Legii

nr.544/2001 privind accesul la informaţiile de interes public.

Şedinţele de judecată au şi ele un caracter public, accesul publicului în

sala de şedinţe putând fi limitat doar în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.





RELAŢII PUBLICE 71

Purtătorul de cuvânt al instanţei este în drept a consulta documentele ori

dosarele aflate la instanţă, având obligaţia de a respecta secretul de serviciu şide a proteja informaţiile confidenţiale de care ia cunoştinţă.

6. 3. Autorităţile publice centrale de specialitate

Acestea sunt :

1. Ministerele

În raport de profilul lor, ele au atribuţii de reglementare şi control

administrativ sub incidenţa cărora intră şi relaţiile de comunicare şi autorităţi

publice din această sferă.

2. Consiliul Naţional al Audiovizualului

Acesta e o autoritate publică autonomă în domeniul audiovizual din

România,sub controlul Parlamentului,inclusă în structura organelor administraţiei

publice centrale de specialitate(art.115alin.2 Constituţie). Are rol de garant al

interesului public în domeniul comunicării audiovizuale. Activitatea lui este

finanţată din bugetul de stat.

Este autoritatea unică de reglementare în domeniul serviciilor media deprograme audiovizuale, în condiţiile şi cu respectarea dispoziţiilor legale. El deţine

şi un serviciu de comunicare şi relaţii publice care are printre atribuţii : a)

promovarea imaginii instituţionale a CNA ; b) gestionarea relaţiei cu presa ,

organisele societăţii civile etc ; c) redactarea şi transmiterea comunicatelor de

presă ; d) furnizarea informaţiilor cerute de mass-media ; e) realizarea zilnică a

revistei presei ; f) iniţierea şi organizarea de evenimente legate de activitatea lui,

precum: conferinţe, briefinguri de presă, colocvii şi seminarii pe teme de

specialitate ; g) redactarea Raportului anual de activitate a Consiliului.





RELAŢII PUBLICE 72

3. Autoritatea Naţională pentru Comunicaţii

Ea stabileşte condiţiile şi procedura de eliberare şi modificare a licenţei deemisie, ce se acordă atât în domeniul radiodifuziunii, cât şi în al televiziunii ( pe o

perioadă de 9 ani cu posibilitate de prelungire la cerere).

4. Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei

El elaborează Planul naţional al frecvenţelor radioelectrice, prin care

stabileşte frecvenţele destinate difuzării serviciilor de programe audiovizuale.

5. Autoritatea Naţională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu

Caracter Personal

E o autoritate publică cu personalitate juridică, independentă şi autonomă

faţă de orice autoritate a administraţiei publice şi faţă de orice altă persoană fizică

sau juridică din domeniul privat ce exercită atribuţii în sfera prelucrării datelor cu

caracter personal.

Scopul ei e de a apăra drepturile şi libertăţile fundamentale ale

persoanelor fizice, în special a dreptului la viaţa intimă, familială şi privată, în

legătură cu prelucrarea datelor cu caracter personal şi cu libera circulaţie a

acestor date..Are atribuţii prevăzute în Legea nr.677/2001 pentru protecţiapersoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera

circulaţie a acestor date.

Autoritatea e condusă de un preşedinte ce-şi are funcţia asimilată cu cea a

unui secretar de stat. El reprezintă Autoritatea în faţa Senatului şi a Camerei

Deputaţilor, în raporturile cu Guvernul şi persoanele fizice şi juridice străine şi

române.

Preşedintele şi vicepreşedintele sunt numiţi de Senat pe o perioadă de 5

ani, mandatul lor putând fi reînnoit o singură dată.





RELAŢII PUBLICE 73

6. Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii ca

poliţie politică Este o instituţie autonomă cu personalitate juridică, sub controlul

Parlamentului, căruia îi prezintă anual sau de câte ori i se cere, rapoarte.

E condus de un colegiu format din 11 membri, numiţi de Parlament la

propunerea grupurilor parlamentale, pentru un mandat de 6 ani ce poate fi

reînnoit o singură dată.

El răspunde, în general, cererilor pentru îndeplinirea dreptului la acces la

propriul dosar al persoanelor îndreptăţite- al cetăţenilor români din ţară şi

străinătate, cât şi al unor persoane juridice şi mijloace de comunicare în masă(

presă, partide politice, organizaţii neguvernamentale, autorităţi şi instituţii

publice).

O altă obligaţie pe care o are e de a da publicităţii informaţiile şi

documentele ce atestă implicarea organelor de securitate şi a altor structuri

politice şi represive ale regimului totalitar comunist în comiterea unor infracţiuni

grave, contra vieţii, integrităţii fizice sau psihice şi libertăţii persoanei, cât şi a unor

acte de trădare a intereselor naţionale. 7. Centrul Naţional al Cinematografiei

Este un organ de specialitate al administraţiei publice centrale şi

funcţionează în subordinea directă a Guvernului, având atribuţii în

cinematografie, una din formele libertăţii de exprimare. Are personalitate juridică

şi e finanţat de stat.

Preşedintele şi vicepreşedintele lui sunt numiţi de Guvern, având funcţii

asimilate celor de secretar de stat şi subsecretar de stat.





RELAŢII PUBLICE 74

Principiile de bază în realizarea atribuţiilor ce-i revin sunt:

libertatea de creaţie şi de exprimare artistică afirmarea identităţii culturale naţionale şi a minorităţilor naţionale din

România

încurajarea iniţiativei private în domeniul creaţiei, producţiei,

finanţării, difuzării, exploatării filmelor cinematografice româneşti sau cu

participare română

protejarea patrimoniului cinematografic naţional

promovarea unui sistem concurenţial deschis de acces la

modalităţile de credit financiar din Fondul cinematografic.

8. Institutul Cultural Român

Este o instituţie publică de interes naţional, cu personalitate juridică şi

aflată sub autoritatea Preşedintelui României. Ca instituţie, îsi propune iniţierea,

organizarea şi dezvoltarea capacităţii asociative, de mobilizare şi convergenţă în

jurul unor proiecte culturale de interes naţional a tuturor instituţiilor şi organizaţiilor

neguvernamentale, asociaţii profesionale şi uniuni de creaţie, a reprezentanţilor

societăţii civile şi a personalităţilor independente care pot contribui la îndeplinireascopului şi obiectivelor Institutului.

Scopul lui e de a promova ,reprezenta şi apăra cultura şi civilizaţia

naţională în ţară şi în străinătate.

Deţine un Departament de Relaţii Publice( ce intocmeşte planuri de

mediatizare, propuneri de programe şi acţiuni de promovare a Institutului în ţară

sau străinătate şi alcătuieşte rapoarte de activitate cu privire la activităţile

propuse) şi un Serviciu de Presă( ce contribuie la crearea unei imagini corecte

despre activităţile şi rolul Institutului, prin informaţiile ce le difuzează către mass -

media).





RELAŢII PUBLICE 75

9. Autoritatea Electorală Permanentă

Este o instituţie administrativă autonomă cu personalitate juridică, ce arerol de a asigura aplicarea unitară a dispoziţiilor legale referitoare la organizarea

alegerilor sau a altor consultări electorale. Are rol de a realiza o informare a

electoratului în mod continuu, chiar şi în intervalul dintre perioadele electorale. O

parte dintre atribuţiile ei nu pot fi realizate fără ajutorul mijloacelor de comunicare

în masă. Astfel, ea elaborează studii şi propuneri pentru îmbunătăţirea sistemului

electoral pe care le dă apoi publicităţii şi le prezintă autorităţilor publice, partidelor

politice şi organizaţiilor neguvernamentale interesate.

De asemenea, ca atribuţie importantă, îi revine şi aceea de a întocmi

programe şi materiale informative şi de instruire a electoratului cu privire la

deontologia electorală şi respectarea ei şi la sistemul electoral românesc.

Deţine un Serviciu de comunicare şi relaţii publice care asigură

legătura dintre cetăţeni, organizaţii, asociaţii şi Autoritate.





RELAŢII PUBLICE 76


● Care sunt, potrivit dispoziţiilor constituţionale, autorităţile publice în ţara

noastră şi cum garantează acestea accesul la informaţii?

● Care este schema clasică de organizare a unui compartiment de relaţii publice,

potrivit dispoziţiilor legale în materie şi a normelor de aplicare a acestora ?

● Care sunt informaţiile pe care autorităţile publice sunt obligate să le comunice

din oficiu şi în ce mod o fac ?

● Care este termenul legal în care autorităţile publice sunt obligate să asigure, la

cererea persoanelor, informaţiile de interes public pe care acestea le solicită în

scris?

● Care sunt compartimentele de relaţii publice ale Preşedintelui României ? ● Prezentaţi compartimentele de relaţii publice ale Inaltei Curţi de Casaţie şi

Justitie

● Care sunt autorităţile publice centrale de specialitate cu atribuţii în sfera

comunicării ?




RELAŢII PUBLICE 77


CONŢINUT:

7.1. Comunicarea cu mass-media. Importanţa acesteia

7.2. Agenţiile şi departamentele de relaţii publice.

7.2.1. Purtătorul de cuvânt

7.2.2. Biroul de presă

7.2.3. Centrul de presă

7.3. Tipurile de tehnici de comunicare cu mass-media

7.3.1. Tehnicile scrise de relaţii publice

7.3.1.1. Ştirea de presă

7.3.1.2. Comunicatul de presă. Alerta media

7.3.1.3. Scrisoarea de propunere (pitch letter)

7.3.1.4. Buletinul de presă

7.3.1.5. Scrisoarea către editor

7.3.1.6. Dosarul de presă 7.3.1.7. Biografia

7.3.1.8. Articolul de presă

7.3.2. Tehnici verbale de relaţii publice

7.3.2.1. Interviul. Reguli de bază. Tehnici pentru a răspunde la întrebări.

7.3.2.2. Conferinţa de presă. Briefingul de presă. Recepţia de presă.

7.3.2.3. Vizite organizate pentru jurnalişti (tururi media). Vizita

jurnaliştilor la sediul organizaţiei. Călătorii pentru presă (media trips). Vizita la redacţie. 7.3.2.4. Radioul. Trăsături specifice

7.3.2.5. Discursul

7.3.2.6. Suspendarea relaţiilor cu mass-media




RELAŢII PUBLICE 78

7.3.3. Tehnici vizuale de relaţii publice

7.3.4. Comunicarea electronică. Particularităţi.

OBIECTIVE:

Parcurgerea acestui capitol va facilita înţelegerea şi cunoaşterea

următoarelor noţiuni:

în ce constă şi care este importanţa comunicării cu mass-media/relaţiile

publice şi care sunt departamentele şi agenţiile de relaţii publice;

care sunt tehnicile scrise de relaţii publice şi cum se folosesc;

care sunt tehnicile verbale de relaţii publice şi cum se realizează în

practică;

tehnicile vizuale de relaţii publice;

rolul şi particularităţile comunicării electronice.




RELAŢII PUBLICE 79

7.1. Comunicarea cu mass-media. Importanţa acesteia

Mass-media constituie canalul în lipsa căruia comunicarea de masă nu poate fi

concepută, iar comunicarea reputaţiei unei organizaţii spre propriile publicuri ţintă este

imposibilă. Un specialist în relaţii publice care lucrează pentru o organizaţie ar trebui să

efectueze acţiuni în cel puţin trei domenii importante:

comunicare internă defineşte ansamblul de activităţi menite să informeze

publicul intern al organizaţiei, respectiv membrii ei;

relaţiile cu comunitatea cuprind totalitatea activităţilor realizate nemijlocit de

organizaţie (prin reprezentanţii ei) pentru a obţine simpatia, încrederea şi sprijinul

vecinilor din spaţiul geografic al organizaţiei respective, vecinii ce pot fi alte organizaţiiori persoane din mediul exterior;

relaţiile cu mass-media (informare publică) includ activităţi de informare a

opiniei publice sau a unor publicuri cât mai largi, cu ajutorul presei.

În acest al treilea domeniu trebuie acordată o atenţie deosebită întrucât o

greşeală comisă în relaţia cu presa are consecinţe faţă de public mai larg decât cele

interne sau cele ale organizaţiilor vecine cu care sunt stabilite raporturi pe plan local.

Realizarea comunicării eficiente cu mass-media este importantă întrucât:

1. Relaţiile unei organizaţii cu mass-media au ca scop creşterea reputaţiei

acestei organizaţii. Acest lucru se poate realiza, evident, firesc, printr -o informare

corespunzătoare şi astfel, prin influenţarea unui public ţintă, determinat. În acest mod

va spori renumele produselor respectivei organizaţii.

În concluzie, pentru a putea beneficia de "sprijinul public" , organizaţiile trebuie

nu numai să facă "lucruri bune" , ci şi să comunice aceste lucruri publicului într-un mod

adecvat.

2. Presa (scrisă ori audiovizuală) constituie un canal de comunicare importantcu public extins şi divers şi cu posibilităţi nebănuite de informare cât şi de formare şi

influenţare a opiniilor şi comportamentelor oamenilor. Este la ora actuală, cel ma i

eficient canal de comunicare ce poate fi folosit de organizaţii.




RELAŢII PUBLICE 80

3. Presa, prin contribuţia pe care o aduce la evoluţia imaginii şi reputaţiei

publice a organizaţiilor, poate acorda "legitimitate" activităţilor şi ţelurilor acestora, iar

această "legitimitate" este absolut necesară oricărei forme de organizare socială.

4. Mass-media utilizează cu precădere noile tehnologii informaţionale din

realitatea cotidiană, iar acestea au un efect formativ important în ce ceea ce privesc

tiparele de gândire şi comportare ale oamenilor, influenţând mult cursul şi rezultatele

proceselor educaţionale. De aceea nu trebuie neglijat potenţialul acestor tehnologii în

crearea unei imagini publice pozitive pentru o organizaţie.

5. Mass-media încurajează consumul, factor decisiv pentru organizaţii din

sectorul economic al afacerilor. În acelaşi timp, prezenţa pozitivă în mass-media are

importante semnificaţii publicitare, în special pentru organizaţii de afaceri, care altfel,

pot economisi o parte din resursele destinate a fi utilizate pentru reclame. Apariţiile în

presă au o credibilitate mai mare decât reclama, pentru că oamenii cumpără presa

pentru a se informa, nu pentru a fi influenţaţi referitor la consumul de servicii şi bunuri.

6. Mass-media influenţează credinţele, opiniile şi comportamentele

consumatorilor de presă.

7. O acoperire mediatică bună constituie totodată şi un element important în

influenţarea comportamentelor pozitive ale membrilor organizaţiei şi altfel se contribuie

la întărirea moralului acestora. 8. Folosirea materialelor apărute deja în presă nu trebuie privită cu indiferenţă,

întrucât prin această folosire, impactul materialului publicat în mass-media este extins

mai departe, în special în acele arii ce prezintă interes pentru organizaţie.

Trebuie însă ca "istoria unei organizaţii să fie spusă de specialistul acestei

organizaţii în relaţii publice, el trebuie să vorbească despre organizaţia sa, în cadrul

unui proces de comunicare bine condus şi planificat, pentru că, în caz contrar, vor

putea apare "pur tători de cuvânt" externi ce vor furniza adevăruri trunchiate, aducând

prin aceasta deservicii organizaţiei.




RELAŢII PUBLICE 81

7.2. Agenţii şi departamente de relaţii publice.

7.2.1. Purtătorul de cuvânt

Este persoana însărcinată să prezinte în relaţiile cu mass-media, punctul de

vedere oficial al unei organizaţii, mai exact al conducerii acesteia.

Rolul purtătorului de cuvânt este de a transmite informaţii importante şi corecte

pentru public. Putem spune că în cadrul raportului comunicaţional, instituţia este

emiţătorul mesajului, şi purtătorul de cuvânt este cel ce mijloceşte transmiterea

mesajului către publicul ţintă (receptorii). Însă, purtătorul de cuvânt nu este un simplu

transmiţător al mesajului, ci are un rol important în modul de formulare a mesajului ce

va fi difuzat public şi în transmiterea cu succes a lui.

Purtătorul de cuvânt poate fi desemnat de o organizaţie în mod permanent (înacele organizaţii ce au relaţii importante cu mass-media), ori pe o perioadă determinată

sau ca sarcină suplimentară la obligaţiile profesionale ale unui membru al ei, situaţie în

care respectiva persoană va trebui să îndeplinească un rol cheie în organizaţie (ca de

exemplu: conducătorul ei, responsabilii departamentelor celor mai importante) şi care

înţelege strategiile, scopul şi obiectivele organizaţiei şi care cunoaste în detaliu, cele

mai recente activităţi şi orientări ale organizaţiei.

Funcţia de purtător de cuvânt presupune efectuarea unora dintre activităţileurmătoare:

susţinerea de conferinţe şi briefinguri de presă;

redactarea şi difuzarea comunicatelor, buletinelor, dosarelor de presă,

dezminţirilor, rectificărilor, drepturilor la replică etc.

Această funcţie este necesară pentru că jurnaliştii au nevoie de o poziţie

oficială a organizaţiei, de o persoană investită cu prestigiul şi autoritatea necesare

pentru a exprima aceste poziţii.

Purtătorul de cuvânt al organizaţiei, pentru a-şi îndeplini cu succes sarcinile ce-i

revin, trebuie să deţină anumite calităţi importante:




RELAŢII PUBLICE 82

în primul rând să aibă capacitatea de bun comunicator, să prezinte

credibilitate în relaţiile cu jurnaliştii;

să fie inteligent, amabil, spiritual, spontan, transparent şi sincer însă în

limitele intereselor organizaţiei pe care o reprezintă.

nu în ultimul rând, trebuie să îndeplinească şi cerinţele importante ce ţin de

vocea "radiofonică" şi însuşirile "telegenice" .

În ce priveşte prestaţia corectă a lui în faţa jurnaliştilor, purtătorul de cuvânt

trebuie să respecte unele recomandări tehnice cum ar fi:

să nu-şi depăşească mandatul dat de conducerea organizaţiei;

când nu are siguranţa cu privire la corectitudinea informaţiilor pe care le va

transmite, poate răspunde negativ, cu utilizarea tehnicilor de menţinere a credibilităţii

(exemplu: "nu cunosc răspunsul, dar mă voi documenta şi vă voi da răspunsul complet

în cel mai scurt timp"; " nu pot răspunde la întrebarea dumneavoastră deoarece... " etc.);

să dea dovadă de relaxare, de încredere în forţele proprii şi de onestitate;

să folosească avantajele paralimbajului în comunicare pe perioada formulării

răspunsurilor, adică să schimbe tonul periodic, să schimbe ritmul şi intensitatea vocii,

pentru preîntâmpinarea monotoniei;

să evite sarcasmul;

să răspundă pe rând la câte o singură întrebare;

să nu folosească pe durata prestaţiei referiri la starea sa de spirit şi la

propriile trăiri sufleteşti sau fiziologice;

nu trebuie să folosească speculaţiile - acestea nefiind dovadă de

profesionalism;

să dea informaţii suplimentare (doar dacă este în favoarea organizaţiei);

să nu furnizeze informaţiile off -the record (nedifuzabile sau confidenţiale) în

speranţa că ele nu vor fi difuzate de jurnalişti; să respecte în apariţiile TV regulile referitoare la interviuri şi apariţii TV.




RELAŢII PUBLICE 83

7.2.2. Biroul de presă

Este o structură de relaţii publice, o formă de organizare care poate fiinţa atât

de sine stătător, cât şi în cadrul unei structuri mai complexe de relaţii publice. În raport

de mărimea şi forţa pe care le are imaginea publică a unei organizaţii, biroul de presăpoate cuprinde, un număr de persoane mai mare sau mai mic.

În cazurile în care acest birou este format din mai puţine persoane, atunci

funcţiile lor nu sunt distincte, ci fiecare dintre ele trebuie să ştie să facă tot ce ţine de

competenţele biroului. În situaţiile în care însă cuprinde un număr mai mare de membri,

atunci este de dorit ca aceştia să fie specializaţi pe atribuţii diferite ca de exemplu:

relaţia cu presa scrisă, cu radiourile şi televiziunile; monitorizarea presei; întocmirea şi

difuzarea unor comunicate de presă, întocmirea profesională a fotografiilor ,

înregistrărilor video etc.

Seful acestui birou de presă poate fi uneori purtătorul de cuvânt al organizaţiei.

Obligaţia, sarcina biroului de presă este aceea de a creea şi menţine relaţii de

comunicare între organizaţie şi mass-media. În atingerea acestui scop, biroul trebuie să

îndeplinească anumite obiective precum:

promovarea renumelui organizaţiei;

impresionarea unui anumit public în legătură cu unele aspecte ce ţin de

activitatea organizaţiei;

exercitarea acţiunii asupra uneia sau unora dintre componentele importante

ale imaginii organizaţiei, acţiune care poate să aibă ca ţintă un anumit public prioritar

pentu organizaţie sau opinia publică în general.

Obiectivele biroului de presă se îndeplinesc prin relaţiile cu mass-media astfel:

intermediarul interpretează mesajele organizaţiei şi le transmite apoi publicului ei.

Pentru îndeplinirea acestor obiective, biroul de presă va trebui să efectueze în

special, două tipuri de activităţi: informarea membrilor organizaţiei asupra afirmaţiilor despre organizaţie

făcute în mass-media şi care pot interesa ori influenţa în vreun fel organizaţia;




RELAŢII PUBLICE 84

crearea şi menţinerea unor bune relaţii cu mass-media, în beneficiul

organizaţiei. Aceasta întrucât doar relaţiile corecte din punct de vedere profesional şi

moral cu mass-media constituie acţiunea de bază, prin care îşi realizează obiectivele.

Ca lucrări concrete efectuate de biroul de presă pot fi amintite: căutarea,

alegerea şi sintetizarea informaţiilor din interiorul organizaţiei.

Membrii biroului de presă pot fi desemnaţi fie prin alegerea lor din rândul

personalului organizaţiei proprii (aceasta fiind un avantaj în sensul că ei deja au o

cunoaştere profundă a specificului organizaţiei), fie prin aducerea unor foşti jurnalişti din

afara organizaţiei (situaţie în care, deşi pentru început, aceştia vor avea cunoştinţe

superficiale despre organizaţie, vor fi suficient de familiarizaţi cu specificul colaborării cu

mass-media şi cu redactarea materialelor necesare informării publice, aptitudini pe

care, este posibil ca membrii organizaţiei să nu le aibă),

Aşezarea biroului de presă va trebui făcută ţinând cont de două aspecte

importante:

a) întrucât atât şeful biroului de presă, cât şi conducătorii organizaţiei au nevoie

de acces rapid unii în raport cu ceilalţi, va trebui ca amplasarea lui să fie în apropierea

sediului conducerii organizaţiei;

b) este necesar totodată ca biroul de presă, să fie amplasat într -o zonă

accesibilă jurnaliştilor , de multe ori aceştia venind în vederea soluţionării cerinţelor lor,direct la sursă;

c) Datorită succesului formidabil înregistrat de internet în viaţa socială, mai

există în prezent şi posibilitatea creării unui "birou de presă online" . Acesta poate

consta într-un site adresat în special relaţiilor pe care le are organizaţia cu presa, fie

într-o secţiune aparte a site-ului organizaţiei fie într -un blog (respectiv un "jurnal" ţinut

pe internet unde sunt tratate diverse subiecte sau aspecte ca de exemplu jurnale

scrise, fotografice, video sau audio cu posibilitatea ca vizitatorii să posteze comentarii

proprii).




RELAŢII PUBLICE 85

7.2.3. Centrul de presă

Centrul de presă reprezintă o structură temporară înfiinţat cu ocazia desfăşurării unor

evenimente importante ce nu se înscriu în sfera de acţiuni frecvente ale organizaţiei şi care

necesită o perioadă de efectuare a informării publice mai mari decât cea a unei conferinţe depresă, cum ar fi: lansarea unui produs nou, cu o importanţă deosebită pentru opinia publică şi

funcţionarea organizaţiei, o criză majoră în viaţa organizaţiei sau participarea ei la rezolvarea

unei crize; începerea unei strategii noi de activitate; antrenarea organizaţiei într -un eveniment

cu implicaţii naţionale ori internaţionale ce ar putea constitui interes pentru mass-media etc.

Concret, centrul de presă se înfiinţează de câte ori în viaţa organizaţiei are loc un

eveniment care ar putea avea un interes mult peste medie pentru opinia publică şi care, prin

rezultatele lui ar putea explica eforturile materiale şi umane ce au fost făcute pentru

constituirea unei astfel de structuri de informare.

Atunci când în evenimentul ce necesită înfiinţarea unui centru de presă, sunt

implicate mai multe organizaţii, acest centru va fi creat prin efortul comun al organizaţiilor şi

va funcţiona în beneficiul acestora.

Sunt şi centre de presă ce activează î n structuri permanente - cum ar fi acelea care-

şi desfăşoară activitatea pe lângă marile instituţii internaţionale la sediile lor centrale sau

chiar regionale (ONU - http://www.un.org/news; OSCE - Organizaţia pentru Securitate şi

Cooperare în Europa - http://osce.org/press; UE - centrul de presă EU Press Room,

http://www. europa.eu/press-room/index_en.htm etc.).

Există şi centre de presă online (cum sunt cele

exemplificate mai sus) care se aseamănă, iar uneori se identifică

cu birourile de presă online, având aceleaşi funcţii. Ele funcţionează în

cadrul marilor companii private ca de exemplu: cele ale

companiilor GOOGLE (http://www.google.com/press/index.html) ori Samsung

(http://samsung.com/presscenter/).Rolurile pe care un centru de presă le poate îndeplini sunt următoarele:

de informare a opiniei publice referitor la acţiunile efectuate de organizaţie în

cadrul unui eveniment concret, de o importanţă majoră;

http://www.un.org/news

http://osce.org/press

http://www/

http://www.google.com/press/index.html

http://samsung.com/presscenter/

http://samsung.com/presscenter/

http://www.google.com/press/index.html

http://www/

http://osce.org/press

http://www.un.org/news




RELAŢII PUBLICE 86

ajutarea jurnaliştilor în munca lor de documentare cu privire la evenimentul pentru

care s-a înfiinţat centrul de presă;

dobândirea, prin intermediul informării publice oneste, a simpatiei, înţelegerii

şi sprijinului opiniei publice pentru organizaţie sau pentru acţiunile ei;

anihilarea, informaţiilor distorsionate negativ care ar putea afecta prestigiul,

reputaţia organizaţiei, prin informarea corectă.

În ce priveşte alcătuirea centrului de presă, menţionăm că trebuie să existe o

"celulă de conducere" a acestuia care să conducă în totalitate activitatea centrului, să

stabilească strategia de informare publică şi să menţină legături cu conducerea

organizaţiei şi cu principalii factori implicaţi în acele evenimente pe care centrul de

presă trebuie să le administreze din punct de vedere al informării publice.

Această celulă de conducere poate fi constituită dintr -o singură persoană - ce

este şi şeful centrului de presă - sau din aceasta şi un număr mai mare sau mai mic de

asistenţi specializaţi pe anumite aspecte.

Tot în cadrul centrului de presă trebuie să existe şi un departament pentru

relaţii cu mass-media care este specializat în activitatea directă cu jurnaliştii. El trebuie

să răspundă cererilor acestora, să strângă cererile de interviuri şi să le negocieze cu

cei vizaţi, să încunoştiinţeze jurnaliştii de oportunităţile mediatice (briefinguri, declaraţii

şi conferinţe de presă, oportunităţi foto şi video etc.) să asigure sprijin administrativ jurnaliştilor şi posibilităţi de acces în diferite zone de desfăşurare a evenimentului sau în

spaţiile de documentare.

Există deasemenea şi un departament de producţie ce are îndatorirea de a

produce materiale în sprijinul jurnaliştilor (dosare de presă, ştiri şi comunicate de presă,

fotografii etc.). Tot odată acest departament editează publicaţii proprii (un ziar, broşuri

şi pliante, materiale de informare internă, newslettere).

Cel care se ocupă cu soluţionarea problemelor logistice ce ţin de funcţionarea

centrului de presă cât şi de rezolvarea solicitărilor din partea mass-media etc. este

departamentul administrativ (exemplu: asigurarea cazării, hranei şi transportului pentru

personalul centrului, materialele necesare pentru buna funcţionare a centrului de presă,




RELAŢII PUBLICE 87

securitatea acţiunilor şi facilităţilor din interiorul centrului, închirierea, când este

necesară, de spaţii etc.).

Tot el administrează din punct de vedere logistic relaţiile cu mass-media

(respectiv asigurarea transportului pentru deplasarea jurnaliştilor la centrul de presă,

când această sarcină nu revine altei structuri).

Uneori, (atunci când evenimentul necesită constituirea unui centru de presă

complex), centrul de presă mai poate deţine şi un departament specializat în munca de

planificare. Acesta asigură coordonarea permanentă cu conducerea organizaţiei şi cu

cei implicaţi în desfăşurarea evenimentului, detaliază strategiile de informare publică şi

planifică modul de soluţionare a cererilor jurnaliştilor, asigură fluxul de informaţii între

departamentele centrului (comunicare internă) şi programează briefingurile şi

conferinţele de presă.

Regulile de funcţionare a centrului de presă sunt următoarele:

programul de funcţionare trebuie să fie zilnic, până la ora 1800 cel puţin (ora

la care ediţiile de a doua zi a cotidianelor sunt aproape de închidere şi emisiunile de

ştiri principale ale serii sunt spre finalizare. Dacă se apreciază ca fiind necesar, centrul

de presă poate funcţiona în permanenţă;

centrul trebuie să devină funcţional înainte de începerea evenimentului pe

care urmează să-l administreze şi va înceta să funcţionzeze numai după ceevenimentul s-a consumat în totalitate;

centrul de presă nu face favoruri jurnaliştilor ce îi sprijină din punct de

vedere profesional.

jurnaliştii ce vor să participe la evenimentele organizate de centru trebuie să

obţină o acreditare; procedura va dura câteva minute în care jurnalistul va răspunde la

chestionar şi va prezenta anumite documente după care va primi un card de

identificare;

politeţea şi amabilitatea sunt esenţiale în comportamentul celor din cadrul

centrului de presă.




RELAŢII PUBLICE 88

7.3. Tipurile de tehnici de comunicare cu mass-media. Analiza lor.

Tehnicile folosite în relaţiile publice se pot clasifica după mai multe criterii.

Dintre acestea, cel mai practic este criteriul modului de exprimare al mesajului. În raport

de acesta se caută răspuns la întrebări precum: mesajul este exprimat în scris ori prinalte mijloace grafice, sau are ca suport principal cuvântul vorbit?

Acest mesaj este adresat către un receptor vizual, implică utilizarea mijloacelor

nonverbale?

Pe baza acestui criteriu, specialiştii au categorisit tehnicile de relaţii publice în:

tehnici scrise - materializate în produse ca: articole de presă; comunicate de

presă; foi volante (fact sheet, newsletterem, dosare de presă, pliante, broşuri, manuale

sau instrucţiuni, presă instituţională (adică periodice editate de organizaţie), articol sauemisiuni în regim de reclamă plătită (advertoriale), rapoarte anuale etc.

tehnici verbale - folosite în situaţii precum: comunicarea directă (faţă în faţă);

discursuri, audio-comunicate de presă; comunicare interpersonală informală; posturi

telefonice speciale (hotline) etc.

tehnici vizuale - uzitate în: apariţii TV, video-comunicate de presă; clipuri;

filme; televiziune cu circuit închis; prezentări ce folosesc imagini fotografice şi video;

publicaţii ce folosesc în special desene şi fotografi i; afişarea simbolurilor organizaţiei

etc.

În practică de multe ori este necesară combinarea celor trei tehnici.

De exemplu: o conferinţă de presă poate fi considerată o tehnică verbală, dar

nu putem să nu ţinem seama de elementele tehnicii vizuale (respectiv prezenţa şi

acţiunea în faţa camerelor de luat vederi) ori cele ale tehnicii scrise (realizarea

dosarului de presă ori a declaraţiei iniţiale).

Eficienţa tehnicilor enumerate creşte atunci când sunt utilizate în cadrul unei

strategii bine pusă la punct şi asociată cu evenimentele, instituţii de relaţii publice şi reprezentanţi ai lor precum: conferinţe şi briefinguri de presă, interviuri, vizite organizate

la sediul organizaţiei pentru jurnalişti, purtători de cuvânt, birouri de presă, centre de

presă etc.




RELAŢII PUBLICE 89

Prin tehnicile folosite, specialistul în relaţii publice vizează anumit public ţintă

precum:

mass-media - un public foarte important ce ajută la retransmitere în forme

specifice a mesajului către alte categorii largi de destinatari;

publicul intern;

clienţii;

susţinătorii;

furnizorii;

acţionarii etc.

Tehnicile de relaţii publice nu produc efectele dorite prin ele însele, ci, ca

urmare de cele mai multe ori, a vizitării lor de către anumiţi agenţi şi anumitedepartamente de relaţii publice în scopul consolidării prestigiului, reputaţiei unei

organizaţii. Asemenea agenţi şi departamente există în orice organizaţie.

De modul cum aceşti agenţi şi departamentele de relaţii publice îşi cunosc şi îşi

exploatează calităţile de comunicatori ai organizaţiei pe care le au, este strâns legat

succesul tehnicilor de relaţii publice.

7.3.1.Tehnicile scrise de relaţii publice

În cazul comunicării prin scris avantajele oferite de limbajul nonverbal trebuie înlocuite prin claritatea şi logica mesajului, cât şi prin folosirea de materiale ilustrate

potrivite ca: fotografii, grafice, scheme, desene. Nu trebuie să fie neglijate nici

avantajele presuasiunii (care reprezintă darul, puterea de a convinge pe cineva să

creadă, să gândească sau să facă un anume lucru) în procesul de comunicare.

Persuasiunea este apreciată de specialişti, drept "o parte explicită a activităţii din

domeniul relaţiilor publice" (Newson Carrell).

7.3.1.1. Ştirea de presă

Dintre tehnicile scrise de relaţii publice cele mai frecvente sunt acelea de

redactare şi difuzare a unor comunicate de presă. Cu toate acestea, există situaţii când




RELAŢII PUBLICE 90

unele publicaţii, posturi de radio ori de televiziune să ceară relatări ce deja au fost

redactate pentru publicare, despre unele aspecte referitor la funcţionarea unei

organzaţii. Aceste situaţii au o frecvenţă ce este determinată de aspecte precum:

obiectul de activitate al organizaţiei, specificul organizaţiei, produsele ei, domeniul de

specialitate al publicaţiei/postului ş.a.

Atunci când există astfel de cereri, se va opta pentru întocmirea unei "ştiri de

presă" - foarte vizată şi cunoscută de opinia publică.

Regulile de redactare ale unei ştiri de presă sunt utile în întocmirea celorlalte

tipuri de texte către presă şi în special la comunicatele de presă. Practic cunoaşterea

regulilor după care se întocmeşte o ştire de presă reprezintă ABC-ul tehnicilor scrise

folosite în relaţiile publice.

Potrivit unei definiţii date în literatura de specialitate ştirea de presă reprezintă

un text succint de agenţie, de ziar, de radio, de televiziune, care constituie o primă

avizare a unui fapt socialmente semnificativ. Din această definiţie se deduce faptul că

ştirea este o relatare clară8, că reprezintă o primă aducere la cunoştinţă publică a unui

fapt, eveniment anume, şi că respectivul eveniment este de o anumită semnificaţie

socială, nu privată.

Ştirea de presă este modalitatea cea mai la îndemână pentru difuzarea

informaţiilor de actualitate (cu privire la evenimente ce tocmai s-au petrecut, sau sunt îndesfăşurare, ori care urmează să aibă loc în viitorul apropiat).

Pentru ca ştirea de presă să fie recepţionată cât mai repede şi uşor de editori şi

cititori, ea trebuie să fie redactată potrivit unei reguli numite "piramida inversată"

conform căreia: informaţiile se structurează în ordinea descrescătoare a importanţei lor,

elementele de impact fiind aflate în prima fază.

8 Cristian Florin Popescu, Radu Bâlbâie, "Mic dicţionar de jurnalism", Fundaţia Rompres, Bucureşti 1998, p.112




RELAŢII PUBLICE 91

Fig.1

O ştire de presă trebuie să poată răspunde la următoarele întrebări: "Cine?",

"Ce?", "Unde?", "Când?", "Cum?" şi "De ce?". Pentru a respecta regula mai sus

amintită şi a răspunde la cele şase întrebări menţionate, orice ştire de presă trebuie

structurată, împărţită în trei părţi: a) introducerea; b) cuprinsul; c) încheierea.

a) Introducerea (lead-ul)

Este privită ca fiind cea mai importantă parte a ştirii pentru că ea trebuie să

răspundă în cât mai puţine cuvinte, la cât mai multe din cele şase întrebări. În lucrările

de specialitate s-au subliniat necesitatea ca acestea să nu aibă mai mult de 35 - 40 de

cuvinte.

Este un rezumat al ştirii cuprinzând cele mai importante informaţii ale acesteia.

Rolul introducerii este de a-i capta atenţia cititorului şi de a-l determina să

parcurgă ştirea în totalitatea ei.

b) Cuprinsul

Cuprinsul ştirii de presă prezintă în detaliu informaţiile despre: subiect,

acţiunea, cauzele şi împrejurările evenimentului. Aici se vor da informaţii despre:

INTRODUCERE (lead)

primul paragraf. Răspuns la întrebările:"Cine?" "Ce?" "Unde?" şi "Când?"

CUPRINSDetaliile despre cele relatate în

"Introducere"; răspunsuri la întrebările cuprinse în Introducere

("Cum?" "De ce?")

ÎNCHEIERE

Detaliisuplimentare




RELAŢII PUBLICE 92

numele şi prenumele persoanei/persoanelor implicate, organizaţia căreia îi

aparţin funcţiile îndeplinite de aceştia, faptele secundare privitoare la evenimentul

prezentat pe scurt în introducere;

afirmaţiile diferitelor surse (şi citarea lor) cu privire la subiect, acţiune, cauze, împrejurări, evoluţii eventuale etc.;

citate ale opiniilor experţilor, martorilor şi participanţilor direcţi la evenimentul

prezentat;

detalierea unor afirmaţii existente în introducere;

legături ale evenimentului relatat cu alte evenimente anterioare sau

ulterioare etc.

Şi în cadrul cuprinsului trebuie respectată regula "piramidei inversate" , în sensul

că informaţiile trebuie prezentate în ordinea descrescătoare a importanţei lor pentru

opinia publică.

c) Încheierea

Încheierea include informaţii de importanţă mai mică , dar considerate utile

pentru opinia publică sau pentru informarea deplină a celor din redacţie.

Informaţiile din încheiere dezvoltă de regulă:

răspunsurile date în introducere şi cuprins la cele şase întrebări menţionate;

datele de stare civilă sau profesionale ale persoanelor implicate curespectarea dreptului la intimitate (în sensul că potrivit prevederilor legale, unele dintre

datele personale nu pot fi publicate decât cu acordul celui în cauză);

date suplimentare despre istoricul evenimentului sau despre împrejurările în

care se desfăşoară;

enumerarea şi a altor evenimente de acelaţi tip etc.

Însă, se poate renunţa la difuzarea informaţiilor de încheiere dacă "editorul" o

doreşte. Încheierea nu trebuie să cuprindă opinii sau concluzii proprii, comentarii sau

alte intervenţii subiective ale editorului în prezentarea datelor.




RELAŢII PUBLICE 93

7.3.1.2. Comunicatul de presă. Alerta media

Comunicatul de presă reprezintă o formă de difuzare în scris a informaţiilor,

formă ce, spre deosebire de ştirea de presă nu este destinată în primul rând publicării,

ci mai mult informării mass-mediei. El constituie o formă pr oactivă de difuzare ainformaţiei, în care iniţiativa aparţine posesorului informaţiei (la fel ca ştirea de presă şi

spre deosebire de interviu unde posesorul informaţiei are o atitudine de răspuns la

iniţiativa altcuiva, reactivă şi nu proactivă).

Apariţia comunicatului de presă se va face la iniţiativa sursei deţinătoare a

informaţiei, adică a organizaţiei, însă înformaţia difuzată prin el, nu va fi preluată

obligatoriu de mass-media, ci doar în măsura în care va fi considerată importantă şi

atractivă pentru opinia publică. Din acest motiv, redactarea şi difuzarea comunicatelor

de presă vor trebui făcute numai atunci când sunt oportune, respectiv când informaţia

ce se vrea difuzată este de interes public. Totodată, trebuie acordată mare atenţie

stilului de redactare a comunicatului, în sensul că, la conceperea lui trebuie să se

urmărească câştigarea în competiţia cu celelalte mesaje ce invadează redacţiile

mass-media şi opinia publică. De aceea, comunicatul de presă trebuie să cuprindă

elemente de noutate, să fie întocmit/scris corespunzător, şi să fie adresat publicului

ţintă cel mai potrivit.

Scopul comunicatului de presă constă în:

aducerea la cunoştinţa mass-mediei a producerii unui eveniment recent;

încunoştiinţarea mass-mediei că urmează ca în viitorul apropiat să aibă loc o

acţiune anume;

prezentarea unor informaţii suplimentare cu privire la un fapt relatat deja în

presă etc.

Primind comunicatul de presă, reprezentanţii mass-mediei pot proceda astfel:

pot prelua comunicatul aşa cum a fost publicat şi cu un minim de efort să-ltransforme într-o ştire de presă;

pot folosi informaţia suplimentară cuprinsă în comunicat;

pot participa ei înşişi la evenimentele anunţate prin comunicat;




RELAŢII PUBLICE 94

pot promova acţiuni proprii de cunoaştere amănunţită a evenimentelor

relatate.

7.3.1.3. Scrisoarea de propunere (pitch letter)

O organizaţie va recurge la tehnica scrisă a "scrisorii-propunere"

într-una dintre următoarele situaţii:

1. Atunci când un eveniment ce se vrea a fi făcut public nu este de interes

general, pentru întreaga opinie publică, ci prezintă interes doar pentru o anumită

categorie de public (exemplu: o manifestare profesională va capta atenţia doar a

aceslora din domeniu).

2. Când este necesară o abordare specială pentru anumite aspecte din viaţa

unei organizaţii, abordare care este destinată unui public cheie bine determinat - înaceastă situaţie un comunicat de presă ar putea fi neproductiv, existând riscul ca mare

parte din destinatarii săi să nu fie interesaţi de subiect.

3. În cazurile în care o publicaţie sau un post de televiziune ori radio să

difuzeze o relatare cu privire la un subiect ce ţine de o organizaţie, relatare care, însă,

conţine inexactităţi sau să nu expună aspectul principal al problemei.

În aceste împrejurări, organizaţia respectivă va putea adresa o scrisoare-

propunere doar celui "vinovat" prin care îi va sugera să facă o urmare a relatării iniţiale,

cu îndreptarea greşelilor sau omisiunilor constatate.

Scopul scrisorilor propuneri

Prin trimiterea unor asemena scrisori propuneri organizaţiile propun un subiect

care poate fi tratat în amănunt de către un anumit mijloc de informare.

Destinatarii scrisorilor de propuneri

Scrisoarea propunere are un singur destinatar, ea nefiind adresată tuturor

jurnaliştilor aflaţi pe lista de contacte media a unei organizaţii. Destinatarul este un singur jurnalist - despre care există convingerea că va exploata subiectul care i se oferă

cel mai bine, contribuind prin aceasta la consolidarea organizaţiei respective.




RELAŢII PUBLICE 95

Un exemplu de astfel de subiect poate fi intenţia organizaţiei de a investi pentru

a reduce poluările determinate de procesul de producţie.

Obligatoriu scrisoarea-propunere trebuie să includă:

a) elementele de identificare şi contact ale celui din cadrul organizaţiei ce aformulat-o;

b) toate elementele de identificare ale destinatarului (nume, prenume, funcţia,

departament, publicaţia, adresa poştală a publicaţiei etc.)

7.3.1.4. Buletinul de presă

Este o modalitate de a menţine interesul jurnaliştilor, având un scop

asemănător cu cel al scrisorilor -propunere.

Deosebirile dintre cele două sunt următoarele:

buletinul este difuzat în general cu privire la evenimente ce nu prezintă

caracter de urgenţă

scopul secundar al buletinului este de a dubla difuzarea de comunicate, ştiri

şi scrisori-propunere, dublare realizată în mod neregulat, funcţie de oportunităţile

apărute.

Buletinul de presă poate fi realizat pe hârtie sau pe CD, ori în format online.

7.3.1.5. Scrisoarea către editor

Este folosită atunci când se doreşte îndreptarea unor nedreptăţi făcute cu

ocazia apariţiei în presă a unor relatări nedrepte, sau când au fost omise fapte

apreciate ca fiind esenţiale pentru a pune o organizaţie într -o altă lumină mai favorabilă.

Este o modalitate de ripostă uzitată de respectiva organizaţie faţă de nedreptăţi apărute

în presă.

Această scrisoare va fi trimisă fie editorului , adică şefului ierarhic al jurnalistului

care a făcut relatările vizate fie şefului rubricii ori paginii în care a apărut relatarea, ori

producătorului emisiunii, redactorului-şef sau directorului publicaţiei sau postului.




RELAŢII PUBLICE 96

Scrisoarea trebuie să îndeplinească anumite condiţii de fond:

a) să fie rezonabilă şi motivată temeinic

b) să fie politicoasă

c) să fie clară d) să aibă stil elevat.

Condiţiile de formă ale ei se referă la următoarele aspecte:

să fie datată şi să cuprindă elementele de identificare ale organizaţiei de la

care provine.

să provină de la o persoană oficială;

să fie scurtă;

să se adreseze unei persoane ce îndeplineşte funcţia potrivită în redacţiarespectivă.

7.3.1.6. Dosarul de presă

Este modalitatea auxiliară prin care se transmit informaţii către reprezentanţii

mass-mediei, informaţii ce constau în detalii asupra organizaţiei, despre un eveniment,

o persoană, un produs, o activitate etc.

Acesta completează informaţia ce nu poate fi difuzată (datorită unor cauze

referitoare la spaţiu şi timp într-un comunicat sau o conferinţă de presă. Acest dosar de presă reprezintă o "carte de vizită" a organizaţiei de la care

provine şi este creat pentru a fi distr ibuită:

la conferinţe sau breafinguri de presă, pe durata vizitelor pentru jurnalişti de

genul "zilele porţilor deschi se" pe durata călătoriilor de documentare organizate pentru

jurnalişti etc.;

în diverse redacţii în cazul în care o organizaţie nou creată doreşte să

devină cunoscută opiniei publice prin intermediul mass-media;pentru a da jurnaliştilor informaţii despre o anumită organizaţie, eveniment,

persoană etc.




RELAŢII PUBLICE 97

În prezent o pondere tot mai mare capătă şi întocmirea dosarelor de presă

online, care trebuie să fie disponibil pe site-ul organizaţiei

7.3.1.7. Biografia

În DEX 1998 (Dicţionarul Explicativ) biografia este definită ca fiind expunerea(scrisă şi comentată) a vieţii unei persoane. Prin prisma specificului utilizării biografiilor

în activitatea de relaţii publice, specialiştii în domeniu au definit biografia ca f iind "o

relatare în scris sau în alte modalităţi (film, imagini, prezentări multimedia) despre viaţa

unei persoane care există în realitate" 9.

În activităţile de relaţii publice, o biografie are de regulă 1-2 pagini. Ea este

întocmită nu de "eroul" ei, ci de o altă persoană.

O biografie poate fi alcătuită într -un stil narativ (ce este mai apropiat debiografiile literare) sau într-unul direct (formal, factual). Ea trebuie să fie concisă şi în

acelaşi timp plină de conţinut. Pentru acesta trebuie să se găsească de către autor

răspunsuri şi la următoarele întrebări:

Cine din organizaţia din care face parte autorul ar trebui să aibă întocmită o

biografie?

Care este eventualitatea, posibilitatea ca respectiva biografie să prezinte

interes pentru mass-media şi pentru publicurile vizate?

Care sunt pentru opinia publică momentele de marcă, importante ce ar

trebui subliniate în biografie?

Care sunt trăsăturile de caracter care au contribuit cel mai mult la evoluţia

profesională a persoanei în cauză şi în evoluţia organizaţiilor unde a activat până la

data întocmirii biografiei?

Ce decizii importante pentru organizaţie a luat respectiva persoană şi cum

au fost privite în viaţa publică?

Ce stil este potrivit biografiei ce urmează a fi scrisă?

9 George David, op. cit. p. 89




RELAŢII PUBLICE 98

7.3.1.8. Articolul de presă

Termenul de "articol" este unul atribuit oricărui text care apare în presa scrisă.

Sub această denumire globală se pot întâlni diferite genuri publicistice precum: cronica,

editorialul, eseul, foiletonul, pamfletul, ancheta, comentariul, recenzia, reportajul etc.De scris un articol de presă este mai uşor şi totodată mai dificil decât o ştire sau

un comunicat de presă. Este mai uşor deoarece el nu implică respectarea tuturor acelor

condiţii ce se referă la redactarea unei ştiri sau a unui comunicat cum ar fi regula

"piramidei inverse" ori cea a "celor şase întrebări esenţiale" .

Este însă mai dificilă redactarea lui, întrucât autorul deţine libertate şi

responsabilitate totale cu privire la alegerea formei de exprimare, dar, cu condiţia să

transmită mesajele dorite şi în aşa fel încât ele să aibă un impact cât mai mare asupra

publicului ţintă.

Articolul de presă se concepe, de cele mai multer ori, în scopul de a fi propus

unei anumite publicaţii, sfera de difuzare a lui fiind mult mai restrânsă decât cea a unui

comunicat de presă (care de la început este creat pentru a fi difuzat de mai multe

media). Din acest motiv, va trebui ca de la început, să se ţină seama că, în funcţie de

specificul publicaţiei, articolul de presă să abordeze realitatea într -un anumit mod.

Articolele de presă pot fi scrise atât pentru instituţiile media independente, dar

şi pentru instrumentele de comunicare internă a organizaţiei (precum presadepartamentală, newsletterul, ziarul de întreprindere etc.).

Articolele de regulă, fac parte din categoria "ştirilor durabile" (soft news), spre

deosebire de ştirea de presă şi comunicatul de presă, apreciate ca fiind "ştiri perisabile"

(hard news), fapt logic, dacă avem în vedere că un reportaj despre o personalitate

marcantă dintr -un domeniu anume al vieţii sociale, indiferent de data publicării lui, va

avea aceeaşi valabilitate decât o ştire despre un accident de maşină.




RELAŢII PUBLICE 99

7.3.2. Tehnici verbale de relaţii publice

Tehnicile verbale de comunicare şi deci de relaţii publice reprezintă î n cele mai

multe cazuri instrumente foarte eficiente şi puternice.

Ele folosesc ca material, ca şi tehnicile scrise cuvintele , însă la acestea se maiadaugă şi elemente nonverbale şi paraverbale, care subliniază mesajul.

Limbajul verbal (sau comunicara verbală) reprezintă acel act de comunicare ce

foloseşte pentru transmiterea unei semnificaţii cuvintele.

Limbajul nonverbal (sau comunicarea nonverbală) este acel act de comunicare

ce completează comunicarea verbală transmiţând semnificaţii prin gesturi, înfăţişare,

mimica feţei, ţinută, mişcare, inflexiunile vocii, intornaţie, privire, aspectul

îmbrăcămintei, mirosurile emise de subiecţii comunicării).

Limbajul paraverbal (sau comunicarea paraverbală) - constă în transmiterea de

semnificaţii prin intermediul atitudinii şi tonului, adoptate în timpul unui act de

comunicare.

7.3.2.1. Interviul. Reguli de bază. Tehnici pentru a răspunde la întrebări.

A. Noţiune.

Interviul este o tehnică de relaţii publice exclusiv verbală, utilizată de toate

tipurile de mass-media (jurnaliştii din presa scrisă, cei din presa audiovizuală) într -omăsură mai mare sau mai mică.

Interviul poate fi desfăşurat faţă în faţă, telefonic, scris, pentru radio sau pentru

televiziune şi reprezintă pentru jurnalişti o formă de prezentare a informaţiilor şi totodată

un mijloc de documentare proprie. Pentru cel intervievat interviul constituie un bun prilej

pentru explicarea specificului organizaţiei sau funcţiei sale, de a vorbi despre ea,

despre a convinge şi de a creşte vizibilitatea ei publică.

B. Tipuria) Interviul poate fi clasificat, în raport cu specificul mass-mediei pentru care se

acordă:

pentru presa scrisă;




RELAŢII PUBLICE 100

pentru televiziune;

pentru radio.

b) În funcţie de pregătirile ce se fac în prealabil de către intervievat, se cunposc

trei tipuri de interviu, şi anume: interviul spontan ("stand-up) - când jurnalistul cere de obicei o opinie neutră.

În acest caz nu este nimic pregătit dinainte şi intervievatul nu cunoaşte decât, cel mult,

tema generală ce va fi abordată în interviu;

interviul preg ătit - pentru care toate întrebările şi săspunsurile sunt pregătite

în prealabil şi interviul se desfăşoară după un "scenariu" strict;

interviul semispontan - pentru care jurnalistul şi intervievatul stabilesc în

prealabil tipurile de întrebări ce vor fi puse, astfel încât intervievatul îşi va putea pregătimental răspunsurile.

7.3.2.2. Conferinţa de presă. Briefingul de presă. Recepţia de presă.

A. Conferinţa de presă.

Conferinţa de presă este o activitate complexă ce se desfăşoară în relaţiile cu

mass-media. Organizarea unei conferinţe de presă va fi făcută atunci când au loc

acţiuni importante care provoacă un foarte mare interes opiniei publice cum ar fi spre

exemplu: evoluţiile politice de ultimă oră, achiziţiile majore din domeniul afacerilor;demisia ori promovarea unor importante persoane fizice, începerea sau finalizarea unui

proiect de mare importanţă pentru public, lansarea unei campanii etc.

1.Clasificarea conferinţelor de presă

Conferinţele de presă pot fi clasificate după mai multe criterii: Astfel:

a) În raport cu modul în care este concepută organizarea unei conferinţe de

presă, aceasta poate fi de două tipuri:

conferinţa de presă dirijată - care are o tematică anumită, stabilită din timp şicare începe cu o declaraţie iniţială, ce ulterior este urmată de adresarea de întrebări din

partea jurnaliştilor, în legătură cu subiectul pus în discuţie (cel puţin teoretic). Avantajul





acestui tip de conferinţă este dat de faptul că li se oferă organizatorilor un management

eficient al evenimentului, pregătirii mai simple şi rezultate previzibile.

conferinţa de presă liberă - în care întrebările jurnaliştilor se pot referi la o

sferă largă de teme. Avantajul acestui tip este de a atrage un număr mare de jurnalişti,

însă el necesită o experienţă valoroasă, întrucât un asemenea eveniment e greu de

condus şi rezultatele lui se prevăd cu greu.

b) după modalităţile tehnice de comunicare, se disting:

conferinţa de presă în direct - în care comunicarea între organizatori şi

jurnalişti este nemijlocită;

conferinţa de presă prin satelit - când intervievaţii şi jurnaliştii nu sunt de

faţă, ci se află la distanţe mari;

conferinţa de presă prin telefon - dă o discreţie mai mare vorbitorilor; de

regulă este utilizată în domeniul bancar;

c) În funcţie de aşteptările pe care le are organizatorul se disting:

conferinţa de presă cu caracter ofensiv - ce este organizată de regulă din

proprie iniţiativă în scopul prezentării dintr -un unghi pozitiv, opinii sau planuri ale

organizaţiei ce o iniţiază;

conferinţa de presă cu caracter defensiv - organizată când în viaţa unei

organizaţii se produc evenimente controversate sau neaşteptate, ce pot crea imaginiincriminatoare, stânjenitoare pentru aceasta;

2. Condiţii pentru desfăşurarea conferinţelor de presă

Pentru ca o conferinţă de presă să se desfăşoare în condiţii optime, trebuie să

se ţină cont de anumite reguli precum:

prezentarea în sala de desfăşurare a presoanelor ce susţin conferinţa de

presă să se facă la ora anunţată, nu mai târziu;

efectuarea de către moderator a prezentăr ii presoanei / persoanelor ce vorsusţine conferinţa de presă şi a regulilor ce vor trebui să fie respectate (cu privire la

limita de timp, limitarea numărului de întrebări ce pot fi adresate de o singură persoană,

recomandarea închiderii telefoanelor mobile pe durata conferinţei de presă etc.)





pentru început persoana ce susţine conferinţa de presă sau o altă

desemnată va prezenta declaraţia iniţială în care vor fi făcute referiri la subiectul ce se

va prezenta, iar ulterior moderatorul va da cuvântul jurnaliştilor pentru a adresa

întrebări, în ordinea solicitărilor făcute;

răspunsurile trebuie să fie clare şi concise, evitându-se dialogul om la om;

durata conferinţei de presă nu trebuie să fie prea mare, de obicei realizându-

se în limite cuprinse între 30 şi 60 minute.

odată ce o conferinţă de presă a fost anunţată şi planificată, ea nu va putea

fi anulată, chiar dacă în sală vor fi doar doi jurnalişti prezenţi.

B. Briefingul de presă

Este asemănător conferinţelor de presă, deosebirile dintre acestea constând în

aceea că:

în cadrul briefingului va fi supus discuţiei doar un singur subiect, ce prezintă

o complexitate mai mică decât în cadrul conferinţei de presă;

durata acestuia este mai mică.

De regulă se organizează un briefing în cazul când există evenimente

neplăcute în viaţa unei organizaţii şi există riscul ca acestea să fie prezentate şi

interpretate în presă, sau când sunt în desfăşurare evenimente complexe care nu au o

întindere anumită în timp (operaţiuni de salvare, catastrofe naturale, accidente majore),

precum şi în situaţiile în care există crize mediatice în desfăşurare.

Briefingul cuprinde 2 părţi:

a) declaraţia iniţială:

este prezentată de persoana ce susţine briefingul;

nu trebuie să depăşească 5 minute (ca la conferinţa de presă)

b) formularea întrebărilor şi a răspunsurilor - limitată la o durată de 15 minute

C. Recepţia de presă

Poate fi interpretată ca o conferinţă de presă transformată într -un eveniment

social. Conferinţa de presă este un element al programului de lucru (atât pentru





organizatori cât şi pentru jurnalişti), în care un reprezentant (purtător de cuvânt) al unei

organizaţii transmite informaţii către jurnalişti.

Recepţia de presă este mai puţin oficială sub aspectul furnizării informaţiilor şi

alocă un timp mai mare difuzării acestora, punând pe primul plan încercarea de a

construi relaţii de cooperare pe termen lung cu cei din presă şi nu necesitatea de a

difuza un subiect de actualitate. Practic ea reprezintă o încercare de a constitui o

asemenea relaţie cu presa, într -un cadru în care accent mai mare se pune pe

socializare, nu pe informare.

Organizarea unei recepţii de presă poate fi făcută în orice moment din zi, sub

forma - de exemplu - a unui mic dejun sau prânz cu jurnaliştii, ori a unui dineu.

Ea va cuprinde:

o parte neoficială - în care participanţii vor socializa într -un cadru informal;

o parte formală - în care gazda va prezenta ce anume şi-a propus să aducă

la cunoştinţa jurnaliştilor (exemplu: un eveniment de genul "hard news", consideraţii cu

privire la strategia organizaţiei într -o problemă anume, sau o mai bună cunoaştere

reciprocă).

Cazurile în care poate fi organizată o recepţie de presă sunt:

1. Lansarea unei strategii, companii, program etc.;

2. Lansarea unui produs;

3. Inaugurarea unui nou sediu al organizaţiei;

4. Invitarea în cadrul unui program al organizaţiei, a unei persoane de

renume;

5. Momente festive din viaţa organizaţiei;

6. Previzualizarea unui film, videoclip, expoziţii, târg etc.;

7. Evitarea caracterului oficial al unei conferinţe de presă.

Pentru recepţia de presă va trebui să se procedeze la activităţi de anunţare a jurnaliştilor şi de verificare a disponibilităţii lor de participare, de stabilire a

reprezentanţilor organizaţiei ce urmează a participa la aceasta şi de pregătire a lor cu

privire la regulile de comunicare.





7.3.2.3. Vizite organizate pentru jurnalişti (tururi media). Vizita jurnaliştilor

la sediul organizaţiei. Călătorii pentru presă. Vizita la redacţie.

A. Vizite organizate pentru jurnalişti (tururi media).

Aceste vizite constituie o tehnică de relaţii publice ce impune eforturiimportante. Unii specialişti clasifică aceste vizite realizate în folosul celor din mass-

media în trei categorii:

1. Călătoriile de presă la una sau mai multe facilităţi ale organizaţiei (dispuse de

regulă în localităţi diferite, inclusiv în cea unde se află sediul central al organizaţiei);

2. Călătorii ale unor experţi - persoane importante (cheie) din organizaţie în

localităţi distince unde se organizează întâlniri cu membrii redacţiilor (cu scopul

prezentării unui produs, unei persoane, unei tehnologii etc.) Aceste întâlniri pot avea locşi la sediile redacţiilor diferitelor instituţii media.

3. Călătorii de familiarizare - realizate în special de companii turistice în folosul

jurnaliştilor specializaţi în domeniu (finanţate în întregime de organizatori, pentru a se

prezenta jurnaliştilor un produs turistic nou)

B. Vizita jurnaliştilor la sediul organizaţiei.

Are ca scop atingerea a două obiective:

punerea în temă a jurnaliştilor referitor la specificul organizaţiei;crearea de ocazii pentru apariţia în presă a unor relatări pozitive.

C. Călătoriile pentru presă (media trips)

Se aseamănă cu vizitele la sediul organizaţiei. Pregătirile privesc aceleaşi

aspecte numai că vor trebui să acopere o arie geografică mai extinsă.

Aceste călătorii sunt justificate atunci când informaţia ce se vrea a fi furnizată

ziariştilor este în strânsă legătură cu o locaţie anume (uzină, fabrică, şantier, loc de

producere a unui produs anume, sau de desfăşurare a unui anumit evenimen t).

Astfel de călătorii pot avea ca obiective:

trecerea în revistă a unor sucursale ale organizaţiei aflate la distanţă destul

de mare de sediul central;





participarea la acţiuni importante pe care organizaţia le desfăşoară în afara

sediului;

finalizarea (ori deschiderea) unei investiţii aflate la distanţă de sediu etc.

D. Vizita la redacţie Aceste vizite la redacţie sunt generate de evenimente importante şi complexe

(prezentarea unei organizaţii sau a unei persoane, promovarea unei strategii, doctrine,

instalarea în funcţie a unui conducător nou pentru organizaţie, de interes pentru opinia

publică, înfiinţarea unei noi organizaţii etc.).

O vizită la redacţie impune efectuarea unor anumite activităţi ce ţin de stabilirea

unei echipe care să fie reprezentativă pentru organizaţie şi să viziteze diverse sedii ale

redacţiilor, alese de aşa natură încât să existe un echilibru între presa scrisă şi audio-

vizuală, mass-media de informare generală şi publicaţiile/ posturile specializate etc.)

Ea se aseamănă cu o conferinţă de presă, deosebirea dintre ele reprezentând -

o locaţia unde se desfăşoară.

Desfăşurarea vizitei la redacţie se realizează prin răspunsuri date de membrii

echipei sosite aici, întrebărilor ce au fost formulate de membrii redacţiei.

La acordarea răspunsurilor, membrii echipei vor trebui să aibă în vedere că

informaţiile pe care le furnizează pot apare în presă cu atribuirea lor directe (on-the-

record).

De regulă pentru completarea răspunsurilor date, sunt oferite şi dosare de

presă menite să uşureze documentarea de fond referitoare la respectiva organizaţie.

7.3.2.4. Radioul. Trăsături specifice

Radioul se caracterizează prin viteză, în sensul că mesajele pot fi puse în undă

imediat, nefiind necesare efectuarea pregătirilor tehnice prealabile care durează.

O altă caracteristică a radioului este mobilitatea. Reporterii radio sunt mai

mobili, ei trebuind să transporte în deplasările pe care le fac puţine echipamentetehnice şi de dimensiuni mici, spre deosebire de reporterii din televiziune.

Posturile de radio, de regulă, sunt preocupate de crearea unui echilibru între

relatarea de ştiri factuale şi transmiterea de divertisment, motiv pentru care ele sunt





solicitate pentru difuzarea atât a informaţiilor incluse în categoria "hard news" cât şi a

celor din categoria "soft news" .

Impactul unui mesaj asupra ascultătorilor va fi realizat în măsura în care el va

răspunde regulii cunoscute sub numele "regula celor şase C" , adică mesajul trebuie să

fie:

clar - respectiv să fie înţeles de prima dată;

concis - adică să aibă fraze scurte, compuse din cuvintele necesare pentru

a exprima esenţa mesajului;

conversaţional - în sensul să utilizeze un limbaj uzual pe înţelesul omului

obişnuit pentru ca să poată fi înţeles de cât mai mulţi ascultători;

complet - adică trebuie să răspundă la întrebările: "Cine?", "Ce?", "Unde?",

"Când?", "Cum?" şi "De ce?" . De regulă, mesajele radio încep cu răspunsul la

întrebarea "Ce?".

curent/actual - respectiv mesajul trebuie să cuprindă o informaţie actuală

(pentru radio nu se mai consideră ca fiind de actualitate informaţii de câteva ore în

urmă);

corect - adică în momentul în care îndeplineşte toate celelalte condiţii mai

sus menţionate şi când informaţiile ce se difuzează sunt temeinic verificate sub

aspectul acurateţei. Interviul la o emisiune radio poate fi făcut în mai multe forme, respectiv:

faţă în faţă - situaţie în care şi reporterul şi intervievatul sunt împreună, în

acelaşi timp şi în acelaşi spaţiu (cameră sau spaţiu închis) ori în acelaşi studio;

panel - atunci când la discuţie participă mai multe persoane şi este

moderată de un reporter. Discuţia se axează pe o temă anume , iar participanţii sunt

familiarizaţi cu tema ori chiar experţi în materie;

interviu de la distanţă - când reporterul se află în studioul radioului iarintervievatul la o distanţă destul de mare de el, într -o încăpere sau un alt studio;

interviu telefonic - caz în care cel intervievat se află în mediul său, fie la

birou, fie acasă.





Folosind tehnica de comunicare a radioului, vor putea fi folosite spre deosebire

de presa scrisă, o serie de elemente de paralimbaj (prin care se transmit în timpul

actului de comunicare semnificaţii prin intermediul tonului şi al atitudinii adoptate în

acele momente). Ele au ca scop evidenţieze anumite idei importante sau cuvinte cheie.

Astfel de elemente sunt:

inflexiunile vocii - ce permit accentuarea anumitor cuvinte cheie sau idei

importante;

variaţiile ritmului vorbirii - în sensul că, dacă va fi menţinut acelaşi ritm

(alert sau lent) pe tot parcursul interviului, acest fapt va fi deranjant pentru ascultători;

pauzele - care, utilizate înaintea unor expresii cheie sau cuvinte, ori după

pronunţarea lor, vor contribui la accentuarea importanţei respectivelor cuvinte sau

expresii şi, involuntar , vor antrena atenţia ascultătorului;

tonul plin de încredere - va mări şansele mesajului radiofonic de a fi

receptat de ascultători;

atitudinea în timpul cât vorbeşte la radio - trebuie să îi transmită

ascultătorului imaginea că persoana intervievată este modestă, caldă, prietenoasă,

pozitivă, rezonabilă, deschisă, încrezătoare şi în nici un caz arogantă, negativă sau

ostilă;

energia - în sensul că intervievatul trebuie să aibă o prestaţie din careascultătorii să perceapă vitabilitatea şi energia declaraţiilor pe care el le face la radio.

Aceste recomandări sunt necesar a fi avute în vedere de cei ce se pregătesc

pentru apariţiile televizare.

7.3.2.5. Discursul. Noţiune. Modul de întocmire. Organizarea sistematică

(alcătuirea)

A. Noţiune

Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte discursul ca fiind acea specie a

genului oratoric ce constă într -o expunere făcută în faţa unui auditoriu pe o temă

politică, morală etc. o cuvântare.





În acest domeniu al relaţiilor publice, pentru organizaţii în general şi pentru

organizaţiile politice în special, cât şi pentru politicienii independenţi, discursul

reprezintă unul din modurile cele mai eficiente pentru a-şi crea o imagine pozitivă sau a

şi-o întări în cadrul comunităţii. Discursurile vor contribui într -o mare măsură la crearea

unei imagini pozitive a oratorului, ori a organizaţiei pe care o reprezintă, dacă vor reuşi

să atragă atenţia şi simpatia publicului.

Tactica de a atrage atenţia, bunăvoinţa şi sprijinul comunităţii cu ajutorul acestui

talent de a vorbi frumos şi convingător nu reprezintă o descoperire nouă, ci ea datează

de peste 2500 ani de când statele - cetăţi ale Greciei Antice au creat-o. În acea

perioadă, în care statele cetăţi greceşti treceau de la regiunile tiranice la cele

democratice devenise imperios ca fiecare cetăţean să-şi susţină, să-şi pledeze singur

cauza în cadrul unui proces, neavând posibilitatea de a-şi angaja un avocat de profesie,

indiferent de situaţia în care se afla (acuzat sau acuzator).

Această posibilitate de a comunica în mod convingător a fost denumită

"retorică" , înţelegându-se prin aceasta "ştiinţa şi arta de a convinge" . Ea a devenit tot

mai importantă în planurile juridic şi politic, constituind în mod r eal un ajutor în apărarea

intereselor proprii şi în afirmarea profesională ori publică.

Arta comunicării convingătoare a fost preluată mai apoi de la greci şi în cultura

Romei Antice unde a cunoscut o înflorire.De-a lungul perioadei medievale această artă a studiului comunicării

interumane nu s-a dezvoltat calitativ decât în perioada Renaşterii. Din această perioadă

şi până la ora actuală, comunicarea persuasivă şi, în special, cea orală a făcut obiect

de studiu pentru cercetătorii din diverse domenii (diplomaţie, sociologie, psihologie,

logică, lingvistică, stilistică, marketing etc.).

B. Modul de întocmire a unui discurs

Pentru întocmirea unui discurs este necesar a fi parcurse trei faze:1. Faza de planificare a discursului - în care vor trebui obţinute o serie de

informaţii preliminare, referitoare la:





auditoriul ce va fi prezent şi la ce ar putea atrage interesul acestuia (ce

subiect) şi care sunt motivaţiile acestui auditoriu. În funcţie de caracteristicile

auditoriului va fi stabilit conţinutul discursului şi modul în care acesta va fi prezentat.

Scopul discursului, ţinându-se cont de ce se dor

eşte să simtă, să gândeascăşi să facă ascultătorii după audierea lui. În raport de acestea, scopul poate fi dupa caz:

- informativ - cazul prezentărilor făcute la seminarii, congrese

ştiinţifice etc.;

- persuasiv - în mitingurile electorale, conferinţele pentru vânzarea

unor produse etc.

- social - în divertisment, la o întrunire a unor oaspeţi etc.

ocazia cu care se desfăşoară manifestarea (întâlnire de afaceri, întâlnire

neoficială, activitate electorală, sărbători, întâlnire festivă etc.). La o întâlnire de afaceri,

spre exemplu, va fi susţinut un discurs precis, obiectiv, informativ, în timp ce la o

întrunire de aniversare, discursul va fi unul mai emoţional, mai informal, mai spumos.

locul de desfăşurare (avându-se în vedere localizarea, configuraţia şi

mărirmea sălii, iluminatul ei, existenţa aparaturii de prezentare a unor materiale

ilustrative, a microfonului etc.);

timpul desfăşurării discursului (adică) data şi ora începerii, ordinea

vorbitorilor, dacă se prezintă mai multe discursuri şi durata stabilită pentru discurs);

persoana ce va prezenta discursul (ce poate fi un coleg sau şef al celui ce

va ţine discursul, care trebuie să îndeplinească condiţiile potrivite ce ţin de înfăţişare,

mod de vorbire etc.)

2. Faza de alegere a discursului (în funcţie de factorii pe care i-am prezentat

mai sus şi de scriere a lui - după ce tema a fost aleasă cu convingerea că va capta

interesul auditoriului.

3. Faza de prezentare efectivă a discursului . Prezentarea discursului se

poate realiza utilizându-se următoarele metode:





metoda prezentării unui material scris - prezintă avantajul preciziei şi al

orgănizării temeinice, în măsura în care însă prezentar ea nu va fi monotonă;

metoda memorizării - realizată prin memorarea unor scheme cheie, a

cuvintelor cheie, frazelor de legătură şi a argumentelor etc.

metoda prezentării după notiţe - diminuează efortul de memorare;

metoda conversaţională - impune parcurgerea în prealabil a unei bibliografii

cu privire la tema aleasă şi se bazează pe experienţa oratorică a persoanei care

prezintă discursul.

C. Organizarea sistematică (alcătuirea) discursului

Trebuie făcută după următoarea schemă generală:

1. Introducerea - parte dificilă a discursului, pentru că trebuie să-i captezeatenţia ascultătorului, transpunându-l în sfera specifică temei alese. Modul în care

auditoriul va primi introducerea este decisiv pentru restul discursului, motiv pentru care,

introducera va trebui să fie bine scrisă, concisă şi corect prezentată publicului fără a fi

prea lungă, pentru a-i face pe auditori să aprecieze scrierea, concepţia, prezentarea şi

motivara discursului. De regulă, ea trebuie să dureze între 30 - 120 secunde.

2 . Cuprinsul - trebuie organizat în aşa fel încât să fie accesibil audienţei, dat

fiind faptul că este partea cea mai consistentă a discursului. În cadrul lui trebuie alese 2

- 3 idei principale care dezvoltă tema aleasă, idei care să fie formulate accesibil şi

concis, iar ulterior să fie dezvoltate ţinând cont de anumite procedee specifice (ca de

exemplu: explicaţii, statistici, ilustraţii, mărturii etc.).

3. Încheierea - este ultima posibilitate pe care o are vorbitorul de a prezenta

importanţa ideilor prezentate în discurs, de a sintetiza principalele idei ale temei,

oferindu-i ascultătorului o viziune nouă asupra chestiunii în cauză şi de a-i lăsa o

impresie de final pozitivă. Pentru a realiza toate acestea, va trebui ca vorbitorul să

întărească efectul introducerii şi a cuprinsului urmărind aspecte importante precum:

reamintirea ideilor principale;

reamintirea motivaţiei;





o concluzie sintetică, ce poate consta într -o invitaţie la acţiune sau reflecţie,

ori într-un citat semnificativ, în arătarea unor soluţii eventuale la problemă etc.

7.3.2.6. Suspendarea relaţiilor cu mass-media

Oprirea relaţiilor cu mass-media poate fi utilizată în cazuri extreme, putând

avea o consecinţă gravă precum: creara unei atitudini ostile sau indiferente a presei

faţă de iniţiator (organizaţie). Această atitudine ar putea cauza rezultate dramatice

pentru organizaţia în cauză, cum ar fi de exemplu prejudicii de imagine a acesteia.

Având în vedere aceste urmări periculoase, folosirea unei astfel de măsuri de

către instituţiile publice a fost interzisă prin lege şi avem în vedere Legea nr. 544 din 12

octombrie 2001 referitoare la liberul acces la informaţiile de interes public, care prevede

în art. 15 că "accesul mijloacelor de informare în masă la informaţiile de interes public este garantată" şi în art. 21 că "refuzul explicit sau tacit al angajatului desemnat al unei

autorităţi sau instituţii publice pent ru aplicarea prevederilor prezentei legi constituie

abatere şi atrage răspunderea disciplinară a celui vinovat".

Pentru organizaţiile private nu există o obligaţie stabilită prin lege de a avea în

permanenţă relaţii cu mass-media, dar practica a demonstrat că o suspendare a

acestor relaţii nu ar fi în beneficiul lor, întrucât se afectează imaginea publică şi

reputaţia organizaţiilor.

7.3.3. Tehnici vizuale de relaţii publice

Aceste tehnici au drept principală caracteristică transmiterea unei semnificaţii

ce ajunge la receptor în principal prin intermediul ochiului.

În multe cazuri, aceste tehnici vizuale sunt folosite în combinaţie cu tehnicile

scrise sau verbale, ponderea tehnicilor aflate în combinaţie fiind aşa de echilibrată încât

este greu de stabilit dacă este vorba despre o tehnică verbală sau una vizuală. În

aceste cazuri se vorbeşte de apariţia unei subcategorii aparte de tehnici şi anume cea atehnicilor audiovizuale. În cadrul lor se completează armonios sunetul şi imaginea.

În procesul de comunicare cu mass-media, un instrument ce nu trebuie neglijat

îl constituie cuvântul scris. Dar acesta, nu este cel mai important în transmiterea





semnificaţiei, ci trebuie ţinut cont şi de rolul de asemenea important, pe care-l au

elementele ce vizează celelalte simţuri. În comunicarea de masă un rol important este

atribuit stimulilor văzului, şi auzului, având în vedere că cercetările au stabilit că omul

primeşte din imformaţia din mediu 83 % prin analizatorii vizuali; 11 % prin auz şi 3 %

prin miros.

Pe lângă cuvântul scris, presa scrisă recurge şi la alte elemente adresate

văzului, cum ar fi: fotografia, desenul, schema, graficul etc.

Radioul se referă exclusiv la simţul auditiv. Televiziunea este un mijloc de

comunicare ce afectează simultan două simţuri: văzul şi auzul. Şi ea (ca şi radioul şi

presa scrisă) este ghidată de anumite reguli menite să sensibilizeze şi să influenţeze

populaţia.

Ca tehnici de comunicare mass-media audio-vizuală menţionăm:

fotografia (folosită în presa scrisă). Se consideră că o fotografie bine

realizată spune mai mult decât o mie de cuvinte;

logo- ul şi sigla organizaţiei - ce reprezintă identitatea vizuală a organizaţiei şi

deci o necesitate pentru aceasta. Concret este vorba de înregistrarea legală a

organizaţiei care se face la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (OSIM).

- Logo-ul - este semnul grafic ce identifică şi caracterizează organizaţia. Constă

într-un semn, desen, ilustraţie, simbol, cuvânt, abreviere, ce e înregistrat legal de oorganizaţie şi folosit în scopuri de identificare.

- Sigla - este forma prescurtată sau cea statornicită, încetăţenită în opinia

publică a denumirii unei organizaţii. (Exemple: AVAS - prescurtarea sub care este

ccunoscută Agenţia pentru Valorificarea Activelor Statului, TAROM - Transporturile

Aeriene Române, METROREX - Societatea Comercială de Transporturi cu Metroul

Bucureşti METROREX S.A.).

filmele, prezentările, animaţile vizuale - şi ele sunt tehnici menite să

consolideze imaginea publică a organizaţiei;

Video comunicatul de presă - reprezintă echivalentul audio-vizual al

comunicatului de presă scris. Vizează evenimente care, ori doar ce s-au desfăşurat, ori





sunt în plină desfăşurare, sau urmează a începe în viitorul apropiat. De regulă sunt

materiale realizate de companii specializate în producerea lor.

7.3.4. Comunicarea electronică. Particularităţi.

În ultimii zece ani fenomenul Internet a devenit nu doar un mijloc nou de a crea

relaţii şi de a căuta bunăvoinţa, simpatia, înţelegerea şi sprijinul publicului prin

comunicare cu anumite categorii de public ţintă bine delimitate, ci un mediu nou de

viaţă, în care fiecare participant are capacitatea de a fi în acelaşi timp şi consumator şi

emiţător de mesaje. Din acest motiv, specialistul în relaţii publice va trebui să nu se

limiteze numai la relaţiile publice clasice, ci să se adapteze acestei lumi tot mai

dependentă de internet, pentru a putea face faţă noilor provocări.

Dezvoltarea comunicării electronice şi în special a internetului a mai creat ocale facilă şi a dat cele mai mari posibilităţi dintre toate tehnicile de comunicare pentru

cei ce doresc să răspândească spre opinia publică informaţiile despre propriile

organizaţii. Totodată, internetul a venit şi în sprijinul jurnaliştilor, oferindu-le resurse de

documentare nesperate, nebănuite, motiv pentru care, în prezent, activitatea

redacţională fără utilizarea lui este de neconceput.

Organizaţiile la ora actuală, pentru a putea fi "văzute" în reţea, astfel încât

mesajul lor să câştige în această competiţie trebuie ca, într -o primă fază, să-şi

clădească un site propriu . A doua etapă este aceea de a face ca acest site deschis să

fie funcţional , nu doar sub aspect tehnic, ci şi în ce priveşte comunicarea (fapt ce

impune ca respectiva organizaţie să devină mai transparentă atât în raport cu publicul

extern cât şi în raport cu proprii ei membri).

Pentru promovarea imaginii propriei organizaţii, în mediul comunicării

electronice, în prezent există câteva metode printre care ar fi şi:

1. Utilizarea poştei electronice - necesită crearea unei liste cu adresele de e-

mail ale persoanelor ce se numără în publicul pe care organizaţia îl vizează şi trimiterea

ulterioară, în mod periodic, la acesta a mesajelor ei;





2. Crearea şi difuzarea unor newslettere electronice - care pot mediatiza un

subiect anume ori o organizaţie anume. Se procedează în mod analog cu cel mai sus

prezentat, după ce în prealabil, s-a făcut o selecţie riguroasă a publicului ţintă.

3. Participarea la grupuri de discuţii sau formarea unor asemenea grupuri -

metodă utilă pentru comunicarea cu publicul intern fără a mai fi necesară adunarea

periodică a membrilor organizaţiei, şi prin aceasta, întreruperea activităţii ei pe o

perioadă determinată;

4. Crearea de forumuri de dicuţii - pentru comunicarea cu publicul extern,

introducând în dezbatere subiecte ce prezintă interes şi pentru organizaţie şi pentru

vizitatorii virtuali.

5. Utilizarea blogging-ului corporatist .

Prin "blogging" se înţelege ţinerea pe Internet a unor "jurnale" ce analizează

subiecte diverse, cu posibilitatea ca vizitatorii să-şi posteze opiniile. Această metodă

capătă o pondere tot mai mare. Avantajele acestei metode / bloggingu-lui ar fi:

feed-back-ul rapid cu privire la mesajul ce a fost postat de membrii

organizaţiei sau de conducătorii ei;

posibilitatea ca în mod gratuit să fie obţinute date despre cei ce formează

publicul ţintă al organizaţiei (ce ţin de vărstă, educaţie, sex, ocupaţie, nivel de trai,

mediu de viaţă rural sau urban etc.); posibilitatea utilizării blogului şi pentru comunicarea internă prin care

membrii organizaţiei îşi pot spune părerile proprii şi în acelaşi timp sunt şi informaţi;

6. Utilizarea serviciilor de difuzare a comu nicatelor de presă prin Internet -

astfel se creează posibilitatea ca un atare comunicat astfel difuzat să devină sursa unor

relatări în mass-media.

7. Publicarea comunicatelor de presă multimedia (MNR - multimedia news

release) - sistem ce foloseşte imagini şi sunete pentru a " îmbogăţ i" substanţa textului.

8. Difuzarea de feed-uri (alimentări, fluxuri) - este un mod de a notifica

utilizatorii înregistraţi ai unui site la această opţiune: ori de câte ori site-ul este actualizat

cu noi informaţii, aceştia să primească astfel de notificări.





9. Difuzarea de materiale specifice comunicaţiilor mobile (SMS-uri, MMS-uri,

podcast-uri etc.)

10.Crearea unui site . Site-ul reprezintă o grupare de fişiere organizate de

regulă într -o structură arborescentă, grupare ce ulterior e gestionată din punct de

vedere tehnic de un furnizor de servicii internet, care asigură accesul lor permanent.






Care este regula generală ce trebuie respectată în cadrul tehnicilor de

relaţii publice şi în ce constă ea?

Care sunt cele şase întrebări la care trebuie să se răspundă prin folosirea

acestor tehnici de relaţii publice?

Care credeţi că este tehnica de relaţii publice cea mai potrivită pentru

mediatizarea unei organizaţii?

În ce constă un articol de presă?

Care este scopul întocmirii unui dosar de presă?

Care este deosebirea între o conferinţă de presă şi briefingul de presă?

Ce reprezintă sigla unei organizaţii?

Care sunt regulile ce trebuie avute în vedere la susţinerea unui discurs?

Ce este blogging-ul şi care sunt avantajele lui?

Cum se realizează redactarea unei scrisori-propuneri?

Care sunt particularităţile comunicării electr onice?



BIBLIOGRAFIE

I. Tratate, cursuri, monografii

1. Victor Alistar, Ion Popescu-Slăniceanu, “Protocol, corespondenţă, secretariat în Administraţia publică” Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001

2. A. Androceanu, "Managementul public", Editura Economică, Bucureşti, 1999

3. Ion M. Anghel, “Drept diplomatic şi consular” , Editura Lumina Lex, Bucureşti,2002

4. P. Anghel, "Stiluri şi metode de comunicare" , Editura Aramis, Bucureşti, 1998

5. R. Baron, D. Bryne, “ Social Psyhology - Understand Human Interaction ” ,Allyn and Bacon Inc., New York, 1980

6. Diana-Maria Cismaru, "Comuniarea internă în organizaţii" , Editura Tritonic ,

Bucureşti, 20087. Cristina Coman, „Relaţiile publice. Principii şi strategii” , Editura Polirom,

2006

8. B. Dagenais, “compania de relaţii publi ce ” , Editura Polirom, Bucureşti, 2003

9. George Davin, "Tehnici de relaţii publice. comunicarea cu mass-media",Editura Polirom, Iaşi, 2008

10. M. Dinu, "Comunicarea", Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 199711. L. Dussault, "Protocolul, instrument de comunicare", Editura Galaxia,

Bucureşti, 199612. Paul Folquie, "Vocabulaire des siences sociales", PUF, Paris, 1978

13. A. Garner, A. Peace, "Limbajul vorbirii - Arta conversaţiai" , Editura Polimak,Bucureşti, 1994

14. Patrick d'Humieres, "Management de la communication de l'entreprise",Eurolles, Paris, 1994

15. V. Izdrăilă, "Buna cuviinţă şi comportamentul civilizat" , Editura Facla,Timişoara, 1988

16. J-N. Jeannemy, "O istorie a mijloacelor de comunicare", Editura InstitutuluiEuropean, , 1997

17. G. Johns, "C omportamentul organizaţional", Editura Economică, Bucureşti,1998

18. L. King, "Secretele comunicării" , Editura Almatea , , 1997

19. J-A Legrand, J. Boniface, A. Paretti, "Tehnici de comunicare", EdituraPolirom, Iaşi, 2001

20. Mircea Maliţa, "Diplomaţia, şcoli şi instituţii", Editura Didactică şi Pedagogică,Bucureşti, 1973

21. Aurelia Marinescu, "Codul bunelor maniere astăzi", Editura Humanitas,Bucureşti, 1973

22. C. Mircea , "Inter-comunicare", Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1979

23. D. McQuail, "Comunicarea", editura Institutului European, Iaşi, 1999

RELAŢIIPUBLICE 117



24. Nernard Miege, "Societatea cucerită de comunicare" , Editura Polirom, Iaşi,2000

25. Alex Mucchielli, "Comunicarea în instituţii şi organizaţii" , Editura Polirom,Iaşi, 2008

26. C. Nemţeanu, "Comunicare sau înstrăinare" , Editura Gnmosis, , 1996

27. Maria Pariza, "Curs de secretariat şi asistenţă managerială" , EdituraC.H.Beck, , 2008

28. Allan Pease, Alan Garner, "Limbajul vorbirii. Arta convorbirii", EdituraPolirom, Bucureşti, 1994

29. C. Păunescu, "Comunicarea. Relaţii publice", Editura Arionda, , 2000

30. Doru Pop, „Introducere în teoria relaţiilor publice”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,2003

31. Ştefan Prutianu, "Comunicare şi negociere în afaceri", Editura Polirom, Iaşi,1998

32. Daniela Rovenţa-Frumuşani, "Analiza discursului. Ipoteze şi ipostaze",Editura Tritonic, Bucureşti, 2005

33. C. Rusu, "Managementul resurselor umane", Editura Economică, Bucureşti,1997

34. Şt. Stancu, "Relaţia cu publicul", Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1995

35. Şt. Stancu, "Relaţii publice şi comunicare, Editura Teora, Bucureşti, 1995

36. N. Stanton, "Comunicarea", Editura Ştiinţifică şi Tehnică, , 1995

37. D. Apostol Tofan, "Puterea discreţionară şi excedul de putere al autorităţilor publice", Editura All Beck, Bucureşti, 1999

38. Dragoş Vasile, "Tehnici de negociere şi comunicare", Editura Expert,Bucureşti, 2000

39. Verginia Vedinaş, "Elemente de protocol", Editura Lumina Lex, Bucureşti,2000

II. Dicţionare şi reviste

1 DEX - Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, Editura UniversEnciclopedic, Bucureşti, 1998

2 E. A. Botezat, E.M.Dobrescu, M. Tomescu, "Dicţionar e de comunicare,negociere şi mediere" , Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007

3. Drancis Dessart, "Abordarea comunicaţională a unei reînnoiri a relaţiilor internaţionale" în "Revista Română de studii internaţionale" , an XXVI,nr. 3 - 4 (119-120), Mai - August 1992, pag. 193-209

RELAŢIIPUBLICE 118

relatii.publice.galateanu

Documents