REFERAT LA MATERIA: SOCIOLOGIA DEVIANŢEI

TITLUL REFERATULUI:

DELINCVENŢA JUVENILĂ-aspecte sociologice şi penaliste

1

Cuprins:

1.Consideraţii introductive-notiunea de delincvenţă juvenilă

-tipologia delincvenţei juvenile 2. Etiologia delincvenţei juvenile- Conceptul de cauzalitate a delincvenţei juvenile

-Teoriile psihologice şi sociologice

3. Etiologia delincvenţei juvenile în România-(cauze generale şi specifice concrete)

4. Predicţie şi prevenire

2

Consideraţii introductive

1. Noţiunea de delincvenţă juvenilă

Noţiunea de delincvenţă juvenilă.1

Există o mare diversitate a definiţiilor date acestei noţiuni, în funcţie de ştiinţa care abordează studiul ei: din punct de vedere juridic este o abatere de la normele penale, sociologic este o devianţă, iar în concordanţă cu evaluările psihologilor sau psihiatrilor apare ca o inadaptare socială ori o tulburare de comportament. Începând cu deceniile 6-7 ale secolului XX s-a impus concepţia juridică, fapt recunoscut şi la cel de al şaselea Congres al Naţiunilor Unite pentru Prevenirea Criminalităţii şi Tratamentul Delincvenţilor (1980), unde noţiunea de delincvent juvenil a fost considerată ca "produs al unei categorii a sistemului penal, care nu corespunde naturii sau stilului de viaţă a individului". Aşadar, din punct de vedere juridic, delincvenţa juvenilă este o devianţă de natură penală ce constă în ansamblul conduitelor minorilor şi tinerilor aflate în conflict cu valorile ocrotite de norma penală. Perspectiva juridică nu oferă, însă, delimitări categorice între specificul conduitelor delictuale ale tinerilor şi cel al comportamentelor infracţionale ale adulţilor, căci nu se interesează de cauzele acestor comportamente, ci doar de stabilirea unui criteriu unilateral cu ajutorul căruia se poate distinge între o conduită ilicită sub aspect penal şi un comportament normal, acceptat de societate. Astfel, spre deosebire de criminalitatea (infracţionalitatea) actelor adultului, delincvenţa juvenilă cuprinde acele conduite comise de persoane imature, care nu au responsabilitate socială sau juridică. În acest sens, dincolo de interpretarea ei juridică, noţiunea de delincvenţă juvenilă are numeroase semnificaţii biologice, psihologice şi sociale care fac dificilă definirea ei în mod exact.

1 S. M. RĂDULESCU, D. BANCIU, V. TEODORESCU, Criminalitatea în România în periada de tranziţie: teorii, tendinţe, metode de prevenire, Editura Lică, Piteşti, 2001, p. 116-119 şi 294-298; F. GRECU, S. M. RĂDULESCU, Delincvenţa juvenilă în societatea contemporană, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 25-35.

3

Marea majoritate a delincvenţilor nu sunt nici infractori înrăiţi, nici elemente marginale irecuperabile, ci pur şi simplu copii în derivă, victime ale lipsei de educaţie, ale unui mediu familial ostil şi, adesea, violent, şi care, datorită eşecului procesului de socializare familială, au ajuns să comită, mai mult sau mai puţin, abateri de la normele sociale. e. Fuga, vagabondajul, nu mai apar ca delicte sau ca forme de conduită aberantă, ci un fel de eliberare, o formă de evaziune dintr-un mediu perceput ca ostil. Din nefericire evadarea se face într-un univers şi mai lipsit de valenţe morale, care, în plus, oferă ocazii infracţionale tentante şi care determină un stil de viaţă caracterizat prin respingerea a tot ceea ce este apreciat drept îngrădire sau restricţie. Explicaţia comiterii unui act deviant prin comportament, şi nu prin situaţia familială sau socială, este o explicaţie clinică represivă, care stabileşte criterii dihotomice între bine şi rău, normal şi patologic, ignorând faptul că nu se poate plasa conduita morală a unui tânăr în limitele absolute ale necesităţii respectării normei. În acest sens, cele mai multe conduite deviante săvârşite de minori sunt rezultatul unor modalităţi educative defectuoase, iar nu al unor structuri deficitare ale personalităţii.Putem înţelege că majoritatea actelor deviante au la origine manifestări specifice mediului de viaţă şi "crizei" adolescentine. De altfel, chiar din punct de vedere al normei juridice, faptele incriminate de Codul penal nu se vor aplica minorului până la 14 ani din lipsă de discernământ, între 14-16 ani se prezumă relativ lipsa de discernământ, iar între 16-18 ani minorul este prezumat a avea discernământ, dar se poate face proba contrară şi pentru alte cauze decât cele medicale de retard intelectual, spre deosebire de major, pentru care se pot invoca numai cauze care dovedesc o insuficientă dezvoltare a capacităţii psihice.2 De aceea, chiar din perspectivă juridică, nu este suficientă stabilirea gradului de vinovăţie, ci este necesară determinarea gradului de maturitate în perceperea caracterului antisocial al faptelor săvârşite, adică evaluarea atitudinilor şi motivaţiilor faţă de norma legală, toate pentru a stabili răspunderea minorului. Tot din aceste motive minorii delincvenţi nu trebuie în primul rând sancţionaţi penal, ci trebuie reabilitaţi social prin supunerea lor unui regim bazat nu pe represiune, ci pe asistenţă şi protecţie socială, reeducare şi resocializare.

Un element important în definirea delincvenţei juvenile, alături de sistemul de sancţiuni şi tratament juridic aplicat minorilor – cele două criterii de definire a sa, este vârsta cronologică. Limita de vârstă a răspunderii penale diferă, însă, de la un sistem juridic la altul: în Olanda

2 T. VASILIU ş.a., Codul penal al RSR comentat şi adnotat. Partea generală, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 362.

4

minorii care au împlinit 12 ani pot fi sancţionaţi penal în cadrul unui sistem special, diferit de cel al adulţilor; 13 ani în Franţa şi Polonia; 14 ani în Austria şi Ungaria; 15 ani în ţările scandinave; 18 ani în majoritatea statelor americane (dar în unele state vârsta coboară până la 17 sau chiar 16 ani), în Anglia şi Belgia; în Germania tinerii de până la 20 de ani sunt judecaţi de tribunale speciale pentru tineri, dar vârsta răspunderii penale este 14 ani etc.

Din acest punct de vedere, nici măcar ONU nu a putut identifica o vârstă penală a minorităţii care să fie acceptată de toate statele lumii, stabilind doar că noţiunea de tânăr include persoanele sub 25 ani, iar noţiunea de copil pe cele sub 18 ani.

Adolescenţii, subliniază psihologii, sunt caracterizaţi de următoarele trăsături, care par adultului deviante, dar care sunt normale la această vârstă: refuzul autorităţii paternale, agresivitate, imaturitate afectivă, frustrare, lipsă de responsabilitate şi sensibilitate excesivă faţă de influenţele exercitate de anturaj.

Desigur că există şi copii sau adolescenţi cu tulburări de comportament sau care prezintă tendinţe antisociale intense şi repetate. Pot fi menţionate agresiunile, irascibilitatea, isteria, minciuna, furtul, jaful, violul, vagabondajul, consumul de droguri etc. Însă prevalenţa unor asemenea conduite în rândul copiilor şi adolescenţilor este de circa 3 până la 10%, cu precădere în rândul băieţilor. Tocmai din aceste motive trebuie făcută bine distincţia între un comportament normal raportat la "criza" adolescenţei şi un comportament degenerativ.

2. Tipologia delincvenţei juvenile 3

Un prim set de criterii în funcţie de care se poate realiza o tipologie a comportamentelor delincvente juvenile cuprinde: vârsta şi persoana tinerilor delincvenţi, tipul de delict comis, mediul social în care au crescut şi posibilităţile reale de recuperare şi reinserţie socială. Astfel, se pot identifica trei tipuri ale delincvenţei juvenile: delincvenţa ocazională, accidentală şi nestructurată. Minorii din această

categorie comit delicte cu un grad redus de periculozitate socială. De regulă, această categorie provine din familii legal constituite, dar cu

3 D. BANCIU, S. M. RĂDULESCU, Evoluţii ale delincvenţei juvenile în România. Cercetare şi prevenire socială, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 262-264; F. GRECU, S. M. RĂDULESCU, op. cit., p. 38, şi autorii acolo citaţi.

5

deficienţe de socializare, fie în sensul unui exces de socializare, fie în sensul unei socializări prea reduse, motiv pentru care minorii fug de acasă şi de la şcoală, intrând sub influenţa unor anturaje nefaste, în compania cărora încep să comită acte deviante şi delincvente. Pentru mulţi dintre aceşti minori comportamentul lor deviant reprezintă forma de manifestare a "crizei" de originalitate adolescentină, ei participând la comiterea de delicte în mod întâmplător sau ocazional, din teribilism, bravadă sau spirit de solidaritate faţă de grup. Pentru mare parte din aceşti minori există şanse reale de resocializare şi recuperare în mediul deschis, prin adoptarea unor măsuri educative sau neprivative de libertate, evitându-se astfel stigmatizarea lor de către comunitate, dar şi pericolul "învăţării negative" a tehnicilor delincvente în cadrul centrelor de reeducare;

delincvenţa structurată. În această categorie se găsesc minorii care comit delicte cu un grad ridicat de periculozitate socială. Ei provin, de regulă, din familii dezorganizate structural şi funcţional (familii monoparentale prin divorţ sau separaţie în fapt ori constituite în concubinaj, în care nu se regăsesc reguli minime de comunicare, afectivitate şi sprijin reciproc) cu o situaţie economică precară, având, totodată, performanţe şcolare şi profesionale scăzute. Se remarcă încă de la o vârstă fragedă comiterea de acte predelincvente (furturi de acasă, de la vecini, de la colegii de clasă, fumat, fugă de acasă şi de la şcoală, abandon şcolar, consum de alcool şi chiar droguri, violenţe fizice etc.). Pentru unii dintre ei, identificarea în timp util a tendinţei spre devianţă şi adoptarea unor sancţiuni graduale şi proporţionale în raport cu gravitatea delictului, reprezintă o şansă de resocializare şi reinserţie socio-profesională normală. Alţii vor deveni "clienţii" obişnuiţi ai centrelor de internare sau penitenciarelor pentru minori;

delincvenţa recurentă sau reiterativă. Aici regăsim minorii care comit fapte penale cu o deosebită periculozitate socială, cum ar fi infracţiuni de omor, viol, tâlhărie, vătămare corporală, consum şi trafic de stupefiante etc. De regulă, aceşti minori provin din medii sociale negative, marginale sau chiar patogene, unde sunt socializaţi şi învăţaţi într-un spirit contestatar, agresiv, violent, şi unde dobândesc, încă de timpuriu, atitudini, tehnici şi opţiuni delincvente şi criminale. De multe ori autorii unor asemenea delicte sunt organizaţi în "bande" şi grupuri antisociale, specializate în comiterea unor infracţiuni spectaculoase, atât ca ingeniozitate şi mod de realizare, cât şi ca procedee de organizare şi valorificare a rezultatelor (produselor şi urmărilor) delictuale. Pentru mulţi dintre aceşti minori, deşi au fost adoptate o serie întreagă de măsuri

6

educative şi pedepse, şansele de resocializare şi recuperare socială sunt foarte reduse, astfel încât ei reprezintă viitorii delincvenţi adulţi.

Plecând de la premisa că delincvenţa juvenilă este un fenomen eterogen şi multidimensional, alţi autori disting următoarea clasificare a comportamentelor delincvente la minori: delincvenţa autentică şi cea ocazională; delincvenţa persistentă şi cea temporară; delincvenţa accidentală, cea intenţională şi cea patologică.

Oricare ar fi clasificările delincvenţei juvenile, se poate constata o relativă suprapunere între tipurile de conduite delincvente ale minorilor şi semnificaţiile noţiunii de delincvenţă juvenilă.

Etiologia delincvenţei juvenile

1. Conceptul de cauzalitate a delincvenţei juvenile 4

Filozofii au fost preocupaţi să descopere cauzele care îl determină pe om să comită infracţiuni încă din cele mai vechi timpuri. În antichitate cauzalitatea criminală este explicată filozofic, tradiţie continuată şi de iluminismul european, iar apoi de utilitarism. Mai târziu apar teoriile biologice ale crimei (Lombroso, Garofalo, Ferri), treaptă evolutivă în explicarea fenomenului infracţional, întrucât se trece de la idee la concret.

Teoriile biologice nu reuşesc, însă, să surprindă cauzalitatea crimei în întregime, drept consecinţă apar teoriile psihologice şi cele sociologice care, de altfel, în cele din urmă se şi impun. Totuşi, oricare ar fi poziţia lor, toate teoriile acceptă că delincvenţa juvenilă, spre deosebire de cea a adulţilor, prezintă o serie de trăsături specifice care o particularizează.

Istoria criminologiei etiologice este de fapt o lungă dispută între mai multe categorii de factori: biologici, psihologici, psihiatrici, sociologici, economici etc. Dar factorii determinanţi în producerea actului criminogen sunt dependenţi de structura bio-psihologică a individului, precum şi de factorii educativi socio-familiali. În funcţie de aceşti factori reuniţi, unii indivizi vor comite actul agresional într-o anumită situaţie determinată dată,

4 E. STĂNIŞOR în lucrarea colectivă Justiţia pentru minori, coordonatori M. COCA-COZMA, C. M. CRĂCIUNESCU, L. V. LEFTERACHE, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2003, p. 9-10 şi 20; I. TĂNĂSESCU, G. TĂNĂSESCU, C. TĂNĂSESCU, Criminologie (Agresologie. Victimologie. Detentologie), Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 11-21 şi 30-31; D. BANCIU, S. M. RĂDULESCU, Evoluţii ale delincvenţei juvenile în România. Cercetare şi prevenire socială, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 97-99.

7

iar alţii nu. Abordarea individuală a uneia sau a celeilalte laturi ale fenomenului criminogen nu va rezolva întreaga experienţă judiciară.

Însuşirile native (structura şi conformaţia anatomică, un anumit tip de metabolism, particularităţi ale organelor de simţ şi ale sistemului nervos, statura, sexul, aparatul verbo-motor) sunt diferenţiate de la individ la individ şi răspund unor trebuinţe subiacente a căror sursă este mediul social, determinând particularităţi psihice distincte sub influenţa mediului social, a educaţiei şi culturii. De asemenea, trăsăturile anatomo-fiziologice pot da naştere unor handicapuri reale sau doar imaginate de societate, care, însă, prin educare şi reeducare se pot completa şi suplini. Aceste handicapuri pot da naştere unui sentiment de frustrare, care poate fi substratul unei conduite delincvente.

Societatea, prin mijloacele procesului instructiv-educativ determină un anumit ideal de personalitate, care va urmări însuşirile unor cunoştinţe, anumite aptitudini, interese, motivaţiile şi opiniile individului, necesare atât pentru existenţa acestuia, cât şi pentru viaţa socială. Din instinct mai rămân doar "sursele de organizare şi rezultatele de explorare şi de investigare individuală", diferenţierea între indivizi fiind determinată de particularităţile unor analizatori şi de corelaţia dintre primul sistem de semnalizare – societatea, pe de o parte, şi al doilea sistem de semnalizare – activitatea nervoasă superioară. Procesele psihice se află în strânsă dependenţă de aceste două sisteme, căci omul reflectă realitatea în funcţie de capacităţile sale cognitive şi senzoriale, dar prin mijlocirea societăţii.

În ultima vreme s-a conturat şi un punct de vedere intermediar cu privire la etiologia delincvenţei juvenile. Este vorba de teoria cauzalităţii multiple sau a factorilor, care concepe delincvenţa ca fiind rezultatul unui număr mare şi variat de factori. Aceştia nu pot fi clasificaţi în enunţuri generale, deci nu se poate formula o perspectivă unitară a etiologiei delincvenţei juvenile. Adepţii perspectivei cauzalităţii multiple consideră că fiecare factor, luat în parte, are o anumită importanţă, dar delincvenţa apare la intersecţia mai multor factori majori şi/sau minori.

Un alt factor care nu trebuie ignorat în abordarea delincvenţei juvenile este legislaţia cu privire la minori şi tineri, care poate determina modificarea unor raporturi şi comportamente şi influenţa reacţia socială faţă de diferitele abateri şi încălcări comise de tineri. De aceea unii autori consideră că delincvenţa juvenilă trebuie abordată în funcţie de procesul de elaborare a legilor, de încălcare a acestora şi de reacţia socială faţă de abaterile comise de tineri. Există un fenomen complex, care cuprinde procesele de acţiune şi de reacţie de răspuns şi contrarăspuns, fenomen care generează comportamentul individual şi imaginea despre sine.

8

Se poate concluziona că procesul de identificare a cauzelor este este unul dificil şi minuţios, care presupune analiza atentă a contextului în care a avut loc actul criminal, a traseului social al făptuitorului înainte şi în timpul actului criminal, a capacităţii sale de înţelegere şi voinţă etc. Teoriile criminologice, în ansamblul lor, sunt teorii probabiliste ce indică numai o tendinţă a fenomenului, dar nu o certitudine. Nici una dintre ele nu oferă un răspuns complet problemei cauzalităţii actului criminal, care continuă să fie susceptibil de noi interpretări şi semnificaţii.

2. Teoriile psihologice

În prezent predomină teoriile psihologice şi cele sociologice. Pentru o parte dintre cercetători factorii psihologici sunt consideraţi a fi la fel de importanţi ca şi cei sociali. În consecinţă, în evaluarea diferitelor manifestări delictuale ale tinerilor trebuie ţinut cont de factorul "agresivitate" sau de cel de "frustraţie", de instabilitatea afectivă şi comportamentală, ca şi de egocentrismul şi de impulsivitatea ce caracterizează vârsta adolescenţei, factori care influenţează în mare măsură socializarea şi integrarea în societatea adulţilor.

Din această perspectivă sunt privite drept cauze ale delincvenţei juvenile decalajul dintre maturitatea fizică şi cea psihică, ostilitatea sau chiar agresivitatea faţă de generaţia precedentă, reacţiile violente la starea de insecuritate, anomaliile psihice, deficienţele ereditare etc.5

3. Teoriile sociologice

3.1, Preliminarii.6 Spre deosebire de psihologi, care pun accentul pe particularităţile psihice de la vârsta adolescenţei, acordând prioritate factorilor individuali, psihosomatici în adaptarea tânărului la mediu, sociologii acordă un rol determinant elementelor cu caracter sociocultural şi condiţiilor vieţii sociale în general.

Delincvenţa juvenilă nu mai este privită ca o tulburare de personalitate sau ca o incapacitate de adaptare la mediul ambiant, ci ca un efect direct, nemijlocit al deficienţelor structuriilor sociale şi al conflictelor din sistemul social. Astfel, accentul este pus pe tensiunea dintre devianţă şi conformitate, schimbare şi stabilitate socială, conflict şi

5 Ibidem.6 D. BANCIU, S. M. RĂDULESCU, op. cit., p. 97.

9

cooperare, delincvenţa juvenilă fiind o formă de protest apolitic al tinerilor contra inegalităţilor şi barierelor sociale din lumea adulţilor.

3.2. Teoria anomiei.7 Fondatorul acestei teorii este sociologul francez E. Durkheim, pentru care anomia8 însemna dezordinea legislativă ca urmare a unor crize sociale – războaie, revoluţii, calamităţi – care suspendă temporar funcţionarea vechilor norme şi slăbeşte autoritatea controlului social exercitat de instituţiile de specialitate, inclusiv aplicarea de sancţiuni ferme celor care încalcă legea. Ulterior, noţiunea a dobândit şi alte semnificaţii, dintre care trei apar mai importante:

a) existenţa unei situaţii sociale în care normele vechi se află în conflict cu cele noi, provocând instabilitatea conduitei şi inadaptabilitatea socială, datorită eforturilor supratensionate ale individului de a se conforma normelor contradictorii;

b) existenţa unei situaţii sociale limită, care nu conţine nici o normă, fiind, de fapt, improprie pentru desfăşurarea normală a vieţii sociale, un fel de anarhie normativă în care fiecare individ alege norma de conduită pe care o doreşte;

c) manifestarea unei stări de dezorganizare a personalităţii, care favorizează apariţia unor indivizi anomici, dezorientaţi în raport cu normele. Această dezorganizare personală nu are caracter patologic, ci se datorează stării de dezorganizare normativă prin care trece întreaga societate.

Merton explică în mod concret aplicaţiile teoriei anomiei. În condiţiile unei stagnări sociale cunoscute, membrii societăţii depind de structura socială şi culturală existentă, justificată de mentalităţile care-şi pun amprenta pe comportamentul individului şi al grupului. Plasarea individului pe o anumită poziţie a structurii sociale presupune participarea lui doar la anumite evenimente, acţionând în conformitate cu regulile sociale cunoscute. Ruptura de regulile globale, determinată de un eveniment imposibil de înţeles şi de acceptat, determină dezorganizarea socială. Apare conflictul între interesul individual şi lipsa posibilităţilor legitime pentru anumite categorii sociale, care vor recurge la mijloace ilicite, lovind într-o societate slabă.

7 I. TĂNĂSESCU, G. TĂNĂSESCU, C. TĂNĂSESCU, op. cit., p. 250-251; S. M. RĂDULESCU, D. BANCIU, V. TEODORESCU, op. cit., p. 132.8 Anomie: (a = fără, nomos = lege) = starea de dereglare a funcţionării unui sistem sau subsistem social, datorită dezintegrării normelor ce reglementează comportamentul indivizilor şi asigură ordinea socială.

10

3.3. Teoria etichetării sociale (a curentului infracţionist).9

Reprezentanţi: F. Tannenbaum, E. Lemert, H. Becker, K. Erikson, M. Wolfgang, E. Rugbington, E. Goffman etc.

Potrivit acestei teorii delincvenţa nu este un anumit tip de comportament, ci o însuşire conferită acelui comportament de către grupul sau indivizii care deţin puterea şi care apreciază, definesc conduita ca deviantă. Nici un comportament nu este prin el însuşi conformist sau deviant. Devianţa, în general, şi delincvenţa, în special, nu există decât în măsura în care societatea sau anumite grupuri sociale o definesc, o "etichetează" şi îl sancţionează pe cel considerat deviant.

Persoana căreia i s-a aplicat o asemenea etichetă devine deviantă şi se va comporta ca atare. Individul conştientizează că este incriminat etic, însă acceptat social ca delincvent. Devenit un "outsider" pentru societate, îşi acceptă poziţia şi se comportă ca atare.

Astfel, sunt considerate deviante actele de conduită ale anumitor categorii de tineri proveniţi din categorii şi familii neprivilegiate, deşi comportamentul lor nonconformist nu se deosebeşte de cel al tinerilor aparţinând unor categorii sociale privilegiate sau care deţin puterea; tinerilor cu antecedente penale, chiar dacă actele lor ulterioare nu sunt delincvente; unor categorii minoritare (etnice, culturale etc.), printr-o generalizare abuzivă şi refuzul preconceput de a judeca individual fiecare caz etc.

Delincvenţa este un tip special de reacţie de apărare a societăţii sau a anumitor grupuri, natura şi intensitatea acestei reacţii depinzând de o serie de factori ca: puterea, clasa privilegiată, bogăţia etc. Cei care deţin puterea sau bogăţia, făcând parte din categoriile privilegiate social, au tendinţa de a eticheta ca deviante actele nonconformiste ale indivizilor proveniţi din clasele de jos sau mijlocii ale societăţii, care, la rândul lor, fie acceptă eticheta, comportându-se în conformitate cu ea, fie o resping, adoptând noi conduite de frondă, unele dintre ele iarăşi substrat al fenomenului infracţional. Din procesul de interacţiune şi reacţiune dintre grupul care elaborează şi aplică norma şi grupul sau indivizii care suportă norma şi eticheta se poate stabili şi evalua intensitatea şi caracterul delincvenţei şi al devianţei.

3.4. Criminologia critică.10 Reprezentanţi: I. Taylor, P. Walton, J. Young.

9 D. BANCIU, S. M. RĂDULESCU, op. cit., p. 118-120; I. TĂNĂSESCU, G. TĂNĂSESCU, C. TĂNĂSESCU, op. cit., p. 251.10 I. TĂNĂSESCU, G. TĂNĂSESCU, C. TĂNĂSESCU, op. cit., p. 252.

11

Autorii explică delincvenţa prin asocierea concepţiilor derivate din criminologia reacţiei sociale şi explicarea stărilor conflictuale dintre individ şi sistemul economico-politic.

Dintre toate faptele sociale, susţin ei, cele care privesc delincvenţa sunt limitate de următorii factori: originile îndepărtate ale faptului, originile mediate, faptul deviant, originile imediate ale reacţiei sociale, originile îndepărtate ale reacţiei sociale.

Cu aceste elemente autorii verifică structura socială şi atribuirea valorilor sociale în mod diferenţiat, formulând conceptele pentru "economia politică a crimei", urmând ca să se stabilească, prin acumularea unor date de "psihologie socială a crimei", reacţia fiecărui individ după temperament, în sensul adoptării sau respingerii "opţiunii criminale".

Obiectul general al studiului actului actului infracţional structurează relaţia dintre gândirea şi acţiunea individuală, diferenţiată social în raport cu libertatea individuală şi demersul structurilor sociale în cadrul crizei sociale existente. Conflictul dintre actul infracţional şi reacţia socială de răspuns (dezaprobare, acceptare, indiferenţă) explică şi justifică atitudinea statală sau socială asupra devianţei.

3.5. Teoria "asociaţiilor diferenţiale".11 Criminologul american E. A. Sutherland elaborează teoria plecând de la convingerea unei structuri duale a comportamentului delincvent, alcătuită atât din circumstanţele de la momentul comiterii actului criminal, cât şi din elementele care au influenţat anterior viaţa delincventului (anamneza socială).

Teoria lui Sutherland pleacă de la premisa că, în viaţa socială, indivizii se confruntă cu modele pozitive (conformiste) şi negative (nonconformiste) de comportament, care se învaţă în cadrul relaţiilor de comunicare şi relaţionare socială. Procesul de învăţare a delincvenţei nu este liniar. Mai întâi, indivizii, aflându-se în contact unii cu alţii, încep să-şi orienteze mobilurile, scopurile şi atitudinile în funcţie de interpretările negative sau pozitive pe care le acordă regulilor şi dispoziţiilor legale. Dacă grupul din care face parte este unul nonconformist, care înclină spre violarea dispoziţiilor legale, individul va recepta negativ ideea de normă de conduită, fiind primul pas spre cariera delincventă. De aceea, indivizii care se vor asocia (de aici denumirea de "asociere diferenţială") grupurilor deviante vor fi nevoiţi să înveţe şi să experimenteze modul de viaţă caracteristic mediului în care trăieşte pentru a supravieţui şi a-şi îndeplini scopurile.

11 D. BANCIU, S. M. RĂDULESCU, op. cit., p. 107-110; I. TĂNĂSESCU, G. TĂNĂSESCU, C. TĂNĂSESCU, op. cit., p. 252-253; E. STĂNIŞOR, op. cit., p. 28.

12

Un alt element important pe care se întemeiază teoria este "organizarea diferenţială" a grupurilor sociale în ceea ce priveşte regulile de conduită şi valorile sociale adoptate. Din acest motiv, pot să apară conflicte între diferitele norme sociale, care pun individul în faţa unor reguli de conduită divergente. El va învăţa şi asimila acele reguli care aparţin grupului cu care vine în contact cel mai mult sau pe cele considerate ca fiind mai favorabile îndeplinirii scopurilor personale. În sfârşit, alte elemente ce caracterizează "asociaţiile diferenţiale" se referă la frecvenţa, durata şi anterioritatea acestora, care oferă individului posibilitatea de a alege şi de a învăţa fie comportamentele convenţionale, fie pe cele deviante. Opţiunea de învăţare începe încă din copilărie şi durează pe tot parcursul vieţii individului, care se află permanent în faţa unor factori ce-i pot influenţa conduita morală.

În materia delincvenţei juvenile această teorie mai primeşte o semnificaţie. Ea poate explica procesul de "inducţie negativă" întâlnit în instituţiile de resocializare a minorilor delincvenţi, unde adolescenţii internaţi pentru comiterea unor delicte ocazionale, cu grad redus de pericol social, datorită contactului cu cei recidivişti, sancţionaţi pentru fapte penale grave, "învaţă" pe parcursul şederii lor acolo o serie de tehnici delincvente, pe care le pot folosi ulterior când vor fi eliberaţi. Doar primele 6 luni de detenţie reprezintă cea mai grea perioadă pentru un condamnat, apoi intervine obişnuinţa şi de aici până la efectul criminogen al locului de deţinere nu mai este decât un pas.

Mai mult chiar, locurile de deţinere favorizează organizarea unui mediu structurat de delincvenţi, solidari între ei, ierarhizaţi, pregătiţi pentru tot felul de complicităţi viitoare.

4.6. Teoria strategică.12 M. Cusson, autorul acestei teorii, arată că analiza strategică înţelege delictul ca pe un comportament îndreptat către rezultat, având raţiunea sa proprie, ţinând cont de oportunităţile care se oferă autorului şi de conduita adversarului său.

Teoria are patru postulate: 1. delictul este înainte de orice un comportament şi nu o simplă manifestare a unei personalităţi; 2. comportamentul este îndreptat către obţinerea de rezultate; 3. comportamentul are raţiunea sa proprie; 4. comportamentul este marcat de conflictul care opune pe delincvent mai întâi victimei şi apoi celor care pedepsesc (poliţie, instanţe etc.).

Cusson încearcă să răspundă la întrebarea de ce anumiţi adolescenţi săvârşesc acte criminale. Răspunsul pe care îl dă este acela că activitatea delincventă le aduce mai multe avantaje decât sunt obişnuiţi. Aceasta ar fi o 12 E. STĂNIŞOR, op. cit., p. 30-31.

13

explicaţie pentru marea majoritate a minorilor care sunt tentaţi ocazional să comită infracţiuni.

Autorul afirmă că explicaţia este cu atât mai valabilă pentru "super-delincvenţi", minorii care se angajează mult mai activ şi mai profund în fenomenul criminal, o asemenea atitudine caracterizând recidiva juvenilă.

3.7. Teoria conflictelor de cultură,13 cu diferite variante: a "subculturilor delincvente" sau a "grupurilor de la marginea străzii" (a "bandelor stradale"), are ca principali reprezentanţi pe A. K. Cohen, M. Gordon, M. Yinger, F. M. Trasher, R. A. Cloward, L. E. Ohlin, W. F. Whythe, M. E. Wolfgang, F. Ferracuti, T. Sellin, T. şi Z. Gluek şi alţii.

Teoria conflictelor de cultură explică delincvenţa juvenilă considerând drept cauze prime ale acesteia valorile sociale şi culturale din cadrul unei societăţi, respectiv culturile şi subculturile.

Conflictul de cultură apare ca o consecinţă a condiţiilor economice precare în comunităţile sărace de emigranţi sau în cele ale unor etnii minoritare.

T. Sellin consideră că anumite comportamente au ca premisă obligatorie schimbări radicale în sistemul politic, economic, social astfel încât vor intra în conflict cu alte grupuri (conflict de coduri culturale) sau cu membrii propriului grup (conflict de norme).

Procesul de formare în cadrul unei perspective duale, ancorată în procesele şi conflictele vieţii sociale, determină un comportament delincvenţial a cârui rată depinde de numărul şi intensitatea conflictelor.

O variantă a teoriei este cea a subculturilor delincvente. Subcultura este o diviziune a modelelor culturale la care participă anumite grupuri. Ele apar ca o reacţie de protest faţă de normele şi valorile societăţii, la indivizi care au sentimentul că le sunt blocate posibilităţile şi mijloacele de acces spre valorile şi bunurile sociale. Din acest motiv, orice subcultură include un set de valori şi norme diferit de cel al societăţii, uneori chiar contradictorii (nonutilitarismul, maliţiozitatea, versatilitatea, negativismul etc.).

Atunci când indivizii aparţinând unor asemenea culturi utilizează modalităţi şi mijloace ilicite pentru a-şi realiza scopurile, ne aflăm în faţa unor subculturi delincvente.

Mecanismul principal prin care aceste subculturi acţionează asupra indivizilor, arată Cohen, este acela de socializare în grup, prin transmiterea şi "învăţarea" diferitelor procedee şi tehnici delincvente. De asemenea, autorul arată că, în familie copiii asimilează, prin intermediul părinţilor,

13 D. BANCIU, S. M. RĂDULESCU, op. cit., p. 114-118; I. TĂNĂSESCU, G. TĂNĂSESCU, C. TĂNĂSESCU, op. cit., p. 255-256.

14

valori şi norme omogene şi coerente, în timp ce prin socializarea făcută de şcoală omogenitatea dispare. Sistemul de valori prin care sunt apreciate performanţele tinerilor în şcoală aparţine claselor privilegiate sau care deţin puterea.

Prin urmare, supuşi presiunii celor două forme de socializare, copiii aparţinând claselor defavorizate reacţionează într-un mod asemănător nevrozei, prin exteriorizarea frustrării şi asocierea în bande sau subculturi delincvente.

Pentru alţi autori (Trasher, Cloward, Ohlin), delincvenţa este un fenomen colectiv, iar nu individual. Grupurile şi subculturile se constituie ca mijloc de supravieţuire într-o societate care nu le acceptă şi care nu oferă membrilor acestora mijloace legitime de realizare a scopurilor personale. În consecinţă, indivizii se unesc în grupuri pentru aşi realiza idealurile, prin mijloace apreciate de majoritate ca fiind ilicite, şi pentru a-şi legitima sau justifica actele (ideea că voinţa unei colectivităţi legitimează). Autorii introduc noţiunea de "oportunitate diferenţială", reprezentată de ansamblul mijloacelor prin care grupurile sociale îşi realizează scopurile dezirabile. În funcţie de aceste oportunităţi (legitime sau nelegitime) şi de mijloacele utilizate (licite sau ilicite), se structurează şi tendinţele spre conformitate sau devianţă, care sunt dependente de poziţiile ocupate de indivizi în "structura de oportunitate".

În sfârşit, a altă variantă este teoria grupurilor de la marginea străzii, sau a "societăţii de la colţul străzii" (corner street society). W. F. Whythe subliniază că perioada adolescenţei şi tinereţii se caracterizează prin stabilirea unor relaţii de prietenie şi camaraderie, de sociabilitate şi comunicare între tineri, care se adună, discută, stabilesc diferite planuri de acţiune.

Soluţia grupului este o posibilitate a tânărului de a-şi manifesta şi realiza dorinţele şi aspiraţiile, de a se impune. Unele din aceste grupuri au o situaţie marginală în societate, fiind alcătuite din tineri care au abandonat şcoala, au fugit de acasă, sunt fără serviciu sau au suferit deja condamnări penale, şi în care predomină sentimentele de frustrare şi insatisfacţie socială sau individuală, de violenţă şi agresivitate, ducând la contestarea normelor şi valorilor sociale din lumea adulţilor, pentru a da loc altor valori şi norme proprii de conduită, caracterizate prin folosirea de mijloace ilicite în scopul obţinerii bunurilor sociale.

Evident că aceste grupuri, prin structura şi obiectivele urmărite, devin adevărate surse potenţiale de devianţă şi delincvenţă, prin inducerea şi învăţarea de către membrii lor a unor tehnici infracţionale.

15

3.8. Teoria dezorganizării sociale.14 Conform acestei orientări, geneza şi dinamica delincvenţei sunt determinate de marile recesiuni sau crize sociale şi economice, de fenomenele de urbanizare şi exod rural.

Cercetătorii americani C. R. Shaw şi H. D. McKay au dovedit, prin date statistice şi cartigrafice, faptul că în marile metropole americane, zone cu procese intense de dezvoltare economică şi socială, rata delincvenţei este mult mai ridicată comparativ cu alte zone şi oraşe care nu au cunoscut schimbări sociale, economice şi culturale atât de spectaculoase.

Efectul este generat de constituirea unor comunităţi eterogene, cu grad scăzut de structurare şi coeziune socială, în care controlul social tradiţional devine difuz şi ineficace. La acestea se adaugă comunităţile de imigranţi, incapabile de adaptare, cel puţin de una rapidă, la mediul ambiant în care au pătruns.

Cauzele primare ale delincvenţei se găsesc în interiorul comunităţii urbane care, datorită aglomerării de populaţie, diversificării spaţiilor şi serviciilor sociale şi comerciale, devine prin ea însăşi o sursă potenţială criminogenă, prin "atragerea" şi "ispitirea" unor tineri de a comite delicte penale.

Deci, soluţia eradicării delincvenţei juvenile nu se află la nivel individual, ci prin stabilirea unor măsuri generale la nivel de comunitate, respectiv ameliorarea condiţiilor economice, sociale şi culturale în zonele defavorizate ale spaţiilor urbane.

Alţi autori arată că tinerii crescuţi şi educaţi în zonele defavorizate socio-economic prezintă situaţii şi condiţii sociale diferite de cele ale tinerilor care trăiesc în zonele rezidenţiale selecte.

În consecinţă, plecând de la premisa că delincvenţa este un produs direct al dezorganizării sociale, trebuie remodelat însuşi mediul social în care trăieşte tânărul pentru a putea preveni apariţia şi dezvoltarea fenomenelor infracţionale.

Din acest punct de vedere, tratamentul delincvenţei juvenile nu este o problemă de sancţiune socială, ci una de reconstrucţie şi ameliorare a mediului socio-cultural, iar cazurile de delincvenţă va trebui să fie rezolvate în termenii comunităţii şi mai puţin în termenii tânărului deviant.

3.9. Teoria controlului social.15 Controlul social poate corecta, în mare parte, deficienţele şi lipsurile socializării şi integrării sociale ale indicidului sau grupurilor. Lipsa sau scăderea controlului social în asemenea crize ale individului poate determina apariţia unor forme de devianţă.

14 D. BANCIU, S. M. RĂDULESCU, op. cit., p. 111-114; E. STĂNIŞOR, op. cit., p. 25.15 D. BANCIU, S. M. RĂDULESCU, op. cit., p. 120-126.

16

Pentru acest motiv, T. Hirschi – autorul teoriei, consideră conformitatea ca finalitatea fundamentală a oricărui proces de socializare şi integrare socială, conformitate ce se poate realiza doar printr-o legătură puternică dintre individ şi societate, legătură dată de patru variabile: 1. ataşamentul faţă de o serie de persoane, în special familie. Parinţii reprezintă modelele de socializare şi au rolul de a transmite copilului normele de socializare primară; 2. angajamentul tânărului de a dobândi un status socio-profesional ridicat printr-o pregătire şcolară şi profesională desăvârşită; 3. implicarea individului în activităţi convenţionale ce duc la succese valorizate social şi la obiective legate de achiziţionarea statusului social; 4. convingerea, credinţa validităţii morale a sistemului central de valori sociale. Cu cât sunt mai puternice asemenea elemente, cu atât sunt mai puţin probabile comportamentele delincvente.

Teoria a cunoscut şi unele variante nuanţate. Astfel, dacă pentru Hirschi familia are un rol dominant în procesul de socializare şi control social, pentru M. D. Wiatrowski şi colaboratorii săi socializarea nu are loc doar în micromediul social, ci se produce într-un context educaţional, în care instituţia şcolii, relaţiile cu colegii şi prietenii au roluri determinante. Devianţa şi delincvenţa nu este efectul direct al socializării defectuoase în familie, ci reprezintă consecinţele unui lanţ cauzal, format din ataşamentul faţă de şcoală şi familie în relaţie cu convingerea (credinţa) tânărului în validitatea morală a normelor şi valorilor sociale.

Un punct de vedere original îl are şi E. M. Lemert, pentru care normele sociale prin care se realizează controlul social nu mai reprezintă puncte de referinţă constante, ci doar probabilităţi care, în unele situaţii, pot genera chiar ele devianţă în urma procesului de "etichetare".

În consecinţă, Lemert consideră actul deviant un efect nemijlocit al intensităţii şi formei de control social exercitat asupra persoanelor care încalcă regulile şi normele de convieţuire socială.

17

Etiologia delincvenţei juvenile în România

(cauze generale şi specifice concrete)

1. Preliminarii

1.1. Perioada regimului comunist.16

Deşi se recunoştea existenţa unor manifestări delincvente în rândul tinerilor şi înainte de 1989, acestea erau minimalizate în raport cu situaţia delincvenţei juvenile din alte ţări, mai ales din cele capitaliste. Fenomenul era caracterizat, la acea vreme, de două trăsături principale: secretizarea absolută a datelor statistice în vederea negării fenomenului şi manipularea legislativă, în sensul schimbării naturii unor fapte penale comise de tineri (prin care s-a limitat posibilitatea procurorilor şi judecătorilor de a urmări şi inculpa anumite fapte deviante ale minorilor), în vederea mascării dimensiunii reale a delincvenţei juvenile. Astfel, deşi nu se poate ştii cu certitudine cât de corecte sunt datele

statistice din acea perioadă, conform Anuarului Statistic al României, rezultă o medie de circa 3.800 de minori delincvenţi pe an, vârful fiind atins în anul 1985 cu 5.686 de cazuri. Marea majoritate a minorilor (74%) au comis delicte de furt în dauna proprietăţii publice şi private, 9,2% delicte de ultraj şi agresiuni fizice, 3,3% delicte de omor şi viol, restul de 4,8% fiind delicte de prostituţie, cerşetorie şi vagabondaj. Ca vârstă, ponderea mai mare este deţinută de minorii între 16-18 ani (peste 85%).

Ca o trăsătură generală, majoritatea tinerilor se confruntau cu probleme grave de socializare familială şi şcolară, manifestate prin fugă de acasă şi de la şcoală, furt, vagabondaj, agresiuni fizice, consum de alcool, aderarea la anturaje negative etc.

De altfel, cercetările sociologice şi criminologice din acea perioadă, cu toate interdicţiile impuse de regimul totalitar, au dus la conturarea principalilor factori care au favorizat fenomenul infracţional în rândul tinerilor: a) socializarea deficitară sau chiar negativă în cadrul familiei, caracterizată de conflicte grave şi repetate între părinţi şi între părinţi şi copil, lipsa de afectivitate şi comunicare, abandon familial, consum abuziv de alcool etc.; b) eşecul şcolar, atitudinea indiferentă faţă de şcoală şi, în final, abandonul şcolar, fenomen la care a contribuit şi marginalizarea

16 D. BANCIU, S. M. RĂDULESCU, Evoluţii ale delincvenţei juvenile în România. Cercetare şi prevenire socială, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 238-243.

18

elevilor "problemă" de către cadrele didactice; c) inducţia negativă a grupului stradal sau de prieteni.

1.2. Perioada post-revoluţionară.17 Este de necontestat că a existat delincvenţă juvenilă în România şi înainte de anul 1989, an în care a fost înlăturat regimul comunist, fiind înlocuit cu un sistem democratic, bazat pe libertate şi respectarea drepturilor individuale (cel puţin, acestea sunt caracteristicile atribuite de către teoria politică orânduirii socio-politice democratice).

După acel an societatea românească a fost supusă unor transformări structurale profunde, care, dincolo de beneficiile aduse, au determinat şi o stare de anomie, constând în dereglări economice, instabilitate politică, incoerenţă şi inflaţie legislativă, lipsa ierarhizării priorităţilor de politică socială, corupţie etc.

Această dereglare a sistemului socio-politic a determinat sau amplificat unele fenomene negative (ca sărăcia, inadaptarea socială, marginalizarea), printre care şi delincvenţa juvenilă.

Astfel, dacă în anul 1990, în custodia instituţiilor aparţinând Ministerului Justiţiei – Direcţia Generală a Penitenciarelor, se aflau 2.518 minori, în anul 1991 aproape s-a dublat, ajungând la 5.625 în anul 1992, ca în anul 1998 să se atingă numărul de 27.000.

De asemenea s-a modificat şi structura criminalităţii în direcţia "marii criminalităţi", mai ales a infracţiunilor de violenţă.

Un alt pericol îl reprezintă scăderea vârstei delincvenţilor minori. Astfel, dacă înainte de 1989 delincvenţii sub 16 ani reprezentau 15% din delincvenţa juvenilă, în 1998 numai cei sub 14 ani au atins 24%.

Apare şi un fenomen necunoscut în perioada regimului comunist – "copii străzii" – care reprezintă doar vârful fenomenului de "sărăcie infantilă".

Un amplu studiu statistic privind evoluţia criminalităţii în România în perioada 1988-1993 prezintă următoarele explicaţii etiologice ale amplificării fenomenului:18 multitudinea actelor de clemenţă din perioada 1988-1990, iar o mare parte din condamnaţii eliberaţi din penitenciare au recidivat; deschiderea graniţelor fără să existe un suficient control, ceea ce a determinat creşterea dorinţei de a obţine profituri mari şi repede; concentrarea populaţiei în marile oraşe, de cele mai multe ori fără să se 17 E. STĂNIŞOR în lucrarea colectivă Justiţia pentru minori, coordonatori M. COCA-COZMA, C. M. CRĂCIUNESCU, L. V. LEFTERACHE, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2003, p. 33-35; F. GRECU, S. M. RĂDULESCU, Delincvenţa juvenilă în societatea contemporană, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 366-367 şi 383-385.18 ORTANSA BREZEANU, Tranziţia şi criminalitatea, în E. STĂNIŞOR, op. cit., p. 34.

19

asigure condiţii decente de locuit şi un loc de muncă; scăderea influenţei structurilor de control social (familie, şcoală etc.); grava slăbire a simţului moral în opoziţie cu etalarea violenţei în mass-media şi în societate; lipsa unui sistem legislativ coerent pentru minorii delincvenţi şi cei predelincvenţi.

Într-o altă opinie19 se pot identifica două categorii de elemente ce caracterizează delincvenţa juvenilă: elemente de continuitate şi de discontinuitate.

Elementele de continuitate vizează menţinerea unor disfuncţii ale vechiului sistem, manifestate la nivelul instituţiilor de socializare şi integrare morală a tinerilor, dar şi al unor factori de risc care amplifică şi în prezent manifestări de delincvenţă juvenilă.

Elementele de discontinuitate se referă la faptul că tineretul nu mai reprezintă o categorie demografică omogenă sau nediferenţiată, apărând o serie de particularităţi de vârstă, statut social, sistem valoric şi normativ în relaţiile tinerilor, precum şi apariţia unor stiluri de viaţă şi subculturi juvenile cu tendinţe de contestare a lumii adulţilor.

2. Cauze generale şi specifice concrete

2.1. Sărăcia cronică Fară a se putea stabili un raport de cauzalitate directă între sărăcie şi

delincvenţa juvenilă, ea este responsabilă de modul în care familiile îşi cresc copiii, şi de aici se nasc o serie de factori favorizanţi pentru o conduită deviantă, cum ar fi:

a) frustrarea unui mod de viaţă limitat în resurse faţă de cel al altor copii şi tineri din anturajul minorului îl determină la utilizarea unor mijloace nelegitime, chiar ilicite, pentru atingerea scopurilor, mijloace apreciate drept "soluţii de viaţă";

b) în unele cazuri, mai ales în rândul populaţiei rrome, chiar familia este cea care încurajează minorul la comiterea unor acte deviante, în scopul obţinerii de resurse nu doar pentru el, ci pentru întreţinerea întregului cămin;

c) părinţii folosesc diferite surse de trai aflate la limita legalităţii (cum ar fi colectarea de fier vechi), ceea ce reprezintă un model negativ pentru minor sub aspectul formulării obiectivelor şi mijloacelor de reuşită în viaţă;

d) apariţia fenomenului "copiii străzii", fie la instigarea familiei (de exemplu, copiii sunt trimişi la cerşit de către unele familii de ţigani), fie din 19 D. BANCIU, S. M. RĂDULESCU, op. cit., p. 244.

20

proprie iniţiativă, ca evadare dintr-o "viaţă grea" cu sărăcie şi lipsă de socializare.

2.2. Criza familiei.20 Din punct de vedere economic cele mai mari dificultăţi le întâmpină familiile cu doi sau mai mulţi copii.

O consecinţă directă este scăderea numărului de copii într-o familie. Puţini adulţi se încumetă să-şi dorească mai mult de doi copii, iar unii dintre ei nu vor avea nici unul. Există, însă, şi unele excepţii, respectiv familiile de ţigani, caracterizate de interesul relativ redus pentru asigurarea unor condiţii optime de trai minorului, iar în lipsa barierelor economice dispar şi temeiurile limitării natalităţii. Efectele pentru viitorul copil sunt, fireşte, dezastruoase dacă avem în vedere că populaţia rromă se confruntă cu cea mai mare rată a sărăciei, şi vor fi exprimate prin lipsa unor condiţii minime de hrană, îmbrăcăminte, şi igienă, eşecul socializării şcolare şi abandon şcolar, deficienţe de educaţie, marginalizarea socială datorată factorilor menţionaţi anterior şi altor factori negativi, apariţia sentimentului de frustrare şi a fenomenului de etichetare socială etc.

Însă, chiar familiile de alte etnii cu doi sau mai mulţi copii se pot confrunta cu probleme economice grave, date de şomaj, incapacitatea de a le asigura condiţiile de viaţă cu care minorul intră în contact în anturajul său, creşteri de preţuri etc. În sens contrar, alte familii deţin resurse financiare suficiente, chiar în surplus, dar pentru a le obţine sacrifică timpul destinat educaţiei şi socializării cu copiii lor. Astfel, părinţii îi neglijează, le dau libertate deplină, nu-i supraveghează, nu ţin legătura cu şcoala, ori, dimpotrivă, pentru că nu le înţeleg necesităţile afective, adoptă măsuri punitive prea severe sau chiar îi maltratează, nu le asigură o educaţie corespunzătoare etc. Drept urmare, a crescut numărul de minori inadaptaţi social, cu carenţe de educaţie şi conduite deviante, la fel ca şi numărul acelora care evadează, temporar sau definitiv, din familie pentru a se alătura mediului stradal.

O altă problemă o reprezintă familiile cu părinţi divorţaţi sau separaţi în fapt. Aceste familii sunt caracterizate de o acută lipsă de funcţionalitate şi de un climat educaţional cu deficienţe morale. Nu sunt puţine cazurile în care, părintele căruia i-a fost încredinţat minorul, îl instigă la ură împotriva celuilalt părinte sau manifestă faţă de el o atitudine prea indulgentă, în scopul de a-i câştiga ataşamentul, ori cele în care parintele trăieşte în concubinaj, de multe ori partenerul de viaţă având o atitudine ostilă, chiar

20 F. GRECU, S. M. RĂDULESCU, op. cit., p. 370-373; S. M. RĂDULESCU, D. BANCIU, V. TEODORESCU, Criminalitatea în România în periada de tranziţie: teorii, tendinţe, metode de prevenire , Editura Lică, Piteşti, 2001, p. 306-307.

21

violentă, faţă de minor, ori cele în care părintele uită de copil, de educaţia acestuia, de nevoile lui de socializare, tratându-l ca pe un simplu coleg de apartament. În cadrul acestor familii conflictele sunt permanente, iar privaţiuniile şi insatisfacţiile sunt frecvente, determinând disoluţia familiei ca grup coeziv şi protectiv.

Dar criza familiei nu se consumă doar în cadrul acestui micromediu social. Sunt tot mai numeroase cazurile de abandon sau pruncucidere. Tot mai multe mame îşi abandonează copii în maternităţi sau instituţii de ocrotire a minorilor. Din punct de vedere legal, un copil poate fi instituţionalizat numai dacă are probleme grave de sănătate sau deficienţe care impun o îngrijire particulară, dar în realitate majoritatea copiilor sunt abandonaţi din motive de sărăcie. La împlinirea vârstei de 18 ani copilul trebuie să părăsească instituţia de ocrotire, dacă nu îşi continuă studiile, fără nici un sprijin, fără protecţie din partea statului, singura soluţie care-i rămâne fiind aderarea la grupurile stradale şi bandele delincvente sau folosirea altor mijloace ilicite sau la limita legalităţii. Cele mai frecvente cauze ale abandonului invocate de părinţi sunt: sărăcia, în special în rândul anumitor categorii ale populaţiei (ţigani, şomeri, părinţi alcoolici etc.); în cazul abandonului comis de mamele minore predomină teama acestora de reacţia familiilor lor, a propriilor părinţi, care, de cele mai multe ori, nu vor să accepte naşterea nou-născutului; lipsa susţinerii din partea partenerului, cel mai adesea concubin; lipsa interesului faţă de copii şi familie în general (de exemplu, în cazul femeilor practicante ale prostituţiei); căutarea unui loc de muncă în străinătate etc. Ca soluţie extremă, atunci când sunt copleşite de teamă, unele mame, paradoxal cu precădere adolescente sau tinere, recurg la pruncucidere.

2.3. Şcoala şi delincvenţa.21 Dezadaptarea şcolară se manifestă sub două aspecte: un aspect pedagogic sau instrucţional, respectiv dificultăţi de asimilare a cunoştinţelor instructive şi cele educative, şi un altul relaţional, dat de capacitatea de a stabili legături cu profesorii şi ceilalţi elevi, de a interioriza normele şcolare şi valorile sociale acceptate, cu alte cuvinte, el exprimă orientarea şi stabilitatea atitudinilor elevului faţă de ambianţa şcolară. Apectul pedagogic se traduce prin eşecul şcolar, iar deficienţele de relaţionare determină apariţia conduitelor deviante.

Eşecul şcolar este şi el de două feluri – cognitiv (privind asimilarea cunoştinţelor instructive) şi necognitiv (privind regulile de educaţie) şi are la

21 T. RUDICĂ, în lucrarea colectivă Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi grade didactice, coordonator C. CUCOŞ, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 283 şi urm.; F. GRECU, S. M. RĂDULESCU, op. cit., p. 373-376; S. M. RĂDULESCU, D. BANCIU, V. TEODORESCU, op. cit., p. 307-308.

22

bază factori individuali şi exogeni. Printre primii se pot aminti: malformaţii anatomo-fiziologice, deficienţe senzoriale, retard intelectual ori doar hiperexcitabilitate sau irascibilitate etc. Aceşti factori dau naştere unor complexe de inferioritate şi inhibiţii generale, inclusiv intelectuale. Nesusţinut afectiv de către cei din jur elevul va deveni suspicios, se va izola evitând grupurile, sau chiar va da frâu liber imaginaţiei, considerând că nu este dorit de colegi sau că nu este iubit nici măcar de familie. Drept urmare, crizele de plâns, episoadele de agitaţie şi agresivitate verbală sau chiar fizică, faptele de răzbunare, de la cele puerile (cum ar fi, ascunderea unor rechizite ale colegilor, delaţiunea, minciuna etc.) la cele grave, din sfera ilicitului penal (furturi, tâlhării, vătămare corporală etc.), vor fi tot mai fracvente. Între factorii exogeni, cei mai importanţi sunt reprezentaţi de criza familiei, inclusiv lipsa respectului pentru educaţie şi cultură, precum şi unii factori şcolari, ca de exemplu mărimea clasei de elevi; eterogenitatea acesteia sub aspectul vârstei şi ritmului individual de asimilare a cunoştinţelor; stiluri didactice deficitare; slaba pregătire profesională a unor cadre didactice; neimplicarea acestora în problemele personale ale elevului, fapt care îi distanţează pe cei doi protagonişti ai procesului de învăţământ, generând indiferenţa unuia pentru celălalt; neadaptarea programelor şolare la necesităţile actuale ale societăţii etc. În aceste condiţii, fenomenele de absenteism, inadaptare şcolară şi abandon şcolar au devenit extrem de frecvente, în special în rândul populaţiei rurale.

Dezadaptarea relaţională vizează, în principal, tulburările de socializare cu familia, profesorii şi colegii şi încălcarea repetată a regulilor colectivităţii şcolare sau extraşcolare. Paleta acestor tulburări este largă, cuprinzând modificări de comportament predelincvent, de tipul: minciună, inconsecvenţă comportamentală, violenţe verbale, copiatul sistematic la ore, fumatul ostentativ, bruscarea de către băieţi a fetelor, refuzul de a saluta etc., cât şi abateri grave de la normele morale şi legale, cum ar fi: furtul repetat, violenţe fizice, vagabondajul, actele de spargere sau tâlhărie, faptele de distrugere din răzbunare, consumul curent de alcool sau droguri, prostituţie etc. Cauzele unor asemenea conduite deviante sunt de două feluri, respectiv cauze individuale – deficienţe intelectuale, labilitate psihică, hipersensibilitate, tulburări de caracter, agresivitate etc., precum şi cauze familiale şi psihopedagogice de ordin şcolar, ca de exemplu sub- sau supraaprecierea capacităţilor reale ale elevului, dezacordul dintre elev şi educator asupra motivaţiilor conduitei şcolare adoptate de minor, conflictele individuale în cadrul clasei de elevi, apariţia unor subgrupuri în cadrul clasei, cu valori şi obiective diferenţiate, care pot intra în conflict, discriminarea sau părtinirea unor elevi de către educator, sancţiuni permisive

23

sau prea severe etc. În sfârşit, mai trebuie amintit şi un factor socio-economic fundamental – şcoala nu mai reprezintă garanţia succesului profesional şi material, drept urmare, în convingerea minorului, dispare chiar raţiunea de a exista a şolii. Toate acestea pot duce la o reacţie de indiferenţă faţă de mediul şcolar, la negarea valorii sale şi, în final, la abandonul şcolar, activ – lipsa frecvenţei şcolare, sau pasiv – delăsarea, pierderea interesului pentru performanţă.

Victime ale propriilor lor părinţi şi educatori, copiii, în general, şi adolescenţii, în special, se orientează din ce în ce mai frecvent spre grupurile stradale sau spre anturaje privite sub forma unor "cluburi private", unde por găsi recunoaştere, identitate, securitate emoţională, sprijin şi ajutor reciproc. Ca o consecinţă directă, creşte riscul socializării negative, implicit al genezei conduitelor deviante, printre care şi delincvenţa juvenilă.

2.4. Fenomenul "copiii străzii".22 Nu există o definiţie legală sau unanimă a copiilor străzii, cea mai folosită fiind definiţia dată de Grupul de Studiu din Consiliul Europei: "copii sau adolescenţi sub 18 ani, care trăiesc pe stradă pentru perioade de timp mai scurte sau mai lungi; ei se deplasează dintr-un loc în altul şi îşi au propriul grup de prieteni şi propriile contacte, iar, oficial, domiciliul lor poate fi cel al părinţilor sau al unei instituţii de stat pentru asistenţă socială". Deşi definiţia, dar şi doctrina, vorbeşte de o vârstă între 5-18 ani, sau chiar până la 3 ani, în realitate vârsta poate depăşi cu mult 18 ani. În sfârşit, tot sub aspectul definirii, în ultima vreme se face diferenţa între "copiii străzii" – care trăiesc exclusiv în stradă, şi "copiii din stradă" sau "copiii de pe stradă" – cei care au o locuinţă alături de familie, dar îşi petrec mai mult timp în stradă, însă au contact zilnic cu familia, de regulă seara, când se retrag la somn.

În prezent în România se estimează că sunt cca. 5.000-6.000 de copii în stradă. Numărul lor real este dificil să fie stabilit cu exactitate datorită mobilităţii foarte mari a fenomenului. Cei mai mulţi dintre minorii fugiţi de acasă sau din centrele de ocrotire părăsesc judeţul de domiciliu, pentru a nu fi găsiţi de familie şi pentru a fi greu identificaţi. Se poate stabili următoarea clasificare a copiiilor care se află în stradă:

a) copii care se află în stradă cea mai mare parte a zilei şi care au abandonat şcoala, dar care au contact zilnic cu familia, aceştia reprezentând majoritatea (cca. 53 %); prezintă cea mai mare şansă de recuperare socială;

22 F. GRECU, S. M. RĂDULESCU, op. cit., p. 376-382; I. PITULESCU, Criminalitatea juvenilă. Fenomenul "copiii străzii", Editura Naţional, Bucureşti, 2000, p. 191 şi urm.; T. AMZA, Conotaţii criminogene şi noi riscuri pentru ordinea publică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 146-154.

24

b) copiii "fugari" de acasă sau dun centrele de ocrotire, dar pentru perioade relativ scurte de timp, de maxim câteva luni; şi aceştia prezintă şanse bune de resocializare;

c) copiii străzii permanenţi sau cvasipermanenţi, aceştia au abandonat definitiv instituţiile de ocrotire şi păstrează legături ocazionale, rare, cu familia; sunt cel mai dificil de controlat, având mare nevoie de asistenţă socială deoarece au un comportament deviant structurat, fiind aproape irecuperabili.

Majoritatea copiilor străzii provin din mediul urban (77%), iar fenomenul este de asemenea întâlnit în mediul urban în proporţie hotărâtoare (95%). Explicaţia este dată de facilităţile pe care le oferă marile oraşe: multitudinea de activităţi comerciale prin intermediul cărora se produc bani uşor, fie prestând diferite munci pentru comercianţii din zonă, fie prin mijloace ilicite; gara sau metroul şi împrejurimile sale (trenuri, săli de aşteptare, canalizare etc.) oferă locuri bune de dormit; fluxul mare de călători sau trecători pe stradă asigură câştiguri bune din cerşit, locurile de parcare a autocarelor străine constituie surse de cerşit, furt sau prostituţie etc.. Ca vârstă, majoritatea au între 14-16 ani, iar ca durată de "locuit" în stradă, fie mai puţin de 6 luni, fie mai mult de 3 ani. Se pare, deci, că primele 6 luni sunt decisive, în acest interval urmând să se stabilească adaptabilitatea sau inadaptabilitatea minorului la mediul stradal.

Viaţa străzii îşi pune serios amprenta asupra celor care îi urmează calea. Cei mai mulţi se confruntă probleme ca: cu abandonul şcolar, majoritatea fiind de etnie rromă; lipsa de igienă; boli, între care predomină parazitozele (pe primul loc), boli de nas-gât-urechi, boli cu transmitere sexuală, sarcini nedorite, infecţii pulmonare, tulburări neuro-psihice etc.; consum de alcool, tutun (96%), aurolac (cca. o treime), iar, mai recent, chiar droguri grele. Printre deficienţele psiho-intelectuale pot fi amintite: vocabular sărac, gândire concretă şi imposibilitatea de a abstractiza, atenţie şi memorie de scurtă durată şi instabile, capacitate de concentrare scăzută, labilitate comportamentală şi emoţională, dorinţa puternică de integrare în grupurile stradale în opoziţie cu reticenţa sporită faţă de societate şi lumea adulţilor.

Dar cele mai grave efecte ale mediului stradal sunt reprezentate de favorizarea unor conduite predelincvente şi, în cele din urmă, infracţionale. Ca fapte infracţionale, pe primul loc se află cerşetoria, majoritatea covârşitoare trăind dintr-o asemenea sursă de mijloace materiale. Urmează faptele de furt, în special din zonele aglomerate: gări, mijloace de transport în comun, centre comerciale, parcuri, terasele unor localuri etc., şi predominând furturile din buzunar şi cele de telefoane mobile.

25

Într-o pondere mai mică, dar în creştere, se află şi faptele de consum de stupefiante. Deşi mulţi dintre copiii care trăiesc în stradă sunt organizaţi în grupuri, totuşi sunt puţine cazurile în care acestea sunt structurate pe sistemul unei bande ce are drept obiectiv comiterea de infracţiuni. Pericolul mai mare vine din partea grupurilor criminale constituite de adulţi, care vor reuşi să îi atragă pe minori în mijlocul lor şi să îi folosească în diferite activităţi delictuale, cerşetoria, furtul şi prostituţia fiind predilecte.

În concluzie, strada este mediul criminogen care favorizează în cel mai înalt grad contactul cu modelele şi ocaziile criminale. Copiii străzii de azi sunt potenţialii infractori adulţi de mâine, pentru că strada este o "şcoală" a vieţii şi a conduitelor deviante şi delincvente, unde copiii învaţă cum să se descurce şi să supravieţuiască, chiar atunci când aceasta presupune folosirea unor mujloace nelegitime sau ilicite.

2.5. Prostituţia juvenilă.23 Fenomenul exploatării sexuale a copiilor este dificil de identificat datorită lipsei unor reglementări legislative adecvate şi a unor politici de coordonare dintre acestea şi autorităţile competente. Foarte puţine cazuri au fost anunţate, şi mai puţine au ajuns în faţa instanţelor de judecată, iar condamnările se pot număra pe degete. Fenomenul este şi mai grav dacă avem în vedere că piaţa sexului cu copii este doar un aspect al unei probleme mai largi a traficului de fiinţe umane.

Existând consumul de acte sexuale deviante, acesta duce implicit la fenomenele de prostituţie şi pornografie infantilă.

Deşi fenomenul nu aduce câştigurile financiare aşa cum se întâmplă cu piaţa sexului cu adulţi, el există, fiind denumit "industria uşoară" a sexului. Cei mai afectaţi sunt, fireşte, copiii din familiile sărace şi copiii străzii.Reţelele de exploatare sexuală a minorului sunt adevărate pericole nu doar pentru copii, ci şi pentru întraga societate. Ele îşi desfăşoară activitatea în secret, conform unor planuri bine puse la punct, având legături cu corupţia politică şi socială şi cu fenomenele de spălare de bani. Astfel de reţele îşi desfăşoară activitatea în trei direcţii: servicii sexuale, pornografie infantilă şi turismul sexual al minorilor români în alte ţări consumatoare de prostituţie juvenilă. Piaţa serviciilor este mai dezvoltată în oraşele de la granită şi în cele cu potenţial turistic.

Gravitatea fenomenului trebuie apreciată sub trei aspecte: încălcarea libertăţii fizice şi psihice a minorului, inclusiv dezvoltarea corectă a vieţii sale morale şi socio-profesionale; traumatismele pe care le provoacă unui psihic aflat în formare, unele dintre acestea generând fenomene ireversibile (nevroză, anxietate, teamă, frustrare etc.), favorizarea unor conduite deviante 23 E. STĂNIŞOR, op. cit., p. 42-44; T. AMZA, op. cit., p. 140-146.

26

şi infracţionale, prezente şi viitoare (însuşindu-şi exemplul cunoscut, minorul poate deveni, la rândul său, un pedofil sau un proxenet).

2.6. Consumul şi traficul de droguri. Consumul de alcool.24 O parte din ce în ce mai importantă a delincvenţei juvenile este în legătură directă sau indirectă cu consumul şi traficul de droguri, precum şi cu consumul de alcool. Fenomenul este foarte răspândit, de la anturajele stradale şi până la colectivităţile din şcoli, facultăţi, cluburi sportive (mai ales dopaj) sau alte instituţii.

Folosirea regulată a drogurilor duce la dependenţă psihică şi dezvoltă toleranţă şi dependenţă fizică. Pe măsură ce se instalează toleranţa, senzaţia de euforie, specifică stupefiantelor, dispare.

Consumatorul are nevoie de drog pentru a se simţi normal şi pentru a evita starea de rău datorată sevrajului. Aceasta duce la o nevoie incontrolabilă în a continua să folosească drogul. Simptomele de sevraj în mod obişnuit se dezvoltă în 6-12 ore de la ultima doză administrată.

Odată ce o persoană este dependentă de droguri, e în stare să facă orice ca să-şi obţină doza de drog. Costurile narcoticelor ilegale sunt foarte mari şi dependenţii deseori recurg la furturi în familie, înşelarea familiei, ajungând apoi la furturi, tâlhării şi chiar crimă în grupul de prieteni, de cunoştinţe şi în comunitate.

De la infracţiunile săvârşite individual în scop de procurare a dozelor se ajunge la constituirea de grupuri criminale formate din prieteni şi "tovarăşi de consum". Dar cel mai grav aspect al problemei este racolarea consumatorilor dependenţi de către reţelele ilegale ale traficului ilicit de droguri. Dependenţii acceptă să vândă "marfa" în schimbul unor doze pentru consumul propriu. Astfel, orice consumator de droguri este întotdeauna un potenţial "dealer", care sporeşte membrii crimei organizate.

Consumul de alcool constituie o problemă şi mai gravă, nu atât prin severitatea efectelor sale, cât prin facilitatea sporită de procurare în raport cu drogurile. Alcoolul este responsabil de producerea a cca. 80% din infracţiunile săvârşite de minori, în special a celor de violenţă.

La începutul secolului XX, E Ferri semnala că numărul infracţiunilor de omor, loviturile cauzatoare de moarte şi alte infracţiuni de violenţă, creşte sau descreşte în acelaşi timp cu producţia de vin. Consumul de alcool determină comiterea unor categorii diverse de fapte penale, de la cele din culpă (de exemplu, accidente rutiere), până la cele intenţionate (omor, vătămare corporală, viol, tâlhărie, ultraj, distrugere etc.).

24 E. STĂNIŞOR, op. cit., p. 53-54.

27

2.7. Delincvenţa în grup.25.Fenomenul este incipient, dar sunt deja indicii concrete că el se dezvoltă: o adevărată explozie a consumului şi traficului de droguri, existenţa unei puternice pieţe subterane, constituirea unor "grupuri de interese" în unele regiuni,constituirea "grupurilor de protecţie" contra unei taxe,ş.a.

3. Predicţie şi prevenire 26

Investigarea cauzelor care determină delincvenţa juvenilă, fără a pune rezultatele în serviciul anticipării modului în care vor evolua conduitele deviante în viitor, reprezintă un demers inutil atâta timp cât el nu oferă posibilitatea recuperării sociale a minorilor delincvenţi. Se ştie că majoritatea delincvenţilor minori îşi încep "cariera" infracţională pornind de la un lung şir anterior de fapte predelictuale. Astfel, performanţele şcolare minime, absenteismul şcolar, eroziunea din căminul familial, vagabondajul, agresiunile verbale sau fizice sunt numai câteva din aceste conduite predeviante sau deviante. Problema este, de fapt, stabilirea momentului la care putem conchide că asemenea acte ale tânărului constituie "anticamera" delincvenţei juvenile. O astfel de concluzie trebuie să aibă la bază cel puţin două premise:

a) conduita deviantă şi delincventă este doar efectul unor cauze concrete; aşadar trebuie identificate cauzele pentru a putea stabili care este ponderea lor în actul deviant;

b) faptele minorului nu trebuie calificate strict în sensul normei juridice pentru a se evita fenomenul de etichetare dar şi pentru a nu identifica un comportament ca fiind deviant în baza unor prejudecăţi.

Operaţiunea nu este una facilă nici pe departe, dar ea este necesră pentru a adopta măsurile potrivite de prevenţie cât timp deficienţele de comportament nu se acutizează. Dobândirea de către minor a unui comportament delincvent structurat scade drastic şansele acestuia de recuperare socială, indiferent de măsurile de ocrotire luate sau de pedepsele aplicate. Din nefericire, aplicarea unor pedepse privative de libertate faţă de infractorul minor va duce nu la reeducarea acestuia, ci, dimpotrivă, la socializarea lui negativă.

Pentru deţinut sunt critice doar primele 6 luni de încarcerare, fiind perioada de acomodare, după care intervine obişnuinţa, apoi rutina şi

25 E. STĂNIŞOR, op. cit., p. 26 S. M. RĂDULESCU, D. BANCIU, V. TEODORESCU, op. cit., p. 144-150 şi 310-312.

28

asumarea tehnicilor ilicite de supravieţuire în mediul infracţional de la "veteranii" locului de deţinere.

Pentru acest motiv, este necesară accentuarea rolului formelor şi modalităţilor de prevenţie, intervenţie şi postvenţie, precum şi diversificarea acestora. Principalele direcţii de acţiune pot fi:

a) înfiinţarea şi funcţionarea unor instanţe speciale pentru cauzele cu minori şi, în general, organizarea unei justiţii pentru delincvenţii minori în conformitate cu standardele de la nivelul altor ţări europene şi americane;

b) diversificarea actualului sistem de măsuri juridice aplicat minorilor infractori, prin creşterea ponderiipedepselor neprivative de libertate;

c) funcţionarea şi extinderea sistemului de probaţiune în cauzele cu minori, după modelul existent în cadrul altor legislaţii penale;

d) creşterea rolului comunităţii în procesul de susţinere şi reinserţie socială a minorilor infractori pentru a-i proteja de legea penală şi pedepsele privative de libertate;

e) derularea unor programe de asistare socială şi juridică a minorilor în perioada adolescenţei, întrucât la această vârstă sunt cel mai expuşi la un comportament deviant, datorită gradului ridicat de vulnerabilitate criminogenă specific acestei perioade a vieţii.

Bibliografie

29

1. TUDOR AMZA, Conotaţii criminogene şi noi riscuri pentru ordinea publică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997

2. DAN BANCIU, SORIN M. RĂDULESCU, Evoluţii ale delincvenţei juvenile în România. Cercetare şi prevenire socială, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002

3. FLORENTINA GRECU, SORIN M. RĂDULESCU, Delincvenţa juvenilă în societatea contemporană, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003

4. ION PITULESCU, Criminalitatea juvenilă. Fenomenul "copiii străzii", Editura Naţional, Bucureşti, 2000

5. SORIN M. RĂDULESCU, DAN BANCIU, VASILE TEODORESCU, Criminalitatea în România în periada de tranziţie: teorii, tendinţe, metode de prevenire, Editura Lică, Piteşti, 2001

6. TIBERIU RUDICĂ, în lucrarea colectivă Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi grade didactice, coordonator CONSTANTIN CUCOŞ, Editura Polirom, Iaşi, 2005

7. EMILIAN STĂNIŞOR în lucrarea colectivă Justiţia pentru minori, coordonatori MARIA COCA-COZMA, CRISTIANA-MIHAELA CRĂCIUNESCU, LAVINIA VALERIA LEFTERACHE, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2003

8. IANCU TĂNĂSESCU, GABRIEL TĂNĂSESCU, CAMIL TĂNĂSESCU, Criminologie (Agresologie. Victimologie. Detentologie), Editura All Beck, Bucureşti, 2003

9. TEODOR VASILIU, GEORGE ANTONIU, ŞTEFAN DANEŞ, GHEORGHE DARÎNGĂ, DUMITRU LUCINESCU, VASILE PAPADOPOL, DORU PAVEL, DUMITRU POPESCU, VIRGIL RĂMUREANU, Codul penal al RSR comentat şi adnotat. Partea generală, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972

30