sociologia deviantei

47
Bibliografie generală: 1.Chipea Floare, Ordine socială şi comportament deviant, Editura Cogito, Oradea, 1996; 2.Chipea Florica, Sociologia comportamentului infracţional. Studiu de caz în judeţul Bihor, Editura Isogep-Euxin, Bucureşti, 1997; 3.Banciu Dan, Crima şi criminalitatea. Repere şi abordări juris-sociologice, Lumina Lex, Bucureşti, 2005; 4.Rădulescu Sorin M., Devianţă, criminalitate şi patologie socială, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999; 5.Mihu Achim, Sociologia dreptului, ediţia a II-a, Universitatea Creştină Dimitrie Cantemir, Cluj- Napoca 1994; 6.Albert Ogien – Sociologia devianţei, Colecţia Colegium, Editura Polirom, 2007. 1

Upload: ladyanagirl

Post on 16-Apr-2015

396 views

Category:

Documents


0 download

DESCRIPTION

Curs

TRANSCRIPT

Page 1: Sociologia deviantei

Bibliografie generală:

1. Chipea Floare, Ordine socială şi comportament deviant, Editura

Cogito, Oradea, 1996;

2. Chipea Florica, Sociologia comportamentului infracţional. Studiu de

caz în judeţul Bihor, Editura Isogep-Euxin, Bucureşti, 1997;

3. Banciu Dan, Crima şi criminalitatea. Repere şi abordări juris-

sociologice, Lumina Lex, Bucureşti, 2005;

4. Rădulescu Sorin M., Devianţă, criminalitate şi patologie socială,

Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999;

5. Mihu Achim, Sociologia dreptului, ediţia a II-a, Universitatea

Creştină Dimitrie Cantemir, Cluj-Napoca 1994;

6. Albert Ogien – Sociologia devianţei, Colecţia Colegium, Editura

Polirom, 2007.

1

Page 2: Sociologia deviantei

Sociologia dreptului – Suport de curs

Termenul şi semnificaţia Sociologiei şi a Sociologiei devianţei/dreptului

Sociologul român Achim Mihu consideră sociologia ca fiind în mod

esenţial studiul explicativ şi comprehensiv al realităţii sociale în totalitatea ei,

precum şi a unor părţi, fenomene şi procese ale acestei realităţi, în legăturile lor

multiple variate şi complexe cu întregul.

Sociologul contemporan şi profesor universitar - Cătălin Zamfir,

corespondent al Academiei Române apreciază că sociologia este ştiinţa

caracteristicilor generale ale comportamentelor sociale ale relaţiilor sociale, ale

colectivităţilor umane, ale organizării şi funcţionării instituţiilor, conţinuturile

variate ale acestora fiind studiate de discipline particulare, precum: ştiinţele

economice, politice, juridice etc.).

În acest sens, sociologia ar reprezenta o ştiinţă a fenomenelor sociale şi nu

a relaţiilor ca atare, şi o metodologie generală de investigare a comportamentelor

sociale.

Sociologia explorează deopotrivă nivelul microsocial (actorii sociali,

grupurile mici), cel de nivel mediu (grupuri mijlocii, organizaţii şi instituţii

particulare), cât şi nivelul macrosocial (state sociale, politică economică,

societatea în ansamblul ei).

Ramurile sociologiei

Odată cu dezvoltărea sociologiei ca ştiinţă, deşi relativ modernă, termenul

de sociologie fiind folosit pentru prima dată la sfârşitul sec. XIX de către

francezul Emile Durkheim s-au constituit câmpuri de cunoaştere distincte,

precum:

- sociologia economică

- sociologia politică

2

Page 3: Sociologia deviantei

- sociologia juridică

- sociologia medicală

- sociologia ştiinţei

- sociologia religiei

- sociologia culturii

- sociologia sportului

- sociologia reclamei etc.

Ca o primă apreciere se poate afirma că sociologia de ramură se centrează

pe studierea caracteristicilor mecanismelor sociale endogene ale domeniului pe

care o vizează cu alte domenii şi cu ansamblul; spre exemplu, sociologia ştiinţei

studiază caracteristicile socio-demografice ale membrilor comunităţii ştiinţifice:

vârstă, sex, etnie performanţe sociale etc. şi are în vedere raportul dintre ştiinţă

şi societate ca întreg şi impactul ei asupra mentalităţii şi comportamentului

cotidian al oamenilor.

Sociologia devianţei studiază un proces social sau un fenomen social

specific, respectiv acele comportamente care se abat de la normele şi valorile

sociale considerate / apreciate ca fiind normale.

Înrudită cu sociologia devianţei este sociologia dreptului sau juridică,

precum şi o ramură a ştiinţei dreptului – Criminologia.

În funcţie de diferitele contexte culturale, ramura sociologiei, care are ca

obiect de studiu comportamentele deviante, poartă diferite denumiri: în Franţa

numindu-se Sociologia criminală, în Anglia – această ramură a sociologiei s-a

dezvoltat sub influenţa filosofiei dreptului, purtând denumirea de sociologia

dreptului; în SUA e folosit termenul Sociologia problemelor sociale întrucât

studiază predilect comportamente precum: infracţionalitate, consum de droguri,

sărăcie, prostituţie, vagabondaj.

În România – disciplina apare sub denumiri diferite, în funcţie de accentul

asupra uneia sau altei probleme asupra căreia se centrează.

3

Page 4: Sociologia deviantei

Sociologia devianţei studiază îndeosebi factorii sociali care determină

comportamentele ce se abat şi încalcă normele şi valorile societăţii.

Sociologia dreptului studiază factorii sociali care pot determina crearea de

noi norme juridice, efectul normelor juridice asupra societăţii în ansamblu sau la

nivel micro-social, pe grupuri sau categorii umane.

ORDINEA SOCIALĂ

Unul din conceptele fundamentale ale sociologiei care a iscat polemici şi a

reunit principalele idei ale marilor curente ale fisolofiei social-politice clasice şi

ale celor contemporane, respectiv moderne, este conceptul de ordine socială.

Omul, prin natura sa existenţială, biologică, psihologică, noologică, este o

fiinţă socială; oamenii, indiferent de treapta istorică, nu au trăit în singurătate,

separaţi, izolaţi unii de ceilalţi decât în condiţii cu totul excepţionale şi de scurtă

durată: ,,în realitate singurătatea este un mod eficient de existenţă umană, dar de

realitate extremă, nu ca regulă. Starea normală este cea colectivă, cea grupală de

la unităţi foarte restrânse până la unele foarte întinse’’ - Traian Herseni (sociolog

român).

Desfăşurarea normală a vieţii în societate, concepută ca mod de viaţă

împreună, în comun, în tovărăşie, fără conflicte, perturbări şi dezechilibre, s-a

constatat că nu este posibilă decât prin respectarea unui minim de norme sociale,

adică un minim de prescripţii, de reguli privind modul concret de comportare a

indivizilor în grupul social sau societatea în care trăiesc.

Coeziunea, stabilitatea şi funcţionalitatea oricărei societăţi se întemeiază pe

un ansamblu de norme, valori, reguli, obligaţii, interdicţii şi practici sociale care

alcătuiesc împreună ordinea socială. În jurul problemei ridicate de normalitatea

socială apar numeroase întrebări cu rol de elaborare a normelor: De ce sunt

necesare? Ce tipuri de norme sociale se impun membrilor societăţii? Ce

ierarhie există între acestea? Cine se preocupă de verificarea modului în care

sunt respectate? Cum reacţionează societatea când indivizii transgresează

4

Page 5: Sociologia deviantei

limitele normelor sociale? Care sunt cele mai eficiente căi de interiorizare a

normelor sociale?

Tuturor acestor întrebări li s-au cristalizat în literatură două curente de opinie

ca modalităţi/modalitate de asigurare a ordinii sociale, respectiv:

1. Teoria constrângerii

2. Teoria consensualismului/consensualistă

Teoria constrângerii – concepe ordinea socială ca o emanaţie a autorităţii

punând accentul pe controlul social, instituit din afară, din exterior presiuni

asupra conduitelor în scopul reglării acestora pentru respectarea normelor,

inclusiv cele legale, ale ordinii dorite/stabilite.

Această orientare are la bază idei cuprinse în unele reflecţii asupra

societăţii, precum Codul lui Manu ce conţine afirmaţia conform căreia: dacă nu

ar exista puterea suveranului, lumea ar fi răscolită de frică, iar fără această

putere cârmuitoare, oamenii ar trăi într-o continuă luptă, sau Codul lui

Hamurabi - care consideră legea şi autoritatea ca indispensabile convieţuirii

omeneşti, întrucât omul nesupravegheat şi neconstrâns este predispus prin natura

sa să uzeze de forţă.

Depăşirea stării sociale a unei epoci în care indivizii se găsesc într-un

neîncetat război - ,,bellum omnium contra omnes’’ - astfel încât fiecare se

comportă cu celălalt ca o fiară, ,,homo homine lupus est’’ (Thomas Hobbes –

1588 – 1679) se poate realiza sub forma unui contract social, a unui pact între

individ şi stat, în cadrul căruia fiecare persoană renunţă la o parte din libertatea

sa, în schimbul protecţiei care i se asigură contra agresivităţii şi ameninţării

permanente la care este expus.

Teoria marxistă - consideră dreptul o totalitate de reguli ce prescriu

comportamentul indivizilor din societate sau o expresie a intereselor grupului, a

clasei dominante în societate, care tinde să impună propriile interese întregii

societăţi, se înscrie tot în perspectiva constrângerii; într-o astfel de societate,

individul se dezumanizează, se înstrăinează, iar soluţia propusă în cadrul

5

Page 6: Sociologia deviantei

paradigmei marxiste pentru rezolvarea antinomiei individ-societate nu poate fi

decât revoluţia prin care se înlătură ordinea socială, bazată pe constrângere şi se

inaugurează o alta, prin care se asigură egalitatea indivizilor.

Adepţii acestei orientări consideră ordinea socială ca o formă de

raţionalizare a vieţii sociale şi presupune renunţarea la libertatea naturală a

individului în favoarea unei autorităţi care menţine coeziunea grupului şi

realizează obiective cu caracter general.

Teoria consensualismului

Pentru reprezentanţii celei de-a doua perspective asupra ordinii sociale, aceasta

nu este o consecinţă a controlului impus de anumite instanţe - a controlului, din

afară sau din exterior, asupra conduitelor - ci este un efect al unui proces de

internalizare a normelor şi valorilor grupului social de către indivizi, în aşa

măsură încât aceştia se identifică cu ele, le consideră ca fiind ale lor (proprii),

fără a fi necesare forţe exterioare care să-i constrîngă pentru îndeplinirea lor. În

viziunea lui Emile Durkheim ,,pasiunile umane nu se opresc decât în faţa unei

puteri morale pe care o respectă. Dacă o autoritate de acest gen lipseşte, atunci

domneşte legea celui mai tare.’’; această instanţă morală care limitează pasiunile

umane este un anume gen de comunitate ideală a unui grup pe care sociologul

francez o surprinde sub numele de conştiinţă colectivă sau comună ce

desemnează ,,ansamblul credinţelor şi sentimentelor comune mediei membrilor

aceleiaşi societăţi.’’.

Societatea reprezintă, în viziunea lui Durkheim, totalitatea stărilor comune

formată din conştiinţele individuale a stărilor care se aseamănă, prin asemănare

formând un întreg.

Pe de altă parte, societatea reprezintă şi totalitatea deosebirilor, respectiv

ea fiind o reuniune de deosebiri. În ceea ce priveşte individul, acesta însumează

două personalităţi: una personală sau individuală, iar alta ce rezultă din timpul

colectiv, adică suma similitudinilor sociale din care se compune conştiinţa

colectivă.

6

Page 7: Sociologia deviantei

Ceea ce reglementează viaţa socială a oamenilor este tocmai puterea

conştiinţei comune care are efect de regulă morală.

E. Durkheim consideră că sursa ordinii sociale o constituie solidaritatea

membrilor societăţii. În funcţie de efectele, respectiv manifestările exterioare,

ale solidarităţii care se concretizează în diverse specii ale dreptului, sociologul

francez diferenţiază două tipuri de solidaritate socială: - solidaritatea mecanică şi

solidaritatea organică.

Un alt reprezentant a celei de-a doua perspective este sociologul american

Talcot Parsons care dezvoltă un sistem sociologic axat pe definirea şi explicarea

acţiunii sociale - în care individul îşi adaptează mijloacele de care dispune la

scopuri pe care doreşte să le atingă.

Talcot Parsons consideră că ordinea socială se asigură prin procesul de

socializare însemnând procesul de transmitere de la o generaţie adultă către o

altă generaţie tânără a normelor, valorilor şi rolurilor sociale. El consideră că

în societate apar fenomene de perturbare a ordinii sociale, inclusiv

comportamente deviante şi infracţionale dacă instituţiile principale care

realizează procesul de socializare (familia, şcoala, mass-media, grup de prieteni,

loc de muncă etc.) nu-şi realizează funcţiile în mod corespunzător. Dacă, totuşi,

apar fenomene deviante, ele pot fi eliminate prin corecţii ale modului de

realizare a funcţiei de socializare realizată de instituţiile de constrângere,

opresive.

În concluzie, ordinea socială reprezintă ansamblul valorilor şi normelor

unei societăţi, valori şi norme care generează comportamentul indivizilor din

cadrul societăţii respective.

Normele sociale

Mecanismul prin care se asigură - în societate - ordinea socială este

reprezentat implicit şi de normele sociale; conceptul de normă semnificând:

7

Page 8: Sociologia deviantei

model, regulă, prescripţie care reglementează comportamentul indivizilor,

grupurilor, organizaţiilor, colectivităţilor.

Pentru a realiza ordinea socială, fiecare societate îşi elaborează un sistem

valoric, normativ, a cărui respectare duce la integrarea indivizilor în societate.

Normele sociale contribuie la raţionalizarea vieţii sociale şi asigură

sistemul de drepturi, obligaţii şi interdicţii care materializează diferitele scopuri,

idealuri sociale şi interese.

Normele sociale asigură predictibilitatea comportamentelor şi acţiunilor

sociale. Ele contribuie la evitarea conflictelor şi tensiunilor prin limitarea

reciprocă a drepturilor şi obligaţiilor indivizilor şi grupurilor sociale.

Normele sociale reprezintă, în esenţă, standarde sau etaloane de

comportament social. Ele sunt foarte diverse: morale, juridice, religioase,

estetice, ştiinţifice etc., fiind elaborate în anumite forme şi emanând de la

diferite instanţe, agenţi sau grupuri sociale.

În funcţie de conţinut şi de influenţa pe care o exercită asupra

comportamentelor umane, în literatura de specialitate sunt consemnate trei tipuri

de norme sociale:

A) Normele sociale tradiţionale de tip ,,folkways’’ reprezentate de

obiceiurile sau tradiţiile populare - de analiza cărora s-a preocupat în mod

special sociologul american William Sumner. Aceste norme, analizate pe larg şi

ilustrate cu exemple din diferite societăţi şi perioade istorice sunt specifice şi

reflectă conduite precum atitudini, comportamente ale modului de a te îmbrăca,

folosirea limbajului şi alte aspecte rutinale care au o semnificaţie morală

neîndoielnică, însă intensitatea sentimentelor ce li se asociază nu e prea mare; în

funcţie de aceste obiceiuri - folkways, oamenii îşi dau mâna, adoptă o anumită

modă în ceea ce priveşte vestimentaţia, se salută într-un anumit fel (prin

înclinarea capului), utilizează anumite formule standard de salut sau răspuns la

telefon.

8

Page 9: Sociologia deviantei

Chiar dacă nu sunt creaţii ale omului ca atare, ci acte conştiente, anonime,

aceste cutume prin repetare constituie baza apariţiei instituţiilor sociale, având

un caracter reglator şi imperativ pentru comportamente.

Violarea normelor de tip folkways nu provoacă, în general, reacţii

puternice din partea societăţii, dar chiar existenţa unor obiceiuri diferite poate

constitui sursă de conflict social. Relevant în acest sens pot fi emigranţii cu

obiceiuri străine care adoptă modele comportamentale nonconformiste, fiind

priviţi cu ostilitate de majoritatea indivizilor din societate - doar pentru că au un

folkways diferit, deşi nu deviază de la normele fundamentale ale societăţii.

B) Obieciurile propriu-zise de tip ,,mores’’ sunt reprezentate de anumite

deprinderi cu caracter coercitiv, impuse grupului în ansamblul său. Originea

obiceiurilor de tip ,,mores’’ se află în cele de tip ,,folkways’’, dacă ele sunt

adecvate şi contribuie la solidaritatea grupului social. Diferenţele între ele

constau în faptul că se asociază cu sentimente mai puternice ale binelui şi răului,

ale dreptăţii şi nedreptăţii, definind reguli de comportament care nu trebuie

încălcate şi violate. Violarea implică pedepse severe - în unele grupuri sociale -

chiar pedepse cu moartea.

Acest tip de obiceiuri legate de valori morale fundamentale ale societăţii

sancţionează puternic acte şi comportamente precum: incestul, canibalismul,

hoţia, consumul de droguri, violul; nefiind coordonate de nicio autoritate, aceste

deprinderi colective se impun conştiinţei comune grupului, constituind baza

apariţiei instituţiilor sociale şi mai ales, a legilor.

C) Legile - sunt coduri formalizate, oficializate, de comportamente -

promulgate de un grup de lideri şi sprijine de guvern.

Intensitatea sentimentelor şi reacţiile emoţionale care se asociază legilor

diferă, în mod considerabil (ca în cazul primelor două tipuri de norme sociale)

de la o societate la alta; spre deosebire de celelalte norme sociale, ele au o

origine precisă, unele referindu-se la probleme de interes public (reglementând

de exemplu organizarea şi funcţionarea unor societăţi comerciale), la circulaţia

9

Page 10: Sociologia deviantei

pe drumuri publice, iar altele referindu-se la probleme generale - ce interesează

întreaga societate: furtul, târhăria, omorul etc.

În literatura sociologică de specialitate se consideră că membrii unui grup

social acceptă (acceptarea presupune ca elaborarea normei să fi fost realizată

într-o acţiune comună a grupului) şi suportă (suportarea impunându-se ca o

constrângere exterioară deoarece norma nu corespunde unor nevoi ale

colectivităţii) normele şi regulile de conduită din două motive:

a) ele sunt însuşite şi internalizate în procesul socializării, indivizii

conformându-se acestor norme întrucât le consideră o parte din ,,eu-ul’’ lor

social; datorită acestui fapt, nerespectarea sau violarea normelor induce

indivizilor un sentiment de stinghereală, de vinovăţie.

b) în al doilea rând, membrii grupurilor sociale se comportă în conformitate cu

normele grupurilor, iar atunci când se abat de la aceste

deziderate/modele/prescripţii, ceilalţi îşi manifestă dezacordul.

Sancţiunile sociale. Exprimările de aprobare sau dezaprobate manifestate de

grupul social faţă de comportamentul individual formează sistemul sancţiunilor

sociale. În sensul cel mai general al termenului, orice sancţiune reprezintă o

pedeapsă sau o răsplată al cărui scop este să se realizeze conformarea la normele

de comportament considerate ca dezirabile de un grup social. Sancţiunea

reprezintă o categorie intermediară între normă şi putere (autoritate). În

consecinţă, sancţiunea socială reprezintă o reacţie din partea societăţii sau a unui

număr considerabil al membrilor săi faţă de un mod de comportament prin care

acesta este aprobat sau dezaprobat.

Orice sancţiune include o pedeapsă sau răsplată al cărui scop este

realizarea conformităţii la normele considerate legitime şi dezirabile într-o

societate.

Sancţiunea socială începe să acţioneze când controlul interiorizat devine

ineficace, când ,,individul pierde sentimentul interior a ceea ce este şi a ceea ce

10

Page 11: Sociologia deviantei

nu este permis, devenind necesar să fie în interesul grupului, adus la ordine de

către ceilalţi sau eliminat de grup’’ (F. Chipea).

Pornind de la forma şi intensitatea reacţiei sociale faţă de un anumit tip de

comportament, sancţiunile pot fi:

pozitive – reprezentâd modalităţi de aprobare şi premiere a comportamentului

dezirabil;

negative – reprezentate de reacţii de dezaprobare sau respingere a

comportamentului neconformist;

Sancţiunile pozitive şi cele negative pot fi directe sau indirecte, difuze sau

spontane, organizate sau neorganizate etc.

Sancţiunile difuze sunt constituite din expresii spontane de aprobare sau

dezaprobare din partea membrilor comunităţii, acţionând ca indivizi; sancţiunile

organizate sunt reacţii sociale efectuate în conformitate cu anumite proceduri

tradiţionale recunoscute; ori de câte ori o sancţiune emană de la opinia socială

spontană („de la lume”) ea are un caracter de sancţiune difuză, sancţiune

opţională sau morală; ori de câte ori o sancţiune emană de la o opinie publică

organizată şi este aplicată prin intermediul unui organ definit sau delimitat,

depăşind simpla opinie, măsuri exterioare, materiale, obiective - ea are un

caracter de sancţiune organizată.

Sancţiunea organizată este cazul tipic de sancţiune juridică sau legală.

O altă tipologizare a sancţiunilor sociale poate fi expusă prin:

- negative şi penale – acestea, în planul psihologiei colective nu au decât

rolul de a restabili stările psihosociale, tulburate prin infracţiune; ele au un rol

pur reparator.

- pozitive - consfinţesc marile cuceriri ale omenirii şi recunosc expres şi

solemn valoarea lor socială, motivând indivizii spre creaţii din ce în ce mai

perfecte.

Sancţiunile penale refac sau repară ceea ce s-a stricat. Sancţiunile

premiale, ori de câte ori se aplică se acordă de pe poziţii progresiste şi certifică

11

Page 12: Sociologia deviantei

evoluţiile realizate, fiind un stimulent pentru toţi indivizii capabili de acţiuni

merituoase. Prin combinarea celor două criterii - cel al formei reacţiei sociale şi

cel al instanţelor sau agenţilor de la care emană, sancţiunile sociale pot fi

grupate şi în patru categorii:

- sancţiuni pozitive formale (organizate) - includ reacţiile de exprimare a

recunoştinţei publice, elogiul şi mulţumirea din partea reprezentanţilor

unor instituţii şi organizaţii, prin acordarea de distincţii, premii şi

recompense pentru acele comportamente care sunt conforme cu normele

morale şi juridice sau pentru acele comportamente care se remarcă în sens

pozitiv peste media comportamentelor recunoscute în societate.

- sacţiunile pozitive neformale (neorganizate) – includ reacţiile de aprobare

din partea unui grup (prieteni, vecini, cunoştinţe) sau a opiniei publice

faţă de acele comportamente care sunt în conformitate cu sistemul de

valori al grupului sau colectivităţii.

- sancţiuni negative formale (organizate) – fundamentate pe forţa şi

coerciţia unor organizaţii formale prin care sunt ,,amendate’’ conduitele

ilicite sau deviante. Cea mai mare parte a sancţiunilor negative organizate

sunt reglementate prin proceduri juridice speciale şi sunt specifice

dreptului penal.

- sancţiuni negative informale (neorganizate) – constituite din expresii de

respingere verbale (dispreţ, batjocură, mirare, satirizare) sau de

condamnare morală (izolare, marginalizare) a conduitelor neconforme cu

regulile grupului.

12

Page 13: Sociologia deviantei

ORDINEA NORMATIVĂ (JURIDICĂ). NORME ŞI

SANCŢIUNI JURIDICE

În absenţa unor mecanisme coercitive, mai mult mult sau mai puţin

organizate şi instituţionalizate, este dificil a se imagina că toţi indivizii vor

accepta şi respecta normele prescripţiile şi regulile de conduită impuse de

societate. Prin urmare, în orice societate, ordinea socială este dublată şi de o

ordine juridică sau de drept. Ordinea de drept presupune un sistem ierarhizat de

norme, reguli şi prescripţii care reglementează acţiunile indivizilor pe baze

normative elaborate de o autoritate legală şi legitimă.

Suportul şi fundamentul pe care se instituie şi funcţionează ordinea juridică

în orice societate îl reprezintă o categorie specială a normelor sociale, respectiv

normele juridice.

Prin urmare, elementele care diferenţiază normele sociale în general, de cele

juridice constau în faptul că ele sunt impuse de o putere sau autoritate organizată

şi sunt însoţite de măsuri coercitive sau de constrângere din partea unor agenţi

specializaţi; ele descriu conduita atipică pe care „trebuie să o adopte” indivizii

în anumite împrejurări sociale, prin impunerea, interzicerea sau permiterea unor

acţiuni şi relaţii în funcţie de care comportamentul indivizilor este apreciat ca

dezirabil sau indezirabil, corect – incorect, legal-ilegal.

Deosebirile dintre regulile sociale şi regulile juridice sunt:

a) Modul de elaborare şi aplicare - legile fiind edictate,

promulgate şi aplicate de autoritatea publică, legitimă cu respectarea

anumitor proceduri şi tehnici legislative.

b) Acţiunea în timp şi spaţiu – normele juridice îmbracă o formă

scrisă şi cunosc o anumită determinare în spaţiu şi timp cu posibilitatea

stabilirii momentului apariţiei, modificării şi dispariţiei acestora.

c) Forma şi structura - indiferent de domeniul pe care îl

reglementează, ele au o structură unitară în cadrul căreia se pot distinge

13

Page 14: Sociologia deviantei

trei elemente: ipoteza – arată împrejurările, faptele sau circumstanţele de

care norma leagă anumite consecinţe juridice; în esenţă pentru producerea

unor consecinţe juridice trebuie să existe o împrejurare sau un fapt. De

exemplu, moartea unei persoane, furtul unui obiect care lezează sau

violează drepturile sau drepturile prevăzute de lege; dispoziţia –

reprezintă acea parte din norma juridică în care sunt prescrise conduitele

ce se impun a fi adoptate de indivizi atunci când apar împrejurările sau

circumstanţele cu efecte normative. Ele prevăd fie impunerea, fie

abţinerea, fie permisiunea unor acţiuni sau conduite în condiţiile

prevăzute de norme; acestea îmbracă mai multe forme:

onerative – presupun obligaţia de a

adopta sau săvârşi anumite conduite.

prohibitive – interzic comiterea unor

acţiuni (în această categorie se includ majoritatea normelor de drept

penal, care interzic comiterea unor fapte ilicite şi care sancţionează

conduitele delincvente).

permisive – nu impun şi nici nu interzic

săvârşirea unor fapte, ci doar stabilesc drepturile pe care le au

indivizii în anumite situaţii conflictuale (precum dreptul la recurs,

la apel în procesele civile sau penale).

Supletive - lasă la latitudinea indivizilor

alegerea acţiunile sau conduitelor pe care doresc să le adopte.

Sancţiunea – specificul sancţiunilor care însoţesc normele juridice constă în

faptul că ele sunt organizate şi instituţionalizate. Sancţiunile includ un ansamblu

de modalităţi, mijloace şi măsuri coercitive care sunt adoptate faţă de indivizi

care încalcă prescripţiile privind acţiunile permise, impuse sau interzise. În

funcţie de valorile şi relaţiile sociale care sunt protejate prin normele de drept,

sancţiunile juridice sunt de mai multe feluri: sancţiuni civile, sancţiuni

administrative, sancţiuni disciplinare, sancţiuni penale.

14

Page 15: Sociologia deviantei

Sancţiunile penale sunt considerate ca fiind cu puterea coercitivă cea mai

mare/aspră; ele reprezintă măsuri de constrângere şi restrângere a drepturilor şi

libertăţilor persoanei care încalcă normele penale. Ele sunt prevăzute expres în

legislaţia penală şi pot include pedepse, măsuri de siguranţă, măsuri educative.

Conformitate şi devianţă

Conformitatea reprezintă tendinţa comportamentului indivizilor de a respecta

normele unei societăţi. Indivizii se conformează normelor sociale datorită unor

raţiuni motivate distinct şi diferit; se întâlnesc astfel atitudini conformiste

obţinute sau impuse, precum:

- prin procesul de socializare indivizii şi-au interiorizat

normele şi cerinţele legilor într-un mod atât de eficient încât

comportamentul cerut de norme şi legi a devenit obişnuit.

- respectarea normelor sociale, inclusiv a celor juridice este

considerată de indivizi un mijloc de a obţine recompensele pe care le

aşteaptă de la societate, precum respectul, prestigiul social, prietenia etc.,

dar şi cele materiale.

- indivizii se conformează normelor de teama sancţiunilor

negative care atrag după sine teama de ridicol, de pierdere a locului de

muncă, a respectului, a unor avantaje ori chiar a libertăţii.

Indivizii se conformează chiar dacă nu sunt de acord cu regulile şi normele

impuse de societate, adoptând o atitudine conformistă. Sensibilitatea societăţii

faţă de încălcarea normelor sociale este diferită, fiecare sancţionând

comportamentul indivizilor în funcţie de pregnanţa fenomenelor, toleranţa

individuală şi generală dar şi cultura şi istoricul aparte.

Respectarea de către marea majoritatea a indivizilor din societate a modelului

etico-normativ şi cultural nu este posibilă fără intervenţia unor mijloace de

control asupra comportamentului indivizilor.

15

Page 16: Sociologia deviantei

Controlul social reprezintă ansamblul de mijloace şi mecanisme sociale şi

culturale prin care societatea impune comportamentului individual o serie de

constrângeri, relativ compatibile tuturor indivizilor pentru a-i obliga să se

conformeze normelor şi valorilor de bază.

Forme ale controlului social:

- controlul social extern – se referă la conformitatea indivizilor la

influenţele sociale exercitate asupra lor (ex: pedepsele).

- controlul social intern – indică acceptarea normelor grupului ca şi

cum ar fi propriile norme.

- controlul social pozitiv – se bazează pe motivaţia pozitivă a

indivizilor de a se conforma normelor de convieţuire socială.

- controlul social negativ - este bazat pe teama individului că va fi

pedepsit dacă încalcă normele şi valorile sociale.

Controlul social se asigură prin mijloace - instrumente ale presiunii formale şi

informale organizate şi neorganizate, conştiente şi spontane, care determină

individul să adopte comportamente dezirabile.

Mijloacele controlului sociale se pot clasifica în:

- mijloace psiho-sociale - prin care se acţionează asupra opiniilor,

atitudinilor şi comportamentului indivizilor, urmărindu-se interiorizarea

normelor şi valorilor sociale.

– mijloace instituţionalizate - realizate prin organizaţiile şi organismele

de stat juridice, politice, administrative.

- mijloace neinstituţionalizate - reprezentate de obiceiuri, tradiţii,

moravuri, uzanţe, opinii publice, care prin repetare devin modele de conduită

pe care indivizii le adoptă în anumite situaţii.

16

Page 17: Sociologia deviantei

Devianţa. Opus conformităţii este conceptul de devianţă. Devianţa socială

a dezvoltat o ramură a sociologiei şi anume: sociologia devianţei.

Devianţa este concepută ca nonconformitatea cu normele sociale,

respectiv ca orice act, conduită sau manifestare care violează normele scrise sau

nescrise ale societăţii ori ale unui grup social particular.

Dimensiuni ale devianţei pot fi date de conduitele excentrice sau bizare,

incompatibile cu codurile culturale ale grupului şi societăţii (ex.: limbaj, gesturi,

ţinută vestimentară).

- comportamentele imorale – încalcă legile morale nescrise ale

grupului care nu sunt sancţionate întotdeauna şi nici în mod organizat prin

lege (ex: indecenţa)

- comportamentele antisociale – sunt sancţionate de lege prin

sancţiuni administrative, civile, penale.

- comportamente asociale – bolile psihice

- orice abatere de la conduita medie normală sau de la ceea ce

este bun, frumos sau de dorit.

Devianţa socială există în orice societate, ,,chiar şi într-o societate de sfinţi’’ (E.

Durkheim), iar conformitatea şi devianţa sunt creaţiile aceleiaşi culturi.

Neconformitatea cu normele sociale este desemnată în sociologie prin

conceptul de devianţă.

Infracţiunea

1. Infracţiunea: concept, definire

Legislaţia penală din România pentru cele mai grave fapte antisociale

sancţionate prin pedepse, utilizeazăa termenul infracţiune.

Definiţia legală e cuprinsă în art. 17 alin. 1 din Codul penal cu denumirea

marginală „Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii” desemnând „ fapta care

prezintă pericol social săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală” ; art.

următor relevă pericolul social al faptei „fapta care prezintă pericol social în

înţelesul legii penale este orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingere

17

Page 18: Sociologia deviantei

uneia din valorile înscrise în art. 1 din Codul penal pentru sancţionarea căreia e

necesară aplicarea unei pedepse”.

Art. 1 din Codul penal prevede „legea penală apără împotriva infracţiunilor

România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului,

persoana, drepturile şi libertăţile acestora, proprietatea precum şi întreaga ordine

de drept”.

Dispoziţiile actuale au aşezat persoana ca importanţă a ocrotirii sale prin lege

înaintea proprietăţii, ordine firească faţă de cum erau apreciate ca valoare socială

în perioada de dinainte din 1989 şi chiar după 1989, până în 1996 când se dădea

întâietate proprietăţii (de altfel perioade istorice diferite care au privat indivizii

de anumite categorii de drepturi şi libertăţi). În acest sens suntem de acord cu

aprecierea exprimată în literatura de specialitate conform căreia:

- statele în care funcţionau regimuri totalitare, inclusiv ţara noastră, dădeau

întâietate drepturilor economice, sociale şi culturale faţă de cele civile şi

politice tocmai pentru a deplasa interesul comunităţii, mai ales

internaţionale de la gravele încălcări din materia drepturilor omului pe

care le săvârşeau .

Considerăm că şi după 1989 ordinea ocrotirii drepturilor personale a rămas

aceeaşi până în 1996, deoarece Revoluţia şi-a obţinut prin glasul său - mult

râvnita libertate - în schimb instituţia proprietăţii mai avea de parcurs o perioadă

îndelungată ca garanţie a statului de drept (Legea nr.10/2001 privind, regimul

juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 2

decembrie 1989 care şi la 7 ani de la adaptare a generat controverse necesitând

intervenţia instanţei supreme).

Termenul „ infracţionalitate” este avenit domeniului faptelor sociale foarte grave

denumite de sistemul juridic românesc infracţiuni şi sancţionate de legea penală

cu pedepse.

18

Page 19: Sociologia deviantei

Literatura de specialitate distinge, în funcţie de săvârşirea, descoperirea,

înregistrarea şi judecarea infracţiunilor între infracţionalitatea reală sau săvârşita

cea descoperită şi cea judecată sau legală.

Infracţionalitatea săvârşită cuprinde, totalitatea actelor antisociale cu

caracter penal săvârşite în realitate. Numărul infracţiunilor săvârşite este însă

greu de determinat, aproape imposibil, cauză pentru care infracţionalitatea reală

mai este denumită în literatură şi „cifra neagră”1 pentru că obiectiv, dimensiunea

ei este nedeterminabilă şi din raţiuni2 precum:

- necunoaşterea infracţiunilor decât de către autor, cum ar fi practicarea ilegală a

prostituţiei, acţiune ştiută doar de persoana în cauză sau în cazul traficului de

persoane, doar de traficanţi;

- infractorul este prieten sau rudă cu victima, iar aceasta renunţă sau nu doreşte

a-l da în vileag; de altfel, legea prevede ca „soţul şi rudele apropiate ale

învinuitului sau inculpatului nu sunt obligate să depună ca martori”3, pentru a

nu-l pune în situaţii delicate;

- infracţiunea ar putea aduce prejudicii victimei dacă ar fi făcută publică, situaţie

des întâlnită mai ales în rândul victimelor traficului de persoane, acestea

neacceptând cooperarea cu organele judiciare pentru tragerea la răspundere a

infractorilor, din motive lesne de înţeles – calitatea de victimă atrăgând după

sine damnarea comunităţii şi stigmatul;

- victimele nu declară infracţiunea – în foarte multe cazuri – din motiv că se tem

de represalii din partea agresorilor – şi în acest caz existând situaţii de persoane

traficate care sunt ameninţate de traficanţi chiar cu moartea dacă ar reclama

autorităţilor; un caz mai aparte, care se înscrie în acest tipar, dar situat la polul

opus este manifestarea Sindromului Stocholm (victimele se ataşează

necondiţionat de exploatator, iar acesta nu mai este reclamat);

1 Chipea, F., 1996, p. 37.2 Mihu, A., 1994, p. 100, apud Chipea, F., 1996, p. 37.3 Art. 80 alin 1 C.P.P. Ascultarea soţului şi a rudelor apropiate în Codul de procedură penală cu modificările şi completările până la 8 august 2006. Norme de procedură în legi speciale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2006.

19

Page 20: Sociologia deviantei

- reclamarea infracţiunii ar presupune o pierdere prea mare de energie din partea

victimei, aceasta din urmă renunţând la sesizarea ei, raportul pagubă/beneficiu

fiind nesemnificativ;

- atitudinea laissez faire determinată de convingerea că măsurile care s-ar lua

împotriva infractorului ar fi nesemnificative – sesizăm chiar o neîncredere în

sistemul de justiţie;

- dezinteresul faţă de aplicarea cu consecvenţă sau întărirea unor dispoziţii

legale din partea unor categorii de persoane, cum ar fi cazul prostituţiei şi al

clienţilor;

- evitarea contactului cu autorităţile din motive ce ar putea duce la descoperirea

altor fapte sau pentru a evita autorităţile din cauza altor experienţe – neplăcute –

din trecut.

Infracţionalitatea descoperită (aparentă sau înregistrată) este dată de

mulţimea infracţiunilor care odată săvârşite sunt depistate, identificate şi

înregistrate de organele specializate ale controlului social – de cercetare şi

urmărire penală. Numărul lor este determinat şi mai mic decât ceea ce se

bănuieşte că reprezintă infracţionalitatea reală.

„Denumirea de aparentă provine din faptul că unele comportamente

reclamate sunt numai aparent infracţiuni, sau aparent supuse răspunderii penale,

motiv pentru care organele care le-au înregistrat nu le trimit instanţei de

judecată.”4. Criminalitatea aparentă, în comparaţie cu dark number poate fi

considerată criminalitatea de coloratură gri. Astfel, se poate întâmpla să nu fie

întrunite elementele constitutive ale infracţiunii sau chiar ca fapta reclamată să

nu prezinte pericolul social al unei infracţiuni (potrivit art. 181 Cod penal). Pot fi

reclamate ca infracţiuni fapte care nu au avut loc, precum furtul unui bun, iar

ulterior, este găsit, ori fapte infracţionale, dar cu autori necunoscuţi,

nedescoperiţi etc.- dar toate aceste fapte se produc în societate, şi prin urmare,

consecinţele lor negative asupra victimei nu pot fi neglijate.5. Apreciem că tot în 4 Chipea, F., 1996, p. 38.5 Ibidem, 38.

20

Page 21: Sociologia deviantei

această categorie se pot include şi „scene de viaţă”, greu de reclamat/probat

(situaţiile de viol intramarital - din motive ce ţin de subiectivismul partenerilor

cât şi din punct de vedere procedural). În orice caz, prin mecanismele

controlului social, s-a încercat să se aducă la cunoştinţă publică actele

delincvenţionale, să fie stăpânit fenomenul infracţionalităţii, să se pedepseacă

actele ce lezează statul de drept, cel puţin din raţiunea unuia dintre scopurile

pedepselor – prevenţia săvârşirii de noi infracţiuni.

În cadrul acestei dimensiuni a infracţionalităţii un rol important îl are

controlul social ca „proces prin care o instanţă (persoană, grup, instituţie,

asociaţie sau organizaţie) reglementează, orientează, modifică sau influenţează

comportamentele sau acţiunile altei instanţe, ce aparţine aceluiaşi sistem cu,

ajutorul unor mijloace materiale şi simbolice, în vederea asigurării conformităţii

şi păstrării echilibrului specific sistemului.”6.

Cea de a treia dimensiune a criminalităţii/infracţionalităţii este cea Judecată,

respectiv dată de faptele ilegale care au ajuns în faza de judecată şi asupra cărora

instanţele s–au pronunţat.

Infracţionalitatea – ca fenomen social – prezintă multiple aspecte ce se impun

a fi cunoscute. Un prim aspect e referitor la starea infracţionalităţii, existenţa şi

volumul acesteia, care trebuie surprins în spaţiul şi limitele în care se produce,

adică într-o ţară, regiune, judeţ oraş, sat, respectiv, într-o anumită perioadă de

timp.

Pe de altă parte, în scopul cunoaşterii şi desprinderii anumitor tendinţe şi

particularităţi e necesar să se studieze structura fenomenului infracţional în

funcţie de diverse criterii.

I. Formele infracţiunilor după obiectul lor:

6 Dicţionar de sociologie, 1993, p. 138.

21

Page 22: Sociologia deviantei

În funcţie de obiectul infracţiunii, adică de valorile sociale lezate prin săvârşirea

acestora, Codul penal al României (şi alte legi speciale) clasifică infracţiunile în

următoarele grupe:

1.Infracţiuni contra siguranţei statului (ex.: trădarea, spionajul, propaganda în

favoarea statului totalitar, subminarea economiei naţionale etc.)

2.Infracţiuni contra persoanei; Infracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale şi

sănătăţii (ex.: omorul, omorul calificat, omorul deosebit de grav, uciderea din

culpă); Lovirea sau vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii (ex.:

vătămarea corporală, pruncuciderea); Infracţiuni contra libertăţii persoanei (ex.:

sclavia, violarea de domiciliu, ameninţarea, şantajul, violarea secretului

corespondenţei); Infracţiuni privitoare la viaţa sexuală (ex.: violul, actul sexual

cu un minor, seducţia, incestul, hărţuirea sexuală); Infracţiuni contra demnităţii;

Infracţiuni contra patrimoniului (ex.: furtul, tâlhăria, pirateria, înşelăciunea,

însuşirea bunului găsit); Infracţiuni contra autorităţii (ex.: ofensa adusă unor

însemne, ultrajul, ruperea de sigilii); Infracţiuni care aduc atingere unor activităţi

de interes public sau altor activităţi reglementate de lege (ex.: luarea de mită,

darea de mită, mărturia mincinoasă, favorizarea infractorului tortura, evadarea,

părăsirea postului şi prezenţa la serviciu în stare de ebrietate, nerespectarea

regimului armelor şi muniţiilor), Infracţiuni de fals (ex.: falsificarea de monede

sau alte valori, falsul în declaraţii, falsul intelectual), Infracţiuni la regimul

stabilit pentru anumite activităţi economice (ex.: specula, înşelăciunea la

măsurătoare, concurenţa neloială, deturnarea de fonduri); Infracţiuni care aduc

atingere unor relaţii privind convieţuirea socială (ex.: bigamia, abandonul de

familie, infectarea apei, traficul de stupeiante, profanarea de morminte,

prostituţia, proxenetismul), Infracţiuni contra capacităţii de apărare a României

(dezertarea, lovirea sau insulta superiorului, lovirea sau insulta inferiorului,

capitularea, defetismul, genocidul, distrugerea, jefuirea sau însuşirea unor valori

culturale).

22

Page 23: Sociologia deviantei

TIPOLOGIA INFRACTORILOR

În literatura de specialitate se consemnează ideea conform căreia

comportamentele infracţionale întreţin tendinţe de cronicizare şi sistematizare -

până la constituirea unor forme specifice de manifestare cu valoare tipologică.

Printre factorii care contribuie la tipologizare, menţionăm inadaptarea socială -

în sensul lipsei unor posibilităţi de acomodare la condiţiile şi relaţiile sociale

anterioare primei manifestări deviante, metode deficitare de reeducare şi

recuperare, atitudinea necorespunzătoare a colectivităţilor etc.

În general prin noţiunea de TIP se înţelege o totalitate de trăsături

caracteristice, distinctive ale unui grup social, profesional etc; în cazul tipului

criminal se pot întâlni multiple definiţii, literatura de specialitate subliniind

trăsătură şi aspecte comune, pronunţate ale unui grup de persoane, care se găsesc

în corelaţie.

Unele tipuri criminale sunt mai frecvente şi mai bine conturate (ex: ,,tipul

criminalului din obişnuinţă’’ fiin mai des întâlnit decât criminalul pasional), iar

criminalul agresiv este mai bine conturat decât criminalul de ocazie.

a) în funcţie de gradul de conştientizare şi control al

comportamentului criminal există infractori normali şi infractori anormali.

b) în funcţie de tendinţe de repetare a acţiunilor criminale, există

infractori recidivişti şi nerecidivişti.

c) în funcţie de gradul de pregătire infracţională există criminali

ocazionali (situaţionali) şi infractori de carieră.

d) după modul în care personalitatea infractorului afectează

comportamentul lui criminal, există:

- infractori socializaţi (devin criminali prin învăţarea

regulilor şi valorilor deviante sub impulsul mediului social – ex:

violatorii proprietăţii)

- criminali nevrotici – comit acte infracţionale datorită

compulsiunilor nervoase (ex: cleptomania, piromania, furtul din

23

Page 24: Sociologia deviantei

magazine; aceste persoane devin infractori datorită distorsiunilor

propriei personalităţi şi a distorsiunilor privind lumea

înconjurătoare).

- criminali/infractori psihotici („psihopaţii”) – sunt

indivizii cu dezordini severe ale personalităţii, cu o percepţie

distorsionată a societăţii şi lumii din jur. Ei nu îşi planifică crimele,

dar comit acte deviante foarte violente şi antisociale, dintre cele mai

bizare şi lipsite de sens, şi datorită proriilor idei - înşelătoare.

- criminali sociopaţi – au personalitate egocentrică,

manifestă compasiune limitată faţă de alţii; se mai caracterizează

prin instabilitate, minciună, lipsa remuşcării şi a ruşinii, judecată

săracă (puerilă), eşecul de a învăţa din propria experienţă,

încărcătură emoţională săracă, consum de alcool, eşec în urmarea

unui drum în viaţă etc.

e) în funcţie de tipul de fapte comise – recidiviştii. În funcţie de

tendinţele hetero- sau homo- distructive, aceştia manifestă comportamente

îndreptate spre delicte diferite sau spre acelaşi tip de delicte.

După criminologul austriac Selling ar exista opt tipuri de criminali:

- criminali profesionişti – care în general, evită să muncească,

iar venitul principal este cel provenit din infracţiuni.

- criminali contra proprietăţii

- criminali agresivi

- criminali cărora le lipseşte controlul sexual

- criminali care într-o situaţie de criză nu găsesc decât o

soluţie criminală

- criminali caracterizaţi prin lipsă de disciplină socială

- infractori dezechilibraţi psihic

- infractori care acţionează în baza unor reacţii primitive.

După criminologul Jean Pinatel există tipul:

24

Page 25: Sociologia deviantei

- criminal agresiv – pervers

- criminal achizitiv, caracterial

- criminal lipsit de frâne sexuale

- criminal profesional

- criminal ocazional, recidivist

- criminal ideologic sau politic

- criminal debil mintal

- criminal alienat

Infractorul agresiv este autorul unor crime violente, brutale, cu consecinţe

individuale şi sociale multiple (ex: omoruri simple sau calificate, lovituri

cauzatoare de moarte, incendii ori/şi inundări intenţionate etc.). Acest tip de

infractor are o emotivitate puternică, însoţită de reacţii de descărcare motrice,

materializate prin acte de violenţă, vătămări corporale, agresivitate verbală,

scrisori anonime, plângeri la autorităţi etc. Criminalul agresiv are o capacitate de

stăpânire limitată; dacă este un biotip atletic - se va manifesta împotriva

persoanei, iar dacă prezintă o constituţie longilină ori astenică se va manifesta

pregnant prin acte împotriva proprietăţii.

Infractorul achizitiv este caracterizat de tendinţa biologică de a aduna

bunuri fără limită şi fără rost. Modul prin care achiziţionează bunurile este

antisocial, respectiv: înşelăciune, violenţă, tâlhărie, abuz de încredere,

falsificare.

Infractorul lipsit de frâne sexuale este reprezentat de persoanele care sunt

lipsite de posibilitatea de stăpânire a impulsurilor sexuale şi încalcă prevederile

legale săvârşind infracţiuni împotriva vieţii sexuale (violul, raportul sexual cu un

minor, incestul, corupţia sexuală, seducţia etc.).; categorii de infractori lipsiţi de

frâne sexuale: masochistul, sadicul etc.

Infractorul ideologic sau politic - persoana care are anumite idei ori convingeri

politice, ştiinţifice sau religioase datorită cărora transgresează legile dintr-un stat

prin fapte sau acţiuni pedepsite de legea penală. Criminalul politic este un

25

Page 26: Sociologia deviantei

militant care propagă şi luptă pentru anumite prefaceri sociale, economice,

ştiinţifice etc.; nu este pedepsit prin pedepsele de drept comun, precum

închisoare sau amendă penală, ci prin pedeapsă politică cu executare în regim

separat de infractorii de drept comun. El consideră că luptă pentru o idee

politică, ştiinţifică, religioasă şi consideră că îşi face datoria, mobilul faptelor îl

apreciază ca fiind unul generos şi îndreptat spre binele societăţii, de a face bine

altora şi nu personal.

Infractorul debil mintal reprezintă indivizii cu gradul cel mai

scăzut de inteligenţă, IQ mai mic de 50, adică egal cu a unui copil de până la 10

ani; ei sunt idioţii şi imbecilii; menţionăm caegoria infractorilor mărginiţi şi

submediocri - cu un nivel de inteligenţă ca şi al unui copil de 12 ani.

Infractorul recidivist realizează crime în mod repetat, aspect ce îi înscrie

în partea cea mai periculoasă a infracţionalităţii. Conform legii, recidiviştii sunt

de două tipuri: - cei care au fost condamnaţi pentru prima infracţiune şi

săvârşesc din nou infracţiuni (recidivişti postcondamnatorii) şi - cei care, după

ce au executat pedeapsa pentru prima infracţiune săvârşesc din nou infracţiuni,

inclusiv evadarea constituie infracţiune (recidivişti postexecutorii).

Literatura de specialitate consideră că recidivismul are cauze personale,

ereditare sau dobândite şi cauze de mediu social, iar în cazul recidivismului se

pot întâlni cazuri în care indivizii dezvoltă aşa numita carieră criminală.

În categoria criminalilor recidivişti se întâlneşte şi infractorul care ucide

din obişnuinţă, când acţionează conştient şi controlat, în timp individul

acţionând automat, fără controlul conştiinţei, ca o acţiune imperioasă, devenind

astfel recidivist profesional.

Infractorul profesional reprezintă acea categorie de indivizi care fac din

infracţiune un mijloc de existenţă (literatura de specialitate consideră infractorul

ca un tip refractar muncii), reprezentat de hoţi de buzunare, proxeneţi, cerşetori.

Criminalul profesional pasiv - munceşte şi îşi câştigă existenţa din

activităţi parazitare sau ilegale: cerşetoria, prostituţia, vagabondajul, jocul de

26

Page 27: Sociologia deviantei

noroc etc. Acest tip de infractor are nivel de inteligenţă scăzut, capacitate redusă

de rezolvare a dificultăţilor cotidiene, instrucţie şcolară redusă, structură

caracterială labilă, obedienţă, voinţă slabă, stăpânire de sine oscilantă.

Criminalul profesional activ îşi câştigă existenţa din infracţiuni de tipul:

furt din buzunare, trafic de fiinţe umane, falsificare de bani, trafic de droguri,

tâlhărie, trafic de arme, răpire, furtul şi traficul de maşini de lux, înşelăciune.

Aceşti infractori au nivel de inteligenţă ridicat, dar sub aspectul

afectivităţii sunt criminali insensibili, fără empatie şi milă faţă de alţii, egoişti,

neîncrezători şi chiar perverşi. Personalitatea criminalului profesional activ

poate fi rezultatul structurii biologice, dar şi influenţelor mediului social. Acest

tip de infractor se formează în mediul infracţional sau antisocial,în mediul de

afaceri scrupulos şi fraudulos, în penitenciare etc.

Infracţionalitatea minorilor (delincvenţa juvenilă) desemnează tinerii

care nu au împlinit încă vârsta majoratului şi care adoptă conduite prin care

transgresează legea. Literatura de specialitate îi consideră o victimă a societăţii

şi nu un vinovat conştient, mai ales cazul minorilor abandonaţi de părinţi sau

educatori, pe cei fugiţi de la domiciliu ca urmare a aplicării unor sancţiuni aspre,

pe cei privaţi de resurse materiale sau care trăiesc în medii inadecvate, grevate,

de violenţă domestică, alcoolism, sărăcie, părinţi denaturaţi. Un fenomen aparte

şi o categorie distinctă de minori sunt copiii străzii.

27