CAPITOLUL I

SOCIOLOGIA CA ŞTIINŢĂ A UNIVERSULUI SOCIAL

I.1. Conceptul de "sociologie"

Noţiunea de sociologie a fost introdusă de Auguste Comte în anul 1832, în locul noţiunii de "fizică socială". Termenul provine din franţuzescul "societé" şi grecescul "logos", dar deşi rădăcinile sunt străvechi, ştiinţa sociologiei este tânără în raport cu matematica, sau logica, sau fizica, atât de riguroase şi luate ca modele de referinţă.

Cu mai bine de 2300 de ani înainte, Aristotel scria că "omul este prin natura sa un animal social", fără ca această reflecţie să întemeieze propriu-zis o ştiinţă.

¨Majoritatea autorilor au definit sociologia ca studiul ştiinţific sau pozitiv al faptelor sociale. Ca variante de definiţii menţionăm câteva exprimate succint:

E.Durkheim - ştiinţa faptelor sociale;G.Gurvitch - ştiinţa fenomenelor sociale totale;D.Gusti - ştiinţa realităţii sociale;Tr.Herseni - ştiinţa societăţilor omeneşti.

Specificul sociologieia. Spre deosebire de alte ştiinţe sociale, sociologia nu se limitează la o latură sau un domeniu

al realităţii sociale (prin aceasta se deosebeşte de economie politică, demografie, istorie). Ea studiează societatea integrativ şi unitar.

b. Sociologia ne dotează cu o formă specială de conştiinţă. Această conştiinţă ne ajută spre inţelegerea mai bună a forţelor sociale. Berger afirma în 1963 că sociologia este "o ştiinţă liberatoare".

c. Sociologia poate deveni un instrument pentru dobândirea informaţiei despre noi înşine şi pentru a interveni în viaţa socială, spre a ne atinge anumite scopuri.

d. Sociologia are în principal caracter obiectiv, dar răzbat în ea şi elemente având caracter partinic, exprimând interesele, ideile unei grupări sociale. Sociologia ca ştiinţă a întregului social vizează aşadar realitatea socială atât pe dimensiunea ei obiectivă, structurală, cât şi pe cea a subiectivităţii, a ideologicului.

Socotind-o ca momentul de ruptură cu aprecierile simţului comun asupra fenomenelor cotidiene, Achim Mihu1 precizează că sociologia este "în mod esenţial studiul explicativ şi comprehensiv al realităţii sociale în totalitatea ei, adică a unei realităţi sui-generis, precum şi a unor părţi, fenomene şi procese ale acestor realităţi în legăturile lor multiple, variate şi complexe cu întregul". Aşadar, ca ştiinţă a vieţii sociale, sociologia este o construcţie teoretică relativ coerentă, care descifrează legităţile acesteia.

1 Mihu Achim - Sociologia dreptului, p.4.

I.2. Problematica şi funcţiile sociologiei

Sociologia, ca orice disciplină ştiinţifică îşi propune nu doar acumularea de date despre realitatea socială şi analizarea lor, dar şi înţelegerea semnificaţiei problemelor sociale. Sociologia nu poate fi gândită doar ca o descripţie — ca sociografie — şi nici ca o viziune speculativă. Ea nu se reduce la înţelegerea empirică a problemelor sociale de către gândirea comună, ci este o tratare ştiinţifică a acestora. Problema socială în ştiinţă ia forma unor întrebări la care putem da răspunsuri prin cercetări metodice, riguroase. Problema socială devine o problemă a ştiinţei numai în măsura în care reuşim să o exprimăm în forma unei teze verificabile prin cercetări, experimentări. Formaţia ştiinţifică, teoretică şi metodologică în sociologie este echivalentă cu dezvoltarea aptitudinii de a pune întrebări corecte realităţii sociale.

Devenită ştiinţă de sine stătătoare de la jumătatea secolului al XIX-lea, sociologia are ca obiect de studiu realitatea socială în procesul devenirii ei, privită ca întreg, legităţile şi ordinea socială.

Tot obiect al acestei discipline îl constituie colectivităţile umane, relaţiile şi comportamentele umane din cadrul acestora.

Din această perspectivă, prima funcţie care defineşte esenţial statutul sociologiei este aceea de a formula problemele sociale, funcţia teoretică. Este o modalitate de concepere ştiinţifică a socialului sau, altfel spus, are o funcţie explicativă şi interpretativă. Rolul ei este de a analiza critic şi reflexiv realitatea socială.

O a doua funcţie majoră o constituie aceea de diagnoză şi prognoză socială, de elaborare a unor predicţii ştiinfice asupra desfăşurării în perspectivă a proceselor. Desigur că aceste anticipări se pot formula numai pe baza cunoaşterii legităţilor care stau la baza unor procese şi fenomene sociale.

Unii sociologi, precum D. Gusti, formulează o a treia funcţie a sociologiei, aceea de a soluţiona problemele sociale – funcţia praxiologică.

I.3. Sociologia — ştiinţă centrată pe studierea vieţii sociale a lumii moderne

Schimbările profunde în modul nostru de viaţă din ultimele două secole, dinamismul acestora, au impus intensificarea preocupărilor pentru înţelegerea lor, pentru cunoaşterea posibilelor traiectorii ale civilizaţiei umane.

În prezent, ni se pare normal ca mare parte a populaţiei să vieţuiască în oraşe şi să nu fie ocupată în agricultură. Şi totuşi, până în zorii epocii moderne un asemenea fenomen era neobişnuit; masa covârşitoarea a oamenilor era preocupată de asigurarea hranei prin cultivarea pământului. Până şi în civilizaţiile antice mai dezvoltate, precum Egiptul, Grecia, Roma, China, mai puţin de 10% din totalul populaţiei locuia la oraşe fiind ocupată cu activităţi neagricole. Astăzi, în cele mai avansate state, procentele aproape s-au inversat, iar acesta nu este doar un aspect statistic, exterior, căci el a marcat — şi continuă să marcheze — profund cele mai intime aspecte ale vieţii cotidiene, începând de la întemeierea familiei şi până la stratificarea socială.

Sociologia îşi găseşte astfel începuturile în strădania gânditorilor de a pricepe impactul iniţial al transformărilor care au însoţit procesul industrializării, implicit al urbanizării, declanşat în Vestul Europei. Ea a rămas principala disciplină preocupată de natura acestor schimbări. Cum lumea de astăzi este totalmente diferită de civilizaţiile "Primului Val" — denumirea generică aparţinându-i lui Alvin Toffler — este menirea sociologiei de a ne ajuta să înţelegem această lume a celui "de-al Doilea Val", în care unii continuăm să vieţuim şi pe aceea a "Valului al Treilea" spre a cărui creastă se avântă civilizaţiile care au depăşit industrialismul, devenind societăţi informatizate.

Omul de azi foloseşte în loc de bani propriu-zişi cărţi de credit sau cecuri, realizează convorbiri telefonice prin cartelă magnetică, operează tranzacţii la bursă cu bunuri pe care încă nu le posedă, astfel încât distincţia clasică între "a avea" şi "a fi" se pune în cu totul alţi termeni. Pe măsură ce este mai instruit, posedă mai multă informaţie şi reprezintă un "capital uman": Accesul la capitalul simbolic devine tot mai anevoios fără "a şti" cum să opereze cu el, cum să intre în posesia lui; deci

2

"a avea" presupune astăzi "a fi" instruit, adică în posesia unor abilităţi culturale de a manipula informaţia.

Sociologia nu putea fi o ştiinţă comparabilă ca vechime cu ştiinţe de renume, din mai multe considerente. În primul rând, îi lipsea un obiect propriu, metode specifice şi era incapabilă să descopere regularităţile vieţii sociale care să-i permită formularea unor legi şi elaborarea unui corp teoretic sistematic, atâta timp cât existau societăţi de tip tradiţional, având preponderent caracter static, în care vieţuiau mici comunităţi umane cercetate de antropologie. Sociologia, spre deosebire de antropologie, îşi focalizează atenţia asupra aspectelor vieţii din societăţile moderne, industrializate, în care micile comunităţi evoluează spre societăţi. Ea este o încercare de abordare sistematică a transformărilor care marchează societatea umană de două sute de ani încoace: industrializarea, urbanizarea, dezvoltarea noilor sisteme politice.

Totodată, sociologia nu putea fi turnată în aceleaşi tipare de precizie precum ştiinţele naturii, în ciuda substituirii denumirii de "fizică socială" pe care tocmai o înfăptuise. Faptele studiate de sociologie şi rezultatele ei nu pot fi înţelese adecvat în termenii comparaţiei cu ştiinţele menţionate : studierea fiinţelor umane în deplinătatea voinţei, libertăţii şi ţelurilor lor nu se poate face în aceeaşi manieră cu studierea unor obiecte impersonale, aspect ce constituie simultan un avantaj şi un dezavantaj. Sociologii pot profita de pe urma faptului că adresează în mod direct întrebări celorlalţi semeni ai lor, deveniţi obiect de cercetare, că pot intercomunica. Pe de altă parte însă, persoanele supuse investigaţiei devin conştiente de aceasta şi îşi modifică în mod vădit comportamentul natural.

I.4. Ce înseamnă a avea o perspectivă sociologică?

Studierea sociologiei nu rămâne la nivelul unui proces de rutină, de dobândirea de informaţii din domeniul socialului. Sociologul devine o persoană capabilă să se desprindă de circumstanţele personale imediate şi să posede ceea ce C.Wright Mills denumea "imaginaţie sociologică".

În primul rând, aşa ceva presupune să fim în stare să ne privim pe noi înşine departe de familiara rutină a vieţii cotidiene, dintr-o altă perspectivă, să fim în stare să depăşim aspectele particulare spre a desprinde regularităţile pe care le înglobează. Detaşarea de fenomenele studiate permite generalizări teoretice realizate cu bună-credinţă şi înlăturarea oricăror prejudecăţi. Ajungem astfel la abordarea obiectivităţii în sociologie. Desigur, fiecare individ şi-a dezvoltat o experienţa de viaţă pornind de la cunoaşterea la nivelul simţului comun. Rezultatele sociologiei în domeniul vieţii sociale pe de o parte continuă, pe de alta contrazic cunoaşterea comună, nesistematică. Deci, important nu este a stabili o ruptură, deoarece în mod evident o serie de cunoştinţe empirice au fost validate de sociologie, ci a ne întreba şi a verifica de fiecare dată dacă ceea ce ştiam din experienţele noastre de viaţă ori din cele împărtăşite de alţii este într-adevăr aşa. Perspectiva ştiinţifică începe doar când devenim conştienţi că majoritatea semenilor noştri fac generalizări nepermise, când suntem în stare să ne controlăm propriile împresii şi ne străduim ca ele să nu ne afecteze munca de cercetare. Obiectivitatea perspectivei sociologice mai este generată apoi şi de metodele utilizate şi de argumentele folosite. În măsura în care datele furnizate de noi devin publice, ele pot fi confirmate sau infirmate de alţi sociologi. Obiectivitatea în sociologie se poate dobândi printr-o atitudine critică constructivă.

A avea o perspectivă sociologică implică relaţii de interferenţă în sistemul ştiinţelor socio-umane îndeosebi cu antropologia, istoria şi psihologia-socială. Relaţiile cu antropologia culturală sunt vitale, întrucât această ştiinţă studiind societăţile tradiţionale în adâncime, cu micile lor comunităţi umane, ne permite să observăm caleidoscopul diferitelor forme umane de existenţă şi transformarea unora în mari societăţi industrializate, moment din care studiul este preluat de sociologie prin cercetări transversale şi de amploare. Ea continuă studierea societăţii moderne şi postmoderne.

Dimensiunea istorică este egalmente fundamentală, facilitând desprinderea trăsăturilor distinctive ale lumii de astăzi prin comparaţie cu trecutul. Istoria oferă oglinda de care se foloseşte sociologia spre a înţelege prezentul, pe baza rădăcinilor din trecut.

3

Vecinătatea cu psihologia socială este apoi foarte strânsă. Dacă psihologia generală este ştiinţa centrală despre om ca individ, psihologia-socială se ocupă de felul în care personalitatea şi comportamentul sunt influenţate de contextul social. Psihologia socială este ştiinţa relaţiilor psihologice dintre oameni.

O amplă perspectivă sociologică presupune relaţii de colaborare şi cu politologia şi economia, permiţând chiar menţiunea că dintre clasicii sociologiei: Marx, Weber, Durkheim, primii doi au fost simultan economişti, sociologi şi politologi.

Spre deosebire de ştiinţele menţionate, sociologia nu studiază doar anumite aspecte ale vieţii sociale, ci se rezervă ca fiind ştiinţa centrală despre societate concepută în totalitatea componentelor şi laturilor ei, căutând să descopere regularităţile şi legile vieţii sociale, relaţiile şi structurile sociale, forţele sociale. Din acest punct de vedere al generalizărilor totale, sociologia se înscrie printre disciplinele având caracter filosofic.

Sociologul J.Szczepánski diferenţiază următoarele domenii de cercetare ale acestei ştiinţe :a) Discipline şi ramuri sociologice care studiază instituţiile sociale precum: familia, instituţii de

educaţie, politice, economice, juridice, ştiinţifice, religioase;b) Discipline şi ramuri care se ocupă de colectivităţile şi grupurile umane, colectivităţi

teritoriale, grupuri profesionale, clase şi straturi, organizaţii;c) Ramuri care cercetează fenomene şi procese sociale: structura, geneza şi dinamica

grupurilor; adaptarea şi integrarea socială; mobilitatea socială; urbanizarea; procesele demo-economice etc.

A avea o perspectivă sociologică înseamnă a înţelege "cum" şi "de ce" se produc procesele sociale, înseamnă a accepta diferenţierile culturale, înseamnă a evalua iniţiativele politice şi mai presus de toate, a juca un rol practic pentru optimizarea vieţii sociale. După elaborarea diagnozei şi prognozei sociale, urmează ceea ce Dimitrie Gusti numea printr-o fericită metaforă: "vocaţia social-transformatoare a sociologiei".

4

CAPITOLUL II

METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE ÎN SOCIOLOGIE

II.1. Etapele cercetării sociologice

În punctul iniţial al oricărei investigaţii, cercetătorul se află în faţa a două alternative:A. De a-şi alege singur problema de cercetare;B. De a recepta o comandă.

A. În prima variantă, este normal ca în alegerea respectivă să intervină şi subiectivitatea cercetătorului, dar există cel puţin patru elemente constrângătoare:

1. orientarea spre probleme de interes major pentru societate;2. încadrarea în plafonul de mijloace materiale;3. specializarea echipei de cercetători;4. gradul de dezvoltare a diverselor ramuri ale sociologiei, bibliografia existentă, apariţia

unor "teme la modă" sau de interes major.

B. În varianta a doua, este lansată o comandă de către organisme de decizie, unităţi economice sau sociale. Aceasta presupune analiza gradului de relevanţă teoretică şi practică pe

care o are tema propusă.Tema prevăzută în comanda de cercetare este convertită în limbaj sociologic,

apoi — de comun acord cu beneficiarul — se delimitează sfera şi conţinutul temei, aria socială investigaţiilor şi tim-pul necesar pentru desfăşurarea cercetării până la finalizarea ei.

Legătura dintre cercetător şi beneficiar este cuprinsă în schema orientativă anexată, privind etapele cercetării sociologice (vezi Anexa I).

Noi considerăm că orice investigaţie sociologică porneşte de la trei etape mari:I. Pregătirea cercetării;II. Culegerea informaţiei;III.Valorificarea informaţiei prin metode şi tehnici specifice de prelucrareAcestea pot fi la rândul lor sub-etapizate.

I. Pregătirea cercetării

Este etapa de importanţă covârşitoare pentru desfăşurarea efectivă a cercetării şi rezultatele finale obţinute. Există destule cercetări sociologice ratate din lipsa unor preparative corespunzătoare: carenţe de construcţie a instrumentelor de lucru - îndeosebi a chestionarelor, de instruire a operatorilor, de alegere a eşantionului.

Gradul în care se realizează exigenţele acestei faze depinde atât de factori subiectivi: priceperea sau nepriceperea sociologului, cât şi de factori obiectivi: noutatea completă în abordarea fenomenului, lipsa de timp şi de bani.

Principalele operaţii care se cer realizate în etapa pregătitoare sunt prezentate în continuare.

Elaborarea proiectului de cercetare5

Acesta poate avea caracter preponderent explorativ sau preponderent explicativ.În această fază se constituie "obiectul epistemic", se stabilesc obiectivele şi scopurile

cercetării.

Studierea bibliografieiDeşi în sociologie este posibil saltul peste această etapă, spre a evita "excesul de

originalitate" al unor cercetători pledăm pentru realizarea ei. Studiul bibliografiei permite ameliorarea muncii sociologului din următoarele perspective:

- utilizarea unor scheme sau teorii explicative a căror validitate a fost testată;- folosirea unor ipoteze de lucru rezultate dintr-o cunoaştere prealabilă a domeniului;- aplicarea unor metode, instrumente, procedee care au condus deja la rezultate consistente în

domeniul respectiv.Consecinţa de cea mai mare valoare o constituie posibilitatea comparării rezultatelor

studiilor sociologice empirice. Astfel se asigură caracterul cumulativ al cunoştinţelor dobândite, drept condiţie de bază a dezvoltării unei ştiinţe.

Precizarea conceptelorÎn sociologie există o penurie de concepte bine precizate, conceptele fiind în majoritate

împrumutate din limbajul comun. Astfel, în 193l, americanul Eubank a întocmit o listă cu noţiunile principale folosite în 8 lucrări de sociologie cu caracter general, ale unor autori diferiţi, listă care cuprindea în total 146 concepte. Dintre acestea, nici unul nu a putut fi regăsit în toate cele 8 lucrări; un concept comun s-a regăsit în 7 dintre acestea, iar două concepte comune în 6 lucrări.

Exemplul invocat impune ca la începutul oricărei cercetări sociologice să se definească principalele concepte.

Operaţionalizarea conceptelorEste un ansamblu de operaţii prin care însuşirile definitorii ale noţiunilor pot fi identificate

sau măsurate în universul empiric. Literatura de specialitate face distincţie între concepte:- ideale, abstracte, latente, neoperaţionale;- empirice, manifeste, concrete, operaţionale.În sociologie apar frecvent două tipuri de noţiuni: distincte, precise sau de tip atributiv (de

ex: retribuit, căsătorit, elev, absolvent de liceu etc.) şi noţiuni vagi, de tip variabil, care comportă grade de apartenenţă (de ex.: coeziunea grupului, integrare socială, calitatea vieţii, satisfacţie în muncă).

Este nevoie ca prin operaţionalizare noţiunile variabile să fie transformate în noţiuni de tip atributiv.

P.Lazarsfeld, în lucrarea "Qu'est-ce que la sociologie", sintetizează etapele care duc de la concept la studiul empiric, adică esenţa operaţionalizării:

1. Iniţial avem o imagine sau o reprezentare destul de vagă a ceea ce înţelegem printr-o noţiune;

2.Specificarea conceptului prin descompunerea reprezentării în componente ce constituie diverse aspecte sau dimensiuni ale conceptului;

3. Alegerea indicatorilor. Indicatorul e acea însuşire simplă care poate fi detectată direct în realitatea empirică;

4. Formarea indicilor. Indicii empirici urmăresc să surprindă sub o formă numerică informaţia continuă.

În lucrarea autorilor Aculin Cazacu, Ilie Bădescu - "Metode şi tehnici de cercetare sociologică", operaţionalizarea conceptelor este definită în două accepţiuni:

Operaţionalizarea (I) este procesul prin care punem în legătură explicită conceptul cu indicatorii săi. (Vezi Anexa II).

6

Operaţionalizarea (II) este procesul de cunoaştere organizat pe nivele ierarhice, presupunând trecerea de la concepte la dimensiuni şi variabile şi apoi la indicatori şi la indici , permiţând recunoaşterea variabilelor în fapte concrete.

Variabilele intervin într-un studiu fie ca elemente de explicat, fie ca elemente care furnizează o explicaţie; ele redau gradul şi sensul variaţiei faptelor subsumate conceptului.(Anexa III). Autorii disting:

- o operaţionalizare orizontală — desfacerea genului în specii, - operaţionalizare verticală — trecerea de la un nivel analitic la alt nivel analitic, inferior.

Important este ca operaţionalizarea să găsească o formulă simplificatoare acceptabilă, în sensul de a surprinde elementele esenţiale ale conceptului respectiv, iar ceea ce se pierde prin sărăcirea conceptului să fie compensat de câştigurile obţinute în precizia măsurătorilor, profunzimea analizelor.

Stabilirea ipotezelor de lucruO investigaţie ştiinţifică nu se realizează niciodată în afara sau în lipsa unor ipoteze.Ipotezele pot apărea :a) înaintea muncii empirice,b) atunci când se face interpretarea datelor. (Anexa IV.)

Alegerea metodelor şi tehnicilorTermenul de metodă are două accepţiuni.a. În sens larg, metoda este o modalitate generală, o cale de abordare a realităţii, un

principiu fundamental care ghidează întreaga desfăşurare a unei cercetări. Se poate exemplifica prin metoda structuralistă, dialectică, funcţionalistă, genetică, interdisciplinară.

b. În sens restrâns, metoda este modalitatea efectivă de investigare a realităţii (ancheta, interviul, observaţia, eperimentul).

În prelungirea metodei sunt:Tehnicile sunt operaţiile concrete de înregistrare şi manipulare a faptelor.Procedeele desemnează de regulă operaţii de prelucrare a datelor unei cercetări.În investigaţiile sociologice se recurge la o îmbinare de metode şi tehnici, menţionând însă

ancheta ca metodă privilegiată (vezi Anexa V).

Construirea instrumentelor de lucruInstrumentul este acela care concretizează, materializează o tehnică oarecare. Ca exemple de

instrumente de lucru oferim: chestionarul, ghidul de interviu, testele.Există două cerinţe fundamentale pe care trebuie să le îndeplinească orice instrumentn

sociologic:1. Validitatea — proprietatea instrumentului de a dezvălui cercetătorului ceea ce urmăreşte

să obţină în cercetare, să măsoare ceea ce-şi propune;2. Fidelitatea — capacitatea unui instrument de a reda în mod constant anumite însuşiri

proprii fenomenului.Dacă aceste cerinţe nu sunt îndeplinite şi îndeosebi prima dintre ele, instrumentul poate

reprezenta sursa principală de erori într-o cercetare.

Delimitarea eşantionuluiAlegerea unui eşantion se foloseşte în situaţiile în care populaţia este extinsă şi nu este

posibil, nici eficient să se studieze în totalitatea sa. O subpopulaţie aleasă cu grijă pe baza unor principii statistice pentru a fi reprezentativă poate suplini în bune condiţii cercetarea populaţiei întregi. Partea din populaţie aleasă spre investigare se va numi eşantion. Aceasta nu înseamnă că se

7

reduce universul cercetării, doar că informaţia referitoare la populaţie în totalitatea sa nu se recoltează de la toţi indivizii, ci numai de la o parte dintre ei.

Organizarea acţiunii practiceCercetările sociologice se efectuează adesea cu personal numeros, pe extinderi teritoriale

destul de însemnate şi în timp mai îndelungat. Organizarea unei asemenea acţiuni complexe trebuie să surprindă următoarele aspecte:

- planificarea riguroasă în timp a desfăşurării studiului;- planificarea modului de gospodărire a mijloacelor materiale;- organizarea muncii în cadrul echipei de cercetare, stabilirea responsabilităţilor fiecărui

membru;- rezolvarea problemelor legate de condiţiile de existenţă şi de lucru în teren;- programarea aspectelor ce ţin de cercetarea propriu-zisă.Constatăm că aspectele legate de o "campanie sociologică" le putem grupa în două categorii:

aspecte legate de cercetare ştiinţifică propriu-zisă şi altele administrative legate de asigurarea condiţiilor pentru buna ei desfăşurare. Drept urmare, este nevoie ca unele persoane să coordoneze primele aspecte, iar alte persoane să aibă atribuţii strict organizatorice.

Studiul pilot –Este o „mini-investigaţie” premergătoare, un studiu prezumtiv.În unele situaţii care vizează probleme sau utilizează instrumente de studiu inedite,

mai intervine o etapă înaintea cercetării propriu-zise, având următoarele obiective: testarea instrumentelor de culegere a informaţiei, familiarizarea operatorilor cu aceste instrumente şi cu munca de teren, obţinerea unor sugestii în vederea prelucrării datelor.

Deşi această probă prealabilă măreşte în aparenţă costul unei investigaţii prin faptul că introduce operaţii suplimentare, de fapt cîştigurile şi avantajele care-i urmează sunt mult mai mari.

Îndeosebi în cazul unor anchete sociologice, studiul pilot perfectează conţinutul chestionarului ca instrument de lucru, permite instruirea operatorilor de anchetă, corectarea construirii unor întrebări sau a unor greşeli de interpretare.

Am însoţit materialul prezentat cu o serie de scheme sau exemple care pot fi multiplicate pentru mapele de lucru sau pot fi proiectate întregii grupe de studenţi pentru a asigura cursului un caracter mai concret.

II.2. Metode de culegere a informaţiei

a) AnchetaEste metoda cu cea mai largă utilizare în sociologie. Ancheta sociologică ¨este metoda de

culegere a informaţiei de la o masă mare de indivizi umani cu ajutorul unui instrument specific — chestionarul Din punct de vedere tehnic, de realizare practică, metoda anchetei are două variante fundamentale :

1. Ancheta directă, orală sau verbală;2. Ancheta indirectă sau scrisă.

1. Tehnica anchetei directe presupune că întrebările chestionarului se adresează subiecţilor în formă orală şi sunt completate de către cercetător sau de operatorii de anchetă pe formular. Uneori datele se pot culege telefonic.

Realizând o comparaţie între cele două tehnici de anchetă, remarcăm faptul că literatura de specialitate subliniază avantajul decisiv al anchetei directe, din punct de vedere al numărului răspunsurilor primite, avantaj ce ar rezulta din faptul că oamenii găsesc mult mai multă plăcere în a purta o conversaţie decât în a completa un chestionar. Madeleine Grawitz în lucrarea "Méthodes du sciences sociales" (1972) consideră succesul anchetei directe explicabil prin trei factori şi îndeosebi prin ultimul dintre ei:

8

- reflexul de politeţe — e greu să refuzi să-i vorbeşti cuiva care ţi se adresează politicos, te roagă să-l ajuţi în realizarea muncii sale;

- dorinţa de influenţare: subiectului i se sădeşte convingerea că ar putea contribui la schimbarea unor situaţii, la ameliorarea unor stări de lucruri care-l privesc, motiv pentru care va fi dispus să angajeze o discuţie;

- nevoia de a vorbi — în sensul ei adânc, psihologic — nevoie de comunicare, de a fi înţeles.

Aşadar, ponderea non-răspunsurilor este mai redusă în cazul anchetei directe şi, prin aceasta, rezultatele sunt foarte puţin distorsionate.

Alt avantaj al anchetei directe constă în faptul că persoanele interogate acordă o atenţie mai mare chestionarului decât în ancheta indirectă.

Al treilea avantaj este asigurarea spontaneităţii răspunsurilor. În fine, al patrulea avantaj — eliminarea pericolului de contaminare a răspunsurilor.

În anchetele directe, un rol deosebit de important revine operatorilor ca persoane active, care provoacă emiterea de informaţie şi care o colectează. Valoarea întregii investigaţii depinde până la urmă de capacitatea acestor persoane de a convinge subiecţii să poarte discuţii sincere.

Operatorii de anchetă sunt personal auxiliar folosit pentru culegerea informaţiei, care trebuie să posede anumite trăsături psihologice şi chiar o înfăţişare fizică agreabilă. Totuşi, principalele trăsături de caracter considerate drept calităţi fundamentale sunt conştiinciozitatea şi corectitudinea.

Este preferabil ca operatorul să fie o persoană extrovertită, deschisă, nu timidă, să posede capacitatea de abordare a oamenilor într-o manieră plăcută. El trebuie să trezească interesul subiecţilor pentru anchetă, să se facă simpatizat, să insufle încredere. Totodată, operatorii se aleg dintre persoanele cu grad relativ ridicat de inteligenţă, dar cu nivel de instrucţie mediu spre a nu se plictisi repede de activitatea de rutină. Cercetătorul va respecta trei cerinţe de bază. Din lotul potenţial de operatori va elimina persoanele cu grave carenţe morale sau fizice. Apoi va asigura o instrucţie completă a operatorilor pe care îi foloseşte ca personal auxiliar. În al treilea rând, va asigura controlul riguros al muncii de teren.

2. Tehnica anchetei indirecte presupune completarea răspunsurilor la întrebări în scris, de către persoanele anchetate însele.

Există mai multe procedee de realizare concretă:I. publicarea chestionarelor în ziare şi reviste şi colectarea răspunsurilor tuturor celor care

doresc să returneze formularul completat. Neajunsul este că persoanele care răspund unor astfel de solicitări şi care citesc respectiva publicaţie nu constituie un eşantion destul de reprezentativ;

II. strângerea unei mulţimi de persoane într-o sală mare în scopul completării chestionarului, sub controlul cercetătorului, are ca neajuns influenţarea răspunsurilor.

III. înmânarea chestionarului în mod individual fiecărui subiect de către operatorii de anchetă are ca neajuns nereturnarea lui şi nereprezentativitatea (dacă se dă pe stradă).

IV. expedierea chestionarului prin poştă subiecţilor care formează eşantionul, însoţit de o scrisoare explicativă şi de un plic timbrat cu adresa instituţiei care solicită returnarea formularului completat. Mare parte însă nu vor returna formularul.

În ancheta indirectă trebuie ţinut cont de faptul că persoanele care nu răspund au alte caracteristici decât cele care răspund, din punct de vedere al nivelului de şcolaritate, trăsăturilor psihologice, inteligenţei, iar supradimensionarea eşantionului nu rezolvă problema. Gradul de distorsiune este direct proporţional cu ponderea non-răspunsurilor şi cu diferenţa de comportament între indivizii care răspund şi care nu răspund. Non-răspunsul apare în toate anchetele, dar proporţiile în care el se prezintă variază foarte mult de la un tip de anchetă la altul, minimul fiind înregistrat în cea directă iar maximul în cea indirectă prin poştă.

Alte dezavantaje ale anchetei indirecte ar fi: lipsa de certitudine că persoana aleasă este cea care răspunde la chestionar, faptul că se pierde spontaneitatea răspunsurilor, că nu se poate evita

9

incompletitudinea sau ambiguitatea unor răspunsuri, că multe persoane nu au abilităţi de a răspunde în scris, sau chiar le este teamă de a le fi regăsite opiniile ca documente scrise.

Şi pentru ancheta indirectă putem evidenţia o serie de avantaje, în primul rând cele de ordin material, cheltuielile băneşti legate de completarea chestionarelor de către subiecţi fiind net inferioare celor legate de subvenţionarea operatorilor de anchetă. Există apoi avantaje de ordinul cunoaşterii, asigurând mai mult timp de gândire subiecţilor. De asemenea, este înlăturată influenţa perturbatoare a operatorului de anchetă, dar şi greşelile lui de înregistrare a răspunsurilor. Unul dintre cele mai apreciate avantaje este cel al anonimatului. În final, unele forme ale anchetei indirecte (cea prin poştă) asigură o dispersie teritorială mare. Ancheta indirectă poate fi finalizată numai în cazul în care populaţia vizată posedă în întregime un anumit nivel de instrucţie, în caz contrar riscurile de erori şi non-răspunsuri fiind foarte mari.

Chestionarul este instrumentul cu ajutorul căruia se realizează culegerea datelor în anchete. El va cuprinde o serie de întrebări care se adresează oamenilor care formează populaţia supusă investigării.

Septimiu Chelcea, în lucrarea "Chestionarul în investigaţia sociologică ", defineşte chestionarul ca ¨o succesiune logică şi psihologică de intrebări scrise sau imagini grafice cu funcţie de stimuli în raport cu ipotezele cercetării, care determină la persoana anchetată un comportament verbal sau non-verbal ce urmează a fi înregistrat în scris. Fiecare investigaţie necesită un chestionar propriu.

Întrebările joacă rolul unor indicatori ai unor fapte sau fenomene sociale.Chestionarele se pot clasifica după mai multe criterii, deşi există autori care consideră că

este vorba doar de o clasificare a întrebărilor din chestionare, neexistând decât rareori chestionare "pure":

1. După conţinutul informaţiilor există chestionare de date factuale, de opinie şi de cunostinţe.

Chestionarele de date factuale vizează fapte obiective, susceptibile de a fi observate direct şi verificate şi de alte persoane: vârstă, sex, profesiune, stare civilă, loc de naştere. Nu există chestionar pur de date factuale, iar din punct de vedere metodologic, întrebările factuale se plasează la sfârşitul chestionarului, spre a nu provoca reţineri.

În chestionarele de cunoştinţe ne interesează coincidenţa răspunsului subiectului cu un răspuns standard (testele).

Chestionarele de opinie vizează date de ordin subiectiv, imposibil de observat direct. Prin acestea se studiază trăirile subiective ale persoanei. Trebuie să ţinem cont de faptul că nu se poate trage o concluzie despre atitudinea sau opinia cuiva analizând răspunsul la o singură întrebare referitoare la problemă, ci trebuiesc formulate mai multe întrebări. Se interzice operatorului orice schimbare sau interpretare personală a formulării date de subiect.

2. După cantitatea informaţiilor, numărul temelor, există chestionare speciale sau omnibus.Chestionarele speciale urmăresc o singură temă (De exemplu: studierea pieţei,

comportamentul electoral). Astfel de chestionare sunt destinate pentru a pune în evidenţă anumite fenomene, mai puţin pentru a le măsura şi explica.

Chestionarele omnibus urmăresc mai multe teme. Superioritatea lor constă atât în cantitatea mai mare de informaţie pe care o recoltează cât mai ales în surprinderea înteracţiunii dintre fenomenele sociale.

3. După modul de aplicare sunt chestionare autoadministrate şi administrate. În primele dintre acestea, înregistrarea răspunsurilor se face de către subiecţii înşişi. Avantajele constau în numărul mare de persoane care le completează, diminuarea efectului de interviu, dispariţia influenţei anchetatorului, nivelul superior de concentrare, asigurarea anonimatului (vezi cazurile anchetei indirecte).

În cazul chestionarelor administrate de operatorii de anchetă costul este mai ridicat dar se asigură reprezentativitatea eşantionului.

În Anexa VI avem un tabel sintetic al tipurilor de chestionare precum şi întrebări ajutătoare pentru studenţi.

10

4. După forma întrebărilor, există chestionare cu întrebări închise, deschise (răspunsuri libere) şi mixte.

Întrebările închise sau precodificate au grad de libertate redus, permiţând doar alegerea unor răspunsuri dinainte fixate. Aceasta implică gândirea unui evantai de variante - cercetarea prealabilă a realităţii. Iată un exemplu de întrebare închisă: "Care sunt modalităţile preferate de dv. pentru petrecerea timpului liber?

1. Lectură 5. Practicarea sportului2. Cinematograf 6. Asistenţă la manifestări sportive3. Televizor 7. Dans4. Excursii, plimbări 8. Teatru"

Variantele de răspuns pot fi sau nu pot fi exclusive. Important este ca aceste variante să epuizeze întregul univers referenţial, să se acorde acelaşi număr de alternative pentru răspunsurile pro şi contra — în cazul unor întrebări de opinie. De exemplu: "În ce măsură sunteţi mulţumit de modul de gospodărire a localităţii în care trăiţi?

1. Foarte mult 3. Puţin2. Mult 4. Foarte puţin"

Variantele pro sau contra e bine să fie trecut alternativ la întrebări.Pentru a nu forţa subiectul să dea un răspuns neconform cu realitatea este bine să se adauge

o variantă de genul "Nu m-am gândit", "Nu ştiu".Întrebările deschise sau postcodificate sunt cele urmate în chestionar de un spaţiu liber în

care se înregistrează răspunsul, urmând să capete coduri numerice la prelucrarea datelor. Este lăsată deplină libertate unei exprimări personale, dar variaţiile enorme îngreunează mult codificarea răspunsurilor.

Întrebările mixte sau semiînchise (sau semideschise) cuprind un set de variante propuse explicit şi încă una de genul "alte situaţii. Care?" Se cere încercuirea unui cod dar şi exprimarea liberă a situaţiei neprevăzute. La întrebarea obişnuită despre ocupaţie, se poate folosi următoarea schemă:

1. agricultor 5. funcţionar2. muncitor 6. lucrător în servici3. maistru 7. intelectual4. tehnician, subinginer 8. avocat etc.

9. Altă ocupaţie;care anume?

În cadrul chestionarelor predomină întrebările închise datorită facilităţii prelucrării datelor, posibilităţii rapide de completare şi ajutorului pe care variantele propuse îl dau pentru înţelegerea corectă a sensului întrebării.

Vom prezenta în continuare structura chestionarelor prin tipuri de întrebări semnificative.I. Orice chestionar debutează cu întrebări introductive cu rol de familiarizare, "de a sparge gheaţa". Acestea nu vor fi de regulă întrebări de date personale. Exemplificăm printr-un text introductiv urmat de o întrebare : "Presupuneţi ca un tânăr înzestrat vă cere sfatul asupra celei mai valoroase profesiuni. Ce profesiune aţi indica-o?"II. Întrebări sau texte de trecere — marchează apariţia unei noi grupe de întrebări. De exemplu, dacă tema se referă la emisiunile postului de televiziune în general, trecerea spre întrebările care vizează filmele artistice în particular se poate face astfel :"Şi acum câteva întrebări despre filmele artistice. La ce oră aţi dori să fie programate?"III. Întrebări filtru — opresc trecerea unor categorii de subiecţi la anumite întrebări succesive:

" - Vizionaţi emisiunile TV sportiveNuDa

.......

.......

- Sunteţi satisfăcut de comentariul emisiunilor sportive?"

11

IV. Întrebări bifurcate — separă sensurile pro-contra, dar nu opresc subiecţii de a urma succesiunea întrebărilor:

"- În mod obişnuit aplicaţi copilului dv. pedepse corporale?Da...... Nu.....

- De ce aplicaţi pedepse corporale?"

V. Întrebări de control — nu aduc informaţii noi, ci verifică fidelitatea, constanta opiniei exprimate, consistenţa unei informaţii.

Ex.: "Cât de des mergeţi la teatru?" (lunar,trimestrial,anual,mai rar) După un număr de alte întrebări:

"Când aţi fost ultima dată la teatru?"

VI. Întrebări de identificare — servesc pentru analiza răspunsurilor din chestionar furnizând informaţii despre subiectul chestionat din punct de vedere al unei clase de gupare:

"Sexul dv? 1. M.2. F."

Putem prezenta studenţilor şi regulile de construire a întrebărilor, cu exemple pentru formularea lor corectă şi incorectă, aşa cum sunt sintetizate în Anexa VII.

Desigur că ar mai fi de făcut precizări în legătură cu tehnicile de construire a chestionarelor, sursele de erori etc., dar oricum, am destinat un spaţiu privilegiat anchetei ca metodă predilectă în sociologie.

*

Interviu – anchetă: comparaţiiMulte lucrări de specialitate nu realizează distincţia între anchetă şi interviu, ca metode

aparte, prin aspecte pe care Tr. Rotariu le clasifică astfel:- trăsături ce ţin de natura formală (de forma de realizare);- trăsături ce ţin de natura conţinutului;- trăsături ce ţin de natura populaţiei investigate. În esenţă, metoda anchetei, indiferent de tehnica de realizare, presupune apelul la un

chestionar, deci este bine structurată, în vreme ce interviul chiar dacă apelează la ghidul de interviu, rămâne în fapt o discuţie relativ liberă cu subiectul.

Apoi, nu numai instrumentul de lucru diferă (fapt ce ne ajută să distingem interviul de ancheta directă) ci şi numărul subiecţilor investigaţi: în cazul interviului numărul este mic sau foarte mic, în cazul anchetei numărul este mare.

Durata unui interviu poate fi superioară celei a unei anchete dar numărul persoanelor capabile să realizeze interviul este inferior prin aptitudinile lor. Prelucrarea datelor unui număr mare de interviuri este extrem de greu de realizat;.

Ancheta este superioară datorită numărului mare de indivizi chestionaţi, ceea ce asigură şi reprezentativitate ridicată eşantionului. În schimb, interviul vine cu argumentul calităţii şi profunzimii, cu o mai largă deschidere spre tema studiată. Ancheta e metodă extensivă, pe când interviul este una calitativă.

Ancheta este o metodă standardizată (numărul, ordinea întrebărilor, efectivul populaţiei fiind bine stabilite), pe când interviul, chiar de grup, depinde de interacţiunile celor de faţă.

Ancheta urmăreşte cerinţa reprezentativităţii populaţiei investigate faţă de populaţia ca întreg, pe ideea de a obţine informaţii de la indivizi obişnuiţi, „indivizi tipici”, pe când interviul nu-şi propune acest ţel. Interviul se realizează cu lideri, personalităţi, persoane care au trecut prin experienţe deosebite, deci cu „indivizi atipici”.

12

Dacă interviul se poate desfăşura doar prin tehnici orale, ancheta cunoaşte şi tehnica răspunsurilor în scris.

Interviul poate fi individual sau de grup, câtă vreme ancheta se centrează doar pe răspunsuri individuale, elaborarea lor prin colaborare fiind accidentală.

b) Interviul¨Este un dialog faţă în faţă, urmărindu-se aprofundarea unor aspecte printr-o discuţie

relativ-liberă. Cercetătorul foloseşte ca instrument de lucru ghidul de interviu spre a conduce convorbirea şi pentru a o menţine în cadrele iniţial fixate.

Acest dialog faţă în faţă nu poate să se extindă la un număr foarte mare de subiecte. După numărul persoanelor intervievate, vorbim de interviu de grup sau individual.

Specificul interviului de grup constă în intervievarea în colectiv a membrilor săi cu privire la un aspect al vieţii lor. Nu este o juxtapunere de interviuri individuale, ci rezultatele se prezintă sub forma unor opinii reieşite în urma discuţiilor cu membrii grupului. Spre a fi considerat ca atare, un interviu de grup trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- să se realizeze într-un grup real, nu unul constituit ocazional, cu prilejul interviului;

- obiectul interviului să privească existenţa grupului ca atare, problemele sale psiho-sociale, nu o persoană anume;

- să surprindă ceea ce e specific grupului ca totalitate, să descopere opinia grupului;- să se desfăşoare într-un timp limitat spre a putea fi supravegheat şi condus, spre a

asigura schimbul optim de replici (max.1,5 h – 2h).În ce priveşte compoziţia grupului intervievat, el trebuie să posede reprezentativitate în

raport cu grupul social mare din care a fost ales, precum şi omogenitate, respectiv membrii grupului restrâns să fie apropiaţi ca statute sociale, altfel nu se asigură spontaneitatea şi sinceritatea răspunsurilor.

În momentul interviului poate interveni reacţia de apărare a grupului. Aşadar, deosebită importanţă are stabilirea unui sentiment de încredere, acceptarea cercetătorului. El trebuie să realizeze pregătirea psihologică, să fie maleabil şi receptiv, să asigure apropierea faţă de grup atât în mod direct — prin modul de a se prezenta, de a expune scopul cercetării, cât şi în mod indirect prin intermediul membrilor influenţi ai grupului.

Intervenţiile cercetătorului în cadrul discuţiei constau în adresarea unor întrebări, reformularea, respectiv reluarea unor opinii spre a le impune atenţiei grupului, precum şi în sintetizarea altora.

În condiţiile în care se realizează cu o singură persoană, interviul este individual. În relaţia dintre cercetător şi intervievat intervin mai accentuat decât în interviul de grup, o serie de factori precum sensibilitatea, tonul, ţinuta celui dintâi, elemente care îl pot apropia sau îndepărta de interlocutorul său.

Putem grupa interviurile în trei categorii, după gradul de structurare:1. interviuri formale, structurate — care au stabilită tema, ordinea întrebărilor iar acestea

sunt precodificate;2. interviuri semistructurate — centrate sau focalizate, cu tema bine circumscrisă dar nu

respectată strict, cu o forma aproximativă a întrebărilor şi cu răspunsuri libere;3. interviuri nestructurate, fără puncte de direcţionare şi cu răspunsuri total libere.O consecinţă firească a modului de realizare a interviului, prin dialog cu o persoană sau cu

un grup de persoane, este că problemele pot fi abordate în profunzime, discuţia putând fi purtată asupra celor mai mici detalii sau a celor mai subtile aspecte psihologice. Menţionăm că nivelul de adâncime a abordărilor este invers proporţional cu gradul de structurare a interviului şi că nu orice persoană e capabilă să ia un interviu.

c) Observaţia13

¨Este o metodă clasică contemplativă de cercetare ştiinţifică, cu menţiunea că se delimitează de observaţia spontană, având intenţionalitate şi scop precis.

În sociologie, cercetătorul poate intra în relaţii de comunicare cu obiectul investigat — omul — prin intermediul limbajului, fapt ce conferă acestei metode un specific anume, observaţia luând forme care se îndepărtează de cele din ştiinţele naturii.

Este o metodă nepreţuită — afirmă C.A.Moser — pentru studierea comunităţilor mici şi a unor activităţi umane. Are avantajul de a oferi informaţii despre comportamentul natural al indivizilor.

În studierea unei comunităţi, observatorul adeseori participă la activitatea ei şi au loc interacţiuni între observator şi persoanele cercetate. În studierea unei anumite activităţi, observatorul nu participă la aceasta şi nu au loc interacţiuni de genul celor menţionate mai sus. Aşadar, observaţia poate fi:

- exterioară — când cercetătorul nu se implică;- coparticipativă — când se implică în viaţa comunităţii.Ţinând cont de acest criteriu şi de încă două, oferim în Anexa VIII o clasificare a observaţiei

sociologice.Metoda observaţiei are o serie de limite: este potrivită pentru studierea unui număr mic de

teme şi oferă teren larg pentru interpretări subiective. Pentru creşterea valorii ei informaţionale, vom formula o serie de cerinţe:

- să fie sistematică;- să fie adaptată la tema de cercetare;- să fie adecvată eşantioanelor alese;- să fie suficient de obiectivă, imparţială.

Instrumentul de lucru folosit la această metodă este ghidul de observaţie. Ca metodă predominantă într-o cercetare, ea are utilizare redusă.

d) Analiza documentelorEste o altă metodă specifică sociologiei aplicată nu la realitatea socială în sine, ci la o

imagine a ei.Noi urmărim să precizăm o problemă fundamentală: cum anume se investighează cu metoda

în cauză. Legitimitatea analizei documentelor rezidă în faptul că documentele sunt produsul activităţii umane şi ca urmare ele încorporează o anumită cantitate de informaţie despre fapte sau fenomene sociale din perioada în care au fost produse.

¨Înţelegem prin document orice obiect material realizat de om, capabil să înmagazineze o anumită informaţie despre un fapt social: o unealtă, o clădire, un poem, un ziar, un drum, o simfonie etc. Dar, pentru sociolog nu toate documentele au aceeaşi relevanţă, deci în realitate sfera lor este mult mai redusă.

Oferim o clasificare a documentelor, deci tipuri de documente:

1. Documente scrise de natură nesociologică1.1. Statisticile oficiale — documente cu caracter oficial întocmite de unele organisme pe

baza numărării elementelor care prezintă anumite caracteristici. Ex: rezultatele recensămintelor, documentul de bază fiind "Anuarul statistic";1.2. Arhive publice şi alte documente oficiale. Arhivele sunt colecţii de documente

folositoare atunci când dorim să cercetăm evoluţia sau geneza unor fenomene.Unul dintre cele mai importante documente este "Monitorul oficial";1.3. Presa — oglindă a faptelor cotidiene, izvor de informaţii de o bogăţie inepuizabilă;1.4. Documentele instituţiilor, organizaţiilor, întreprinderilor, care oferă informaţii despre

modul de organizare, funcţionare etc.; procese verbale, contracte, foi matricole,...1.5. Documente personale: autobiografii, jurnale, scrisori, diplome care dau informaţii

despre viaţa persoanei, familiei dar şi aspecte sociale;

14

l.6. Literatura poate fi considerată sursă de informaţii asupra vieţii sociale dintr-o anumită epocă;

1.7. Alte lucrări precum dicţionarele, enciclopediile, afişele etc.

2. Documente scrise sociologice2.1. Materiale ce provin din cercetări anterioare şi care se găsesc în forma rapoartelor

de cercetare, articolelor, cărţilor, arhivelor sociologice;2.2. Materiale constituie în cursul investigaţiei respective: interviuri, chestionare.

3. Alte surse3.1. Obiecte — unelte, clădiri, mobilier, podoabe, vase;3.2. Documente iconografice — desene, gravuri, tablouri, fotografii etc.;3.3. Documente fonetice — discuri, benzi de magnetofon, casete, CD, filmele, casetele

video.

Metoda analizei documentare cunoaşte două variante de bază:a) analiza directă - utilizează în mod nemijlocit informaţia conţinută în documente, ca

informaţie despre anumite fapte sociale;b) analiza indirectă, în care documentul are o semnificaţie socială, fiind considerat el însuşi

fapt social, ceea ce interesează fiind cine relatează, felul în care o face etc., deci furnizând o informaţie implicită.

Tehnici de analiză a documentelorÎn acest context trebuie să lămurim cum se realizează concret analiza.- În primul rând trebuie luate la o parte documentele a căror analiză este transferabilă direct

procedurilor statistice, adică acelea în care informaţia apare în formă numerică. Important este să cunoaştem cum au fost constituite documentele, gradul de precizie şi temeinicie.

- Celelalte surse documentare pot fi supuse unor tehnici :I. calitative, analiza realizând comparaţii, reconstituirea contextului social, remarcarea

apariţiei unui fenomen etc.II. tehnici cantitative al căror obiectiv fundamental îl constituie transformarea informaţiei

în entităţi numărabile sau eventual măsurabile. Tehnica impusă poartă denumirea de "analiză de conţinut". Aceasta furnizează o descriere obiectivă şi cantitativă a documentelor.

Metoda analizei documentelor este semnificativă deoarece înţelegerea fenomenelor prezente nu este satisfăcătoare fără a cunoaşte formele de manifestare până în momentul cercetării. Cuplul metodologic anchetă - analiză a documentelor este foarte eficace în cunoaşterea sociologică.

e) ExperimentulEste metoda care înregistrează cele mai numeroase controverse pentru specificul folosirii ei

de către sociologie. Fiind o metodă frecvent utilizată în ştiinţele naturii, experimentul în sociologie suportă un larg evantai de aprecieri, de la poziţii contestatare până la cele care numesc "experiment" tot soiul de experienţe sau tehnici de cercetare, în dorinţa de a conferi sociologiei, respectiv anumitor studii, o aură mai puternică de ştiinţificitate.

Noi considerăm că este bine să recunoaştem deschis limitele aplicabilităţii metodei în cauză pentru domeniul social, fără a socoti că aceasta stirbeşte statutul sociologiei, delimitând experimentul de pseudoexperiment.

Caracteristicile definitorii pentru experiment sunt în număr de trei:1. Intervenţia activă a subiectului cunoscător, fie prin provocarea sau introducerea unui

factor nou, fie prin dirijarea variaţiei unui factor existent;2. Controlul unor factori;3. Scopuri cognitive, atât în premise cât şi în finalitate.

15

Dacă se respectă numai prima condiţie, experimentul poate fi confundat cu activitatea de conducere socială. Dacă în schimb nu se intervine activ, experimentul se reduce la o observaţie riguroasă.

Lucrarea "Experimentul în psihosociologie" — autor Septimiu Chelcea, prezintă tipuri de experiment realizând o trecere în revistă a literaturii de specialitate. Se vorbeşte astfel despre experiment "provocat" şi "invocat" sau "experiment proiectat" — în care se creează situaţia şi experiment "ex post facto" în care situaţia e furnizată de împrejurări naturale (existând aici două tipuri de abordare: de la cauză spre determinarea efectului şi de la efect spre determinarea cauzei sale). Se menţionează şi "experimentul natural" în care cercetătorul observă o situaţie înainte şi după schimbările intervenite natural precum şi "experimentul artificial" în care situaţia este creată de cercetător. Situaţiile experimentale imaginate pe baza unor modificări naturale nu se deosebesc de observaţia ştiinţifică, sistematică. De altfel, în ştiinţele naturii astfel de situaţii nu au căpătat denumirea de experiment. Conform principiului logic al identităţii, noi trebuie să respectăm şi nu să înmuiem definiţia experimentului din ştiinţele naturii. Diferenţierile se pot ivi doar în modalităţile practice de realizare a acestei acţiuni de cunoaştere.

Literatura sociologică face de regulă distincţia între două tipuri de experiment: de laborator şi de teren, în funcţie de o serie de factori:

- mediul — artificial, respectiv natural;- izolarea factorilor — puternică, respectiv slabă;- situaţia — inedită, respectiv familiară;- prezenţa sau absenţa factorului "conştient" (deşi din motive etice, astăzi orice

experiment se face numai cu acordul subiecţilor).Se reproşează adesea experimentului de laborator artificialitatea, scoaterea indivizilor din

situaţia familiară, când de fapt tocmai de aici rezultă avantajul izolării şi controlului superior al factorilor, aidoma experimentărilor din ştiinţele naturii (Ex: legea căderii corpurilor în vid).

Există o serie de particularităţi ale experimentării în sociologie.Există dificultăţi legate de intervenţia activă, cu atât mai mari cu cât ne ridicăm de la

microsocial la macrosocial. Aceste obstacole sunt atât de ordin material, cercetătorul neputând schimba efectiv viaţa unor mari colectivităţi, fiind nevoit să apeleze la foruri conducătoare, cât şi obstacole de ordin moral — se experimentează pe proprii semeni.

Obstacolele cele mai serioase sunt legate de controlul factorilor, societatea fiind un sistem deosebit de complex. Aşadar, numărul factorilor de controlat este foarte mare; izolarea factorilor nu beneficiază de instrumente valide, ca în ştiinţele naturii; există un factor inedit — oamenii ştiu că sunt supuşi experimentului şi se comportă nenatural, ca într-o situaţie cu totul specială.

O soluţie rezonabilă a fost găsită prin experimentul cu grup de control, în care controlul se realizează indirect. Grupul de control se alege de aşa manieră încât să coincidă în cea mai mare măsură cu grupul experimental, prin două procedee :

- procedeul potrivirii de perechi, - procedeul probabilistic.

În plus, pentru factorul de conştienţă a situaţiei experimentale, ambele grupuri sunt anunţate pentru a reacţiona la fel, doar că pentru grupul de control se administrează în fapt un surogat.

În ce priveşte obstacolele legate de cea de-a treia cerinţă, caracterul cognitiv, este vorba adesea de subordonarea interesului ştiinţific celui practic.

Septimiu Chelcea prezintă etapele cercetării experimentale:I. Alegerea problemeiII. Alegerea variabilelor explicative în funcţie de ipoteza avansată: variabila independentă — "dacă" şi cea dependentă "atunci";III. Stabilirea situaţiei experimentale: de laborator sau de teren;IV. Stabilirea subiecţilor în grupul experimental şi de control;V. Manipularea şi măsurarea variabilelor;VI. Prelucrarea datelor experimentale.

16

Sublinierea dificultăţilor ce stau în faţa sociologului pentru realizarea unui experiment autentic nu înseamnă respingerea de plano a acestei metode, ci atenţionarea asupra specificului aplicării ei în viaţa socială.

II.3. Metode şi tehnici de prelucrare a datelorDupă stabilirea etapelor unei cercetări sociologice şi după procesul anevoios de culegere a

informaţiei, aceasta urmează să fie interpretată. La nivelul studenţilor nespecializaţi în sociologie, vom insista doar asupra unor procedee simple, înţelegând prin "procedeu sociologic" o serie de operaţii de prelucrare a datelor unei cercetări.

Cu astfel de procedee putem avea în vedere doar un singur factor în raport cu care se va efectua distribuţia indivizilor în clasele caracteristicii sau după valorile variabilei, realizând doar o "descriere statistică" (C.A.Moser), o caracterizare a populaţiei în funcţie de factorul respectiv.

Am folosit mai sus termenul "caracteristică", el nereprezentând altceva decât trăsătura, însuşirea în funcţie de care se efectuează o clasificare a indivizilor populaţiei investigate. Caracteristicile pot fi calitative sau cantitative, pentru acest din urmă caz folosindu-se în mod uzual termenul "variabilă".

Distribuţia de frecvenţă (tabelul de frecvenţă)După verificarea datelor, primul pas presupune clasificarea indivizilor, adică o repartizare a

acestora în funcţie de o anumită însuşire. Importantă este nu numai trăsătura, însuşirea, dar şi modalitatea în care indivizii se distribuie în anumite clase. În cazul unei caracteristici A se realizează o corespondenţă între o mulţime:

A = {A1, A2,....As} cuprinzând clasele de grupare

şi o mulţime K = {k1, k2,....ks} ale cărei elemenete se numesc frecvenţe. Mulţimea K reprezintă

distribuţia de frecvenţă a caracteristicii A.O asemenea corespondenţă se scrie sub forma unui tabel ca cel ce urmează :

Clase A1 A2.......As Total

Frecvenţe k1 k2....... ks n

Fiecare tabel va fi numerotat şi va primi o denumire.Vom prezenta un exemplu concret pentru caracteristicile calitative:

Tabelul 1 Populaţia României pe sexe la 1.VII.1998(Sursa: Anuarul statistic 1999)

Sexul Bărbaţi Femei TotalFrecvenţe 11.012.110 11.490.693 22.502.803% 48,9 51,1 100

Forma cea mai simplă a unei caracteristici calitative este cea dihotomică, realizată atunci când populaţia se divide numai în două clase, ca în cazul exemplului de mai sus.

Pentru variabilele statistice situaţia este puţin diferită.Dacă variabilele sunt discrete, adică iau anumite valori şi au număr finit, atunci valorile se

substituie simbolurilor claselor, iar tabelul poate fi prezentat ca şi pentru caracteristicile calitative, în locul denumirii clasei fiind numere.

17

Tabelul 2

Distribuţia gospodăriilor unei localităţi rurale după numărul membrilor ce le compun (date fictive)

Nr.de persoane în gospodărie

1 2 3 4 5 6 7 8 9TOTAL

Nr.de gospodării

30

40

60

50

30

20

10 5 5 250

% 12

16

24

20

12

8 4 2 2 100

Dacă variabilele sunt continue sau cu număr foarte mare de valori, se apelează la un artificiu şi se construiesc clase. Tabelele 3 şi 4 cuprind două exemple cu intervale de grupare primul prezentând particularitatea că intervalele de la margine sunt deschise.(vezi Anexa IX, respectiv Anexa X)

Forma fundamentală de prezentare a informaţiei obţinute în legătură cu o caracteristică sau o variabilă este tabelul de frecvenţe.

Vizualizarea datelor prin graficePentru o ilustrare mai sugestivă se pot ataşa tabelelor de frecvenţe diferite forme grafice.Forma principală de prezentare grafică a datelor pentru o variabilă statistică este poligonul

frecvenţelor.Dacă luăm un sistem de axe de coordonate ortogonale, pe axa absciselor vom reprezenta

valorile variabilei, iar pe axa ordonatelor vom reprezenta frecvenţele. Se formează perechi ordonate (xi ki) care vor primi drept imagine o mulţime de puncte.

Poligonul frecvenţelor se poate constitui utilizând frecvenţele absolute sau procentele, ca în figura 1 din Anexa IX.

A doua formă grafică fundamentală pentru distribuţiile de frecvenţa este histograma. Ea se aplică, de regulă, caracteristicilor calitative şi variabilelor cu intervale de grupare când nu se alege un punct de origine. Pe axa absciselor se reprezintă sub formă de segmente clasele caracteristicii sau intervalele de grupare, iar pe ordonată, frecvenţele absolute sau în procente. Se ridică pe fiecare interval de pe abscisă un dreptunghi cu înălţimea indicată pe ordonată de reprezentarea frecvenţelor. (Vezi Anexa X).

Foarte frecvent regăsim reprezentarea grafică sub formă de cerc, având arcurile de cerc haşurate sau colorate diferit.

Procentele şi frecvenţele relativeCele mai elementare calcule ce se pot face cu distribuţiile de frecvenţă constau în

determinarea procentelor şi a frecvenţelor relative.În cazul procentului, se echivalează totalul cu 100. Procentul de indivizi dintr-o clasă se va

calcula după formula .

În cazul frecvenţelor relative se reduce totalul la unitate. Deci exprimă fracţiunea, ponderea

indivizilor din populaţia totală .

Folositoare sunt procentele şi frecvenţele relative când dorim să comparăm caracteristici identice la populaţii de mărimi diferite. Comparaţia este imposibilă cu frecvenţele absolute deoarece aceste mărimi au semnificaţii diferite în funcţie de total.

Totodată, procentele ne ajută să sesizăm mai bine gradul de cuprindere al unei clase,iar frecvenţele relative să sesizăm ponderea diferitelor clase de grupare în populaţie.

18

Menţionăm că informaţia transmisă sub forma celor două învelişuri este absolut identică, dar procentele se folosesc în rapoarte de cercetare, iar frecvenţele relative ca mărimi intermediare în alte operaţii de analiză statistică.

Indicatorii caracteristicilor Într-o cercetare sociologică apare nevoia concentrării informaţiei în forma unor mărimi

unice, chemate să reflecte ceea ce este general, tipic, constant. Astfel de mărimi numite indicatori ai caracteristicilor se pot grupa în: indicatori de poziţie şi indicatori de împrăştiere.

a) Indicatorii de poziţieIndicatorii de poziţie se referă la mărimi calculate pentru caracteristici cantitative, cu scopul

de a surprinde nivelul valoric mijlociu. Dintre indicatorii de poziţie cei mai cunoscuţi sunt media aritmetică, mediana şi modul (valoarea modală).

Mărimile mediiMedia aritmeticăCalculul mediei este foarte cunoscut: se adună valorile caracteristicii şi se împarte la

numărul cazurilor, al indivizilor:

Dacă aceeaşi valoare este luată de mai mulţi indivizi, atunci formula mediei va fi:

unde reprezintă frecvenţa cu care apar valorile.

În calitatea sa de mărime mijlocie, media poate coincide sau nu cu una dintre valori, iar înmulţită cu numărul indivizilor (a cazurilor) se obţine exact suma valorilor individuale.

MedianaReprezintă valoarea caracteristicii X care împarte în două părţi egale populaţia ai cărei

membri au fost ordonaţi.Pentru determinarea medianei efectuăm următoarele operaţii: ordonăm indivizii din

populaţie după valorile luate, determinăm rangul individului median şi apoi valoarea ce

corespunde acestuia. Dacă populaţia are un număr impar de indivizi, există un individ median real: spre exemplu, într-o grupă cu 33 de studenţi, individul median este cel cu numărul 17 ordinea fiind

cea alfabetică .

În cazul în care seria statistică este definită pe un număr par, individul median este imaginar, interpolat, valoarea mediană fiind media valorilor pe care le iau indivizii de rang n/2 şi n/2+1. De exemplu, dacă un student a luat la examene următoarele note: 6, 6, 8, 9, 10, 10 atunci,

Valoarea modalăReprezintă valoarea de frecvenţă maximă a distribuţiei, valoarea luată de cel mai mare

număr de indivizi.

19

Valoarea modală se foloseşte pentru a ilustra cazurile numite tipice. Din ea se poate degaja o concentrare a indivizilor.

Determinarea valorii modale se face prin inspecţia vizuală a tabelului. Pentru buna însuşire a cunoştinţelor referitoare la mărimile medii, prezentăm ca model în

Anexa XI un tabel cu principalele caracteristici ale acestora, pe care studenţii trebuie să le specifice pentru fiecare dintre ele separat.

b) Indicatorii de împrăştiere (dispersie)După calcularea mărimilor medii se poate face măsurarea dispersiei, pentru a răspunde la

întrebarea: "oare majoritatea cazurilor sunt foarte aproape de medie sau există un registru mare de variaţie?" (C.A.Moser). Astfel determinăm gradul de omogenitate sau eterogenitate al unei populaţii în raport cu o variabilă statistică.

Indicatorul de împrăştiere cel mai uşor de calculat poartă denumirea de "amplitudine" şi se notează cu A. Expresia sa este diferenţa dintre valoarea maximă şi cea minimă urmărind seria de valori:

Spre exemplu, dacă în două clase paralele de elevi s-au dat extemporale cu aceleaşi întrebări, media notelor obţinute de elevii din clasa A fiind 7, aceeaşi cu media notelor din clasa B, ne interesează gradul de dispersie a notelor.

Luând cifre fictive, construim următorul tabel:

Tabelul 3

Distribuţiile notelor în două serii, formate din câte 40 de studenţi (cifre fictive)

NOTE 4 5 6 7 8 9 10 TOTAL

Frec-SERIA I

2 5 8 10

8 5 2 40

venţe SERIA II

- 1 9 20

9 1 - 40

Pentru seria I amplitudinea A = 10 - 4 = 6 seria II A = 9 - 5 = 4

Acest indicator este foarte sărac în informaţia transmisă deoarece nu ia în considerare frecvenţele, deci nu are în vedere felul cum se împrăştie indivizii pe acest interval.

Indicatorul cel mai des utilizat în acest scop se numeşte abatere standard sau abatere medie pătratică de la medie.

*

20

În finalul acestui capitol vom rezuma cerinţele metodologice fundamentale în cercetarea sociologică.

1. Cerinţa obiectivităţii datelor, informaţiilor şi concluziilor precum şi relevanţa

acestora, respectiv corespondenţa lor cu viaţa socială.

2. Regula priorităţii faptelor,care presupune cerinţa de a porni cercetarea de la investigaţia faptelor de teren.

3. Cerinţa participării nemijlocite la viaţa socială investigată, impusă de Şcoala românească de sociologie condusă de Dumitrie Gusti.

4. Unitatea demersului de cercetare, dintre teorie şi metode;5. Complementaritatea informaţiilor şi datelor, asigurate prin diversitatea şi completarea

metodelor de recoltare a datelor cu cele de prelucrare. 6. Respectarea principiului abordării sistemice. 7. Abordarea multi şi interdisciplinară, chiar angajarea unor echipe mixte de specialişti în diferite domenii. 8. Regula cercetării cauzale. 9. Adecvarea mijloacelor şi metodelor de cercetare la obiectivele cercetării.

10. Etica profesională.

21

PARTEA A II-A

SOCIOLOGIA COLECTIVITĂŢILOR

UMANE

Dacă purcedem dincolo de terminologia franceză a denumirii ştiinţei pe care o analizăm, vom descoperi şi mai adânci seve etimologice: cuvântul latinesc "socius", care înseamnă asociat, soţ, precum şi cel grecesc "logos", care înseamnă teorie, ştiinţă. Sintetizând înţelesurile acestor cuvinte, sociologia ar reprezenta ştiinţa asocierii indivizilor în grupuri şi a acestora în macrogrupuri, în colectivităţi ce caracterizează toate formele de manifestare a vieţii sociale.

Sociologia colectivităţilor se fundamentează pe un tip de nevoie specific umană — nevoia de alt om.

CAPITOLUL III

COLECTIVITĂŢILE UMANE

III.1. Forme de asociere

Cele mai importante forme ale asociere menţionate în sociologie sunt: mulţimea, colectivităţile statistice şi colectivităţile sociale.

¨O mulţime de oameni, un agregat, este o colecţie ale indivizi care se află în acelaşi loc şi în acelaşi timp, dar nu au conexiuni unii cu alţii. Ex.: un public la cinema, pasagerii din staţia de autobuz.

¨Colectivităţile statistice sau categoriile sociale sunt persoane clasificate împreună pe baza unei particularităţi comune ce le aparţine (vârstă, rezidenţă, instrucţie, venit, profesie). Această caracteristică nu este neapărat conştientizată ca bază a apartenenţei la respectiva colectivitate.

Colectivităţile statistice pot constitui o premisă a formării colectivităţilor sociale propriu-zise.2

2 1. I. Radu - "grupul nu este un fenomen pur aditiv, un agregat de persoane aflate doar în relaţii de

proximitate fizică" (p.105)22

¨Colectivitatea socială este un ansamblu de persoane reunite pentru a trăi şi/sau acţiona în vederea realizării unui scop comun, indiferent dacă acest scop a fost stabilit în mod voluntar de persoanele respective sau le-a fost impus.

Criteriul conştiinţei apartenenţei şi scopurile comune sunt fundamentale pentru recunoaşterea unei colectivităţi sociale. Această conştiinţă este premisa constituirii unei structuri instituţionale de sancţiuni şi recompense care reglementează responsabilităţile membrilor colectivităţii, statusurile şi rolurile lor, generând astfel o formă determinată de solidaritate economică, politică, morală, religioasă.

Colectivităţii sociale i se suprapune noţiunea de "grup social", ca ansamblu de persoane caracterizat de o anumită structură şi cu o cultură specifică rezultată din relaţiile şi procesele psihosociale dezvoltate în cadrul său.

Ca atare, grupul este ireductibil la simpla însumare sau juxtapunere a indivizilor1. Înţelegerea sa adecvată presupune atăt o viziune sistemică — în sensul în care L.Bertalanffy defineşte sistemul ca "ansamblu de elemente aflate în interacţiune" — cât şi o viziune structurală. Aceasta cuprinde elemenetele sistemului social, interdependenţa lor, relaţiile dintre ele şi relaţiile din interiorul fiecărui element în parte. Astfel, grupurile sociale apar atât ca sisteme cât şi ca subsisteme ale vieţii sociale. Şi, deşi ele posedă viaţa proprie, nu au independenţă absolută faţă de constituenţii lor, influenţa fiind reciprocă.

Capacitatea umană de a întemeia grupuri se numeşte sodalitate2.

III.2. Noţiunea de "grup social" şi caracteristicile sale definitorii

Noţiunea de "grup social" este centrală în psiho-sociologie. Ca exemple de grupuri sociale menţionăm familia, comunităţile etnice, profesionale, societăţile ştiinţifice, clasele sociale, naţiunea.

Relaţiile interpersonale se pot stabili între două sau mai multe persoane. Multiplicarea relaţiilor interpersonale generează o nouă realitate numită "grup" şi un nou tip de psihologie — "psihologia de grup".

¨Definim grupul uman ca ansamblu de indivizi istoric constituit, între care există diferite tipuri de interacţiuni şi relaţii în vederea exercitării unei acţiuni comune. Grupul vine în întâmpinarea nevoii de socializare şi reprezintă cadrul în care omul nu mai este monadă izolată.

Studiul relaţiilor prezintă mare importanţă pentru sociologie1, ea putând fi definită, într-un anumit sens, ca ştiinţă a relaţiilor sociale, a interacţiunii umane în diferite colectivităţi, a legilor care generează relaţiile sociale în interiorul grupurilor sau dintre diferite grupuri şi colectivităţi.

Caracteristicile definitorii pentru grup sunt, aşadar :- condiţionarea socială, existenţa în timp, iar nu asocierea întâmplătoare;- existenţa unor relaţii în interiorul său, a unor interacţiuni ca o condiţie indispensabilă,

grupul nefiind o pluralitate de indivizi izolaţi; - prezenţa unor scopuri comune, a unor idealuri;- contactul sau concurenţa cu alte gruouri;- existenţa stratificării, a diferenţierii după funcţii.

Grupul reprezintă forma fundamentală a coexistenţei umane. Geneza grupurilor sociale are cel puţin trei cauze majore.a) Urmărirea unor scopuriCauza adeseori analizată este procesul economic de producţie şi de consum , munca fiind

factorul socio-genezei. Îndeosebi clasele sociale, în calitate de grupuri umane, provin nemijlocit din activitatea economică.

23

Altă cauză rezidă în desfăşurarea unor activităţi specific-umane, precum cea juridică, culturală şi educativă, care solicită conlucrarea şi asocierea.

b) Reproducerea biologicăc) De asemenea, menţionăm sociabilitatea ca însuşire esenţială a fiinţelor umane drept cauza

cea mai adâncă.3

III.3. Clasificarea grupurilor sociale

Vom prezenta o varietate de grupuri sociale după multiple criterii spre a surprinde pe cât posibil întreaga tipologie a acestora.

Din punct de vedere cantitativ sau după dimensiunea lor avem grupuri mari (precum naţiunea, clasele şi straturile sociale) şi grupuri mici (gupa de studenţi).

Din punct de vedere calitativ, sau după gradul interacţiunilor, există grupuri primare (familia) şi secundare (asociaţii profesionale).

Din combinarea celor două criterii rezultă câteva trăsături ale grupurilor enumerate: grupurile mari cuprind multe persoane care se cunosc doar superficial, stabilesc relaţii mediate şi oficiale. Ca urmare, intervalorizarea e slabă. Rolul acestor grupuri mari şi în general — secundare, constă în trasarea liniilor directoare ale vieţii sociale.

Grupurile mici au număr mai restrâns de membri care stabilesc relaţii directe, existând între aceştia o bună intercunoaştere şi intervalorizare.

Într-o oarecare măsură grupurile mici se suprapun peste grupurile primare, caracterizate printr-o asociaţie intimă şi cooperare. Aceste grupuri îşi manifestă rolul în viaţa cotidiană, sunt fundamentale în formarea naturii sociale şi a idealurilor individului. Alături de familie, mai pomenim aici grupurile de joc, de prieteni, comunitatea de bătrâni şi grupul de vecinătate (în mediul rural tradiţional).

După forma lor de solidaritate, grupurile pot fi clasificate în grupuri teritoriale sau geografice (comunităţi urbane sau rurale); comunităţi de interese sau contractuale (grupuri de muncă, politice, de educaţie...); grupuri etnice; asociaţii voluntare etc.

După modul de constituire sunt grupuri naturale, constituite spontan (grupul de prieteni) sau artificiale (grupa studenţilor care studiază limba engleză).

În funcţie de gradul de deschidere regăsim grupuri închise (anumite societăţi de iniţiaţi precum pitagoreicii sau francmasonii) şi grupuri deschise.

Spre final, penultimul criteriu analizat este apartenenţa individului la grup conform căreia există grupul de apartenenţă, la care individul participă efectiv şi grupul de referinţă — am spune noi că e grupul căruia individul îi aparţine doar prin aspiraţii, grup de la care individul împrumută normele şi valorile, având funcţie comparativă.

Şi în sfârşit, amintim distincţia bazată pe prezenţa sau absenţa aspectelor oficiale în relaţiile dintre membrii grupului. În acest sens, vorbim de grupuri formale, guvernate de aspecte şi relaţii oficiale, reglementate prin norme statuate în regulamente şi prin legi, cum este cazul unor organizaţii sau unităţi productive şi de grupuri informale, constituite fie ca subgrupuri în cadrul celor formale, fie în afara cadrelor instituţionalizate. Ele apar spontan, pe baza unor afinităţi, a similitudinii de comportament, fiind expresia unor manifestări mai libere, mai puţin supuse constrângerii.

*Ca celulă socială reală, grupul este mediatorul între individ, personalitate şi societate.4

3 J. Baechler – „Tratat de sociologie”, coordonator: R. Boudon( p.64)

4 I. Mihăilescu – „Sociologie generală”, pag.136

24

CAPITOLUL IV

GRUPURILE SOCIALE MICI

IV.1. O perspectivă complexă, socio-psiho-logică

¨Grupul mic — conform definiţiei Dicţionarului de Sociologie5 — este un ansamblu de persoane între care se stabilesc relaţii reciproce interindividuale directe şi statornice în cadrul unor activităţi similare, ce conduc la realizarea scopurilor relativ comune.

Principala caracteristică a grupului mic sunt interacţiunile "faţă-în-faţă" pe baza unor modele proprii de comportament.

Precizăm că prin anii 1910 -1930 psihologia socială experimentală s-a preocupat de grupul

mic, considerat a fi subiect colectiv al activităţilor şi relaţiilor. Aceste interrelaţii erau considerate liantul grupului, iar rezultanta lor era coeziunea acestuia.

Prin anii 1970 modelul coeziunii a lăsat loc modelului identităţii, ca un mod de abordare

cognitivă a grupului în termenii identificării sociale. Având ca punct de plecare individul în grup,

acest model depăşeste graniţele grupului mic, tinzând spre macrogrup. În acest sens grupul e compus

din totalitatea indivizilor care au interiorizat aceeaşi identitate socială, liantul acestuia fiind conştiinţa

identităţii, sesizabilă prin două efecte: diferenţierea grupului propriu de altele şi tendinţa de privilegiere a grupului propriu.

Cele două modele pot fi considerate complementare2 pe măsură ce ne apropiem de grupurile mari determinaţiile propuse în modelul coeziunii se atenuează.

IV.2. Structura grupului mic

Rezultă din asamblarea unor componente precum indivizii, relaţiile interpersonale, normele, valorile, scopurile, motivaţiile şi activităţile. Aceste componente sunt implicate în procesele de grup.

Structura grupului mic constă din relaţiile directe şi relativ stabile dintre membri săi. Numărul persoanelor care compun grupul mic variază între minimum 2 sau 3 şi maximum 40 de membri. Limita maximă nu este strict precizată, dar dincolo de ea este afectat caracterul direct al relaţiilor.

Mărimea grupului mic este o variabilă independentă. Varietatea şi densitatea relaţiilor interindividuale depind de numărul şi însuşirile persoanelor implicate. Cu cât grupul e mai mare, cu atât creşte numărul relaţiilor posibile şi se multiplică resursele sale datorită contribuţiilor individuale. Dar numărul mare şi diversificarea relaţiilor generează apariţia de subgrupuri.

Membrii grupului pot să se orienteze către normele şi modelele comportamentale ale acestuia, dar se pot orienta şi spre alt grup de referinţă.

Creşterea numărul de membri care îşi aleg ca referinţă un alt grup decât cel de apartenenţa diminuează coeziunea, consensul şi conformismul.

Fiecare membru trece în grup prin stadii progresive de integrare, de la cel de acomodare până la conformare şi manifestarea unei competenţe.

Deşi aceeaşi persoană poate aparţine concomitent mai multor grupuri, intensitatea participării la viaţa acestora nu este uniformă. Aceasta ne conduce la relevarea coeziunii, consensului şi conformităţii în grup.

5 1. Dicţionarul de Sociologie, p.273

25

Coeziunea unui grup este o rezultantă a tuturor forţelor care acţionează asupra membrilor pentru a-i determina să rămână în grup (L.Festinger).

- Indicatorii ce relevă coeziunea se referă la atracţia interpersonală dintre membri, evaluarea

reciprocă, gradul de identificare a membrilor cu grupul, dorinţa expresă de a rămâne în grup. Consensul rezultă din similitudinea tacită sau manifestă a atitudinilor şi opţiunilor, iar

conformitatea se manifestă prin comportamente de supunere, acceptare şi urmare a prescripţiilor normative.

Orice grup dispune de mecanisme de promovare a conformismului individual fie prin sancţiuni negative, presiuni, fie prin recompensări.

*

Din perspectivă structurală, grupul dispune de următoarele structuri semnificative:a) Structura de comunicare — intrinsecă oricăror interacţiuni. Ea stă la baza celorlalte

structuri, contribuind la menţinerea şi stimularea lor. În funcţie de modul în care circulă mesajele, se constituie reţele de comunicare ce diferă după :

- cantitatea informaţiei,- direcţia de transmitere (reţele orizontale sau verticale)- forma reţelelor de comunicare: lineare, în cerc, fragmentate, reciproce.Eficienţa comunicativă a unei reţele depinde de flexibilitatea şi adaptarea sa la sarcina de

îndeplinit.b) Structura cognitivă, de intercunoaşterec) Structura socioafectivă — aceasta poate fi formală sau informală.Structura formală şi informală vizează relaţii preferenţiale, întemeiate pe criteriul opţiunii

afective. Fenomenele socioafective pot fi de simpatie, antipatie sau neutralitate. Declanşarea lor nu e posibil în afara unor procese de percepere, cunoaştere şi evaluare între membrii grupului. Fenomenul de percepere interpersonală este unul special, care antrenează ecouri sufleteşti. Imaginea perceptivă afectivă trebuie să fie întregită cu datele cunoaşterii discursive: gândire, inteligenţă, memorie, imaginaţie. Evaluarea se bazează pe aprecierea celeilalte persoane. Simpatia pe care o exprimă un membru al grupului faţă de partenerul său "este mai mult decât o simplă preferinţă individuală; ea este concrescută de regulă, pe valoarea acestuia din urmă". 6

Structura formală reprezintă mulţimea interacţiunilor între membrii grupului ca urmare a investirii oficiale cu roluri. Această investire o face grupul sau vine de la factorul exterior. Investirea conferă unor membri poziţii privilegiate, ei devenind liderii oficiali.

În cadrul structurii formale dominante sunt relaţiile întemeiate pe putere.Structura informală se bazează pe interacţiuni şi relatii spontane şi naturale, întemeiate pe

opţiuni şi influenţare.

IV.3. Sintalitatea grupului

Coexistenţa sau convieţuirea oamenilor conduce la apariţia unei entităţi - relativ independente - care funcţionează în concordanţă cu anumite legităţi interioare şi acţionează asupra membrilor printr-un sistem normativ cu funcţie coercitivă.

Conceptul de grup poate fi analizat în două sensuri :- unul general — care desemnează trăsăturile acestei unităţi sociale indiferent de ipostazele

sale,- unul particular — care caracterizează un anume grup.

6 2. I.Radu:Psihologie socială, p.109

3. A. Mihu - Sociometria, p.75.

26

Pentru radiografierea trăsăturilor şi manifestărilor unui grup particular, R.B.Cattell a introdus conceptul de sintalitate (1948).

Sintalitatea se centrează pe unicitate, incluzând tot ceea ce face ca un grup să se deosebească de celelalte. Conţinutul sintalităţii este dat de modul în care reuneşte să exprime diferite trăsături generale în cazul unui anumit grup.

În concluzie, sintalitatea este un concept operaţional care scoate în evidenţă particularităţile unui grup dat, ca un tot unitar şi impune o viziune funcţională asupra relaţiilor dintre membrii săi. Termenul caracterizează "personalitatea" unui grup ca întreg.

Pe de o parte, sintalitatea este influenţată de caracteristicile membrilor grupului — de însuşirile lor, de personalitatea şi atitudinile lor, iar pe de altă parte, de structura grupului.

Vom prezenta — după lucrarea lui I.Radu1 parametrii grupului, respectiv o serie de aspecte sau trăsături prin care grupurile diferă între ele.

a) Mărimea grupului determinată de numărul de membri;b) Compoziţia grupului, gradul de omogenitate sau dispersie a unor trăsături precum vârsta,

statusul social, sexul, gradul de instrucţie, interesele;c) Sarcina sau activitatea şi ambianţa grupului;d) Procesele de interacţiune — relaţii preferenţiale, ierarhice;e) Structura grupului, care constă în poziţia membrilor şi reţe-aua de relaţii între aceştia;f) Conştiinţa colectivă formată din valorile, normele, obice-iurile, clişeele de apreciere din

grup;g) Gradul de coeziune sau forţele care menţin grupul unit;h) Eficienţa grupului: performanţe obţinute, gradul de satis-facţie a membrilor, schimburile

de informaţii reciproce şi opinii.

IV.4. Funcţii şi procese la nivelul grupului mic

Principalele funcţii ale grupului mic sunt:- de integrare socială a individului,- de reglare a comportamentului şi relaţiilor interindividuale,- de securitate productivă.Grupul social dispune de relativă autonomie şi auto-organizare, atribute prin intermediul

cărora se detaşează ca unitate microsocială.7 Procesele care se manifestă în interiorul acesteia sunt stratificarea, repartiţia trăirilor afective,conducerea, competiţia sau cooperarea. Menţionăm că în capitolul de faţă vom trata doar primele două dintre procesele enumerate, urmând să rezervăm spaţiu celorlalte în capitolul privitor la colectivul de muncă.

Procesul stratificarii constă în dispunerea ierarhică a membrilor unui grup pe o scală, în funcţie de anumite criterii.

Procesul stratificării îşi are sorgintea în diferenţierea membrilor pe bază unor însuşiri. Diferenţierea poate fi orizontală, atunci când membrii grupului sunt specializaţi în executarea anumitor roluri care nu implică vreo inegalitate. Ea devine verticală atunci când membrii sunt repartizaţi pe straturi ca urmare a valorizării sociale, în termeni de funcţii îndeplinite, putere, privilegii.

Stratificarea ierarhică influenţează negativ coeziunea, accentuează preocuparea pentru respectarea normelor şi pentru exercitarea presiunilor spre conformism.

Diferenţierea orizontală potenţează reciprocitatea dependenţelor.

7 I.Radu - Psihologia socială, p.112 -113.

27

Problema stratificării implică două concepte relaţionale: status şi rol, care pot descrie poziţia şi relaţiile individului în cadrul grupului. După R.Linton, statusul este aspectul static şi structural, iar rolul aspectul dinamic şi personalist al uneia şi aceleaşi personaliţăţi. Mai precis, statusul constituie setul de aprecieri statornicite în grup în legătură cu o poziţie socială, este preţuirea colectivă de care se bucură deţinătorul unei poziţii.

În societate, fiecare individ deţine mai multe statusuri.Statusul prescris, este cel deţinut de individ în cadrul unei societăţi, independent de

calităţile sale şi eforturile pe care le depune el.Statusul dobândit, este cel la care individul accede prin propriile eforturi.În societăţile moderne s-a dezvoltat o formă de quasi-prescriere de status: meritocraţia, adică

un sistem social în care statusul e prescris în raport cu meritul. Acesta este măsurat prin performanţe educaţionale şi profesionale. Măsurarea performanţelor se face pe bază de teste, scale, scoruri.

Faţă de societăţile tradiţionale, în care majoritatea statusurilor erau prescrise, în funcţie de familia de provenienţă, în cele moderne majoritatea statusurilor sunt dobândite prin alegeri multiple şi efort individual. În aparenţă, şansele de dobândire a statusurilor par egale în societăţile moderne. În realitate, relaţia dintre origine – destinaţie fiind mediată de educaţie, accesul la aceasta depinde de condiţiile sociale şi trăsăturile personale ale fiecărui individ.

Rolul este modul de intervenţie activă în ambianţă. Poate fi o colecţie de modele de comportament, sau "rol prescris": o abstracţie extrasă din aşteptările şi normele grupului. Pe de altă parte, poate fi un "rol efectiv", cuprinzând comportamentul concret al unei persoane într-o anumită funcţie, purtând amprenta personalităţii date.Termenul fiind împrumutat din domeniul artei teatrale, aşa cum actorii prestează roluri bine jucate sau dimpotrivă, slabe, tot aşa se petrece pe scena vieţii sociale. În esenţă, rolul defineşte comportamentul aşteptat de la cel care ocupă un anumit status.

Rolul şi statusul sunt interdependente. Cu toate că statusul e ataşat unei poziţii sociale, nu persoanei, felul cum individul îşi îndeplineşte rolul contribuie la creşterea sau scăderea prestigiului său. Acelaşi individ, făcând parte din mai multe grupuri (familie, grup de muncă ori studiu, echipă sportivă sau formaţie culturală), îndeplineşte mai multe roluri, dar cu intensitate diferită. Important este ca măcar unul dintre ele să-i ofere satisfacţii reale spre împlinirea personalităţii.

Rolurile trebuie învăţate, imlicând două aspecte: dobândirea capacităţii de exercitare a îndatoririlor şi a atitudinii de a pretinde privilegiile rolului. Acest al doilea aspect presupune reorientări mentale, uneori dificil de realizat.

Personalitatea influenţează alegerea rolurilor, dar şi rolurile modifică Eu-l, personalitatea.Stresul de rol desemnează dificultăţile pe care le au oamenii în exercitarea cerinţelor lor de

rol. Dacă în societăţile tradiţionale statusurile erau moştenite, atunci indivizii învăţau din timp un rol, pe care îl exercitau ulterior aproape neschimbat, multă vreme. În societăţile moderne, copiii nu sunt predestinaţi unei poziţii sociale, deci nu învaţă nişte roluri anume. De aici poate rezulta pregătirea inadecvată pentru rol. Dinamismul social schimbă chiar conţinutul unor roluri clasice – precum cel de părinte, de familist. Apar şi dificultăţi ale tranziţşiei de rol în evoluţia biologică şi socială. Rolurile pe vârste aveau atribuţii clare în societăţile tradiţionale, marcate în general prin ritualuri, încât indivizii ştiau ce drepturi şi îndatoriri au. În prezent, un tânăr care devine adult, sau un adult care devine bătrân nu ştiu decât aproximativ ce au de făcut.

Procese privitoare la trăiri afectivea) Expansiunea socială se referă la atitudinea individului faţă de ceilalţi parteneri.Ea se justifică prin factori de natură psihologică: preferinţe, motive, trebuinţe, atitudini, felul

cum el se manifestă.b) Incluziunea socială se referă la modul în care grupul reacţionează faţă de individ. El

poate fi mai mult sau mai puţin acceptat şi integrat în grup.Aceşti doi parametri sunt aspecte corelative: atitudinea individului faţă de grup şi a grupului

faţă de individ.Acestea pot să se suprapună, dar între ele pot să apară disensiuni care relevă

disfuncţionalitatea acestor procese.28

Întreaga activitate de cunoaştere şi dirijare a grupului social trebuie să vizeze armonizarea celor doi parametri: expansiunea şi incluziunea socială.

IV.5. Cercetarea sociologică şi psihosocială a grupului

Obiectivul cunoaşterii grupului social este sintalitatea acestuia. Principalul parametru de luat în considerarea este coeziunea grupului. Aceasta exprimă raporturile de unitate şi solidaritate datorită cărora grupul poate funcţiona ca entitate coerentă. Pivotul coeziunii este consensul membrilor în raport cu principalele probleme ale grupului şi îi potenţează eficienţa în diferite activităţi.

Jan Szczepanski insista pe necesitatea descrierii tipului de coeziune, atâta vreme cât ea diferă de la sat la oraş, de la grupa de studenţi la comunitatea religioasă.

Alături de această caracteristică fundamentală trebuie analizat climatul psihic şi social din grup. El se referă la atmosfera morală. În grup există un climat real precum şi percepţia socială a climatului respectiv. Percepţia poate fi deformată sau corectă.

Este de dorit un climat social pozitiv, care să dea senzaţia de bine şi să permită performanţe. Climatul social creativ e caracterizat prin stil democratic şi deschis de conlucrare.

Desigur că cercetarea grupului presupune şi căutarea particularităţilor sale structurale, a statusului indivizilor şi dinamicii grupului.

Studiul obiectiv al grupului social permite întocmirea unei diagnoze a interacţiunilor sale prin:

- determinarea interrelaţiilor specifice grupului;- determinarea tendinţelor în evoluţia viitoare;- sesizarea mutaţiilor intervenite în privinţa poziţiei sociale a indivizilor;- studierea formelor de reproducere a structurii sociale, a volumului de mobilitate.

Chestionar precodificat pentru diagnoza grupului social

1. În ce măsură membrii grupului vostru sunt uniţi şi acţionează unitar? (relevă coeziunea — măsura atracţiei în grup)

2. În ce măsură grupul îşi realizează sarcinile şi scopurile propuse? (relevă eficienţa grupului — măsura în care grupul îşi realizează scopurile propuse)

3. În ce măsură există atitudini şi comportamente asemănătoare la membrii grupului? (arată consensul în grup)

4. Membrii grupului aderă, acceptă, respectă normele de grup (relevă conformismul faţă de normele grupului, presiunea socială).

5. Grupul are capacitatea de a controla acţiunea membrilor săi? (grupul ca mijloc de control asupra membrilor săi).

6. În ce măsură statusurile şi rolurile sunt delimitate şi ierarhizate? (relevă stratificarea în grup)

7. Grupul vostru permite manifestarea unor idei sau comportamente diferite, variate? (Relevă flexibilitatea grupului)

8. Membrii grupului simt plăcerea de a face parte din grup? (relevă tonul hedonic, sentimentele de plăcere pentru apartenenţă la grup) 9. În ce măsură membrii grupului vostru sunt apropiaţi între ei? (Relevă intimitatea în grup, sentimentele psiho-afective între membri)

10.În ce măsură grupul se caracterizează prin stabilitate, durabilitate în timp? (Relevă persistenţa în timp a grupului).

Variantele de răspuns propuse:

29

1. În foarte mică măsură2. În mică măsură3. În potrivită măsură4. În mare măsură5. În foarte mare masura

Se numără răspunsurile pe coduri, se înmulţeşte numărul răspunsurilor cu 1, 2, 3, 4, respectiv 5 puncte, se face suma pentru fiecare întrebare, apoi se împarte la numărul indivizilor care au răspuns. În final, se face reprezentarea grafică.

30

CAPITOLUL V

FAMILIA CA GRUP SOCIAL PRIMAR

V.1. Interpretarea sociologică a familiei

În sens restrâns, familia este un grup social format dintr-un cuplu căsătorit şi copiii acestuia, iar în sociologie familia este considerată grup social primar prin excelenţă.

Este greu de acceptat o anume definiţie a familiei1, având în vedere componenţa sa şi trăsăturile sale în diferite societăţi. S-ar putea vorbi despre conturarea acestui concept complex prin intermediul funcţiilor pe care le exercită.

Studierea familiei este una dintre cele mai importante arii sociologice: în mod virtual, majoritatea persoanelor au fost crescute într-un mediu familial.

Relaţiile de rudenie sunt conexiuni între indivizi stabilite atât prin căsătorie cât şi prin

adopţie, descendenţă sanguină (părinţi, copii, bunici, nepoţi, fraţi, verişori, unchi, mătuşi etc.).

Căsătoria este o uniune sexuală între doi indivizi adulţi, recunoscută şi aprobată social. Fiecare

societate are un anumit sistem familial. Sistemele familiale se diferenţiază între ele după gradul de

cuprindere a grupului, forma de transmitere a moştenirii, modul de stabilire a rezidenţei noilor

cupluri, modul de exercitare a autorităţii.

Tipologia familieia) În funcţie de gradul de cuprindere familia poate fi nucleară, limitată la doi adulţi trăind

împreună şi copiii lor naturali sau adoptaţi.Familia poate fi extinsă, cuprinzând un număr mare de rude de sânge. Această familie, de tip

tradiţional, organizată după un sistem intern strict de divizarea a muncii şi având un şef autoritar în bărbatul activ cel mai în vârstă, s-a fragmentat în prezent.

În societăţile industriale familia nucleară s-a generalizat. Fiecare individ care îşi întemeiază o familie face parte din 2 familii nucleare: familia de origine, în care el este copil şi familia constituită de el, în care are rol de soţ sau soţie.

După acelaşi criteriu al gradului de cuprindere, menţionăm:Clanurile, ca grupuri de persoane ale căror membri se consideră descendenţii aceluiaşi

strămoş comun. Ele sunt percepute de alţii drept colectivităţi cu identitate distinctă. Membrii aceluiaşi clan împărtăşesc aceleaşi credinţe religioase, au obligaţii economice unii faţă de alţii şi trăiesc în aceeaşi arie. Fiecare clan are un consiliu al bătrânilor înţelepţi pentru soluţionarea problemelor care înteresează întregul grup. 8

Ca exemplu: clanurile chinezeşti, numite tsu, clanurile mafiote.

8 Petru Iluţ – Sociologia familiei, pag.94

31

b) După forma de transmitere a moştenirii (proprietate, nume, status) sistemele familiale sunt de 3 feluri:

- patrilineare - pe linia tatălui;- matrilineare - pe linia mamei;

- bilineare - în majoritatea societăţilor de cultură europeană transmiterea se face bilinear (deşi numele de familie se transmite în majoritatea cazurilor pe linie paternă).

c) După modul de stabilire a rezidenţeiExistă sistemul patrilocal — noul cuplu îşi stabileşte reşedinţa în familia sau comunitatea

din care a venit soţul.Sistemul matrilocal — noul cuplu îşi stabileşte resedinţa în familia sau comunitatea din

care a venit soţia.Sistemul neolocal — fixarea reşedinţei se face în afara familiilor sau comunităţilor din care

provin soţii. În prezent, majoritatea cuplurilor încearcă să-şi stabilească reşedinta în funcţie de locul de muncă.

d) După exercitarea autorităţii, sistemele familiale pot fi patriarhale, matriarhale sau egalitare.

Tipuri de mariajÎn societăţile de tip european familia este asociată cu o căsătorie monogamă sau o

succesiune de căsătorii monogame. Dar monogamia nu era cel mai răspândit tip de căsătorie în lume la jumătatea secolului trecut. (Într-o comparaţie realizată între 565 de societăţi, George Murdock a relevat că poligamia era permisă în 80% din cazuri — într-un studiu din 1949.)

Poligamia este un tip de căsătorie care permite bărbatului sau femeii să aibă mai multe partenere ca soţii, respectiv mai mulţi parteneri ca soţi.

Poligamia cunoaşte două variante :- poliandria — când o femeie are mai mulţi soţi. Poliandria există doar în societăţi foarte sărace, care permit uciderea pruncilor de sex

feminin, sau unde bărbaţii sunt absenţi în caz de transhumanţă sau grupuri militare izolate.Exemplu: în Sudul Indiei comunităţile Toda şi Nayar, iar înNepal poliandria se practică între

fraţi.Tatăl biologic al copiilor nu este cunoscut. Stabilirea rolului de tată se face în cadrul unei

ceremonii, în care cel care răvneşte acest rol prezintă soţia însărcinată.

- poliginia — când un bărbat poate avea mai multe soţii în aceelaşi timp. Adeseori, dreptul de a avea mai multe soţii şi-l permit doar bărbaţii cu status înalt sau depinde de starea economică a bărbatului. Altfel, în nici o societate femeile nu sunt mult mai numeroase ca bărbaţii, încât să se poată realiza astfel de căsătorii pentru toţi bărbaţii, decât în urma unor războaie (în care pier bărbaţi) sau a infaticidului selectiv (în defavoarea fetelor).

În ţările de religie creştină această căsătorie este blamată. În ţările islamice sau în comunităţi africane ori australiene este considerată o formă de prestigiu şi bogăţie, dacă este o poliginie elitistă, dar dacă este una populară, se face din motive de necesitate economică. Numai bărbaţii care îşi pot permite plata logodnei şi întreţinerea mai multor femei au astfel de căsătorii, în clasele înstărite, dar mariajul poligamic popular aduce bunăstare economică.

Co-nevestele pot fi prietene, dar în general între ele există rivalitate din doriţa de a deveni favorite (în Africa de Est şi Ruanda termenul de co-soţie şi gelozie se suprapun).

Poliginia poate fi sororală, când sunt luate de neveste mai multe surori, sau non-sororală.

32

La fel, poliandria poate fi fraternală sau nu.

V.2. Funcţiile familiei

Indiferent de perspectiva din care am considera-o, familia îndeplineşte un rol complex în toate societăţile, exprimat prin mai multe funcţii, dar un important aspect este constituirea personalităţii copilului. Se admite tot mai mult că pentru copil familia nu este un simplu cuib în care el se adăposteşte aşteptând să-i crească aripile pentru zborul în lume, ci este o indispensabilă ucenicie a relaţiilor sociale. Deşi literatura contemporană de specialitate manifestă tendinţa de a evita expresia "funcţiile familiei", referitor la acestă problemă Petru Iluţ afirmă: "Nu cred că e recomandabil a renunţa la sintagma (şi tema) «funcţiile familiei». Faţă de funcţionalism, dar şi în spiritul lui se poate aduce argumentul că indiferent de cauzele genezei familiei, o dată apărută şi legitimată, ea îndeplineşte importante funcţii în societate."9

I. - Prima funcţie a familiei este una biologică, de reglementare a modelelor reproducerii. Unii sociologi separă funcţia sexuală de cea reproductivă, dar în esenţă perpetuarea speciei

umane nu ar fi posibilă altfel; noi includem în cadrul acestei funcţii şi regularizarea comportamentului sexual, în sensul că permite anumite relaţii sexuale, dar interzice alte relaţii sexuale, mai precis relaţiile între rudele apropiate: în special între părinţi-copii, dar şi între fraţi buni (cu rare excepţii, ca în Egiptul antic).

II. - A doua este funcţia economică fără de care nu e posibilă existenţa socială. În societăţile preindustriale accentul cădea pe aspectul economic al producţiei, iar în cele industriale şi post-industriale, pe consum. Astfel, menajele sunt apreciate în prezent ca principali agenţi economici în domeniul cererii pe piaţă (în general, gospodăriile, având ca principal scop satisfacerea nevoilor de consum, se structurează în jurul grupului menajer).

III. - Funcţia juridică vizează raporturile juridice de rudenie şi patrimoniale. În afara averii şi numelui, familia acordă statusul social, chiar dacă în prezent o face prin medierea educaţiei.

IV. Funcţia de sprijin emoţional, de fundal socio-afectiv. Familia asigură sprijin la nevoie, protecţie materială şi spirituală, asigură îngrijirea,

dragoste, sentimentul de securitate.

V. - Prin funcţia cultural-educativă ieşim din sfera trebuinţelor materiale directe. A vorbi de modelarea personalităţii prin cultură înseamnă a vorbi de educarea personalităţii în vederea integrării ei sociale — deci familia asigură socializarea copiilor.

Karl Mannheim arată că familia constituie un rezervor de modele pe care le oferă copiilor. Grupul familial şi grupul de co-vârstnici oferă prima experienţă de omogenizare socială şi comportament social.

Unii sociologi susţin că funcţia culturală şi educativă a familiei nu sunt totuna. Funcţia culturală nu apelează la tehnici specifice şi nu îşi propune o finalitate, nu tinde să formeze ori să perfecţioneze trăsăturile personalităţii ci se limitează la însuşirea pasivă a unor modele. Ea uşurează adaptarea individului, dar nu îi potenţează facultăţile.

Funcţia educativă presupune o acţiune dirijată şi are vădit caracter intenţional. Ea urmăreşte integrarea eficientă a individului în societate, dar nu prin însuşirea cvasi-mecanică a unor modele, ci prin formarea unui ideal de personalitate. Distincţia dintre aspectul cultural şi educativ nu este totdeauna clară pentru toţi: trebuie să reţinem principiul că nu orice model cultural poate deveni obiectiv pentru educaţie, ba chiar există modele culturale pe care intenţia educativă le exclude deliberat.9 Petru Iluţ - Sociologia familiei, p. 95.

33

Obiectivul indirect al acţiunii educative este formarea personalităţii. Acest obiectiv familia îl împărtăşeşte cu şcoala. Şcoala foloseşte din plin luminile pedagogiei şi psihologiei, dar şi părinţii ar trebui să cunoască elemenete de psihologia copilului. Aceasta deoarece familia, spre deosebire de celelalte grupuri sociale, păstrează caracterul absolut original de a fi cimentată pe afecţiune în primul rând, care este un dar pur psihologic. Solidaritatea care leagă membrii familiei, devotamentul reciproc, actele de abnegaţie, de sacrificiu în cadrul ei rămân inexplicabile dacă omitem premisa esenţială a iubirii dezinteresate.

Iubirea este măreţia, dar adesea şi păcatul constelaţiei familiale, căci nu puţine sunt deformările introduse în personalitatea membrilor ei tocmai prin această poartă aurită..

Trăsăturile care caracterizează funcţia educativă a familiei:1. Are caracter intenţional;2. Îşi propune să dezvolte personalitatea copilului în vederea optimei integrări sociale;3. Tinde să dezvolte la copil atitudini şi comportamente adecvate normelor sociale;4. Implică folosirea unor tehnici şi metode adecvate de către părinţi.Realitatea arată că există un nivel mediu de înţelegere a ideii de educaţie împărtăşită de

majoritatea părinţilor. Nu păstrarea nivelului mediu reprezintă un pericol pentru societate, ci alunecarea sub acest nivel. Dar nivelul mediu nu satisface idealul de personalitate.

V.3. Familia — un tezaur de relaţii afective

Familia se distinge de alte grupuri umane prin trăsături care îi sunt absolut proprii. Se admite în general că ea:

- este unicul grup social caracterizat de determinări naturale şi biologice; - este singurul grup întemeiat esenţial pe afecţiune, singurul în care legăturile de dragoste şi

consangvinitate capătă importanţă primordială;- constituie cea mai mică societate umană, unitatea elementară cea mai naturală şi necesară,

anterioară oricărui alt grup — este grupul primar;- se întemeiază în mod esenţial pe valori de intimitate, armonie şi bunăvoinţă pure şi

imediate.- împacă respectul faţă de tradiţie cu deschiderea spre viitor: transmite experienţele

moştenite şi face planuri pentru viitor.

Sociologia familiei se focaliza în urmă cu două - trei decenii pe comparaţia între familia normală şi familia carenţată, respectiv pe funcţionalitatea uneia şi disfuncţionalitatea celeilalte.

André Berge afirma în lucrarea "Education familiale": "O familie model este un fel de cooperativă de sentimente care îndulceşte pentru fiecare loviturile mai grele, repartizând efectele

pentru toţi"101. Climatul familiei se edifică încă de la alegerea partenerului de viaţă şi este determinat de calitatea, tonalitatea, stilul relaţiilor dintre soţi. Adesea se foloseşte o formulă care exprimă esenţa relaţiilor unui cuplu, a "celor 4 C": consideraţie, comunicare, compromis, şi cooperare.

Schema fundamentală a perechii heterosexuale, a creşterii copiilor se formează pe modelul relaţiilor dintre părinţi, dintre aceştia şi copil. S-a subliniat că cea mai mare parte din părinţi educă aşa cum au fost educaţi.

"Mediul familial — spunea A.Berge,1 — îl satisface pe copil în măsura în care răspunde trebuinţelor sale elementare, adică în măsura în care este un mediu afectiv şi protector, dublă condiţie indispensabilă pentru ca fiinţa tânără să înveţe să se construiască pe sine, să se situeze în raport cu ceilalţi, să se polarizeze din punct de vedere sexual, efectuând fără pericol primele sale experienţe sociale şi sentimentale".

10 André Berge - Education familiale, p.58.

34

Climatul de fond conduce la echilibrarea sau dezechilibrarea capacităţilor afective şi intelectuale ale copiilor. O familie veşnic frământată de tensiuni, deformată fie de lipsa de afecţiune fie de o afecţiune greşit înţeleasă şi exploatată, deformată de defectele şi viciile părinţilor, de certuri şi violenţă constituie un mediu traumatizant pentru copii. O anchetă întreprinsă de M.J.Chombart de

Lauwe2 arată că frecvenţa tulburărilor psihomotorii (instabilitate, nervozitate) creşte cu 16% la copiii proveniţi din familii care trăiesc în regim de neînţelegeri; tulburările de comportament (furie, violenţă) cresc cu 15%, iar opoziţia şi minciuna cu 8%; comportamentele pre-delincvenţiale (fuga de acasă, furtul) cresc cu 11%.

Copiii — la o vârstă fragedă — sunt complet dependenţi de părinţi. Lipsa de prestigiu şi de încredere în aceştia lipsa unui sprijin produc o gravă dezorientare în conştiinţa copiilor. Trebuie evitate mai ales trebuiesc evitate discuţiile contradictorii cu ocazia cărora fiecare părinte caută să atragă de partea sa pe copil, manifestările jignitoare şi violente cu efecte dezastruoase pentru copii. Ei sunt prea neexprimentaţi pentru a-şi forma o opinie proprie sau pentru a se putea proteja de şocul psihic.

Prin contrast, putem înţelege mai bine valenţele educative ale atmosferei destinse şi senine.

"Educaţia — precizează Ph.Malrieu3 — trebuie să se desfăşoare într-o atmosferă de bucurie. Bucuria ... reprezintă condiţia unei dezvoltări echilibrate".

Altă coordonată a atmosferei familiale este ordinea, deprinderea orariilor şi regulilor precise de comportare. Nu e vorba de disciplină întemeiată pe autoritarism rigid.

P.Zarifopol 11afirma: "Statornicia şi periodicitatea unor fapte din viaţa comunităţii familiale sunt puterile care formează educaţia copilului, care îl scot din incoerenţa animalică şi-l îndreaptă către perseverenţa omenească. Din simetriile şi ritmurile vieţii familiale.... se pregăteşte ceea ce numim seriozitate, acel ton general al sufletului pe care metafora inevitabilă ne dictează să-l numim prin excelenţă adânc — tonul care desparte, în tristeţe ca şi în veselie, fiinţa propriu-zis umană de inconsistenţa divers ridicolă a feluritelor grade de umanitate neisprăvită sau neautentică, ca şi de bufoneria stranie a curatelor dobitoace. Indivizii care, în primii ani de viaţă, n-au cunoscut impresia, fără pereche, de tihnă şi durată pe care o dau acele simetrii şi ritmuri ale vieţii de familie nu mai pot fi suflete întregi; vieţii lor interioare îi lipseşte un adevărat prim capitol.... Lumea copilăriei ....este începutul absolut al sufletului....."

V.4. Conştiinţa educativăNimeni nu poate face vină unui părinte pentru lipsa de aptitudini pedagogice, dar cu greu

poate fi absolvit un părinte atunci când dovedeşte lipsă de conştiinţă educativă. Problema nu se pune în sensul de "a dori" ca urmaşul să devină o personalitate completă, ci de "a căuta" cele mai bune căi pentru formarea lui.

Educarea copiilor nu este în primul rând o chestiune de disponibilităţi financiare. Adesea, tocmai starea economică bună constituie un factor de degradare a prestaţiei educative. Prezenţa, implicarea fizică şi morală a părintelui este prima condiţie. El trebuie să se preocupe de copil, să-şi facă timp pentru el.

Copilul "lăsat de capul lui", sau căruia i se asigură numai obiecte şi bunuri din belşug, dar nu şi mijloace educative, este frustrat de fermentul socializării. Părinţii comozi, plictisiţi, prea ocupaţi, instabili, sceptici, nesiguri, neglijenţi nu pot asigura o prestaţie educativă eficientă. Apoi, implicarea ambilor părinţi este la fel de necesară: copilul crescut numai de mamă se dezvoltă în

forme la fel de asimetrice ca şi copilul crescut numai de tată. Paul Osterrieth1 aşează la baza raportului părinte - copil două atitudini esenţialmente diferite: neacceptarea realităţii infantile şi acceptarea ei.

A. Neacceptarea poate îmbrăca două forme: respingerea sau supraprotecţia.

11 1. Paul Zarifopol - Localismul esenţial, p.391.35

I. În primul caz avem de-a face cu o protecţie nesatisfăcătoare: copilul e abandonat, sau lăsat pradă dificultăţilor, părăsit în faţa încercărilor, şocurilor. Părinţii nu ţin seamă de vulnerabilitatea lui reală şi îl protejează la limita minimă. Copilul e supus unor cerinţe incompatibile cu vârsta, nu este ajutat în încercările sale. Experienţele neplăcute făcute de copil îl conving de incapacitatea sa, de lipsa de valoare şi el pierde încrederea în puterile lui. Astfel de cazuri există când părinţii nu doresc copilul, sau preferă alţi copii din familie, ori nu acordă îngrijirea necesară vârstei; sunt exigenţi, criticând copilul, pedepsindu-l cu asprime, ridiculizându-l. Prezenţa lui este socotită ca incomodă, plictisitoare, frustrantă. Ce cauze conduc la astfel de atitudini la părinţi?

- astfel de părinţi pot fi dintre foştii copii răsfăţaţi, cu imaturitate afectivă târzie; - sunt invocate şi conflictele conjugale: copilul nu e dorit, ori seamănă cu soţul detestat;

- motive cel mai frecvent invocate: prezenţa copilului afectează starea economică, îngrădeşte libertatea părinţilor, ori este o piedică în realizarea profesională, ori trezeşte amintiri dureroase (ca moartea unui copil anterior etc.).

Efectele nefaste ale atitudinii de respingere constau în lipsa de autovalorizare şi de încredere în sine, pasivitatea şi chiar apatia. P.Symonds descoperă la aceşti copii devieri de comportament precum: agresivitatea, vagabondajul, furtul, deşi majoritatea se limitează la ostilitate. S-au constatat la copiii respinşi următoarele particularităţi :

- sunt brutali şi puşi pe ceartă,- se joacă singuri,- sunt respinşi de colegi,- nu sunt tovarăşi buni de joc, pierderea îi irită,- sunt închişi, necomunicativi,- sunt slab înzestraţi pentru compunere,- sunt murdari şi neglijenţi.

Examenul psihologic asupra lor constantă că:- ei se cramponează de adult, îi caută simpatia,- fac pe bufonii,- sunt şovăitori,- adeseori au defecte de pronunţie,- văd viitorul nedefinit, în forme vagi,- manifestă sentimente de frustrare,- autoritatea părintească li se pare dură.

Astfel de copii nu au un model şi un ideal, au spirit de opoziţie faţă de părinţi, se simt inferiori celorlalţi şi de aceea au vise compensatorii. Nu aparţin nimănui. Viitorul nu este viitorul lor. Ajung la dezacord cu ei înşişi, aşa cum sunt în dezacord cu părinţii şi cu străinii.

II. Supraprotecţia poate lua forma supraordonării sau subordonării totale faţă de copil. Se exprimă prin dominarea lui excesivă sau prin răsfăţ.

În cazul supraprotecţiei, presiunile externe sunt exagerat atenuate, sau chiar suprimate. Copilul e ţinut ca în incubator, apărat pe toate căile, se adaptează unui univers îndulcit, falsificat, univers care nu-i pretinde nimic. Îndată ce este lăsat să se descurce singur, copilul se pierde, dependenţa lui este totală.

Dacă e dominat, părinţii îl privesc în funcţie de aspiraţiile şi interesele lor, orice mişcare fiindu-i controlată.

Dacă este răsfăţat, el devine un tiran ale cărui pretenţii — de fiecare dată satisfăcute — nu vor cunoaşte măsura. Este aşezat mereu pe prim plan, i se acordă privilegii, i se dă totdeauna dreptate, iar toată viaţa familială gravitează în jurul copilului.

Cauze care generează o atare situaţie: - dragostea excesivă a părinţilor,

- părinţii au fost crescuţi la fel şi aplică aceleaşi scheme educative,- uneori, părinţii îşi compensează consecinţele unei copilării proprii nefericite sau neîndestulate.

A iubi şi a supraproteja nu e totuna! 36

Supraprotecţia traduce de fapt tendinţa de a nu accepta copilul drept ceea ce este. Astfel de copii au înclinări frecvente spre încăpăţânare, acte de furie şi capricii, lipsă de voinţă la efort. Între particularităţi ale acestor copii enumerăm:

- egoismul, egocentrismul,- evitarea contactului cu realitatea, refugierea în lumea visării şi imaginaţiei,- relaţii- sociale dificile cu copii de aceeaşi vârstă,- lipsă de iniţiativă, incapacitate de apărare,- dependenţă,- lipsa de preocupare pentru viitor.

Toate categoriile menţionate de copii prezintă alterări în adaptarea psihică.

B. Situaţia de acceptare a copilului aşa cum este el se traduce prin următoarele caracteristici:l. Existenţa copilului e privită ca izvor de bucurie şi satisfacţii. Părintele e fericit că are copilul.2. Părintele priveşte lumea din prisma punctelor de vedere ale copilului. El nu are idei

preconcepute asupra copilului şi îl priveşte cu obiectivitate binevoitoare.3. În comportamentul educativ, părintele e orientat pozitiv, nu cu interdicţii: îl ajută când are

greutăţi, îi dăruieşte prezenţa şi îşi face timp pentru el.- astfel de copii au dobândit sentimentul de securitate şi de autonomie,- sunt originali şi spontani,- preferă jocuri de construcţie, de invenţie,- au tendinţa de a se impune, de a fi conducători,- au dorinţa de a creşte mari,- au capacitate de a se apăra,- au un nivel înalt de aspiraţii, dorinţa de a înfrunta dificultăţile,- sunt dezinteresaţi de sarcini automate, sunt perseverenţi şi au posibilitate de concentrare,- au individualitate puternică.

Aceşti copii, cu alte cuvinte, sunt denumiţi "liberi".

*

În prezent, literatura sociologică asupra familiei ca grup primar s-a decentrat de pe fixaţia paralelismului între familia normală - familia carenţată. Se pare că "familie" devine un termen cu multiple accepţiuni vizavi de noile realităţi în care se desfăşoară viaţa intimă a unui număr crescând de indivizi umani.12

V.4. Familia în societatea contemporană

În societăţile premergătoare epocii industriale, multe familii erau întemeiate ca unităţi de producţie. Partenerii se alegeau în majoritatea cazurilor pe criterii economice, nu sentimentale. Predomina familia extinsă.

Persoanele dependente (iniţial sclavii, ulterior ţăranii iobagi) trebuiau să primească acordul stăpânilor pentru a se căsători. Relaţiile sexuale înafara căsătoriei nu erau neobişnuite în Europa Medievală, Occidentală. Adeseori, bărbaţii testau înainte de căsătorie capacitatea femeilor de a avea copii.

12 A.Toffer - A crea o nouă civilizaţie, p.27.

37

Copiii erau foarte numeroşi şi de la 7-8 ani îşi ajutau părinţii în gospodărie. Unii copii erau trimişi ca ucenici sau pentru treburi gospodăreşti în alte case înstărite. În Europa medievală, mai mult de un sfert din copii mureau până la vârsta de 1 an, faţă de 1‰ în zilele noastre.

Familiile sufereau mai ales din cauze de boală, sau datorită mortalităţii sporite a femeilor la naşterea copiilor şi a bărbaţilor în războaie.

În secolul al XIX-lea şi prima jumătatea secolului XX, în societăţile de cultură europeană, s-a generalizat sistemul familiei nucleare în care, în cadrul cuplului, soţul era principala sursă de venituri şi exercita cea mai mare parte a autorităţii; soţia era ocupată în principal în gospodărie şi depindea din punct de vedere economic de soţ; copiii minori erau îngrijiţi în interiorul familiei. Numărul lor era relativ mare, asigurând înlocuirea generaţiilor şi creşterea demografică. Partenerii se căsătoreau la o vârstă relativ scăzută, iar divorţurile erau rare. Acest tip de familie s-a impus ca model.

Din anii 1970 familia aceasta a înregistrat un regres rapid, în unele societăţi ea reprezentând doar 10%. Căsătoria a rămas încă o instituţie respectată mai mult în Europa Centrală şi de Est; contrar restricţiilor foarte dure ale religiei catolice, chiar în Spania, Italia şi Polonia, numărul divorţurilor este în creştere. Interesant este şi specificul naşterilor în cadrul ţărilor Europene în funcţie de vârsta mamei la prima naştere. Dacă în Cehia, Slovacia şi ţările balcanice maternitatea survine în jurul grupei de vârstă 20 - 24 de ani, în Europa occidentală prima naştere se produce în jurul vârstei de 27 de ani. În ţările scandinave 3% din naşteri sunt în afara căsătoriei iar în Anglia, Franţa, Austria, Spania şi Germania acestea se situează 10 - 25%.

Principalul factor care influenţează viaţa de familie în aceşti ani este creşterea ponderii femeilor angajate în afara gospodăriei. Acest fenomen este controversat, având împlicaţii pozitive şi negative.

Implicaţiile pozitive : - creşterea independenţei economice a femeilor;- egalizarea poziţiilor de putere şi autoritate în familie;- posibilitatea de a avea o proprie carieră profesională şi un prestigiu sporit;

- creşterea gradului de confort psihic şi nevoia de satisfacţiireciproce – inclusiv sexuale;

- creşterea avuţiei sociale în general şi a bunăstării familiilor în special;

- sporirea ofertei de muncă pe piaţa muncii.Implicaţiile negative :- sărăcirea vieţii de familie şi diminuarea funcţiilor familiei

(mai ales în ce priveşte supravegherea copiiilor);- supraîncărcarea femeilor cu muncă atât în gospodărie cât şi extrafamilială;- conflicte de roluri în cadrul familiei, care trebuie renegociate;

- fiecare partener îşi urmăreşte propria carieră profesională.

Adeseori în urma acestui proces apare familia migrantă: soţii locuiesc în localităţile unde lucrează şi se întâlnesc periodic (în SUA, existau peste 700.000 de familii de acest tip în 1989). De asemenea, are loc o redistribuire de roluri în cadrul familiei, între soţi. Satisfacţia măritală depinde de capacitatea soţilor de a-şi ajusta rolurile şi de a comunica.

Alt fenomen major apărut în familiile contemporane este divorţialitatea.Familia reprezintă şi un grup în care pot avea loc tensiuni şi conflicte, sau violenţe. Violenţa

se manifestă ca un abuz fizic între soţi sau asupra copiilor. În cazul în care problemele nu pot fi soluţionate, cuplurile — în prezent — dizolvă familia prin divorţ.

Multe secole la rând creştinismul socotise familia ca indisolubilă. Au apărut însă schimbări în această privinţă:

38

1) Modificarea acestei optici şi 2) faptul că în prezent familia nu mai transmite direct satusul ei, poziţia ei urmaşilor, ci prin intermediul educaţiei 3) dobândirea independenţei economice a femeilor, care se pot descurca singure, 4) evaluarea căsătoriei în termenii unor satisfacţii personale de ambele părţi, 5) distanţa între locuinţă şi locul de muncă (revenirea acasă la anumite intervale, posibilitatea de a întâlni indivizi atractivi pe traseu) sunt aspecte care au contribuit la creşterea ratei divorţului. Divorţialitatea e alt element care afectează familia

Rata divorţului nu cuprinde însă persoanele neseparate legal, dar separate în fapt sau

persoanele nefericite care cred în sanctitatea instituţiei familiale. Cu toate acestea, divorţalitatea a

crescut foarte mult.

Paul Bohannan a delimitat şase stadii ale divorţului:1. Divorţul emoţional exprimând creşterea tensiunilor între soţi;2. Divorţul legal, terminarea căsătoriei;3. Divorţul economic, soldat cu împărţirea bunurilor;4. Divorţul co-parental, privind custodia copiilor, vizitarea lor;5. Divorţul comunitar, vizând alterarea relaţiilor sociale, de prietenie;6. Divorţul psihic, când individul trebuie să facă faţă traiului de unul singur.Oricât de aşteptat ar fi un divorţ, ca soluţie salvatoare de ieşire din criză, toate aceste aspecte

implică tensiuni şi dificultăţi cunoscute sub denumnirea de "stress al separării". Absenţa bruscă a soţului (sau a soţiei), respectiv a unui părinte creează sentimente de anxietate, panică. Majoritatea indivizilor trec prin faze de depresiune psihică, dar atât cei stresaţi cât şi cei puţini, care au sentimentul de eliberare, ajung la senzaţia de singurătate, de pierdere a securităţii vieţii în sânul familiei.

Efectele divorţului asupra copiilor depind de: a) Starea relaţiilor dinainte de divorţ (dacă au existat conflicte foate grave, divorţul este

preferabil). Oricum, din 131 de copii studiaţi în 1980 de Wallerstein şi Kelly, aproape toţi au suferit conturbări emoţionale pe perioada divorţului.

b) Efectele depind şi de vârsta copiilor. Copiii preşcolari ca vârstă au ajuns în situaţii de confuzie şi teamă, ajungând să se învinovăţească pe ei înşişi de despărţirea părinţilor. Copiii mai mari înţeleg motivele de divorţ ale părinţilor, dar se îngrijorează în legătură cu urmările asupra viitorului lor, manifestându-se cu supărare şi mânie, ei speră că părinţii se vor împăca.

c) Totodată, efectele divorţului depind de relaţiile ulterioare cu ambii părinţi, cu bunicii sau cu fraţii, dacă au fost separaţi. Copiii o duc mult mai bine dacă se continuă relaţiile cu ambii părinţi decât cu unul singur.

Cea mai interesantă concluzie este că deşi căsătoria s-a terminat în urma unui divorţ, familia ca întreg nu s-a sfărâmat complet, în special dacă există copii: legăturile cu celălalt părinte, cu foştii socri — care oricum rămân bunici, se păstrează chiar dacă părinţii se recăsătoresc!

Dinamica familiei contemporane prezintă aspecte similare în diferite societăţi:• Scăderea ponderii căsătoriilor sancţionate legal în special în ţări scandinavice şi

Danemarca. (România are una din cele mai înalte rate ale căsătoriilor legale din Europa, cu rata de 6,2‰, faţă de cea situată între 4 şi 5‰ în Franţa, spre exemplu).

• Creşterea vârstei medii la căsătorie; - în Occident, în SUA – ajuns la 30 de ani; vârsta medie a româncelor la prima căsătorie era de 23,3 ani în 1999, faţă de 22 ani la începutul deceniului respectiv.

• Creşterea ratei divorţurilor şi recăsătoriilor (în Romînia anului 1999 rata era de 1,53‰, foarte mică în context european);

39

• Creşterea numărului de femei căsătorite cu activitate extrafamilială permanentă; a aportului femeilor la sporirea bunăstării medii a familiilor;

• Creşterea aportului serviciilor sociale la îngrijirea copiilor; • Redistribuirea mai egalitară rolurilor şi sarcinilor în familie, implicit a puterii şi autorităţii

între soţi;• Creşterea ponderii cuplurilor în care unul sau ambii parteneri au relaţii extramaritale;• Creşterea ponderii naşterilor în afara căsătoriilor legale; (24% în România anului 1999);• Amânarea fertilităţii cuplurilor până la demararea carierei profesionale• Scăderea numărului de copii (10,6 născuţi la mia de locuitori, în România anului 2000, faţă

de 16, câţi erau în 1989).

V.5. Modele alternative vieţii de familie

Din anii 1970 au început să se extindă puternic şi să fie acceptate alternative de viaţă faţă de modelul familial clasic. Caracterizând societăţile celui de Al Treilea Val ca fiind "demasificate", A.Toffer afirmă: "Şi sistemul familial se demasifică: familia de tip nucleic, cândva standardul modern, devine o instituţie minoritară, în vreme ce proliferează formulele cu un singur părinte,

cuplurile necăsătorite, familiile fără copii şi celibatarii".1

Celibatul sau viaţa de unul singur.• Este întâlnit în istoria tuturor societăţilor, dar în societăţile tradiţionale era un mod de

viaţă marginal. În ultimii zeci de ani al s-a extins rapid în vestul Europei şi în SUA, ca rezultat, al unei opţiuni individuale şi nu al unei constrângeri (de ex. religioase, sau datorită incapacităţii biologice ...), sau ca rezultat al unei dezamăgiri.

• El include atât persoane care nu întreţin relaţii sexuale permanente cât şi persoane care au relaţii sexuale regulate. Toleranţa socială faţă de acest stil de viaţă a crescut.

• Factorii care conduc la alegerea modului de viaţă de unul singur:- dorinţa unei cariere profesionale;- tendinţa indivizilor de a se căsători la o vârstă mai târzie- creşterea ratei divorţurilor,- creşterea numărului văduvelor şi văduvilor.

• Celibatul conduce la scăderea natalităţii, fapt pentru care este descurajat prin politici precum: impozite mai mari, taxe pentru lipsa de copii, restricţii la credite pentru locuinţe etc.

• Persoanele celibatare intervievate au prezentat atât avantajele cât şi dezavantajele situaţiei lor: posibilitatea mai mare de a se realiza profesional, varietatea experienţelor sexuale, autonomia şi libertatea mai mare, pe de o parte; iar pe de altă parte însingurarea şi izolarea, lipsa unui cămin cald etc.

Coabitarea consensuală• Este o formă de cuplu a unor persoane de sexe diferite care convieţuiesc fără a fi

căsătorite. Până nu demult un asemenea mod de viaţă părea scandalos.După 1980 a devenit foarte răspândit, în unele ţări ca Marea Britanie procentul crescând

cu 300% (!) Acest model de viaţă aduce avantajele căsătoriei fără sentimentul unei legături totale sau costurile unui eventual divorţ.

• În unele cazuri, coabitarea este temporară, premaritală. În general, studenţii practică astfel de relaţii. Este o posibilitate de creştere a şanselor pentru alegerea partenerului potrivit (în ţările nordice, în mediul rural, era o practică obişnuită).

• În general, când intervine o sarcină, sau la încheierea studiilor, coabitarea se încheie printr-o căsătorie;

• În alte cazuri, este o opţiune definitivă.

40

• La nivel statistic, se constată o corelaţie puternică între cuplurile consensuale şi creşterea numărului cuplurilor fără copii.

Căsătoriile fără copii• În mod tradiţional, familiile aveau copii, principiul întemeierii lor fiind procrearea. Cei

fără copii erau obiect al compătimirii dacă nu-i puteau avea, ori al dezaprobării când nu-i doreau.• Din a II-a jumătate a secolului XX, numărul acestor cupluri a început să crească. Uneori,

fertilitatea era amânată, alteori opţiunea era definitivă, fiind invocate următoarele motive:- motive economice;- principala motivaţie este cariera profesională- dorinţa unui stil de viaţă liber, lipsa de perspectivă a copiilor- nepriceperea de a fi părinţi şi neasumarea responsabilităţii

- lipsa de perspectivă a copiilor.

• Ponderea cea mai ridicată a cuplurilor fără copii este în mediul urban.• La începutul anilor 1990 cercetările au pus în evidenţă revalorizarea socială a copiilor,

revenirea la tradiţionalism în Vestul Europei, în schimb, a scăzut natalitatea în SE continentului (în România indicele de fertilitate era în 1999 de numai 1,3, faţă de cel mondial de 1,9 copii pe femeie, chiar cel general european fiind uşor mai mare, adică 1,4 copii. În ţări occidentale se prezintă astfel: Islanda, Malta-2; Irlanda – 1,9; Norvegia 1,8; Danemarca, Anglia, Franţa, Finlanda, Polonia – 1,7).

Menajele monoparentale• Sunt în cea mai mare parte rezultat al divorţurilor; apoi al deceselor unuia din parteneri

sau naşterilor dinafara căsătoriei.• Durata medie a menajelor monoparentale este mai scăzută decât a familiilor complete, iar

gradul de satisfacţie al părinţilor singuri mai redus decât al cuplurilor pentru că efortul este mai mare.• Majoritatea acestor menaje sunt formate din mamă şi copiii ei minori; doar 10% grupează

tatăl şi copiii acestuia.

Formele comunitare ale vieţii de familie• Prin secolul al XIX-lea unele culte religioase (mormonii) au realizat căsătoria tuturor

bărbaţilor şi femeilor din comunitatea respectivă.Ulterior, în anii 1960-1970 s-a produs o revigorare a comunelor în ţările dezvoltate

economic, unele permiţând relaţii sexuale libere, altele nu.• Un exemplu de viaţă comunitară îl constituie kibutzurile din Izrael: ele sunt comunităţi

de familii constituite iniţial pentru deţinerea în obşte a proprietăţii. Copiii sunt crescuţi în comun din dorinţa de a elimina diferenţierile şi competiţiile dintre ei. În prezent, viaţa kibutzurilor a evoluat spre forme convenţionale de viaţă.

Cuplurile de unisexuali• În prezent, mulţi bărbaţi şi femei trăiesc cu parteneri de acelaşi sex, unele ţări permiţând

căsătoria lor (Olanda).• Homosexualitatea e practicată uneori în alternanţă cu heterosexualitatea. Această

practică este cunoscută din timpuri vechi. Biblia o pomeneşte ca "sodomie", vechii greci şi romanii au preluat-o ca ceva normal de la asiatici.

Populaţiile din Sumatra şi Malaesia cultivă homosexualitatea înaintea căsătoriei, mulţi indivizi practicând-o şi ulterior. Religia creştină, în special catolică, o blamează, iar în Evul Mediu se ajungea până la pedeapsa cu moartea pentru practicarea ei.

• Termenul "homosexualitate" s-a impus în anul 1800. De atunci, atitudinea de reprobare a evoluat spre considerarea acestor relaţii ca fiind o "boală" sau ca o "perturbare psihică", pentru ca acum să devină mai tolerantă. Efectele negative ale homosexualităţii se constată doar la persoanele

41

care au un sentiment de culpabilitate, plus facilitarea răspândirii virusului HIV. Ceilalţi adulţi homosexuali nu se deosebesc de cei heterosexuali privind starea de sănătate, de fericire, de implicare în viaţa socială.

• După anii 1970-1980 a avut loc o modificare a atitudinii publice faţă de acest fenomen. Chiar se acordă cuplurilor de homosexuali dreptul de a creşte copii înfiaţi ori născuţi în urma însămânţării artificiale.

Văduvia.• Este rezultatul decesului unuia dintre partenerii de viaţă în cadrul căsătoriei monogame.

Efectul cumulativ al dezorganizării familiei şi al pierderii soţului, respectiv soţiei fac ca văduvia să fie un stagiu dramatic, uneori devastant al schimbării rolului şi statutului supravieţuitorului.

Discomfortul, suprasolicitarea ,oboseala, singurătatea, lipsa suportului economic-social sunt cauze ale disperării, izolării, degradând starea fizică şi chiar cea mentală a persoanei.

• Variabilele care afectează gradul de stress al văduviei sunt resursele culturale, sociale, financiare, psihologice, vârsta, sănătatea, religiozitatea, adaptabilitatea etc.

• În societatea modernă, văduvia este fenomenul predominant pentru femeile vârstnice.• În cazul văduvilor tineri, deşi moartea neaşteptată a partenerului e socotită un eveniment

mai tragic decât pierderea vârstnicilor, de regulă, suferinţa mai intensă iniţială, e urmată treptat de disiparea durerii şi refacerea vieţii.

• În familia tradiţională, rudele, vecinii, prietenii reprezentau suportul social de reducere a stresului şi prevenire a demoralizării prin interdependenţa emoţională dintre membrii grupului, suport destul de şubred în cazul familiei moderne.

• O serie de bariere stau în calea recăsătoririi, în ciuda unei situaţii economice dezirabile, pe măsura înaintării în vârstă, datorită:

- existenţei unor tabieturi, a unei identităţi independente şi scăderea puterii de adaptare la un alt stil de viaţă;

- a copiiilor care descurajează o eventuală recăsătorire;- lipsei surplusului de persoane necăsătorite — în special bărbaţi;- experienţelor negative ale căsătoriei anterioare;- lipsei resurselor psihice şi incapacităţii de risc pentru o relaţie intimă;

- sanctificării soţului (soţiei) dispărut.• Văduvia induce o serie de conotaţii negative, greu de ajustat prin lipsa de omogenitate a

persoanelor care constituie categoria văduvilor, iar recăsătorirea este un fenomen cu frecvenţe foarte scăzute.

42

CAPITOLUL VI

GRUPUL DE MUNCĂ

VI.1. Consideraţii introductive

Un caz aparte al colectivităţilor sociale este "colectivul". Aceasta este denumirea mai veche a grupurilor mici şi mijlocii, accentuând unitatea de acţiune şi scop, precum şi coeziunea acestuia. Caracteristic unui asemenea grup este faptul că el cuprinde un număr oarecare de persoane care interacţionează relativ intens şi direct, având probleme comune de muncă, de activitate.

Colectivul este un grup primar, beneficiind de sintalitate, respectiv de "personalitate" proprie. El asigură securitatea socio-afectivă a membrilor, membrii care manifestă un puternic

sentiment al apartenenţei.Grupul de muncă are o relativă autonomie funcţională. Ca un criteriu eficace şi simplu de

formulat pentru delimitarea grupului de muncă ar fi: totalitatea persoanelor care au un şef comun şi care interacţionează direct în procesul muncii sau al unei activităţi.

Vom analiza câteva procese de grup implicate de situaţiile în care oamenii se află reuniţi în activităţi comune: aspectele de cooperare — competiţie şi de conducere.

Competiţia şi cooperarea sunt procese de grup studiate mai ales în relaţie cu eficienţa şi productivitatea grupului. Cooperarea se bazează pe coordonarea eforturilor individuale pentru atingerea unui scop comun şi pe reciprocitatea interacţiunilor. Accentuarea aspectului de cooperare în colectiv, în societăţile de tip socialist şi promovarea principiului educaţiei individului prin şi pentru colectiv — a generat termenul de "colectivism". Într-un asemenea tip de organizare socială, satisfacerea nevoilor individuale se realizează prin activităţi colective. Ca principiu de bază al relaţiilor sociale în societăţile de tip socialist, colectivismul exprimă colaborarea, solidaritatea, unitatea de interese, implicând subordonarea intereselor de ordin personal celor generale, colectivul având grijă să satisfacă în egală măsură interesele tuturor. Atât în calitate de principiu cât şi ca tip de organizare, colectivismul este specific societăţilor fundate pe proprietatea comună asupra mijloacelor de producţie şi opus tipului de organizare socială în care satisfacerea necesităţilor individuale este în primul rând rezultatul eforturilor proprii, colectivitatea oferind doar cadrul de reglementare pentru manifestarea individualismului.

Este adevărat că procesul cooperării măreşte satisfacţia globală la nivelul grupului, dar ea are şi efecte de uniformizare şi implicit, de scădere relativă a satisfacţiei individuale. Studiul cooperării în grup s-a axat în ultima vreme pe stimularea unor mecanisme ale creativităţii şi spre coordonarea acţiunilor individuale în vederea realizării unor bunuri colective.

În ce priveşte competiţia, aceasta sporeşte eficienţa productivă în grup, aspect esenţial într-o societate de consum. Competiţia nu presupune neapărat opoziţia conştientă faţă de concurenţi, deosebindu-se prin aceasta de conflict. Ea presupune în schimb concentrarea eforturilor proprii în dorinţa atingerii scopului, indivizii împlicaţi în competiţie fiind preocupaţi în primul rând de obţinerea rezultatelor dorite şi mai puţin de comportamentul rivalilor. Regulile competiţiei limitează mijloacele ce pot fi utilizate. Când regulile jocului sunt încălcate se ajunge la conflict.

Noţiunea de "competiţie" se intersectează cu aceea de "concurenţă", adesea cele două noţiuni folosindu-se ca echivalente. Deosebirea este doar de nuanţă, concurenţa fiind o competiţie cu mai mare intensitate şi un coeficient sporit de rivalitate şi conştiinţă a opoziţiei.

Competiţia este însă şi o sursă de anxietate, de frustrare şi conflicte nevrotice. Ponderată ca intensitate, ea reprezintă un mecanism de stimulare a conduitelor individuale şi grupale, o forţă care mobilizează dezvoltarea şi menţinerea unui standard ridicat de activism, eficienţă şi aspiraţii în grup.

Următorul proces implicat de activitatea în grupurile de muncă este acela al conducerii. Conducerea este chemată să asigure organizarea eforturilor şi direcţionarea lor spre ţelurile propuse.

43

O funcţie de conducere se poate defini 13printr-un ansamblu de activităţi desfăşurate în vederea atingerii aceluiaşi obiectiv:

- a prevedea (a studia şi întocmi proiecte);- a decide şi/sau realiza (a face alegeri, opţiuni);- a da dispoziţii,ordine;- a coordona (a comunica, a face sinteze);- a controla (a compara obiectivele şi rezultatele obţinute).Vreme îndelungată activitatea de conducere a fost considerată ca un domeniu al bunului

simţ şi al experienţei generale. Problemele organizării eficiente, studiate de Max Weber în cadrele fenomenului birocraţiei — în sensul bun al cuvântului — au generat concepţia unanim acceptată astăzi, că există o adevărată ştiinţă a conducerii (ca un domeniu de intersecţie a mai multor discipline precum sociologia, economia, psihologia socială etc.), alături de profesionalism.

În strânsă legătură cu noţiunea de "conducere" este conceptul de "putere". O funcţie de conducere înseamnă un anumit nivel în piramida puterii. Preliminariile conceptuale le regăsim tot la Weber. Puterea înseamnă probabilitatea ca un actor anume, în cadrul unor relaţii sociale, să se afle într-o poziţie care să-i permită impunerea propriei voinţe în ciuda rezistenţei celorlalţi. Relaţia de putere este prin definiţie nesimetrică, fiind o relaţie ierarhică. Exemplul tipic în acest sens este ierarhia militară. Precizările trebuie continuate şi asupra termenului "autoritate".

Autoritatea reprezintă probabilitatea ca o comandă cu un conţinut specific dat să fie respectată de un grup de persoane. Diferenţa specifică între autoritate şi putere constă în două elemente: autoritatea e asociată cu poziţia socială, indiferent de persoana care ocupă acea poziţie, pe când puterea este legată de personalitatea individului; autoritatea este o relaţie legitimată de dominare - subordonare, în timp ce puterea este o relaţie factuală. Aşadar, cu autoritate eşti investit, ea fiind puterea legitimată. Autoritatea politică sau birocratică apelează la constrângere.

Există însă o autoritate profesională, bazată în primul rând pe competenţă, pe încrederea în cunoştinţele de specialitatea posedate de cineva.

Din această perspectivă, dacă privim conducerea ca fiind procesul de organizare şi de exercitare a influenţei persoanei cu poziţie de lider asupra celorlalţi membri ai grupului în vederea realizării sarcinilor şi armonizării relaţiilor, atunci descoperim semnificaţii diferite ale liderului. Liderul poate fi acela formal investit pentru o anumită poziţie, poate fi ales sau identificat prin aplicarea unui test sociometric. La micronivel, relaţia de conducere se pune în termenii "faţă în faţă", iar abordarea problemelor conducerii presupune luarea în considerare atât a unui model raţional, cât şi o cotă de iraţional prin imixtiunea sferei afective. Relaţiile socioafective pot favoriza sau îngreuna bunul mers al lucrurilor într-un colectiv de muncă.

Prezentăm în continuare ipostaze ale fenomenului conducerii sau accepţiuni ale termenului de lider (după I.Radu):

a) Liderul în calitate de şef instituţional, ca persoana investită într-o funcţie de conducere în cadrul unor structuri organizatorice prestabilite, este versiunea cea mai recunoscută a liderului;

b) Altă ipostază o reprezintă liderul ca persoana centrală în grup, care concentrează atenţia celorlalţi, ca persoana de referinţă, luată drept "etalon" sau exemplu de urmat;

c) Liderul sociometric sau persoana preferată de majoritatea membrilor grupului, care cumulează cele mai multe alegeri afective. Liderul sociometric nu este necesarmente şi acel conducător în stare să finalizeze cu eficienţă o sarcină. Totuşi, popularitatea şi eficacitatea pot fi întrupate fericit în aceeaşi persoană, ele nefiind în disjuncţie; iar ca urmare a rezultatelor obţinute, un individ poate câştiga popularitate;

d) Liderul situaţional este individul care se angajează spontan în acte de conducere, o persoană care se poate împune prin dinamismul ei în anumite împrejurări;

e) Liderul ca persoana cea mai influentă într-un colectiv manifestându-şi înrâurirea atât asupra indivizilor cât şi asupra activităţii globale a colectivului.

13 cf. I.Radu - Psihologie socială, p. 159-160.

44

Analizând complex fenomenul puterii în toate compartimentele societăţilor "celui de Al Treilea Val", Alvin Toffler atenţionează asupra unei mutaţii profunde în acest domeniu. Pornind de la miturile străvechi ale diferitelor popoare care menţionează sursele fundamentale ale puterii: spada, giuvaerul şi oglinda sau altfel exprimat: muşchii, banii şi mintea, respectiv violenţa—avuţia—cunoaşterea, lucrarea "Puterea în mişcare" urmăreşte succesiunea accentului care, în decursul timpului, s-a mutat spre formele puterii de înaltă calitate14:

"Acesta este adevăratul înţeles al powershift-ului. Nu un simplu transfer de putere de la o persoană la alta sau grupare la alta, ci o schimbare fundamentală în amestecul de violenţă, avuţie şi cunoaştere folosit de către elite pentru a-şi menţine controlul.

Astăzi, la fel cum Revoluţia industrială a transmutat violenţa în lege, transmutăm şi noi banii — averea în general — în ceva nou. Şi tocmai cum Era coşului-de-fum a asistat la asumarea de către bani a unui rol central în cucerirea sau păstrarea puterii, la fel şi noi astăzi, în pragul secolului XXI, ne confruntăm cu o nouă cotitură în istoria puterii. Ne aflăm la hotarul unui nou powershift."

VI.2. Funcţiile grupurilor de muncă

Funcţionarea grupului de muncă este o dimensiune a acestuia ce constă în adecvarea proceselor de grup pentru realizarea, prin activităţi specifice, a scopurilor prepuse. Grupul de muncă îndeplineşte două categorii mari de funcţii: productive şi sociale.

A. Funcţiile productive se referă la modul în care acesta funcţionează în cadrul mai larg al procesului de producţie a bunurilor sau serviciilor. Pentru realizarea activităţii productive e nevoie de o serie de operaţii precum: diviziunea muncii, distribuirea rolurilor, a sarcinilor, coordonarea activităţilor şi controlul realizării acestora.

Există în activitatea colectivă două tipuri distincte de funcţii: de execuţie şi de conducere. Conducerea se poate realiza în două modalităţi extreme:

1) Conducerea ierarhic autoritară, caracterizată prin separarea strictă a nivelului de conducere de cel de execuţie, care s-ar putea figura astfel:

• conducere

o o o o execuţie

2) Conducerea democratică se caracterizează prin faptul că funcţiile de conducere sunt larg difuzate în cadrul grupului de muncă.

Figurarea unui asemenea model de conducere:

o o

o o

14 A.Toffler - p.50

45

Aceste două tipuri de conducere sunt modele "limită", între ele plasându-se forme intermediare.

În cazul conducerii ierarhic autoritare, grupul nu funcţionează propriu-zis ca grup de muncă. Membrii săi sunt antrenaţi în mod individual.

În cazul conducerii democrate, grupul devine subiectul activ al activităţii de producţie, constituie un colectiv de muncă. "Se apreciează că stilul de conducere democratic, participativ îşi dovedeşte superioritatea judecat pe termen lung, întrucât permite o utilizare mai raţională a resurselor umane, favorizând manifestarea lor liberă de îngrădiri. Pe termen scurt însă stilul de conducere autoritar, chiar autocratic, poate fi mai eficient în ceea ce priveşte productivitatea"15.

B.Funcţiile socialeI. Funcţii social emoţionale: grupul reprezintă un suport reciproc, este un teren de

confruntare şi verificare a propriilor sentimente şi concepţii. În special, în situaţii de ameninţare şi frustrare conduc spre nevoia de asociere cu ceilalţi din grup.

(Nevoia de asociere cu ceilalţi din grup în situaţii de ameninţare a fost demonstrată printr-un experiment realizat de Schachter. El a ales două grupuri, informate că urmează să participe la un experiment în decursul căruia va urma să li se administreze indivizilor un şoc electric, dar în mod diferenţiat: pentru un grup, şocul urma să fie slab, în vreme ce în grupul celălalt, şocul electric va fi puternic. Totodată, li s-a comunicat indivizilor că în perioada de aşteptare pot să stea singuri sau împreună, dar fără a comunica păreri, informaţii etc. S-a constatat că membrii grupului care se aşteptau la un şoc electric puternic au ales în proporţie de două treimi să stea împreună, spre deosebire de membrii celuilalt grup experimental. Rezultă că pura prezenţă a celuilalt oferă un suport emoţional.)

Riscurile sporesc coeziunea, ajutând pe membrii colectivelor să înfrunte situaţiile dificile. În acest sens, amintim şi cazul grupurilor de soldaţi care devin extrem de coezive (ele ajung chiar la un comportament "iraţional" în caz de bombardament, când ar trebui să se disperseze. Proaspeţii recruţi — mai puţin instruiţi — au tendinţa de a se strânge împreună în loc de a se împrăştia). Un studiu de caz pe această problemă au întreprins sociologii britanici Trist şi Bamforth.

Ei au constatat că introducerea noilor tehnologii de minerit în Anglia au creat fronturi largi de lucru, care nu necesitau gruparea minerilor ca în condiţiile anterioare de muncă istovitoare. Contrar aşteptărilor, această situaţie nu a dus la sporirea productivităţii, tocmai datorită separării minerilor, care nu mai aveau sentimentul securităţii şi suportului relaţiilor de grup.

II. Funcţia de generare şi impunere de normeÎn orice grup, în mod spontan se cristalizează norme de comportament şi se dezvoltă

presiuni spre conformitate. Prezentăm câteva concluzii privitoare la presiunea spre conformitate exercitată de grup:

- Cu cât mai atractiv este un grup pentru membrii săi, cu atât este mai probabil ca fiecare membru al grupului să-şi modifice punctele de vedere şi comportamentul în conformitate cu normele grupului;

- Dacă o persoană nu se conformează, este probabil că grupul o va respinge: cu cât grupul e mai atractiv pentru membrii săi, cu atât mai ferm va fi respinsă persoana;

- Respingerea devianţilor este mai probabil să se petreacă atunci când ea are loc în legătură cu un fapt important pentru grup;

Prin orientarea sa, grupul poate susţine performanţe ridicate sau dimpotrivă, le poate inhiba. Există grupuri cu orientare pozitivă faţă de performanţă, altele cu orientare neutră şi altele cu

15 I.Radu; Psihologie socială, p.18346

orientare negativă (se foloseşte exemplul unei muncitoare textiliste foarte îndemânatice intrată într-un grup orientat negativ, căreia i-a scăzut productivitatea muncii).

Grupul orientează performanţele şi în mod îndirect, prin intermediul unor efecte având caracter pozitiv sau negativ precum: absenteismul, fluctuaţia persoanelor, frecvenţa îmbolnăvirilor.

Crearea de grupuri cu un înalt grad de coeziune reprezintă deci, din punct de vedere al satisfacţiei umane, o condiţie pozitivă. Din punct de vedere al performanţei, influenţa variază în funcţie de situaţie. Dacă grupul are o orientare pozitivă faţă de muncă, coeziunea acestuia va fi la rândul său un factor cu influenţă pozitivă. Dacă dimpotrivă, atitudinea grupului faţă de muncă este neutră sau negativă, un grad ridicat de coeziune a grupului va reprezenta un factor cu influenţă negativă asupra performanţelor.

VI.3. Condiţiile constituirii unor colective de muncă active şi responsabile

1. Condiţii individualea) O anumită omogenitate profesională şi morală a membrilor colectivului este o condiţie

necesară. Diferenţele de pregătire profesională generează dificultăţi în realizarea coeziunii grupului.b) Cel mai important aspect este gradul de interiorizare a obiectivelor generale;c) Importantă este şi atitudinea în relaţiile reciproce: respectul, stima, sprijinul reciproc.

2. Condiţii organizatoriceUn colectiv de muncă omogen, cu orientare pozitivă faţă de muncă nu poate să se

cristalizeze decât în cadrul unei organizări raţionale a muncii. Organizarea-birocratică este specifică lumii moderne, Max Weber fiind acela care a conturat modelul unor organizaţii ideale, având următoarele caracteristici:

I. O configuraţie clară în ierarhia autorităţii, care să dea imaginea unei piramide, în care nivelul superior controlează nivelele inferioare, iar sarcinile sunt distribuite ca îndatoriri oficiale;

II. Existenţa unor reguli sau norme scrise pentru reglementarea comportamentului tuturor persoanelor, care întreţin relaţii strict oficiale;

III. Considerarea activităţii în cadrul unei asemenea organizaţii birocratice ca o ocupaţie permanentă şi salarizată. Fiecare slujbă să-şi aibă salariul său bine fixat, iar promovarea în ierarhie să se realizeze pe baza capacităţii, experienţei şi vechimii.

IV. Separarea problemelor de serviciu, din cadrul organizaţiei, de problemele dinafară şi personale chiar şi din punct de vedere fizic-spaţial, viaţa de familie situându-se în alte cadre.

V. Membrii unei organizaţii sau instituţii nu vor deţine în proprietate mijloacele de producţie pe care le manevrează.

Intenţiile lui Weber erau de a elimina corupţia şi amatorismul, luarea deciziilor prin înlăturarea capriciilor personale şi anularea nepotismelor şi favoritismelor, întreaga organizaţie fundamentându-se pe corectitudine şi relaţii formale între membrii. Întregul sistem european şi american de organizare a colectivelor de muncă a extins modelul lui Weber, adăugând la acesta consultanţa acordată de specialiştii pe domenii bine compartimentate, supravegherea disciplinei muncii şi implementarea pe scară largă a noilor tehnologii, precum şi abilitatea conducerii de a formula scopuri clare, raţionale. Cu toate acestea, în ultimele decenii, sporurile de productivitate şi calitatea produselor şi serviciilor americane şi vest europene au fost devansate de cele japoneze. Modelul organizatoric japonez porneşte de pe alte baze. Marile corporaţii sunt edificate cu totul altfel decât modelul weberian, acţionând ca adevărate familii, preocupate de toate problemele angajaţilor, îmbinând aspectele intime cu cele de muncă. Soluţionând aceste probleme, se cultivă apoi loialitatea faţă de firmă din tată-în-fiu, motivaţia psihologică a muncii tenace şi realizarea unei permanente consultări a lucrătorilor la toate nivelele.

47

Implicarea totală a angajaţilor în munca lor şi înlăturarea mentalităţii de simpli executanţi, decompartimentarea, informatizarea, publicitatea şi acceptarea mentalităţii că producţia nici nu începe, nici nu se sfârşeşte în fabrică, studiile de piaţă asupra consumatorului şi controlul asupra comunicaţiilor sunt principii organizatorice care vor guverna ceea ce Toffler numeşte "flex-firma" viitorului. Firmele erei industriale în mod tipic erau organizate piramidal şi birocratic. În prezent are loc dezagregarea structurilor birocratice, structurile relativ standardizate fac loc organizaţiilor matriceale. Ca principiu de bază, are loc spargerea blocajului decizional şi divizarea deciziei. Colectivele de muncă ale "firmelor inteligente" încurajează angajaţii să ia iniţiative, să vină cu idei noi iar dacă e necesar, să "azvârle cât colo regulamentele". Uniformitatea birocratică şi organizatorică moştenită din Al Doilea Val e pe ducă.

3. Condiţii de participareActivitatea în colectiv presupune deprinderi de a stabili relaţii de cooperare cu ceilalţi, de

formulare şi susţinere a propriului punct de vedere, de a comunica şi a realiza consensul cu ceilalţi.Participarea înseamnă implicarea subiectivă a individului prin atitudinile, cunoştinţele,

aspiraţiile, convingerile sale la activitatea de grup. Participarea efectivă este dovada integrării sociale şi asigură securitatea afectivă şi de apartenenţă. Participarea exprimă identificarea cu universul valorilor din grup.

Sărăcia participării este exprimată prin indiferenţă, apatie sau chiar alienare, este un simptom al lipsei de sens. Izolarea socială indică nerealizarea nevoii de recunoaştere şi apartenenţă. Unul din factorii cu influenţă negativă puternică este experienţa neplăcută a participării trecute: receptivitatea scăzută a conducării faţă de punctele de vedere exprimate, luarea în derâdere sau chiar posibilele ameninţări nu stimulează o atitudine activă, ci conduc spre o participare formală.

VI.4. Deciziile

I. Stiluri de conducereUna dintre cele mai cunoscute tipologii asupra stilurilor de conducere este oferită de Kurt

Lewin şi constituie o trihotomie: stilul autoritar, cel democratic şi "laissez-faire".- Primul stil, cel autoritar se caracterizează prin aceea că scopurile grupului şi căile de a le

atinge sunt stabilite de lider, care ia decizii pentru fiecare etapă şi stabileşte metodele fără a le comunica pe faze, dând dispoziţii în fiecare etapă. Liderul nu participă la viaţa grupului, exceptând momentele dedicate demonstraţiei.

- Stilul democratic de conducere asociază grupul la toate demersurile, atât la stabilirea ţelurilor cât şi a mijloacelor de realizare. Liderul se consideră un membru obişnuit al grupului, asumându-şi menirea de a sugera căi şi de a da soluţii pe care le supune aprobării sau respingerii colective.

- Stilul "laissez-faire" se caracterizează prin aceea că lucrurile sunt lăsate să se desfăşoare de la sine. Liderul nu se implică doar când e solicitat, iar grupul îşi stabileşte singur ţelurile şi mijloacele, fără participarea şefului, care nu întervine decât la cerere, nu ia decizii.

Aceste stiluri de conducere pot fi exprimate prin trei forme de autoritate: autocraţie — democraţie — anarhie, pledoaria implicită fiind pentru stilul democratic, caracterizat prin următoarele însuşiri: permisivitate, non-direcţionare, senzitivitate, empatie (perceperea sentimentelor celorlalţi).

48

II. Decizii individuale şi decizii colectiveÎn activitatea de conducere a unui grup intervin situaţii în care este preferabil ca deciziile să

fie luate în colectiv şi altele, în care e mai bine ca deciziile să fie individuale.a) Este preferabil să fie soluţionate cu ajutorul gândirii colective problemele complexe, care nu au soluţie formulabilă printr-un algoritm logic, în vreme ce probleme cu soluţii logice şi care trebuie rezolvate în timp scurt pot fi abordate mai eficient printr-o decizie individuală.b) Este preferabil ca deciziile care privesc activitatea întregului colectiv să fie luate împreună cu acesta, iar cele care privesc o persoană — prin decizie individuală.c) Deciziile având caracter general, politic, sunt în mod necesar colective. Ele nu sunt soluţii pur tehnice la o problemă, ci opţiuni pentru un obiectiv sau altul.d) O decizie luată la nivele ierarhic superioare nu mai poate fi obiect de decizie. Ea este obligatorie pentru colectiv. Discuţii pot avea loc doar în legătură cu modalităţile de realizare, sau în cazul unor întemeiate observaţii critice.

III. Subiectul decizieiPentru a putea lua decizii bune, un colectiv sau un individ trebuie să îndeplinească, cel puţin

două condiţii :1. Să fie competent în tipul respectiv de problemă,2. Să aibă o deprindere a participării, un antrenament decizional.

IV.Avantajele deciziilor colective1. Creativitatea gândirii de grup. Ex.: tehnica Brainstorming (asaltul creierelor);2. Cantitatea mai mare de informaţie utilizată în decizia colectivă prin participarea specialiştilor pe

domenii;3. Estimarea mai corectă a adevărului;4. Crearea unui grad ridicat de consens;5. Reducerea distanţei psihologice între nivelele ierarhice;6. Asigură angajarea şi participarea intensă a membrilor grupului.

V. Consecinţele negative ale gândirii colective1. Blocarea deciziei (având ca surse insistenţele excesive ori divagaţiile);2. Tensiuni şi conflicte ca urmare a confruntărilor;3. Sentimentul frustrant că s-au acceptat opiniile persoanelor cu influenţă în grup;4. Compromisuri în sensul eşecului soluţiei optime şi acceptarea uneia mai puţin bune, dar care să

satisfacă mai multă lume; nu se adoptă soluţia optimă, ci aceea mai convenabilă;5. Decizia adoptată este cea pentru care militează cele mai vorbăreţe şi insistente persoane;6. În diferenţele de opinii transpar interese şi atitudini personale.

49

VI.5. Normele deciziei colective le vom puncta într-o manieră direct personală spre a fi mai incitante. I. Fă distincţie clară între problemele certe şi cele incerte!

Problemele certe au două avantaje: au o singură soluţie corectă la care se ajunge prin unul sau mai mulţi algoritmi, iar soluţia lor e universal acceptată.

Problemele incerte nu au algoritm de soluţionare. O problemă certă nu trebuie pusă ca sarcină de discuţie colectivă, doar una incertă.

II. Aşteaptă-te la o diversitate de opinii în cazul problemelor incerte; III. Nu considera că adevărul stă în mod necesar de partea ta. Nu pune semnul egalităţii între convingerea ta subiectivă şi adevăr. Trebuie să dai aceeaşi şansă de a avea dreptate şi celorlalţi.(Cei care vin cu intenţia de a convinge neapărat pe ceilalţi, cei care sunt rigizi şi dogmatici, sunt incomozi într-o discuţie colectivă); IV. Punctele de vedere se formulează ca principii, nu ca poziţii personale — de apărat. Discuţiile nu se polarizează personal. Evită disputele personale! V. Acordă atenţie opiniilor celorlalţi. A acorda atenţie opiniilor celorlalţi nu înseamnă numai "a asculta", ci şi a înţelege ceea ce spun. Procedează astfel încâ şi ceilalţi să fie convinşi că ceea ce spun ei poate fi important pentru tine şi că le accepţi datele şi informaţiile. VI. Stimulează pe ceilalţii să-şi spună părerea şi nu-i inhiba, nu-i jigni. O bună funcţionare a colectivelor de decizie depinde de priceperea de a crea o atmosferă stimulativă. Construieşte pozitiv pe opiniile emise în discuţie. VII. Convinge-te că ai înţeles exact punctul de vedere al celuilalt. Cea mai bună soluţie este să-ţi testezi propria înţelegere ("Eu aş formula opinia ta astfel") sau de a cere lămuriri suplimentare.VIII. Solicită părerile celorlalţi în legătură cu propriile tale opinii, ca mijloc de autoverificare. IX. Fii obiectiv în discuţie. Nu este deloc important cui aparţine ideea. Este meritul tuturor că au ales soluţia cea mai bună. Interesul tuturor este soluţia comună. Odată emisă, devine un bun "al nostru". X. Nu fii criticist! Există persoane care caută cu predilecţie punctele slabe. Atitudinea trebuie să fie de valorificare, nu negativistă. Caută ceea ce este interesant în opiniile celorlalţi şi pune acest lucru în valoare. XI. Accentuează obiectivele generale. Un asemenea criteriu crează o bază mai largă de consens. Exemplul personal e esenţial: dă dovadă că te poţi desprinde de poziţia ta şi te poţi situa pe aceea a interesului general. XII. Trebuie să existe certitudinea că o soluţie bună pentru colectiv nu este total proastă pentru un membru al său. Nu ignora interesele personale.XIII. Fii pregătit pentru situaţia în care discuţia nu duce la consens general. Uneori nu toată lumea este de acord. În primul rând trebuie considerată această situaţie ca normală. Dacă decizia nu poate fi amânată, se recurge la o procedură: cea mai bună este votul. Votul nu trebuie considerat ca o bătălie, ci ca o manieră de lucru. Formula (generală) poate fi: "Sunt de acord să adoptăm această soluţie întrucât majoritatea a votat-o, deşi eu am rezerve".XIV. Nu monopoliza discuţia şi nu insista excesiv în argumentarea ta.XV. Nu căuta să influenţezi opinia celorlalţi folosind poziţia ta ierarhică.XVI. Nu încuraja acordul de complezenţă.XVII. În sfârşit, nu-ţi pierde niciodată umorul. Este cel mai bun mijloc de relaxare a atmosferei, semn de detaşare personală.

50

ANEXA I.

ETAPELE CERCETĂRII SOCIOLOGICE

Alegerea problemei de cercetare

Receptarea comenzii

O r g a n i z a r e a m u n c i i

I ETAPA PREGĂTITOARE Asigurarea economici- - Elaborarea proiectului de tăţii cercetării Urmărirea

cercetare - Studierea bibliografiei Sociotehnica muncii activităţii - Precizarea conceptelor în echipă

- Operaţionalizarea con- ceptelor- Stabilirea ipotezelor- Alegerea metodelor II. CULEGEREA- Construirea instru- INFORMAŢIEI mentelor de lucru - Observaţia- Delimitarea eşantio- - Interviul nului - Ancheta- Organizarea acţiunii - Analiza docu- practice mentelor- Studiul pilot - Experimentul

III VALORIFICAREA INFORMAŢIEI

- Verificarea datelor- Prelucrarea sumară- Analiza, clasificarea, interpretarea- Concluzii

- Elaborarea Primirea raportului final raportului final

Arhivarea datelor Aplicaţii practice

PROBLEMA SOCIALĂ

BENEFICIARCERCETĂTOR

Lansarea comenzii

51

ANEXA II.

OPERAŢIONALIZAREA CONCEPTELOR (I)

Ex. Prietenie

Relaţia de prietenie o exprimăm prin recurs la fapte observabile, care sunt "caractere externe", atribute ale relaţiei.

Operaţionalizarea (I) este procesul prin care punem în legătură explicită conceptul cu indicatorii săi.

Definiţie: Indicatorul este un "caracter extern" al unui fenomen general.

Considerăm următoarele fapte prin care se manifestă prietenia :- simpatie reciprocă exprimată verbal şi atitudinal- întâlniri periodice, constante- aceleaşi convingeri (de pildă — politice)- stimă reciprocă- exigenţă reciprocă- aceleaşi gusturi (pentru lectură,...)- ajutor în situaţii dificile- încredere- putere de sacrificiu- sinceritate- fidelitate- aceleaşi trăsături de caracter

52

ANEXA III.

VARIABILELE

CONCEPTUL ¹ VARIABILA

- Este sintetic- denumeşte o constelaţie de fapte prin totalitatea notelor sale esenţiale

- Este analitică- intervine în procesul explicării,indicând elemente ale faptelor implicate în cercetare

Clasificarea variabilelor

a) globale - redau fapte complexe (ex.: variabila economică în sistemul social; variabila politică; variabila religioasă)

specifice -redau fapte mai simple (ex: variabila religioasă se poate descompune în: habitudini de ritual, aderarea la o

grupare religioasă, sistemul de ceremonialuri etc.)Variabilele specifice apar ca indicatori ai variabilelor globale.

b) Variabile independente (elemente care furnizează explicaţii)dependente (elemente care trebuie explicate)intermediare (mijlocesc relaţia între primele două)

c) Variabile date (ex: sex, naţionalitate)dobândite (ex: şcolaritate, venit)

Exerciţiu:Să se analizeze relaţia dintre statutul socio-profesional

al părinţilor şi reuşita şcolară a copiilor, indicându-se variabila dependentă şi variabila independentă.

53

ANEXA IV.

STABILIREA IPOTEZELOR

Exemplu:Pornind de la problema influenţei normative a grupului socialasupra membrilor săi, formulăm următoarele ipoteze.

a) Dacă grupul are o structură coezivă va genera comportamente de colaborare (influenţă normativă eficientă);

b) Dacă grupul are o structură slab coezivă generează comportamente individualiste (influenţă normativă minim eficientă)

Conform ipotezelor, relaţiile sunt următoarele :

Variabilaindependentă

Variabilaintermediară

Variabiladependentă

Influenţa normativă a grupului

® Structura grupului

® Comportamentul individual

54

ANEXA V.

CLASIFICAREA PRINCIPALELOR METODE DE CERCETARE ÎN SOCIOLOGIE

A. După diferitele momente ale cercetării:a) metode de recoltare a datelor, explorare şi înregistrare

1. Observaţia propriu-zisă: - exterioară;- prin coparticipare;

2. Interviul: - individual; - de grup;

3. Ancheta: - directă; - indirectă;

4. Analiza documentelor;5. Experimentul: - de teren;

- de laborator.b) metode de prelucrare, analiză şi interpretare: exprimarea

procentuală, media, mediana, valoare modală, amplitudinea, coeficinetul de corelaţie, analiza multivariată.

B. După strategia de abordare în plan temporal:a) metode longitudinale — surprind evoluţia în timp

- biografia socială, monografia, analiza de caz;b) metode transversale — surprind un moment al procesului

- observaţia, interviul.C. După gradul de intervenţie al cercetătorului în desfăşurarea

evenimentelor:a) metode experimentale — prin care se provoacă fenomenele:

experimentul;b) metode neexperimentale — prin care se urmăreşte, se constată un feno-

men: observaţia, analiza documentelor.D. După extensiunea unităţilor cercetate:

a) metode pentru cercetare de tip extensiv : ancheta, tehnici statistico-matematice;

b) metode pentru cercetare de tip intensiv: studiul de caz, monografia, biografia socială, interviul.

Tehnici şi procedee de cercetare

Tehnica de cercetare cuprinde un ansamblu de reguli, prescripţii, instrumente necesare pentru desfăşurarea cercetării eficiente.

Metodele presupun utilizarea unor tehnici multiple.

Procedeul se referă la aspecte particulare, la modul concret deutilizare a unor tehnici.

ANEXA VIII.

Observaţia sociologicăRedăm în tabelul de mai jos o clasificare generală a observaţiilor sociologice:

55

Tipuri şi subtipuriDomeniul de referinţă

Indivizi Grupuri ActivităţiA. După poziţia

Externă X X X

observato-rului

Internă X

DirectăB. După măsura utilizării

Sistematică X X X

explicitea unor categorii

Nesistematică X X X

C. După timpul

Permanentă X X X

efectuării Instantanee X X X

56

ANEXA VI.

Tipuri de chestionare

Nr.crt.

Criteriul de clasificare

Tipurilechestionarului

Întrebări ajutătoare pentru caracterizarea tipului de chestionar

1. Conţinutul informaţiilor

1-chestionare de date factuale2-chestionare de opinie 3-chestionare de cunoştinţe

1. Ce caracteristici au dat datele recoltate cu ajutorul acestor chestionare de date factuale?2. Dar cele recoltate cu ajutorul chestionarelor de opinie?

2. Cantitatea informaţiilor (numărul temelor)

1-speciale2-"omnibus"

3. Datele recoltate cu ajutorul chestionarelor omnibus se referă la: - o singură temă? - la mai multe teme? (subliniaţi răspunsul corect).

3. Forma întrebărilor

1-cu întrebări precodificate (închise)2-cu întrebări post codificate sau deschise

4. Ce caracteristici au răspunsurile la întrebările precodificate?5. Care este caracteristica de bază a răspunsurilor la întrebările postcodificate?6. Dar la intrebările mixte?

4. Modul de aplicare

1-autoadministrate2-administrate

7. Prezentaţi trăsăturile distinctive ale celor două tipuri de chestionare

57

ANEXA VII.

REGULI DE CONSTRUIRE A ÎNTREBĂRILOR

EXEMPLE

- Întrebările să fie formulate Formă incorectă:"Concepţia dvs.este că...?" în termeni simpli; Formă corectă:"Credeţi că.....?

(Într-o anchetă pentru o categorie de populaţie cu nivel de instrucţie scăzut, a apărut întrebarea:

"Ce părere aveţi despre rolul stimulentelor în activitatea dvs?"- Este corectă forma întrebării?)

- Întrebările să fie clare, Formă incorectă:"Cu care din aceste păreri nu ambigue; sunteţi de acord în cea mai mare

măsură?"Cuvinte ambigue frecvente: mult, puţin, cât, acum

- Întrebările să fie precis Formă incorectă:"Navetiştii din secţia d-voastră formulate; se întîmplă să întârzie frecvent

la program?"Formă corectă: 1."Sunteţi navetist? "Da...Nu..."

2. (Dacă da) Vi s-a întâmplat să întârziaţi în ultima săptămână de

la program?" Da... Nu..."

- Întrebările nu trebuie să Efectuaţi exerciţii de formulare a unor întrebări care conţină neologisme, -satisfac această regulă. arhaisme, expresii figurate; -nu satisfac această regulă

- A se evita întrebările Exemple:"Ce aţi face dacă..?" ipotetice; "Cum aţi proceda dacă?"

-A se evita întrebările cu Exemplu:"Nu consideraţi că nu s-a făcut dublă negaţie; suficient pentru ...?"

-A se evita întrebările care Exemplu:"Nu-i aşa că d-voastră..?" sugerează răspunsul;

-Se vor evita întrebările Formă incorectă:"Ce retribuţie lunară aveţi?" care provoacă "reacţia Formă corectă:"Retribuţia dvs.lunară este: de prestigiu" . - până la x lei;

- între x1- y lei;- peste y1 - z lei?"

58

ANEXA IX.

TABELUL 3. Distribuţia născuţilor vii în România, în 1982, după vârstamamei la naştere (Sursa: Anuarul statistic 1983)

Vârsta în ani

sub 15

15-19 20-24 25-29 30-34 35-39 40-44

45-4950 şi

peste

TOTAL

Frec-venţe

638 46.693 l46.l03

95.939

38.621 12.324 3.720

302 29 344.369

% 0,2 13,6 42,2 27,8 11,2 3,6 1,1 0,1 - 100

Fig.1 Poligonul frecvenţelor din tabelul 3

Pentru o imagine comparativă privind numărul născuţilor vii în România după vârsta mamei la naştere, oferim şi datele din 1985 şi 1993:

TABELUL 4.

Vârsta în ani

sub15

15-19 20-24 25-29 30-34 35-39 40-44

45-49

50şi

peste

TOTAL

1985 545 55.96l 132.104 103.376

47.749 15.592

3.163

291 16 314.746

1993 559 43.375

114.902 56.726 19.926 9.786 2.564

156 - 249.994

59

ANEXA X.

TABELUL 5. Distribuţia mediilor candidaţilor la admiterea în liceu(date fictive)

Medii 2-2,99 3-3,99 4-4,99 5-5,99 6-6,99 7-7,99 8-8,99 9-10 Total

Nr.de

candidaţi

30 40 130 150 100 75 50 25 600

% 5,6 6,7 21,7 25,0 16,7 12,5 8,3 4,2 100

Fig.2 Histograma frecvenţelor din tabelul 5

60

ANEXA XI.

Completaţi cu "x", în coloanele din tabelul de mai jos, acele căsuţe care se potrivesc pentru principalele caracteristici ale mărimilor medii:

Model

Nr. Caracteristici alecrt. mărimilor medii

Media Mediana Valoaremodală

Da Nu Da Nu Da Nu1. Ţine seama de toate cazurile

X X

2. Este afectat de valo- rile tuturor cazurilor

X

3. Ia în seamă doar mărimile cele mai reprezentative

X

4. Necesită ordonarea datelor

X

5. Necesită cunoaşterea sumei şi mulţimii cazurilor

X X

6. Poate coincide cu unul din termenii seriei

X X

7. Poate coincide cu mai mulţi termeni ai seriei

X

8. Poate fi interpolat X

61

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

Abraham, Dorel - Introducere în sociologia urbană, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 1991.Albuţ, Constantin - Sociologie juridică, Ed.Chemarea, Iaşi, 1993.Andrei, Petre - Sociologie generală, Polirom, Iaşi, 1997.Barber, Bernard - Social Stratification, Harcourt, Brace & World INC., New-York, 1957.Berge, André - Education familiale, Abuier montaigne, Paris, 1967.

Boudou, Raimond – Tratat de sociologie, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1994.Cazacu, Aculin şi Bădescu, I. - Metode şi tehnici de cercetare sociologică,Universitatea Bucureşti, 1981.Cazacu, Honorina - Mobilitate socială, Ed. Academiei, Bucureşti, 1974.Chelcea, Septimiu - Chestionarul în investigaţia sociologică, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975.Chelcea, Septimiu - Experimentul în psiho-sociologie, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982.Chombart de Lauwe - Compoziţia familiei şi tulburările de comportament la copil, în "Sociologia franceză contemporană", Ed.Politică, Bucureşti.Constantinescu, Miron - Introducere în sociologie, Ed.Universităţii Bucureşti, 1975.Counts, George - Social Status of Occupations, School Rev., nr.33, 1925.Crompton, Rosemary - Economy and Class Structure, Macmillan Press, London, 1977.Davis, Kingsley & Moore, Wilbert - Some Principles of Stratification, The American Sociological Review, nr.2, 1945.Dahrendorf, Ralf - Class and Class Conflict in Industrial Society, Lowe & Brydou, London, 1963.Drăgan, I.şi Nicola, I. - Cercetarea psihopedagogică, Ed.Tipomur, Tg.Mureş, 1993. Dumitru, Cornelia - Constelaţia familială şi deformările ei, Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973.Durkheim, Emille - Regulile metodei sociologice, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 1974.Eder, Klauss - The New Politics of Class, Sage Publication, London, 1993.Eisenstadt, S.N. - Prestige, Participation and Strata Formation in Jackson J.A. - Social Stratification, 1968.Erikson, Robert & Goldthorpe, John - The Constant Flux, Clarendon Paperbacks, Oxford, 1993.Gerth, H. &Mills, W. - From Max Weber - Essays in Sociology, Routledge & Kegan Paul, London, 1957.Giddens, Anthony - Sociology, Polity Press, Cambridge, 1993.Goldthorpe, John & Marshall Gordon - The Promising Future of Class Analysis: a Response to recent Critiques, in Sociology Rev., no.3, 1992.Gordon, Milton - Şcoala Warner în Social Class in American Sociology, McGraw Hill Book, New-York, 1963.Gupta, Dipankar - Social Stratification, Oxford Univ.Press, 1992.

Van Haecht, Anne - L'ecole a l'epreuve de la Sociologie, De Boek, Bruxelles, 1990.Herseni, Traian - Sociologie, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982.Horton, P. & Hunt, Ch. - Sociology, McGraw Hill Book Comp., New-York, 1980.Iluţ, Petru - Sociologia familiei, Ed.Universităţii Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, 1994.Lemel, Yannick - Stratification et mobilité sociale, Armand Colin, Paris, 1991.Malrieu, Ph. - Viaţa afectivă a copilului în "Psihologia copilului" ? M.Debesse, Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970.Mărginean Ioan, Proiectarea cercetării sociologice, Ed. Polirom, Iaşi, 2000.Miftode, Vasile - Introducere în metodologia investigaţiei sociologice, Ed.Junimea, Iaşi,1982.Mihăilescu, Ioan – Sociologie generală, Ed. Universităţii, Bucureşti, 2000.Mihu, Achim - Sociologia Dreptului, Universitatea "Dimitrie Cantemir", Cluj-Napoca,1994.Mihu, Achim - ABC-ul investigaţiei sociologice, Ed.Dacia, Cluj, 1973.

62

Mihu, Achim - Sociologia americană a grupurilor mici, Ed.Politică, Bucureşti, 1970.Mihu, Achim - Sociometria, Ed.Politică, Bucureşti, 1967.Mitulescu, Sorin - Stratificarea ca dimensiune a structurii sociale, în vol.Structura socială, diversificare, diferenţiere, omogenizare, Ed.Academiei, Bucureşti, 1988.Moser, C.A. - Metode de anchetă în investigarea fenomenelor sociale, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 1967.Neculau, Adrian - Liderii în dinamica grupurilor, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977.Osterrieth, Paul - L'enfant et la famille, Ed.du Scarrabée, Paris, 1967.Pahl, R.E. - Is the Emporer Naked?, in International Journal of Urban and Regional Research, nr.13, 1989.Parkin, Frank - Key Sociologists - Max Weber, Routledge ed., New York, London,1990.Parsons, Talcott - Essays in Sociological Theory, Glencoe, 1958.

Radu, Ioan, Iluţ, P., Matei, L. - Psihologie socială, Ed.Exe, Cluj-Napoca, 1994.Rotariu, Traian - Şcoala şi mobilitatea socială în ţările capitaliste dezvoltate, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980.Rotariu, Traian - Metode şi tehnici în sociologie, Ed.Univ.Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, 1991.Rotariu, T. Şi Iluţ, P. – Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, Ed. Polirom, Iaşi, 1997.Rotariu, T. Şi Iluţ, P. (coord.) – Sociologie, Ed. Mesagegul, Cluj-Napoca, 1996.Saunders, P. - Social Theory and the Urban Question, Unrvin Hyman ed., London, 1987.Schaefer, Richard - Sociology, McGraw Hill Book Comp., New-York, St.Louis, San Francisco, 1986.Smelser, Neil - Handbook of Sociology, Sage Publ., London, 1989.Sorokin, Pitirin - Social and Cultural Mobility, The Free Press, New-York, 1959.Toffler, Alvin - A crea o nouă civilizaţie, Ed.Antet, Bucureşti, 1995.

Toffler, Alvin - Puterea în mişcare, Ed.Antet, Bucureşti, 1995.Tumin, Melvin - Some Principles of Stratification — a Critical Analysis, The American Sociological Review no.18, 1953.Ungureanu, Ion - Paradigme ale cunoaşterii societăţii, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1990.Vander Zanden, James - The Social Experience, Ohio State Univ.Press, New-York.Voinea Maria - Sociologia dreptului, Ed.Actami, Bucureşti, 1994.Warner, Lloyd - Social Class in AmericaWaters, Malcolm - Succesion in the Stratification System, in International Sociology Review, no.3, 1994.Weber, Max - Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1993.Weber, Max - The Interpretation of Social Reality, Ed.J.E.T. Eldridge, London, 1971.Weber, Max - The Theory of Social and Economic Organization, Glencoe, The Free Press, 1947.

Weber, Max - Politica, o vocaţie şi o profesie, Ed.Anima, Bucureşti, 1992.Weiss, Johannes - Weber and the Marxist World, Routledge and Kegan Paul, London, 1986.Wesolowski, Wlodzimierz - Some Notes on the Functional Theory of Stratification, repr. from the Polish Sociogical Bulletin, no.3-4, 1962.Zamfir, Cătălin şi Filipescu Iancu - Sociologie industrială, Institutul Politehnic Bucureşti, 1982.

Zarifopol, Paul - Localismul esenţial în "Pentru arta literară", vol.II, Ed.Minerva, Bucureşti, 1971.

* * * - Dicţionar de psihologie socială, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981.* * * - Dicţionar de sociologie – coord. Zamfir Cătălin, Ed.Babel, Bucureşti, 1994.

63