Politica externa a Israelului

Conflictul Israelo-Palestinian

Statul Israel este o republică parlamentară localizată în Orientul Mijlociu, de-a lungul malului de est al Mării Mediterane. Se învecinează cu Libanul, în nord, Siria în nord-est, Iordania și Cisiordania, în est, Egipt și Fâșia Gaza, la sud-vest, și conține caracteristici din punct de vedere geografic diverse în suprafața sa relativ mică. Are capitala în orașul Ierusalim si este definit în „Declarația de Independență” și în legile lui de bază ca un stat evreiesc și democratic și este singurul stat din lume unde evreii sunt majoritari.

Statul modern Israel și-a declarat independența la data de 14 mai 1948, după aproape două mii de ani de când evreii au fost împrăștiați în jurul bazinului mediteranean de către Imperiul Roman. Începând cu secolul XIX, mișcarea sionistă a lucrat pentru recrearea unui nou stat pentru poporul evreu. Independența Israelului a fost marcată de o masiva imigrație a evreilor, de conflictul cu palestinienii și de războaiele cu statele arabe vecine.

Răspândiți în lume, evreii - în marea lor majoritate - au aspirat să se întoarcă la „Sion” și la „Țara Israel”,deși marile efortorturi care trebuiau depuse pentru un astfel de obiectiv au creat dispute. Speranțele și dorințele evreilor care trăiau în exil au fost formulate în Biblia ebraică ca o temă importantă a credinței evreiești. Populația din zona aceasta în acest moment, a fost predominant arabă și musulmană, evreii reprezentând aproximativ 11% din populație.

Insa,au urmat 5 valuri de emigratie evreiasca spre spre teritoriul palestian,valuri denumite Aliyah-uri,intre 1882,Primul si ultimul in perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial, cand nazismul și persecutarea evreilor în Europa anilor '30 a adus un aflux de un sfert de milion de evrei. Până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, populația evreiască din Palestina a crescut la 33% din totalul populației În timpul Primului Război Mondial, secretarul britanic de externe, Arthur Balfour a trimis o scrisoare care declara:

„Guvernul Majestății Sale privește favorabil stabilirea în Palestina a unui Cămin național pentru poporul evreu și își va folosi bunele oficii pentru a facilita atingerea acestui obiectiv; este de înțeles că nu se va face nimic ce ar putea prejudicia drepturile civile și religioase ale comunităților neevreiești existente în Palestina, sau drepturile și statutul politic obținut de evrei în alte țări.”

În 1922, Liga Națiunilor a acordat un mandat Marii Britanii asupra Palestinei în condiții similare cu Declarația Balfour. În 1947, guvernul britanic a anunțat că va încheia Mandatul pentru Palestina,nereușind să ajungă la o soluție acceptabilă pentru ambele populații în conflict: arabi și evrei. Organizația Națiunilor Unite, recent creată, a aprobat, Planul de împărțire a Palestinei din 29 noiembrie 1947, care a aprobat divizarea țării în două state: unul arab și celălalt evreiesc.

La 14 mai 1948, cu o zi înainte de expirarea mandatului britanic, Agenția Evreiască a proclamat independența, numind noul stat Israel care a si fost acceptat ca membru al Organizației Națiunilor Unite, cu majoritate de voturi.În ziua următoare, armatele a cinci state arabe: Egipt, Transiordania, Siria, Liban și Irak - au atacat Israelul, lansând Primul Război arabo-israelian din 1948,castigat,cu ajutor strain de catre israeliti. După un an de lupte, un acord de încetarea focului a fost semnat și s-au stabilit o linie de armistițiu, frontiere temporare, cunoscute sub numele de Linia verde. În cursul anilor populația palestiniană, în care ponderea refugiaților din 1948-1949 a devenit covârșitoare, s-a organizat în mișcări paramilitare și de teroare ca Fatah, Frontul Popular de Eliberare a Palestinei și altele, al căror obiectiv declarat era lupta pentru eliminarea Israelului și reîntoarcerea refugiaților în locurile de origine din restul Palestine.

După ani de atacuri ale palestinienilor din Fâşia Gaza, susţinute de Egipt, Israel a lansat un atac preventiv asupra egiptenilor, care comasaseră mai multe trupe în Peninsula Sinai. Conflictul rezultat a fost ceea ce s-a numit Războiul de Şase Zile, un război prin care Israel captura Fâşia Gaza de la Egipt şi Cisiordania de la Iordania, precum şi suveranitatea asupra întregului Ierusalim.

Acum, Israel ocupa întreg teritoriul Palestinei de sub mandatul britanic, care, prin Declaraţia Balfour ar fi trebuit să permită existenţa unui stat evreiesc în graniţele sale, iar faptul că palestinienii nu au avut niciodată un stat suveran pe

acel teritoriu era baza pentru a argumenta că teritoriile nu au fost cucerite, astfel Al Patrulea Acord din Convenţia de la Geneva nu era încălcat.

Arafat devine în 1969 preşedinte al Organizatiei pentru Eliberarea Palestinei şi transformă organizaţia într-o grupare bine structurata cu scop clar, eliberarea Palestinei, şi adună în aripa militară a OEP peste 15 mii de oameni şi donaţii de miliarde de dolari de la diaspora palestiniană.

Cu toate acestea problema palestiniană a căpătat un nou sens, liderii arabi recunosc OEP-ul ca singur reprezentant legitim al poporului palestinian şi când în 1974 Arafat se adreseaza în faţa Adunării Generale a Naţiunilor Unite spunând „am venit cu o ramură de măslin într-o mână şi cu arma luptătorului pentru libertate în cealaltă, nu lăsaţi să-mi scape din mână ramura de măslin”, OEP obţine statut de observator în cadrul ONU şi apoi statut diplomatic complet, recunoscut de aproximativ 90 de ţări.

La 15 noiembrie 1988 Yasser Arafat proclamă, la Alger, Statul Palestina, prin Declaraţia de Independenţă adoptată de Consiliul Naţional Palestinian (parlamentul palestinian din exil), totuşi statul palestinian rămâne o simplă noţiune abstractă.

Din 1993, OEP a început să discute în secret cu reprezentanţii Israelului la Oslo în Norvegia ce urmau să creioneze relaţiile dintre populaţia palestinenilor şi cetăţenii israelieni. Unul dintre principalele puncte ale discuţiilor a fost recunoaşterea unui corp conducător pentru populaţia arabă din Cisiordania şi Fâşia Gaza, zone populate, în principal, de palestinieni. Aceasta a fost Autoritatea Palestiniană care a primit dreptul de a administra instituţii care să reglementeze viaţa palestinienilor în cele două teritorii. În schimbul dreptului de a guverna în teritoriile ocupate, AP trebuia să promoveze toleranţa faţă de statul Israelului şi recunoaşterea legitimităţii acestuia, precum şi încetarea atentatelor teroriste. Mai multe facţiuni palestiniene, printre care şi Hamas, nu au fost de acord cu înţelegerea pe care Yasser Arafat, liderul OEP, a stabilit-o cu premierul israelian, Itzhak Rabin. În cele din urmă, Autoritatea Palestiniană a ajuns să controleze aproximativ 97% din populaţia palestiniană în Fâşia Gaza,

cât şi în 40% din teritoriul Cisiordaniei. Retragerea treptată a forţelor armate israeliene din teritoriile controlate de AP a lăsat loc dezvoltării reţelelor teroriste susţinute de Hamas, care au lansat o serie de atacuri teroriste fără precedent ca intensitate şi număr de ţinte atacate. AP a fost acuzată că nu a făcut suficient pentru a opri atacurile, existând dovezi că ar fi finanţat multe dintre operaţiunile teroriste, atunci când acestea serveau strategiei lui Arafat. Escaladarea violențelor au lăsat foarte puțin loc pentru o soluționare diplomatică a conflictului palestino-israelian. În anul 2000, sprijiniți de diplomați din Statele Unite, oficialii din Israel au organizat summit-ul Camp David, prin care au propus o "înțelegere finală" care să pună capăt luptelor.Propunerea făcută de israelieni și americani oferea palestinienilor controlul asupra Fâșiei Gaza, o capitală palestiniană într-o porțiune a Ierusalimului de Est, 73% din Cisiordania, care ar fi devenit 90-94 % după 10-25 de ani, precum și compensații financiare pentru refugiații palestinieni. Yasser Arafat a refuzat propunerea fără a face o ofertă proprie.Eșecul tratativelor a condus la declanșarea cele de-a doua Intifade. Atacurile teroriste s-au înmulțit, iar israelienii și-au pierdut încrederea că Autoritatea Palestiniană este un partener de pace reputabil.

În februarie 2005, în urma unui summit internaţional la Sharm el-Sheikh, preşedintele palestinian Mahmoud Abbas şi primul ministru israelian Ariel Sharon s-au pus de acord să oprească actele de violenţă şi să susţina implementarea planului de pace, conform foii de parcurs. Israelul va pune capăt unei perioade de 37 de ani de colonizare evreiasca a Fâşiei Gaza şi retrage coloniştii şi cea mai mare parte a trupelor, menţinând doar controlul asupra spațiului aerian şi de coastă. Dar, îndepărtărea forţată a aproape 10 mii de cetăţeni israelieni din Gaza şi întoarcerea lor a divizat societatea israeliană. În consecinţă, premierul Benjamin Netanyahu a părăsit guvernul, Ariel Sharon a fost aclamat pentru curajul său politic.

Hamas a considerat însă retragerea Israelului drept o dovadă a legitimităţii acţiunilor sale violente şi a intrat în viaţa politică, şocând multă lume atunci când în 2006 a câştigat alegerile pentru parlamentul palestinian. Un an mai târziu islamiştii au preluat total controlul asupra Fâşiei Gaza prin folosirea forţei. Dar, dincolo de acţiunile cetăţenilor sau ale organizaţiilor extremiste, nici autorităţile nu şi-au onorat angajamentele, şi de la Acordurile de la Oslo din

1993 şi până în anul 2013 în teritoriile palestiniene au fost implantaţi 1.8 milioane de colonişti evrei şi s-au construit pentru ei peste 50 de mii de noi case, în timp ce, în aceeaşi perioadă, fuseseră distruse încă peste 15 mii de case ale palestinienilor.

Din anul 2007 Fâşia Gaza este sub blocadă aeriană, terestră şi maritimă, impusă de Israel, din motive de securitate, si de Egipt, pentru a detrona gruparea radicala Hamas, o creaţie a Frăţiei Musulmane, organizatie care s-a confruntat cu guvernele egiptene încă din anii 1940.

De ce nu se ajunge la o înţelegere

În principiu, ţelurile sunt clare: un stat palestinian în Cisiordania şi în Fâşia Gaza, o divizare a Ierusalimului şi întoarcerea simbolică a unor refugiaţi în Israel. Mulţi israelieni sunt de acord cu o soluţie ce implică două state. Dar, totuşi, nu există niciun progres în această direcţie, şi acest lucru este din vina ambelor popoare. Există lupte interne între palestinieni şi Hamas, aflat într-o continuă dezvoltare în Gaza şi care nu vrea să accepte dreptul la existenţă al Israelului. Există şi o tendinţă de dreapta în politica Israelului care scade posibilitatea unui compromis. Tabăra naţional-religioasă devine din ce în ce mai puternică şi vede statul înconjurat numai de duşmani. Mergând pe această logică, orice retragere din partea Israelului, oricât de plănuită şi de grijulie ar fi ea, va conduce la un dezastru.

Aşteptări pentru viitor

Viitorul este destul de întunecat. Guvernul lui Benjamin Netanyahu ascultă de lobby-iştii coloniştilor. Chiar şi cel mai important aliat al Israelului, SUA, recunoaşte că Netanyahu tărăgănează lucrurile pentru a evita orice compromis. În această situaţie, şi luând în considerare şi pătrunderea în creştere a evreilor în Cisiordania şi Ierusalimul de Est, experţii ambelor tabere au îndoielile lor despre ideea unor două state separate. Aşa că de ce să nu opteze pentru un „Israel Mare“ care să includă şi Cisiordania şi Gaza, dar plin de cetăţeni de diverse naţii cu drepturi egale? Acestea sunt visurile de viitor.