r€vistr d€ culturadspace.bcucluj.ro/bitstream/123456789/47906/1/... · de cîte ori cearcă...

R€VISTR D€ CULTURA

C U P R I N S U L : * * * Datoria noastră, N . I O R G A : Ţinutul Crişurilor. R O M A N C I O R O G A B I U : Râsârit de s o a r e . — I. P A U L : La P l i v i t ! V I C T O R E F T I M I U : Cîntec de seară. M A R I N Ş T E F Ă N E S C U : Despre iubirea între

oameni. M I H A I L T O R T U Z A C : Anteu. I . L U P A Ş : Părinţii ş; f raţ i i lui Emanuil Gojdu I. P. : Dr. Nicolae Bălan. I S T O R I E N A Ţ I O N A L Ă : Războiu l pentru

unitatea naţ ională : | N . I O R G A ) S C R I S O R I : Zona culturală (G. Bogdan-Duica)

In chestiunea revistei (Dr. Aure l Lazân N O T E : Martirii . - Terminal ia . - Sate de din-

colo de linie - Poate că nu ştie r o m ă ' neşte. - G. Galaction, G. Toptrceanu, T. Arghez i .

M E M E N T O .

Anul 1. No. î Oradea-Mare 15 ftpri! 1920

Preţul 2 l e l 50

BCU Cluj / Central University Library Cluj

A N U L I No. 1. ORADEH-MflRE 15 A P R I L 1920

CELE TREI CRIŞURI REVISTA DE CULTURA

Sub Conducerea Dior : ROMHN CIOROGHRIU, QEORQE BHCHLOGLU, Dr HLEXHNDRU PTERNCU

Vicar Episcopal Colonel Dir. G-l al Invâţâmtntului

DATORI A NOASTRĂ. O revistă culturală, care apare în Bihor, pentru

sufletul renăscut al poporului nostru, de bună seamă, este revista, care trebue să consolideze.

Ce ea ce s'a făcut prin vitejia soldatului romîn este numai marele început, fapta vrednică de-a ne adună, în rînduri pioase, pentru adînc-emoţionanta mulţămire, faţă de voinicii cari au savîrşit-o Pentru ei avem cultul.

Ceeace urmează să se facă este însă mai omenesc şi mai supus, deci, negligenţii: desăvîrşirea, prin muncă ordonată şi metodică. Programul „Marei Reuniuni a Celor Trei Crişuri", a cărui una din aplicări este revista, căreia îi dăm drumul, drum greu, o ştim, este tocmai în sensul punerii în valoare a ceeace aflăm aci, — şi aceasta — călăuziţi de bunul simţ al realităţilor, sprijinit de dreptul nostru. Liniştea atît de trebuincioasă creşterii naturale, numai cu acest preţ, vom avea-o.

Iubiţilor noştri cetitori le cerem încrederea lor, pentru noi, destul de pătrunşi de chemarea ce urmăm. Fie ca ceeace începem acum, în zile de primăvară şi de reînviere, să ajungă spicul de grîu plin şi îmbiel-şugat!


Ţ I N U T U L CPIŞURILOR,

pe care geografii mai vechi il numiau, cu oarecare pretenţie, Crişana, în t ro formă cum proporul nostru nu^şi formează nu* mele de teri - altfel Moldova, după rîul Moldova — s'ar fi nu; mit Moldoveana — are, in desvoltarea poporului nostru, un rol special.

E o ţară făcută în jurul unei cetăţi, unei vechi, mari şi puternice cetăţi, care din mîni'e regilor maghiari ai Ungariei a trecut în ale regelui habsburgic şi a stat mult timp de strajă împotriva Turcilor. Un caracter sacru era atribuit de mulţime oraşului în ca:e se odihniau Sfîntul Ladislau cîntat în le s

gende şi pus în legătură cu însăşi întemeierea Moldovei prin lupta cu Tătarii, Ştefan al ILlea, Andrei al ILlea, regele cruciat, luptînd pentru lege în depărtatele Locuri Sfinte, Ladi-lau al IV4ea, Sigismund de Luxemburg, regeleslmpărat, duşman al Turcilor cotropitori, reginele Beatricea, mama lui Ludovic cel Mare şi Măria soţia Cesaruhii din Casa de Luxemburg. Toate felurile de călugări îşi fixaseră sălaşul acolo. Toa te silinţele Paşior, begilor otomani din vecinătate nu isbutiră să sfarme îndîrjita resistenţă creştină de aici. Oradea=Mare se poate lăuda că a rămas până la 1660 neatinsă de prihana păgînă.

Numai atunci, după ce căzuse autonomia Domniilor ro< măneşli, ridicate foarte sus de un Vasile Lupu şi Matei Basa= rab şi menţinute ca puteri militare pană în acel moment, după ce, în sfîrşit, Ardealul Râkoczieştilor, unit, putem zice, frăţeşte cu Moldova şi Ţara Romanească, ajunse o provincie a Sultani or, cetatea văzu pe .Ieniceri Sitrăbătîndu;i străzile în? sîngerate. Peste scurtă vreme, Casa de Austria aducea liberarea.

A i noştri dinprejur au fost f a c t o r a c t i v î n a c e s t e l u p t e d e a p ă r a r e a c r e ş t i n ă * ă ţ i i . Deaiei caracterul lor ostăşesc, din Iobagi ai regelui ungar, pe vremea cînd acesta era un titlu de glorie, ajutători ai prinţilor Ardeleni şi ai Imperialilor în aceiaşi operă defensivă, ei au păstrat iniţiativa şi kotărirea luptătorului totdeauna gata să înfrunte pe duşman. Cea mai, importantă organisaţie a lor, episcopia unită din 1776. ei au căpătatso, prin luptă, au cucerit^o.

In cele ce urmează a se face de noul stat romîn ajuns pană aice e absolută nevoie să se ţie seamă nu numai de ce aduce el, dar şi de ce găseşte aici. Şi sînt puteri peste care nu trebuie să se treacă fără a li cere tot ce pot să deie. Şi cu fibra acestor grăniceri ai naţiei noastre se poate căpăta mult ca energie creatoare pentru viitor.

N. Iorga.


RĂSĂRIT DE SOARE. Cine va bea din apa ce-i voi da eu

lui, nu va însetoşa în veci; ci apa ce-i voi da eu lui, va îi întru dînsul isvor de apă curgătoare în viata de veci.

Ioan I V . 14.

Pe vremea restrişte!, Crişurile erau simbolul fiinţei noastre etnice în ţara Bihorului. In undele lor, clocoteau suferinţele unui popor şi dorul de care au murit părinţii şi strămoşii noştri. De ele se leagă tradiţiile neamului romînesc din ţara Bihorului. In ele se sintetisează aspiraţiile de frontieră etnică. Aceste tradiţii au dat farmecul celor trei Crişuri pentru Bihoreni.

Din acest farmec al trecutului s'a desprins numirea Reuniunei culturale „ C e l e T r e i C r i ş u r i " , menită să facă din aceste Crişuri un nou simbol, acela al culturei noui ro-mîneşti.

„hu doar£ Tu eşti mai mare decît Iacob părintele nostru, carele au dat vouă puţul acesta, dintru carele şi însuşi a băut, şi feciorii lui, şi dobitoacele lui", a zis Samarineanca Mîntuitorului Christos, care îi vorbea de apa v ie a învăţăturilor lui-inspirată de tradiţiile isvorului patriarhal din Samaria.

„Tot cine va bea din apa aceasta, va însetoşa iarăşi; iar cine va bea din apa cei voiu da eu lui, nu va însetoşa în v e c i " ; a răspuns marele învăţător al lumii.

Şi ce adecă este tîlcul acestei figuri bibl ice? Desfacerea din veneratele tradiţii locale şi unirea sufle

teasca în concepţia unităţii naţionale. Cine va bea din apa aceasta nu va mai însetoşa în veci după o cultură străină. Lămuri t : să se facă religie din cultura naţională.

ft trecut umbra legii feudale, care zicea: cujus regio ejus religio. Astăzi domină religia dreptăţii lui Christos, care a z i s : Eu sunt libertatea.

Biserica Lui este organizată pe principiul naţional: fiecare naţiune să-şi aibă pe metropolitul ei. (Can. 34 Apost . ) Acest principiu a triumfat şi în cataclismul din care au răsărit statele noui de astăzi, în care fiecare naţiune îşi are Domnitorul ei. Noi avem pe cel mai nobil Domnitor din cîţi au purtat coroană regală.

De cîte ori cearcă lumea adevărul, ajunge la Christos, pentru că El este adevăiul.

In lumea aceasta a statului ideal n'are loc imperialismul cutropitor de neamuri. Imperiul romîn este imperiul libertăţii popoarelor. Regimul acestui imperiu nu este teroarea, ci cultura. Soarele acestei culturi luminează tuturor.

La razele acestui soare se vor încălzi şi concetăţenii


noştri de altă limbă, rămaşi răsleţi între noi, căci criteriul culturei creştine este iubirea de oameni. După preceptele apostolului limbilor. „De-aş grăi în limbile omeneşti sau îngereşti, iară iubire nu am, îăcutu-m'am ca nişte aramă sunătoare şi chimval răsunător De aş avea profeţia şi de aş şti toate tainele şi toată ştiinţa şi de aş avea toată credinţa,, încît să mut şi munţii, iar iubire nu am, nimica nu sînt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi aş da trupul meu să-1 arză,, iară iubire nu am, nici de un folos nu-mi este.

Iubirea îndelung rabdă, se îndură, iubirea nu invidiază,, iubirea nu se îndărătnicnşte, nu se truîeşte; nu se poartă în necuviinţă, nu caută ale sale, nu se întărîtă, nu gîndeşte răul; nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr . Toate le sufere, toate le crede, toate le speră, toate Ie răbdat iubirea nici odată nu cade, chiar de profeţiile vo r lipsi, chiar limbile de vor înceta, chiar ştinţa de se va strica". (Cor. 13„ 1—8.) La înălţimea aceasta morală, ne v o r iubi şi aceia, cari astăzi ne urăsc.

flcest soare a răsărit asupra Crişurilor. . Ele v o r simboliza de acum înainte apa v ie a culturei creştine romîne. Cine va bea din ea nu va însetoşa în vec i .

Gustaţi din această apă cei ce însetoşaţi de mărirea neamului romanesc!

Cunoscut lucru e, că drumul ochiului şi al urechii e cel mai drept şi cel mai scurt spre mintea şi inima omului. Ceeace ochiul vede şi urechia aude mulţumeşte mintea şi mîngăe inima, dacă ni se pare pe potriva judecăţii şi a gusturilor, cu care ne-am pomenit; şi din potrivă ne înstrăinează şi ne învrăjbeşte dacă nu se potriveşte cu felul nostru de a gîndi şi a simţi. Aceasta potriveală în cele văzute şi auzite dela om la om face unitatea sufletească a unui popor.

Şi cu cît mai de bun neam şi mai vechiu în cultura sa populară e un popor, cu atît mai gingaş şi mai dificil e pentru ceea ce ochiul şi urechea îi aduc în suflet. Un asemenea popor cu nas subţire, ca să zicem aşa, cînd ochiul şi urechea îi sînt ori cît de uşor jignite, numai decît se dă la zeflemea şi satiră, îşi taie haina şi fuge ca de popă tuns.

Poporul romanesc cel mai de bun neam şi cel mai vechiu între popoarele de pe aceste locuri, ştim cu toţii, cît de dificil e în gusturile sale, cît de zeflemist şi satiric în spiritul său, cît de conservator şi grijuliv pentru ale sale şi des-preţuitor pentru ale altora. In minunatele sale proverbii şi-a

Roman Ciorogariu.

L A P L I V I T !


cristalizat întreagă mentalitatea, înţelepciunea, morala, estetica, cu un cuvînt toată îilosofia sa de viaţă. Şi toată aceasta ii losoîie şi-a întrupat-o în moravurile şi obiceiurile sale, în gîndirea, în limba şi purtarea sa, singurele care îi mulţumesc ochiul şi urechea şi cu ele mintea şi inima.

Pentru tot ce se abate dela aceasta îilosoîie şi dela aceste moravuri, Romînul e nespus de sever faţă de alt Romîn, şi loar te îngăduitor în aparenţă, dar în gîndul său zeflemist, şi batjocoritor faţă de cei de alt neam. Nu e puţin lucru să te simţi Romîn şi cinstea aceastea îţi cere îndatoriri severe, se ţine cu cheltuială, şi chibzuinţă. De aceea e Romînul aţît de aspru în privinţa curăţeniei moravurilor, a limbei şi a purtărai faţă de alt Romîn; de aceea el nu numai nu caută să romîniseze pe alţii, dar cînd se întîmplă ca cineva de alt neam să se facă Romîn, îl ia la vale, îl porecleşte şi BU-1 iartă timp de generaţii. El are credinţa, că nu ori cărui nespălat i se cade să fie Romîn.

Nenumărate sunt anecdotele romaneşti, în care Romînul cu atîta spirit caustic îşi bate joc de firea şi apucăturile tuturor popoarelor conlocuitoare, sau de alţi Romîni, care au luat năravuri străine, care s'au făcut din cal măgar, cum zice •el. Iar cînd vede un străin mai de treabă şi cu apucători mai creştineşti, se miră şi z i c e : „Uite un Ungur sau un Sas româneţ de treabă ca un Romîn' ' . Şi nu există cinste mai mare ca aceasta, pe care Romînul să o dea unui străin. Cu un cuvînt în privinţa moravurilor ochiul şi urechea Romînului sunt nespus de alegătoare şi dificile. Romînul e un aristocrat cu obraz subţire, de o mîndrie pe cât de discretă pe atît de adîncă.

Din causa vechimei culturei sale populare, au crescut, s'au rafinat şi s'au inrădăcinat în Romîn toate sentimentele înalte: sentimentul economic al proprietăţii, al bunei cuviinţi, sentimentul moral şi cel religios creştinesc, dar mai pe sus de toate, floarea sentimentelor omeneşti, sentimentul estetic a l frumosului, cel mai vorbitor ochiului şi urechii şi prin ele minţii şi inimei. Ori cît de neînsemnate sunt însă aceste deosebiri, ochiul şi urechea ageră a Romînului le obliceşte, inima lui simţitoare le simte şi nasul său subţire le respinge. Şi astfel cu intoleranţa Romînului pentru tot ce i se pare străin şi jignitor pentru gustul său estetic, nu e cu putinţă o simpatie reciprocă şi o conlucrare într'un gînd şi simţire spre binele comun, cu un cuvînt ceea ce se chîamă unitate sufletească. Şi fără unitate sufletească desăvîrşită, unitatea geografică şi politică e şubredă şi destrămată, o iluzie şi o amăgire de azi pe mîne, pe care cel dintîi vînt o duce şi o spulberă. Acest gust estetic rafinat e causa, pentru care Romînul dintr'o provincie e aşa de intolerant şi batjocoritor pentru portul, năravurile şi vorba celor din alte provincii .


Pe acesta temă Moldovanul îşi bate joc de Muntean, Munteanul de Moldovan şi amîndoi de Ardelean, iar Ardeleanul mehenghiu, şi el îşi bate joc de toţi ceilalţi. Şi doar slavă domnului, sunt destul de neînsemnate deosebirile de limbă, port şi năravuri, deosebiri strecurate în diferitele ţinuturi romaneşti de influenţele popoarelor învecinate şi de despărţirea politică de veacuri.

E o necesitate care nu mai suferă amînafe nici de un ceas, ca ochiul şi urechea Romînului de pretutindenea să fie satisfăcute, portul, limba şi moravurile să fie unificate potrivit unui singur şi comun gust estetic romanesc. Buruiana şi dudăul străin, aduse de cele patru vînturi, în ogorul ro« mînesc, de veacuri încălcat ca un pămînt al nimănui, trebue plivite şi stîrpite din rădăcină, ca să nu mai rămînă decît firul griului în lanuri, firul ierbii şi florile de cîmp familiare ochiului romanesc, în l ivezile şi îîneţele romaneşti. Stăpîni desăvîrşiţi cum ne-a făcut Dumnezeu şi dorobanţul pe moşia noastră strămoşască, nimic nu ne mai împiedecă, să punem plugul în pămînt, să tragem brazde adînci, să sămănăm seminţe curate, sănătoase de casa noastră şi cînd colţul buruenii şi al dudăului se va ivi prin holdele şi îîneţele noastre, bătrîni, tineri şi copii, bărbaţi şi femei să ieşim la plivit cu toţii de cu primăvară, pentru ca vara să ne des-îăteze ochiul şi toamna să ne hrănească sufletul în legea şi după inima noastră.

Nu e treabă grea plivitul, dar cere mînă uşoară şi dragoste de curăţenie; e gingaşă şi migăloasă. Ochiul ager de Romîn, gust estetic romînesc, şi mînă delicată de artist, se cer pentru munca plivitului, daruri rare acestea, pe care Cel de Sus le-a hărăzit cu mînă darnică Colonelului B a c a -l o g l u , conducătorul „Celor Trei Crişuri". Darurile aceaste dela Dumnezeu se cer. Nu se cer celui ce priveşte lanul material de pe pămîntul unde buruiana şi dudăul se văd şi se smulg uşor, amarnic se mai cer însă celui ce se apucă să plivească în sufletul omenesc, unde se vede mai greu şi se smulge mai cu primejdie. A v e m însă încrederea, că, colonelul Bacaloglu, care a zămislit în gîndul lui binefăcătoarea Societate a „Celor Trei Crişuri", nu numai că e priceput el însuşi în munca plivitului, în suflete, dar are şi puterea de sugestie, priceperea şi stăruinţa cuvenită de dascăl, pentru a învăţa pe toţi membri Societăţii, meşteşugul de a vedea buruiana şi de a o smulge din rădăcină fără a vătăma grîul şi iarba curată.

In nici o provincie romanească nu s'a încuibat atita pir şi dudăusrtăin în sufletul romanesc, ca în ţara Crişurilor şi a Maramurăşului. Cîteva decenii de robie mai trebuiau, pentru ca sufletul romanesc din aceste părţi să se sălbăticească de istov şi buruiana străină să-1 năpădească şi înă-


buşască cu desăvîrşire, aşa încît nici locul să nu se mai cunoască, pe unde odată a îost lume romanească. Ochiul romînului nu era să mai vadă haina albă şi urechea lui nu era să mai audă vorbă desfătată românească pe aceste meleaguri scumpe inimei noastre. Nici odată nu s'a adeverit mai mult vorba românească, care z i c e : „Cînd norocul schimbă pasul, n'aduc ani ce-aduce ceasul", cum s'a adeverit acum. / Norocul nostru, care aşa se vede , că nu moare, ne-a înapoiat Crişana şi Maramurăşul tocmai în ceasul al unsprezecelea, cînd totul era de pierdut şi totul de cîştigat.

Şi „Cele Trei Crişuri" a răsărit ca din pămînt tocmai în locul şi tocmai în timpul supremei nevoi. Binecuvîntat să fie suflul care a zămislit-o!

Portul romînilor din aceste părţi s'a corcit în aşa ha\, incît tipul nobil de Roman nu se mai vede decît doar faţa văratică şi inteligentă şi în ţinuta demnă a trupului; în haină însă a dispărut toată bunacuviinţa, tot gustul estetic rafinat şi toată eleganţa caracteristică portului romanesc. Ridicolul, destrăbălarea şi urîciunea barbară au luat locul minunatului bun gust romanesc. „Cele Trei Crişuri" n'are decît să ademenească prin misionarii săi de pe sate nu mai mult, decît trei fete şi trei flăcăi, copii din oameni şi gospodari de frunte din sat, ca să îmbrace dumineca la horă un costum simplu, economic, dar elegant şi de bun gust romanesc, anume ales şi întocmit de o comisie centrală competentă, pentru ca în trei-patru veri să se schimbe la faţă şi să se romaniseze portul satului intreg, încît ochiul Romînului de pretutindenea să fie satisfăcut şi Romînulde ori unde să SQ simtă acasă în un sat din Bihor, ca şi în unul dela Rucăr, din Yrancea sau dela Sălişte.

Numai în trei-patru dumineci dintr'o vară să meargă într'un sat o echipă de zece fiâcăi şi zece fete, româneşte îmbrăcaţi şi să joace cîteva jocuri romaneşti, anume alese şi anume învăţate şi nu e nici o îndoială, că în trei-patru veri s'a romanisat şi hora din Bihor, acest alt farmec al ochiului, care merge la inimă şi contribue nespus la unitatea sufletească a neamului nostru. In felul acesta se duc naibii cămeşile scurte şi indecente.ismenele largi şi numai pînă la genunchi, pălăria ceardaş şi bulendrele femeeşti deşănţate, bune numai de a îmbrăca ciuhele sperietoare de păsări în holde şi de cotojmânit Turcu. Se va duce naibii şi cearda-şul cel sălbatic şi destrăbălat, pe care Romînii adevăraţi îl poreclesc „joc ţigănesc".

Limba ţeranilor din Bihor şi Marămurăş chiar cînte-cele lor, doinele şi horele, sînt atît de împestriţate de vorbe spurcate şi hodorogite, care sgărie urechea romînească de parcă ar ara dracul cu ele în timpanul Romînului, încît răscolesc inima şi măruntaele, înstrăinează şi induşmânesc pe


îrate de frate. Iarăşi un gînd bun. Ia preotul şt învăţătorul, la cei cî ţ iva intelectuali ai satului şi prin pilda bună in şcoală şi în biserică, prin observaţii şi corectări delicate şi blînde in conversaţii, se v o r stîrpi încetul cu încetul şi aceste bu-rueni răufăcătoare din limbă şi cîntece.

Schimbate şi romanizate trebue sa fie pînă şi numele boilor, a cailor şi a cînilor, pentru ca Romînii peste munţi sa nu mai zică, că cei de dincoace de munţi vorbesc cu dobitoacele în limba ungurească şi numai aşa se înţeleg cu ele, ca fraţii. Slavă domnului că mai frumoase sînt şi mai bine le şede boilor dragi Romînului nume ca Florea, Bujor, Bourean e tc , decît, Şugâr, Csendes, Bodor şi alte bădărănii.

Repausatul scriitor şi poet Miron Pompiliu, de origine din Bihor, cu multă amărăciune recita în societatea „Juni mea" din Iaşi, următoarea doină, ca o pildă de îngrozit despre corcirea şi spurcarea limbei din satul şi ţinutul lui :

Bate vîntul h ă t ă 1 m a ş, (îngrozitor, straşnic) Fac h o n v e z i i r u c u l a ş ! (concentrare) H o n v e z i i r u c u l e s c , (merg la concentrare) Fetele b u ş u l u e s c . (se întristează) Cînd vine biata f e c i c u j ă (rîndunică) In Jara meii m e 1 e g u ţ S, (căldicică)

^ Vino şi tu "Ke 1 c u 1 meu (su.letul meu) La mine la chebeleu (la sîn) Az i vară la a r ă ţ a ş (seceriş) Făcuşi badeo î ă g ă d a ş, (promisiune) Că pe mine mi-i lua, Ş'oi îi m e n y a s o n g a ta. (mireasa ta) flrătaşul a sosit (secerişul) Ba şi toamna a e r c h e z i t , (a sosit) Şi tu badeo nu te'nsori, A d j a — a z i ş t e n ca să mori. (Dare-ar Dumnezeu.)

V a îi oarecare exageraţie în pilda aceasta de îngrozit, dar adevărul, tristul adevăr nu e departe. Va trebui timp de două-trei generaţii, pînă cînd cu muncă sistematică se v a putea curaţi limba din aceste părţi de toată pîngăreala şi spurcăciunile acestea, care jicnesc nespus urechea Romînului şi îi înstrăinează inima de fraţii cei mai vrednici de mila şi dragostea sa. Şi mult mai greu va îi să se stîrpească din vorbirea bihorenilor şi a maramurăşenilor accentul sdrăngă-nit şi hurducat unguresc, care şi vorbelor şi îraselor curat romaneşti le dă un aer şi un ritm sălbatec, ridicol şi ne creştinesc. îndreptarea şi romanizarea accentului în vorbire nici nu se poate îace prin poveţe şi corectări, ci numai prin pilda v ie . Dacă autorităţile noastre politice, administrative şi militare ar avea simţirea, priceperea şi cultura cuvenită, ca să înţeleagă importanţa limbei pentru unirea


sufletească a neamului întreg, ar lua grabnice măsuri, ca în Bihor şi Maramurăş să aducă învăţători şi profesori din vechiul regat şi pe cei localnici să-i permute măcar pentru patru-cinci ani în România veche. Acelaşi lucru l'ar face cu funcţionarii din administraţie, justiţie, căi ferate, poştă, telegraf e tc , ba, ceeace ar îi şi mai de folos, ar muta regimentele din o parte în alta a Carpaţilor măcar timp de zece ani. Multe lucruri bune şi de folos ar putea învăţa şi cei de dincolo dela cei de aici, mai ales în ale gospodăriei, ale plu-găriei, în cele economice în general şi în privinţa solidităţii morale. Iar cei de aici, ar deprinde repede şi cu temeiu limba cea dulce ca fagurele de miere şi sprintenia în gîndire şi vorbă a celor de dincolo. Numai astfel, satisîăcînd ochiul şi urechea, se va putea încălzi şi inima fratelui pentru frate şi se v a realiza cu adevărat unitatea naţională. Astfel rămînem străini cu toată unitatea politică, înfăptuită cu atîta sînge şi jertfe.

In Bihor şi în Maramurăş din nenorocire puţin are de învăţat, în privinţa limbei şi a obiceiurilor, bietul ţăran, talpa ţării, dela intelectualii şi cărturarii localnici, a căror limbă şi năravuri sînt chiar mai corcite decît a ţărănimei. E revoltător pentru o ureche şi o inimă romanească de a auzi pe intelectualii romîni din acele părţi, vorbind ungureşte între ei, cînd v o r să fie de spirit şi civilisaţi, iar cînd o dau pe româneşte, îţi v ine să fugi. I se răscolesc măruntaele în coş Romînului adevărat, cînd aude pe intelectualul sau intelectuala romîncă desmierdîndu-şi copiii sau iubiţii cu nume diminutive barbare ca acestea: Jancsi, Şamu, Sandi, Gyuri, Gyurka, Miclăuş, Pista, Mârisko, Julcsa, Rozsa e tc , cînd noi Romînii avem nume diminutive desmierdătoare, cum nu are alt neam de pe lume, decît doar fraţii noştri Italieni. Fireşte, că toate aceste constatări nu le fac în bătaie de joc, ci cu nespusă durere. Răul îşi are căuşele sale fireşti şi nu merită batjocură, ci milă şi îndreptare.

îndreptarea aceasta, care nu mai sufere amînare şi care ne cere toată hărnicia, priceperea şi devotamentul, e scopul binecuvîntatei societăţi „Cele trei Crişuri", în frunte cu în-suîleţitul şi departe văzătorul ei întemeietor, Colonelul G. Bacaloglu. Pilda bună a C e l o r t r e i C r i ş u r i o v o m urma şi noi cei dela Cluj şi din tot Ardealul. Bine ar îi să fie urmată şi în Bucovina şi Basarabia cu deosebire, unde în holda romanească s'a încuibat scaiul muscălesc.

Sîntem în primăvara vieţii noastre româneşti, a unităţii naţionale, holdele de pe marginele moşiei noastre sînt năpădite şi înăduşite de buruiană şi dudău răufăcător. Să ne suflecăm mînecile, să zicem „Doamne ajută!" şi cu toţii „ L a p l i v i t ! " ]

Cluj, 24 Martie 1920.


CîNTEC DE SEARĂ.

Cade seara 'ntunecînd Albele ferestre Şi la geam priveşte dus Fata fără zestre.

Lacrămile cad arzind Palida ei mînă . . . O poveste de demult Buzele-i îngînă:

„ — Basmele ce le-am visat Basme de-altădătă Vin şi-acum, sburînd în stol Lume fermecată . . .

„Visurile de demult Inviază iară Aducînd seninul cer Cîntec, primăvară. . .

„Dorurile vin mereu Tot mereu mai multe Şi nu-i nimenea să-i spun Jalea să-mi asculte.

„Vor veni din nou în stol Pui de rîndunică Şi pe mine m'or găsi Tristă, singurică . . .

„Singură voi sta de-acvm Ca şi pîn' acuma Ani şi ani mă vor păli Cum usucă bruma!"

Cîntă tristă în amurg Fata fără zestre Luna creşte înălbind Negrele ferestre .. .

VICTOR EFTIM1U.


DESPRE IUBIREA I N T R E O A M E N I .

Una dintre cele mai mari învăţături, este, netăgăduit, aceea a blajinului Nazarinean, Isus Christos, care ne spune că să ne iubim unii pe alţii.

Dar ar îi o mare greşală să credem că iubirea între oameni se poate îace oricum. Nu, ci tocmai fiindcă este darul cel mai de preţ, ea trebue să îie îăcută cu rost, pentru ca să îie adevărată şi trainică. In orice existenţă adevărată şi trainică, şi cu atit mai mult în existenţele cele mai de preţ, trebue să îie o ordine şi o armonie. Iubirea cea sinceră este ca o scară pe care nu ne putem sui cu temei decît trecînd în chip puternic, din treaptă in treaptă, — iar nu sărind. Prima treaptă, — cea mai de jos, cea de la bază este iubirea de noi înşine, a doua este iubirea de îamilie; a treia este amiciţia; a patra este solidaritatea profesională sau iubirea între oamenii de aceeaşi meserie; a cincia este patria, a şea sa este iubirea între toţi oamenii; şi aşa mai departe, pînă la iubirea supremă într'una şi aceaşi fiinţă, într'un Dumnezeu în care toţi suntem fraţi, fiii aceluiaşi părinte, unul şi acelaşi suflet. Şi noi nu putem susţine că ne aflăm pe una din aceste trepte pînă cînd nu am trecut şi prin celelalte de sub ea.

Intr'adevăr, cum să ne închipuim că cineva care nu se iubeşte pe sine îşi iubeşte familia? Iată un om în care părinţii sau soţia şi copii şi-au pus toată nădejdea, dar care ţine atît de puţin la el însuşi, în cît în îaţa greutăţilor, îşi pune capăt vieţei. Putem noi spune că acest om şi-a iubit familia pe care a lăsat-o în prada mizer ie i? Pentru că ai lui să-i fi fost cu adevărat scumpi, trebuie ca mai întîi el să-şi îi îost însuşi scump. Prin urmare, trebue ca, pentru a trece la o treaptă mai de sus a iubirei, să fim deja pe treapta de sub ea. — Dar atîta nu este de ajuns. Iubirea nu este numai o singură treaptă — ci un şir de trepte sau o scară. Omul trebue să se iubească pe sine, dar el nu poate să rămînă aici; el trebue să urce iubirea de îamilie, la amiciţie, la solidaritatea profesională, la patrie, la umanitate. Cine dintre noi nu ar osîndi pe omul care şi-ar jertfi familia iubirei desine? Dar aceasta înălţare nu se îace prin sărituri, ci treptat. Ace la care ne-ar spune că este sincer


amicului său, dar şi-a trădat pe mama sa şi pe tatăl său, nu este sincer. înainte de a-şi iubi prietenul, trebue să-ţi iubeşti familia. Cine şi-a trădat părinţii, trădează şi pe un prieten. Dar ar fi iarăşi o greşală ca dela dragostea de familie să nu trecem la amiciţie. Şi aşa este cu toate treptele iubirei. O armonie trebue să fie în tot şi în toate. Trebue să ne iubim familia şi să avem prieteni, dar nu putem să rămînem aici. Trebue să ne ridicăm pînă la iubirea de patrie, Apo i dela patrie să trecem la iubirea între toţi oamenii. Dar aceasta trecere să se facă cu rost. Ace la care ne-ar spune că este un umanitarist, adică un iubitor al tuturor oamenilor, dar un trădător de patrie, nu poate să fie decît un fariseu. Căci iubirea de patrie este tocmai şcoala sau pregătirea cea mai puternică a iubirei pentru omenire.

Dintre toate treptele iubirei, nici una nu ne cere aşa de hotărît, ca iubirea de patrie, jertfirea propriei noastre vieţi pentru viaţa altora, şi anume pentru viaţa acelei părţi din omenire din care noi facem parte în chipul cel mai larg şi în acelaşi timp cel mai efectiv cu putinţă, prin familia noastră şi prin celelalte familii înrudite cu noi. Prin cererea acestei jertfe supreme, patria este şcoala sau pregătirea cea mai puternică a iubirei de omenire. Şi ea este cu atît mai aproape de această iubire, cu cît este mai desăvîrşită. Este vădit că atunci cînd toţi oamenii îşi vor socoti patria lor ca ceva sîînt, nu v a mai îi duşmănie între popoare, căci atunci toate patriile vor îi ceva sîînt şi se v o r respecta unele pe altele. Dar atunci omul îşi va înţelege deplin libertatea sa, şi cu libertatea sa dreptul său, şi cu dreptul său datoria sa. Atunci un om va înţelege că el este liber, că el are dreptul să aparţină unei patrii ca unei religii, dar că acest mare drept cere şi o mare datorie. Ace la care este sau a devenit cetăţeanul unei patrii na poate fi împotriva ei. Să considerăm de ex. oamenii din România întregită.

Ei sînt liberi a-şi alege ca patrie aceasta Românie sau, dacă se simt streini, ţara lor de origine. Dar alegerea odată făcută, ei au datoria de a îorma una şi aceiaşi îiinţă cu sufletul patriei. încît aceia cari s'au simţit un moment streini, dar cari totuşi prin propria lor libertate au consimţit să nu se mai simtă străini, ci să devină, cu toţi ceilaţi, fii ai aceleiaşi patrii, şi-au impus datoria de a îi ceeace prin însuşi


dreptul lor ei au voit să îie. Ei înşişi au voit să fie Romîni, şi ei nu pot să înceteze de a îi Romîni atîta timp cît sunt în România ca cetăţeni ai ei, ci numai rupîndu-se de ea spre a se duce în altă patrie. Altfel, ei sunt trădători, şi trădătorii sunt cea mai josnică speţă de criminali pentru cari nici o osîndă nu poate să fie destul de aspră şi de grea. Cu atît mai mult, fireşte, aceasta datorie se impune acelora la care nici cînd nu s'a pus îndoială asupra alege-rei patriei lor. Este deci împotriva iirei, împotriva marelui principiu al iubirei între oameni, ca cetăţenii aceleeaşi ţâri să se considere ca străini, să se duşmănească între ei, să nu se iubească frăţeşte. In România Nouă nu trebue să mai existe străini. Toţi trebue să fim fraţi şi să trăim în unul şi acelaşi gînd. Să dăm lumei strălucita pildă că este o ţară în care toţi cetăţenii au înţeles marea iubire între oameni. Şi atunci poate că şi alte ţări vo r face ca noi, şi atunci se v a împlini cuvintele blajinului Nazarinean: iubiţi-vă unii pe alţii.

Sunt criminali aceia cari trăind în România Nouă, nu înţeleg această mare învăţătură, şi atari criminali trebuesc pedepsiţi îără cruţare. Pentrucă, după cum a zis Christos» dacă mîna ta te sminteşte, tai-o şi arunc'o dela tine, căci mai bine îţi este ca să piară unul din membrele tale şi nu tot corpul tău.

Dar noi avem o nemărginită credinţă îti viitorul României. Astfel, credem că din ce în ce mai mult fiii acestei ţâri o v o r iubi, şi prin aceasta iubire comună, ei se v o r iubi între sine, şi vo r munci cu toţii tot mai cinstit ca să o înalţe tot mai sus, pînă la a îi o pildă tot mai desăvîrşită a ceeace trebue să îie orice patrie din lume, adică cea mai mare şcoală a iubirei între oameni. /

Marin Ştefănescu, Profesor la Universitatea din

Cluj.


ANTEU Domnului Octaviun Goga, care a fost găsit, odată, lucrînd la o

poesie cu acest titlu.

Pe drumuri lungi, pierdut, la întîmplare, Ajungi in zori, mereu, în alte locuri — Ci'n soarele de afară nu vezi focuri d ar însemna primiri familiare.

De-acum, nu mai e vreme pentru jocuri Ca'n alte daţi, în jur de felinare, Cînd ne strîngeam, în cerc mai mic, mai mare, Ş 'n fiecare zi aveam norocurl.

Deosebit ne căutăm de cale Şi ne cunoaştem greu — că ne apasă Cîmpia 'ntinsă fără deal şi vale.

Dat cînd de tot puterile ne lasă, Ne 'mprospătăm din scurte străzi natale Ce nu primesc pe umiliţi acasă.

Oradea, 4 April. M1HAIL TORTUZAC


PĂRINŢII ŞI FRAŢII LUI E M A N U I L GOJDU Implinindu-se 50 de ani dela moarlea marelui binefăcător

Emanui! Gojdu, care şi-a lăsat întreagă agonisita vieţii sale pentru ajutorarea studenţilor, preoţilor, învăţătorilor săraci şi pentru orice alte scopuri religionare ale romînilor ortodocşi, se cuvme să căutăm a înfăţişa într'ui maniaca iu şi puţinele însemnări cari s'au păstrat despre părinţii lui. Aceste însemnări se pot afla în matricila botezaţilor, cunu.iaţilor şi m irţilor, ce se păstrează î i arhiva parohiei onodoxe-romîne di i O adea-Mare, precum şi pe cî eva pietri de mormînt din cimitirul dela marginea oraşu'ui.

Părinţii lui Emanuil Gojdu au fost: Athanasie Popovui-Gojdu şi Ana, fiica lui Dimitrie Poynar. Athanasie era neguţător de mărunţişuri, iar socrul său Dimitrie, plugar şi neguţător de vite. Ana s'a născut la 1779. Nu se ştie hotărît anul, când s'a cununat cu Athanasie Popovici Gojdu, dar se poate da cu socoteala, că la vîrsta de 18-19 ani, deci pe la 1797 sau 1798 se va fi mări ar.

Căsătoria lor aa fost biaecuvîntată cu 6 copii: Dumitru, Emanuil, Ioan, Simion, Vasile ş< Gtieorghe. Dumitru se va fi născut înainte de 1800. Că era mai mare decît Emanuil, ştiu dintr'o scrisoare a lai dela 19 August, 1843, î i care vorbeşte despre Emanuil ca despre un „frate mai mic" al său.

Cunoaştem însă p ecis ziua şi anul şi anul naşterii celui de al doilea copil, care avea să devină cu timpul o binecuvîntare nu numai pentru casa părinţilor săi, ci pentru întreagă familia cea mare a neamului romanesc. In matricuh botezaţilor din Oradea-Mare găsim la 12 Februarie 1892 aceasta însemnare: „Bot (ezat) şi cu Mir sau uns Prunc Manoilă. Tatăl Popovici Tanasie, Mama Ana, Naşa Kukui Dimitrieasa Milamat. Prim Biuti Paroh."

La 20 Apilie 1894 s'a nă;cut al treilea copil Ioan, despre care găsim însemnarea ia fel cu deosebirea, că rolui de naşă la botez il avea Bacicoe Kordoş Ana, iar ca preot a funcţionat Davidovici.

Al patrulea copil Simion s'a născut la 1 Septemvrie 1813. Despre acesta se află în pomenita matriculă următoarea însemnare mai lănuriîă: „S'au r ascut pruncul parte bărbătească în luna Septemvrie ziua 1-a anu ui celui mai sus. Tatăl pruncului Gojdu, sau Popovici Atanasie şi muma Poinar Anna iăcuitori în Oradea-Mare. Sau botezat şi sau uns cu sfîntul Mir prin mine preoul Zaharie Davidovici, Administrator Parohiei Prot (opopeşti) Parohialnic a sf. besearici care se află în Oradea, î i luna şi ziua cea se s'au pus


16

supt anul, şi s'au dat în sfîntui botez pruncutui numele Simeon. i Naşul lui a fost Ecaterina soţa lui Kuku'i Georgie lăcuitori în ' V(arad) Olosi."

In aceasta notiţă găsim pentru îniîiaş da'ă Sîngă numele de Po-povici Atanasie şi pe acela de Gojdu, fără a ne putea da seama depHn, cum şi pe ce cale şi-a însuşit tatăl copiilor acest al doilea nume, care cu timpul avea să-1 înlăture cu totul pe cel dintîi, întru cît doi dintre fiii lui (Dumitru şi Emanuii) nu întrebuinţează mai tîrziu numele cel dintîi: Popovici, ci numai pe al doilea: Gojdu.

La 1 Ianuarie 1815 s'a născut al cincilea copil: Vasilie, pe care 1-a botezat preotul Gheorghe Vasilievicl capelan; iar naş i-a fost „Kukuli jup(ăn) Malamati lăcuitonu î;î Oradea-Mare".

In sfîrşit la 25 Aprilie 1816 s'a născut copilul al ş seîea Gheor-ghie, botezat la aceeaş lună de" preotul „Teodor duhovnic" avînd ca naş pe „Ecaterina nora lui Kukuli Deme'er lăcuitoriu în Olosig."

După naşterea acestui din urmă copil, Ana soţia lui Gojdu n'a mai t ăit decît 3 luni de zile. La 21 Iulie 1816 a murst şi a fost înmorn întată a doua zi în „ţentirimul de obşte". Aceasta î-itîmplare tristă pentru familia lui Atanasie Gojdu şi îndeosebi pentru soartea micilor săi copilaşi, a rămas veşnicită în „Matricula Reposaţilor dela anul 1811 ţwa la 1827" sub numărul 417 prin următoarele cuvinte: „Roaba Iui Dumnezeu Anna muerea lui j (jupârm) Popovici Atanasie locuitorului în Oradea-Mare (ispovedindu şi mai nainte păcatele sale Mie preotului Prot(opop) Teodor duhovnic parohialnic al sfintei bi-seanci, chrarp. Adorm. Născătoarei care se află în Oradea-Mare, şi s'au cuminecat cu sfinteTe Taine) au răposat în luna Iulie ziua 21, şi anul cei mai sus. Şi s'au îngropat în pămînt în luna şi zfua cea s'au pus supt anul, în ţentirirn de obşte. Pr n mine Gheorghe Vasi-levici capelan." La momnîntul tinerei mame şi soţii a fost eşezafă la început o cruce de piatră roşietică purtînd o ins cripţie ungurească de urixătoiul cuprins: „Aici cdihneşte Anna Poynar soţia lui Atanasie Gojdu, a murit în a! 37-lea an si vieţii la 2 August 1816."

Aceasta piatră a fost înlocuită mai tîmu cu o cruce de marmoră sură vineţie, sşeza*ă la mormînt de reprezentanţa „Fundaţiunei Gojdu" în semn de recunoştinţă faţă de „memoria părinţilor fericitului fundator." Aci se spune că Ana ar fi răposat Ia 22 Iunie 1816. Avem deci trei date deosebite despre moartea mamei lui Gojdu. De sigur însemnarea din matricula răposaţilor este mai apropiată de adevăr. Ziua de 2 August 1816 arătată în inscripţia ungurească nu este decît indicaţiunea, după alendarul gregorian, corăspun?ă'oare


zilei de 21 Iulie, semnată în matricuă, după calendarul iulian. Iar însemearea zilei de 22 Iuaie, pe crucea de mânură, în loc de 21 Iulie s'a acut dintr'o văli'.ă greşeală, Observ, că piatra cu ins cripţia cea ungurească ie păstra în prinăvara arului 1917 în curtea foslu ui secietar mitropolitan Nicolae Zigie (strada Beoti nr. 9.) de unde socot, că ar trebui ridica ă şi aşeza ă spre păstrare înir'un Ioc mai potrivit sau lîn^ă biserici d;n Oradea-Mare sau )a Consistor.

După moartea soţiei sale Ana Poinar, Atanasie Gojdu împrejurat de aîţia copii nevîrstnici, de creşte ea cărora nu se putea îngriji de ajuns din cauza îndeletnicirilor sale neguţătoreşti, — la un an şi două luni s'a însurat cu văduva Ana Huscaş In „matricula cununaţilor" (t. II. nr. 85) găsim despre această, a 2-a căsătorie a lui Atanasie, uimă oarea notiţă : „1817 în iuna Sept. ziua 29. După făcuta de trei ori în biserică vestire, neafiîrdu-se nici o împiedecare, s>'au logodit şi sau cununat Mirele Vă.uvoiu Gojdu Atanasie iăcui-toriu în Oradea-Mire cu numita Mireasă Văduva Anna Ruscaş alui Manoil Sterie lăcuioiiuu în O/adia-Mare, în luna şi ziua cei , ce sau pus supt anul, prin mine preotul Meletie parohul besearicei a Sf. Adormiri care se se află în Oradea-mare. Nănaşul lui au fost Caterina muerea lui Kukulie Gheorghie ăcuitoru în Olosig, care şi mărturiseşte cu mine Meletie Stanovici p roh în Oradea-Mare."

Cu aceas'ă, a doua soţie, a vitţu t Atanasie Gojdu pînă la 23 Iulie 1821. cînd a trecut şi el la cele eterne, dupăce t»'a „ispovedit şi cuminecat cu sfintele Taine" la preotul Gheorghe Cojocnean, care la 25 Iulie 1-a şi aşezat spre vecinică odihră „în ţentirim de obşte."

Copiii iui nevîrstnici au lămas deci orfanişi de iată şi mamă. Cei mai mari, Dumit u şi Emanui!, erau încîiva răsăriţi deasupra năcazului, putînd să- şi croiască ei îr şi şi un iosî în virţă. Cu numele lor ne întilnim şi mai tîrziu, pe cind despre ceila'ţi n'au rămas pentiu posteritate ştiri mai de searră.

In ce priveşte, în deosebi pe binefă.ătoru! Emanuil Gojdu, aces'a se pare a nu fi fost legat sufleteşte nici în anii copilăriei atît de intim de ta ăl iau, ca de maica ta Ana, pe care o pierdu uît de timpuriu, cîr.d el abia împlinise vî sta de 14 ani. Aceasfă constatare se întemeiaiă pe împrejurarea, că Emanui! Gojdu a păsirat toa ă viaţa cu sfirţerie amintirea mamei sale, bl cărei nume îl amintea adeseori cu înduioşare, pe cînd despre ta ă! :ău rare-ori face amintire.

Chiar şi în punctul o) al frumosului ău testament se gîndeşte


numai la descendc ţii din fam Ha mamei sal • (Poynar) şi nu face nici cei mai mică amintire despre descenderţii din fan lia taiălui îău (Popovici - Go du) nici desp e vre-tn frate sau nepot al tău. De aici se poate t'age încheiere-s, că la 4 Noemvrie 1869 cînd şi-a făcut Gojdu testamentul nici unu dintre fraţi săi nu mai e n în viată Ei vor fi n urit fă ă urmaşi, că: altfel ar fi greu de admis, ca din ma^ea sa dărnicie s-ă nu ti lăsat Gojdu chiar p in testament, cîteva picături şi pentru creş erea nepot lor rămaşi dela fraţii săi. Punctul amintit din testamentul, pe ca e un 5 iar ardelean îl numia la 1870 „ m monument indelebil" este de urrrăorul cupri s: „La toate ajutoiăile ce ?e dau din aceasta fund, tune, — pe iîngă egală cvaiificaţiu^e-jă ai^ă întî etate Poynarii din Bihor cari se tiag din neamul moşu'ui meu după mamă, Dimitrii Poynar, dacă vor rămînea credincioşi religiunei ră ăritene ortodoxe."

Din cele arătate aci rezu tă, că Emanuil Gojdu a păstrat pînă la sfîrşitul vieţii o amintire pioasă mamei sale, precum şi familiei, a cărei odra-lă a fost mult sdrunc n. ta şi atîit de timpuriu lăposata Ana, fiica lui Dimitrie Poinar. Dovacă, că pî ă la vîrsta de 14 ani această marră 1-a crescut cu dragoste şi înţ Iepe une. Dacă el a devenit un bun Romîn, un mare bine ăcător al bisericii şi neamului romă esc, o parte din merit poate fi pusă şi în socoteala vrednicei şi evlavioasei sale mame.

/. Lupaş

Dr. N I C O L A E B Ă L A N ,

este numele noului cap al bisericii ortodoxe romîne din A r deal. Simpatia, cu care a fost intîmpinată alegerea lui, denotă că venirea sa era o dorinţă generală. Arareori a simbolizat vre-un nume aşteptările unei generaţii în măsură mai mare, decît numele Iui dr. B ă l a n , aşteptările tuturor credincioşilor bisericii ortodoxe romîne din Ardeal . Şi fericită a fost generaţia, care şi-a văzut cu ochii aşteptările realizate prin mîna de fier a unui om.

Sublimele idei ale Mântuitorului au pătruns în decursul veacurilor, întreaga organisaţie şi viaţă a statelor moderne, au trecut în modul nostru de gîndire. Şi totuşi azi neagă mai muiţi existenţa lui Dumnezeu. Creştinismul a ajuns la o criză aparentă. Veşnicul cuvînt despre i o t a şi c i r t a ce nu se va şterge, pare a îi rămas o aîirmaţiune biblică. Micile succese culese de mintea omenească pe imensul cîmp al


necunoscutului au orbit-o de mîndrie. Privirea ei rătăceşte cu sfidare spre inălţimile cerului, deşi orice capo d'operă a ei este o mică seînteie, din lumina de sus.

încurajată de minte, a ieşit din umbra-i modestă şi mica inimă. In căldarea ei miraculoasă fierb patimi încă necunoscute şi, clocotind, inundă rotogolul. La lumina lor fiara iese din vizuină şi umblă după pradă. Sînge roşu vopseşte urma lor printre oameni. Torentul de lacrămi nu ajunge să stingă focul, pentrucă vîntul bate tot mai turbat. Viforul e în deplină putere şi slabele rugăciuni ce se înalţă spre cer din pompoasele case dumnezeeşti de azi, nu sunt în stare să îndulcească vuetul lui.

A dispărut din lăuntru splendoarea bisericei din primii secoli după Hristos. Amvonul a amuţit, s'a răcit iubirea evan-gelică şi duhul indelungrăbdător cu capul plecat, trist a părăsit casa Domnului. Iubirea şi căldura unora a căutat să-1 readucă. Amintirea a copiat forma veche . Flacăra luminilor se îndreaptă şi azi spre cer, simţim însă cu toţii că moştenirea noastră de azi e o palidă icoană a trecutului. Formalismul îşi ţine de mult stăpînirea.

V ă z î n d amurgul, s'a răsleţit şi casta fariseilor. Conservatismul a trecut în moştenire unor suflete pioase.

Hristos, care a promis să fie întotdeauna în apropierea noastră, pare c'a urcat înălţimile cele mai mari. Suntem ca vasul spart în bucăţi şi nu aflăm olarul care să adune fărî-mâturile.

Pămîntul a devenit iarăş o vale a plîngerilor. Dorinţe nedeterminate înalţă suspinul lor spre cerul încuiat, aştep-tînd o nouă încreştinare. Cine va coborî o rază din faţa seninului Hristos în acesta vale a tînguirei? Unde e cîntăre-ţul la a cărui harfă pietrile să se clădească, fiarele să se imblînzească.

Unde e profetul, prin rostul căruia să reînvie litera moartă a evangheliei ? Unde sunt martirii noului creştinism ? Aîlase-va iubire atît de mare, care să readucă duhul de viaţă făcător peste aceasta cîmpie întinsă, plină de plînsete şi tînguiri?

înainte de sosirea Mîntuitorului, arhiereii şi cărturarii Judeei pîndiau cu înfrigurare momentul şi locul naşterii Lui. Cercau să desprindă din umbra slovei, aureola lui Messia. Cu aceeaşi înfrigurare aşteptăm noi azi, întronarea noului curent în biserica noastră, şi precum nu s'au desminţit atunci speranţele mulţimei, astfel nu se v o r desminţi nici aşteptările noastre.

Dr. N i c o l a e B ă l a n este omul providenţei. El vine cu misiune de profet. In modesta-i singurătate el şi-a pregătit sufletul. Vine cu seninătate în ogorul Maestrului său. In privirea lui blîndă aduce bunătatea.


Patimilor deslănţuite va trebui opusă irezistibila putere a cuvîntului divin. Noul Mitropolit aduce cu sine convingerea aceasta. Vorba lui este viaţă, iar viaţa lui sigilul convingerii. Seninătatea lui ne v a aduce aminte de cîntecul în gerilor, la naşterea lui Hristos. Sinceritatea lui va deştepta toate speranţele amorţite.

Va reîncepe suflarea de viaţă în biserică. Glasul am-voanelor va vesti pe Hristos cel înviat. Din scînteile împrăştiate va răsări făclia, care va împrăştia umbra nopţii. Se va naşte o nouă viaţă pe ruinele mohorîte. Cu privirea blîndă şi cu vorba caldă Hristos va vindeca durerile mul-ţimei, şi va linişti valurile furioase.

Intre biserică şi viaţa poporului nostru e o strînsă legătură. Noi am fost totdeauna creştini. O biserică ideală îşi v a resfrînge cu prisosinţă razele ei binefăcătoare, şi asupra Statului. Ţara noastră urcă, plină de vitalitate pe scena popoarelor Apreciarea tuturor năzuinţelor bune şi dorinţa de a le traduce în viaţă e chezăşia unui viitor glorios.

Noului cap al bisericii, care sintetisează întreg programul nostru de activitate, îi prosternem inimile noastre în strigăt de „Osana". Să ne conducă la înălţimile muntelui Ta-bor, deşteptînd în noi farmecul lu minei d iv ine!

/. P.

ISTORIE N A Ţ I O N A L Ă R Ă Z B O I U L P E N T R U U N I T A T E A N A Ţ I O N A L A

Tratatul din Bucureşti, încheiat după războiul bal* canic, din 1913, nu prevedea nici despăgubiri de răsboiu, nici desarmarea Bulgariei.

A doua zi după iscălirea iui, Regele Ferdinand puneA în vedere oştilor sale, ceasul răsbunării, cînd se vor desface din nou steagurile. Şi de atunci, o clipă n'au încetat înteţirile aus; triace pentru a ridica din nou pe bulgari împotriva învingătorilor din 1913.

La noi s'a crezut, poate, prea uşor că ne putem linişti de acum, în ce priveşte greutăţile din afară. Pentru succesul ei, România primise şi felicitările împăratului german; numai Austria căutase să aducă o revizuire europeană a tratatului din Bucureşti, care însă i s'a refuzat. Legăturile cu Rusia se fâ=


cuseră foarte bune şi cu toate că în Basarabia apăsarea conţi* nua. afirmîwdusse din nou. Drepturile ruseşti asupra acestei „provincii liberate dela turci," venirea la Constanta — dar tocmai în ajunul unor serbări la Chişinău — a Tarului Nicolae II. , căruia Regele Carol îi înfăţişa cu mîndrie oastea lui, a fost un moment în oare s'au uitat multe lucruri rele din trecut şi s'au înfiripat frumoase speranţe de viitor.

Duşmanii păcii, cari erau mai ales Ia Pesta şi Viena, unelteau însă. Li trebuia întoarcerea înapoi a Balcanilor la robie, aducerea României îndărăt la o situaţie de vasalitate aurită.

Ca şi cum s'ar fi voit a provoca spiritul public. încălzit de atîtea succese ale Sîrbilor, cari răsbiseră şi în Albania (organizată acum ca un principat deosebit, avînd în fruntea sa pe un nepot al Reginei Elisabeta, Wilhelm de W i e d ) , moştenitorul austriac Francisc Ferdinand, merse într'o zi care eră ca un hram naţional pentru Sîrbi, la Serajevo ca să afirme hotărirea Monarhiei de a rămînea acolo. U n băeţas, Prin* chip, trase asupra lui stal omorî; lîngă arhiduce căzu şi soţia lui, cared. întovărăşiâ.

îndată diplomaţia austriacă făcu pe Sîrbii din regat răspunzători pentru această crimă. Ea se trudi să caute în ce chip ar putea, în acelaş timp, să încătuşeze Serbia şi s'o umilească.

Se ceru, nu numai căutarea de poliţia austro^ungară a vinovaţilor, nu numai închiderea societăţilor naţiona'e, care ca liga culturala la noi, lucrau, fiecare cu mijloacele ei, la în« deplinirea unităţii naţionale, dar şi vestirea înaintea ostaşilor, că patria lor este un cuib de ucigaşi nemernici, care făgădueşte a se pocăi. Serbia cedă mai mult decît se aştepta,- dar Austria voia războiul, ştal avu.

Germania, pregătită de mult pentru o nouă luptă, contra Franciei unită cu împărăţia rusească, ţinu, neapărat, partea aliatei sale, deşi, într'un anume moment, ea apleca vădit către o potol ire a flacărei ce se aprinsese.

Rusia nu putea să refuze ajutor bun Serbiei, careul cerea cu desnădejde. La Berlin se credea totuşi că Anglia, care pro* puse o conferinţă europeană, nu va întră în luptă si că Italia va rămînea până la capăt o aliată, plătită doar cu ceva bus


câţi de teritorii austriace vecine. Astfel contele Tisza, primul ministru unguresc, care de fapt era stăpînul în monarhie, putu să*şi facă voia — în credinţa lui nebună că astfel naţio, nalităţile nemulţumite vor fi, din nou, legate prin luptă şi prin luptă împuţinată — de a pune foc civilizaţiei.

La vestea că Serbia a fost batjocorită ca nici un alt Stat independent vreodată, şi că fără a ţinea seamă că ea primeşte mai toate iigmrile, i se va face totuşi un răsboiu, cucerindurisse Capitala, s'a produs la noi o adîncă mişcare de revoltă sufletească: parcă vedeam ce ni se pregăteşte, mîine, nouă înşine. N i ar fi părut bine dacă am fi fost aşa de pregătiţi şi de asiguraţi prin alianţele necesare încît să putem spune cuvîntul nostru, krînd apărarea unui vecin, cu care aveam, în prezent şi în viitor, atâtea lucruri asemenea.

In ultimele timpuri se produsese în adevăr o apropiere de Serbia, întelegîndu«se că ar putea veni momentul cînd Ro« minii şi Sîrbii ar cădea asupra Ungariei pentru a*si scăpa de robie fraţii cari surereau deopotrivă în acesta mare temniţă a „Naţionalităţilor". învăţaţii din cere două ţări aveau legături între dânşii şi se ocupau de punctele comune din istoria celor două neamuri. O ' delegaţie romanească merse le Belgrad în toamna anului 1913 ca sâ aducă Regelui Petru, clopotul găsit la o biserică din Craiova, pe care bunicul său, Caragheorghe, şi4 menise satului de naştere, Topola, unde e îngropat; şi prL mirea a fost foarte căldurroasă. D e mult Romînii de dincolo, în apărarea lor contra încălcărilor ungureşti, legaseră prietenie cu aceia dintre reprezentanţii Sîrbilor cari duceau o politică în folosul neamului lor.

Mulţi însă mai puternici în viaţa Statului erau de părere să nu setreacă dincolo de politica prieteniei cu puterile Cen= traie, şi ei scoteau înainte exemplul Italiei, pe care o credeau că va fi momită până la stârşit ca să rămîle în această ananta. In fruntea acestor apărători ai politicei trecutului, dîndu*i toată marea autoritate a prestigiului său, stătea insusi bătrînul nostru Rege.

De fapt „politica tradiţională" era cu totul nouă. Unul dintre cei mai statornici apărători ai ei, chiar dincolo de datorii pe care nimeni, în niciso împrejurare, n'ar trebui să le uite căci călcarea lor este mortală. P. P. Carp ( t 1919), bărbat de


maxe valoare şi care nu odată vorbise cu mîndrie în numele Romîniei, dar pe care4 pierdea lipsa de încredere în popor şi lipsa de stimă pentru prieteni ca şi pentru duşmani, se rostise călduros în 1871 pentru Franţa, arătînd că locul nostru este unde flutură steagul ei. A p o i această politică tradiţională nu ni adusese mai nici un folos: fusesem doar atraşi într'însa că să uşurăm pe Unguri de grija că România ar putea să susţie în lupta lor pe Romînii de peste munţi. Şi, apoi, atîtea se schinfc baseră în Europa, încît fiecare era în căutarea unei noi direcţii mai priincioase intereselor sale.

Regele Carol el însuşi spusese, nu odată, că=i stă la inimă soarta Românilor neliberi şi în convorbirile cu oamenii de Stat din Ungaria declarase limpede că noi nu ne putem desinteresa de soarta lor.

Dar el mai credea, în 1914, că Germanii vor învinge cu siguranţă, ştiind pregătirea lor technică admirabilă si neţiind seamă în deajuns că popoarele, cari sunt fiinţe sufleteşti pot birui numai cu sufletul, iar sufletul slăbeşte când nu e pus, cu ori cîtă disciplină şi ori cît devotament, în serviciul ideilor de dreptate şi libertate, fără de care omenirea s'ar întoarce în halul bestiilor sălbatice.

Ceiace a zguduit pe toţi Romînii cu simţire au fost şi suferinţele Belgiei cotropite împotriva tratatelor si ale Franciei năpădite cu o furie fără pereche, Germanii căutând inima ei, Parisul, pentru o lovitură de moarte. Lipsa de cruţare pentru monumentele strălucite (ca la Reims, cu vestita catedrală de încoronare a vechilor regi) şi setea de omor fată de populaţiile nevinovate treziră la poporul nostru blînd un sentiment de straşnică mînie neputincioasă împotriva distrugătorilor şi asasinilor. Faima de cultură a Germanilor se întuneca astfel zi cu zi.

Grosolănia cu care se ceru apoi sprijinul nostru, neruşis narea cu care se făceau afaceri scandaloase de cumpărături exportate prin contrabandă, ispitindusse elementele slabe ori stricate din societatea noastră, Irebuian să umple de des gust pe fiecare.

In sfîrşit o durere cum n'o mai simţisem cuprinse pe toţi când aflată cu cîtă lipsă de omenie sunt trataţi Romînii din Ardeal, siliţi brutal să meargă la răsboiu, nu numai fără


un interes al lor, dar contra celui mai firesc interes, căci era sigur că după biruinţă se vor lua toate măsurile pentru a4 scoate şi din ce aveau în patria lor stăpînită de duşmani.

Fraţii noştri erau puşi în cele d'intîiu rînduri ale oştilor ce luptau contra Ruşilor şi uneori aceşti ruşi erau Romîni din Basarabia, cari li vorbiau în graiul lor! —; mii de oameni se topiau în focul cel cumplit, cum s'au topit! pe urmă alte mii (şi din Bucovina), în faţa înspăimântătoarei artilerii italiene, în Apus. Şi în acest timp se preparau legi pentru a se cumpăra dela văduve şi orfani moşiile celor morţi şi a se da la Unguri, de*a lungul graniţei noastre, ca să nu ne mai putem întinde mîinile. Episcopii, fruntaşii politici erau puşi să facă declaraţii umilitoare, de credinţă faţă de naţia dominantă, si puţini au fost aceia cari au avut tăria de resistenţă.

Pentru cea mai mică bănuială era făcut cineva trădător şi închis în lagăre de internare. In Bucovina un ordin scris ai călăilor austriaci, între cari s'a deosebit colonelul Fischer, iertat apoi de ai noştri, dădea voie să se execute pe loc orice Romîn împotriva căruia s'ar fi găsit o plîngere că ţine cu duşmanul.

încă dela început cînd lumea aştepta cu o chinuitoare nelinişte hotărîrea, se adunase în Julie 1914, un consiliu de coroană (în care, pe lîngă miniştri, iau parte şi foşti prese* dinţi de ConsiHu şi, dacă Suveranul găseşte cu cale, şi alte persoane) şi, după lungi discuţii, se ajunsese la afirmarea neutralităţii romaneşti.

Aceasta însemna, de fapt, aşteptarea împrejurărilor şi ar fi trebuit să îndemne şi grăbirea pregătirilor. Fiindcă neutra* litatea nu se poate face decît atunci cînd sufletul unui neam e neutru. Dar el nu poate fi neutru cînd în răsboiul ce se desfăşoară sunt în ioc interesele lui cele mai mari si prin des* făşurarea lui se trezesc zilnic cele mai puternice sentimente. Şi cu atît mai puţin cînd, nu fără temeiu, domneşte părerea că împrejurări ca acelea pe cari le<a adus norocul, — causa naţio« nală proprie fiind în legătură nedespărţită cu scopurile pentru care luptase cele mai puternice şi mai luminate naţii. — nu se vor mai putea întoarce.

Sunt oameni cari dispreţuesc sentimentele poporului. Li se pare că politica se poate face şi fără dînsele, ba chiar contra


lor, ceia ce este adevărat numai în ce privesc convingeri greşite sau iîusii momentane. Dar politica; unui stat nu se face în corn* diţiile unui joc de cărţi sau unei alergări de cai.

Regele Carol, răscolit în toată fiinţa sa de lucrurile gTOzave pe care le vedea şi sfîşiat între dorinţa sia de sa fi alături cu poporul său şi între credinţe pe care desvoltarea răsboiului nu nu le=a adeverit, închise ochii săi obosiţi, încă din Septembrie 1914. O clipă, naţia uită şi de marea ei grije necontenită pentru a se pleca, adînc recunoscătoare, înaintea rămăşiţelor aceluia care ridicase aşa de sus prestigiul coroanei sale şi pană la clipa din urmă avusese cultul religios al datoriei sale de rege.

Urmaşul său, regele nostru Ferdinand, azi al tutus ror Romînilor, începu declarînd înaintea parlamentului că el înţelege a fi un bun Romîn.

Suveranul căruia prietenii apuseni erau să4 spue „Fer* dinand cel loaiail" avu extraordinara tărie sufletească careţi tres bue cuiva pentru a rupe cu tot ce a fost pînă atunci viata lui, cuiva pentru a rupe cu tot ce a fost până atunci viata lui, pentru a*şi părăsi cele mai scumpe legături şi a*şi înăbuşi în inimă oele mai dragi amintiri, făcînd jertfa întreagă a fiinţei sale pentru ţară şi neam.

Unui tînăr diplomat German care avusese necuviinţa de a«i aminti că s'a născut prinţ german, Regele i*a răspuns: „tocmai de aceia ştiu că mă datorese întreg poporului meu". In luarea grelei hotărîri Regele a foşti ajutat, totuşi cu cea mai delicată ţinere în seamă a greutăţilor pe care trebuia să ie birue, de Regina Măria. In cursul răsboiului, Doamna noastră trebuia să arate o hotărîre nesguduită, o iubire de soră, o milă de mamă pentru oricine suferea apărînd steagul ţării ori împâr; tăşind durerile ei.

Cine vrea sa vadă ce s'a mişcat atunci în inima Reginei, să citească minunata carte „Ţara mea", care s'a tipărit romî= neşte la Iaşi în 1917, pentru răniţii şi mai ales partea a doua, care nu poate lăsa *pe nimeni fără o adîncă înduioşare pentru ceie spuse şi un sentiment de recunoscător respect pentru cine le spune.

Din ce în ce se vedea mai limpede că trebuia să intrăm^ şi noi în răsboiu.

Neamul Romanesc. (Va urma.)


SCRISORI Z O N A C U L T U R A L A

Stimate Domnule Bacaloglu! Contele Apponyi ne-a lăsat nouă, ca moştenire, o idee,

pe care suntem datori să nu o uităm. De-alungul Carpaţilor estici şi sudici contele desfiinţa

pe nu mai ştiu citi chilometri orice şcoală romanească, orice cultură romanească. Un brîu unguresc, trebuia să constitue un Carpat c u l t u r a l s t r e i n de despărţire a fraţilor.

Contele acesta are nemaipomenita presumţie să lupte, la Paris şi Londra, contra noastră, ca neam mai puţin cult decît neamul lui, căruia, ca să ne oprească în loc, î i trebue acel zid chinezesc, căruia i-se zicea zonă culturală!

Ei, ce-ar îi dacă l-am imită noi! Ce-ar fi, dacă am înfiinţa noi, la Vest, acea zonă culturală pe care contele ftpponyi ne-o aruncase în c a l e ? !

Ce ar fi? Un sgomot în Europa, ca din guri de şerpi broşuri peste broşuri, englezeşti fireşte; şi ce n u ar îi ?

Noi însă refusăm idea lui rlpponyi, care este un barbar în haine europeneşti, şi în sarica noastră, în iţarii noştri, călcînd siguri pe opinci, — suntem generoşi, drepţi: lăsăm loc culturilor străine.

Insă! Este un î n s ă mare : A v e m datoria, pe care D-ta ai

înţeles-o aşa de bine, ca pe marginea maghiaro-romînă să sprijinim mai energic decît oriunde cultura romînă. Sprijinind-o v o m c o n c u r a cu îoştii copii răsfăţaţi ai Ungariei, cari au rămas printre noi ; nu îi v o m suprima, pur şi simplu, ca gîzii culturii maghiare. C o n c u r e n ţ a ni-se va admite de toată lumea.

Zona noastră v a îi deci o z o n ă d e c o n c u r e n ţ a c u l t u r a l ă !

Priveşte pe hartă! Linia intîia a tranşeelor culturale va trece prin: Caransebeş, Timişoara, Arad, Oradea-Mare, Careii-Mari, Satu-Mare, Sighetul-Marmaţiei. Oradea-Mare cade tocmai la mijloc; trei oraşe în dreapta, trei în stînga. Pare predestinată să concentreze conducerea acţiunilor în zona d e c o n c u r e n ţ ă culturală. Dacă nu V'aţi dat bine seama de acestea, V ă rog, examinaţi ideea cu atenţie.

Aceste şapte centre trebue să lucreze în acelaş sens, ca g r ă n i c e r i c u l t u r a l i ; ele trebue să se înţeleagă asupra faptelor de săvîrşit. Şi dacă odată cîţiva delegaţi V'aţi aduna la Oradea-Mare, aşa caşi din Cluj să venim cîţiva la sfat, ce ar fi?

In tot cazul stăruiesc să se ştie bine în toate acele centre de grănicerime că lucrările isolate nu sunt bune.


pentru că nu au îndemnul masiv al aprobării generale, al sprijinului general.

Cred că Orădanii şi-ar cîştiga un mare merit, dacă s'ar pune în înţelegere imediată cu oraşele citate.

Cluj, 23 Martie 1920. Cu distinsă stimă G. Bogdan-DuicăS^

Domnule Director Drept să îie ? Iar apare revistă culturală în Oradea-Mare ? Unchiaşul urmînd şi în toamna vieţii sale poruncii dum-

nezeeşti a dat adăpost culturii naţionale, a adoptat această orfană princiară.

In serbătorile învierii va ajunge numărul prim şi marelui idealist al Bihorului, — nemuritorului Iosiî Vulcan, — ca o solie mîngăietoare, — îăcîndu-i fericirea etern neturburată, — că orîana lui şi-a primit împărăţia şi în Oradea-Mare I

In momentul acesta trec înaintea ochilor mei sufleteşti, sbuciumările noastre de 25 ani! Dela primul „Concert şi teatru urmat de dans", — până Ia splendoarea „Şeză loarei" din 1910; — dela primele matineuri modeste ale Hilariei, pînă la munca mai sistematizată a anului 1914: dela inîiin-ţarea despărţământului Astrei, — prin epoca strălucită din 1908—1911, — până la adormire. Apoi marea serbătoare a jubileului Iosiî Vulcan. Lupte grele, zile îrumoase!

Şi cultura naţională totuşi a rămas orfană ! Orfană princiară, — frumoasă ca Ileana Consinzeana, fermecătoare ca zînele basmelor, strălucitoare ca istoria neamului romanesc, mîngăietoare ca steaua din Vit leem, — credincioasă, ca doina inimilor noastre, — bogată, — de bogăţie binecuvîntată, — neperitoare.

Orîana şi-a cerut bucuria sunetelor, dragostea inimilor şi tăria voinţei noastre. Nu i-am dat. A venit la uşile noastre, ne-a urmat şi în petreceri, nu ne-a lăsat nici - în suîerintă. Nu am primit-o, nu am ascultat-o! Indiîerentismul şi egoismul ne-au stăpînit.

Dar acuma vino, primeşte-ţi împărăţia! Dorobanţul romîn ţi-a pregătit drumul. Eşti bună şi milostivă, iartă-ne păcatele, iar îocul dragostei tale să ne curăţe, să ne întărească la o viaţă nouă.

In anul 1910, „Şezătoarea" s'a deschis cu prologul Viore i din Bihor. A vorbit de suîerinţele, visurile Caşurilor. — Nu pot să nu-mi aduc prinosul meu, cîntăreţei suferinţelor trecutului, martirei fericireî prezentului.

Unchiaşule înainte, — nepoţii, T e urmărim! Dr Aurel Lazăr.


NOTE M A R T I R I I

Sinistra noapte din 3 spre 4 K-pril a anului trecut ne stă înainte şi amintirea celor duşi la groapă, îngenunchiati şi împuşcaţi, după groaznica tortură la care au fost supuşi, — ne este, după anul greu care s'a scurs, garanţia conştiinţei noastre întărite.

B e i u ş u 1, care a născut pe cei cari erau să sfinţească marele Act, eu care am început, ei cari se pregătiseră cu toată fiinţa lor, pe'ntru îndeplinirea gîndului intim ce-1 purtau, — va fi printre locurile de pelerinagiu. In mersul înainte al popoarelor, localităţile, cari au norocul să numere printre fii lor pe înaintaşii mişcărilor mari de redeşteptare, leagă şi face indisolubil, în istorie, pămîntul alături de om. U n astfel de pămînt, umblat de astfel de oameni, ne v a fi, ca în concepţia păgîna, tămăduitorul nostru refugiu de unde ne vom ridica, după încercările teribile, cu noi forţe şi pentru o nouă luptă, cînd va fi nevoe.

Urmaşii să Jie minte povestea tragică, cînd ceeace s'a crezut atît de greu de înfăptuit s'a realisat to-tuş, — că a fost nevoe, în ridicarea edificiului naţional, de morţile şi marile martirii. Deapururea, Ciordaş şi Bolcaş din Beiuş şi alături de ei, pădurarul Pălcuţ din Finiş şi Bogdan directorul de bancă din Vaşcău, să îie păstraţi în Sîînta Sfintelor din Casa sufletului nostru şi poporul să fie sigur că nimic nu se nărue din ceeace a fost clădit, închizînd între ziduri fiinţa vie, pentru ca Marea Biserică să se înalte trainică.

m t.

T E R M I N A L I A Clopotele ce chiamă la denii, în

sate şi oraşe mici, căci oraşele mari nu au Dumnezeu, adună, în cuprinsul romanesc, pilcurile de credincioşi statornici. 1

Ei fac bisericuţele, b a s i l i c e l e — vechile întruniri, cînd se lasă noaptea şi pierduţi în întunerecul stranelor, sînt urechi şi mînă să facă cruce, la glasul de pămînt: Milueşte-mă, Dumnezeule, milueşte-mă, — din fata iconostasului iluminat . Obştea-respectuoasâ, cinstind, işi are cîntărejii ei încrezători, — în seara Marei Prohodiri. In altă noapte, se vor îndrepta spre case, drept credincioşii, cu luminiţele aprinse, ferind să nu se stingă pînă la păşirea pragului lor.

N e vedem în altă parte, cu alţi oameni la alt Paşti.

Pe marginea hotarului de apărat, ca odinioară Romanii, de la cari moştenim drumurile spre el, rămî-nem aici în dorul comunităţii cît mai largi, liniştitei şi seninei comunităţi, ca pentru alte zile mari ce vor să vie.

Pe marginea hotarului de apărat, ca odinioară Romanii, noi sacrificăm zeului Terminus.

m. f.

S A T E DE D I N C O L O DE LINIE

Vin la prefectura din Oradea, — preoţi şi învăţători şi pomenesc de gîndul ce-1 au de a înfăţişa Regelui însuşi, cînd nimic nu s'ar mai putea altfel, plîngerea celor ce-i trimit. Ei stăruesc pentru cît mai grabnica hotărîre, care i-ar cuprinde laolaltă cu cei de dincoace şi, în aşteptare, le trec, fără rost, zilele


învăţătorul din Cordău se ttnguia în drumul dela gară şi fără greutate, vorbia de agonisita lui, de părinţii şi socrii rămaşi în Leita-Mare Diferenţa de salariu, pe luni în urmă, pe care trebuia să o încaseze şi. pentru care venise la Revisorat, — se întretăia, în vorba lui, cu îngrijorarea crudă de cei lăsa|i acasă.

S e r u p e c e v a , acum în aceşti oameni şi, în adîncul sufletului lor, ia proporţii boala, asemănătoare aceleia îndurate în Moldova, b o a l a s î r m e l o r g h i m p a t e , care a ţinut doi ani. In trecutul nostru, ţăranii, de cari povesteşte o cronică, la tragerea hotarului dintre Bucovina răpită şi Moldova ce rămăsese, nu puteau crede, în ruptul capului, în linia arbitrară, ce le tăia drumurile obişnuite.

De s'ar şti cît de caducă este o astlel de experienţă şi cei cari o ştiu, de n'ar uita-o, — pentru pre tuirea zilelor bune, în cari au întrat!

m. t.

P O A T E C A NU ŞTIE R O M Â NEŞTE

In P a t r i a, în care venerabilul părinte Agîrbiceanu arăta ce nesocotinţa grozavă se făcea cînd un profesor, ca d. Vasile Pîrvan, ajunsese să-şi tie cursul său, cu sala ggalăj, la Universitatea din Clujr— în acelaş ziar domnu! dr C. Petran vorbeşte astfel:

„Din expunerea acestor cadre, cititorul va vedea, că n'are de a face cu subtilul domn V . Pîrvan de dinainte de toamnă. N u va auzi aici romantice şi poetica expunere a artelor plastice, în schimb va asista la o istorie artistică expusă rece, dar cu cunoştinţe vaste, expusă în limbajul nostru rece al ardelenilor. Publicul asistent, nu va

zbura prin aer, ca' pe urmă să se trezească la realitate cu convingerea că din tot zborul n'a ales nimic, ci din expunerea vastă şi binemotivată se va alege cu un bogat dram de cunoştinţe."

Lucrul nu este grav, dacă îi găsim o explicare, fie, aceasta, venită şi prin analogie.

Profesorul de pedagogie dela Universitatea din Bucureşti, d. G. Q. flntonescu, dintr'o extremă delicateţă şi dintr' un admirabil spirit de prevenire, în faţa a doi studenţi bucovineni, cari, la examen, nu cunoşteau materia, le dădu o portiţă de scăpare:

— Poate că nu aveţi, îndestul,. uşurinţa exprimării—ceeace a fost bine primită de cei doi studenţi, ce urmau, pentru altă sesiune, să mai consulte cărţi.

Cu siguranţă, e caşul şi al Dlui C. Petran. Altfel profesorul universitar Vasile Pîrvan, nu ar fi numai-decît „subtilul domn."

m. t.

G. G A L A C T I O N , G. T O P Î R -C E A N U , T. A R G H E Z I .

La adunarea din Bucureşti, a „Societăţii Scriitorilor Romîni". printre alte chestiuni ridicate în vederea asigurării bunului mers, s'a discutat asupra principiului excluderii în total a scriitorilor cari au scris sub ocupaţie. De aceasta părere au fost, pe lîngă d. Mihail Dragomi-rescu, preşedintele Societăţii, şi d. Maior G. Brăiescu. Pentru renun tarea la principiul excluderii s'a declarat d. Nichiîor Crainic, care punea înainte imposibilitatea de a contesta buna credinţă talentelor de valoarea unui Galaction, Topîr-ceanu şi ftrghezi, ceeace de altfel ar veni în contrazicere cu însăşi


ludecata Societăţii cari i-a proclamat aleşi. Şi pe bună dreptate.

Frumuseţea nebănuită a Idealului Naţional înfăptuit nu poate îi revendicată de nimeni, şi prin urmare, nici vicisitudinile pînă la realisarea al cărei termin nu se cunoştea încă, nu pot să fie luate ca măsură în judecata, pe care am rosti-o, asupra activităţilor particulare ca atare. E pur şi simplu, aci, o chestie de biografie, care priveşte înainte de toate, pe omul de care e vorba.

Dealtfel chiar din punctul de vedere din care s'a ajuns la principiul excluderei, ceeace ar trebui

să precumpănească ar ii tocmai, nu atît revenirile asupra unor soluţii cari s'au produs mai ireversibil chiar de cît se crede ci îngrijorarea de viitorul, care se clădeşte încă de pe acum, şi pentru care, în noile condiţiuni în care ne aflăm, tot ce este putere creatoare trebue să fie primită cu braţele deschise.

Votul membrilor „Societăţii Scriitorilor Romîni* întruniţi î n Bucureşti, nu poate să fie decisiv, iară consimtămîntul celor trei scriitori, a căror l i b e r t a t e de a lua sau nu parte, este în afară de orice discuţie.

m. t.

MEMENTO A N C H E T A R E V I S T E I

Adresăm oamenilor de ştiinţă ai facultăţilor noastre de litere chestiunea ortografiei de ales între A şi i. Stim că nu cu aceasta numai se vor resolva discuţiunile în jurul ortografiei unice, dar aceasta e începutul. Chiar forma în care e pusă întrebarea noastră o dovedeşte.

Cu ocasiunea inspecţiei făcute Div. 17-a de către generalul de divi-sie N . Petala, Cd. C. 6. R. s'a luat, eu adevărat, contact cu poporul dela ţară. Secţia III-a a Caselor Naţionale „Crişul Repede", prin conducătorii ei, au organizat aproape spontan o excursie la Sacadatul, 18 km. de Oradea.

In zi de serbătoare, poporul r o mânesc din jurul Sacadatului s'a adunat la chemarea ce i s'a făcut.

Fiecare comună condusă de fruntaşi s'a aliniat de cele două părţi ale drumului, la întrara satului. Şcolile cu dragii copii, rumeni la chip şi voioşi la suflet, erau de faţă. Preotul Tărău a urat bună venire şi a recomandat pe fruntaşii satului şi pe primarii celor învecinate.

Generalul Petala, însoţit de personalităţi din Oradea, primiţi cu drag de popor, au luat loc în faţa bisericii. Cuvîntările prefectului Dr. N . Zigre şi a venerabilului Vicar Episc. R. Ciorogariu au adus multă însufleţire. Generalul Petala a încheiat seria cu o cuvînfare de o rară frumuseţe, plină de un cald patriotism şi interes pentru sătean.

Această serbătoare, prilej de a spune poporului dragostea şi grija ce 1 se poartă, a fost începutul unei serii ce S. III a „Celor Trei Crişuri" şi-a înscris în program.

G. B.


P î n ă la publicarea „Raportului general' despre starea învătămîn-tului secundar din circumscripţia Oradea Mare, scoatem aceste date ediiicatoare:

In judeţul Maramurâşului, judeţ în jumătatea de dincoace de Tisa romanesc (în număr cam de 100 mii) iar în jumătatea de dincolo de Tisa rutenesc (160 mii), erau, pe vremea stăpînirii ungureşti, în Sighetul-Marmaţiei, oraş cu 30.000 locnitori: 2 licee de băeţi (unul catolic şi unul reformat, ambele cu 8 clase), 1 liceu de fete, al Statului, în desvoltare {deocamdată cu 6 clase) şi o academie reformată de drept, — toate ungureşti, deşi numărul locuitorilor unguri din judeţ este disparent. Numărul total al romano-catolicilor e 26 mii, al reformaţilor 9600, iar al evreilor 65 mii, în timp ce 260 mii romîni şi ruteni nu aveau niciun liceu. Consiliul Dirigent a înfiinţat aici: un liceu de baeji; liceul D r a -goş V o d ă şi un liceu de fete, în locul liceului de fete unguresc.

2. In judejul Satu-Mare, care numără cam 400 mii suflete, dintre cari mai mult de jumătate romîni — sub stăpînirea ungurească erau 4 licee ungureşti de baeti şi 2 de fete. Şcoală romanească nu era. Acum avem două licee romaneşti : liceul Gheorge Şincai în Eaia-Mare şi liceul Mihail Eminescu în Satu-Mare. In Baia-Mare este şi o şcoală romanească de "fete.

3. In judeţul Bihorului alcătuit în majoritate de romîni, erau mai înainte 4 licee ungureşti: două licee de băeţi şi unul de fete în Oradea-Mare, şi un liceu de băeţi în Sa-lonta-Mare. Institutul romanesc din Beiuş aproape ^naghiarizat pe vremea opresiunii este astăzi curat romanesc. Şcoala civilă de fete din

Beiuş s'a desvoltat în liceu de fete func(ionînd deocomdată cu 5 clase In Oradea — s'a înfiinţat liceul Emanuil Gojdu cu cinci clase; în curînd însă s'a deschis şi clasa şasa pentru un număr de 11 elevi, dintre cari 6 sunt dela liceul călugărilor premonstratenzi, unde fuseseră insultaţi şi maltrataţi. S'a preluat apoi şcoala reală ai cărei profesori refuzaseră jurămîntul. Dupăce elevii unguri s'au reţinut dela şcoalele noastre, deşi Resortul enunţase în principiu menţinerea limbei maghiare ca l imbă de propunere, — neavînd numai elevi rumîni, — şcoala funcţionează acum, ca institut romanesc, cu limba de propunere romînă. L i-c e u l d e f e t e s'a nationalisat în întregime şi funcţionează ca institut romanesc cu 4 clase. L i c e u l d e s t a t d i n S a l o n t a-M a r e , oraş curat uguresc, aeşi comunele din împrejurime sunt curat romaneşti, deocamdată a trebuit să se lase să funcţioneze cu limba de propunere maghiară, deoarece elevii romîni afară de 20 au trecut )a institutele din Oradea-Mare.

4. In judeţul Bichiş s'a preluat şcoala superioară şi comercială de fete din Ciaba, care funcţionează sub conducerea noastră, în lipsă de elevi şi profesori romîni, cu limba ungurească.

La 4 Apri l s'a oficiat, aci, parastasul în amintirea celor căzuţi din reg. 2 Vînători, în luptele dela Tisa. Generalul Şerbescu, Comand. Div. 2 Vînători, iniţiatorul ridicării monumentului de comemorare, ace-Iaş care a ridicat alt monument în drumul spre Budapesta, col. Gane de la Comand. Trupelor din Transilvania, Lt. Col. Motaş din partea C. 6. K, generalul Constantinescu.


Cd. locţiitor D i v . 17, d. Voşt inar , ca reprcsintant al Comunei precum şi inimosul preot militar Justin, au luat pe r înd cuvîntul pentru înăljătoarea pildă, tn fata monumentului ridicat întru cinstirea morţ i lor pentru Patrie

Inaugurarea bibl ioteci i populare „Ce l e trei Crişuri" v a avea Ioc Duminecă, 18 A p r i l , î n localul Redacţiei Revis te i .

Uniunea Unguri lor şi Secuilor originari din Transi lvania , a început, în săptămîna Paştilor, în aşa numita „Gâ lyaYăr" , din Budapesta, o serie de conferinti cu p r iv i r e la A r deal f şi Arde len i . P r ima conferinţă a fost Jinută de fostul profesor dela Univers i ta tea din Cluj, Dr. L u d w i g Szădeczky—Kardoss , asupra Istoriei răscoalei secueşti din anul 1877 (organisajia legiunei de Secui în

răsboiul ruso-turc.) Intrarea a î o s t l iberă.

Ministrul preşedinte ungur S i -monyi -Semadam între altele, spunea în îa[a funcţionarilor din minis -ter iu : „Dvoast ră ştiţi foarte bine că temperamentului maghiar îi e cu. mult mai uşor a muri decît a lucra pentru patrie I"

i \ n u l acesta, în luna Februar; Jerusalimul în urma unei abundente căderi de zăpadă, cea mai mare din-c î te îş i amintesc bătrînii, a fost iso-î lat, trei z i le şi trei nopţi, tăindu-se comunicaţia cu lumea exter ioară. Renumitul copac „Butmi", pe care Turci i îl întrebuinţau ca spînzură-toare, a îost desrădăcinat. Aceasta e privi tă ca îndepl inirea profeţiei că arborele va cădea atunci cînd v a înceta domnia Turciei .

Tip. soc. pe act. A. SonnenfeM Oradea-Mare.


Poporul romîn este născut cu simţul de frumos. Dovadă muzica naţională, cu accentele melancolice şi triste, ca şi viaţa de veacuri a Ardelenilor; muzica clasică, înotnlează sufletul omenesc; pictura cu colorile ei vii şi schimbătoare, cari repret zintă portrete şi pitorescul naturii, munte, şes şi mare; figurile de sculptură, bucăţi cristalizate, cari îţi lasă impresia plastică a a realităţii; caricatura cu arta ei de veselie, ţesăturile, costumul naţional, care întruneşte bogăţia sufletească a femeii romîne, şi arta decorativă, care mărturiseşte gustul estetic al poporului.

Cultura şi sentimentele naţionale , re dobîndesc prin pro« paganda sănătoasă a tiparului şi a vorbei şi continuînd mai de* parte lucrările deja începute de Onor comitet romîn existent, va produce roade şi pe acest ţărîm, căci sămînţa şi terenul sunt prielnice.

Ziare zilnice, case de cetire, biblioteci populare, confes rinţe, vorbiri intime, şezători literare etc , fac parte din progra* mul de muncă, la care dorim- să ne angajăm şi vor fi de mare folos pentru progresul acestei opere de naţionalizare.

„Casele naţionale", ale căror scopuri culturale şi educa; t ive sunt bine cunoscute în toată ţara, vor contribui de sigur la desvoltarea judecăţii şi a simţirii romaneşti în aceste părţi mai înapoiate şi expuse. Toate aceste ramuri de activitate ale fruis moşului şi utilului, constituesc „biletul de recomandaţie" al sur* Ierului romînesc. N u mă îndoiesc, că toţi suntem dornici să adu* cern modestul nostru sprijin pentru realizarea acestei munci de refacere naţională.

Activitatea noastră va trebui îndreptată după un anumit program. Programul nostru va fi compus din trei secţiuni, avînd fiecare cîte un subcomitet compus din membrii cari pot aduce foloase în specialitatea lor.

SECŢIft I Salonul de artă cu caracter permanent „Crişul alb"

Această secţie se adresează societăţii culte, care are nevoia şi plăcerea unei înţelegeri a frumosului pe tărîmul artelor sau lucru manual, contribuind astfel la perfecţionarea culiturei proprii, îndrumarea educaţiei şi desfătarea sufletului.

Porţile stau larg deschise, tuturor persoanelor în măsura de a da concursul prin produsul muncii sau talentului lor, fără deosebire de naţionalitate.

Acest salon va avea caracter de expoziţie permanentă, în care vor expune: picturi, sculpturi, caricaturi, artă decora^ rivă, artă veche, cusături şi costume naţionale, broderii etc, ale artiştilor oraşului şi ţinutului, precum şi altor artişti meritoşi din ţară şi străinătate.

Aceste obiecte de artă vor putea fi vîndute de proprietar, urmînd ca să fie înlocuite cu alte opere, pentru ca expoziţia să nu-şi piardă caracterul permanent.


In aceste saloane se vor face reuniuni muzicale, la cari vor participa artişti reputaţi, sub îngrijirea comitetului res» pectiv.

Această secţiune artistică, se va mai ocupa cu încurc jareu asociaţiumior muzicale existente, cu festivale şi serbări muzicale în toată ţara, desvoltarea cîntului coral, concerte, întruniri şi conferinţe de propagandă a muzicii naţionale şi ar* tei în general.

Crearea unei biblioteci muzicale pentru operele de valo* are ide compozitorilor de seamă.

Crearea unei scene şi salon propriu în principale, pentru expoziţii de artă şi încurajarea muzicei.

V a propune comitetului central elementele tinere, cari se disting pe tărîmul profesional sau artistic, pentru a li se acorda burse timporale de perfecţionare în ţară şi străinătate. SECŢIA II. De Propagandă a culturei şi unităţii sufleteşti „Crişul Negru"

A r e ca bază principiul cultivării, minţii şi simţirii romă* neşti, prin toate mijloacele legale, fără a lovi în alte naţio* nalităti.

Se urmăreşte crearea sau întărirea organelor de propa* gandâ cari să servească secţia Illaa a caselor naţionale şi legă* turile cu mişcarea intelectuală a capitalei şi a celorlalte centre.

înfiinţarea de foi zilnice, reviste literare, ştiinţifice po* pulare.

Crearea unei librării şi tipografii proprii, care se înles* nească publicarea şi raspîndirea culturii naţionale.

Sprijinirea şcoalelor şi bisericilor, precum şi înzestra* rea lor.

V a urmări întărirea şi colaborarea cu organizările cui* turaic existente, făcînd legăturile necesare în acest scop.

îşi va închina vasta sa activitate pe tărîmul diferitelor publicaţii, biblioteci, conferinţe, şezători, reprezentaţii teatrale, cinematograf, diferite serbări, etc.

SECŢIA III. Casele naţionale «Crişul repede'.

A u de scop desvoltarea culturii şi educaţiei poporului, în special a populaţiei rurale.

Aceste case naţionale, se vor organiza pe aceleaşi baze, ca acele în fiinţă din Regat, asdmilîndude dupe regiunea că* rei aparţine.

Se va urmări unitatea şi cultura naţională, legăturile suf* leteşti între populaţia rurală şi cea din oraşe, distracţia în viaţa de toate zilele, încurajarea muncii, desvoltarea gustului de lucru naţional la femei, răsplata muncii prin vinderea produ* selor, prin acordarea de recompense şi premii în bani sau obi* ecte casnice, etc.

Se va urmări crearea caselor proprii cu scop de a întruni populaţia la serbări populare, teatre, cinematografe, expoziţii


-agricole, unde se vor expune produse şi maşini agricole, lucru manual,, costume sau artă naţională, caracteristică diferitelor regiuni, obiecte casnice lucrate în acele ţinuturi, pi'odusele şcoalelor rurale, urbane, sau profesionale locale, etc. Se va stă; rui a se cultivă muzica pur romanească, muzica instrumentală şi corală, precum şi dansurile romaneşti, păstrîndu*se caracterul locului.

Se va urmări ca fiecare sătean să*şi procure costume naţionale, to;t cu caracter local.

Se va înfiinţa o sală de lectură, conferinţă şi festivităţi în localul propriu, avînd biblioteci Literare, istorice şi ştiinţifice populare.

Se va îndrepta atenţiunea asupra ştărei sanitare, făcîndu* se educaţia higienei, infiintîndu*se băi, infirmerii, spitale, etc. Sporturile vor fi încurajate şi practicate, căci e nevoe de minte sănătoasă în corp sănătos.

în aceste case naţionale îşi vor da întîînire toate comite* tele organizate, cari doresc a lucra în interesul generai.

In fiecare din aceste centre se va alege cîte un comitet local, pentru a organiză şi duce mai departe opera începută, cu sprijinul centrului.

In sfîrşit, aceste „Case naţionale" sunt centre de răspîn* dire a culturii romaneşti şi locul de întîînire a întregii popu* laţii din întreaga regiune.

In vederea nobilului scop ce urmărim, facem apel la bu« nele sentimente, pentru a da preţiosul concurs acestei opere de refacere socială, pe care astăzi toată omenirea a încriso în noul său program de viaţă.

Se v a cere înalta prezidenţie de onoare şi protecjiunea iubitei noastre Suverane M . S. REGINA. M Ă R I A .

Comitetul: Preşedinţi activi: 1. I. P. S. Sa Episcopul Dr Demetriu Radu. 2. P. C. Sa Vicarul Roman R. Ciorogariu. 3. Dl . Comandant al diviziei X V I I . General Marcel Olteanu.

Vicepreşedinţ i : Secţia I. Colonel George Bacaloglu. Secţia I I . Dr Aurel Lazăr şi Colonel Nicoiae Batîr. Secţia I I I . Prefectul judeţului Dr Nicoiae Zigre.

Central: Membri: Aurel Bîrsan, General Constantinescu. Viora Dr Ciordaş, Livia dr Cosma. Dr Gelu Egry, Alexandru Gera, Andrei Horvat, Dr Georghe Miculaş, Aurelia Dr Pop, Cornelia Dr Popa, Dr Nicoiae Popovici. Dr Alexandru Pteancu. Dr Stan Florian, Colonel Teodor Stănescu, Colonel N . Truşciu 'eseu,' Gh. Tulbure, Aurelia Vulcan. Secretar General Lcoa Ghecrghiu..


10 Mai 1919, la Oradea-Mare


Sus: Soldaţi din armata lui Avram Jancu, la mormintul acestuia dela Ţebea

Jos: Casa lui Avram Jancu dela Ţebea


Gorunul lui fioria dela Ţebea


Anul I. N o . 1 15 A p r i l 1920

CELE TREI CRIŞURI R E V I S T A DE C U L T U R A

Apare de doua ori pe lună. Sub Ct n d u c e r e a D i o r :

R O M A N C I O R O G A R I U , G E O R Q E B A C A L O G L U . D r A L E X A N D R U P T E A N C l

V i c a r E p i s c o p a l C o l c n e i D i r . G- l a l I nvâ ţ âmîn tu lu i

A B O N A M E N T E :

P e an

P e sease luni - — — — — — —

50

30 le i . le i .

Redacţia şi Adminis t ra ţ ia : A B O N A M E N T E :

P e an

P e sease luni - — — — — — —

50

30 le i . le i . Prinţul Car ol N o . 5., Etajul N o . i .

P e i re i luni — — — — — — - 15 lei . Oradea-Mare N u m ă r u l — — — — — -- — 2 50 ici Manuscrisele nu se înapoiază.

/ A b o n a m e n t e l e , r u g ă m , bă se anun ţe la R e . a c i i c , u r m î n d ca achi ta rea

sa se f ecă ul ter ior , la î n ş t i i n ţ a rea noas t ră .

M A R E A R E U N I U N E „CELE TREI CRIŞURI"

A r e de scop de a stiînge legăturile intelectuale şi sufle? teşti între fiii poporului nostru din oraşe şi sate şi a întinde influenţa prietenească, binevoitoare asupra ocuitorilor de cri; ce clasă, dornici de o viaţă liniştită şi fructuoasă, pentru a obţi» ne în cit mai largă măsură consolidarea vieţii sociale.

Apelul-program: cetit de colonelul George Bacaloglu şi aprobat în unanimitate de adunarea fruntaşilor ţinutului, în şedinţa publică din 21

Octomvrie 1919. Frumoasa noastră ţară, România Mare, se găseşte azi în

stadiul de prefaceri, de evoluţiuni politice, economice şi sociale. Intre aceste din urmă elemente, cultura şi educaţia suf e;

tească a poporului, trebuie să fie îndrumată pe căi solide, căci fele corstituesc temelia existenţei noastre de popor civilizat şi 1 conştient de menirea lui la porţile Orientului. ^ Fiecare colţ de ţară, are aşa dar, o datorie sfîntă de a con= lucra prin înaintaşii lor intelectuali şi morali pentru înfăptuirea unei strînse legături intelectuale şi sufleteşti intre toţi fiii neamului.

N u trebuie uitat însă, că această operă de înfrăţire odată realizată şi consolidată, 'rebuie să^şi înt ndă influenţa asupra tuturor locuitorilor, fără deosebire de neam, aceasta fiind ţinta finală, căîrâ care tind interesele noastre naţionale.

Prin încetarea răsboiului se cuvine să ne amintim, că trebuie să trăim. Şi în acest program de viată frumosul îşi are şi el drepturile lui.

Continuare !a pagina 32.


r€vistr d€ culturadspace.bcucluj.ro/bitstream/123456789/47906/1/... · de cîte ori cearcă...

Documents