Psihomotricitate

Creşterea şi dezvoltarea copilului.Aspecte somatice

Introducere

Educaţia psihomotrică a copilului trebuie înţeleasă şi abordată în toată complexitatea sa, iar

conştientizarea corpului, în relaţie cu segmentele sale, precum şi poziţionarea lor în spaţiu.Trebuie să se

înscrie ca o preocupare permanentă, ca rezultat al participării consensuale dintre demersul psihic şi cel al

finalizării motorii.Problematica dezvoltării psihomotrice a copilului trebuie să fie urmărită de orice demers şi

să vizeze capacitatea copilului de a-şi forma o imagine cât mai exactă asupra propriului corp, diferenţiat pe

cap, trunchi şi membre.

Psihomotricitatea îi oferă copilului gestul, îi oferă conştiinţa corpului, îl situează în timp şi în

spaţiu, îi asigură capacitatea de a-şi conduce mişcările pentru a relaţiona cu sine şi cu mediul ambiant.

Funcţia complexă a psihomotricităţii este pusă în valoare atât prin aptitudinile pe care le

evidentieaza cât şi prin posibilităţile de adaptare a comportamentului la diferite situaţii.Psihomotricitatea prin

mijloacele de acţionare asigură copilului capacitatea de a-şi stăpâni corpul, de a-şi îmbunătăţi echilibrul fizic

şi mental, de a amplifica legăturile utile cu obiectele şi conexiunile cu un alt individ.

Complexitatea aspectelor fizice şi psihice cuprinse în sfera motricităţii revelă şi unele perturbări

care pot apare la copilul normal dezvoltat sub raport somatic.La aceşti copii eficienta conduitelor motrice

poate fi sub nivelul general admis sau apare ca un comportament inadecvat sarcinilor compuse.

1

Caracteristici generale ale procesului de creştere şi dezvoltare

Termenul de creştere descrie evoluţia de la un nivel de organizare biologică şi psihocomportamentala

mai simplă către una mai complexă.Această organizare superioară se caracterizează prin di-ferentieri

structurale şi funcţionale la nivel celular,tisular,organic,şi prin diversificarea formelor de comportament

adaptativ.(Gh. Tanasescu).

Copilăria este o etapă complexă în timpul căreia organismul suferă numeroase schimbări.Procesele

fundamentale ce au loc în această etapă sunt cele de creştere şi dezvoltare.

Deoarece creşterea implică şi sensul de dezvoltare a copiilor şi tinerilor termenii trebuie explicaţi.Astfel

procesul de creştere,semnifică nivelul cantitativ al indicatorilor somatici indivi-duali,nivel influenţat de

acţiunea factorilor genetici şi de mediu.Prin dezvoltare,se înţelege ni-velul calitativ al indicilor somatici

individuali,nivel dependent de acţiunea factorilor ereditari şi de mediu,în care educaţia are un rol

important.Deoarece creşterea este o caracteristică de bază a organismelor vii,aceasta are loc atunci când

intensitatea proceselor de asimilare este mai mare decât a celor de dezasimilare.Organismele vii îşi sporesc

masa de substanţă proprie prin asimi-larea materialului din ambianţă.

Dezvoltarea trebuie privită ca o accentuare a complexităţii structurii şi funcţiilor, ca o orientare către

maturizare morfologică şi funcţională.Procesul de dezvoltare se bazează pe anu-mite fenomene ce au loc la

diverse nivele de organizare (celular,subcelular,tisular,la nivelul in-tregului organism sau la nivelul

colectivităţii umane.

Aceste procese sunt influenţate de acţiunea unor factori interni(ereditari) şi externi(de mediu).Aceşti

factori acţionează în strânsă legătură, modificându-şi permanent efectele.

Factorii interni sunt reprezentaţi de o serie de elemente cu caracter general, pe care le întâlnim la

întreaga populaţie şi unele cu caracter individual particulare unei singure persoane.

Factorii de mediu sunt organici şi socio-culturali.Factorii organici sunt reprezentaţi de: climă,

morbiditate, alimentaţie, locuinţă, expunerea la substanţe poluante.Factorii socio-culturali sunt reprezentaţi

de: mediul familial, condiţiile economice, mediul şcolar şi profesional.Intervenţia factorilor socio-culturali

este esenţială pentru dezvoltarea normală a psihomotricităţii.Această afirmaţie fiind confirmată de

experienţele copiilor crescuţi de animale şi care nu s-au mai putut integra într-un mediu uman obişnuit.

2

Studiul dezvoltării umane cuprinde trei direcţii: dezvoltarea fizică, cognitivă şi

psihosocială.Dezvoltarea fizică include măsurarea greutăţii corporale a taliei, a perimetrelor şi aprecierea

perfecţionării abilităţilor motrice.În cadrul domeniului cognitiv sunt incluse percepţia, reprezentarea,

gândirea, memoria şi limbajul, procese ce stau la baza obţinerii de cunoştinţe.Domeniul psihosocial este

centrat pe dezvoltarea personalităţii şi a relaţiilor sociale.

Deşi sunt multe controverse privind modul în care se realizează creşterea şi dezvoltarea, multitudinea

factorilor implicaţi determină apariţia unor perioade de evoluţie lentă şi momente de creştere prin salturi,

procesele psihice suferind numeroase reorganizări.În perioada copilăriei apar forme superioare ale dezvoltării

psihice, care vor avea efecte reglatoare asupra funcţiilor apărute anterior.

Trebuie ţinut cont de o evoluţie considerată "normală" deoarece pentru dezvoltarea psihomotrica este

dificil de apreciat noţiunea normalităţii având în vedere faptul că fiecare persoană este o individualitate.S-a

încercat încadrarea între anumite norme a caracteristicilor corespunzătoare majorităţii populaţiei, dar există

situaţii în care evoluţia este lentă iar raportarea la normalitate este privită ca un deficit, nu ca o diferenţă.Din

acest motiv, fiecare copil este un unicat iar cei cu deficienţe pot beneficia de programe adecvate de stimulare

psihomotrica.

Principiile generale ale dinamicii creşterii şi dezvoltării

Specialiştii tratează principiile dinamicii creşterii şi dezvoltării urmărind aceleaşi aspecte,diferenţele

apărând doar în modul de formulare a conţinutului.

După Ursula Schiopu ,există trei legi de bază:

Ø legea ritmului de creştere

Ø legea oscilaţiei ritmului de creştere

Ø legea corelaţiei creşterii

Pentru Gh. Tanasescu principiile generale sunt dizivate în:

a) ritmul de creştere şi dezvoltare este mai intens la organismele tinere,dar scade cu vârsta.

3

Perioada embrionară este caracterizată prin cea mai intensă creştere şi dezvoltare;în cea fetală apare o

relativă scădere a ritmului.La nou-născut şi sugar ritmul este mai lent decât în perioada de viaţă

intrauterină,dar mai accentuat în etapele următoare.

b) ritmul creşterii şi dezvoltării nu este uniform.

În decursul dezvoltării apar perioade de creştere intensă şi perioade de creştere lentă mai ales între 7 şi

10 ani. Ulterior survine pubertatea,în care modificările datorate creşterii sunt cel mai evidente.Alternanţa

ritmurilor de creştere este controlată de mecanisme genetice şi neuro-endocrino umorale.Factorii de mediu

influenţează amploarea şi momentul acestor modificări în condiţii optime survenind mai devreme.

c) ritmul creşterii şi dezvoltării diferitelor ţesuturi şi organe este diferit pentru aceeaşi perioadă de timp

dată.

Creşterea este neuniformă, cu un sens cefalocaudal.Creşterea în lungime a segmentelor corporale

alternează cu perioade de creştere în grosime.În perioadele de creştere mai intensă a membrelor inferioare

trunchiul creşte mai puţin şi invers.În timp ce unele organe se dezvoltă rapid,altele o fac lent,ori înregistrează

o stagnare sau chiar o regresie.În perioadele de creştere intensă,organele şi ţesuturile sunt mai vulnerabile la

acţiunea unor factori perturbatori.

d) dezvoltarea fiecărui organ şi ţesut se face în strânsă legătură cu dezvoltarea tuturor ţesuturilor în

creştere.

S-a dovedit existenţa unor legături între dezvoltarea organelor şi sistemelor organismului.Dezvoltarea

aparatului muscular influenţează pozitiv dezvoltarea creierului.Sistemul nervos coordoneaza, direct şi

indirect,întregul proces al creşterii şi dezvoltării.

e) dezvoltarea fizică a celor două sexe are particularităţi care le diferenţiază.

Apar deosebiri încă din perioada de viaţă embrionară,mai ales legate de dezvoltarea osoasă,care la

sexul feminin intervine precoce.La naştere fetele au o înălţime şi o greutate mai mică,în perioada prepubertară

şi la început adolescenţii fetele au un avans staturo-ponderal;băieţii au permanent o capacitate mărită de efort

muscular.

4

După M.Ifrim (1986, p.31), cele 5 legi ale creşterii sunt:

a) Legea creşterii inegale şi asimetrice a organelor.Fiecare organ prezintă perioade în care creşterea

este accentuată, urmate de momente de evoluţie lentă.Între cele două jumătăţi ale corpului există diferenţe

legate de dimensiunile segmentelor şi dispoziţia organelor.La dreptaci membrul superior drept are o lungime

şi o grosime mai mare comparativ cu cel stâng.Faţă de pricipiile lui Gh. Tanasescu, acest autor introduce în

plus problema asimetriei, ceea ce reprezintă un pas înainte în cunoaşterea corpului omenesc;

b) Creşterea şi dezvoltarea sunt diferite pentru diverse organe care-şi păstrează un ritm propriu de

evoluţie, diferenţiere structurală şi maturizare funcţională.Este o caracteristică de bază a acestor procese,

astfel ca ea este menţionată de ambii autori studiaţi;

c) Legea proporţiilor este strâns legată de cea a ritmului diferit de creştere.Fiecare segment corporal are

un ritm propriu de creştere, ceea ce duce la schimbarea proporţiilor dintre părţi;

d) Legea alternanţei enunţată de Dodin evidenţiază existenţa unei alternanţe între creşterea osoasă în

lungime şi grosime, între creşterea extremităţilor distale şi proximale, între creşterea membrelor superioare şi

inferioare.Această lege poate fi asimilată principiului ritmului de creştere enunţat de Gh. Tanasescu.Totuşi M.

Ifrim (1986, p.33) se referă doar la creşterea generală a taliei şi greutăţii, insistând pe dezvoltarea sistemului

osos.Până la vârsta de 20 de ani organismul trece prin trei perioade de creştere în greutate (împlinire) şi trei

etape de creştere în lungime (alungire);

e) Legea maturizării pubertare.Conform acestui autor, evoluţia pubertară începe în momentul intrării în

acţiune a gonadelor şi se desfăşoară diferit în funcţie de sex.Este o lege restrictivă ce nu urmăreşte evoluţia în

totalitate, deoarece diferenţele pe sexe apar încă de la naştere.

Caracteristicile dezvoltării psihomotrice

După naştere,psihomotricitatea evoluează progresiv şi în strânsă legătură cu maturizarea neuro-

motrica,şi cu procesul reeducativ(cu stimularea funcţiilor). Evaluarea nivelului şi calităţii dezvoltării

psihomotrice,are la bază următoarele caracteristici(după P.Arcan):

ü dezvoltarea psihomotricităţii înregistrează salturi calitative bazate pe acumulări

cantitative, formele noi de comportament sunt superioare celor precedente

5

ü calităţile nou apărute nu le desfiintaeza pe cele anterioare,ci le includ

ü dezvoltarea se produce stadial,în etape distincte şi cu caracteristici proprii

fiecărei vârste

ü în intervale mici de timp apar transformări continue dar imperceptibile

ü frecvent dezvoltarea este asincronă la nivelul diferitelor procese şi însuşiri

Legile dezvoltării psihomotrice

JJ. Guillarme (1982, p.30) enunţă două legi ale evoluţiei psihomotrice reprezentate de diferenţiere şi

variabilitate.

Diferenţierea se manifestă încă din primele luni de viaţă.Iniţial, mişcările nou-născutului sunt haotice,

având aspectul unor descărcări generale.Treptat, aceste descărcări devin localizate la un anumit segment,

astfel că mişcările vor fi orientate într-o direcţie şi adaptare scopului.

Variabilitatea implică dezvoltarea inegală în timp a psihomotricităţii.Există momente în care

psihomotricitatea evoluează rapid şi etape în care progresia este lentă.

Evoluţia psihomotricităţii este strâns legată de dezvoltarea sistemului osteoarticular, fenomen ce se

petrece respectând patru legi.

Osificarea şi creşterea oaselor diferă de la un segment la altul.Epifizele care se osifică cel mai târziu

sunt plasate aproape de genunchi şi departe de cot (formula lui Ollier) (A. Lapierre, 1976, p.28).

Legea alternanţei a lui Godin specifică faptul că puseele de creştere scheletică apar la intervale de 6

luni.Creşterea în lungime alternează cu cea în grosime.

Legea lui Delpech.În situaţia în care cartilajele diartrodiale transmit o presiune scăzută, cartilajul de

conjugare vecin intră în activitate şi invers.Această lege este esenţială în kinetoterapie, deoarece explică

etilogia deformărilor osoase.La acest principiu, A. Lapierre adăugă ideea deformării oaselor în situaţia în care

ele sunt plasate într-o poziţie vicioasă.

6

Mişcarea favorizează dezvoltarea sistemului osteoarticular. Creşterea în lungime şi grosime a oaselor

este stimulată de excitaţia funcţională a muşchilor. De asemenea, mişcarea are un rol important de modelare a

suprafeţelor articulare.

Dacă legea diferenţierii şi cea a invariabilităţii permit aprecierea măsurii care stadiile de dezvoltare pot

fi considerate ca repere pentru aprecierea corectă a psihomotricităţii Shirley, a enunţat alte două legi care

fundamentează succesiunea apariţiei noilor funcţii:

Legea evoluţiei cefalo-caudale

Stabileşte că dezvoltarea motorie a copilului are ca punct de plecare partea superioară a corpului

ajungându-se treptat la nivelul membrelor superioare. Cele mai importante etape ale dezvoltării ascendente

sunt:

Ø la 2 luni capul stă drept şi este stabil

Ø la 4 luni, în poziţia de decubit ventral, copilul îşi ridică capul şi trunchiul cu

sprijin pe antebraţe

Ø între 5 şi 6 luni, copilul stă în şezut dar cu sprijin

Ø la 7-8 luni, copilul stă aşezat fără sprijin

Ø la 8 luni el merge în patru labe

Ø la 9 luni se ridică şi se aşează pornind de la poziţia culcat

Ø la 10 luni stă în picioare sprijinit

Ø la 12 luni merge iniţial cu ajutor, apoi singur

Legea evoluţiei proximo-distale

Evidentieaza faptulcă dezvoltarea motricităţii se face de la centru spre periferie. Dezvoltarea începe de

la nivelul axului corpului (nivelul centurilor scapulare şi pelviene), ulterior apare dezolvare la nivelul coatelor

şi genunchilor, la nivelul articulaţiei pumnului şi gleznei. În final copilul devine capabil să-şi dirijeze degetele

de la mână şi de la labă piciorului. În momentul în care este capabil să acţioneze prin degetele de la labă

piciorului, atunci el devine capabil să-şi menţină echilibrul static.

7

Etapele de dezvoltare:

Legile psihomotorii oferă elemente de comparaţie pentru a aprecia:evoluţia normală a copilului, dacă

unele funcţii sunt sau nu sunt prezente şi dacă performanţele corespund unei anumite perioade de vârstă.

Ø Perioada de inovaţie este etapa în care copilul îşi testează capacităţile.Astfel, îşi

va descoperi întâmplător mâna datorită unei mişcări neaşteptate, ulterior va încerca repetarea

mişcării pentru obţinerea aceluiaşi efect.

Ø Perioada de integrare este caracterizată prin mişcări mai precise datorate unei

adaptări mai bune a comenzii nervoase. Copilul reuşeşte să integreze datele şi să le exprime

printr-o activitate psihomotrica bine adaptată

Ø Perioada de echilibru se caracterizează prin etape de repaos şi alternează cu cele

de realizare unor progrese. Dezvoltarea copilului, se face printr-un proces conţinu de

transformare şi adaptare. Astfel este infirmată ipoteza după care dezvoltarea este un proces de

stratificare. Se poate afirma că dobândirea unei experienţe trebuie privită mai mult ca o

reorganizare treptată şi mai puţin ca pe o acumulare.

Echilibrul şi controlul postural

Prin echilibru se înţelege menţinerea centrului de greutate al corpului în interiorul poligonului de

susţinere.

Creşterea şi dezvoltarea corpului sunt marcate de dezvoltarea simţului echilubrului, cât şi de capacitatea

de a orienta mişcările segmentelor în spaţiu. Simţul echilibrului este complex şi pune în raport poziţia capului

faţă de corp şi a corpului faţă de mediul înconjurător.

Pe parcursul evoluţiei motorii a copilului, după Le Métayer (citat de F. Plas, E. Hagron, 2001, p.53) se

disting în mod clar următoarele stadii:

Ø al compensaţiilor posturale

Ø al reacţiilor de balansare alternativă a membrelor8

Ø al reacţiilor de păşire

Ø al reacţiilor de săltare a bazinului

Ø al reacţiilor de echilibrare / prevenire a căderilor

Reacţiile de echilibrare depind în mare măsură de informaţiile proprioceptive prezente în schemele

motorii dinamice. Informaţiile proprioceptive, alături de cele exteroceptive, labirintice şi auditive, sunt

utilizate în funcţie de schema de organizare corporală generală.

Tipuri de echilibru:

1. Echilibrul static

Se realizează prin contracţia unor grupe musculare ale trunchiului şi membrelor inferioare în raport cu

poziţia corpului în spaţiu. La aceasta contribuie activitatea coordonată de sistemul nervos central, în cadrul

căruia intervin sistemul vestibular, sensibilitatea profundă conştientă şi inconştienţa, sistemul extrapiramidal

şi analizatorul vizual.

2. Echilibrul dinamic

La mişcările intenţionale, în care se pune în discuţie mişcarea corpului, de exemplu locomoţia, mişcarea

va fi asociată cu reacţii posturale, fenomene ce au fost considerate ca ajustări posturale anticipative.

3. Echilibrul şi controlul postural

Activitatea omului este desfăşurată în majoritatea situaţiilor pe baza unui simţ dezvoltat al echilibrului

şi a unei dirijări corecte a mişcărilor corpului în spaţiu. Efectuarea mişcărilor, indiferent de orientarea lor, se

află sub un permanent control al scoarţei cerebrale, realizat prin intermediul simţului kinestezic şi cel al

echilibrului. Simţul kinestezic informează scoarţa despre poziţia părţilor corpului, a mişcărilor segmentelor

corpului şi a rezistenţei pe care o întâlnesc aceste segmente în mişcare, sau rezistenţa pe care trebuie să o

învingă prin mişcare.

9

Motricitate voluntară. Actul motor

Mişcarea intră în viaţa psihică a copilului prin existenţa unui raport precis între sistemul de contracţii

musculare şi impresiile corespunzătoare. Mişcarea nu se produce separat ca act în sine, deoarece altfel ar fi un

caz patologic. Acţiunea, chiar şi cea mai simplă, presupune conlucrarea unor procese de cunoaştere.

După H. Wallon, mişcarea redusă la contracţiile musculare care o produc, sau la deplasările în spaţiu

care urmează, nu este decât o abstracţie fiziologică sau mecanică. În realitate, mişcarea nu poate fi separată de

totalitatea gesturilor ce răspund actului, deoarece ea este instrumentul acestuia.

După A. Lapierre, există 3 tipuri de mişcări:

Ø Actul motor voluntar: se bazează pe memoria vizuală, tactilă, labirintică şi

kinestezică care servesc ca element de referinţă pentru întreaga activitate motrică şi posturală;

experienţele motrice anterioare determină apariţia praxiilor (viitoarele stereotipe);

Ø Mişcările automate;

Ø Mişcările reflexe;

Efectul actelor motrice

Actul motor determină apariţia unui efect, care joacă un rol important în dezvoltarea intelectuală. La

început mişcările sunt nesigure, ca o tatonare. Ulterior, mişcările neadaptate sunt eliminate. Efectul favorabil

al unei mişcări va determina repetarea gestului, pe când eşecul va determina renunţarea la gesturile

dăunătoare. Efectul apărut în urma realizării unui gest poate fi neaşteptat sau aşteptat. Acţiunile sunt apreciate

în funcţie de modificările obiective sau subiective care le determină. Efectul nu este exterior actului, el este în

acelaşi timp şi în orice moment şi rezultat, şi reglatorul lui.

Efectul poate uni 2 domenii diferite de activitate. Astfel el poate uni câmpul senzorial cu cel motor.

Aceasta unire apare în momentul în care copilul îşi trece mâna prin câmpul său vizual. Actul cel mai simplu

nu are altă raţiune de a se produce, decât faptul că reprezintă activitatea organelor corespunzătoare.

Copilul, în fiecare etapă a dezvoltării sale, are un fel de activitate psiho-fiziologica ce marchează

evoluţia pe plan fizic şi psihic.

10

Tatonările copilului au dus la o mişcare mai bine adaptată, realizându-se o selecţie în rândul gesturilor.

Cu această ocazie, efectul favorabil a antrenat repetiţia gestului, care reprezintă o mişcare sau un

comportament dictat, de un anumit scop, interes sau sens.

Realizarea corectă a unui gest depinde de noţiunea de distanţă, relief, prespectiva, contracţie musculară,

şi controlul sistemului nervos.

Tipuri de gesturi: rectiliniu, rotativ, scripturo-plastic şi polimorf.

Gesturile stau la baza praxiilor (ce reprezintă o coordonare normală a mişcărilor, în vederea executării

unor acte motorii, adecvate scopului propus). Gestul normal trebuie abordat ţinându-se seama de amplitudine,

formă, direcţie, ritm, precum şi de calităţile motrice de: viteză, îndemânare, rezistenţă şi forţa.

În ceea ce priveşte creşterea şi dezvoltarea copilului, putem discuta şi despre aspectele patologice care

pot intrerveni în evoluţia acestuia, încă din stadiul embrionar.

Dezbaterea problemei copilului deficient mintal reprezintă un teritoriu ce nu poate fi abordat decât

interdisciplinar, neputând aparţine unei singure discipline.

Frecvenţa deficienţei mintale în funcţie de vârsta cronologică

E.R.Hilgard (1962) constată că frecvenţa cea mai scăzută este întâlnită la copiii mai mici de 5 ani

(proporţia este sub 1%). Cifrele maxime sunt întâlnite între 10-14 ani. După 14-15 ani se înregistrează o

scădere a frecvenţei.

De asemenea, odată cu creşterea vârstei, între 8 şi 11 ani, creşte frecvenţa deficienţei mintale, precum şi

a cazurilor îndoielnice, fenomen ce se explică prin multiplicarea cerinţelor şcolare, atât ca volum, cât şi ca

nivel de cunoştinţe.

În depistarea deficienţelor fizice, metoda de evidenţiere a acestora este cea a examinării general-

somatice.

Examenul general (somatic)

Examenul general al bolnavului este obligatoriu, chiar dacă anamneza nu sugerează o implicaţie

neuropsihică a unei boli somatice. Pe de altă parte, leziunile sistemului nervos pot la rândul lor să aibă un

răsunet cardiovascular, digestiv, osteoarticular, pulmonar.

11

Înălţimea, greutatea, starea de nutriţie

Sunt modificate în afecţiunile dismetabolice, nanismul gemenilor, mixedemul congenital, imaturitate,

gemelaritate, etc.

Tegumentele

Pot indica prin existenţa unor semne patognomonice o anumită boală. Astfel, tumoretele, petele

pigmentare, angiomatoză, coloraţia icterică, eczemele, dermatoza fotosensibilă, sunt semne principale în

sindroamele amintite mai sus, în care este prezentă şi deficienţa mintală.

Sistemul osteoarticular

Sistemul nervos central închis în cutia craniană şi în canalul rahidian poate să sufere în cazul

traumatismelor osoase, anomalii craniocefalice şi vertebromedulare. De asemenea pot fi constatate

malformaţii congenitale ale degetelor sau blocarea articulaţiilor (artrogripoză).

Examenul clinic al capului

În mod normal capul nou-născutului este relativ mai mare decât al adultului (înălţimea capului la nou-

născut reprezintă o pătrime din lungimea corpului, pe când la adult numai o optime).

Capul creşte rapid în primii cinci ani de viaţă, pentru ca apoi să crească mult mai încet.

Suturile sunt deschise şi parţial mobile la naştere. Fontanela mare se închide între luna a 12-a şi a 15-a.

O metodă simplă de apreciere clinică a capului este măsurarea periodică a perimetrului cefalic.

Aparatul respirator

Insuficienta respiratorie cronică poate determina o encefalopatie caracterizată prin: edem cerebral cu

cefalee nocturnă, uneori vărsături, manifestări convulsative (astenie, tulburări de memorie, randament şcolar

redus), ce pot mima psihopatologia unei regresiuni psihice, care însă dispare odată cu suprimarea tulburărilor

de oxigenare cerebrală.

12

Aparatul cardiovascular

O serie de afecţiuni cardiovasculare (stenoza mitrală, malformaţii congenitale de cord, malformaţii

vasculare cerebrale) pot determina accidente vasculare cerebrale, ce se pot solda pe lângă defectul neurologic

şi cu deficienţă mintală de grade variabile.

Aparatul digestiv

În diferite tulburări metabolice pot fi notate hepatosplenomegalia, insuficienţă hepatică, tulburări ale

tranzitului intestinal, hernii ombilicale, etc.

Tulburări electrolitice şi aparatul renal

Dezechilibrul hidroelectrolitic determina tulburări neuropsihice în funcţie de substanţă în exces sau

deficit şi de particularităţile individuale. Deseori în antecedentele deficienţilor mintali pot fi găsite stări de

deshidratare (toxicoză, dispepsia gravă, sindromul neurotoxic).

Un mare număr de perturbări electrolitice şi metabolice provoacă sindroame neuropsihice.

Examinarea somatică oferă posibilitatea depistării unor semne patognomonice care permite delimitarea

etiopatogenica a deficienţei mintale.

Bibliografie:

Ø Copilul Deficient Mintal - Petru Arcan,Drumitru Ciumageanu, Editura Facla, Timisoara 1980

Ø Psihomotricitatea - Constantin Albu, Adriana Albu, Tiberiu Leonard Vlad, Ioan Iacob, Iasi:

Institutul European, 2006

Ø Psihomotricitatea la vârsta de creştere şi dezvoltare – Albu A, Albu G, Editura Spiru Haret, Iaşi13