Psihologia ca ştiinţă

1. Apariţia şi constituirea ştiinţei psihologice.

2. Psihologia la etapa contemporană: obiective şi orientări.

3. Cadrul de studiu, obiectul şi definiţia psihologiei.

4. Metodele de studiu ale psihologiei.Noţiuni generale. Etapele studiului psihologic.

5. Psihologia socială, psihologia economică – ramuri ale ştiinţei psihologice. Locul şi rolul

psihologiei economice printre disciplinele sociale.

1. Apariţia şi constituirea ştiinţei psihologice.

Termenul „psihologie” vine din greaca veche, întrunind două rădăcini: „psyche” – suflet şi

„logos” – învăţătură, ştiinţă. Se cunosc mai multe opinii asupra apariţiei acestei noţiuni.

Psihologul ieşean A. Cosmovici, menţionează că pentru prima dată ea a fost folosită de către

Goclenius (1547-1628), dar n-a căpătat o utilizare largă. În uz noţiunea dată intră abia în secolul

XVIII-lea după ce a fost utilizată de către Cristian Wolf (1679-1754) în titlurile a două cărţi:

„Psihologia raţională” şi „Psihologia empirică”. Se poate considera că aceasta a fost prima

încercare de a diviza psihologia în două compartimente, în două părţi ce se completează reciproc:

teoretică şi practică.

Totuşi, psihologia mai avea să parcurgă o cale lungă până la afirmarea sa în calitate de

ştiinţă independentă. Primele cercetări psihologice care s+au păstrat şi au ajuns cunoscute au fost

realizate încă în antichitate.

Evident, omul, devenit „homo sapiens”, s-a confruntat cu întrebările care îl macină şi astăzi:

cine sunt eu, de ce trec prin atâtea stări stranii pe care nu întotdeauna mi le pot explica, iar uneori

chiar nici nu sunt în stare să le confrunt ?

Primele scrieri psihologice, ajunse până la noi din antichitate, încercau să ofere un răspuns la

întrebarea eternă a omului. Este vorba de tratatul lui Aristotel, filozoful grec care a trăit în

secolul al IV-lea î.Hr., întitulat „De anima”, ceea ce în traducere înseamnă „Despre suflet”.

Marele filozof a abordat problema „sufletului” de pe poziţii naturaliste, încercând să explice

raportul dintre spirit şi organismul uman, menţinând că primul este esenţial şi dirijează existenţa,

comportamentul, manifestarea externă a omului.

Alt filozof antic Platon (427-347 î.Hr.), a tratat sufletul ca rezervator de idei. Cugetătorii

greci au ţinut să-şi explice şi alte fenomene: senzaţiile (Epicur), locul unde acestea se realizează

(Alcmeon), temperamentul – condiţia a diferenţei dintre oameni (Hipocrate), rolul conştientului

şi inconştientului în manifestările comportamentale ale omului (Galen).

În Evul Mediu oamenii de ştiinţă apelează din nou la teoriile antice, cu deosebire la cele ale

lui Aristotel, aceasta ducând la orientarea spre cercetarea practică psihologică. Astfel, în 1862 –

este creat primul aparat de cercetări experimentale în domeniul psihologiei de psihologul german

Wilhelm Wundt.

În 1874 vede lumina tiparului cartea lui Wilhelm Wundt „Principii ale psihologiei

fiziologice”, iar în 1879 autorul ei a creat la Leipzig primul laborator de psihologie

experimentală. Acest an este considerat drept anul naşterii psihologiei ca ştiinţă autonomă. În

scurt timp laboratorul lui Wundt s+a transformat într-un fel de şcoală psihologică, căpătând

renume internaţional.

Precum orice altă ştiinţă tânără, psihologia a cunoscut mai multe orientări, şcoli, fiecare

contribuind la constituirea şi afirmarea domeniului ei teoretic şi practic.

2. Psihologia la etapa contemporană: obiective şi orientări.

În secolul XX psihologia a cunoscut o dezvoltare imperioasă. Ştiinţă tânără se dezvoltă în

mai multe direcţii, recurgând la cercetări teoretice şi empirice, experimentale.

Reflexologia – un curent în psihologie care afirmă în calitate de obiect mecanismele

psihofiziologice ale activităţii sistemului nervos central. Cercetătorul rus I. P. Pavlov (1848 -

1936) a descoperit şi a studiat reflexele condiţionate, provocându-le adaptiv prin utilizarea de

stimuli artificiali. Teoria reflexelor condiţionate a avut un ecou larg, fiind adoptată integral de

către behaviorism şi de adepţii teoriei învăţării. Totodată, teoria celor două sisteme de

semnalizare, creată de I. P. Pavlov a stimulat dezvoltarea psiholingvisticii moderne, iar tipologia

lui temperamentală este până astăzi utilizată în psihologie. Orientarea reflexologică se menţine şi

până în prezent în psihologie.

Psihoanaliza – teorie şi concepţie care a oferit o interpretare unitară a psihicului şi a

conduitei, propunând în calitate de obiect nivelul conştient al activităţii psihice.

Cu totul în altă cheie a abordat psihicul Sigmund Freud (1856-1939), fondatorul uneia dintre

principalele orientări ale psihologiei, numită freudism sau psihoanaliză. Această orientare se

afirmă în primele decenii ale secolului XX, generând şi aplicând metode originale de cercetare a

fenomenelor psihice şi de tratament al unor patologii.

În calitate de obiect al psihologiei, Sigmund Freud a desemnat inconştientul şi sexualitatea.

După Freud structura psihicului uman cuprinde 3 componente:

1. Inconştientul (necesităţile dorinţele, atracţiile ascunse ale omului);

2. Conştiinţa (Eul);

3. SupraEul (normele sociale, morale, cenzura, morala, zona exigenţelor etc.).

Freud susţinea că tendinţele şi dorinţele generate de către inconştient, venind în

conflict morale ale personalităţii, tind să genereze conflict inter, sau să reapară sub o formă

travestită. Visele, un mijloc de manifestare a ideilor, dorinţelor refulate, prezintă o interpretare a

necesităţilor generate de inconştient. Intensificarea conflictului provocat de refulare poate duce

la neuroze, tratarea cărora se poate realiza prin diminuarea procesului de refulare şi

conştientizarea de către bolnav a impulsurilor refulate.

Această orientare condiţionează apariţia şi afirmarea şcolii de „psihologie analitică”,

creator al căreia este discipolul lui Freud, Carl Jung (1875-1961), care a inclus în structura

psihicului conştientul, inconştientul personal (achiziţiile personale şi automatismele),

inconştientul colectiv (stratificările impersonale, angoasele copilăriei, conexiunile mitologice).

Teoria psihanalitică emisă de Jung, diferă de cea a lui Freud prin trei aspecte importante:

1. După Freud, forţa motrică a dezvoltării personalităţii este factorul biologic, instinctul,

după Jung este factorul social (mediul în care se dezvoltă personalitatea).

2. Conştientizarea freudiană a fost extinsă de către Jung, care a propus existenţa unui

inconştient colectiv.

3. Pentru Jung, libido-ul este mai degrabă spiritual, decât sexual.

Jung a fost interesat de „tipurile de personalitate”. El distinge 2 tipuri:

- introvertă

- extravertă.

Alţi reprezentanţi ai neofreudismului sunt K. Horney şi E. Fromm. Horney îl

critică pe Freud pentru accentuarea excesivă a originii biologice a fenomenelor psihice, şi pentru

ignorarea de către el a factorilor culturali. După Horney toate relaţiile omeneşti în familie, între

rude, la şcoală, în dragoste au un caracter de concurenţă.

Fromm respinge teoria biologică a lui Freud. El consideră omul o fiinţă socială. Fromm

analizează influenţa factorilor sociali şi a mediului în dezvoltarea personalităţii.

Behaviorismul – este o doctrină psihologică care afirmă în calitate de obiect al

psihologiei reacţiile exterioare ale individului la diferiţi stimuli S → R.

În traducere termenul englez „behaviour”, semnifică – comportament. Fondatorul acestei

teorii este John Watson (1878-1958).

Conform acestei teorii, obiectul psihologiei constă în studiul reacţiilor externe ale

individului la acţiunile stimulilor.

În evidenţă este pusă relaţia S (stimul) – R (reacţie), eliminându-se rolul conştiinţei

omului, al psihicului lui. După Watson obiectul psihologiei constă în studiul reacţiilor externe ale

individului la acţiunile stimulilor. În concepţia lui, comportamentul uman include faptele,

spusele lui, tot ce are el înnăscut şi format pe parcursul vieţii. Un alt reprezentant este Skinner,

care elaborează teoria învăţării umane. conform acestei teorii la baza învăţării umane stă

mecanismul de întărire secundară (diverşi stimuli morali, materiali etc.). De fapt, behaviorismul

a apărut ca o reacţie împotriva introspecţiei şi ca o orientare spre experiment. Neobehaviorismul

a acordat atenţie şi influenţelor sociale. În acest sens pot fi numite teoria constructelor personale

(Kelly), a personalităţii (Allport), a învăţării (Thorndike, Skinner).

Actualmente behaviorismul se combină din ce în ce mai mult cu gestaltismul.

Gestaltismul – afirmă în calitate de obiect al psihologiei componentele senzoriale ale

cunoştinţelor manifestate în conduite şi în experienţă.

Gestaltismul, apărut în Germania l-a avut ca promotor pe Max Wertheimer (1870-1943).

Acest curent psihologic şi-a ales pentru analiză componentele senzoriale ale cunoştinţelor,

manifestate în experienţă şi conduită sub formă de patternuri de bază (gestalturi). Dacă

behavioriştii, în special au fost centraţi pe studiul comportamentului extern, gestaltiştii studiază

comportamentul intern (psihicul, conştiinţa etc.).

Fenomenele psihice, în concepţia gestaltiştilor trebuie studiate în ansamblul lor integral,

nu separat. Cunoaşterea trebuie efectuată de la compus la simplu. Conform teoriei lor, reacţia la

un stimulent este însoţită nu numai de influenţa acestui stimul, dar de complexul psihic.

De exemplu: Unul şi acelaşi peisaj poate produce impresii diferite, în funcţie de starea

sufletească în care ne aflăm când îl privim. Dezvoltarea psihică a personalităţii, cât şi cea

cognitivă integrală şi stabilirea corelaţiei dintre elementele structurale ale obiectivului.

Structura nu trebuie divizată în părţi îşi pierde calităţile esenţiale. Ca o reacţie

împotriva gestaltismului, dar şi ca o continuare a lui, se afirmă psihologia conduitei, reprezentată

de Pierre Janet, care propune drept obiect al psihologiei conduita ca un ansamblu de acte,

manifestări văzute şi invizibile.

În concepţia gestaltiştilor, faptele psihice, sunt forme, care reprezintă moduri de

organizare, o articulaţie interioară, anumite raporturi între părţi.

Părţile sunt condiţionate de întreg şi o parte dintr-un întreg este cu totul altceva decât

aceeaşi parte izolată.

Orientarea gestaltistă a dus la apariţia unui şir de teorii în psihologie: distanţa cognitivă

(L. Festinger), echilibrul cognitiv şi atribuirea (F. Heider), actele comunicării în grup (T.

Newcomb), ajustarea comportamentelor individuale la normele grupului. (S. Asch)

Vreme de mulţi ani psihologia a fost dominată de două şcoli importante:

1) psihanalitică, care pune accentul pe fiinţele umane instinctive, iraţionale,

influenţate de conţinutul inconştientului;

2) behavioristă, care consideră oamenii fiinţe mecanice, controlate de efectele

mediului.

Spre jumătatea secolului XX, în psihologie a apărut o a treia forţă, care

consideră fiinţa umană ca fiind un individ liber şi generos, cu potenţial pentru creştere şi

dezvoltare.

Psihologii umanişti consideră că obiectul de studiu al psihologiei ar trebui să fie

experienţa conştientă, subiectivă a individului.

Reprezentanţii acestei şcoli sunt C. Rogers şi A. Maslow, Allport.

C. Rogers – psiholog clinician, cercetează activitatea legată de persoanele afectate de

tulburări emoţionale. El porneşte de la premisa că oamenii sunt fundamental buni, fiecare individ

este unic şi are nevoie de o imagine pozitivă. Dezvoltă teoria conceptului de sine, unde avem:

1. sine perceput (percepe lumea);

2. sine ideal (cum ar vrea să fie).

Sănătatea psihologică a personalităţii constă în compatibilitatea sinelui perceput şi a

sinelui ideal. Problemele psihologice apar atunci când nu corespund.

Alt reprezentat fiind A. Maslow şi este preocupat de motivele care îi impulsionează pe

oameni, consideră că există 2 tipuri de motivaţii:

1. motivaţia datorată lipsei (foamea, setea etc.);

2. motivaţia datorată creşterii legată de satisfacerea nevoii de dragoste şi apreciere.

Ierarhia motivelor constă în următoarele trepte.

Fig. 1. Piramida lui Maslow.

Allport analizează trăsăturile umane, divizându-le în trăsături principale, care stimulează

comportamentul nostru şi trăsături instrumentale, care definitivează comportamentul (politeţea,

stăpânirea de sine). La fel, finalizează trăsăturile sociale: status, rol social, etc.

1

Nevoi de autorealizare

Nevoi estetice

Nevoi cognitive

Nevoi de apreciere

Nevoi de apartenenţă

Nevoi de securitate

Nevoi fiziologice

Aştept rolul

Înţeleg rolul

Acceptarea sau respingerea

Îndeplinirea rolului

Fig. 2.

3. Cadrul de studiu, obiectul şi definiţia psihologiei.

Psihologia este o ştiinţă generală despre om, un domeniu ce se ocupă de studiul fenomenelor psihice – al proceselor, însuşirilor, stărilor, cât şi al interrelaţiilor dintre acestea şi realitatea umană.

Psihologia este ştiinţa care studiază psihicul, recurgând la un ansamblu de metode obiective în scopul cunoaşterii existenţei umane. de aici rezultă că psihologia nu are numai finalităţi teoretice, ci şi practice. Ea se rezumă nu doar la stabilirea şi explicarea legilor, conduitelor şi comportamentelor, ci elaborează şi modalităţi sau recomandări de controlare şi dirijare în vederea optimizării vieţii şi activităţii omului. De-a lungul timpului, psihologii au denumit cu termeni diferiţi obiectul de studiu al disciplinei lor. Iată câteva dintre aceste definiţii.

Wilhelm Wundt „Psihologia este ştiinţa, experienţei imediate, spre deosebire de fizică – ştiinţa experienţei mediate”.

William James „Psihologia este descrierea şi explicarea stărilor de conştiinţă în calitate de stări de conştiinţă”.

Sigmund Freud „Psihologia este studiul ştiinţific al inconştientului”.J. B. Watson „Psihologia este ştiinţa comportamentului”.Pierre Janet „Psihologia este ştiinţa conduitei, studiul omului în raport cu universul şi

mai ales în raporturile sale cu ceilalţi oameni”.Carl Rogers „Psihologia este ştiinţa care studiază Sinele unic şi individual al omului

concret”.Din definiţiile de mai sus, rezultă cel puţin patru obiecte de studiu al psihologiei:

1. Pentru unii psihologi, acesta este constituit din viaţa psihică interioară. Aceştia sunt cei care au reprezentat, în psihologie orientarea introspecţionistă şi orientarea psihanalitică.

2. Pentru alţii, în schimb, obiectul psihologiei îl constituie ceea ce se vede,

ceea ce poate fi observat, adică concomitentul. Aceştia sunt behavioriştii.3. Un alt curent consideră că obiectul de studiu al psihologiei îl reprezintă

conduita înţeleasă ca ansamblul manifestărilor interne, invizibile, şi a celor externe vizibile.4. Unii psihologi au propus ca obiectul psihologiei să-l reprezinte omul

concret, viu, empiric, adică sinele lui individual şi unic.Psihologia este ştiinţa care studiază fenomenele psihice, care reprezintă forme

de existenţă ale activităţii psihice. Fenomenele psihice se divizează în felul următor:

Procesele psihice – sunt modalităţi de manifestare a activităţii psihicului, specializate în cunoaşterea ideal-subiectivă a realităţii.

Însuşirile psihice sunt particularităţi dominante ale personalităţii care se manifestă în trăsături şi determină profilul psihologic al omului.

Stările psihice – reprezintă acele trăiri lăuntrice ale omului, care determină comportamentul, în diverse perioade şi situaţii ale vieţii sale.

S-ar putea spune că nu există domeniu al activităţii umane care să nu dispună de implicaţii psihologice şi deci să nu-şi fi dezvoltat o psihologie aparte.

Studiul psihologiei este util deoarece: Furnizează informaţii despre o categorie nouă de fenomene (cele psihice); Facilitează posibilitatea de a interveni şi ameliora cele mai diverse activităţi ale

omului; Oferă garanţia autocunoaşterii; Oferă temeiuri educaţiei şi totodată asigură posibilitatea trecerii de la cunoaştere la

autocunoaştere, de la educaţie la autoeducaţie, de la reglare la autoreglare, de la control la autocontrol etc.

4. Metodele de studiu ale psihologiei.Noţiuni generale. Etapele studiului psihologic.

Orice ştiinţă se dezvoltă just şi cu succes doar în cazul când ea utilizează metode ştiinţific argumentate pentru argumentarea faptelor. În psihologie se folosesc diferite metode de studiere a activităţii psihice a omului, iar alegerea metodei este determinată de problema pe care o abordează cercetarea. În elaborarea cercetării psihologice se ţine cont de următoarele trei principii:

Fenomene psihice

Procese psihice

Însuşiri psihice

Însuşiri psihice Stări psihice

cognitive afective

Senz

aţii

Perc

epţii

R

epre

zent

ări Em

oţii

Sent

imen

tePa

siun

i

Temperament

Caracter

Aptitudini

Afectul StresulDepresia Bucuria Tristeţea

- principiul obiectivităţii (orice fenomen psihic să fie privit aşa cum este în realitate şi să fie studiat doar în legătură reciprocă cu condiţiile externe ale vieţii şi activităţii omului);

- principiul de studiere a manifestărilor psihice în procesul dezvoltării lor (cercetările psihologice să scoată în evidenţă nu doar calităţile formate ale personalităţii, ci şi particularităţi noi ale psihicului, care poate abea apar);

- principiul analitico-sintetic al studierii personalităţii (studierea analitică ne permite să cunoaştem elementele psihicului în diferite condiţii ale vieţii şi activităţii omului, iar studierea sintetică ne permite să dezvăluim legătura reciprocă a tuturor manifestărilor psihice izolate şi să găsim acele calităţi stabile ce-l caracterizează pe om în întregime).

Metodele de lucru ale psihologie sunt nişte operaţii şi mijloace cu ajutorul cărora se descoperă faptele din care se formează teoria ştiinţifică. Psihologia utilizează în cercetările sale următoarele metode:1. metode de colectare a informaţiei (de psihodiagnoză);2. metode empirice;3. metodele de prelucrare a datelor (cantitative (statistice), calitative);4. metode de interpretare.

Mai există şi altă clasificare a metodelor şi anume:1. longitudinale (centrate pe evoluţia proceselor psihice);2. transversale – cuprind nu doar structurile psihice, dar şi stările, tensiunile psihice, adaptarea

etc.Metodele de colectare a informaţiei pot fi colective sau de analiză de caz:

a) cele colective presupun condiţii de stimulare de activitate, tensiune etc., la grupuri de aceeaşi vârstă, sex, nivel de cultură, identitate socială etc. Acestea ne permit depistarea reacţiilor la un stimul oarecare;.

b) Metoda analizei de caz se caracterizează printr-o descriere mai completă a persoanei printr-un set de tehnici psihologice aplicate.

În cercetările psihologice sunt utilizate următoarele metode: 1. observaţia psihologică;2. metoda experimentală;3. metoda testării psihologice;4. metoda convorbirii psihologice;5. chestionarea psihologică;6. metoda studiului de caz;7. metoda sociometrică.Observaţia psihologică constă în urmărirea intenţionată şi înregistrarea exactă,

sistematică a diferitor manifestări comportamentale. Avem două tipuri de observaţie: directă sau participativă (atunci când observatorul se încadrează în grupul pe care-l cercetează) şi indirectă sau non-participativă (atunci când subiecţii experimentaţi nu cunosc că sunt supuşi observaţiei).

Metoda experimentală a fost utilizată intens începând cu a II-a jumătate a sec XIX de către W. Wundt şi Ribot. Ea constă în crearea unor condiţii artificiale, de laborator pentru studiul subiecţilor experimentali. Experimentul psihologic se realizează sub două forme: natural (subiecţii sunt cercetaţi în condiţii obişnuite) de laborator (în condiţii artificiale).

Metoda testării psihologice este cea mai utilizată metodă. Testele sunt nişte probe standardizate care vizează determinarea cât mai exactă a unor procese, însuşiri şi stări psihice. Testele sunt de două tipuri: individuale şi de grup. Testele mai pot fi: verbale, nonverbale, psihometrice, proiective.

Metoda convorbirii psihologice reprezintă o conversaţie angajată între cercetător şi subiectul cercetat, care presupune:

1. relaţia directă (faţă-n faţă)2. evitarea răspunsurilor incomplete.Chestionarea psihologică decurge sub formă de anchetă. Ancheta presupune recoltarea

sistematică a unor informaţii despre viaţa psihică a unui individ sau a unui grup social.

Metoda studiului de caz se caracterizează printr-o descriere mai completă a „persoanei”, printr-un set de tehnici psihologice aplicate, adică analiza unei situaţii concrete.

Metoda sociometrică (Iacob Moreno) se utilizează în cercetarea unui grup mic (16-20 persoane) şi determină următoarele: a) măsurarea relaţiilor interpersonale într-un grup; b) măsurarea relaţiilor de simpatie şi antipatie între membrii unui grup, cât şi atitudinile lor; c) caracteristica climatului moral-psihologic în grup şi a gradului de sociabilitate între membrii grupului.

Etapele studiului psihologic: I. etapa pregătitoareII. etapa experimentalăIII. etapa de prelucrareIV. etapa de interpretare

5. Psihologia socială şi economică – ramuri ale ştiinţei psihologice.

Psihologia socială ca ramură a psihologiei cu statut independent s-a format

la mijlocul sec. XX. Ea studiază faptele, legităţile şi mecanismele comportamentului uman,

comunicarea şi activitatea interpersonală, particularităţile psihologice ale comunităţilor de

oameni. Psihologia socială studiază:

Mecanismele conştiinţei şi comportamentului comunităţilor sociale, grupuri, indivizi,

relaţiile interpersonale şi rolul acestor mecanisme în diverse sfere ale societăţii;

Studiază fenomenele şi legităţile psihologice, care apar în rezultatul comunicării

interpersonale;

Studiază comportamentul uman în cadrul grupelor sociale, influenţa individului

asupra grupelor sociale şi invers.

Dezvoltarea acestei discipline reprezintă o convergenţă a contribuţiilor ce au

venit din direcţii diferite. Filosofi precum Hobbes, în Anglia şi Rousseau, în Franţa s-au ocupat

de problemele naturii umane şi ale relaţiilor dintre om şi societate. Darwin şi discipolii săi au pus

accentul pe continuitatea între comportamentul uman şi cel animal şi au pregătit calea ce a

condus la introducerea conceptului de instinct care a avut un mare rol în psihologia socială.

Sociologi, precum, Comte şi Tarde în Franţa, G. H. Mead în Statele Unite au fost printre primii

ce au pus în evidenţă problemele interacţiunii sociale ce preocupă şi astăzi cercetătorii. Gustav

Le Bon a atras atenţia asupra psihologiei maselor. În psihologie Lewin a pus bazele dinamicii de

grup. Primele 2 cărţi întitulate „Psihologia socială” au fost publicate în 1908, una de către

psihologul britanic W. McDougall şi alta de sociologul american E. A. Ross. Chiar dacă

preocupările de Psihologie socială vin din diferite ţări, SUA reprezintă locul în care această

disciplină s-a dezvoltat în mod deosebit. Există 2 explicaţii principale ale acestui fenomen: pe de

o parte, SUA se confruntă cu anumite probleme, (etnice, crima) într-o manieră mai accentuată

decât în alte ţări. Pe de altă parte optimismul caracteristic americanilor i-a condus pe aceştia la

căutarea de soluţii pe care au crezut că le găsesc în psihologie. În prelungirea acestor preocupări

au apărut o serie de psihologii „aplicate”. Sondajele de pildă, servesc nu numai la predicţia

rezultatele unei alegeri, dar şi la studiul pieţelor, la eficacitatea publicităţii etc.

Încercări de intercalare a economiei şi psihologiei se referă la sec. XVIII-XIX, era o

necesitate în concepţiile economiştilor de a ţine cont de factorii psihologici pentru explicarea

comportamentului economic al oamenilor. Adevărata istorie a psihologiei economice începe cu

ultima parte a sec. XIX, odată cu lucrările lui Karl Menger şi succesorii săi, din şcoala

psihologică austriacă, care constituie după opinia noastră o primă etapă în evoluţia psihologiei

economice. În 1871 el scrie lucrarea „Bazele economiei naţionale” şi fundamentează o şcoală de

gândire economică numită „Şcoala marginalistă” alături de Böhm-Bawerck, Von Wieser, Sax

etc., a căror influenţă a fost considerabilă în acea perioadă. Ei proclamă faptul ca analiza

psihologică constituie baza oricărei teorii economice şi că numai prin introspecţie putem să

cunoaştem trebuinţele de valoare de care depinde întregul mecanism economic.

O altă etapă în evoluţia psihologiei economice o situăm în perioada anilor 1920-1945, în

care o serie de economişti încearcă să revizuiască temeiurile ştiinţei lor şi legătura ei cu

psihologia. Psihologia aplicată la viaţa economică se ocupă cu utilizarea ştiinţifică şi cu rolul

factorului uman în producţia, distribuţia şi consumul bunurilor economice. Utilizarea ştiinţific-

raţională a factorului uman în producţia economică este dependentă de următoarele condiţii

fundamentale:

1) adaptarea omului la munca pe care este chemat s-o îndeplinească sau, în alţi termeni stabilirea

unui acord deplin între dispoziţiile, aptitudinile şi capacităţile individuale şi cerinţele muncii

profesionale. Această adaptare se realizează prin plasarea „omului potrivit la locul potrivit” şi

formează obiectul şi scopul orientării şi selecţiei profesionale.

Orientarea şi selecţia profesională se întemeiază pe următoarele adevăruri:

a) structura psihică precum şi aptitudinile şi capacităţile individuale diferă din punct

de vedere calitativ şi cantitativ de la persoană la persoană;

b) fiecare profesiune pretinde spre a putea fi îndeplinită cu succes la însuşiri

fiziologice şi psihice specifice;

c) aptitudinile şi capacităţile profesionale ale indivizilor se pot nu numai constata ci

şi măsura obiectiv prin examenul psihotehnic.

2) A doua condiţie esenţială în utilizarea ştiinţifică a energiei umane în producţie este pregătirea

şi învăţarea pe baza celor mai raţionale principii şi metode a muncii profesionale pe care

individul orientat şi selecţionat este chemat s-o efectueze.

3) Condiţiile anterioare se completează cu a treia: organizarea ştiinţifică a muncii. Aceste

condiţii specifice procesului muncii se rezumă în următoarele:

- organizarea mişcărilor, a ritmului muncii, a timpului de muncă şi mediului tehnic.

Prolema psihologică ce se pune în directă conexiune cu aceste aspecte ale procesului muncii este

raportul dintre efort şi oboseală.

4) Deoarece progresele uimitoare ale industriei au avut ca urmare faptul că munca se desfăşoară

din ce în ce mai mult în marea întreprindere şi în uzină, organizarea muncii implică şi

organizarea ştiinţifică a întreprinderii. Această organizare se bazează în special pe stabilirea

raporturilor raţionale dintre şef şi lucrător. Cu organizarea întreprinderii ne găsim pe punctul de

trecere spre psihologia aplicată la distribuţia (repartiţia) bunurilor economice.

Aici se înserează problema salarizării şi cointeresării muncitorilor. Strâns legată de

distribuţie se găseşte circulaţia bunurilor economice, care pune pentru psihologia vânzătorului

caută să stabilească mijloacele şi condiţiile acestuia pentru asigurarea unei desfaceri cât mai largi

a bunurilor economice. Vânzătorul se adresează unui cumpărător. Consumatorul are însă

trebuinţele şi dorinţele lui specifice, are, astfel zis, psihologia sa proprie. Din această cauză,

psihologia aplicată la consumaţia bunurilor economice se ocupă îndeosebi de psihologia

cumpărătorului.

Mijloacele pe care vânzătorul (sau producătorul care e în acelaşi timp şi vânzător) le

foloseşte în vederea facilitării consumaţiei şi a intensificării circulaţiei şi desfacerii produselor

economice se cuprind la un loc sub termenul de reclamă. Psihologia economică are menirea să se

ocupe şi cu acest aspect al vieţii economice căutând să stabilească principiile psihologice care

stau la temelia eficacităţii reclamei.

Astfel se poate susţine că psihologia economică este o ramură de studiu a psihologiei care

studiază mecanismele şi procesele psihologice ce stau la baza comportamentului economic. Ea

studiază în special trei domenii de bază:

1. piaţa de consum – în centrul atenţiei concentrându-se comportamentul consumatorilor;

2. sfera bussinesului – comportamentul antreprenorial şi de afaceri;

3. sfera relaţiilor cetăţean – societate-problema reacţiilor oamenilor la politica economică,

privilegiile sociale, politice impozitelor etc.