1

CUPRINS Introducere pag. Cap. 1 – Repere istorice în devenirea Psihologiei Animale......3.

Cap. 2 – Comportament şi reglaj psihic ....................................8.

Cap. 3 – Inteligenţa animală ....................................................15.

Cap. 4 – Comunicarea la animale ...........................................24.

Cap. 5 – Agresivitatea animală ................................................30.

Cap. 6 – Sensibilitatea animală la cutremurele de pământ.....37.

- Stimuli posibili ai sensibilităţii bioseismice ..............42.

- Date privind identitatea fiinţelor prevestitoare de

cutremure .....................................................................46

Cap. 7 – Coordonate psihoecologice ale raportului oamenilor

cu animalele ................................................................56.

Cap. 8 – Sociobiologia ..............................................................61.

Cap. 9 – Valenţa psihoterapeutică a relaţiei om – animal, o

temă actuală într-un program doctoral .....................66.

- Valenţe personologice ale psihoterapiei cu

utilizarea animalelor ....................................................74

- Avantajele utilizării animalelor în terapia AAT ........77.

- Specificul utilizării animalelor în cadrul demersului

terapeutic ......................................................................81.

- Psihoterapie intermediată de cal. Caracteristici şi

modalităţi .......................................................................83.

2

Introducere Similar vederii binoculare ce surprinde a treia dimensiune a spatiului, studiul reglajului psihic al vietii de relatie in lumea animala confera Psihologiei Generale perspectiva adâncimii geneticii sau progresului în milioane de ani a comportamentelor esenţiale vieţii. Raportul om-animal a insemnat expansiunea potenţialului uman pe multiple dimensiuni ale cognitiei, muncii, ludicului, forţei fizice şi sufletesti, spiritualitatii si sensului vietii. A doua jumatate a a secolului al XX-lea marchează o inedită mutaţie în conştiinţa de sine a umanităţii. Razboiul Mondial se încheiase ca o repetare paradoxală a risipei de experienţă, energie, inteligenţă, patrimoniu şi demnitate. O iluminare în întunericul milenar al agresivitaţii trebuia să se producă : studiul potenţialului creativ şi a sufletului animal promitea omului o nouă imagine de sine utilă în raportarea la noua forţă nucleară, noile modalităţi de mobilitate, comunicare şi instrumentare digitală a actvităţilor fundamentale. În societatea umană, vectorii forţelor de subjugare au slăbit, cei ai păcii s-au stabilizat, globalizarea a devenit factor de civilizţie şi permisivitate în lumea diversificată a culturilor. Relaţiile intra şi interspecifice în fauna terestră au devenit carte deschisă, oracol modern. Cursul de Psihologie animală, prin invocarea marilor descoperiri, tratate şi personalităţi de referinţă, oferă studenţilor orizont şi profunzime în cunoaşterea principiilor de psihoecologie, etică, cogniţie, afectivitate şi socializare. De la prima instrumentare a raportului omului cu natura, - adăpostul construit şi unealta de piatră, - au trecut două milioane de ani. Îndemânarea şi extazul aprinderii focului s-a petrecut în urmă cu cinci sute de mii de ani. Liniile de evoluţie ale reglajului psihic uman pot fi mai bine identificate pe fondul evoluţiei spontane a lumii animale: abolirea sclaviei, cultura demnităţii în munca salariată şi în relaţiile dintre genuri, diminuarea agresivităţii prin interveţia raţiunii, recunoaşterea identităţii vârstelor, prelungirea vieţii active, cultul originalităţii şi al egalităţii şanselor. În toate aceste sfere, au fost identificaţi factori de progres şi se aplică tehnici de ameliorare şi dezvoltare.

3

Repere istorice în devenirea Psihologiei Animale

Lucrările ştiinţifice asupra comportamentului animal din a doua jumătate

a secolului trecut se lamentau asupra începuturilor modeste în studiul

reglajelor psihice ; nici denumirea nu era unanim recunoscută, nici profilul

şi nici disciplinele conexe nu erau bine conturate.

Autorul francez al cărţii „Les societes animales. De l’abeille au gorile“,

Remy Chauvin, biolog cercetător, ţinea la începutul anilor ’60 cursul

„Comportamentul animal” la Universitatea din Strassbourg . În 1966, în

programul celui de-al XVIII –lea Congres Internaţional de Psihologie a fost

şi simpozionul „Ecologie şi etologie” ; primul termen desemnează habitatul

biopsihic al animalelor, iar cel de-al doilea comportamentul propriu zis,

evident în perspectivă comparativă şi evolutivă.

În anii 1949 – 1957, M. Beniuc ţinuse la Universitatea din Bucureşti

cursul de Psihologie evolutivă şi comparată. Speculaţiile asupra sufletului

animalelor au fost teme frecvente în filosofia antică, în medicina şi ştiinţele

naturii . Începuturile benefice pentru identitatea unei Psihologii a lumii

animale ţin de Biologie şi Zoologie. Cele două lucrări ale lui Charles

Darwin sunt de referinţă: „On the origin of species”, London, Murray, 1859;

„On the expression of emotions”, London, Murray, 1873. Cu Darwin, în

gândirea ştiinţifică s-a instituit o continuitate animal – om; pe cât de

benefică şi firească ni se pare astăzi această viziune, pe atât de tulburătoare a

fost în secolul al XIX – lea (chiar autorul a avut grave tulburări de

sănătate). Pregătirea acestui nou mod de gândire, evoluţionist, începuse o

dată cu secolul respectiv. În 1909, împăratul Napoleon, la ceremonia de

4

recepţie a lucrărilor ştiinţifice la Academia Franceză, se exprimă umilitor

faţă de savantul Lamarck: „Numai părul dumitale alb mă face să-ţi accept

lucrările”. În acel an se năştea Ch. Darwin ! Metafizica şi teologia au avut

un şoc dar, treptat, s-a înţeles că şi ştiinţa însăşi este un dar divin; combustia

ei infinită este analogia adevăr – lumină .

Studiul, înţelegerea şi acceptarea realităţii sufletului animal nu a

estompat mândria omului; dimpotrivă, a înnobilat-o cu criterii care, în

trecut, nu fuseseră valorificate nici în definirea statutului fiinţei umane.

Dacă astăzi, prin legislaţia europeană nu se admite sacrificarea unui animal

în prezenţa partenerilor de curte, în secolul al XIX-lea execuţiile

condamnaţilor la moarte se făceau în public, ca spectacol popular amuzant !

Revenind la traiectul evoluţionist fundamentat în sec. al XIX-lea, în spirit

istoric trebuie să apreciem intuiţiile gânditorilor antici . Poetul Lucreţiu, care

a trăit în prima jumătate a sec. I î.e.n. , discipol al lui Epicur, formula perfect

„taina naturii” de a genera diferenţe şi a le selecta şi păstra după criteriul

utilităţii („ceea ce are un rost”) . Identitatea sufletului la animal şi om era

afirmată ca sigură, cu distincţia raţionalităţii în favoarea omului . Trecuseră

cinci secole de când mirificul Pitagora credea în metempsihoză, migrarea

sufletului de la animal la animal ; un discipol al lui Pitagora, Empedocle

(490 – 430 î.e.n. ) vedea toate fiinţele vii înzestrate cu simţire, memorie şi

viaţă spirituală ; tocmai ferocitatea cu care omul a nimicit animale, zicea

filosoful, a făcut să se piardă caracterul divin al sufletului omenesc .

Socrate aderă la opinia identităţii, sesizând diferenţe : vorbirea, munca şi

utilizarea experienţei proprii . Platon introduce criteriul : suflet este la orice

fiin ţă a cărei mişcare îşi are originea în ea însăşi. Prin cultură, omul se

domesticeşte şi capătă atributul nemuririi .

5

Ilustrul său elev Aristotel (384 – 322 î.e.n.) preia aceste idei ca

cercetător, studiind o mulţime de specii animale ca anatomie, fiziologie,

reproducere, obiceiuri, calităţi psihice . În „Historia Animalium”, în cărţile a

VIII-a şi a IX-a, sesizează calităţi şi atitudini psihice comune la om şi

animale, dar de intensităţi diferite: agresiune şi blândeţe, împotrivire şi

obedienţă, teamă şi curaj, josnicie şi nobleţe ; în planul inteligenţei,

animalele se descurcă prin perspicacitate. Viziunea evoluţionistă este

respectată în toate secolele următoare. Sunt delimitate palierele vegetativ,

sensitiv şi intelectiv. Omul are capacitatea de a acţiona liber, ceea ce-l

deosebeşte de animale; capacitatea sufletească subiacentă acestei calităţi

este intelectul activ. Tocmai la acest potenţial face trimitere Aristotel când

afirmă, cu precauţia unui cercetător naturalist: „se pare că o parte a

sufletului uman este de natură spirituală şi nemuritoare”. Este ideea cu cea

amplă rezonanţă în istoria gândirii umane, laică şi religioasă. Ultimul

gânditor al lumii vechi, Augustinus, spre finalul veacului al IV-lea e.n.

conciliază gândirea „materialistă” a lui Aristotel cu Teologia . „Entelehia”,

potenţa în act, - cum a definit Aristotel psihicul, dă de gândit şi astăzi, când

modelarea digitală a inteligenţei impune un exerciţiu de izofuncţionalitate ce

obligă pe psihologi să apeleze la conceptele de Subiect, Experienţă, Trăire,

Sine, triada Satisfacţie – Stare de bine – Fericire .

Curioasă este poziţionarea centrală în Psihologie a conceptului de

instinct. Animalele ajung la rezultate spectaculare fără calcul, conştiinţă,

dresaj sau imitaţie, doar printr-un automatism, pe cât de economic şi

stereotip, pe atât de util menţinerii speciei pe o perioadă de peste un milion

de ani . În memoria personalităţii, gândirii şi operei poetice a profesorului

Mihai Beniuc, redăam o mirare a sa formulată la cursul de Psihologie

6

animală, pe care îl audiam în anii 1967-1970, pe când eram doctorand la

Universitatea Bucureşti sub coordonarea profesorului de formaţie germană

Gh. Zapan: „o specie durează circa un milion de ani şi dispare datorită

apariţiei parazitismului în cadrul ei” . Psihologul are vocaţia generalizării în

materie de funcţionalitate şi se întreabă dacă şi regimurile politice, partidele,

prieteniile, familiile nu se destramă atunci când în cadrul lor apare

parazitismul . Faptul, replica şi conceptul aduc un omagiu muncii, activităţii

cu motivaţie intrinsecă, ce reprezintă o dimensiune majoră a vieţii . Dar de

ce automatismul atât de generos a dat prilej renascentiştilor să nege

existenţa sufletului animal ? Descartes (1596 – 1650), dar şi Loeb, Bethe,

Beer, Uexkull şi Bohnan au respins ideea sufletului animal . Pavlov (1849 –

1936) sancţiona cu amendă cercetătorii care foloseau conceptul de „psihic”,

dar ironia soartei, celebritatea sa ştiinţifică se perpetuează datorită

descoperirii reflexului de orientare şi a dinamicii proceselor activităţii

nervoase superioare, controlate prin forţă, echilibru şi mobilitate .

I. P. Pavlov a învins ofensiva renascentistă a disjuncţiei om-animal,

primul termen fiind definit ca raţional şi nemuritor, iar al doilea ca automat,

mecanicist, iraţional. Behaviorismul (Watson, Jenings, Yekkes şi

Thorndike) şi Reflexologia pavlovistă au creat o bază pentru obiectivitatea

studiului Psihologiei animale. M. Beniuc remarcă o primă lucrare în

domeniu, în limba română : Scorţeanu, P. , „Sufletul animalelor”, Bucureşti,

„Adevărul”, 1914. În fapt, toate tratatele de Psihologie apărute de-a lungul

deceniilor au referiri la reglajul reflex, instincte, pattern-uri

comportamentale, învăţare. Însuşi Mihai Beniuc, după doctoratul în

Germania, a publicat o serie de studii în revistele de profil. Cărţile sale în

materie pot fi enumerate: 1934, Învăţare şi inteligenţă la animale, Cluj,

7

Inst. de Psihologie; 1938, Mediu, preajmă, vatră. Principii de psihologie

infraumană, Bucureşti, Societatea Română de Cercetări Psihologice, 1968,

Ce simt şi pricep animalele, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1969.

Dimensiunea istorică a devenirii Psihologiei Animale ca ştiinţă cu

identitate bine definită poate fi urmărită, într-o frământare dramatică, între

inaugurarea Collosseumului din Roma, în anul 80 e.n., când s-au sacrificat

în arenă 5.000 de animale (şi, ulterior a devenit scenă pentru masacrarea

miilor de creştini martiri) şi legislaţia europeană actuală ce interzice

masacrarea animalelor în faţa celorlalte animale de coabitat.

Nu este o întoarcere la antropomorfism, ci un exerciţiu de decentrare,

umanizare a raportului psihoecologic, a depăşirii condiţiei de ostilitate şi

pradă.

„Modulul antropomorfist” în istoria Psihologiei animale radiază şi

astăzi sugestii benefice. Ideaţia a derivat din ostilitatea faţă de evoluţionism,

manifestă de un adept şi amic al lui Gh. Darwin: G.J. Romanes (1848-

1894). Cartea sa „Animal intelligence”, 1882, a înnobilat reprezentarea

umană despre sufletul animal, descriindu-l în termeni de subiectivitate,

inteligenţă şi raţiune. Concepţia sa a nuanţat-o în două lucrări ulterioare

(„Evoluţia inteligenţei animalelor”, 1883; „Evoluţia inteligenţei umane”,

1888), având comparaţiile pe calitativ şi cantitativ, concret şi abstract,

simplu şi complex. În tratatul său de „Istoria Psihologiei”, Iaşi, 2007,

M.I.Mihai, colaborator al prof. M. Beniuc, etichetează metoda lui Romanes

ca anecdotică, continuată de altfel cu cercetările pe insecte, minunat

efectuate de Le Fabre.

Un fapt istoric curios, consemnat de psihologul experimentator pe

delfini, M.J. Mihai: „valul” antropomorfist a fi zăgăzuit de tratatul

8

„Introducere în Psihologia Comparată”, de C.L. Morgan, 1894: un

comportament este explicabil nu comparativ, ci prin componente structural-

funcţionale proprii.

Comportament şi reglaj psihic

Diversitatea comportamentelor animale este atât de vastă, încât te miri

cum reuşeşte planeta Pământ să o găzduiască atât de generos. În răgazul

optimismului păcii de după al II lea Război Mondial, apăreau lucrări

minunate de scrutare a lumii de dincolo de omul contrariat de distrugeri

provocate de specia sa în prima jumătate a veacului. Astfel, în 1951 apare o

„Geografie a animalelor”, de N.A. Dobrinski. Autorul prezintă distribuţia în

lumea animală a circa un milion şi jumătate de specii. Cele două niveluri de

organizare celulară în biosferă au următoarele valori numerice în materie de

specii :

I. protozoarele (amoebe, parameci) etc. – 30.000 ;

II. Metazoarele :

a) spongii – 5.000 ;

b) celenterate – 9.000 ;

c) viermi – 15.000 ;

d) moluşte – 80.000 ;

e) artropode, distinct de insecte – 55.000 ;

f) insecte – 1.000.000 ;

g) echinoderme – 5.000 ;

h) vertebrate – 35.000 de specii.

9

Studiile comparative relevă, pe fondul unor diferenţe comportamentale,

şi analogii sau asemănări până la identitate. Conceptul de „tipar

comportamental” a devenit familiar în analize, numit mai târziu schemă sau

pattern, dovedindu-se că şi experienţa individuală, a fiecărui membru al unei

specii ajunge la tablouri stabile şi predictibile ; uneori acestea sunt nu numai

rezultat al învăţării, prin explorare şi condiţionare, ci şi al imitaţiei.

Evident, viaţa de relaţie a fiinţei cu mediul şi cu alţi parteneri are mai

multe niveluri de reglaj ; morfologic, biochimic, fiziologic, senzoriometric,

orientare în câmpuri de stimulaţie, problem solving, comunicare, conlucrare

în cadrul anumitor roluri.

O arie de cauzalitate ce a atras cercetătorii este cea a raportului dintre

masa cerebrală şi masa corpului la diferite specii. În literatura biologică sunt

redate astfel de date : asin – 419 g/187,9 Kg; balenă – 7.000 g / 73.900 Kg ;

cal – 587 g / 260 Kg ; castor 36 g / 20 Kg; cimpanzeu – 345g/22,5Kg ;

elefant (indian) – 5.000 g / 2.547 Kg ; gibon – 130 g / 9,5 Kg ; gorilă –

425g/90,5Kg ; lemur – 24 g / 1,8 Kg ; lup – 120 g / 36,3 Kg ; pisică – 30 g /

3,7 Kg ; ren canadian – 446 g / 260 Kg ; rhesus – 190 g / 3,7 Kg ; şoarece

0,5 g / 0,025 Kg ; urangutan – 400g/63,4 Kg ; urs – 407 g / 197 Kg ; vulpe –

50 g / 4,23 Kg .

Deşi disponibilitatea cerebrală a omului este mai mare decât a balenei ( la

unitatea de masă corporală la om revine 0,021 greutate cerebrală, pe când la

balenă – 0,001 ), ne contrariază faptul că este egală cu a şoricelului ( 0,020 )

şi mai mică decât a pisicii ( 0,080 ) ; urangutanul este în deficit, ca şi noi, cu

un raport de 0,006 ! Deci, referirea la acest calcul nu poate explica

dezvoltarea ontogenetică a speciei umane, capabilă de a învăţa din

10

experienţa altora, a modela şi simboliza, a descoperi invariante categoriale

şi a inventa.

Este unanim acceptat că edificator pentru diferenţele comportamentale

majore este un alt raport : cel dintre masa cerebrală şi măduva spinării. Iată

ordinea descrescătoare redată de M. Beniuc în cursul universitar editat în

anul 1970 : omul – 49,0 ; elefantul – 18,0 ; cimpanzeul – 15,0 ; ariciul –

10,0 ; câinele – 5,0 ; pisica – 3,0 ; calul, taurul, oaia şi porumbelul – 2,5 ;

cocoşul – 1,5 ; broasca ţestoasă – 1,0.

Distincţia absolută dintre instinct, învăţare, inteligenţă, cu înclinaţia de a

recunoaşte tiparelor ereditare o funcţionalitate specifică, spontană şi

imuabilă, nu mai este acceptată de cercetători. Reglajul comportamentului

este o tranzacţie dintre mediul intern şi cel extern, astfel că aceleaşi

mecanisme morfo-funcţionale asigură „punerea în operă” a mai multor

instincte. Obiectivele, mijloacele şi condiţiile pentru comportamentul de

succes se află în modul de viaţă, într-un habitat bine definit spaţio-temporal,

cu stimuli, raporturi intra şi interspecifice. De aceea funcţionarea bazei

instinctuale este de tip ierarhic, cu declanşări şi durate dictate de priorităţi

(unele evident învăţate).

Cunoscutul cercetător al comportamentului animal, N.Tinbergen ( „Social

behaviour in animals”, 1956 şi „The herring gull’s world”, 1953) şi

remarcabilul coleg de breaslă W.H.Thorpe („Learning and instinct animals”,

1956) reprezintă, printr-o schemă figurală, ierarhia neurofiziologică în

reglarea activităţii instinctuale: niveluri de energizare, blocaje şi declanşare

de reacţii ce vizează obiective de supravieţuire şi relaţionare. Schema

precizează I.R.M.-ul, Inate Releasing Mechanism, - mecanism ereditar de

ridicare a blocajelor.

11

Exemple de instincte majore: teritorialitatea (ce se declanşează primăvara

la unele specii de păsări, când individul se separă de grup şi îşi delimitează

un teritoriu pentru cuib, apărare, acuplare, îngrijirea puilor; în final,

părăseşte teritoriul folosit şi se întoarce la „neam”).

Evoluţia sistemului nervos, de la forma stratificată (la echinoderme), la

mamiferele cu scoarţă cerebrală, are cea mai directă contingenţă cu

complexitatea comportamentală, respectiv cu disponibilitatea adaptării.

Pattern-urile de reglaj sunt instinctive şi învăţate ( supuse observării şi

cercetării în natură şi în laborator). De 4-5 decenii, Psihologia generală

recunoaşte valoarea metodologică a criteriului introdus A.N. Leontiv :

psihismul în universul reglajelor este apariţia unor forme, oricât de

rudimentare de învăţare ; prima „legătură nervoasă temporară” (formă labilă

în timp a reflexului condiţionat) este învăţarea valorii de semnalizare a unui

stimul (ce fusese indiferent, anterior) sau a unei reacţii ; se admite astfel că

menirea majoră a reglajului psihic este anticiparea faptului nou de mediu,

prin cunoaşterea valorii lui pentru viaţă. Experimentele cu râme, la care s-a

aplicat repetat, de peste 180 de ori, contingenţa succesivă ”lumina”-„curent

electric”, au demonstrat superioritatea majoră a acestei specii de viermi faţă

de protozoare (ca amoeba sau paramecium): lumina provoacă reacţia de

apărare, constricţia corpului, ca şi când ar fi fost electrocutat.

Pentru a avea o reprezentare asupra ritmurilor în evoluţia sistemului

nervos, zoologii recunosc că în 200 de milioane de ani, de la trecerea

vertebratelor de la mediul acvatic la cel terestru (cazul amfibiilor şi

reptilelor), nu se vădeşte o superioritate semnificativă în capacitatea de

învăţare. (Dupa H.F.Harlow, „Behaviour and evolution”, 1958). Aceasta

pentru că protozoarele nu au sistem nervos, pe când celenteratele au; dacă

12

evoluţia continuă la viermii laţi (platiminţi) cu mecanisme neurale, râma

reprezintă un salt spre o nouă organizare structurală, - ganglionul cefalic; de

aici sistemul cefalic se dezvoltă în acelaşi sens, al mărimii numărului de

neuroni, cu concentrare în partea frontală a creierului, maximum fiind atins

la homo sapiens.

Unele analogii sunt surprinzătoare prin sugestiile euristice oferite

cercetătorilor. Ceea ce întâlnim la ariciul de mare, un fel de „republică de

reflexe” cu coordonare reciprocă, fără un centru de dictatură (după

J.Uexcull), găsim şi la coloniile de furnici şi albine, - un ansamblu colectiv

cu indivizi – părţi funcţionale ale întregului.

Fenomenul se explică evoluţionist prin diversificare – selecţie – fixare

genetică a ceea ce s-a dovedit benefic pentru supravieţuire şi putere. În 4-5

săptămâni de viaţă activă, îndeplinind mai toate rolurile dintr-un stup, cu

micuţul ei ganglion de 2,5 mg, albina îşi îmbogăţeşte comportamentul mai

mult decât reuşeşte „regina” în 4-5 ani de viaţă ; aceasta nici nu se preocupă

de supravieţuire, fiind hrănită de un „anturaj” de albine tinere ; nici de

cercetare, aprovizionare, de ceară şi faguri ; „zborul nupţial” pentru căutarea

unui nou adăpost pentru roiul desprins de familie, are cercetaşi, ghizi,

lucrătoare. Misiunea reginei este majoră pentru stup, dar minoră pentru

dezvoltarea propriei capacităţi de tranzacţie cu mediul ( ce se extinde pe o

rază de 6 Km. de stup ) : vizitează celule şi depune până la 3.000 de ouă pe

zi, în întunericul absolut al interiorului stupului.

Succesiunea şi complementaritatea rolurilor într-un stup sunt un model

atractiv pentru studiul reglajelor comportamentului într-o viziune

psihoecologică, a valorificării fondului genetic în tranzacţia cu mediul.

Cităm din M.Beniuc: „Oricine ştie că dintr-o sămânţă de fag nu va ieşi

13

niciodată un portocal, dar tot aşa de bine ştie că oul de găină, odată

fecundat, are nevoie de un mediu biologic specific, pentru ca să se dezvolte,

şi că, după ieşirea din ou, puiul are nevoie de condiţii de temperatură, hrană

şi relaţii intraspecifice specifice” (p.250). Acest citat urmează după

afirmarea rolului A.D.N.-ului în definirea parametrilor speciei, a şanselor, al

succesului comportamentului adaptativ; producerea efectivă a evenimentului

depinde însă de „tranzacţia cu mediu” în exerciţiul de adaptare. În fapt,

animalul îşi organizează mediul prin comportamentul său.

Pavlovismul, pornit din „capitala” vitală a digestiei şi în ciuda temerii

că ideea de „psihic” înseamnă un mentalism subiectiv, a dat psihologiei

două criterii existenţiale de neclintit: anticiparea şi reflexul de orientare.

Comparativ cu palierul biologic şi cu reactivitatea biochimică, reglajul

psihologic depăşeşte condiţia fizică a „acţiunii directe”, plasând în hardul

vieţii de relaţie învăţarea anticipării şi mobilizarea psihofiziologică la nou.

Astfel, un sunet sau o lumină, contingente repetat cu un stimul natural

semnificativ pentru viaţă, capătă funcţia de semnalizare a proximei apariţii a

stimulului necondiţionat. Un sunet sau o lumină poate declanşa reacţia de

salivare sau de fugă la un pericol, deşi ele însele nu au asemenea valenţe

decât prin asociere repetată.Valoare de semnalizare poate căpăta şi o reacţie

( din arsenalul spontan al animalului, precum apăsarea unei pedale sau

deplasare la dreapta într-un labirint). Pavlov a fost surprins de această

posibilitate, improvizănd sintagma „aşazisele reacţii voluntare”. Totuşi a

continuat să sancţioneze colaboratorii cercetători ori de câte ori foloseau

conceptul de „reglaj”, „mecanism”, „determinism”, „sistem psihic”. Câinele,

principalul subiect al experimentelor sale cu incizii dureroase la glandele

14

salivare pentru a cuantifica reacţia necondiţionată şi pe cea condiţionată, era

supus controlului riguros al stimulilor.Pavloviştii i-au fost recunoscători

primului prieten care a sfidat sălbăticia pentru a da omului siguranţa

habitatului şi eficienţa vânătorii: i-au construit la Petrograd o statuie pe un

piedestal înalt de granit. Astfel, Psihologia, ştiinţă a sufletului, -

complementară Astronomiei, ştiinţă a macrocosmosului, şi-a însuşit din

Psihologia animală două „pietre de temelie”: conceptul de inteligenţă din

experimentele lui W. Kohler asupra cimpanzeilor şi criteriul psihismului,

anticiparea şi reflexul la nou, din laboratorul („20 de ani”, dar de fapt 36 de

ani de studii!) lui I. P. Pavlov asupra câinilor. Conchidem că omul şi-a

completat atributele de superioritate asupra animalelor domesticindu-le şi

studiindu-le.În rest, instrumentarea continuă, neobosită şi multilaterală,

deservită de funcţia imaginativă (pusă de Pascal la capitolul păcate), cu

produsul ei benefic, - simbolizarea, - au creat treptat civilizaţia (la singular)

şi culturile (la plural). „Spectacolul lumii” este unul psihologic şi, după

Tofler şi Al Gore, de nu va rămâne aşa, va fi involuţie catastrofală.

Respectul omului pentru unealtă şi automatism, dominanţa utilităţii in

conservarea vieţii au fost doi vectori care au impus un set specific de

raportare la trăirea psihică: ar fi un epifenomen pentru raportul Subiect –

Obiect, precum zgomotul la un motor sau culoarea sfidătoare pentru un

peşte în perioada de acuplare. „Epifenomen”, - conceptul-oază pentru

confortul intelectiv din toate timpurile: circulaţia sângelui (descoperită de

Harvey), undele electromagnetice (Hertz), imunitate biologică (Pasteur),

efectul penicilinei (Al. Fleming), gândirea laterală (Ed. de Bono) au fost

epifenomene .... în momentul în care au fost cunoscute ca natură, geneză şi

emergenţă. Sufletul, - creatorul tainic al mediului tehnic şi cultural, - a fost

15

deci subînţeles ca epifenomen în tranzacţia fiinţă-mediu. Behaviorismul

(Watson, Thorndike) şi reflexologia (Secenov, Pavlov, Gh. Marinescu,

Kreindler) au pornit de pe platforme investigative diferite, dar au oferit

Psihologiei o viziune „binoculară”, delimitând „reacţia” şi „mobilul intern”

(cognitiv, afectiv, volitiv). Prin aceasta, Psihologia nu mai este „studiul

comportamentului”, ci ştiinţa „reglajului psihic al comportamentului”.

Fără previziune finală, fără scop, cu un „apetitus naturalis”, care le

împinge spre acţiune, - aceasta era imaginea animalului la Toma D`Aquino

(1225-1274), un pilon ideatic al Evului Mediu. Descartes (1596-1650)

absolutizase această viziune mecanicistă asupra animalului, ca, automate,

fundamental deosebite de om, - raţional şi nemuritor.

Ch. Darwin a promovat o nouă eră a zoo-psihologiei, punând omul în

ordinea evoluţiei fireşti a vieţii pe pământ; reflexologia pavlovistă şi

skineriană au dezvăluit mecanisme comune comportamentului uman şi

animal; antropomorfismul a rămas tot mai stingher odată cu definirea

inteligenţei behavioriste (W. Köhler), cu noua „adresă” precizată de

gramaticile generative (N. Chomsky), creatologie (J.P. Guilford ş.a.) şi

psihoecologie (habitatul biopsihic, - J. von Uexkull, K. Lorenz).

Inteligenţa animală

Abordarea acestui gen de comportament are consistenţă în coordonatele

util-inutil, stupid–eficient, instinct–inteligenţă, filogenetic–ontogenetic

(ereditar–dobândit), viabil–neviabil. Profesorul Mihai Beniuc avea această

viziune filosofic-globalistă, ca o eflorescenţă naturalistă pe solul mişcător al

artei poetice în care a excelat. Evoluţia speciilor a exclus componentele

16

neviabile, accidente risipitoare de efort şi energie. Actul inteligent este astfel

definit ca antientropic, ca vector al economiei, organizării şi eficienţei în

viaţa de relaţie.

Pe fondul perceptiv-motric „tradiţional”, rezolvarea inteligentă apare ca

o reorganizare a câmpului de semnificaţii şi reacţii, în fond o nouă ordine în

raportarea Subiectului la situaţia problematică. Reacţia la nou (reflexul de

orientare, necondiţionat sau condiţionat) o au toate fiinţele, dar problem-

solving-ul inteligent constituie o elaborare, nu o reacţie, urmare a

reconsiderării situaţiei problematice (ca o iluminare, o restructurare pentru

simplitate, eficienţă şi noutate, intuiţie autentică).

Tocmai prin acest ultim concept, W. Köhler a făcut opoziţie faţă de

behaviorism, de schema „încercare şi eroare”, prin care se încerca explicarea

„Inteligenţei la animale” (titlul cărţii lui E. L. Thorndike, „Animal

intelligence. An experimental stady of the associative processes in animals”,

Psych. Monogr., 1898).

Conceptul de „inteligenţă” detronează pe cel de „instinct”, care însemna

misterul performanţelor predictibile ale animalelor.

Este memorabil acest aport ştiinţific al cercetătorului german W. Köhler:

în timpul primului Război Mondial, când Europa sfida istoria prin cea mai

mare risipă de inteligenţă umană (tancuri, aviaţie, gaze toxice), un cercetător

german, provoca cu minuţiozitate potenţialul intelectiv al antropoidelor în

liniştitele Insule Canare, din Oceanul Atlantic.

Ne aflăm la palierul superior celui Stimul-Reactie, la „Problemă-

Rezolvare”. Cimpanzeul Sultan se află într-o cuşcă familiară, dar într-o

situaţie nouă: în afara cuştii, pe podea, la o distanţă mai mare decât să poată

întinde braţul său, se află o banană, plasată special de către experimentator.

17

Folosirea beţelor de bambus era o practică obişnuită a lui Sultan. Şi acum se

află la dispoziţia sa. Preocupat de obţinerea bananei, foloseşte băţul avut la

îndemână. Numai că acesta are un clenci, care încurcă manipularea spre

banană. O dată îl introduce, clenciul are însă o poziţie paralelă cu barele

cuştii; a doua oară însă, clenciul devine piedică; după mai multe eforturi,

„rezolvitorul” se înfurie şi rupe cu dinţii clenciul buclucaş, distrugând

obstacolul în calea rezolvării problemei. Din acest moment putem vorbi de

un act inteligent, adică o rezolvare cu considerarea condiţiilor, a structurii

situaţiei. Peste un deceniu şi jumătate, K. Duncker preciza definiţia acestui

gen de rezolvare prin distincţia „sumă”-„gestalt”: numai în al doilea caz,

prin surprinderea structurii, demersul rezolutiv se axează pe „legea de

organizare a situaţiei problematice”. Subiectul are o iluminare (Einsight) şi,

prin aceasta, detensionare şi rezolvare inteligentă. Acest moment de

Intelligere (înţelegere, încheiere, alegere, asamblare) este comun cu orice act

de învăţare în situaţie dificilă, „alterată” de o piedică (fie un neajuns, fie un

obstacol, ceva nedorit, ce ne încurcă). Citându-l pe Frish, Mihai Beniuc se

întreabă dacă nu şi comunicarea la albine are momente în „surprindere a

structurii”, între instinctul dansului albinei cercetaşe şi deplasarea efectivă a

lucrătoarei care depăşeşte forme de relief şi alte obstacole. Psihologul

cercetător trebuie să facă distincţie între natura şi cazuistica inteligenţei:

coloniile de insecte, peştii combatanţi ce iau poziţie de atac când îşi văd

chipul într-o oglindă plasată în drumul spre hrană, maimuţele isteţe, oul lui

Columb, mărul lui Newton, determinarea circumferinţei Pământului de către

Eratostene, - un univers al „descurcărilor”, al iluminărilor şi victoriilor în

luptă cu obstacolele.

18

O caracteristică a actului inteligent este achiziţia lui ca experienţă de tip

imprinting (întipărire, fără repetare). Aici se impune atenţiei diferenţa dintre

om şi animale: datorită verbalizării denominative, omul poate transmite

propria experienţă şi altor indivizi. Cazurile din lumea animală sunt

spectaculare, chiar în lipsa posibilităţilor umane de modelare verbală.

Exemplul cimpanzeului Sultan cu care a experimentat Köhler este amuzant

şi instructiv: rezolvând problema apropierii bananei prin asamblarea a două

beţe de bambus, a devenit un „învăţător”; într-o altă zi, o colegă de cuşcă se

căznea să apuce banana, în timp ce el era ghiftuit şi se scărpina după ureche;

la un îndemn al experimentatorului, Sultan ia cele două elemente de

bambus, introduce unul în altul şi-i oferă partenerei o unealtă pe măsură.

Este o cale ocolită dar „înţeleasă” şi apreciată la valoarea ei funcţională,

necunoscută de Subiect în propria-i experienţă anterioară.

O premiză a acestui potenţial de a surprinde (engl. – to grasp)

organizarea structurală a problemei este învăţarea latentă şi spontană a

echivalenţelor (valorile absolute ale variabilelor rămânând în subsidiar). Tot

W.Köhler descoperise că dacă puii de găină sunt învăţaţi (prin întărire

reflexă) că bobiţele pot fi ciugulite de pe plarforma mai închisă la culoare,

când aceasta este plasată alături de alta şi mai închisă, ea este ignorată şi

preferată cea din urmă. Termenul „orientare” devenit generic în Psihologia

învăţării de după 1960 se apropie mai mult de natura procesului de rezolvare

inteligentă, valorificând şi experienţa anterioară şi intuiţia şi aspectul

productiv al cogniţiei. Un animal sau pasăre în faţa unui grilaj ce opreşte

accesul la o hrană atrăgătoare nu apelează la drumul ocolit oferit de o

deschidere mai în stânga sau mai în dreapta. Prin tehnica întăririi

instrumentale (numite şi operante), animalul poate învăţa şi practica eficient

19

drumul ocolit, experienţă ce o va şi transfera în alte situaţii. În această

viziune psihologică a „explorării pentru a lua în seamă”, încercările şi

erorile nu mai apar stupide, ci prilej de „aflare”, „potrivire”, „inovaţie”.

Un program de studii de Psihologie genetică, cu urmărirea simultană a

dezvoltării puilor de maimuţă şi a copiilor, a întreprins cercetătoarea rusă

N.N. Lodâghina – Kots („Dezvoltarea psihicului în procesul evoluţiei

organismelor” în lb. Rusă, Moscova, Sovetskaia Nauka, 1956). După ce

urmăreşte vizual mai multe corpuri geometrice (cuburi, cilindri, conuri ş.a.)

pe care laboranta le pune într-un săculeţ, la provocarea acesteia, când ia în

mână un anumit corp, maimuţa scoate din sac, prin identificare tactilă, un

corp geometric de acelaşi fel. Este o „echivalare” a set-ului de proprietăţi ale

corpului geometric, din modalitatea perceptivă vizuală, în cea tactilă, cu

confirmare imediată a corectitudinii. Deci, noutatea pentru Subiect a

situaţiei problematice şi răspunsul prompt (eficient şi corect) sunt indicatorii

reglajului psihic de tip inteligent.

Comportamentul explorator a îmbogăţit experienţa ontogenetică,

constituind o stare de pregătire pentru „înţelegere” şi „insight”. Sunt

edificatoare în această privinţă experimentele cu şobolani în labirint

efectuate de H.F. Harlow, la începutul anilor 30: o generaţie a fost împărţită

aleatoriu în două grupuri, - experimental şi de control. Primul a făcut o

plimbare „fără rost” prin labirint, transportaţi în nişte vagonete. Ulterior,

când Subiecţii celor două loturi au fost puşi în situaţii problematice (de

găsire a hranei sau a ieşirii din incintă), lotul”plimbat” a învăţat semnificativ

mai repede, dovedindu-se mai inteligentă. P.I. Galperin, psihiatru şi

psiholog (recunoscut pentru teoria orientării) aprecia la cursuri valoarea

activităţii de orientare (nu în sensul ecologist de „îndreptare spre”, ei ca

20

„luare în seamă”, ca un reflex necondiţionat şi condiţionat la Nou) (vezi în

lb. Română „Studii de psihologia învăţării”, trad. Grigore Nicola, Bucureşti,

Editura Didactică şi Pedagogică, 1973).

Cimpanzeul Sultan, Subiect în studiul lui Köhler ia în seamă aspectele

situaţiei care-l „scoate din sărite” (banana este în câmpul său vizual, dar nu

o poate ajunge cu mâna şi nici cu vreunul dintre cele două beţe de bambus).

În trecutul lui ludic sau truditor a manipulat asemenea beţe, chiar a privit

prin câte unul, deoarece este gol, tubular. Şi introducerea unui tub în altul

este o treabă care a mai făcut-o. Acum se cere o sinteză, o structură menită

să „învingă” distanţa până la fructul dorit. Soluţia este un baston prelungit

iar un „Aha” poate să apară în tensiunea creată şi accentuată până la

„explozie”. În spectrul conceptului „orientare”, învăţarea şi rezolvarea de

probleme apar ca două feţe ale aceleiaşi file; într-o comunicare ştiinţifică pe

această izofuncţionalitate, autorul acestui curs a invocat modelul „Banda lui

Möbius”: matematicianul german a luat o bandă de hârtie în formă de

brăţară, a rupt-o într-un anumit loc, a sucit un capăt la 1800 şi a lipit

capetele, obţinând o brăţară nouă; dacă pe vechea bandă deplasarea unui

punct pe una din suprafeţe nu putea atinge cealaltă suprafaţă, acum mişcarea

devine infinită.

I-am justificat lui E.P. Torrance că „Coloana Infinitului”, brâncuşiană,

exprimă perfect nestăvilita evoluţie a raportului convergent-devergent în

cogniţia umană, în planurile individual şi social. Creatologul american a fost

plăcut surprins şi, probabil ca un omagiu conex acelui Insight, în 1998, când

mi-a editat la Centrul de Studii Creative al Universităţii din Athens cartea

despre mentorat în cultura românească, a plasat pe copertă „Coloana

21

Infinitului”, „Poarta sărutului” şi o biserică de pe plaiul atât de plin de

istorie al Ardealului.

După ce s-a parcurs capitolul despre comportamentul-ritual (din acest

curs), se poate accepta că atunci când un animal este ameninţat de un intrus

în habitatul său (plin de griji) şi, în loc să treacă la o agresivitate distructivă,

începe să smulgă mânios iarba cu ciocul: este o mutaţie utilă, economică şi

„înţeleaptă”, - o ameninţare – substitut al atacului. Este o simetrie în

calitatea salturilor în planurile filogenetic şi ontogenetic.

Succesor secolului „evoluţionist”, deosebit de provocator datorită

„Reflexelor creierului” (Secenov), descoperirii asimilaţiei clorofiliene

(parteneriat între soare şi pământ, Timiriazev), a generării curentului electric

din câmpul magnetic (Faraday) ş.a., descoperiri cu efecte emergente în

câmpul civilizaţiei lumii, secolul al XX-lea s-a impus prin cruzime şi

psihologism: două războaie mondiale ce au sfidat agresivitatea animalelor în

cadre intraspecifice şi preocuparea pentru distincţia „potenţial” –

„performant”. Promisiunile oferite de tehnicile de măsurare a inteligenţei,

dar poate şi automobilul, avionul şi noile tehnici de instruire nepunitive, au

sugerat ca sec. al XX-lea să se numească, încă de la început, „secolul

copilului”. Cei care au trăit în sec. XX şi XXI au fost intrigaţi de titlul cărţii

„Marele şoc din finalul unui secol scurt” şi au reacţionat „psihologist”,

propunînd pentru sec. al XX-lea titlul istoric de „secol al ipocriziei”. Multă

ştiinţă şi multă distrugere, multe promisiuni şi rezultate dezastruoase prin

cel mai mare număr de invalizi şi orfani de război. Pe acest fond al

disperării, actul inteligent s-a ridicat ca un obelisc sau ca o „Coloană a

Infinitului” ce leagă Pământul cu Cerul printr-o succesiune de momente

22

„divergent” – „convergent”, adică producţie de diversitate şi valorificare a

diversităţii într-un vector al acţiunii eficiente, superioare trecutului.

Recunoaşterea legăturii noastre filogenetice cu lumea animală dă prilej

la noi comparaţii şi noi conceptualizări. Etologia, mult respectată după

aportul lui Konrad Lorenz, pune accentul pe moştenirea caracteristicilor de

specie, deci pe determinarea genetică.

O dimensiune comună psihismului animal şi uman, este „rezerva” de

experienţă polivalentă obţinută prin învăţarea latentă sau explorativă,

etichetată cândva „gratuită”. Valoarea acesteia a fost tot mai apreciată în

contextul ideaţiei despre raportul potenţial-performanţă, în privinţa

inteligenţei şi creativităţii; în toate tehnicile de antrenare a creativităţii este

practicat jocul liber cu alternative, într-un diapazon larg între straniu,

derizoriu şi elevat. Văzându-i originile în lumea animală, îi înţelegem acum

şi forţa efectelor în cele mai complexe funcţii umane.

În modelul tridimensional rezultat din studiul structurii inteligenţei

umane (25 de ani de cercetări ale Institutului de Psihologie din Sudul

Californiei). J.P. Guiford defineşte un gen de operativitate mintală, numită

„producţie divergentă”. Este, evident, un continum între explorarea

ambientului nou la animale şi generarea de alternative la om, lucrând cu

orice conţinuturi, - figurale, simbolice, semantice şi comportamentale,-

realizând unităţi de informaţii, clase, relaţii, transformări, implicaţii şi

sisteme („The structure of human intelligence”, New York, Mc Gram Hill,

1967).

Modelul „structurii inteligenţei” este o contribuţie majoră pentru

fundamentele Psihologiei prin relevarea unei note distinctive în natura

psihicului uman: dacă viaţa de relaţie la orice nivel evolutiv poate fi descrisă

23

ca activitate utilă speciei şi individului (pentru supravieţuire şi dezvoltare),

în cazul omului, flexibilitatea raportului Subiect – Obiect este asigurată de

prezenţa unei entităţi specifice, subiacentă şi racordată în reţele omogene şi

heterogene: - celula bazală a activităţii umane este acţiunea; divizarea

acesteia în unităţi mai mici, - operaţii, reacţii, reflexe, - înseamnă palierul

pur tehnic, care de altfel se poate şi transfera la unelte şi mecanisme

materiale, energetice, digitale. Prin aceasta, Modelul SI (al structurii

intelectului uman), elaborat de cercetătorii coordonaţi de Guilford este atât

de convingător: el surprinde într-o sistematică remarcabilă tipologia acţiunii

umane; preluându-i structura generică a acţiunii, obiect-ţel-transformare,

prin studii diagnostice şi statistice s-au determinat 4 tipuri de obiecte

(conţinuturi: figural-obiectual, simbolic, semantic şi comportamental), 5

genuri de operaţii (cognitiv-categorial, memorare, evaluare, operare

convergentă, operare divergentă) şi 6 tipuri de rezultate (unităţi, clase,

relaţii, sisteme, transformări şi implicaţii).

Apelul la „Psihologia acţiunii” este o tradiţie instituită de Sociologia

franceză clasică, ce s-a testat în zilele noastre în rezolvarea a două mari

probleme relative la natura reglajului psihic, în evoluţia sa de la animal la

om: conştiinţa şi inteligenţa multiplă. Reprezentarea activităţii umane ca

reţea (înlănţuire succesivă sau în serii paralele) explică actul conştiinţei

(conştiinţa ca act): surprinderea relaţiei dintre ţelul acţiunii şi scopul

activităţii , respectiv drenajul motivaţiei activităţii spre dinamica fiecărei

acţiuni, fie în fluxul direct, sau în unul derivat, ocolit, instrumentat de

Subiectul însuşi sau de un „colaborator”.

Problema inteligenţelor multiple (D. Goleman, H. Gardner) este

formulată şi abordată prin raportare la transcedenţa intelectului uman (a

24

modulului „activ”, Aristotel). Omul preia experienţa altor generaţii din

câmpuri problematice mereu în expansiune (generative). Unele au

încărcătură predominant cognitivă, altele emoţională, existenţială (în

materie de sensuri ale vieţii), spirituală, religioasă, mistică ş.a.

În tratatul de „Psihologie animală”, la pag. 214-230, Mihai Beniuc, ca

cercetător al comportamentului animal, dar şi ca poet şi filosof compară

elaborarea unui poem în versuri, cu şofatul şi truda cimpanzeului din

laboratorul din Tenerife al lui Köhler; analiza vizează palierele

senzoriomotorii, învăţare, înţelegere, noutate, rutină, nativ, dobândit.

Demersul este productiv şi interesant, deşi nu beneficiase de Modelul SI şi

de clarificările aduse de raportul (flexibil, cultural, personologic) dintre

activitate şi acţiune.

COMUNICAREA LA ANIMALE

Exclusivitatea umană a comunicării, ca idee, este de domeniul trecutului .

Atât intraspecific cât şi interspecific, „schimbul de informaţii” are o

diversitate enormă de conţinuturi şi forme . Studiile de analiză comparată au

dus chiar la o înţelegere mai corectă a limbajului uman . Putem vorbi de

comunicare atunci când comportamentul unui individ (care joacă, în acest

caz, rolul de emiţător) influenţează comportamentul unui alt individ (căruia

îi revine rolul de receptor) . În termenii teoriei informaţiei, comportamentul

emiţătorului are conţinut comunicaţional în măsura în care reuşeşte să

reducă incertitudinea în comportamentul receptorului .

Această definiţie poate fi aplicată oricărei specii . În cazul animalelor, ne

referim la existenţa unor comportamente spontane care nu au caracter

25

propoziţional sau simbolic . Ele îşi semnalizează conţinutul informaţional

într-o relaţie ce se fundamentează pe resorturi strict biologice .

Atât mecanismele de emitere, cât şi cele recepţionare au trecut printr-un

proces de evoluţie filogenetică, surprins de viziunea darwinistă .

O privire umană asupra diversităţii comportamentelor de semnalizare ne

relevă înainte de toate aspecte bizare de atribuire de semnificaţii

(„semanticizare”, Ed.O.Wilson, p. 183). Evoluţia unui sistem de comunicare

începe cu transformarea unei secvenţe comportamentale din repertoriul

comun în semnal eficient : o mişcare, o caracteristică anatomică sau o

reacţie fiziologică, funcţionale într-un context, dobândesc o valoare de

semnalizare (deci secundară faţă de cea primară). Din perspectiva noastră

culturală, noua funcţionalitate apare ca un ceremonial, în formă stereotipă,

simplificată şi exagerat de specifică: gura deschisă ca ameninţare,

întoarcerea spatelui ca supunere; epoleţii, coifurile, vipuştile la militari, ca

distincţie în ierarhie. Funcţiile ini ţiale s-au pierdut: incertitudinea,

agresiunea, acuplarea dezordonată, au fost atenuate prin amortizoare

comportamentale. Într-o situaţie conflictuală ce declanşează agresiunea,

subiectul înfuriat atacă o piatră, o plantă sau un partener; omul face la fel,

bătând cu pumnul în masă, se ia de cap, se răsteşte la cei din apropiere. În

comportamentul de curtare, se giugiuleşte, mimează construirea unui cuib,

hrănirea şi băutul apei. Sunt deci acte redirecţionate, înlocuitoare. Contactul

ciocurilor la păsări desemnează împăcarea dar şi curtarea; masculul de

papagal mignon hrăneşte efectiv femela pentru a o lăsa la cuib să clocească

ouăle; acelaşi lucru fac rândunelele de mare ca invitaţie la acuplare. Că

zâmbetul, gestul maiestuos al împăcării şi receptării umane, a fost la

ancestrali rânjet, nu mai comportă îndoială.

26

În tratatul „Sociobiologia” (vezi Bibliografie), Ed.O.Wilson

argumentează că ritualizarea, cu efectele sale, înseamnă modelarea oricărui

proces biologic util, chiar combină mai multe, în scopul maximizării

potenţialelor energetice şi de comunicare. Este un gen de oportunism „de

dragul” evoluţiei sistemelor de comunicare.

În literatura de specialitate, mai veche şi mai nouă, sunt definite şi

concretizate cinci modalităţi senzoriale (în fond, canale de transmitere a

informaţiilor).

a) Comunicarea vizuală. Cuplată adesea şi cu modalitatea senzorială

auditivă, transmite urgent stările şi intenţiile în comportamente

fundamentale cum ar fi agresivitatea, teritorialitatea, hrănirea, curtarea,

îngrijirea progeniturii . Direcţionalitatea şi poziţia în spaţiu sunt funcţii

hotărâtoare în comunicarea vizuală . Iată o comparaţie : albina meliferă, cu

ochii ei mari, sesizează o spaţialitate subântinsă de circa un grad, în timp ce

omul are o acuitate de 100 de ori mai mare. Pe un diapazon de timp variabil,

cromatoforii în contracţie şi expansiune, dau colorit şi umbrire contingente

diferitelor stări, situaţii, statute în ierarhii .

Limitele comunicării vizuale sunt dictate de gradul de iluminare şi de

posibilitatea de întâlnire a receptorilor. În condiţii de întuneric, intră în

lucru semnalele bioluminiscente .

b) Comunicarea auditivă. Avantajele acestei modalităţi sunt majore:

indiferent de momentul zilei, condiţiile atmosferice, obstacolele fizice şi

capacitatea de efort fiziologic, semnalele sonore se transmit la sute şi mii de

metri, chiar prin mediul acvatic . În ambientul impetuos al înălţimilor,

cocoşul de munte emite semnale sonore ce sunt receptate la peste un

kilometru ; la fel şi maimuţele urlătoare ; un cocoş de preerie din America

27

de Nord trimite efecte sonore şi la 3-5 Km. Chemarea partenerilor şi a

puilor, mobilizarea la veghe şi la luptă, schimbarea gărzilor, înseamnă şi

dozarea intensităţii comunicării sonore pentru evitarea prădătorilor şi

asigurarea intimităţii .

Zoologii apreciază valenţele unice ale organului vocal în raport cu alţi

„analizatori”: poate modifica spontan volumul, tonalitatea, structura

armonică şi combinaţiile structural-armonice, toate cu rapiditate

incomparabilă .

c) Comunicarea tactilă. Este funcţional contingentă cu nevoia de contact

fizic: în colonii, curtare, tranzacţie sau conciliere, relaţii de habitat paternal -

maternal. Incertitudinea, teama, frenezia căutării se reduc prin contactul

direct în bancurile de peşti, stoluri, hibernări la insecte şi vertebrate .

Contactul tactil produce modificări fiziologice şi chiar somatice, atât de

hotărâtoare pentru existenţa speciei, încât separrea de colonie a unor indivizi

duce la dispariţia lor fizică, la imposibilitatea trăirii . (Este cazul coloniilor

de lăcuste, cărăbuşi, păsări, dar şi câini de stepă ) .

d) Comunicarea chimică. Substanţele de schimb în comunicarea

intraspecifică sunt feromonii, probabil forma primară a schimbului de

informaţii (la bacterii, alge şi, ulterior la protozoare). După feromoni, stadiul

ulterior superior l-au reprezentat hormonii. La metazoare au apărut sisteme

de recepţie vizuală şi auditivă. La plante inferioare şi microorganisme au

fost descoperite sisteme chimice de schimb şi influenţă, devenind universale

în evoluţie şi chiar diverse precum sistemele auditive şi vizuale . Important

este că semnalele chimice sunt semnificative şi interspecifice.

28

În transmiterea chimică, întunericul şi obstacolele fizice nu contează,

distanţele sunt variabile, până la nici un metru, cu persistenţă considerabilă

(de ore şi zile) .

Comunicarea chimică are dezavantajul latenţei în transmisie, atenuare şi

modulare. În procesul de evoluţie, aceste dificultăţi au fost diminuate prin

apariţia mai multor glande biosintetizatoare, menite a realiza diverse

semnificaţii. Un exemplu este specia de cerbi „cu coadă neagră” care are

şapte modalităţi de emanare a feromonilor. „Vocabulare” chimice au multe

insecte. Albina meliferă, socială prin excelenţă, este prevăzută cu 11 glande;

plasarea lor, substanţele produse şi funcţiile asigurate sunt prezentate în

„Sociobiologia” lui Ed. Wilson la pag. 190.

e) Comunicarea prin mesaje electrice. Este vorba de un voltaj redus şi o

frecvenţă joasă (în fapt este un curent electric static, sau continuu sau

faradeic, alternativ . Emiterea de câmpuri electrice are funcţia de a detecta

prada . Care este generatorul de electricitate? Peştii electrici generează

câmpuri electrice prin activarea ţesutului musculos. Cu un fel de feedback,

peştii simt prezenţa prăzii în câmpul electric, iar cu partenerii comunică în

privinţa poziţiei, satisfacţiei, succesului în căutare şi pradă . Sunt pulsuri

normale şi pulsuri accelerate, creşteri bruşte la schimbarea habitatului prin

apariţia unor intruşi.

Ca şi în comunicarea auditivă, câmpurile electrice sfidează obstacolele şi

întunericul şi au o specificitate benefică; dezavantajul acestei modalităţi este

limitarea posibilităţilor de comunicare: numai în ape liniştite şi pe distanţe

mici .

În plan evolutiv, se dovedeşte că, cu cât organismul este mai simplu, cu

atât comunicarea chimică are prioritate .

29

Analiza comparativă relevă aspecte surprinzătoare : fluturii, atât de

tăcuţi şi ornamentaţi color, îşi fac efectul mai mult asupra vertebratelor, cu

comportament axat pe vedere : substanţele otrăvitoare emise împotriva

atacatorilor vertebraţi produc dezgust, scoaterea în afara sferei

comestibilului . Intraspecific, pentru toate treburile private de subzistenţă, au

dezvoltat semnale în spectrul ultraviolet, nesesizate de vertebrate . Corpul

delicat al fluturilor n-a putut dezvolta mecanisme pentru semnale acustice

precum păsările, care domină distanţe .

O diagramă prezentată de Ed. Wilson la pag. 194 a tratatului său,

structurează pe un triunghi isoscel disponibilităţile de comunicare ale

diferitelor specii : pe dimensiunea „acustic” – „chimic” excelează greierii,

ţânţarii şi insectele sociale (precum albinele), pe latura acustic – vizual,

focile, omul, maimuţele, păsările şi şopârlele arboricole ; pe a treia

dimensiune, chimic – vizual , se situează microorganismele bine cunoscute

ca moliile şi fluturii .

O atât de îndelungată evoluţie a mijloacelor de comunicare conferă

omului o suveranitate în multiplicarea funcţiilor schimbului de informaţii :

persuasiune, alarmă, curtare, protecţie, împăcare, agresivitate etc . Omul, cu

potenţialul său de comunicare, se confruntă în planul analizei comparative,

cu zece milioane de specii de fiinţe.

Potenţialul uman de a comunica este infinit. Omul posedă un foarte mare

număr de cuvinte, cu înţelesuri specifice, care se pot combina pentru a

genera noi înţelesuri, unele chiar fanteziste, fără corespondent în planul

existenţial.

Un surprinzător sistem de comunicare în lumea insectelor a fost descifrat

de Karl von Frisch, în 1945, studiind albinele . Dansul sinuos, în formă de

30

opt, repetat insistent în mulţimea albinelor partenere lucrătoare, indică hrana

găsită sub un anumit unghi faţă de soare, direcţia faţă de soare, distanţă ( de

exemplu, o linie dreaptă trasată într-o secundă indicând 500 de metri, în

două secunde, 2 Km.). Albinele lucrătoare îşi întind antenele spre

dansatoare, ca apoi, în câteva minute să-şi însuşească mesajul şi să se

îndrepte spre ţintă . Succesul deplasării are o eroare de 20 %. Deci, distanţa

şi direcţia reprezintă principalul conţinut al mesajului, a doua dimensiune

fiind de două ori mai precis indicată.

AGRESIVITATEA ANIMAL Ă

Agresivitatea animală este modelul „experimentului natural” pe care

se probează diferite ipoteze asupra agresivităţii umane, atât de extinsă, încât

a devenit dimensiune istorică, socială şi personologică, factor prezumtiv de

autodistrugere. Instrumentarea activităţilor pentru supravieţuire a constituit

factor de progres pentru atingerea supremaţiei umane, în lupta

interspecifică; în planul agresivităţii intraspecifice a luat direcţia aberantă a

autonimicirii.

Sunt numeroase situaţiile de viaţă care generează lupta dintre două sau

mai multe fiinţe. Invariantele sunt însă două motive: stăpânirea unei zone

teritoriale şi ocuparea poziţiei avantajoase într-o ierarhie socială. Cele două

dimensiuni, “teritoriul” şi “ierarhia”, apar în viaţa reală ca variabile

independente: sunt specii ce-şi duc viaţa în comunităţi ierarhice fără a fi

stabilite permanent într-un teritoriu şi altele, fără structurări ierarhice, ci

doar cu statute şi roluri, ce trăiesc doar cu preocuparea pentru teritoriu. A

treia categorie: speciile mereu frământate atât teritorial, cât şi ierarhic. Omul

aparţine acestei “mişcări”, deopotrivă pentru şefie şi pentru spaţiu.

31

Masculul-şef în lumea maimuţelor are putere, prestanţă şi chiar

“ferchezuire” atrăgătoare, îngrijind de grup împreună cu o suită de

subalterni. „Nervul” dominaţiei şi răspunderii este atât de activ încât, la

bătrâneţea liderului, un altul mai tânăr, prin robusteţe şi atractivitate, îi ia

locul, chiar fără confruntări spectaculoase, doar prin acceptare colectivă.

Evident, asprimea conducerii poate fi de diverse grade, de la toleranţă şi

ocrotire, la pedepse drastice. Hrănirea, vânătoarea, acuplarea, deplasarea,

igienizarea, joaca, apărarea – sunt treburi vitale ale grupului şi cineva

trebuie să le modereze.

Modelul fiziologic al agresivităţii este bine cunoscut astăzi; este

interesant de urmărit pentru a se înţelege că, din momentul declanşării

ostilităţii, resorturi obiective intră în lucru (dincolo de a place sau nu, a vrea

sau nu). Odată receptată situaţia conflictuală, sistemul nervos simpatic

pregăteşte acţiunea violentă a Subiectului. Acest vector este moderat de

sistemul nervos parasimpatic, nu atât pentru a-l frâna, cât pentru a

economisi şi regenera energia, pentru a preîntâmpina epuizarea. Primul

sistem declanşează intrarea adrenalinei în sânge pentru a-l mobiliza spre

inimă, muşchi, creier; sistemul digestiv este înhibat, precum şi cel renal;

oxigenarea creşte printr-o respiraţie mai intensă, oboseala scade; apare un

plus de energie necesar luptei; producerea globulelor roşii se intensifică,

glandele sudoripare se activează, părul se ridică.

Ca spectacol comportamental: atacul nu începe imediat ce apare

adversarul; în această confruntare cu necunoscutul, complementarul

agresivităţii este teama. De aceea intervine un buffer: ameninţarea, semnale

şi contrasemnale, un fel de tranziţie cu feedback-uri prompte. Intensitatea

pericolului poate crea stări de şoc, poze cataleptice.

32

Agresivitatea umană intraspecifică este o aberaţie în plan biologic,

derivată însă din solidaritatea în activitatea de vânătoare şi de patosul

perfecţionării instrumentelor de distrugere, în privinţa forţei de distrugere şi

a distanţei. Războaiele au evoluat înaintând pe aceste două piste, spărgând

tiparul originar al teritoriului tribal, în care oamenii se confruntau direct,

fără pericol de moarte.

În lumea animală, tehnicile de ucidere a prăzii nu sunt folosite decât

parţial în lupta cu parteneri din aceeaşi specie, iar când se întâmplă, au o altă

motivaţie. Duşmanul din aria intraspecifică are variantele supunerii sau

îndepărtării, comunicând acceptarea învingerii pentru ca atacatorul să se

oprească. Agresivitatea intraspecifică este deci inhibată şi prin remotivare:

învinsul se ghemuieşte şi cerşeşte (hrană, protecţie şi mângâiere), îşi

întoarce dosul, cere o îngrijire paternă sau se oferă s-o acorde

învingătorului.

Este vorba de un ceremonial, în principal învăţat, care dovedeşte

potenţialul de elasticitate al instinctului agresivităţii. Orb, duce la moarte;

elastic, - asigură viaţă.

Mihai Beniuc, primul doctor român în Psihologie animală (Germania,

Hamburg, prof. J von Uexkull, 1932) în cursul său universitar (şi tratatul

respectiv) ia în studiu agresivitatea pentru a releva stabilitatea şi labilitatea

unui instinct. Cercetările proprii, îndelung şi sistematic derulate, vizează

comportamentul combativ la peştele subtropical (acum în acvariu, la

temperatura de 24-28 grade, Betta Splendens). Autorul a fost pasionat de

studiile cercetătorului german H.W. Lissman pe o largă tematică vizând

comportamentul peştilor, consemnându-i în lista bibliografică a tratatului

său, 10 lucrări publicate.

33

Mihai Beniuc a continuat deci să aprofundeze viziunea psihologică

asupra aspectelor spectaculare ale unui celebru bătăuş vedetă a duelurilor

organizate de băştinaşi pentru pariuri.

Peştii Betta Splendens duc o viaţă diurnă; total inofensivi în timpul

nopţii (chiar dacă li se asigură o iluminare perfectă), ziua, luptele se

declanşează exclusiv între masculi, cu finalitate certă: învins şi învingător.

În demersul investigativ, prima problemă ce se pune este „ce stimuli

declanşează agresivitatea?” Aceştia trebuie să fie în primul rând atribute

vizuale contingente adversarului: un ansamblu de linii roşii în degradé, până

la alb. Claritatea acestui tablou condiţionează intensitatea atacului (la

începutul anilor 50, N. Tinbergen studiase agresivitatea în perioada de

împerechere la peştele Rosteus aculeatus; Beniuc face două referiri

bibliografice la acele cercetări).

Betta splendens are 7-8 cm lungime; coada şi aripioarele (ventrale şi

dorsale) şi aşa dezvoltate şi colorate, la furie se desfac în evantai

ameninţător. Înotătoarele sunt dispuse lângă operculele branhiale, au o

transparenţă clară, vibrează mereu pentru deplasare. Pentru a se sprijini pe

fundul apei, se propteşte în două aripioare dispuse sub bărbie. În dirijarea

sigură a înotului intervin toate elementele menţionate.

Duelul aprig, adesea cu sfârşit letal pentru învins, începe între masculi

„înfoiaţi” – cu branhiile desfăcute ca un guler ridicat până peste ochi (ca un

scut), cu aripile şi coada desfăcute în evantai; culoarea acestora devine

puternică, ca şi corpul care capătă culoare metalică strălucitoare. Luptătorii,

cu aer impunător, se apropie cu frunţile, ca nişte berbeci, trec apoi într-o

poziţie paralelă a corpurilor, apoi cap la coadă, revenind cap la cap, cu

respiraţie alertă. Acest ceremonial se repetă de câteva ori, după care încep

34

atacurile: se lovesc cu cozile, cu boturile, apoi încep muşcăturile, rupându-şi

din aripioare, din coadă, din opercule, gura, ochi.

Lupta se încheie prin cedarea de către unul dintre luptători, care coboară

la fund, se agită din colţ în colţ, gâfâie în deficit de oxigen. Învingătorul

înoată pe deasupra celui învins, supraveghindu-l pentru a-l ataca la orice

tentativă de ridicare. Este un fel de condamnare la claustrare şi moarte, căci

cel de la fund poate sucomba fără o aeraţie specială a acvariului sau fără

intervenţia experimentatorului.

Cu un statut de învingător, masculul îşi exercită autoritatea şi faţă de o

femelă ce apare în zonă. Numai după un atac ameninţător se derulează

ceremonialul de „curte”, mai ales că, de regulă, femela nu răspunde dur la

atac, culoarea ei este una defensivă (două dungi negre paralele pe fiecare

parte a corpului), mişcările fiind de permisivitate şi înaintare spre cuibul

pregătit pentru depunerea icrelor.

Motivaţia atacului este studiată introducându-se în bazin modele de

plastic asemănătoare ca formă şi mărime cu Betta; apoi se introduc şi alte

forme, de mărimi şi culori diferite. Se dovedeşte că furia peştelui este

motivată de instinctul de teritorialitate: apărarea „apelor teritoriale”.

Comportamentul poate fi, evident, şi condiţionat, Subiectul învăţând repede

valoarea de semnalizare a unui stimul luminos (o lampă de neon, de

exemplu), ce precede apariţia unui intrus mascul.

Dacă între doi masculi se plasează în acvariu o placă de sticlă

transparentă, violenţa în atac continuă, muşcând din sticlă şi neglijând

mâncarea, chiar viermişorii cei mai preferaţi; dacă se despart prin sticlă doi

combatanţă care s-au luptat deja până la final, cel învins se comportă ca

35

atare, chiar dacă se obişnuieşte a fi protejat împotriva atacului celui mai

puternic.

Experimentând cu exemplare tinere, după câteva zile de habituare se

declanşează combativitatea între masculi; dacă după 30-60 minute lupta nu

este definitivată şi se separă duşmanii prin sticlă transparentă, ostilităţile

continuă cu izbirea geamului; nu rezultă învingător şi învins, fiecare învaţă

care este teritoriul său, fără pericol de intruziune străină. Când se retrage

geamul, fiecare rămâne „în apele lui”, cu gesturi de ameninţare (de lovire şi

muşcare), dar nu se dedau la „conflicte de frontieră”. În zilele următoare

cohabitanţei acvariului încep incursiuni în zona vecină, dar păstrând

distanţă.

Pentru învins, retras modest la fundul apei, vital este aerul, de aceea

îndrăzneşte să se ridice cu precauţie; treptat îşi recâştigă energia. Lupta,

când este reluată, o începe învinsul, nu „suveranul”. Un intrus diferit ca

înfăţişare de învingător este atacat chiar imediat după lupta istovitoare

pierdută. Sunt frecvente şi cazurile când învinsul se restabileşte fizic şi se

răzbună cu o forţă care-l duce la victorie. La această răsturnare de poziţie

poate duce chiar un nou intrus, care-i bate pe cei doi locatari adversari.

Aspecte ale potenţialului de agresivitate, mai ales cele privind latenţa şi

refacerea, se studiază şi cu oglinda coborâtă în acvariu; evident Subiectul îşi

vede imaginea ca pe un adversar şi se comportă ca atare.

„Teritorialitate” înseamnă construirea cuibului, copulaţia, îngrijirea

ouălelor şi a puilor. M. Beniuc afirmă că toate aceste module

comportamentale pot fi instincte bine definite, toate cu utilitate adaptativă

pentru perpetuarea speciei. Astfel, estomparea culorilor vii de la începutul

ostilităţilor, transformarea lor într-un cenuşiu greu observabil, înseamnă

36

camuflare (de frică, pentru supravieţuire). Femela învinsă şi ea de la primul

contact, renunţă efectiv, fără luptă (deşi agresivitatea o caracterizează în

aceaşi măsură ca şi pe mascul), luând un colorit inconfundabil: două dungi

paralele negre în zonele costale, stângă şi dreaptă.

Aşa cum învăţarea optimizează orice modul al vieţii de relaţie, de la

percepţie la asistarea progeniturii, şi agresivitatea este moderată şi

diferenţiată prin experienţe personale, respectiv, raporturi în obţinerea

plăcerii sau înlăturarea neplăcerii. La albine, se ştie, oricât de împovărată de

polen ar veni la urdiniş lucrătoarea, ea este identificată după miros de către

paznici pentru a fi lăsată să intre. Deşi, într-o stupină mişună sute de mii

albine, rolurile lor schimbătoare în decursul celor 4-5 săptămâni de viaţă,

permisivitatea locaţiei, regimul de efort şi relaxare, litigiile, toate decurs

într-o ordine instinctuală, facilitată de învăţare.

Un tablou mai desfăşurat, deci uşor observabil îl reia Beniuc din

lucrarea „Social Behaviour in Animals”, de N. Tinberger: salvgardarea şi

perpetuarea speţei la pescăruşii argintii. Dacă toamna şi iarna aceste păsări

marine duc o viaţă în stoluri, cu relaţii de „club”, amiabile, de semnalizare şi

grijă reciprocă, primăvara ei revin la locurile de obârşie de pe ţărm, pentru a

începe viaţa de familie, în cupluri strict autonome. După rotiri în zbor şi

tatonări, la iniţiativa femelei care-i face curte masculului, se constituie

perechile şi se apucă de construirea cuiburilor în scobituri ale stâncilor; cară

împreună iarbă uscată, muşchi, iar atunci, când cuibul este gata se instalează

ceremonialul de curte şi copulaţia. Masculul păzeşte noua vatră cu

străşnicie, ameninţând orice mascul care se apropie. Odată depuse ouăle,

începe clocitul de către cei doi parteneri, alternativ. Cel plecat după

mâncare, la întoarcere anunţă cu glas specific pe partener pentru a zbura de

37

pe cuib şi a se duce la pescuit. Când ies puii, părinţii au grija hrănirii f ără

întrerupere până când aceştia cresc; răsfăţaţii, plini de energie, se iau la harţă

cu părinţii care, în mod firesc îşi reactualizează set-ul agresiv până la

despărţire. Se reîntâlnesc la pescuit, în zborurile zilnice, dar, o comuniune

mare şi prietenoasă se constituie doar toamna când toate generaţiile

formează stoluri, în care se instituie autoapărarea şi menţinerea.

SENSIBILITATEA ANIMAL Ă LA CUTREMURELE DE P ĂMÂNT

„Furtunile subterane” au sute de mii de manifestări anual pe pământ, în

mări şi oceane. Adesea, de-a lungul istoriei omenirii cutremurele au produs

catastrofe, până la dislocări de munţi, valuri marine de zeci de metri

înălţime, scufundări de localităţi şi teritorii, sute de mii de morţi şi distrugeri

de construcţii, în câteva secunde. Experienţa umană în privinţa efectelor

ample, costisitoare, tragice şi neaşteptate ale cutremurelor este bogată şi

sistematizată, astfel că în strategia educaţională mondială s-a iniţiat

introducerea în curriculum-ul şcolar a cursului „Managementul dezastrelor”.

Evident, istoria îndelungată a acestei arii de evenimente a permis

împletirea legendei cu ştiinţa, dar experienţa instrumentată de măsurare a

timpurilor moderne a pus ordine şi în regândirea evenimentelor „scufundate

în negura timpurilor”.

În tratatul japonez „Prevederea cutremurelor”, de T. Rukitaky (tradus în

limba rusă în 1978), se descriu 157 de cutremure majore consemnate pe

întreg globul. Studiul comparativ minuţios vizează sensibilitatea diferitelor

animale la iminenţa fiecărui cutremur.

38

Prima „bioanticipaţie” consemnată vizează distrugerea oraşului Helikos

din Grecia antică, în anul 323 î.e.n.: semnalul cel mai remarcabil dat de

animale a fost ieşirea iepurilor şi a nevăstuicilor din vizuini.

În Mesopotania antică prevestitorii au fost reptilele; în China antică au

fost consemnate şase categorii de semnale la intervale puţin diferite: peştii

săreau pe ţărm şi pescarii reuşeau capturi neobişnuite; albinele îşi pun

roiurile în locuri joase; rozătoarele migrează masiv; păsările cântă în noapte,

deci într-un mod neobişnuit; fazanii scot ţipete puternice şi bruşte; câinii

urlă de se aud de la mari distanţe.

Marele cutremur din Colabria, Italia, 5 febr. 1783 a fost, la fel, semnalat

de peşti, câini şi gâşte (gâfâiau alarmate).

La dezastrul teluric din Kamciatka, Rusia, de 8,4 grade Richter, cu 12

ore înainte, multe genuri de păsări erau într-o nelinişte de vacarm;

rândunelele prezentau un spectacol aerian nemaipomenit, aceasta numai

până la amiază, când au dispărut cu totul, abandonându-şi cuiburile.

În 1805, cutremurul din Napolitania, Italia, odată cu alerta câinilor,

iepurilor, reptilelor, peştilor şi păsărilor, s-au mai remarcat foarte curioase

reacţii la alte animale: vacile mugeau puternic; oile şi caprele behăiau

încercând să scape din ţarcuri; caii înhămaţi se opreau brusc, sforăiau şi

băteau din copite; pisicile, cu părul zburlit, căutau ascunzişuri; un stol mare

de lăcuste se grăbea spre mare.

Alte semnale memorabile au fost: păsări de mare zburând spre

continent (Valparaiso, Chile, 19 nov. 1822); acelaşi fenomen, tot în Chile, la

Concepcion, în 29 febr. 1835, când toţi câinii au părăsit orăşelul apropiat

Talacajano; pisicile îşi transportau puii afară din casă, animalele de curte

agitate forţau ieşirile, rândunelele, vrăbiile şi porumbeii intrau prin ferestrele

39

deschise (Alma-Ata, 27 mai 1887, magnitudine 7,3 grade); şoarecii părăsesc

casele în ajun, se agită în împrejurimi, apoi dispar (Japonia, Oraşul Nobi, 28

noiembrie 1891, 7,9 grade); dezordine nestăpânită în cirezile de vite (Turcia,

Kars, 11 iulie 1899); acelaşi fenomen, mult accentuat la cai şi vaci, care se

aruncau la pământ (San Francisco, 18 apr. 1906, 8,3 grade); cu 2 minute

înainte de catastrofă toate albinele au părăsit stupii şi au revenit la 15 minute

după cutremur (Germania, Landberg, 3 iulie 1910); haite de lupi şi cohorte

de ulii (China, Haican, 16 dec. 1920, 8,5 grade); vitele refuză nutreţurile,

caii se smulg din legături, câinii urlau a jale cu 15-20 minute înainte,

oprindu-se brusc în timpul cutremurului (Crimeea, 12 sept. 1927); în

regiunea Sanriki, Japonia, părăsirea oraşului de către şobolani s-a sesizat la

cutremurul din 3 martie 1933 (8,5) şi localnicii maturi au prevăzut

evenimentul amintindu-şi de 1896.

Cutremurul din Aşhabad, Turkmenia, din 5 oct. 1948, datorită

magnitudinii sale neobişnuite (gradul 10) a făcut obiectul a numeroase

observaţii, consemnări şi studii. Reţinem o mare diferenţiere în privinţa

anticipării: dacă şerpii şi-au părăsit galeriile apărând la suprafaţa pământului

cu o lună înainte (semn sigur al unui cutremur, sesizat de persoanele

vârstnice şi reclamat autorităţilor), furnicile au început să se mute în masă

doar cu o oră, o oră şi jumătate; câinii lătrau alarmaţi chiar înainte de şocuri;

caii păreau turbaţi cu 2 ore înainte, se smulgeau din hamuri, nechezau şi

băteau din copite; cu 15 minute înainte de şocul distrugător, au rupt porţile

şi au fugit în dezordine; oile s-au alarmat, nu păşteau şi se strângeau în

grupuri cu o zi înainte.

Cazul unui câine ciobănesc este de un patetism memorabil: o familie

ce lucra la Aşhaban s-a întors acasă tâziu în noapte; în timp ce îşi încheiau

40

ziua cu treburi de rutină, dânsa citea, soţul răsfoia nişte hârtii, iar fetiţa

dormea în cărucior, câinele lor ciobănesc s-a ridicat brusc, s-a repezit la

copil, l-a înşfăcat de îmbrăcăminte şi a zbughit-o în curte; era o reacţie

neobişnuită, de câine turbat; soţia a ţipat, bărbatul a luat puşca de vânătoare

şi au alergat după câine să-l lichideze; în spatele lor casa a căzut devenind, o

grămadă de moloz.

Un caz similar este relatat de un ofiţer cu serviciul la Aşhabad: se

culcase şi dormea profund când, cu câteva minute înainte de catastrofă,

câinele casei a deschis uşa, a tras pătura de pe el; văzându-l încă adormit, a

început să-l muşte de picioare, să urle, să se agite înspre uşă; necunoscând

până atunci un asemenea comportament la câinele său lup, stăpânul s-a trezit

alarmat şi a ieşit afară după el. După câteva secunde, şocul seismic extrem a

prăbuşit casa total.

O grădină zoologică devine „concert îngrozitor”; când cutremurul din

26 iulie 1963 a distrus complet oraşul. Cu câteva minute înainte, paznicul a

asistat la un spectacol neînchipuit: elefantul ţipa tânguitor cu trompa

înălţată, hiena urla, tigrul, leul şi leopardul au intrat într-o agitaţie extremă,

ca şi păsările; dintr-odată toate animalele au amuţit, înghesuindu-se în

colţurile cele mai ascunse, urmând imediat cele câteva şocuri.

Similar, larma neobişnuită din acvarii a avertizat adesea oamenii asupra

iminenţei unui cataclism. Biochimiştii au determinat creşterea conţinutului

de radon şi a curenţilor telurici în apă.

În literatura dedicată cutremurelor se consemnează că prima

demonstraţie a valorii predicţiei animalelor (şi păsărilor) a fost în cazul

cutremurului devastator din Haichen, China, din 4 februarie 1975. În

regiunea respectivă, Leaonin, cunoscută pentru potenţialul ei seismic, s-au

41

iniţiat observaţii sistematice de către specialişti, elevi, muncitori şi ţărani.

Primele semne specifice le-au dat reptilele (cu o lună şi jumatate înainte); cu

două zile înainte, purceii, cu o zi înainte cornutele, cu minute înainte,

păsările. Astfel, autorităţile au evacuat populaţia cu câteva ore înainte de

şocul de mare magnitudine (7,3). Lecţia a căpătat caracterul de „experienţă

de vârf” (peack experience) prin tragismul nepregătirii, nereceptivitaţii

reacţiilor anticipative; peste doar câteva luni, tot în China, într-o regiune de

lângă capitală, unde nu se întreprindeau observaţii specifice, cutremurul din

noaptea de 27/28 iulie, 1975, a provocat moartea a peste o jumătate de

milion de oameni!

Experienţa românească este consemnată de P. I. Marikovski, în cartea

sa „Animalele si cutremurele de pământ”, tradusă în româneşte de O.

Crămarescu în 1988 ( Bucureşti, Editura Tehnică). Cercetător ştiinţific la

Institutul de Zoologie al Academiei Kazahe de Ştiinţe, autorul inserează la

pag. 73 un paragraf intitulat „România, 4 martie 1977, M=7,2”. Relatarea o

preia de la un cunoscut naturalist, prof. Xantus, care a urmărit personal

catastrofa seismică cu epicentrul în Vrancea, după care a intervievat mii de

martori din Cluj-Napoca, deci dintr-o zonă plasată la 250 km de punctul în

care magnitudinea a fost de 8 grade. În ordinea apropierii de momentul

şocului principal, prevestitori au fost: cu 12 ore înainte au apărut în masă

râmele, deşi nu fuseseră ploi recente; cu câteva ore înainte şerpii au ieşit la

suprafaţă, chiar în zonele în care se mai afla zăpadă; de aceea şerpii au fost

găsiţi îngheţaţi; popândăii erau extrem de agitaţi; vacile şi în special viţeii

fugeau în mare panică de colo până colo; cu 2-3 ore înainte, şobolanii se

strângeau în grupuri, indiferenţi la prezenţa oamenilor; găinile erau foarte

neliniştite;cu 10-20 de minute înainte de cataclism, porumbeii se avântau în

42

aer speriaţi, cu sunete ciudate (deşi era întuneric, aproape de ora 21:00). În

alte pasaje sunt referinţe şi la cutremurele din 1940 şi 1986;

comportamentele animalelor prevestitoare s-au dovedit aproape identice, dar

în ultimul caz, observatorii în mediul natural al Rucărului au urmărit un

tablou dominat de urletul lugubru al câinilor de la stâne.

Seismologii au sistematizat datele referitoare la prevestitorii biologici,

ajungând la o seamă de concluzii certe:

a) dintre animalele sălbatice, cele mai sensibile la iminenţa unui

cutremur sunt păsările, şerpii şi peştii;

b) dintre animalele domestice, sensibilitate ridicată au dovedit câinii,

pisicile, păsările;

c) insectele ce pot fi observate ca sesizând pericolul seismic sunt

coloniile de furnici şi de albine;

d) fuga din zona periculoasă este mai pregnantă la animalele sălbatice

decât la cele domestice ( de exemplu, căprioarele se strâng în grupuri

şi coboară din munţi; şoarecii şi şobolanii îşi părăsesc habitatele

(Friuli, Italia, 6mai 1976, 6,7 grade).

Stimuli posibili ai sensibilităţii bioseismice

Stadiul incipient al cunoaşterii în materie de „cum presimt animalele

mişcările tectonice” se reflectă atât în numărul mare de victime omeneşti şi

distrugeri devastatoare produse pe neaşteptate, cât şi în nefericita sintagmă

„comportarea anormală a animalelor înainte de cutremur” .

Chiar acest titlu a purtat prima conferinţă din 1976, California, dedicată

acestei teme . Este utilă referirea la concluziile acestei conferinţe, mai ales

43

pentru că fondul ideatic a fost dominat de geofizicieni şi nu de zoologi (la

care ne-am referit deja în paragrafele anterioare) .

Întrucât comportamentul observat al animalelor este expresia „vieţii de

relaţie”, a tranzacţiei fiinţei cu mediul, este interesant că particularităţi ale

acestuia pot constitui stimuli pentru reactivitatea în formele specifice

descrise mai sus .

Cercetătorii geofizicieni au convenit în definirea a nouă categorii de

factori fizici ce provoacă reactivitatea specifică a animalelor:

1. Variaţia presiunii aerului .

2. Activitatea macroseismică a scoarţei terestre .

3. Variaţia forţei gravitaţionale .

4. Modificări ale suprafeţei terestre (înclinări, ridicări) .

5. Infrasunetele şi ultrasunetele .

6. Variaţia câmpurilor electromagnetice .

7. Încărcătura electrostatică a particulelor de aerosoli din aer .

8. Oscilaţia nivelului apelor freatice din sol .

9. Gazele emise din pământ .

Evident, ştiinţele vieţii, printre care şi Psihologia, admit că, complementar

acestor anomalii ale pământului, intervin şi particularităţi de specie, de grup

şi individuale de la diferite nivele ale evoluţiei fiinţelor : genul, vârsta,

starea fiziologică, habitatul trecut şi prezent, experienţa individuală şi de

grup etc. Un invariant în această complexitate dinamică este pentru zoologi

şi psihologi atributul utilităţii reacţiei pentru continuitatea vieţii : acest

exerciţiu a făcut să supravieţuiască strămoşii de la care se moşteneşte

vocaţia actualelor fiinţe . Aşa se explică de ce este mai predictibil

comportamentul fiinţelor care trăiesc în colonie, stol, turmă, herghelie, grup.

44

Utilitatea favorizează imitaţia şi fixaţia experienţei atât genetic, cât şi

esoteric, ca practică perpetuă în fluxul generaţiilor .

Să luăm sunetele însoţitoare ale mişcărilor telurice, cele ce le preced şi le

succed: ultrasunetele şi infrasunetele. Organul auditiv uman percepe

diapazonul între 25 şi 50.000 Hz ; infrasunetele (sub 50 Hz) şi ultrasunetele

(peste 50.000 Hz) sunt percepute de unele animale chiar perfect (în

ansamblul lumii vii, ele sunt complementare omului). În materie de

ultrasunete, insectele excelează faţă de vertebrate, deoarece orientarea lor

spaţială se axează prioritar pe acest gen de stimuli, ziua şi noaptea.

Infrasunetele oferă avantajul propagării la o distanţă mult mai mare şi cu o

viteză considerabilă, de 5-8 Km / sec. (viteza sunetului perceput de om este

de 332 m / sec.).

Infrasunetele sunt receptate de animale şi om în diapazoane subliminal,

dar cu efect psihofiziologic de panică şi spaimă . În literatura de profil este

adesea invocat experimentul efectuat de fizicianul R. Wood, în 1929 : într-o

sală de teatru a instalat un tub de orgă de maare diametru ; când a fost

introdus un suflu de aer şi tubul a emis un volum însemnat de infrasunete,

nimeni n-a perceput nici un semnal sonor, dar toţi au intrat într-o stare de

agitaţie şi nelinişte inexplicabilă . Subiecţii experimentului, dar şi persoane

din afara sălii, au relatat că simţeau iminenţa unui cutremur ; şi geamurile şi

candelabrele, intrând în rezonanţă au început să trepideze, contribuind la o

stare generală de vacarm conex cutremurului .

Ultrasunetele, la rândul lor, provoacă mişcări oscilatorii ale organelor

interne din cutia toracică, provocând prin aceasta starea subiectivă de

îngrijorare şi teamă .

45

Faptul că animalele şi chiar oamenii aud sunete înaintea cutremurului s-

ar datora unui mecanism fizic de emergenţă : când sunetele apar datorită

undelor electromagnetice, acestea din urmă le portează cu viteza luminii .

Aşa se face că atunci când un bolid se apropie de Pământ, sunetul provocat

de deplasarea sa ajunge la sol înainte .

În caz de mişcare tectonică, corpurile geometrice ale Terrei se modifică şi

receptarea lor poate asigura o prognoză . Efectul acestui gen de unde asupra

organismelor de pe diverse trepte ale evoluţiei se află deja în studiu. În

tematici medicale şi seismologia a devenit receptivă . Se dovedeşte că

pulsaţiile geomagnetice în gama 0,02-20 Hz au efecte directe asupra

bioritmului cerebral. Tocmai de aceea seismologia se apleacă asupra

mecanismelor bioenergetice: seismografele nu înregistrează undele

ultrascurte.

Se ştie cu certitudine că înainte de cutremur, din adâncuri iese la

suprafaţă gazul radon; acesta ionizează aerul şi prin aceasta se produc

modificări ale câmpurilor electrodinamice şi statice . Animalele cu înaltă

acuitate olfactivă pot simţi apariţia neobişnuită a radonului, dar şi a altor

gaze precum heliul şi ozonul . Prin ele însele, dar şi prin efecte de ionizare şi

electrostatice, pot determina un mediu neurohormonal (dominat de

serotonină şi un mediu respiratoriu încărcat cu ioni pozitivi şi negativi ; se

schimbă conductibilitatea electrică a mediilor aerian şi acvatic; apa mării

devine un electrolit, tulburând comportamentul faunei marine) .

O nişă productivă în cercetarea mecanismelor reactivităţii anticipative la

cutremure a fost creată de cercetătorii japonezi prin studiul peştelui „Pisica

de mare” . Sunt deja 7-8 decenii de când acest peşte este observat în acvariu

cum dă indicii clare asupra apropierii cutremurului, 6-8 ore înainte de

46

declanşare. Acuitatea simţurilor şi reactivitatea sa predictibilă au făcut

obiectul unei cărţi publicate de Y. Suchiro în 1976.

Cât de stabilă şi sigură pare planeta Pământ în viaţa cotidiană, ea este

totuşi chinuită de circa un milion de şocuri într-un an. Sute de centre

seismologice îi înregistrează agitaţia şi doar câteva zeci de baze zoo-

predictoare ne promit prietenia frăţească a grijii pentru a preîntimpina

îngroparea sub dărâmături a secole şi milenii de istorie şi trăire.

Date privind identitatea fiin ţelor prevestitoare de cutremure

Râmele. Sunt fertilizatori naturali ai solului, făcându-l afânat pentru

penetrarea aerului, apei şi substanţelor organice hrănitoare pentru vegetaţie.

Prezenţa lor devine evidentă primăvara devreme, când pământul se

încălzeşte şi este puternic umezit de ploile frecvente; ies deasupra

pământului când taina nopţii învăluie lumea. Popularea este prilej pentru

împerechere încrucişată (dealtfel, hermafrodită). Zorile zilei le grăbesc să se

ascundă, lăsând observatorului un „peisaj” blând de pământ mărunţit şi

orificii de fugă. Sunt şi accidente nefericite, când unele exemplare nimeresc

pe poteci dure, pe asfalt, pe căi călcate de mijloace de transport şi pietoni.

S-a dovedit că apariţia masivă a râmelor în condiţii diferite de cele

amintite este indiciu al unui cutremur apropiat. În Japonia, faptul este

bineînţeles indiciu de alertă.. Autorul rus al amintitei cărţi, P.I. Marikovski,

face referire şi la experienţa românească : cu cinci zile înainte de cutremurul

din 10 Noiembrie 1940, râmele au apărut într-o măsură surprinzătoare ; la

cutremurul din 4 Martie 1977, au apărut cu 12 ore înainte chiar şi în locurile

47

în care mai era zăpadă. Cutremurul înseamnă mişcarea solului, iar aceasta

periclitează viaţa unor organisme somatic – fragile .

Cercetătorii semnalizează şi „tablouri” înşelătoare. Este cazul unor

module de vreme umedă în plină iarnă, desemnate în limba romană prin

termenul de „moină” .

Lipitorile se agită în acvariu cu 2-3 ore înainte de cutremur; Moluştele

dovedesc şi ele, la fel, o sensibilitate observabilă; melcii de grădină îşi

părăsesc adăposturile ; moluştele marine (caracatiţele) se retrag în adâncul

mării, astfel încât cu câteva zile înainte se diminuează cantitatea pescuită .

Artropodele constituie cea mai amplă grupă animală de pe glob, iar în

cadrul ei, insectele predomină masiv. Se cunoaşte sigur astăzi că artropodele

acvatice (creveţii şi crabii) sesizează cutremurele cu precizie. Ieşirea pe mal

a crabilor înaintea cutremurelor din 1855 şi 1933 este un fapt cert. În

Japonia, ieşirea miriapodelor din ascunzişurile lor este indiciul sigur al unui

cutremur iminent.

Mişcările telurice sunt sesizate fin de către insecte, mai ales de cele

cântătoare (cosaşii, greierii); această capacitate s-a format filogenetic din

nevoia de supravieţuire în faţa inamicilor ce se apropiau generând o vibraţie

fină. Iată că în natură, chiar nevertebratele îşi folosesc acuitatea auditivă şi

disponibilitatea de a cânta pentru siguranţa vieţii. Bătăile inimii, cu efectele

extrafine ale trepidaţiei solului sunt receptate de către insectele cântătoare.

Înţelegem că tăcerea este o virtute, mai importantă pentru viaţă decât reacţia

motrică şi cântatul. Trecerea omului prin stepă provoacă tăcerea insectelor

cântătoare pe un culoar de cel puţin 20 m. lăţime ; insectele sesizează, se

crede, şi câmpuri luminoase, acustice, termice, electrice, bioenergetice.

48

Sunt supoziţii relative la sensibilitatea la cutremure a lăcustelor şi

libelulelor când zboară în masă . Certă este părăsirea furnicarelor de către

furnici, cu larve cu tot ( 1898 – Japonia, 1908 – Neapole, 1948 – Ashabad).

Care specie ? – se întreabă cercetătorul, că doar există 20.000 de specii, cu

particularităţi biologice şi comportamentale definitorii!

Se estimează că furnicile au trecut la o viaţă socială în urmă cu 25 de

milioane de ani. Amenajarea cuiburilor în pământ în ansambluri

arhitecturale de anvergură, viaţa deosebit de complexă, organizată social pe

statute şi roluri, dar şi travaliul de o energie impresionantă necesar

construirii de puţuri pentru apă ce ating şi 50 de metri, fac ca ataşamentul

furnicilor din familia Messor (ce trăiesc în stepele sudice ale Europei şi

Asiei) pentru „vatră” să fie „pe viaţă şi pe moarte”. Aceste furnici, numite

popular „cositoare” (datorită modului de hrănire: taie ierburile pentru a le

lua seminţele şi a le depozita în cămări subterane) nu-şi părăsesc habitatul

decât la sesizarea unui pericol fatal . Mulţi martori oculari au relatat cum,

înaintea cutremurelor catastrofale (cum au fost cele de la Tokyo, Neapole şi

Ashabad), furnicile şi-au părăsit trudnic-elaboratele habitate subterane,

migrând în masă, alertate, cărând larve, hrană şi apă.

Se impune atenţiei, pentru discernere, cazurile în care, după o grea

hibernare, furnicile ies precipitate pe sol pentru a se încălzi, îngrămădite

(deci într-un mod eficient), în formaţiuni atât de mici încât să beneficieze de

soare şi aer .

În mod sigur oamenii nu de la furnici şi albine au învăţat că viaţa socială

deserveşte viaţa individuală ca potenţă şi fiabilitate, dar izofuncţionalitatea

este frapantă; ceea ce provoacă pe cercetătorul în domeniul Psihologiei

comparate este fenomenul decalajului disruptiv: „Conştiinţa a ridicat omul

49

la o aşa înălţime de la care, căzând, coboară mai jos decât l-ar opri instinctul

„ – bine-cunoscuta mirare exprimată de filosoful american John Dewey.

Revenind la misterul fiinţelor sociale care îşi construiesc minuţios, în

colaborare şi pentru durată, locuinţa, ne întrebăm dacă albinele (mai

cunoscute nouă, - cele melifere sălbatice) au în comportamentul lor

elemente ce semnalizează cutremure . Zgomotul surprinzător în stup, locul

neobişnuit de aşezare a roiului, părăsirea stupului cu 10-30 de zile înainte de

cutremur, - au fost indicii semnalate în antichitate, în China şi Roma.

Vertebratele. Peştii. În materie de sensibilitate a peştilor faţă de

cutremure, experienţa japoneză este cea mai valoroasă întrucât peste 80 %

dintre cutremurele din zonă s-au produs în largul mărilor . Pescăritul este o

profesie importantă deoarece în hrana japonezilor peştele este prioritar .

Dintotdeauna, un vast câmp de observaţie vizând fauna mărilor, a remarcat

fenomene ce au fost interpretate în diapazonul prozaic – legendar.

Tema „peştii-prevestitori ai cutremurelor” este relativ recentă, dar

deosebit de productivă în planurile faptic şi interpretativ. Apariţii sau

disparaţii surprinzătoare de specii au fost înregistrate din cele mai vechi

timpuri şi puse în contingenţă cu evenimente remarcabile.

Dintre cele 400 de specii ale familiei câinilor de mare, ce trăiesc în mâlul

de pe fundul râurilor şi lacurilor, un peştişor albastru şi tărcat se ridică la

suprafaţă cu câteva ore înainte de cutremur . Japonezii au remarcat prezenţa

surprinzătoare la suprafaţă a apei a unor masive bancuri de peştişori tărcaţi,

mai ales că ei nu sunt văzuţi niciodată când nu sunt cutremure. Întrucât

agitaţia la suprafaţa apei a acestui peştişor se produce şi la cutremure mici,

dacă se află aproape de epicentru , dar nu la cutremure mari când distanţa de

epicentru este mare, se presupune că este vorba de o energie electrică. Într-o

50

ţară cu o sensibilitate seismică excesivă (3-4 zilnic), atenţia pentru peştişori

senzori este deosebită. Atât micuţul câine de mare tărcat, cât şi alte soiuri de

acvariu sunt omologate pentru cultură domestică în scop de alertă seismică.

Avertizarea cu câteva ore înainte a unui cataclism natural înseamnă o virtute

naturală cu valenţe umanitare şi economice majore . Ridicarea peştilor la

suprafaţă şi staţionarea lor în această poziţie inedită chiar cu o lună înainte

de catastrofă, ba chiar aruncarea în disperare pe ţărm, au fost semnale certe

ale cutremurului din 15 Octombrie 1834, din Carpaţi (săreau pe ţărm peştii

din râurile Latoviţa şi Tisa) . Această disperată părăsire a mediului acvatic s-

a soldat adesea cu sacrilegii în masă .

Datele apar senzaţionale din perspectiva „furtunilor subterane”, cum sunt

numite cutremurele . Dar confuzia intervine cumulându-se date date despre

eclipse şi pandemii (în Evul Mediu, ciuma sau „Moartea Neagră” a fost

anticipată prin aceleaşi reacţii stranii ale peştilor) . Substanţe chimice, gaze,

potenţiale electrice sau magnetice, trepidaţii şi zgomote, - pot reprezenta

stimuli pentru senzori foarte fini . Cert este că pescarii, observatori pecuniari

ceas de ceas ai apelor, au sesizat de nenumărate ori relaţia dintre

cutremurele de pământ şi cantităţile de peşte recoltat. Mai frapant este faptul

apariţiei la suprafaţă a peştilor de adâncime, care în mod obişnuit, nu-şi

părăsesc mediul lor de vieţuire şi nu sunt văzuţi.

De exemplu, ţiparii japonezi ce trăiesc la adâncimea de 500 de metri în

mare, în anul 1933 au apărut la suprafaţă cu câteva ore înainte de

cataclismul seismic ce a afectat insula japoneză Honshu; într-o zonă

apropiată a fost prins un ţipar ce trăieşte la 1.000 de metri adâncime ;

apariţiile au precedat un cutremur ce a provocat pieirea a trei mii de

persoane . În anii ’60 s-a lansat public un manifest către întreaga lume de a

51

sesiza apariţia la ţărm şi prinderea unor peşti de mare adâncime, fenomenul

fiind semn al iminenţei unui cutremur.

Despre Amfibieni sunt puţine date privind comportamente specifice

avertizării seismelor. Tratatele consemnează alerta din anul 1537, la

Bodensee, dată de expansiunea peştilor şi broaştelor spre băltoace, într-un

vacarm de orăcăieli şi lătrat de câini .

Reptilele. În istoria dezastrelor seismice, aceste vertebrate şi-au câştigat

statutul de senzori excepţionali . Zoologii au definit un atribut vital la

reptile: temperatura corpului lor este direct condiţionată de temperatura

mediului ambient (sunt animale poichiloterme). „ Instinctul generic” al vieţii

le face ca iarna să hiberneze în vizuini de adâncime, de regulă cucerite de la

rozătoare. Le este confortabilă o temperatură fără variaţii tulburătoare. Nu se

cunoaşte mecanismul fiziologic dar, din analiza fenomenologiei a

numeroase cutremure cert este că, depăşind toate performanţele aparatelor

seismice, reptilele semnalizează chiar cu o lună şi jumătate înainte un

cutremur catastrofic . Este vorba de sesizarea unor câmpuri fizice conexe

mişcărilor tectonice . Receptarea radiaţiilor infraroşii, oricât de slabe emise,

de vieţuitoarele preferate ca pradă, este o capacitate identificată de biologi,

justificând abilitatea vânătorii micilor animale în condiţii de întuneric

absolut .

Spiritul de observaţie pus în slujba vieţii şi a siguranţei a remarcat

valenţa predictivă a agitaţiei şerpilor : în Mexic , Cuba, Italia (1805),

Turcmenia (1948), China (1975), Uzbechistan (1976) etc.

Păsările. Prevestesc cutremurele printr-un comportament neobişnuit .

Găinile refuză să revină la coteţe cu mult înainte de cutremure, cotcodăcesc,

refuză să mănânce, efectuează zboruri haotice.

52

Gâştele iau poziţie de atac, întinzănd capul înspre pământ, ţipând fără

motiv, încearcă să zboare cu găgăit strident; raţele ies din apă pentru a

dormi pe mal în locuri total nefamiliare.

Vrăbiile, berzele, porumbeii, ciorile, rândunelele, se agită, părăsesc

cuiburile şi teritoriile, zburând fie departe, fie spre locuinţele oamenilor.

Coliviile cu păsări de apartament devin medii de agitaţie puternică şi

continuă. Graurii care iernează în hale dezafectate se înghesuie să

părăsească locaţia într-o aşa viteză că miile de exemplare se împing, „se

calcă în picioare”, iar odată ajunse în peisajul apropiat se opresc în frig

până la încetarea cutremurului. Nu oricine poate avea fazani în gospodărie

să-i poată observa. În Japonia este cunoscut faptul cert că Phasanius

versicolor simt cele mai fine trepidaţii telurice şi avertizează din timp

cataclismul prin agitaţie şi ţipete stridente. Apar însă confuzii, deoarece

fazanii reacţionează la fel când văd câini sau pisici şi când aud împuşcături.

Trebuie deci să aibă acest discernământ pentru a fi siguri de iminenţa

seismului (Acuitatea senzorială a fazanilor este cunoscută vânătorilor: dacă

aceştia sunt încălţaţi, păsările îşi iau zborul chiar de la o distanţă mai mare

decât bătaia puştii).

Caii – într-o îndelungată perioadă de domesticire, au dat dimensiuni noi

potenţialului uman de acţiune şi demnitate. Zoologii apreciază că, prin

domesticire, acuitatea diverselor modalităţi senzoriale s-a diminuat.

Iminenţa cutremurului este însă sesizată prin reacţii specifice, de

neconfundat: intră într-o alertă totală, devenind neliniştiţi, temători,

refractari faţă de hrană; nechează panicaţi, se ridică în două picioare chiar

când sunt înhămaţi la un atelaj, lovesc cu copitele pentru a ieşi din adăpost,

dărâmă obstacolele şi, când reuşesc, aleargă departe; tot organismul lor

53

devine un vibrator, depărtându-şi picioarele pentru o mai mare stabilitate,

sforăie, tremură şi parcă în virtutea prieteniei cu omul, îi imploră ajutorul.

Bovinele – manifestă o agitaţie neobişnuită înainte de cutremur, mugesc

puternic şi des, scurmă pământul cu copitele, dau cu coarnele în pereţii

grajdului, aleargă rotit fără a urmări ceva anume, se tăvălesc pe pământ; se

schimbă metabolic, dând lapte mai puţin, născând înainte de vreme,

refuzând să mănânce, părăsesc păşunea, se împung între ele. Toate aceste

reacţii preced cutremurul cu câteva ore, pentru ca imediat înainte de şoc să

se liniştească .

Oile - Aceste animale blânde, liniştite şi ascultătoare, sunt diferite de

strămoşii lor sălbatici, şi-au păstrat mai mult simţul turmei şi al obedienţei

faţă de lider, inclusiv de păstor. Toate calităţile specifice se diminuează

semnificativ înainte de cutremur: devin neascultătoare, lovesc cu copitele,

behăie, se strâng în grupuri şi privesc speriate. La primele şocuri cad la

pământ .

Porcii. O manifestare se întinde pe mai multe zile, dar se intensifică de

regulă cu 1-2 ore înainte de seism: violenţă faţă de îngrădiri şi între ei,

refuzul hranei.

Câinii. Desprinşi din haitele strămoşilor şi ieşiţi din vizuini, carnivori cu

reflexe iuţi la detectarea şi urmărirea prăzii, câinii de astăzi deservesc omul

cu credinţă şi consolează pe omul singur şi pe pacientul în convalescenţă.

Chiar fără dresaj special se înţelege cu omul prin gesturi şi lătrat,

comunicându-i şi de la mare distanţă felul, cantitatea şi calitatea vânatului.

Cu ocazia prezentării unor cutremure importante descrierii s-au exemplificat

manifestări prevestitoare şi intervenţii prompte ale câinilor pentru salvarea

locatarilor.

54

Atenţia omului este atrasă de agitaţia şi lătratul fără motiv aparent, dar

mai ales de urletul lugubru ce duce la disperare pe stăpân. Perioada de

anticipare este de 10 şi chiar 30 de zile, timp în care forţează apropierea de

om. Au fost cazuri când nici un alt animal de curte nu a reacţionat când

câinii , zile la rând, se agitau, beau multă apă şi urlau . (exemplu, cutremurul

din Anatolia, 1976). Femelele au grijă deosebită pentru căţei, cărându-i din

loc în loc, căutând siguranţă.

Pisicile – sunt ataşate mult mai mult teritoriului decât omului, de aceea

poate că sunt supuse dresajului într-o măsură neînsemnată, iar domesticirea

nu le-a diminuat hard-ul instinctual. Teritoriul şi-l determină după

oportunităţile de confort şi vânătoare. Gospodarii ştiu prea bine că atunci

când îşi demolează vechea casă pentru a o reclădi, pisica se agită o jumătate

de zi, miaună disperată printre picioarele stăpânilor, cu care se giurgiulise şi

dormise, ca mai departe să se aciuiască pe la o altă locuinţă (care o acceptă).

În contrast, câinele dovedeşte „credinţă totală”, nedezlipindu-se de stăpân în

toată perioada şantierului noii locuinţe.

Manifestările pisicii înainte de cutremur sunt specifice : fie miorlăie tare

fără vreo nevoie reală, cu părul zburlit, ochii strălucitori şi urechile lipite pe

cap, fie dispar în tăcere din casă, cărându-şi în gură puii, în altă locaţie, chiar

în altă localitate . Intervalul de reactivitate la evenimentul teluric se întinde

între câteva zile şi câteva minute .

Rozătoarele. Urmează şerpilor în gradul de sensibilizare la cutremure.

Şobolanii, cu viaţa lor discretă şi nocturnă, ies în locuri deschise, aleargă,

chiţăie, fără să se sinchisească de oameni (duşmani tradiţionali şi

neiertători). Agitaţi, se lovesc unii de alţii, chiţăie, se strâng în grupuri şi

pleacă în alergare prin localităţi, la întâlnirea cu omul încremenesc de pot fi

55

prinşi fără efort. Comportamentul preventiv începe cu o lună înainte, iar

revenirea la vatră are o latenţă tot atât de mare . Sensibilitatea şobolanilor

este notabilă şi prin faptul că se manifestă şi la o distanţă de 120 de Km. de

epicentru. Un aspect încă neelucidat este care specie de şobolani are un

comportament mai edificator; dacă, mai răspândit în locuinţele oamenilor

sunt şobolanul cenuşiu (Rattus norvegicus) şi cel negru (Rattus rattus), în

Asia mijlocie se întâlneşte Rattus rattoidas; şoarecele comun, Mus musculus

face parte dintr-o specie care are multe alte reacţii complementare, dar nici

una observate sistematic .

Alte rozătoare, precum hârciogii (popândăii) au dat semnale sigure la mai

multe cutremure : cu câteva luni înainte migrează masiv din epicentru, chiar

când este timpul de hibernare ; sensibilitatea lor se explică prin faptul ca

vizuinile lor sunt săpate în maluri, unde pericolul surpărilor letale este

crescut .

Dintre antropide, cimpanzeii s-au dovedit a fi prevestitori de cutremure ;

şocurile subterane greu de perceput provocau neliniştea lor în parcurile de

pe ţărmul Californiei (zona San Andreas) ; simţeau o mai mare siguranţă în

copaci . Şi la Managua (Nicaragua), cu câteva ore înaintea cutremurului

maimuţele au intrat într-un vacarm nemaivăzut .

Cerbii – aceste animale demne în habitatele împădurite, din agitaţie şi

nelinişte, au ajuns să vagabondeze în grupuri prin oraşe, în pofida

duşmanilor şi trecătorilor (1896, Ryuki, Japonia) .

Delfinii . Înţelepţii şi generoşii mărilor, cu câteva ore înainte de seism

apar în număr mare la ţărm, parcă spre confesare cu oamenii, pe un tărâm

mai sigur .

56

În concluzie, iscodind sufletul animalelor prin observarea modurilor de

rezolvare a problemelor teritoriale de habituare, perpetuare etc. omul

reuşeşte să se vadă pe sine ca într-o oglindă . Este dezamăgit să constate că

în materie de sensibilitate (epicritică) la efecte subliminale ce preced

seismele, nu se recunoaşte, deşi „faţa sa istorică îi este brăzdată” de repetate

şi surprinzătoare tragedii .

Cu un portofoliu instinctual diminuat de îndelungata-i evoluţie socială

(în cursul căreia experienţa acumulată şi cristalizată în concepte ,

instrumente şi artă, a estompat reglajul ereditar), omul a pierdut

sensibilitatea la energiile emanate de mişcările subterane. Sunt date statistice

care atestă efecte fiziologice notabile în orele dinaintea seismului : nelinişte

„f ără obiect”, atacuri de cord, luminiscenţe la conturul obiectelor, insomnie;

după seism: - vomă, sete, apatie, nonapetenţă culinară.

Multitudinea observaţiilor, fie ele întâmplătoare sau sistematice, au avut

dintotdeauna asupra omului efectul major pe care l-a generat arta : dă de

gândit. Similitudinea este explicabilă prin adresa comună: omul frământat

de destin, preocupat până la obsesie de controlul stupidităţii.

COORDONATE PSIHOECOLOGICE ALE RAPORTULUI

OAMENILOR CU ANIMALELE

Într-o viziune comparatistă, zoologii afirmă într-un acord deplin că

Homo sapiens este o specie extraordinară, împuternicită şi înnobilată de

efectele emergente ale propriilor acţiuni, depozitate în multiple forme,

preluate şi dezvoltate continuu. A străbătut prin toate mediile, - terestru şi

subteran, acvatic şi subacvatic, aerian şi cosmic, macrocosmic şi

57

microcosmic. Planetar apreciind, specia noastră s-a dezvoltat rapid şi de

aceea, ca proaspeţii îmbogăţiţi, suntem frământaţi de întrebări privind

originea noastră.

Psihoecologic, reglajul psihic se raportează nu numai la caracteristici

de specie şi la nişele respective marcate în mediu, ci şi la raporturile

interspecifice pentru care ambientul oferă permisivitate de relaţionare.

Cunoscutul cercetător britanic Desmond Moris, a întreprins numeroase

studii asupra comportamentului animalelor şi a publicat 11 cărţi ştiinţifice

(astăzi trăieşte la Oxford şi are 82 de ani). Traiectul cel mai original în

demersul său ştiinţific este perseverenta raportare a omului la animale

(„Oameni şi şerpi”, „Oameni şi maimuţe” etc.) Când se ocupă numai de

comportamentul uman, nu găseşte un alt titlu mai respectabil (faţă de

filia ţie) decât cel de „Maimuţa goală” (The naked Ape). În capitolul 8 al

acestei cărţi, publicată în mai multe ediţii începând cu 1967 (publicată şi în

româneşte în 1991, Bucureşti, Editura Enciclopedică), conceptualizează

raportul oamenilor cu animalele prin derivare din cinci forme sau moduri

alternative în care se relaţionează speciile pe planeta noastră: pradă,

simbionţi, competitori, paraziţi sau prădători.

Pentru specia umană, cele cinci categorii formează conduita generic

numită economică, la care se mai racordează alte trei „dimensiuni de

interes” sau conlucrare: ştiinţifică, estetică şi simbolică.

Lista speciilor ce constituie de-a lungul istoriei umane pradă este

imensă, definindu-l pe om un prădător. D. Moris condamnă ferocitatea

„maimuţei goale: „Undeva, cândva, ea a ucis şi a mâncat aproape orice

animal pe care v-aţi da osteneala să-l pomeniţi. Dintr-un studiu asupra

rămăşiţelor preistorice cunoaştem că acum circa o jumătate de milion de ani,

58

numai într-un singur loc, vâna şi mânca specii de bizoni, cai, rinoceri, cerbi,

oi, mamuţi, cămile, struţi, antilope, bivoli, mistreţi şi hiene” (p. 176).

Animalul de pradă din om şi-a format o tendinţă nouă, pentru o mai

eficientă stăpânire: domesticirea unor specii, cel puţin în ultimii zece mii de

ani. Primele animale ce au acceptat prietenia (nu dezinteresată!) a omului au

fost oile, caprele şi renii; cu trecerea la activitatea agricolă, au mai apărut în

preajma omului cornutele şi porcii (inclusiv bivolul indian); întâlnirea a fost

în fapt o confruntare, că acestea găseau recoltele mult mai comode pentru

jaf culinar.

Dintre păsări, cu milenii în urmă au fost domesticite găinile, gâştele şi

raţele, curcanii, bibilicile, fazanii. În culturi piscicole domestice au fost

„aclimatizaţi”, ţiparul, carasul auriu şi crapul.

Simbioza, al doilea gen de relaţii interspecifice, reprezintă o convieţuire

a două specii diferite în folosul ambelor. Un exemplu larg cunoscut este

convieţuirea continuă dintre păsărelele buphagus şi unele copitate mari:

rinocerul, bivolul, girafa; animalele însele nu se pot apăra de paraziţii pielii,

dar acest service de higienă şi sănătate îl asigură micile zburătoare zglobii

care astfel îşi obţin o hrană suculentă.

Simbioza om-animal, chiar dacă primul îl mănâncă pe al doilea, nu

înseamnă pradă, deoarece partenerul animal este menţinut ca specie, asistat

şi chiar ameliorat; autorul lucrării citate numeşte acest raport „simbioză

părtinitoare” (p. 178), deoarece omul exploatează partenerul, controlând

întreaga situaţie, în timp ce animalele „nu au de ales”.

Se consideră că cel mai vechi simbiont în istoria naturală a omului a

fost câinele; poate cu 10000 de ani în urmă, câinele sălbatic era concurentul

de temut al omului în activitatea de vânătoare a animalelor mari: excela în

59

viteză, în spiritul de haită, tactică de gonire, învăluire şi săritură, miros şi

auz. Omul avea nevoie de pază nocturnă a habitatului şi de însoţitor la

vânătoare; probabil, puişorii blânzi, inofensivi şi uşor de dresat prin

recompensă, gesturi şi grai, au devenit repede „credincioşi” stăpânului, nu-l

părăsea, ba mai mult, îl apăra de intruşi sau atacatori.

Omul are vocaţia generalizării experienţei. Alte elemente de pradă au

fost domesticite: caprele, oile, renii. Prin diversificare şi selecţie, s-au

obţinut rase de câini şi de alte animale, cu virtuţi punctuale cerute de om.

Vedem astăzi câini detectori de persoane rătăcite în munţi sau îngropate sub

dărâmături, detectori de mine, substanţe halucinogene, afecţiuni canceroase;

câini poliţişti şi câini terapeuţi.

Şoimul a fost dresat pentru vânat, iar porumbelul pentru călătorii cu

mesaje.

Extinderea activităţilor agricole şi a depozitelor de cereale a necesitat o

simbioză cu mici carnivore care să distrugă rozătoarele: pisica, dihorul şi

mangusta.

Animalele mari de povară au intrat în simbioză cu omul prin iscusinţa

omului de a le dresa, întreţine coerent şi a le ameliora prin selecţii repetate.

Caii, măgarii, vacile, renii, bivolii, cămilele, lamele şi elefanţii au dat

omului o capacitate inestimabilă de transport de poveri şi de deplasare. O

largă gamă de produse (pentru subzistenţă şi schimb) a fost oferita de vite şi

păsări domesticite. Până şi insectele au fost atrase în simbioză pentru miere

şi mătase.

Competivitatea în materie de hrană şi spaţiu este a treia categorie

importantă a raportului omului cu animalele. Fiinţele necomestibile şi

neutile nouă sunt atacate şi distruse. Omul a ieşit victorios în lupta cu

60

pericolele, de la paraziţi, la carnivore, el însuşi ajungând să se înmulţească şi

de cinci ori într-o sută de ani, de la 500 de milioane în 1800, la 7 miliarde în

prezent. Fiorosul rechin este monitorizat de specialişti, cu implantare de

cipuri şi urmărirea deplasării lui la distanţe de mii de mile marine. Şarpele

veninos rămâne un misterios ucigaş fără foloase!

În afara „modulului economic” al raportului dintre oameni şi animale,

important este exerciţiul explorator (devenit prin veacuri activitate

ştiinţifică). Şi în lumea insectelor, păsărilor şi animalelor se practică

explorarea, ea fiind însă subordonată supravieţuirii (prin hrană, acuplare,

luptă). La om, explorarea se „cristalizează” în concepte, instrumente,

procedee tehnologice, - toate sistematic acumulate şi asimilate în

succesiunea generaţiilor.

Binele, succesul, emotivitatea de o nemăsurată diversitate

fundamentează atitudinea estetică a omului faţă de ambient şi de animale.

Sunt animale frumoase şi animale urâte; relativitatea o dă vârsta, genul,

cultura, starea de sănătate etc.

D. Morris defineşte, în sfârşit, atitudinea simbolică faţă de animale, în

fond o înţelegere şi acceptare antropomorfă prin atribuire de calităţi umane.

Ataşamentul pentru un animal este în funcţie de numărul de trăsături

antropomorfe atribuite. Copiii preferă animalele mari asemănându-le cu

părinţii ocrotitori; faţă de animalele mici, copilul devine părinte simbolic.

Impăratul Napoleon îşi orna mantia cu albine de aur, simbol al hărniciei şi al

produsului fericit prin toate calităţile sale.

Animalele primejdioase displac tot din considerente antropomorfe.

Autorul inserează o listă de zece animale: şarpele, păianjenul, crocodilul,

61

leul, şobolanul, sconcsul, gorila, rinocerul, hipopotamul, tigrul. Un

argument al resorturilor antropomorfe este schimbarea reactivităţii

interspecifice în funcţie de vârstă; sunt definite şapte trepte, începând cu

faza infantilă, terminând cu cea senilă (a interesului sporit pentru păstrarea

şi conservarea animalelor, de fapt proiectarea propriei dorinţe de a-şi

prelungi existenţa pământeană).

SOCIOBIOLOGIA

Prea recentă şi prea înrădăcinată în darwinism pentru a nu fi

controversată : conceptul se impune în 1975, prin tratatul cu acest nume,

elaborat de Ed. Wilson, profesor de Biologie la Universitatea Harward

(Cartea este tradusă şi în limba română în 2003, la Editura „Trei” ).

Obiectul de studiu al acestei noi discipline ştiinţifice îl constituie „baza

biologică” a oricărui comportament social (în formularea lui Denis Buican,

profesor român la Sorbona) sau, în exprimarea lui Ed. Wilson (în prefaţa din

la ediţia din 1979) , „biologia populaţiilor” (vertebrate şi nevertebrate) .

Autorul studiase populaţiile de insecte, publicase cartea „The insect

societies” (1971), trecuse la studiul aceleiaşi teme în lumea vertebratelor şi,

acum, fonda o ştiinţă de sinteză (chiar aşa este intitulată cartea, -

Sociobiology : The New Synthesis, 1975 . Cu modestia cercetătorului

ştiinţific de succes, profesorul Wilson atribuie valoarea tratatului emulaţiei

colegilor şi studenţilor care au receptat prompt şi analitic capitolele

elaborate şi oferite succesiv, i-au oferit literatură, filme şi material grafic ;

suportul public i-a fost acordat de diferite societăţi ştiinţifice şi de către

„National Science Fondation” .

62

Cele trei părţi ale tratatului urmăresc parcă să rezolve consistent o temă

rezultată dintr-un dialog mitologic indian, - „Sufletul nici nu ucide, nici nu

va fi ucis”, plasat ca motto al lucrării : I. Evoluţia socială (începând cu

„Moralitatea genei”) ; II . Mecanismele sociale şi III . Speciile sociale .

În cartea lui D. Buican „Revoluţia evoluţiei”, P.U.F., 1989 (apărută în

româneşte în 1994, Edit . Ştiinţifică ), întâlnim unele referinţe critice şi, în

general, o imagine contradictorie a ideaţiei „Sociobiologiei” . Autorul

francez de origine română avea deja opera şi cariera recunoscute, iar în anii

’90 a ţinut prelegeri de înalt interes în Aula Academiei Române .

Cu un an înainte, în 1993, în Editura Academiei Române apăruse al 2

– lea volum din tratatul „Din lumea mamiferelor”, de D. Murariu ; curios,

nici o referire bibliografică la cei doi autori invocaţi mai sus .

Patosul lui Wilson de a contribui la reformularea pe baze naturaliste a

ştiinţelor sociale a creat controverse ; „biologizarea” ştiinţelor sociale ar fi

un reducţionism neadmis nici de ştiinţe, nici de teologie ; prin aserţiunea

generalizatoare că „libertatea noastră nu este decât o iluzie”, sociobiologia

îşi pierde din atractivitate, sfidând experienţa socială de milenii ce a

însemnat eliberarea gradată prin cunoaştere, cultură, civilizaţie şi jertfă .

Se impun atenţiei o serie de pattern-uri experienţiale ce menţin o viaţă

socială, cu statute, roluri, cooperări în utilităţi bazale . Fenomenologia

bogată, dar contradictorie, privind viaţa societală a insectelor a căpătat o

interpretare consistentă începând cu W. D. Hamilton, autorul studiului „The

genetical evolution of social behaviour”, 1964, în „Journal of Theosetical

Biology, vol. 7, pag. 1 – 52 .

63

Cercetătorul englez explică cel mai reprezentativ comportament societal

altruismul, prin transferul funcţiei selecţiei naturale de la individ (fenotipul

trecător), la comuniune ( genotipul familial) :

- lucrătoarele dintr-un stup sunt femele sterile, deci fără transmitere

genetică ; misiunea lor este însă generoasă ; - îşi hrănesc matca şi larvele

(matca trăieşte câţiva ani, pe când ele doar câteva săptămâni), produc mierea

şi păzesc stupul ; este un altruism autentic asigurat de o moştenire de 75 %

din genele părinţilor (matca şi trântorul), aceasta pentru că tatăl este haploid,

are deci „n” cromozomi, iar nu diploid ( 2n) ; albinele surori sunt deci mult

mai apropiate genetic decât o mamă de o fiică (cu 50 % comunalitate

genetică).

Acest mecanism genetic este invocat de Hamilton pentru a explica

altruismul martiric al albinelor lucrătoare (tablou preluat de la M.

Maeterlink, exeget al studiului vieţii albinelor) : în întunericul absolut al

stupului un intrus poate provoca o agresiune asupra uneia sau mai multor

albine lucrătoare ; celelalte surori declanşează o răzbunare în masă, cu preţul

jertfei de sine ; în afara stupului însă, la agresiunea bicisnică ce poate

distruge chiar un fagure întreg, cu lucrătoare cu tot, nici o albină-soră nu

intervine cu răzbunare ; dimpotrivă, manifestă o grijă meticuloasă pentru a

„recupera bunurile”, strângând mierea din fagurii strivi ţi, mişcându-se

grăbite peste cadavrele suratelor .

Asemenea comportamente dau de gândit asupra diferenţei dintre

oameni şi animale, dintre moravuri (şi aptitudini) şi instincte . Aceasta a fost

preocuparea majoră a lui Karl von Frish, laureat al Premiului Nobel, autorul

lucrării „ Vie et moeurs des abeilles”, edit. J’ai lu, Documents, 1974 . Deci,

sacrificarea pentru binele public este o aparenţă amăgitoare şi trebuie

64

apreciată cu precauţie . În condiţii de normalitate, când matca stupului este

în funcţie pentru câţiva ani, albinele se sacrifică (prin muncă şi apărare)

pentru fraţi, iar nu pentru fii (în tot cursul vieţii lor de 4 – 5 săptămâni) .

Dealtfel, la termite, ce sunt colonii cu masculi diploizi, apropierea de fii este

mult mai semnificativă decât ataşamentul faţă de cohabitanţii neutrii.

Un modul comportamental cu funcţie de pilon al construcţiei

arhitecturale intraspecifice se dovedeşte a fi comportamentul virtual.

Abordarea acestei teme în literatura etnologie are o înaltă frecvenţă şi

atractivitate. Un moment remarcabil este apariţia în 1971 a cărţii „ Le

comportement rituel chez l`homme et l`animal” , de J. Huxley (coord.),

Paris, Galimard. Curiozitatea este provocată de autonomia dintre

disponibilitatea ludică (considerată mult timp un epifenomen de gratuitate)

şi vectorul selecţiei naturale cu punctul de aplicaţie în “cel mai puternic” şi

cu sensul “perfecţionarea specifică”. Lupta dintre şoim şi porumbel este

modelul cel mai agitat în analiza şi interpretarea comportamentului ritual;

evident, pentru a evita rănirea letală, porumbelul este cel care nu se lasă

atras în escaladarea violenţei, în teritoriul “oferit” de şoim.

Comportamentul ritual este un câştig al evoluţiei, deoarece contribuie

la conservarea speciei. A fost studiat în situaţie de apărare a teritorialităţii

pentru hrană, autoritate şi curtare. Este în fapt o competiţie, iar strategiile de

succes pot fi multiple (şi evitarea luptei este una dintre ele: în

comportamentul uman, “dezangajarea” este un problem solving eficient în

balanţa avantajelor). Denis Buican în “Revoluţia evoluţiei” citează studii

experimentale efectuate pe păsări, fluturi, babuini, lupi (p.234-237).

Atitudinile de umilinţă sunt mai eficiente, evident, la congeneri, deoarece

semnalul trebuie înţeles de ambii combatanţi (K. Lorenz a semnalat la câini

65

polari gestul “execuţiei în gol” a adversarului: imobilizându-l, învingătorul

îşi întinde botul spre gâtul supusului, dar în imediata apropiere închide gura

pentru a nu-l răni).

Un al treilea gen de comportament social în slujba individului este

solidaritatea defensivă a fiinţelor mici faţă de un atacator mare şi puternic.

Cazuri ale mobilizării rapide şi de efect sigur sunt întâlnite la rândunele,

corbi, stăncuţe alpine, lupi, maimuţe, pinguini. Biologul român de la

Sorbona a surprins tabloul majestuos al intervenţiei unor mase compacte de

rândunele din Câmpia Română împotriva unei păsări mari de pradă, cum

este şoimul. Solidaritate este scutul pentru apărarea cuiburilor împotriva

agresivităţii interspecifice (dar şi intraspecifice, cum este cazul pinguinilor

şi a păsărilor de curte, la care conflictele se aplanează prin intervenţia

congenerilor autoritari.

O observaţie interesantă (sugestivă pentru înţelegerea condiţiei umane)

o prezintă autorul citat: în captivitate, comportamentele de “menţinere” iau

întorsături ultraparadoxale; a urmărit cu studenţii săi cum un porumbel adult

a rănit un pui şi a continuat să-l lovească până la moarte; erau păsări captive

într-un cotlon al clădirii universităţii.

În condiţii naturale, cercetătorii au urmărit scene în care un babuin

depăşit de lupta cu un advresar, a implorat cu priviri şi gesturi repetate pe un

al treilea să-i vină în ajutor (acesta nefiind membru al familiei).

Generalizările în Sociobiologie trebuie să păstreze cadre de precauţie.

La o specie de maimuţe denimită Langurul cenuşiu, se întâlnesc fenomene

de genocid în cadrul aceleiaşi populaţii. De regulă, masculul dominant “face

legea” în “haremul” său (menţinut pentru putere şi distincţie), în văzul

grupului de celibatari: lupta pentru dominarea femelelor se finalizează cu

66

uciderea progeniturilor tinere ce se alăptează încă, pentru a-şi asigura astfel

o nouă perioadă de rut. Este, evident, o pierdere genetică, neacceptată de

mame, care se luptă, apelând şi la masculi deja subordonaţi stăpânului, dar

şi la tactici de camuflaj şi ipocrizie.

Vectorul economiei genetice nu este însă anihilat în toate societăţile de

maimuţe; se instaurează şi ierarhii, în care mai multe “haremuri”, coabitează

fără lupte. Comunicare (inclusiv expresia emoţiilor) şi tradiţia locală dau un

colorit specific comunităţii.

Specia umană a instituit, prin îmbogăţiri succesive o cultură a

altruismului, neagresiunii, emaptiei, generozităţii, a eticii cognitive şi

creatologice. Mijloacele civilizaţiei, amplificate istoric prin problem solving

inteligent, sunt puse în serviciul realizării potenţialităţilor de limbaj şi

cooperare, fie ele ereditare sau “clădite” în cursul evoluţiei istorice.

Decalajele sau “intervalele”, cum le numea poetul Tudor Arghezi, în

viaţa oamenilor şi a societăţii moderne, dau de gândit: cu atât mai profund,

cu cât sunt raportate la “societăţile animale” cu cicluri homeostazice de

milioane de ani.

VALEN ŢA PSIHOTERAPEUTIC Ă A RELAŢIEI OM – ANIMAL,

O TEMĂ ACTUAL Ă ÎNTR-UN PROGRAM DOCTORAL

Doctorandă în cadrul Departamentului de Psihologie al Academiei

Române, Maria Ardelea preia perspective istorice şi studiază „Terapia cu

cai”, temă nouă în cultura şi Psihologia românească . La sfârşitul secolului

18, teoriile privind influenta benefică a animalelor de companie asupra

omului au început sa fie aplicate in tratamentul tulburarilor psihice.

67

Un experiment in acest domeniu a iniţiat William Tuke, in Anglia,

la Centrul Azil „The York Retreat”. Acest experiment a presupus aducerea

in curtea Centrului a unui numar de animale, printre care iepuri, pescarusi,

soimi si pasari de curte.

Avantajele animalelor de companie au fost sistematic urmărite sub

aspectul rolului terapeutic in tratarea bolilor fizice. Florence Nightingale,

in „Note despre meseria de asistenta medicala”, (1880), a consemnat că un

animal de talie mica este de cele mai multe ori un camarad excelent pentru

persoanele bolnave si in special pentru cazurile cronice.

B.Levinson este primul care a coordonat un studiu aprofundat asupra

acestui gen de relaţie intre om si animal. „Animalele de companie reprezinta

o oprire intre statii pe drumul de intoarcere catre starea de bine emoţională”,

- a fost concluzia studiului .

Pe la mijlocul anilor ’80 ai veacului ce s-a încheiat se dau explicaţii

ştiinţifice pentru avantajele terapeutice manifeste ale companiei animalelor.

Prima schimbare importanta a fost sesizată printr-un studiu de

anvergura pe 92 de pacienti ai unei secţii clinice cardiovasculare. S-a

dovedit statistic că pacientii ce detineau animale de companie traiau un timp

mai indelungat decat ceilalti (Friedman).

Studiul respectiv a condus la următoarele concluzii:

1. animalele sunt capabile să inducă o stare de inhibitie psihologica

a frământărilor sufleteşti, de relaxare printr-o focusare a atentiei

si stabilitatea acesteia (Katcher);

2. animalele de companie provoaca oamenilor o reducere a

stresului, deci o ameliorare printr-un suport societal inedit .

68

Căutând în istoria umanităţii, aflăm că animalele au avut o funcţie de

helping in ceea ce priveşte tratamentul unor boli . Dacă spiritele mâniate ale

animalelor erau, de cele mai multe ori, cauza unor boli, răniri sau şocuri, s-a

dovedit însă că, spiritul protector al animalului putea fi chemat sa medieze

procesul de vindecare .

Aceste opinii au persistat si in era moderna, deşi credinţele in

animism fuseseră anihilate in ultimii 1000 de ani. In Europa, in Evul Mediu,

practicantii animismului fuseseră persecutaţi si asemuiţi vrăjitoarelor.

In perioada Iluminismului, mentalitatea că animalele de companie

sunt factori de socializare pentru copii si persoanele cu tulburari psihice a

devenit foarte cunoscuta; la sfârşitul secolului al 19-lea, când exista deja o

taxonomie a tulburărilor psihice, introducerea animalelor in spitale si azile a

devenit o practică. Cu tot interesul fata de aceste prime experimente in

terapia intermediata de animale, la inceputul secolului 20, acestea au fost

inlocuite de medicina ştiinţifica axată pe inframicrobiologie, radiologie şi

psihoterapie, toate luând amploare şi bază metodologică. Până in anii 1960 –

1970 discuţiile ştiinţifice despre rolul benefic terapeutic al animalelor de

companie a intrat intr-un con de umbra. Această problematică a fost reluată

de către binecunoscutul terapeut Boris Levinson.

Interesul recent faţă de potenţialul terapeutic imens al companiei

animalelor a fost initiat de un studiu ce a relevat un fapt deosebit de

provocator : creşterea duratei vieţii persoanelor ce deţin animale de

companie si au probleme de natura cardiacă. Acest studiu a deschis calea

altor cercetari ce au avut ca rezultat definirea efectelor de relaxare sau

imbunătăţire a nivelului de sănătate pe termen lung : compania animalelor

reprezintă o sursă pentru suportul benefic de un tip social deosebit. In ciuda

69

acestor revelaţii recente, efectele terapeutice pozitive ale companiei

animalelor continua sa fie foarte putin dezbătute in literatura medicala şi

ignorate în alocarea de fonduri pentru cercetare. Se aşteaptă o abordare

holistică a fenomenului, în termenii unor raporturi optime dintre potenţial,

performanţă, procedee de lucru şi tehnici de evaluare .

Problematică şi bază teoretică

Boris Levinson, in cartea sa „Psihoterapia copilului intermediata de

animalele de companie”, 1960, descrie beneficiile aduse de câinele său în

şedinţele de consiliere a copiilor si tinerilor, oferind numeroase exemple in

care animalele optimizează efectele terapeutice.

Psihoterapia intermediată de animale (AAT) este o intervenţie ce

vizează valorificarea terapeutică a relaţiei amicale, progresive, acţiona –

ludică dintre pacient şi animal . Psihoterapia intermediata de animale este

directionata de un profesionist in acest tip de terapie, care iniţiază,

realizează efectiv şi evaluează programe interactive . Elementele cheie ale

acestui tip de terapie includ obiective şi acţiuni specifice pentru fiecare

individ in parte.

Activitatea recreativă intermediata de animale (AAA) creaza

oportunitati de tip motivaţional, educaţional, recreativ şi „resetări”

terapeutice în schimbarea calităţii vietii. Acest tip de activitate are loc in

medii variate, dar numai cu ajutorul persoanelor specializate, a unor

ajutoare si a voluntarilor, in asociere cu animalele de companie ce

indeplinesc anumite criterii. Elementele-cheie ale acestui tip de activitate

evită formularea explicită către client a scopurilor terapeutice specifice,

pentru evitarea setului de handicap .

70

Psihoterapia intermediată de cai (EFP) este un tip de terapie

experienţială ce include, evident, caii ; poate include, dar nu este limitata

doar la atat, mai multe activitati ecvestre, ca de exemplu mânuirea calului,

ţesălarea lui, datul la coarda, călărie, conducerea unui atelaj sau voltijă.

EFP este facilitata de un terapeut cu specializari in domeniu, folosindu-se

de un cal ce trebuie sa indeplineasca anumite standarde. EFP inseamna o

relatie terapeutica in derulare, cu scopuri si obiective clar stabilite de

terapeut si receptată de clientul său.

Hippoterapia este asistată de un terapeut ocupational, un

fizioterapeut sau, în cazuri speciale de un logoped, toţi specializaţi in

folosirea miscarilor calului pentru a imbunatati starea clientului /

pacientului sau.Obiectivul punctual nu este a învăţa clientul să călărească

un cal ;terapeuţii folosesc metode traditionale ca tratamentul de

neurodezvoltare si integrare senzorială, integrând mişcarea calului ca parte

a strategiei terapeutice. Scopurile includ imbunatatirea echilibrului,

coordonarea poziţiei corpului, controlul motor fin, imbunatatirea

articulatiilor şi dezvoltarea aptitudinilor cognitive în sarcini bine definite .

Caracteristici intrinseci ale animalelor potrivite pentru terapie

a) Reducerea anxietăţii şi a temerilor .

Efectele de calmare sunt presupuse de ipoteza biofila (Biophilia

Hypothesis), a lui E. O. Wilson (1984), care presupune că omul poseda o

predispozitie genetica de a se orienta si a fi atras de alte organisme vii

(Kahn, 1997), fiind vorba de „o tendinta innascuta de a se focusa pe viata si

pe procesele acesteia” (Wilson).

Brickel (1985) ofera o alta explicaţie, prin resorturi biopsihice

generale, pentru posibilele beneficii anti – anxiolitice ale animalelor in

71

context terapeutic, – teoria învăţării. Conform acestei teorii, o activitate ce

ofera placere se intareste (consolideaza) spontan si va avea şanse mari de a

se intampla in viitor.

Brickel sugereaza ca introducerea animalelor intr-un context

terapeutic poate avea un efect de tampon (care amortizeaza) pentru a abate

atenţia clientului de la un stimul generator de anxietate. Aceasta interfata

permite automonitorizare si control în impact cu situaţii şi stimulări , contrar

retragerii şi evitării .

b) Mediere sociala .

Practicienii si teoreticienii intervenţiilor psihoterapeutice cu ajutorul

animalelor au sugerat ca acestea stimuleaza conversatia prin simpla prezenta

si comportamentul lor bazal, facilitând un subiect de discutie neutru , extern,

pe care oamenii isi pot focusa atentia .

Mai multe studii au aratat ca oamenii sunt perceputi ca fiind mai

veseli, mai prietenosi, mai putin periculosi si mai relaxati cand apar intr-un

context sau poză alături de un animal prietenos, decât in absenţa acestuia.

Dacă prezenţa unui animal îi creează terapeutului o imagine mai

prietenoasa, mai vesela, mai putin amenintatoare si mai calma avem credinta

ca unii clienti vor atinge un nivel de confort mai ridicat si aceasta într-o

perioadă de timp scurtă. Prezenta unui animal incită la un subiect de

conversatie neutru, in care clientul se implica uşor, ce poate duce mai tarziu

la grabirea si intensificarea dezvoltarii aliantei terapeutice.

c) Ataşament, nevoi sociale, instrumentări tranzitorii

Un „obiect de tranziţie”, aşa cum a fost definit de Winnicott (1951),

este un corp neînsufletit, cum ar fi o paturica sau o jucarie din plus, ce are

72

functie de suport pentru un copil , ajutând la reducerea stresului din faza

initiala a separarii fata de persoana suportivă ( de exemplu, părinte).

In context terapeutic, animalele sunt deseori descrise ca factori de

reducere a stresului din fazele initiale ale terapiei, prin asumarea unui rol de

confort si diversiune, pana in momentul stabilirii legăturii terapeutice.

Animalele pot juca deci rolul de figuri de care te poti ataşa, deci de

obiecte tranzitorii.

„Ataşamentul” instituie o relaţie emoţională de lunga durata, pe când

aspectul „tranziţional” înseamnă o trecere de la o anumita stare la alta, fără

legătură emoţională de lunga durata.

Animalele ca factori ai schimbarii cognitive si comportamentale

a) Aspectul cognitiv şi socio – cognitiv

Teoriile cognitive si socio – cognitive surprind o relaţie continuă şi

reciprocă între cogniţia, comportamentul si mediul individului. Telul acestui

tip de terapie este sa aduca schimbari pozitive in perceptiile proprii, – in

acest fel si asupra comportamentului, – ca mai apoi sa conduca la

imbunatatiri in sfera increderii in sine, a eficientei proprii şi relaţional.

Schimbarea si invatarea se produc prin observare, imitare, indicatii şi

asocieri (Allen, Lajoie).

Conceptul de îndrumare a clientilor in a invata comportamente

dezirabile prin observatie este obisnuit in literatura de specialitate a

„Interventiilor intermediate de animale”, de multe ori facandu-se referire si

la „modelare”, un termen introdus pentru prima oara de Bandura (ca

învăţare societală, 1961).

73

Un alt avantaj al intervenţiilor prin intermediul animalelor este

abilitatea acestora de a-i ajuta pe oameni sa inteleaga interactiunile sociale

potrivite contextului , consecinţele si efectele propriului comportament

(Brooks, 2001). Animalele sunt abile în a oferi feedback comportamentului

social, aceasta datorându-se, in primul rand, raspunsurilor lor clare,

„sincere” si prompte, deopotriva la stimuli pozitivi si negativi.

Bardill si Hutchinson (1997) au descris un fenomen edificator :

„Graham, un cocker spaniol, ce traieste intr-o institutie psihiatrica pentru

adolescenti, ofera intotdeauna feedback pozitiv la comportamente de

blandete de-a lungul zilei. Comportamentele indezirabile indreptate catre

Graham, cum ar fi tachinarea sau jocurile mai dure, primesc un feedback

negativ – evitatea agresorului si un nivel de atentie foarte ridicat.

Teoria socio – cognitiva are in vedere si alte trei aspecte

interrelationate in favoarea folosirii animalelor in roluri terapeutice:

eficienta de sine, nivel ridicat al performantelor si incredere in forţele

proprii. Eficienţa de sine reprezinta increderea individului in propriul

comportament , având consecinţe dezirabile; nivelul ridicat al performanţei

are in vedere transformarea comportamentului indezirabil la un moment dat,

intr-unul dezirabil (Allen, 2000). Aceste doua concepte sunt interrelationate

in masura in care Bandura a teoretizat nivelul ridicat al performantei ca fiind

cea mai buna metoda de crestere a sentimentului de eficienta de sine.

Aceastea au legatura si cu notiunea de incredere in fortele proprii, o stare in

care individul ajunge sa puna bazele in propriul comportament ce îi va

aduce beneficii, atat lui cât si altora (Allen, 2000). Interventiile intermediate

de animale sunt structurate in perspectiva dezvoltarii acestor trei aspecte.

b) Teoria rolului

74

Teoria rolului surprinde o izofuncţionalitate ca şi teoria socio –

cognitivă, din perspectiva mediului social ce modelează procesul

dezvoltării.

„Rolul” este definit ca fiind reprezentat de comportamente dezirabile

social ce au un set de norme bine stabilite (Biddle). Teoria stipulează faptul

că pe măsură ce indivizii îşi asumă noi roluri, aceştia îşi modifica propriul

comportament conform cerinţelor noului rol (Newman, 1995).

Intervenţiile terapeutice ce au ca scop modificarea comportamentala

folosesc pentru clienţii lor metoda asumării unui nou rol, ce poate sa ofere

oportunitati pentru invatare si schimbare pozitiva.

Numeroase metode ale interventiilor intermediate de animale se

potrivesc acestui cadru teoretic si, pana la un anumit punct, orice program

ce ofera indivizilor o oportunitate de a se antrena si a avea grija de animale

ii permite acestora sa-si asume rolul de „dascăl”, îndrumător sau „persoană

responsabilă”, (Brickel, 1995).

� Concluzii

Aşa cum s-a demonstrat, intervenţiile intermediate de animale îşi au

originea intr-o varietate impresionantă de discipline şi perspective (genetică,

biologie, psihologia dezvoltării, teoria psihanalitică, comportamentalism).

Teoriile privind mecanismele responsabile de avantajele terapeutice

înclină să se centreze fie pe viziunea conform căreia animalele poseda

abilităţi unice ce faciliteaza si contribuie la terapie sau concepţia conform

careia dezvoltand o relatie in care trebuie sa te implici si prin achiziţionarea

de noi deprinderi au ca rezultat încrederea în forţele proprii si asumarea

responsabilităţii.

75

Valenţe personologice ale psihoterapiei cu utilizarea animalelor

a) Relaxarea: AAT stimulează relaxarea. Dzikowski (1998) spunea

ca prezenta unui acvariu cu peşti într-un mediu artificial reconectează

oamenii cu natura. Are un efect de calmare surprinzător. Tehnica este

preluată de restaurante şi hoteluri de lux .

b) Nivel de confort: Nivelul de comfort al clientului este crescut.

Kindsvater (1999) afirmă că principala idee a unui program de terapie cu

animale este sa animeze spiritul pacientului si sa aducă alinare membrilor

familiei aflaţi într-un mediu spitalicesc.

c) Încredere: Încrederea este susţinută şi amplificată prin intermediul

AAT. Copiii nu mai simt frica de a nu fi respinsi in relatia cu animalele,

fiind acceptati de acestea încep să îşi exprime sentimentele (Golin & Walsh,

1994). Incepe procesul de reinvatare în materie de încredere in oameni, fără

a se aştepta tot timpul doar la ce e mai rău.

d) Stabilirea legăturilor interrelaţionale şi comunicarea: Acestea

vor fi sustinute si amplificate prin intermediul AAT. Moses este un caine

golden retriever de 2 ani, care o ajuta pe stapana sa terapeuta, in a oferi

servicii de terapie clientilor sai. Dew (2000) spune: „Moses a avut initiativa

unei actiuni ce mi-a permis mie sa ma apropii de client. Moses s-a asezat

exact in fata clientului, uitandu-se in ochii lui, si si-a pus lăbuţa dreapta in

poala ei”.

e) Învăţarea şi achiziţionarea noilor deprinderi: AAT este

responsabila pentru invatarea si achizitionarea unor noi deprinderi. Intr-un

studiu al carui autor este Aaron Katcher, doctor in psihiatrie si profesor

asociat la Universitatea din Pennsylvania, a avut drept consecinta reducerea

76

simptomelor de hiperactivitate si a deficientelor comportamentale ducând la

creşterea capacităţilor de învăţare prin expunerea lotului de copii unui mediu

cu animale.

f) Mediu de acasa: AAT ajuta la crearea unui mediu in terapie

similar celui de acasa. Burke (1992) a constatat ca pacientii agresivi fizic au

devenit mai toleranti fata de persoanele din jur cand un animal era prezent.

„Animalele normalizeaza un mediu si permit oamenilor sa fie mai apropiati,

sa se simta mai comfortabil” (Burke, 1992).

g) Aspecte psihologice: AAT este efectul de resetare a

disponibilităţilor clientului. Cercetătorii au evidenţiat astfel de efecte

terapeutice: scăderea presiunii arteriale şi reducerea stresului.

h) Motivaţia: Prin folosirea AAT se instituie noi motivaţii . Vizitele

si terapia cu animale motiveaza pacientii in stare critica sa pastreze speranta

pentru o viata dincolo de peretii spitalelor, unde la un moment dat se vor

intoarce (Connor si Miller, 2000).

Avantajele tehnicii terapiei cu animale pentru terapeuti.

a) Stresul si oboseala cronica (burnout) diminuate sunt beneficii

pentru terapeut cand foloseste AAT in practica terapeutica.

b) Funcţia de Co-terapeut: animalul coterapeut este mai putin

costisitor decat daca lucrezi cu un coterapeut uman.

c) Atingerea: atingerea este foarte importanta. Multi copii nu au

parte de asa ceva în viaţa obişnuită. Adultii au nevoie de atingere de

asemenea. Terapeutii sunt sfătuiţi sa nu isi atinga clientii datorate

problemelor etice si legale. Animalele permit clientului sa atinga si sa fie

atinse in conditii de siguranta. Dr. Brook sugereaza ca animalele domestice

77

pun la dispozitie ceva de importanta ancestrală: stimuli tactili (Golin si

Walsh, 1994).

d) Corectitudine: Corectitudinea este una din cele mai importante

aspecte in terapie. Animalele nu intreaba si nu evalueaza indivizii, chiar par

sa-i asculte si sa-i inteleaga; acesta ar fi unul dintre caracteristicile cele mai

de pret al animalelor, semănând foarte mult cu tipul de relatie terapeutica

ideala (Serpell).

Locatii sau instituţii unde Terapia prin intermediul animalelor

(AAT) poate fi aplicată / utilizată.

� Clinica privata în care pacienţii sunt trataţi in ambulatoriu ;

� Pacienţi internaţi si centre rezidenţiale ;

� Spitale ;

� Scoli ;

� Ospicii ;

� Centre de recuperare si tabere ;

� Situaţii si locaţii de criză ;

� Închisori şi adăposturi ;

� Adăposturi de animale ;

Avantajele utilizării animalelor în Terapia AAT

a) Depresie: Clienţilor diagnosticaţi cu depresie li se pot introduce in

procesul terapeutic si animalele de companie. Pentru acestia relatia unica cu

un animal de companie poate fi un prim pas necesar in drumul spre

recuperare (Whitaker, 1994). Aceasta terapie s-a dovedit a avea rezultate de

succes in tratarea depresiei (McCulloch).

78

b) Singuratate: singuratatea poate fi alinata prin terapia intermediata

de animale (Connor si Miller, 2000). Eliminand stresul singuratatii si

intensificand interactiunea cu animalele si oamenii, clientii beneficiaza din

punct de vedere emotional si motivational (Janssen, 1998). Animalele de

companie pot fi sursa confortului prin reducerea sentimentelor de

singuratate din timpul schimbarilor cu un nivel de stres ridicat, cum ar fi

divortul sau doliu (Sable, 1995).

c) Anxietate si stres: acestea pot fi scăzute atunci când pacienţii

observa, ating si au grija de animale (Connor & Miller, 2000).

d) Tulburarea de stres post-traumatica: aceşti pacienţi sunt

refractari in general la terapie si au tendinta de a se izola de societate. Totusi

AAT poate avea efecte benefice in cazul acestui tip de pacienti.

e ) Abuz si neglijenta: aceasta grupa de pacienti inteleg si

relationeaza foarte usor cu animale abuzate, ranite sau batute.

f) Tulburare de atasament: evolutia benefica in cazul acestui tip de

tulburare poate fi posibila si prin intermediul AAT. Animalele de companie

pot contura un amestec de nevoi emotionale, cateodata fiind substitute ale

absentei unui atasament fata de o persoana, iar in alte situatii extinzand aria

relatiilor si contactelor sociale.

Atasamentul fata de un animal de companie reprezinta un substitut

ce asigura individului apropierea, atingerea si sansa de a se simti util (Sable,

1995).

g) Increderea in sine si autovalorizarea: reglajul psihologic ce stă la

baza relatiei dintre om si animalul de companie isi are radacinile in trei

principii fundamentale: toţi oamenii simt nevoia sa iubeasca si sa fie iubiti,

79

simt nevoia sa se simta valorizati, iar animalele de companie implinesc

aceste nevoi (Janssen, 1998).

h) Doliu: doliul poate fi alinat sau redus prin utilizarea animalelor.

Sable sugereaza ca aspectul unic al animalelor de companie este

proximitatea lor.

i) Relatii interpersonale: acestea pot fi dezvoltate cu ajutorul

animalelor. Daca se poate stabili o relatie intre copil si animal atunci cu

siguranta se pot pune bazele si unei relatii interumane.

j) Atingerea: prin intermediul ATT, copiii pot invata modalitati

pozitive si negative ale atingerii. Terapeutul poate arata copiilor cand, unde

si cum trebuie mângâiat un câine, de exemplu si cum se poate simti

animalul diferit in functie de modalitatea in care este mângâiat.

k) Tulburari de comportament: aceste tulburări apar la copiii si

adolescentii care au fost abuzati sau neglijaţi. Multi dintre acesti copii s-au

izolat de lume. Anii grei din viata lor aduc un set de tulburări ale învăţării,

tulburări emoţionale şi probleme comportamentale, incat nu se pot implica

in relatii sanatoase cu alti oameni si nu pot functiona normal intr-un setting

social obisnuit.

Specii de animale folosite in AAT

� Cainii: Acestia reprezinta animalele cele mai des folosite in

AAT. Modelul teoretic de baza al cainilor este limbajul

nonverbal cooperant (Dew, 2000).

� Pisici

� Iepuri, Porci de guineea, Animale mici

80

� Caii: Hippoterapia si Terapia intermediata de cai sunt

interventii cu avantaje sociale si recreationale pentru indivizii

cu boli cronice si cu dizabilitati.

� Pesti

� Delfini: sunt foarte eficienţi in terapia persoanelor cu

dizabilitati evolutive, mai ales in cazul copiilor.

� Animale de ferma .

Diagnostic clinic si interventii cu ajutorul AAT

DePrekel si Welsch (2000) au descris in lucrarea lor „Interventii

terapeutice intermediate de animale (bazate pe DSM 4)” peste 14 tulburari

clinice in care este eficienta folosirea AAT. Aceste tulburari sunt: anxietate

generalizata, ADHD, tulburare bipolara, tulburare de personalitate

borderline, tulburari comportamentale, tulburari de alimentatie, sindrom

depresiv major, tulburare de personalitate narcisica, tulburare obsesiv –

compulsiva, tulburare de stres post – traumatic, tulburare reactiva de

atasament, anxietate de separatie, tulburari legate de consumul de substante.

Suportul social

Suportul social oferit de animalele de companie poate functiona in

urmatoarele modalitati:

� Capital de suport social ce s-ar putea adauga la cel deja

existent oferit de oameni .

� Ca un substitut pentru absenta suportului social oferit de

oameni .

� Ca un element de amortizare fata de fluctuatiile in suportul

social oferit de oameni sau a celui nepotrivit .

81

� Animalele de companie pot ajuta in reorganizarea si

restabilirea rutinelor si initiaza contacte sociale intr-un proces

de normalizare naturala .

� Nu exista nici un sentiment de inadecvare in cererea

suportului de la animale .

� Animalele de companie pot fi un „refugiu” fata de solicitarile

interactiunilor sociale, o pauza fata de obligatiile unei

relationari, un spatiu de respiro si exprimare libera .

Exista doua moduri prin care animalele de companie ofera acces la

suportul social:

a) direct, prin intermediul relatiei foarte stranse intre om si

animalul său ;

b) indirect, oferind mijloace prin care înlesnesc

interacţiunile ;

Subiecţii au arătat ca animalele de companie ofera stabilitatea vitala

a activitatilor rutiniere zilnice, reprezentant „un motiv pentru care ma

trezesc in fiecare dimineata” precum si o alinare a sentimentului de

„singuratate”.

Un numar mare de Subiecti a relatat ca imbratisand animalele sau

doar in compania lor au plans, ceea ce a ajutat la eliberarea unor emotii

dureroase. Asa cum unul dintre subiecti relata: „Daca as putea sa vorbesc

despre acest subiect, as vorbi cu fiica mea; daca nu pot vorbi, atunci plang

alaturi de cainele meu”.

82

Specificul utilizării animalelor în cadrul demersului terapeutic

Burgon (2003) a cercetat efectele psihoterapeutice ale unui program

cu cai (de calarie) asupra a 6 femei diagnosticate cu o serie de probleme

psihiatrice. In plus faţă de sedintele de calarie, programul era compus si din

sedinte de ingrijire a calului, de administrare a grajdului si asupra construirii

unei relatii om – cal. Subiectii au aratat o crestere a increderii si a imaginii

de sine, iar aceste achizitii au avut consecinte si in alte domenii ale vietii lor.

Un studiu similar al lui Bizub si colaboratorii, din 2003, a examinat

rezultatele unui program de 10 saptamani destinat adultilor cu dizabilitati

psihice. In acelasi mod programul respectiv a oferit oportunitatea de a

relationa cu caii. Rezultatele au fost asemanatoare primului studiu.

Contactul cu animalele coterapeuti s-a dovedit a alina singuratatea

persoanelor in varsta internate in institutii de tip azil (Banks & Banks, 2002)

si a reduce anxietatea pacientilor in spitale psihiatrice (Baker & Dawson,

1998).

Aceste studii arata ca animalele reprezinta o sursa de suport nu

numai pentru proprietarii lor, ci si din pozitia de coterapeuti ai programelor

de terapie.

Anumite studii sugereaza ca efectele psihologice ale interactiunii cu

un animal nu se rezuma doar la pacienti, ci si la personal. S-a demonstrat

astfel prin studiul lui Barker (2005), scăderea stresului apare si la 5 minute

dupa interactiunea cu un coterapeut caine.

Totodata s-a demonstrat, prin studiul lui Haubenhofer (2005), ca

antrenamentele animalelor pentru a fi coterapeuti nu sunt stresante pentru

acestea.

83

Populatia care beneficiaza cel mai mult de pe urma interactiunii cu

animalele sunt acei oameni ce prezinta deficienţe in capacitatea lor de a

initia interactiuni sociale cu semenii lor.

Cu toate acestea, avantajele contactului cu animalele sub orice forma

depind de individ, de afinitatea pentru animale, daca a avut sau nu un animal

de companie si de nivelul de comfort pe care il simte in prezenta acestora.

De aceea AAT nu este potrivita in orice circumstante. Scopul programelor

terapeutice AAT poate fi atins după identificarea persoanelor celor mai

potrivite pentru succesul terapeutic.

Psihoterapie intermediata de cal. Caracteristici si modalitati

Originile Psihoterapiei intermediata de cai (EFT)

Originile Psihoterapiei intermediate de cai, ca forma de organizare,

sunt relativ recente. Realizarile unei femei – Liz Martel din Danemarca –

din 1950, sunt in general privite ca inceputul centrelor psihoterapeutice de

acest tip in Europa. Liz Martel suferea de poliomelita, mobilitatea acesteia

fiind serios restrictionata. Cu toate acestea a reusit sa depaseasca aceasta

conditie de om dependent de carucior printr-o vointa extraordinara si cu

ajutorul sportului ecvestru. Astfel in 1952 Liz Martel a reusit sa castige

medalia de argint la Marele Premiu de dresaj la Olimpiada de la Helsinki.

Expertii in domeniul medical si cei din mediul ecvestru au observat aceasta

evolutie extraordinara şi, astfel, centrele terapeutice de acest tip s-au

raspandit in intreaga Europa.

Programul EFT (Psihoterapiei intermediate de cai)

Psihoterapia intermediata de cal este un domeniu mereu in

dezvoltare. Combina ajutorul terapeutului cu cel oferit de cal pentru a atinge

84

diferite scopuri terapeutice individuale. Relatia dintre cal si om sustine

dezvoltarea emotionala a individului, familiei sau grupului, ghidarea si

vindecarea acestora (Marion B. Williamson, 1977).

Acest tip de terapie pune in evidenta un efort coroborat al

terapeutului, clientului si calului.

Indivizii care participa la astfel de sedinte invata despre sine si

relatiile cu ceilalti prin insasi relatia lor cu caii, participand la diverse

activitati cu caii si apoi prin analizarea propriilor ganduri, sentimente,

comportamente si pattern-uri. Este o modalitate terapeutica foarte eficienta

in cazul clientilor ce nu dau rezultate la terapiile traditionale.

Caii exprima, cat se poate de natural, instinctele necesare

supravietuirii omului atat fizic, psihologic cat si spiritual. Munca alaturi de

cai ofera oamenilor o cale concreta, exterioara de a-si controla aspectele

care ii ingrijoreaza cel mai mult, cum ar fi de exemplu comportamentele

agresive si sexuale. In momentul in care clientii invata sa stapaneasca un

cal si sa-i canalizeze instinctele, in mod spontan acestia internalizeaza, isi

insusesc procesul. Prin procesul de identificare inconstienta cu caii indivizii

ajung sa inteleaga propriile intincte si valoarea dezvoltarii autocontrolului.

Prin aceasta activitate cu caii indivizii ajung sa aiba o cu totul alta imagine

despre autocontrol.

Calul nu ii este indiferent omului, o reactie pozitiva sau negativa

fiind vizibila in orice situatie. Pentru unii inseamna armonie, relaxare, in

timp ce altii sunt complet impotriva. Indiferent de reactie, pozitiva sau

negativa, este un mod de vindecare prin prezenta sentimentului in sine.

Autodezvoltarea prin intermediul relatiei cu caii se face mai ales prin

descoperirea si controlul automatismelor noastre. Autoanaliza si

85

descoperirea valorii imense a intuitiei si automatismelor este posibilă mai

ales in acest context unde regulile de relationare cu care am fost obisnuiti nu

se aplica.

Calul este doar un ghid al trecerii de la exterior la interior si invers.

Acest mediu ofera in acelasi timp efort, dragoste şi joacă, – o combinaţie

sănătoasă.

Caii pot ajunge in cele mai ascunse „cotloane” ale fiin ţei noastre ce

sunt inaccesibile majorităţii umane, ce ne este frică să le accesăm la alţii, dar

mai ales nouă înşine.

Efectul de „Oglindă”

Atunci cand putem sa observam propriul comportament reflectat in

ceilalti il constientizam. Caii ne ofera acest feedback in carne si oase. Ei au

capacitatea de a arata prin atitudinea comportamentala procesele noastre

interioare.

Caii detecteaza in mod involuntar reactiile noastre fizice ce rezulta

din propriile noastre frici si anxietati. Fiecare dintre noi ne manifestam

tensiunile in moduri diferite atunci cand suntem calare.

Caii ne ofera un mediu in care set-urile, reflexele, stereotipurile

noastre pot fi trezite si intensificate. Ne ofera un mod practic si interactiv

prin care ne putem testa instinctele si dezvolta capacitatea de comunicare

intuitiva, de monitorizare si perfectionare a intuitiei.

Calul raspunde simtului interior al omului si nu fatadei. In acest fel

se poate explica diversitatea comportamentala a calului vis-a-vis de

diferitele persoane cu care interactioneaza. Comportamentul unei persoane

fata de cal poate fi deosebit de sugestiv. Statisticile arata ca acei oameni ce

comit acte de extrema cruzime asupra altor oameni au abuzat in trecut si de

86

animale. Acestia percep animalele ca pe niste obiecte. Mai târziu, în viaţă

acest abuz se extinde si la oameni.

Pentru a obtine raspunsul dorit, individul trebuie sa actioneze cu

incredere, aceasta insemnand lipsa conflictului interior si obtinand

cooperarea totala a calului. Cand aceasta cooperare exista canalele de

comunicare sunt deschise. Aceasta nu poate fi obtinuta cu forta sau prin

dominare, nici prin intermediul unei atitudini indiferente sau a lipsei

disciplinei.

Pentru a ne putea folosi instinctele si aptitudinile in mod eficient si

productiv trebuie sa fim in stare sa facem trecerea de la realitate la

imaginatie, de la rationalitate la irationalitate, de la gand la sentiment, de la

stiinta la mister.

Observând cum acţionează puterea resorturilor necontrolate în

interacţiunea cu calul ne aminteste de faptul ca suntem capabili de a ne

reinvia tendinţele adormite şi a ne trezi intuitia printr-un proces de

autocunoastere.

Caii pot trezi in noi sentimente de bucurie si placere, dar in acelasi

timp si sentimente de vulnerabilitate si imperfectiune.

Infruntarea temerilor nu ne schimba si nici nu influenteaza situatiile

de viata la care trebuie sa ne adaptam, dar ne invata sa le facem faţa,

tranzitiile fiind mult mai line.

Caii au acel talent de a extrage, expune si evidenţia defectele

caracteriale ale fiecarui individ. Din aceasta experienta omul castiga

autocunoasterea si posibilitatea de a deveni mai bun.

Aceasta experienta linistitoare, referindu-ma la mersul foarte

echilibrat si constant al calului, ajuta la stabilirea unei stari de calm interior

87

şi fiabilitate caracterizate prin prezenţa undelor alfa la nivelul creierul,

acestea fiind precursorii starilor meditative si hipnotice.

(McCormick&McCormick, 1997).

Cercetatorul Karl Kőnig constată că mişcările calului afectează omul

intr-un mod similar unui instrument muzical: calul dă ritmul, omul -

melodia si impreuna devin o entitate muzicala armonioasa. Acesta este unul

din multiplele secrete ale bucuriei de a calari: împreuna – omul si animalul –

devin muzică, o muzică ce poate fi experimentată. În această stare de

relaxare, plina de pasiune, pierdem acele rezistenţe si devenim mult mai

receptivi la idei si comportamente noi.

Calul este cel care face posibila aceasta comunicare, cu insight-uri si

schimbări. In cai ne oglindim anxietatea si cele mai mari frici, defectele si

calitatile, modul de comunicare si importanta automatismelor şi a intuiţiei.

Suntem doar oameni in prezenta lor – nimic mai mult sau mai putin. Ne

accepta asa cum suntem, chiar si atunci cand semenii nostri nu o fac. Prin

mijloacele de observare specifice descopera omul din spatele măştii.

Animalele ne ofera prietenie si afectiune, ce nu sunt dependente de

capacitatea fizica sau cognitiva a indivizilor (Baum & McCabe, 2003). Cei

care au animale si formeaza cu acestea o legatura puternica, aceasta relatie

poate deveni o metoda de intensificare a forţei fizice si emoţionale.

88

Bibliografie

1. Beck, Alan M. & Katcher, Aaron (1984) „Between Pets and

People” New York: First Perigee Printing

2. Benedik, Linda & Wirth, Veronica (2000) „Yoga for Equestrians. A

New Path for Achieving Union with the Horse” Vermont: Trafalgar

Square Publishing

3. Beniuc, Mihai (1970) „Psihologia animala” Bucuresti: Editura

Stiintifica

4. Burch, Mary R. (2003) „Wanted! Animal Volunteers” New York:

Howell Book House (revised edition)

5. Bucklin, Gincy Self (2003) „What Your Horse Wants You to Know.

What Horses’”Bad”Behavior Means, and How to Correct it”

Indianapolis: Wiley Publishing Inc.

6. Budiansky, Stephen (2000) „The World According to Horses. How

They Run, See and Think” New York: Henry Holt and Company

7. Brannaman, Buck (2001) „The Faraway Horses” Connecticut: The

Lyons Press

8. Burn, Barbara & Rentsch, Gail & Spector, David A. (1998) „The

Whole Horse Catalog” New York: Simon & Schuster Inc.

9. Crossley, Anthony (1992) „Dressage an Introduction” Shrewsbury:

Swan Hill Press

10. Crawford, Jaqueline J. & Pomerinke, Karen A. (2003) „Therapy

Pets: The Animal – Human Healing Partnership” New York: Prometheus

Books

11. Chandler, Cynthia K. (2005) „Animal Assisted Therapy in

Counseling” New York: Routledge Taylor & Francis Group.

89

12. Darwin, Charles (1967) „Expresia emotiilor la om si animale”

Bucuresti: Editura Academiei R.S.R.

13. de Kunffy, Charles (1992) „The Athletic Developement of the

Dressage Horse” New York: Hungry Minds

14. de Kunffy, Charles (2002) „Dressage Principles Illuminated”

Vermont: Trafalgar Square Publishing

15. Fine, Aubrey H. (2006) „Handbook on Animal – Assisted Therapy:

Theoretical Foundation and Guidelines for Practice” San Diego:

Academic Press – Elsevier

16. Girlasu-Dimitriu, Odette (2004) „Empatie in psihoterapie”

Bucuresti: Editura Victor

17. Girlasu-Dimitriu, Odette (2004) „Tehnici psihoterapeutice”

Bucuresti: Editura Victor

18. Griffin, Donald R. „Animal Thinking” New York: Harvard

University Press

19. Holdevici, Irina (1995) „Autosugestie si relaxare” Bucuresti:

Editura Ceres

20. Holdevici, Irina (2005) „Psihologia cognitiv – comportamentala –

managementul stresului pentru un stil de viata optim” Bucuresti:

Editura Stiintelor Medicale

21. Irwin, Chris (2001) „Horses Don’t Lie: What Horses Teach Us

about Our Natural Capacity for Awareness, Confidence, Courage, and

Trust” New York: Marlowe and Company

90

22. Keiser Hassler, Jil (2000) „Beyond the Mirrors: The Study of the

Mental and Spiritual Aspects of Horsemanship” MD: Goals Unlimited

Press

23. Kohanov, Linda (2001) „The Tao of Equus” California: New World

Library

24. Kidd, Jane (1999) „Dressage Essentials” New York: Howell Book

House

25. Melson, Gail F. (2001) „Why the Wild Things Are: Animals in the

Lives of Children” Massachusetts: Harvard University Press

26. McDonnell, Sue (1999) „Understanding Horse Behavior”

Lexington: The Blood – Horse

27. Micklem, William (2003) „Complete Horse Riding Manual” New

York: DK Publishing

28. Minulescu, Mihaela (1996) „Chestionare de personalitate in

evaluarea psihologica” Bucuresti: Garell Publishing House

29. O’Connor, Sally (1990) „Common Sense Dressage” Boonsboro:

Half Halt Press

30.Revista „Dressage Today” (2005 – 2006) S.U.A.: Primedia

31.Roberts, Monty (1999) „The Man Who Listens to Horses” New

York: Ballantine Books

32. Rogers, Lesley J. (1998) „Minds of Their Own. Thinking and

Awareness in Animals” Westview Press

33. Savoie, Jane (1998) „Cross – Train Your Horse. Book One: Simple

Dressage for Every Horse, Every Sport” Vermont: Trafalgar Square

Publishing

91

34.Stroe, Marcus (1997) „Empatie si personalitate” Bucuresti: Editura

Atos

35. Swift, Sally (1985) „Centered Riding” New York: St. Martin’s Press

36. Swift, Sally (2002) „Centered Riding 2” Vermont: Trafalgar Square

Publishing

37. von Rüst McCormick, Adele & McCormick, Marlena Deborah

(1997) „Horse Sense and the Human Heart” Florida: Health

Communications

38. von Dietze, Susanne (1999) „Balance in Movement. The Seat of the

Rider” Vermont: Trafalgar Square Publishing

39. Tanase, Maria (2005) Psihodiagnostic. Note de curs.

40. Webb, Wyatt (2002) „It’s Not about the Horse – It’s about

Overcoming Fear and Self – Doubt” Carlsbad: Hay House, Inc.

41. Walker, Stephen (1983) „Animal Thought” Routledge&K. Paul

42. Williamson, Marion B. (1977) „Applied Horse Psychology”

Houston: Cordovan Corporation

43. Williams, V.D.S. (1973) „Riding” England: EP Publishing Limited

44.http://www.narha.org „Equine Facilitated Mental Health Program”

45. http://www.guidehorse.org „Field Intelligence Testing for Guide

Horse Candidates”

46. http://www.horses-arizona.com Bradley, Malvin „Practical Horse

Psychology” Department of Animal Sciences, University of Missouri –

Columbia

47.http://www.americanhippotherapyassociation.org „Frequently Asked

Questions About Hippotherapy”

92

48. http://www.exn.ca Tamar, Simon (9 sept. 1999) „The brain under

the mane”

49. http://www.horseability.org Equine Therapy

50. http://www.nceft.org The National Center for Equine Facilitated

Therapy