CURS NR. 1.OBIECTUL PSIHOLOGIEI EXPERIMENTALE

1. IntroducereSe pare că sunt consacrate două modalităţi de a aborda psihologia experimentală. Prima modalitate care este clasică este reprezentată de o serie de tratate devenite celebre. Acestei modalităţi îi este proprie prezentarea modelelor experimentale specifice marilor teme ale sistematicii psihologiei teoretice. Accentul cade nu pe aparatul metodologic ci mai degrabă pe modul în care explicaţia ca funcţie a teoriei psihologice este susţinută de date experimentale. O a doua modalitate care este de dată mai recentă aduce în prim plan marile paradigme metodologice, arsenalul de metode şi instrumente statistice iar problemele teoretice au doar rol exemplificator pentru modul cum sunt utilizate cele dintâi (Donald, McBurney, 1983, M. Aniţei 2000, Vadum şi Rankin 1998 ş.a.).Metoda experimentală nu este apanajul psihologiei experimentale, deşi constituie obiectul său principal. Ea este una dintre cele mai exacte, mai fecunde, şi de aceea este una dintre cele mai utilizate metode în aproape toate ramurile psihologiei. De altfel metoda experimentală este solidar legată de evoluţia psihologiei ca ştiinţă. De aceea cunoştinţele acumulate la disciplinele istoria psihologiei şi fundamentele psihologiei vă vor ajuta să înţelegeţi mai bine ideile care urmează. Vor fi prezentate următoarele probleme : definiţia şi specificul metodei experimentale, evoluţia metodei experimentale în psihologie, etapele experimentului ştiinţific, controlul variabilelor experimentului, regulile etice şi deontologice ale metodei experimentale.2. Specificul metodei experimentaleOrice abordare a domeniului psihologiei experimentale va debuta prin oferirea definiţiilor operaţionale ale următoarelor concepte: experiment, metoda experimentală şi psihologie experimentală.Experimentul constă în “observarea şi măsurarea efectelor manipulării unei variabile independente asupra variabilei dependente într-o situaţie în care acţiunea altor factori (prezenţi efectiv, dar străini studiului) este redusă la minimum”. Aceasta este o definiţie consacrată şi cuprinzătoare şi a fost formulată de Leon Festinger (apud Zlate, 1994).Celebrul paleontolog francez Georges Cuvier (1769-1832) spunea că „observatorul ascultă natura, experimentatorul o întreabă şi o sileşte să i se dezvăluie”.Un experiment este verificarea unei ipoteze încercând de a pune doi factori în relaţie cauzală prin cercetarea situaţiilor contrastante, în care sunt controlaţi toţi factorii în afara celui care interesează, acesta din urmă fiind cauza ipotetică sau efectul ipotetic.”Grrenwood (apud Chelcea 2004) insistă asupra capacităţii experimentului de a verifica ipotezele cauzale şi controlul situaţiei experimentale, esenţa metodei constând în „testarea ipotezelor cauzale prin înţelegerea unor situaţii contrastante controlate”. Chelcea nu este de acord că experimentul trebuie să se limiteze la testarea relaţiilor dintre doar două variabile (p.435), în domeniul socialului funcţionând relaţii de multicauzalitate. Autorul român preferă definiţia lui Leon Festinger şi deduce din definiţie că experimentul este observaţie provocată şi că situaţia este controlată. Chelcea propune o definiţie pe care o consideră suficient de cuprinzătoare: „experimentul psihosociologic constă în analiza efectelor unor variabile independente asupra variabilelor dependente într-o situaţie controlată, cu scopul verificării ipotezelor cauzale”. Esenţa experimentului constă la Julian Simon în faptul că cercetătorul manevrează deliberat una sau mai multe variabile independente (x1, x2, x3...) expunând diferite grupuri de subiecţi la diferite variabile (sau la diferite cantităţi de variabile independente) şi apoi urmăreşte schimbările produse în variabilele dependente (y1, y2, y3...)”.

Metoda experimentală a fost introdusa în psihologie pe la jumătatea secolului al XIX-lea şi putem afirma că fundamentul ei este celebra lucrare a lui G. Th. Fechner “Elemente der Psychophysic” (1860). Domeniul psihologiei experimentale se defineşte prin metoda experimentală considerată a fi forma cea mai desăvârşita şi mai convingătoare a demersului ştiinţific. Metoda experimentală constituie cadrul logic, formal şi epistemic de utilizare a experimentului. Un rol important în investigarea realităţii psihice îl joacă atât culegerea şi prelucrarea datelor cât şi instrumentele tehnice utilizate.Specificul metodei experimentale este dat de o seamă de caracteristici care deosebesc această metodă de celelalte, utilizate de cercetător (observaţia, testul psihologic, convorbirea, analiza produselor activităţii, etc.). Cercetătorul experimentalist intervine activ în producerea fenomenului psihic studiat. El creează şi controlează condiţiile apariţiei şi desfăşurării acestui fenomen menţinând constanţi factorii care pot influenţa conduita cu excepţia acelora care sunt studiaţi. Experimentul permite posibilitatea repetării sale de către acelaşi experimentator sau de către alţi cercetători în scopul verificării datelor obţinute. Aceste date sunt rezultatul unor măsurători exacte dar şi al unor observaţii sistematice.Psihologia experimentală este, potrivit unei definiţii de tip butadă a lui Paul Fraisse (1970), o psihologie elaborată cu ajutorul metodei experimentale. Ea este o ramură a psihologiei care supune experimentării faptele înregistrate pe calea observaţiei spre a le verifica şi stabili legile (Dicţionar Larouse, 2000). Şi celelalte ramuri ale psihologiei utilizează metoda experimentală. Cu toate acestea, psihologia experimentală îşi propune să inventarieze şi totodată să coordoneze modelele experimentale cele mai reprezentative din ariile diverse ale psihologiei cu dublul scop, atât didactic, ilustrativ, dar mai ales pentru a desprinde paradigmele, principiile metodologice apte să ghideze cercetările viitoare. Domeniul psihologiei experimentale îl constituie teoria si practica experimentala ca metoda de cercetare activa si eficienta, deservind astfel orice cercetare psihologica de tip experimental (Lungu, 2000). Autorul citat ne oferă următoare definiţie : « Psihologia experimentală reprezintă ansamblul principiilor, normelor si regulilor care stau la baza organizării si desfăşurării experimentului in psihologie, cu scopul obţinerii de date verificate asupra realităţii psihice » (Lungu, 2000, p.15). « Obiectul psihologiei experimentale este reprezentat de problemele vieţii reale identificate şi asupra cărora cercetătorul avansează ipoteze ce urmează a fi testate prin experimente controlate şi replicabile în vederea avansării unor predicţii verificabile statistic privitoare la generalizarea rezultatelor obţinute şi evoluţia comportamentelor studiate’’( M. Aniţei, 2007, p.23). Autorul citat este de părere că psihologia experimentală nu este o disciplină autonomă ci o metodă sau un anume mod prin care variatele domenii ale psihologiei realizează cunoaşterea ştiinţifică.

Psihologia teoretică integrează rezultatele psihologiei experimentale în structuri teoretice mai ample, discursul său înglobând modele teoretice care uneori se sustrag verificării experimentale. Este suficient să amintim conceptele psihologiei abisale care în sensul riguros experimental nu au fost validate. Freud, menţionează, Fraisse a fost un observator genial care nu s-a preocupat de verificarea experimentală a ipotezelor sale.

Experimentul nu este singura metodă de cercetare a psihologiei deşi ea rămâne metoda ei cea mai importantă şi cea mai fecundă (Al. Roşca, 1971). Metoda experimentului are în acelaşi timp o valoare istorică pentru că desprinderea psihologiei de filosofie, debutul său ca ştiinţă, sunt legate de introducerea experimentului în studierea fenomenelor psihice.

Experimentul psihologic se remarcă prin rigurozitatea datelor obţinute dar şi printr-o serie de inconveniente. Una dintre limitele sale este dată de caracterul artificial al condiţiilor de laborator în care este situat subiectul, deosebite de condiţiile reale în care au

2

loc fenomenele psihice studiate. Experimentele de laborator nu sunt decât modele aproximative ale situaţiilor reale în care acţionează subiecţii. La aceasta se adaugă şi faptul că în condiţii de laborator, pe de o parte, poate fi studiat un număr redus de aspecte, iar pe de altă parte, din multitudinea de factori care pot influenţa conduita studiată în condiţii reale doar o mică parte poate fi luată în considerare. Nu mai puţin adevărată este constatarea că experimentatorul poate influenţa comportamentul subiectului prin ecuaţia sa personală. Un alt fapt perturbator îl poate constitui fondul aperceptiv al subiectului în raport cu scopul experimentului. Astfel, o sarcină experimentală de verbalizare a operaţiilor efectuate, prin care se verifică ipoteza unei legături între gândire şi limbaj, poate să fie percepută diferit de către subiecţi : unul poate considera că este oportun să facă dovada elocinţei în timp ce altul se poate focaliza preponderent pe acurateţea lucrului.Discutarea limitelor experimentului de laborator este un prilej de a adopta o atitudine prudentă atunci când dorim să extindem concluziile sale asupra situaţiilor reale.Metoda experimentală dispune totuşi de un ansamblu de procedee care pot limita acţiunea acestor factori. Aceste procedee sunt: standardizarea atitudinii experimentatorului, utilizarea unor design-uri (modele) experimentale multifactoriale, desfăşurarea experimentului în condiţii naturale.

3

CURS NR.2Scurt istoric privind fundamentarea psihologiei experimentale2.1. Psihologia experimentală în lume

Începuturile psihologiei experimentale sunt legate solidar de progresele ştiinţelor naturii în special ale fizicii şi fiziologiei. Nu întâmplător ea a fost fondată de fizicieni şi fiziologi. În prima jumătate a sec. al XIX-lea progresele neurofiziologiei au permis elaborarea unor modele care încercau să descifreze relaţiile organismului cu mediul înconjurător precum şi condiţiile vieţii psihice în general. De reţinut sunt în acest sens: distincţia realizată de Bell şi Magendie între nervii senzitivi şi nervii motori (1811-1822); măsurarea de către Helmholtz a vitezei de propagare a influxului nervos (1850); descoperirea de către Broca a centrului limbajului în emisfera stângă a cortexului (1861); stabilirea de către Cl. Bernard a existenţei glandelor endocrine (1853). În prima jumătate a sec. XX, descoperirea activităţii electrice a creierului (prima EEG) de către Berger (1929) sau demonstrarea rolului activator al substanţei reticulate de către Mgoun şi Moruzzi reprezintă etape fundamentale ale dezvoltării metodei experimentale.Cercetarea experimentală a senzaţiilor constituie începutul psihologiei experimentale. În a doua jumătate a sec. al XIX-lea paradigma ştiinţelor naturii avea drept caracteristică esenţială cuplul metodologic dintre disciplina în cauză şi matematică. În psihologie este vorba de asocierea dintre observaţie - experiment şi metoda statistică. Prima lucrare cu caracter ştiinţific care semnează actul de naştere al psihologiei experimentale est lucrarea lui Th. Fechner ''Elemente der Psychophysik''(Elemente de psihofizica) apărută în 1860. Fechner studiază relaţiile existente între creşterile stimulării fizice şi creşterile fenomenului psihic corelat - adică ale senzaţiei. Aceste prime experienţe au fost sintetizate intr-o lege matematica, ce poarta denumirea de legea psihofizica, stabilindu-se raportul dintre modificările senzaţiei(s) in funcţie de mărimea stimulului extern(I), sub forma binecunoscute expresii : s= K logI+c. Anterior, Weber stabilise deja o lege care îi poartă numele: cea mai mică diferenţă perceptibilă faţă de o greutate dată (prag diferenţial) se află într-un raport constant cu aceasta (I/I=K). Importanţa operei lui Fechner poate fi rezumată, odată cu Fraisse (1970) astfel:a) Pune o adevărată problemă psihologică, aceea a intensităţii senzaţiilor, într-un domeniu în care soluţia era posibilă în acel stadiu al cunoştinţelor ştiinţifice: măsurarea stimulării fizice.b) Pentru măsurarea celuilalt termen al relaţiei, anume al intensităţii stimulului el adoptă ca unitate de măsură pragul diferenţial: unei unităţi de prag diferenţial îi corespunde o unitate de senzaţie în plan psihologic, unitate care este stabilită prin metode despre care vom vorbi în cursul următor. De menţionat că aceste metode sunt esenţialmente psihologice.c) Fechner stabileşte o lege psihologică: senzaţia creşte proporţional cu logaritmul intensităţii stimulării.Cu toate meritele acestui început psihofizic al psihologiei experimentale, cea din urmă nu trebuie redusă la primele. Ceea ce a asigurat permanenţa metodelor şi rezultatelor lui Fechner în psihologia experimentală este faptul că dincolo de crezul său introspecţionist el a procedat în stil behaviorist punând în relaţie reacţiile de răspuns ale subiectului cu stimulii la care acesta era expus. Un rol important în afirmarea psihologiei experimentale l-a avut înfiinţarea la sfârşitul sec. al XIX-lea a primelor laboratoare de psihologie. Psihologia experimentală nu se confundă cu psihologia de laborator dar aceste laboratoare trebuie menţionate pentru că activitatea lor a avut un impact deosebit asupra afirmării metodei experimentale în

4

psihologie datorită orientării lor către un control riguros al condiţiilor de manifestare a proceselor psihice studiate.În 1879 Wundt înfiinţează la Leipzig primul laborator destinat studiului proceselor psihice elementare cum sunt vederea, auzul, pipăitul, gustul, percepţia timpului, etc. Ulterior acest laborator va deveni institut de psihologie. Aici se vor forma pionierii psihologiei experimentale din Europa şi America. Wundt era de părere că procesele psihice complexe nu pot fi abordate experimental ci numai prin studiul psihologiei popoarelor. Metoda de studiu era esenţialmente introspecţionistă, şi urma linia stabilită de Fechner a punerii în relaţie a unor conţinuturi de conştiinţă cu fapte fizice sau fiziologice. Wundt considera că psihologia experimentală nu va putea depăşi terenul psihofiziologiei. Metoda introspecţiei s-a dovedit ineficientă, ea fiind depăşită în activitatea de laborator de însuşi promotorii ei. Explicaţia succeselor lor în domeniul psihofizicii este că acestea s-au datorat faptului că în ciuda poziţiei lor teoretice Fechner, Wundt şi chiar Binet studiau răspunsurile verbale ale subiecţilor (''A este mai mare decât B'', '' M este roşu'') la diversele situaţii experimentale produse în condiţii de laborator.

Behaviorismul reprezintă din punctul de vedere al afirmării metodei experimentale o adevărată tăietură epistemologică. Dincolo de o serie de limite, deloc neglijabile, pe care deja le cunoaşteţi de la cursul de istoria psihologiei, se produce o schimbare de perspectivă asupra obiectului psihologiei: nu faptele interne la care oricum nu avem acces ci comportamentul, activitatea omului trebuie să devină adevăratul obiect al psihologiei dacă aceasta doreşte să se afirme ca ştiinţă. Manifestul behaviorismului este reprezentat de articolul lui Watson din 1913 '' Psycholgy as the behaviorist views it'' (=''Psihologia aşa cum o vede un behaviorist''. Dincolo de exagerarea scoaterii din preocupările psihologiei a faptelor de conştiinţă, behaviorismul conţine într-o formă implicită o paradigmă epistemologică fundamentală, valabilă şi astăzi, aceea că psihologia are un acces indirect la faptele psihice care sunt accesibile doar prin intermediul indicatorilor comportamentali şi ai activităţii. Mai mult, psihismul nu poate fi înţeles decât prin activitate. Psihologia trebuie să renunţe la introspecţie iar soluţia care situează psihologia în concertul ştiinţelor este limitarea demersurilor ei la faptele observabile şi măsurabile. Modelul iniţial behaviorist S-R este treptat corectat: Tolman introduce noţiunea de variabilă intermediară ca o recunoaştere a faptului că subiectul de experiment (om sau animal) nu reacţionează automat la stimulii experimentali ci prin angajarea condiţiilor sale interne.Woodworth propune modelul S-O(rganism)-R; Neobehaviorismul propune conceptul de ''self''.Fraisse propune urm. schemă: R=f(S P) . Răspunsul este rezultatul interacţiunii persoanei cu stimulul.Conform programului pozitivist al oricărei ştiinţe, psihologia pleacă de la fapte-fapte de conştiinţa si de conduita. Conduita nu poate fi redusa la actul fizic, la reacţia externa (mişcare, gest, fapta,…). Conduita poate sa nu capete uneori expresie externa, motorie;ea poate consta tocmai in suspendarea sau amânarea ei. Datele conduitei externe nu exprimă univoc conţinutul psihologic intern. O parte din acesta rămâne mereu un lucru în sine  kantian. De aceea paradigma behavioristă a suferit o extensiune în sensul că este nevoie să fie surprins conţinutul psihologic intern, sensul său, luminat de întregul context de viaţă în care se manifestă. (Radu, 1993)2.2. Psihologia experimentala in România

1. Eduard Gruber (1861-1896) s-a născut la Iaşi, tatăl său era arhitect german din Munchen, iar mama, o româncă dintr-o familie înrudită cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza. A urmat studiile facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi şi şi-a făcut

5

ucenicia la „părintele” psihologiei experimentale, în primul laborator de psihologie experimentală înfiinţat de Wundt la Leipzig , 1879.

Gruber este fondatorul primului laborator de psihologie experimentală din România. Depăşind dramatice dificultăţi şi primind aprobarea de la ministrul Take Ionescu, reuşeşte la Universitatea din Iaşi în 1893, să pună bazele proiectului său experimental. El a fost profesor la facultatea de litere şi filosofie a Universităţii din Iaşi, la catedra de psihologie, pedagogie şi estetică din 1893 până în 1895, ca suplinitor al profesorului Ion Găvănescu (Mânzat I., 2007). A continuat să se formeze ca psiholog experimentalist sub influenţa sistemului de gândire al lui Theodule Ribot (1839-1916), considerat părintele psihologiei experimentale franceze, care i-a fost profesor în 1886. În 1889, Gruber a învăţat „în metropola internaţională a experimentului”, la Leipzig, unde i-a prezentat lui Wilhelm Wundt (1832-1920) cercetările sale privind audiţia colorată. Psihologul german i-a recomandat să le comunice la primul congres de psihologie fiziologică de la Paris. A continuat apoi să lucreze în laborator lui Wundt, sub conducerea lui Oswald Kulpe (1862-1915) care va conduce Şcoala de la Wurzburg promovând introspecţia experimentală. S-a întors în ţară timp de un an în 1891, apoi a revenit la Leipzig şi a rămas până în 1893, timp în care a studiat” luminozitatea specifică culorilor”. În 1889 a participat la cel de al doilea congres la Londra, prilej cu care a prezentat rezultatele lucrării referitoare la „psihofiziologia culorilor” având succes şi cu această comunicare.

Studiile lui Gruber au fost citate de Wundt, Ribot, Kulpe şi alţi renumiţi psihologi. În 1893, Gruber s-a reîntors în ţară şi a făcut demersuri la Bucureşti în scopul înfiinţării laboratorului de psihologie la Universitatea din Iaşi. Evidenţa documentară a laboratorului (M.Bejat, 1972, apud Mânzat I., 2007) îl situează printre primele zece din lume. În acelaşi an, Gruber a întocmit şi un chestionar cu 26 întrebări pe care l-a trimis unor talentaţi muzicieni, arhitecţi şi literaţi. Chestionarul a apărut în „Revue psihologique”, în 1894, sub redacţia lui Theodule Ribot).

Între 1893 şi 1894 a ţinut primul curs de psihologie experimentală. Primul său studiu, Edelweiss, apare în 1888. Gruber a manifestat interes şi pentru problemele psihologiei literare şi a publicat lucrarea „Stil şi gândire „ (1888), care s-a dorit o abordare de psihologie a literaturii în care a analizat câteva opere ale unor scriitori români: Mihai Eminescu, Ion Creangă, Al. Odobescu, Nicolae Bălcescu ( Ursula Şchiopu, 1997, apud Mânzat , 2007). Din păcate, el s-a stins din viaţă la numai 35 ani.

2. Constantin Rădulescu Motru (1868-1957), filosof şi psiholog român, a absolvit liceul la Craiova şi facultatea de litere şi filosofie la Bucureşti, avându-i ca profesori pe Titu Maiorescu şi C. Dimitrescu Iaşi. Şi-a continuat studiile la Paris timp de un an la College de France şi la Hautes Etudes şi apoi timp de trei ani la Leipzig în laboratorul lui Wilhem Wundt. Tehnica psihologiei experimentale şi-a însuşit-o în laboratorul lui Wundt, dar ulterior şi-a continuat şi extins activitatea în laboratoarele lui Charcot, Beaunis, Ribot, Binet.

Teza de doctorat în filosofie „Zur Entwickelung von Kant`s Theorie der Naturkausalitat” a fost susţinută în 1893 şi publicată în „Philosophishe Studien” în acelaşi an.

Constantin Rădulescu Motru definea psihologia ca fiind ”ştiinţa despre vieaţa sufletească. Psihologia urmăreşte să descrie în mod complet şi exact diferitele forme ale vieţii sufleteşti; în acelaşi timp ea ne dă şi explicarea faptelor sufleteşti sub raportul succesiunei şi a coexistenţei lor. Ea este, prin urmare, o ştiinţă descriptivă a vieţii sufleteşti, aşa cum sunt ştiinţele naturale a obiectelor şi organismelor naturii, iar pe măsură ce teoriile psihologice izbutesc să fie confirmate de experienţă, ea este şi o ştiinţă explicativă, aşa cum, dintre aceleaşi ştiinţe naturale, unele au reuşit în parte să devină,

6

graţie tot experienţei”.( C. Rădulescu Motru, Curs de psihologie, Ed. a II-a, Buc. 1929, pg. 5).

Psihologul C. Radulescu Motru susţine în lucrarea amintită mai sus, că dacă « vieaţa sufletească nu s-ar deosebi prin nimic de viaţa pe care o întălnim în formele vegetale şi animale, nici nu ar fi nevoie de o ştiinţă deosebită a psihologiei. Psihologia ar fi atunci un capitol al fiziologiei. Definiţia şi obiectul psihologiei ar fi fixate deodată cu definiţia şi obiectul ştiinţelor biologice, înlăuntrul cărorora intră fiziologia. Dar obiectul psihologiei are caracterele sale proprii care opresc această fuzionare. Vieaţa sufletească este o manifestare a vieţii animale în genere, însă cu adaosul câtorva caractere care complică şi schimbă felul obişnuit al manifestărilor vieţii animale ».

Înţelegerea complicaţiilor, schimbărilor, înlănţuirilor proceselor şi actelor psihologice în cursul vieţii omului spre a face deosebirea între cursul vieţii animalelor şi cel al oamenilor, o va face ştiinta psihologică, menţionează autorul în lucrarea sa.

Caracterele generale cu care viaţa sufletească se prezintă în concepţia autorului Cursului de Psihologie, ediţia a II-a, 1929 :

I. În deosebire de mişcarea mecanică, faptele sufleteşti sunt fapte de vieaţă : această afirmare este evidentă de la sine.

II. Faptele sufleteşti se deosebesc totuşi de faptele vieţii, de care se ocupă biologia, prin următoarele :

a). Ele sunt legate de personalitate.(…ceea ce dă naştere personalităţii este conştiinţa eului pe care o găsim la unele individualităţi orgnice).

b). Faptele sufleteşti se leagă de subiectivitatea individului făptuitor. Urmele lăsate de un criminal n-au nici un rost, când nu le punem în legătură cu intenţiunea, care a condus pe criminal. Dacă oamenii ar fi îngeri, şi noi care îi judecăm n-am şti ce este crima, faptele primului criminal ar fi pentru noi absurde. Înţelesul faptelor sufleteşti ni-l dă perspectiva lăuntrică subiectivă a individului făptuitor. Faptele biologice sunt străine subiectivităţii individuale.

c). Prin subiectivitate, de care ele se leagă, faptele sufleteşti apar apoi conştiinţei noastre mai directe şi mai intime decât celelalte fapte ale vieţii organice.

d) Faptele sufleteşti ca şi faptele vieţii în genere sunt condiţionate de procese materiale, dar modul condiţionării lor este cu mult mai complicat decât al acestora din urmă. Unii psihologi (după W. Wundt) vorbesc chiar de o creştere continuă a energiei vieţii sufleteşti, în opoziţie cu vieaţa biologiei, care rămâne legată de constanţa energiei materiale. În tot cazul, înlănţuirea faptelor sufleteşti, precum şi influenţarea lor reciprocă, sunt foarte greu de descoperit. De aceea s-a vorbit aşa de des până acum de spontaneitatea, indeterminismul şi caracterul creator al faptelor sufleteşti.

Constantin Rădulescu-Motru este întemeietorul şcolii de psihologie Bucureşti. În cadrul Universităţii din Bucureşti el a ţinut primul curs romănesc de psihologie experimentală în 1897-1898. De numele său se leagă fundamentarea teoretică şi metodologică a psihologiei ca ştiinţă autonomă în « Problemele psihologiei » , 1898. « Psihologia ştiinţifică - scrie Motru - nu are câtuşi de puţin intenţiunea să treacă cu vederea deosebirile dintre legile psihologice şi legile mecanice » şi « reducerea psihologiei la fiziologie este tot atât de inadmisibilă ca şi reducerea ei la rezultatele dobândite prin introspecţie » (Probelemel psihologiei, 1898, p.87-90, apud Mânzat, 2007). Constantin Rădulescu Motru se va referi la necesitatea unei « a doua emancipări a psihologiei », emanciparea de fiziologie- ştiinţa care contribuise, în cea mai mare măsură, la prima ei emancipare de metafizică spiritualistă, dar care acum tinde, să o înrobească, transformând-o într-un simplu capitol al său.

Şcoala creată de Rădulescu-Motru avea ca fundamente : experimentul şi psihometria.

7

În 1906 a înfiinţat la Universitatea din Bucureşti Laboratorul de psihologie experimentală.

C. Rădulescu-Motru a reluat din 1919, la Universitatea din Bucureşti, Cursul de psihologie (ce va fi tipărit în 1923 şi 1927) şi se preocupă de Laboratorul de Psihologie, aproape distrus de război; în acest scop, în 1921 vizitează Institutul de Psihologie din Leipzig, unde acum era director fostul său coleg (la Wundt) Felix Krueger. Stabilind o colaborare cu acesta, revine în ţară şi cere fonduri guvernamentale pentru dotarea şi dezvoltarea laboratorului, proces ce continuă aproape un deceniu.

Trecuseră 25 de ani de la publicarea cărţii „Problemele psihologiei „ (1898) (Nicola, 2007). Acum, Rădulescu-Motru este mai didactic, ştie ce este o carieră ştiinţifică, este mai empatic cu studentul-începător. Operează o distincţie clară între metafizic şi psihologie, între explicaţia ştiinţifică fondată pe cercetarea experimentală şi discursul ,,în sprijinul unui sistem filosofic sau al vreunei concepţii sociale”. Obiectul psihologiei este fenomenul psihic real: aşa cum se prezintă în experienţă, studiul din punctul de vedere al opoziţiei şi intercondiţionării cu altele, expresie a bogatei confruntări cu mediul biofizic şi social şi a unităţii dintre trăirea sufletească şi substratul ei material.

Formaţia filosofică, flexibilitatea abordării şi forţa generalizării nu-l distanţează pe autor de specificul biosocial al psihicului; atrage atenţia asupra complexităţii; psihologia nu poate practica izolarea experimentală a fenomenelor pentru a studia, de exemplu, conştiinţa, sentimentul şi personalitatea; această tehnică este productivă în ştiinţele naturii, dar nu la om, care are un ,,mediu” extins la scară social-istorică: ,,Actul conştient este o manifestare a vieţii de relaţiune între indivizi...izolat n-are înţeles” (p. 304); omul este o fiinţă ,,creditată” cu experienţă socială, a altora; comportamentul conştient nu poate fi înţeles decât într-o ,,comunitate de conştiinţe” (conştiinţa este o ,,fiică a societăţii”).

Crezul ştiinţific al profesorului C. Rădulescu-Motru a fost determinismul şi monismul. Piatra de încercare a vocaţiei sale a fost explicarea personalităţii şi a abordat-o chiar cu riscul finalismului. El însuşi a comentat deseori tentaţia psihologului de a face metafizică, astfel că psihologii pot aprecia mai mult frumuseţea decât robusteţea teoriei personalismului energetic ( lucrarea „Personalismul energetic”a apărut în 1927). Ca evoluţionist, nu s-a ferit de a defini o continuitate a energiei fizice cu energia spirituală (,,puterea sufletească”). Vedea personalitatea ca o direcţie în care au evoluat formele de energie naturală: ,,...natura produce personalitatea sufletească aşa cum produce cristalizarea mineralelor şi cum se produce ereditatea formelor organice” (Rădulescu- Motru, p. 115, apud Nicola , 2007).

,,Cristalizarea” este un fenomen-model pentru explicarea transferului de energie de la forme simple la cele complexe; este sensibil la expresia lui Stendhal ,,cristalizarea emoţiilor în obiect” (din Le sentiment de l’amour) şi o preia în explicarea genezei sentimentelor: în salinele de lângă Salzburg, sătenii pun crenguţe uscate pentru a se împodobi în câteva săptămâni cu cristalele de sare rezultate din atmosfera umedă şi saturată. Aşa se întâmplă şi în raporturile afective interpersonale: dintr-o atmosferă de afecte primare, o persoană cu totul indiferentă anterior, devine după un timp aureolată de ,,cristalele luminate de dragoste”; pentru ,,a se depune” ele au nevoie de un suport.

Merită consemnată valoarea acestui model de interpretare psihologică. Mânzat Ion, notează în „Istoria psihologiei universale”: „ Concepţia sa consideră ca scop al evoluţiei cosmice formarea şi desăvârşirea personalităţii umane, deasupra căreia postulează personalitatea divină”. Teoria sa este o pledoarie pentru cosmizarea omului.”

3. Florian Ştefănescu-Goangă (1881-1958), a fost numit şeful Catedrei de Psihologie în cadrul Universităţii din Cluj.

Primul institut de cercetări psihologice în România, ia fiinţă la Universitatea din Cluj, un simbol al întregii ţări, al speranţei în propăşirea spiritului cultural românesc.

8

Printre cadrele universitare detaşate la Cluj pentru a realiza această operă a fost şi Ştefănescu Goangă.

Imediat profesorul a înaintat un memoriu ministrului Instrucţiunii publice în care solicita alocarea unui fond extraordinar pentru înfiinţarea Institutului de Psihologie al Universităţii din Cluj. Acest fond a fost ordonanţat pe 26 martie, 1921. Profesorul a pornit într-o călătorie de edificare asupra noilor tehnici experimentale în institutele germane de profil. A comandat aparate de la două firme germane.

La 1 noiembrie, 1921, institutul obţine locaţia, iar din toamna anului următor funcţionează cu aparatură modernă şi bibliotecă pe măsură. În programul catedrei de psihologie pe care o conduce se prevăd lucrări ştiinţifice de laborator; din anul universitar următor se ţine cursul Introducere în psihologia experimentală, precum şi cel de Introducere în tehnica experimentală statistică.

Profesorul conduce acum un ,,institut cu adevărat european” (apreciere dată în 1937, în discursul de prezentare la Academia Română ţinut de către Ion Petrovici); începe demersul pentru înfiinţarea unei secţii de psihologie aplicată, pentru a pregăti baza ştiinţifică (metode, teste etalonate, personal) a viitoarelor oficii de orientare şi selecţie profesională.

Fl. Ştefănescu-Goangă s-a nscut la Curtea de Argeş, pe 5 aprilie 1881, a făcut liceul ,,Matei Basarab” şi Facultatea de filosofie şi litere din Bucureşti (profesori Titu Maiorescu şi C. Rădulescu-Motru). După licenţă (1904) lucrează ca profesor la Bucureşti şi Galaţi. În 1908 pleacă la studii în Germania, fiind primit la doctorat de către Wundt la institutul din Leipzig. În 1911, susţine teza „Psihologie experimentală în problematică estetică” pe care ,,mentorul lumii”, W. Wundt i-o publică în acelaşi an în ,,Psychologische Studien”.

Probabil, compatibilitatea cu maestrul este condiţia favorabilă pentru a şi lucra, în continuare, doi ani în institutul lui Wundt. Într-un spirit experimental evident analog celui practicat de Ebbinghaus, teza de doctorat operează o disociere a culorilor principale (din spectrul cromatic) de figurile, formele şi semnificaţiile corpurilor (cum se prezintă ele de obicei în percepţie) pentru a studia efectul specific al culorilor asupra stării afective a persoanei; odată înlăturată componenta asociativă perturbatoare (din punctul de vedere al ipotezei cercetării), prin urmărirea modificărilor respiraţiei, a circulaţiei sanguine etc. s-a reuşit determinarea obiectivă a tonalităţii afective proprii celor şapte culori şi celei purpurii. O altă ipoteză ce a ghidat cercetarea a vizat polaritatea stărilor afective. Wundt presupunea că sunt stări emoţionale ca excitarea şi liniştirea, încordarea şi destinderea, care pot avea atât tonalitatea plăcerii, cât şi a neplăcerii, în funcţie de împrejurări. Doctorandul român constată că diferitele culori provoacă stări de excitare şi linişte, iar plăcerea şi neplăcerea rezultă din acordul şi dezacordul stărilor specifice culorii şi trăirea sufletească a situaţiei (,,contextul sufletesc”).

Sinteza datelor, reflectată în tabele, o redăm mai jos într-o formă matriceală, mai uşor de ,,lecturat” şi reţinut. Facem doar specificarea că termenul ,,sentiment” folosit de autor avea atunci sensul generic de stare afectivă elementară sau emoţie primară.

Stări afective

Indicatori fiziologici

Sentiment de

plăcere

Sentiment de

neplăcere

Respiraţieritm rapid încetamplitudin

emică mare

Circulaţia viteză mică mare

9

sângelui presiune puternică slabă

După ce observăm indicatorii fiziologici ai plăcerii şi neplăcerii, vedem că indicatorii înscrişi în matrice cu litere groase corespund ,,sentimentului de excitare (iritare)”, iar cei înscrişi cu litere obişnuite (,,mic”, ,,încet” etc.) dau ,,sentimentul de liniştire”.

Concluzia cercetătorului doctorand era că expresivitatea artistică se obţine nu numai pe seama tonalităţii lor afective constante pentru fiecare culoare, ci şi prin asamblarea lor şi modificarea saturaţiei şi luminozităţii; numărul variaţiilor este practic infinit.

Lucrarea lui Ştefnescu-Goangă s-a bucurat de o recunoaştere generală în lume, oferind fapte de referinţă indiscutabile. (De exemplu: S.L.Rubinştein o citează în tratatul Osnovî obşcei psihologii, 1940, carte onorată cu premiul de stat; G. Dumas, în vol. II din ,,Nouveau traité de psychologie”, 1932).

Important de remarcat este şi aspectul metodologic: cazul studiului rezumat mai sus este edificator pentru stadiul depăşirii metodei introspecţiei chiar în laboratorul lui Wundt: sunt delimitate variabile, înregistraţi parametri, definite constante.

În 1920, Wundt îşi părăsea definitiv marea lucrare: lumea experimentului psihologic din laboratoarele înfiinţate pe toate continentele; discipolii săi, printre care Rădulescu-Motru, la Bucureşti, Ştefnescu-Goangă la Cluj, dar şi S. Hall, Külpe, Bourdon, îi duceau opera în viitor ca o tinereţe fără bătrâneţe.

La noi în ţară, profesorul clujean a iniţiat serviciile de psihologie aplicată de la calea ferată, armată, poştă, instituţiile juridice şi de reeducare, sănătate, muncă, educaţie specială şi educaţie diferenţiată, orientată spre excelenţă. (Relativ la acest ultim aspect, în 1929 şi 1933 a publicat Selecţiunea capacităţilor şi orientarea profesională).

Raportul ereditate-învţare-dezvoltare este o tratare deosebit de valoroasă, instructivă şi astăzi. Dezvoltarea creativităţii reprezintă o anticipare magistrală a mişcării creatologice care se va declanşa în lume peste un deceniu. Pentru asimilarea celei mai relevante problematici, a tehnicii de experimentare şi de prelucrare a datelor, îşi trimite discipolii în marile centre ale lumii: N. Mărgineanu, în Austria, Germania, S.U.A. şi Anglia; D. Tudoran, în Austria şi Elveţia; Al. Roşca, în Germania, Franţa, Belgia şi Elveţia, M. Beniuc, la Hamburg pentru psihologie animală. Etalonarea probelor de psihodiagnoză este o lucrare vastă şi continuă, Clujul colaborează şi cu profesorii-psihologi din Bucureşti: Gh. Zapan, G. Bontilă, I. Nestor.

Florian Ştefnescu-Goangă se sfârşeşte din viaţă la un an după C. Rădulescu-Motru, în 1958. Cei mai mulţi dintre discipolii şi colaboratorii săi, formaţi cu atâta trudă, vor intra în conul marginalizării sociale.

Institutul de Psihologie al Academei Române a fost înfiinţat la 1 octombrie 1956. În perioada postbelică, cercetare în domeniu se făcuse de către un colectiv în cadrul Institutului de istorie şi filosofie, colectiv care, din 1953, trecuse ca o Secţie de psihologie la Institutul de fiziologie normală şi patologică al Academiei.

4. Mihai Ralea (1896-1964), a fost primul director al noului institut, şeful Catedrei de Psihologie a Universităţii din Bucureşti, care din 1938 venise de la Iaşi; de altfel, cele două unităţi au funcţionat în acelaşi spaţiu şi aproape cu acelaşi personal. Din 1959 institutului i-a fost alocată o clădire din str. Frumoasă nr. 26.

Prestigiul şi titlurile publice ale profesorului Ralea, fervent critic al ,,curentelor occidentale”, au favorizat dezvoltarea continuă a institutului sub raport numeric (s-a pornit cu 25 de cercettori şi în 15 ani numărul lor s-a dublat), al potenţialului de cercetare (tematic, înzestrare, specializări prin doctorat), al relaţiilor ştiinţifice şi contractuale în ţară şi străinătate; volumul bibliotecii a ajuns la 25.600 de volume în 1975.

10

Activitatea a început cu şase secţii, apoi, în urmtorii zece ani s-au redus la patru, dar cu un număr de zece sectoare (printre secţii a apărut şi una de psihologie socială).

Deşi nu a utilizat niciodată metoda experimentală în activitatea sa din perioada 1923-1938, timp în care a fost profesor la Universitatea din Iaşi, Mihai Ralea a adus o contribuţie importantă la constituirea psihologiei ştiinţifice în România, în special prin pertinentele analize critice ale unor curente din psihologia vremii (behaviorism, structuralism) şi prin orientarea psihosociologică a unora din lucrarile publicate.. Dintre studiile publicate la Iaşi mai importante sunt „Formarea ideii de personalitate- studiu de psihologie genetică” (1924), „Problema inconştientului” (1925) „Asupra expresiei sociale a emoţiilor”. În concepţia psihologică a lui Mihai Ralea, problema individualităţii şi a personalităţii ocupă o poziţie centrală. În studiul „Pragmatism şi psihologie”, Mihai Ralea analizează critic psihologia pragmatistă, comportamentistă americană (behaviorismul watsonian) şi psihologia conduitelor a lui P. Janet. În „Ipoteze şi precizări în ştiinţa sufletului”(1926), „Psihologia şi viaţa”(1938), se ocupă cu aplicaţiile practice ale psihologiei în diverse domenii: organizarea ştiintifică a muncii, orientare şi selecţie profesională, organizarea reclamei comerciale, pedagogie, medicina şi justiţie. “Psihologia- scrie Mihai Ralea în incheierea studiului „ Pragmatism şi psihologie”- aduce o contribuţie fecundă la adaptarea cât mai perfectă a omului modern la complexul sau mediu”. Această „adaptare” la care se referă, nu are numai un caracter pasiv, ci şi activ. Ideea studierii psihologice a omului total, a omului concret, acţionând în contextul social căruia îi aparţine, ideea dublei determinări, biologice şi sociale, a personalităţii, ideea condţionării sociale a psihicului uman, a proceselor psihice superioare şi a rolului activ al individului în societate sunt câteva din contextele activităţii psihologice a lui Mihai Ralea, activitate care a constituit o contribuţie deosebit de importantă în procesul de scientifizare a psihologie româneşti.

11

CURS NR. 3Observaţia

Experimentul se instituie în baza unei idei, a unei ipoteze care este o întrebare adresată unei zone din realitate (Bacon). Cauza fenomenului studiat se prezuma în ipoteza formulată.

3.1. Introducere Observaţia este cea mai veche metodă psihologică , ea este prezentă în mod

practic în toate domeniile psihologiei. Orice cercetare concretă are ca punct de plecare un proces observaţie.”Pleci de la obsevaţie, descoperi un fapt interesant urmează să reproduci apoi situaţia respectivă făcând să varieze factorii implicaţi”, spune într-u interviu, Piaget. De fapt, aici începe experimentarea.

Observaţia, ca metodă de investigaţie, nu se reduce la simpla impresie asupra unei persoane sau a unui fapt. Observatorul are şansa de a descoperi un fapt inedit sau demn de atentţie numei dacă inspectează realul, fiind înzestrat cu un fond bogat de cunoştinţe, fond de ipoteze latente, în măsură să faciliteze formularea unor ipoteze locale care să fie supuse experimentării şi verificării (P.Fraise, 1982).

Se impune a preciza că există o distincţie între observaţia care însoţeşte activitatea profesională a psihologului în general şi observaţia care însoţeşte activitatea de cercetare în psihologia experimentală. Prima formă de observaţie, adesea se constituie într-o sursă pentru cea de-a doua. Precizarea făcută are în vedere specificul activităţii psihologiei experimentale în care observaţia joacă rolul metodei de cercetare.

3.2. Definire şi caracteristiciEtimologia cuvântului îşi are sorgintea în latinescul observaţio,-onis şi înseamnă a

privi, a fi atent la. Dacă în experiment, în mod deliberat se provoacă o modificare a variabilei independente urmărindu-se efectele acesteia asupra variabilei dependente (comportamentul), în observaţie fenomenul este urmărit în modul natural de desfăşurare, încercându-se surprinderea unor relaţii cauzale stabilite, constante, edificatoare (Aniţei, 2007). Observaţia este definită ca „acţiunea de a privi cu atenţie fiinţele, lucrurile, evenimentele, fenomenele pentru a le studia, supraveghea şi a trage concluzii asupra acestora (Petite Larousse,1998).

În experimentul de laborator, observaţia va fi subordonată scopurilor acestuia şi va urmări obţinerea unor date suplimentare, care să descrie modificările variabilei dependente. Metoda observaţiei poate fi utilizată cu succes în laborator, distincţia esenţială care se impune este aceea a prezenţei sau absenţei a manipularii deliberate a variabilelor implicate.

Marca psihologică a observaţiei ca metodă de cercetare în laborator, o constituie „înregistrarea sistematică a manifestarilor comportamentalepri simţuri, a cracteristicilor şi transformărilor obiectului studiat” aşa cum se prezintă ele în condiţiile normale ale contextului de desfăşurare într-un mod discret (Doron, Parot, 1999, p.547). A observa înseamnă a dezvolta o atitudine activă, a organiza informaţia, a înţelege, a căuta sensuri. Deoarece în observaţie principalul „instrument” este cercetătorul, acest fapt asigură atât resurse cât li limite deosebite procesului de observaţie.

Banister et al., 1996 (apud Aniţei, 2007) impun şi alte caracteristici definitorii observaţiei: Precizia observaţiei; Focalizarea; Nivelul de constientizare a prezenţei observatorului de către subiectul observat;

12

Durata observaţiei; Nivelul de informare oferit subiectului observat.

3.3. Observaţia ocazională versus observaţia sistemicăObservaţia ocazională, se exercită într-o manieră neformală, neghidată de reguli, este observaţia practicată în mod cotidian de către psiholog, fie asupra lui, fie asupra celor din jurul său (Aniţei, 2007).Un caz particular al observaţiei ocazionale este observaţia accidentală, ce apre într-un anumit context expeimental, cercetătorul constatând aspecte inedite, chiar dacă urmăreşte un set de scopuri proprii. Aceasta poate contribui la extragerea unor concluzii total neaşteptate şi originale îmbogăţind istoria ştiinţei.Observaţia sistematică este străină clişeelor obişnuite, ea urmăreşte înregistrarea obiectivă a faptelor după un plan riguros în cadrul proiectului de cercetare prin restrângerea câmpului studiat şi impunerea selectării datelor relevante pentru experiment. Datele observaţiei sistematice vor fi consemnate în mod riguros de către observatori în cadrul grilei de observaţie alcătuite şi planificate anterior.

3.4. Observaţie şi experimentDin perspectivă temporală, cele două metode de cercetare constituie două momente succesive, observaţia precede experimentul. Aceasta este o ordine istorică atăt în evoluţia şiinţelor cât şi implicit a psihologiei. În mod obişnuit, spunem că realitatea fiind observată, ne semnealează anumite probleme, pe care ulterior le vom aborda într-o manieră experimentală. Observaţia survine pe parcursul experimentului ca sursă de date suplimentare asupra efectelor variabilei independente fiind totodată şi o metodă ajutătoare.Elementul comun pentru observaţie şi experiment este constatarea unor fapte ce au darul de a fi raspunsul la anumite probleme. Găsim ceea ce căutăm de cele mai multe ori, laboratoarele au acumulat de-a lungul timp multe date observaţionale şi unele din acestea sunt inutile deoarece cercetătorii nu au pus întrebări precise.Diferenţa observaţie-experiment constă în calitatea întrebării puse, în observaţie întrebarea rămâne deschisă şi cercetătorul nu cunoaşte răspunsul sau are o vagă idee; în experiment întrebarea se transformă în ipoteză, se avanseză supoziţia existenţei unei relaţii între fapte, experimentul îşi propune să verifice relaţia.Procedurile observaţiei sunt mai puţin riguroase decât ale experimentului, între cele două metode de cercetare în psihologice existând şi diferenţe de grad şi nivel.În cazul experimentului explorator de tipul „ce se întămplă dacă…”, observaţia va avea un rol mai imporetant deoarece ea pare să fie calea de evidenţiere a modificărilor induse în mod explorator.Cea mai relevantă distincţie observaţie-experiment este dată de precizia înregistrării observaţiilor.Dezvoltarea metodologiei în psihologie impune observaţiei asigurarea rigorii prin îmbunătăţirea modului de observare şi înregistrare a conduitei umane.

3.5. Factorii determinanţi ai observaţieia). Prezenţa observatorului-introduce o nouă variabilă în configuraţia cercetării. Dotarea laboratorului şi creativitatea cercetătorului joacă un rol important în reducerea influenţelor asupra fapelor cercetate. Camera video, cercetător ascuns, paravane, conduita experimentatorului, personalitatea sa, modul egal de a trata subiecţii, modul de exprimare neutru-binevoitor, reprezintă factori cu impact pozitiv asupra bunei desfăşurări a cercetării.b). Personalitatea observatorului are un rol deosebit de important în evaluarea conduitelor observate, în special când se fac referiri la trăsături, manifestăari de prsonalitate, atitudinal-caracteriale. Înnăscut dobândit: potenţial înnăscut?sau doar abilităţi dobândite de observator? Curiozitatea epistemică joacă un rol foarte importanta în raport cu acţiunile semenilor.

13

Gradul de similitudine între observator şi observat influenţează acurateţea observaţiei. Observatorul are tendinţa de observa şi judeca pe cel observat prin „proprii ochelari”, propriul sistem de referinţă. Nivelul experienţei acumulate tinde să fie cel mai important factor ce ţine de personalitatea observatorului. Calificarea, priceperea, măiestria pot contribui la o observaţie calificată condusă cu competenţă de psihologii profesionişti.

3.6. Conţinutul observaţieiV. Ceauşu (1978), dorind să facă o sistemizare a conduitelor, le-a împărţit în două mari categoriiŞ simptomatica stabilă (înălţimea, greutatea, lărgimea umerilor, circumferinţa toracică, circumferinţa abdominală, lungimea şi grosimea mâinilor şi picioarelor, circumferinţa şi diametrele craniene etc) şi simptomatica labilă (pantomima, mimica, modificările vegetative, vorbirea).3.6.1. Particularităţile bioconstituţionale. Tipologia lui Kretschmer prezintă tipurile picnic, astenic,atletic,displastic.3.6.2.Conduita expresivă include manifestările dinamice ale corpului: pantomima, mimica, modificările vegetative şi vorbirea.3.6.3. Conduita verbală include aspecte formale de expresivitate proprii limbajului oral şi aspecte de conţinut, structură, proprii mesajului verbal. Aspectul formal Fluenţa Intonaţia Aspectul semantic3.6.4.Conduita reflexivă vizează în mod deosebit conduitele care reflectă poziţia, atitudinea subiectului faţă de situaţia experimentală, faţă de sarcina dată, faţă de experimentator.

3.7. Protocolul observaţiei. Observaţia tebuie să fie sistematicăşi analitică pentru a putea răspunde scopurilor cercetării experimentale. De asemenea, ea trebuie să răspundă unor întrebări precise pentru a reuşi să rămână eficientă, să se subordoneze ipotezelor experimentului, temei de cercetare. Observatorul se va orienta asupra conduitelor relevante, semnificative în raport cu subiectul investigaţiei. Scopul observaţiei este acela de a aduce un surplus de informaţii care sa confirme şi să completeze datele obţinute prin măsurătorile specifice ale variabilei dependente. După elaborarea proiectului experimental va fi precizat şi câmpul observaţiei prin elaborarea unei liste a conduitelor care urmează a fi observate în experimentul respectiv. Pentru fiecare conduită în parte se va preciza sistemul de notare, de consemnare a datelor observaţiei. Este de dorit să întrebuinţăm sclaew de evaluare cu trepte de 3,5,7 puncte prin care să definim intensitatea manifestărilor. Se pot utiliza adjective sau adverbe prin care să se descrie intensitatea (foarte puternic pana la foarte slab) sau frecvenţa(foarte frecvent până la foarte rar, adesea până la deloc). Sunt şi unele manifestări care permit doar evaluări dihotomice prin care vom consemna prezenţa sau absenţa.Observaţia va fi structurată şi în raport cu momnetele acesteia: momentul iniţial al primului contact între subiect şi situaţia experimentală, momentul instructajului, momentul efectuării sarcinii, momentul încheierii experimentului.Alcătuirea unei fişe de observaţie pentru consemnarea rapidă şi eficientă a datelor observaţiei. Conţinutul fişei va fi particularizat în raport cu natura experimentului şi cu momentele desfăşurării lui, o fişe de observaţie standard nu este.

Fişa de observaţie va conţine: Datele de paşaport ale subiectului, nume, vărstă, sex, nivel de pregătire.

14

Date privitaore la particularutăţile concrete ale situaţiei experimentale: data, ora, ambianţa, locul de desfăşurare, durata observaţeiei,numărul de observatori, tipul de observaţie, tipul de observator, numărul de subiecţi observaţi; Conţinutul observaţiei: tipul constituţional, tipul temperamental, conduita exoresivă,pantomima, mimica, modifivărole vegetative, conduita reflexivă(componente senzorial percepive, cognitive, mnezice, atenţia, motivaţia, atitudinile). În fişe, va exista un sistem clar de consemnare a fiecărei componente. Observaţia este extrem de importanta in verificarea acurateţei modelului experimentalcare trebuie sa fie pretestat. Ea poate identifica erori, deficienţe, inadvertenţe. Pretestarea se apluică şi protocolului, fisei de observaţie, în scopul completorii, corectării, restructurării.

3.8. Clasificarea observaţieiClasificarea observaţiei are la bază mai multe criterii ( Chelcea, 2004):

A) În funcţie de posibilitatea de cuantificare, deosebim:1. Spontană, empirică, calitativă, este fundamental naturalistică, se desfăşoară în cadrele

naturale de viaţă2. Stiinţifică, are la bază anumite ipotezeB) În funcţie de gradul de implicare al cercetărului, deosebim:1. Paricipativă 2. NonparticipativăC) Recunoaşterea deschisă sau ascunderea faptului că se urmăreşte studierea conduitei:1. Observaţie deschisă2. Observaţie ascunsăD) În funcţie de efectuare observaţiei în mediul natural sau artificial (de laborator):1. Observaţie de teren (naturală)2. Observaţie de laboratorE) În funcţie de gradul de control:1. Observaţie puternic controlată2. Observaţie slab controlată, ambele aparţin tipului de observaţie ştiinţificăF) În funţie de poziţia faţă de realitate a materialului observat, deosebim:1. Directă – realizată de cercetător, care foloseşte simţurile2. Indirectă – realizată cu ajutorul unor instrumente, aparate, sau prin intermediari

(observatori, subiecţii înşişi). Acest tip de observaţie evidenţiază clar carcterul activ, reflexiv al observaţiei deoarece implică ipoteze şi iferenţe ale cercetătorului

G) În funcţie de gradul de structurare1. Observaţia structurată (cantitativă), pretinde selectarea şi definirea comportamentului ţintă în termeni concreţi, observabili (operaţionalizare), utilizarea unor proceduri sistematice, standardizate, pentru observarea comportamentului şi înregistrarea observaţiilor într-o manieră adecvată2. Observaţia nestructurată (calitativă) recomadată în studiile monografice, descriptive şi pentru pregătirea observaţiei cantitaive.3. Auto-observaţia (introspecţia)

Se impune a deosebi observaţia ca metodă de cercetare care vizează obţinerea de date „obiective”, precise, reproductibile şi verificabile de observaţia clinică ce are ca obiectiv descrierea unui subiect în singularitatea sa.

Psihosociolugul Septimiu Chelcea utilizează drept criterii de clasificare: gradul de structurare, nivelul de implicare al cercetătorului şi durata de observaţie şi în funcţie de acestea, insistă asupra următoarelor tipuri de observaţie: observaţia structurată, observaţia participativă şi observaţia eşantionată ( time sampling).3.8.1. Ce se observă?

15

Comportamente – ansamblul actelor, accesibile observaţiei directe (behavioriştii au ignorat organizarea şi finalitatea comportamentului, se poate înlocui conceptul de comportament cu cel de conduită)

Gândurile Sentimentele3.8.2. Identificarea comportamentelor (operaţionalizarea)Cum recunoaştem un comportament care ne interesează? Se utilizează criterii:A) Concrete (descriptive)B) Teoretice (interpretative)Criterii concrete: referitoare la formă, referitoare la efecte Referitoare la formă – localizare în spaţiu, orientare, topografia tridimensională,

proprietăţi intrinseci ale corpului sau epidermei – nivelul cel mai analitic, poate fi stufos şi inutil

Referitoare la efecte – deplasează, deformează etc. – este un nivel mai general (se pierde informaţie)

Criterii teoretice şi abstracte – se aplică teorii, ipoteze, postulate pentru a interpreta indici direct observabili. Aplicarea acestor criterii – clasificări cauzale şi funcţionale ale comportamentului: Clasificare cauzală: se atribuie aceeaşi etichetă comportamentelor care au aceeaşi

cauză (atribuită): ex. Comp. Sexual, materne, de competiţie, etc. Clasificare funcţională – se clasifică comportamentele după funcţia acestora:

comportamente alimentare. Adeseori clasificările cauzale şi cele funcţionale se întrepătrund.

Observarea faptelor este indispensabilă în tot cursul experimentării. Situaţia experimentală permite efectuarea unor observaţii riguroase ale conduitei subiectului în condiţiile controlării factorilor influenţabili. Observaţia poate fi obişnuită, sistematică sau organizată. Observaţia nu reprezintă o simplă fotografiere sau lectură a faptului brut ci se prelungeşte într-un act de clasificare, de încadrare a informaţiei în anumite concepte şi de anticipare a unor relaţii. Ca instrumente de observaţie sunt utilizate grilele de observaţie care reprezintă un cadru de clasificare format din categorii. Acestea trebuie să nu fie mai numeroase de 10, să fie disjuncte şi să epuizeze aspectele principale ale fenomenului observat (exemplificare, în Radu, 1993, p.17)3.9. Grilele de observaţie Reprezintă un instrument – ghid de lectură a realităţii, ele asigură caracterul sistematic al observaţiei şi cuprind mai multe unităţi de comportament ce urmează a fi observate. Alegerea unităţilor trebuie să îndeplinească mai multe condiţii:

1. Unităţile să fie discrete şi exclusive2. Categoriile trebuie să fie omogene (să nu amestecăm mere cu pere)3. Fiecare unitate de comportament să fie bine precizată şi definită – operaţionalizare

– buna selectare a criteriilor de identificarea şi clasificarea comportamentelor/ să nu se neglijeze elementele contextuale care contribuie la interpretarea comportamentului

4. Criteriile concrete trebuie să fie utilizate la începutul investigaţiei; doar când studiul fenomenului este suficient de avansat se recurge la criterii abstracte (observaţiile bazate pe criterii concrete pot fi reinterpretate, în timp ce criteriile abstracte utilizează deja interpretare

5. Numărul de unităţi dintr-o grilă trebuie să fie limitat – funcţie de obiectivele cercetării (se poate începe cu un număr mai mare de unităţi definite prin criterii

16

concrete, analitice, care apoi fuzionează în unităţi mai puţine definite prin criterii abstracte

6. Dimensiunea temporală a definiţiei unităţilor de comportament – când începe şi se termină un comportament? 3.10. Avantajele şi limitele observaţiei

3.10.1 Avantajele Sursa bogată de informţii Atiudinea pozitivă, focalizată pe experimentare Intuiţie fină, simţ discriminitativ dezvoltat în observarea conduitelor umane a

observatorului profesionist Antrenarea capacităţilor de observator; Îmbunătăţirea performanţelor profesionale prin confruntarea cu rezultatele obţinute

prin alte metode validate ştiinţific; Îmbogăţirea câmpului ştiinţific prin noutate şi inventivitate; Accederea la fenomene profunde, ascunse, ambigue experimentului; Accesul la fenomenele sociale din cadrele naturale, care nu pot fi reproduse în

laborator (întruniri, nunţi, petreceri); Reprezintă modul, poate cel mai accesibil al validării profesionale al psihologului.

3.10.2 Limitele observaţiei Criterii subiective de interpretare prin întrebuinţarea „propriilor ochelari”; Selecţia limitată a fenomenelor observate; Atitudinile puţin focalizate pe experimentare pot conduce la erori de interpretare; Capacităţi limitate de recepţie şi interpretare; Încrederea absolută in propriile cunoştinţe, reprezentări, teorii; Influenţarea comportamentului subiecţilor de către observator; Probleme legate de etica observatorului; Dificultatea asigurării fidelităţii şi validităţii.

17