SOCIOLOGIA FAMILIEI

TEME STUDIATE IN CURSUL DE SOCIOLOGIA FAMULUIEI

SOCIOLOGIA FAMILIEI-RAMURA A SOCIOLOGIEI GENERALE. STRATEGII METODOLOGICE IN ABORDAREA FAMILIEI STRUCTURA FAMILIEI STATUSURI SI ROLURI IN FAMILIE CĂSĂTORIA ŞI FORMELE EI ALEGEREA PARTENERULUI DE CUPLU MARITAL RUDENIA–FENOMEN SOCIAL SI JURIDIC COMPLEX: TIPURI SI

GRADE DE RUDENIE FUNCTIA BIOLOGICA SI SANITARA A FAMILIEI FUNCTIA ECONOMICA A FAMILIEI FUNCTIA DE SOCIALIZARE FUNCTIA DE ASIGURARE A SECURITATII EMOTIONALE DISOLUTIA FAMILIEI PRIN DIVORT. CAUZE SI CONSECINTE

ALE DIVORTULUI MODELE FAMILIALE ALTERNATIVE

Obiectul de studiu al sociologiei familiei.

Definiții ale familiei: Etimologic, conceptul de familie provine din latinescul “famulus”, care avea un sens mai larg de supus,

robitor, ascultător şi un sens mai restrâns de rob, slugă, slujitor. Dicţionarul de sociologie menţionează două sensuri ale acestui termen: un sens larg, în contextul căruia

familia reprezintă “un grup social ai cărui membri sunt legaţi prin raporturi de vârstă, căsătorie sau adopţiune şi care trăiesc împreună, cooperează sub raport economic şi au grijă de copii (definiţie formulată de

Murdock, antropologul american cu vaste preocupări în domeniu, în anul 1949); În sens restrâns, familia ar desemna un cuplu căsătorit şi copiii acestuia.

În dicţionarul UNESCO, familia este înţeleasă ca o “formă de comunitate umană întemeiată prin căsătorie, care uneşte pe soţi şi pe descendenţii acestora prin relaţii strânse de ordin biologic, economic, psihologic şi spiritual”, definiţie care sugerează ideea conform căreia abordarea familiei se impune a fi realizată în strânsă legătură cu funcţionalitatea sa în cadrul ansamblului social.

Claude Levy-Strauss, o concepe ca pe “un grup de rude prin căsătorie, sânge sau adoptare, care trăiesc împreună, desfăşoară o activitate economico-gospodărească comună, sunt legate prin anumite relaţii spirituale (ideologice şi psihologice), iar, în condiţiile existenţei statului şi dreptului şi prin anumite relaţii juridice”

Definiţie operaţională: Înţelegem deci familia ca o formă de comunitate umană, un grup primar, cu toate caracteristicile acestuia,

care se deosebeşte de celelalte grupuri primare prin câteva note specifice: uneşte membrii (persoane) prin relaţii de căsătorie, consangvinitate sau adopţiune; de regulă, membrii unei familii trăiesc împreună, alcătuind un singur menaj; desfăşoară o activitate economică comună, membrii ei sunt legaţi prin anumite relaţii de ordin biologic, psihologic şi ideologic, menţinând şi perpetuând cultura societăţii date; îşi acordă sprijin emoţional-afectiv interacţionând în cadrul rolurilor de soţ-soţie, mamă-fiu, mamă-tată, etc; în condiţiile statului şi dreptului, grupul se întemeiază pe anumite reguli prevăzute în acte oficiale.

Teme actuale în sociologia familiei

Noul val al mişcării feministe care a readus în atenţie explicarea “statutului femeii în familie”[1] precum şi acumularea unor noi date şi metode în cadrul disciplinelor conexe au determinat, în special după anul 1970, noi orientări teoretice în cadrul sociologiei familiei, dintre care menţionăm:

cercetările sociologice au urmărit “ciclul de viaţă familial” (W. Goode), atât la scară macrosocială, cât şi microsocială, perioada premaritală (“curtea” făcută femeii), naşterea copiilor, socializarea, desocializarea, resocializarea, bătrâneţea, văduvia etc.

Chiar dacă foarte veche, continuă să fie actuală tema privind relaţia dintre producerea mijloacelor de subzistenţă şi modelele de familie, în special prin aportul antropologiei culturale.

Divorţialitatea şi recăsătorirea, cu accent pe cauze şi consecinţe ale divorţialităţii, au constituit şi constituie teme pentru un număr impresionant de studii.

Realitatea a impus, mai ales în S.U.A., dar şi în Franţa şi Suedia, studiul stilurilor de viaţă alternative familiei (concubinajul, coabitarea consensuală, familii monoparentale, migrante etc.)

Relaţia reciprocă părinţi-copii, cu deplasarea interesului pentru relaţia inversă copii-părinţi (copii maturi şi părinţi în vârstă, “generaţia sandwich”, constituie domenii de studiu pentru multe cercetări actuale).

Orientări teoretico-metodologice în sociologia familiei

a) Orientarea instituţională abordează familia ca pe o instituţie, încercând să identifice relaţiile ei cu restul societăţii, schimbările ce se produc la nivelul structurii şi funcţiilor familiei în cursul evoluţiei sale istorice. Metoda utilizată este cea comparativă, care a permis surprinderea particularităţilor familiei în diferite condiţii concret-istorice, cât şi ceea ce e comun în structura şi funcţiile familiei din diferite societăţi.

b) Orientarea structural-funcţională studiază familia în accepţiunea sa de familie nucleară, ca pe un sistem social, cu părţi constitutive legate între ele prin interacţiune şi interdependenţă. Ea urmăreşte dezvăluirea relaţiilor, a interacţiunilor dintre familie şi societatea exterioară, a raporturilor reciproce dintre familie ca grup şi personalitatea membrilor ei. Ca şi în cazul celorlalte instituţii ale societăţii, familia realizează câteva funcţii fundamentale: de integrare, de adaptare, de atingere a scopurilor, de menţinere a tiparului de valori, de păstrare a modelelor structurale şi de aplanare a tensiunilor (pornind de la concepţia lui Talcott Parsons).

c) Abordarea interacţionistă consideră familia ca o unitate de personalităţi care interacţionează, o entitate dinamică în care oamenii îşi modelează continuu relaţiile şi îşi construiesc o existenţă de grup.

d) Originea acestei orientări se află în teoria interacţionismului simbolic, dezvoltată de reprezentanţi ai Şcolii de la Chicago (C.H. Cooley, George H. Mead, William G. Thomas, etc.). Sub aspect metodologic această orientare presupune o preocupare consecventă pentru îmbinarea metodelor calitative cu culegerea datelor statistice.

e) Orientarea situaţională, fără a depăşi viziunea predominant psihologică a abordării interacţioniste, consideră familia ca o unitate de personalităţi în interacţiune.

f) Obiectivul urmărit în cadrul acestei orientări îl constituie nu găsirea unor explicaţii cauzale pentru ceea ce se întâmplă într-o familie sau alta, ci doar o simplă fotografiere a diferitelor situaţii, aşa cum sunt ele în viaţa cotidiană a familiei, accentuându-se evidenţierea complexităţii relaţiilor interpersonale.

e) Orientarea evolutiv-ontologică consideră familia ca un sistem semiînchis faţă de societatea externă, ca o unitate de personalităţi în interacţiune. Ea încearcă o depăşire a limitelor abordărilor menţionate anterior prin cumularea elementelor valoroase din fiecare.

R. Hill, un reprezentant marcant al sociologiei familiei, consideră că această orientare este singura care conţine toate dimensiunile şi subdimensiunile pe care ar trebui să le cuprindă o schemă conceptuală adecvată şi anume:

studierea familiei ca organizaţie cu utilizarea conceptelor de structură şi procese comportamentale, cu reliefarea obiectivelor şi funcţiilor sale, a mijloacelor prin care familia face faţă tensiunilor şi conflictelor interne, a modalităţilor de relaţionare cu membrii săi şi cu diverse subgrupuri din cadrul familiei.

studierea familiei în relaţiile sale cu asociaţiile non-familiale, în cadrul ansamblului de relaţii sociale, a modalităţii de adaptare la situaţiile de stress din mediul înconjurător.

surprinderea schimbărilor pe care familia le suferă în cursul evoluţiei sale ontogenetice cu utilizarea conceptelor de timp social, faze de tranziţie şi stadii de dezvoltare şi a conceptelor de proces şi echilibru-dezechilibru.[1]

Ceea ce este specific acestei orientări e tocmai insistenţa cu care analizează schimbarea familiei în timp. Punctul de plecare îl constituie ciclul de viaţă familială sau stadiile prin care trec familia şi membrii săi.[2]

f) analiza costurilor şi beneficiilor. Această orientare are la bază următoarele idei: În înţelegerea, descrierea şi predicţia acţiunilor umane, inclusiv în domeniul vieţii de

familie, indivizii iau în considerare costurile şi beneficiile nu doar monetare, ci şi culturale, spirituale, psihologice, ideologice etc. pe care le presupun acţiunile în cauză.

Actorii sociali (indivizii sau colectivităţile) nu numai că iau în considerare costurile şi beneficiile, dar sunt capabili, în cele mai multe din cazuri, să aleagă varianta optimă în realizarea unui scop. Este ceea ce se numeşte teoria alegerii raţionale[1].

G. Becker[2] argumentează că aproape toate aspectele legate de familie pot fi explicate în termeni de capital, costuri, beneficii, strategii raţionale, cu condiţia să fie introdus în ecuaţie şi capitalul informaţional deţinut de indivizi. De exemplu, în decizia de divorţ, partenerii ţin cont de capitalul marital specific, cum ar fi proprietatea şi copiii, a căror valoare scade prin disoluţia familiei.

Ca variantă a paradigmei costuri-beneficii este teoria schimbului social, conform căreia interacţiunile dintre oameni, asocierile între ei se fac în virtutea unui schimb de bunuri şi servicii (materiale sau simbolice). În viaţa cotidiană, după această teorie funcţionează legea reciprocităţii: “ţi-am dat - aştept să-mi dai”.

Pornind de aici s-a elaborat teoria echităţii, care prevede că actorii aflaţi într-un context de coparticipare, cum este cazul familiei, nu judecă “dreptatea” doar după egalitatea simplă “cât mi-ai dat, atât îţi dau şi eu”, ci după egalitatea raportului dintre “cât dau, cât primesc” şi “cât dai, cât primeşti”. În ceea ce priveşte familia se apreciază că o cauză majoră a disoluţiei ei o reprezintă cazul în care unul sau amândoi soţii percep o inegalitate profundă în raportul respectiv. Această teorie se bazează pe utilizarea unui avansat aparat matematic (teoria jocurilor, ecuaţii mini-max etc.), ceea ce-i conferă tărie şi atracţie.

Teoria conflictuluiFamilia este conceputa ca un sistem de reglementari conflictuale permanente. Este

un aranjament social în care întotdeauna unii beneficiază mai mult ca alţii.Marx si Engels prezintă familia ca o unitate socială ce reproduce la scară redusă

conflictele dintre clasele sociale. Familia este în fond prima formă de antagonism de clasă în care bunăstarea unui grup este derivată din represiunea şi mizeria celuilalt

grup,putându-se explica în acest fel şi dezorganizarea accentuată a familiilor sărace. Engelsarăta că opresiunea femeii în familie a fost prima formă de exploatare umană. “Familiatradiţională este organizată în beneficiul bărbatului pe seama soţiei lui. Soţul are mai

multă autoritate, prestigiu şi independenţă, în timp ce soţia e constrânsă să îndeplinească un rol subordonat” (Coleman & Cressey, 1987 :150) Randall Collins

(1975) considera ca în raporturile de familie soţul se comporta ca un gangster în timp ce femeia e o victima permanenta. Freud şi Simmel arăta cum relaţiile intime nu sunt

doar relaţii de dragoste ci şi relaţii antagonice. Membrii familiei seconfruntă cu două solicitări conflictuale: soţii concurează între ei pentru autonomie,

autoritate şi privilegii şi în acelaşi timp cooperează pentru a putea supravieţui.Eshleman (1997) considera conflictul o activitate naturala si inevitabila în interactiunea

umana, inclusiv în sistemul familial si în cadrul interactiunilor maritale, fara a fi neaparat distrugator, ci mai degraba capabil sa consolideze relatia partenerilor, care

ar putea sa o considere mai valoroasa.

Strategii metodologice în abordarea familiei

1.Studierea şi analiza unor documente de familie

. Validitatea acestei metode a fost strălucit probată şi demonstrată de sociologul american William Thomas şi de polonezul Florean Znaniecky, în celebra lor lucrare în cinci volume: “Ţăranul polonez în Europa şi America. Monografia unui emigrant”, apărută în 1918-1920 la Chicago.

Obiectul de studiu al celor doi autori l-a constituit o problemă socială reală, respectiv emigraţia poloneză masivă, iar motivaţia a fost nu numai de ordin politic, imediat, ci în special una sociologică.

În acest scop, datele empirice utilizate în analiză au provenit din următoarele surse:

arhive de ziare din zonele de emigraţie din Polonia în Germania; mai multe serii de scrisori, ce reprezentau corespondenţa unor familii de

emigranţi polonezi din Chicago cu restul familiei aflat în Polonia şi invers; cererile de emigraţie primite la Biroul special din Varşovia, în care Znaniecky se

angajase ca funcţionar, solicitând date tipizate; jurnale de zi şi dările de seamă ale parohiilor din Chicago la care noii veniţi

aderau imediat în masă, fiind singura formă de viaţă publică accesibilă având în vedere similaritatea cu cea din Polonia;

rapoartele societăţilor de binefacere în care erau înregistrate date cu privire la familiile imigranţilor care primeau ajutor şi la studiile specifice lor

Avantajele şi limitele metodei analizei documentelor

sociale

Avantaje: permite evidenţierea unor aspecte ale vieţii de familie, inaccesibile altor tehnici de

investigaţie. Prin analiza scrisorilor primite s-au putut surprinde modificările apărute în cadrul familiei emigrantului, de regulă a capului de familie, modificări privind restructurarea relaţiilor de autoritate, creşterea responsabilităţii soţiei, a independenţei tinerilor etc., tendinţa de restrângere a relaţiilor cu familia lărgită (îndeosebi cu rudele din partea soţiilor plecate).

conferă un mai mare grad de obiectivitate cercetării în sensul că, pe de o parte, evită efectele perturbatoare ale subiectivităţii cercetătorului şi, pe de altă parte, elimină efectul dezirabilităţii sociale întrucât sunt ferite de riscurile interacţiunii operator-subiect. Evident că în această situaţie funcţionează într-o oarecare măsură “grila cenzurii axiologice”, în sensul că oricât ar dori subiectul să fie sincer şi obiectiv, propriile valori şi opţiuni se vor interfera în procesul acţiunii sale.

Limite: informaţiile furnizate de astfel de documente sunt fragmentare şi incomplete. aceste informaţii nu oferă răspuns la întrebări care operaţionalizează o temă. sunt greu de obţinut, ţinând seama de faptul că indivizii au reţineri în a furniza astfel de

informaţii intime care sunt destinate doar celor apropiaţi, iar reţinerile se vor manifesta mai ales în cazul când informaţiile pun subiectul într-o lumină nefavorabilă, ceea ce readuce în prim-plan efectul dezirabilităţii sociale. Acest efect poate fi cu atât mai prezent în “biografia socială”, în care dorinţa subiectului de a apărea într-o lumină cât mai favorabilă poate fi un factor disturbator în raport cu dezideratul de obiectivitate.

2.Tehnica monografiilor de familie

Dezvoltată de Fr. Le Play şi de Şcoala Sociologică de la Bucureşti, condusă de profesorul Dimitrie Gusti, vizează studiul complet al familiei reale.

În cadrul acestei orientări a fost dezvoltată de către sociologul francez Fr. Le Play tema bugetelor de familie. Metoda constă în culegerea a numeroase date de teren corespunzătoare mediului şi istoriei familiale, bugetele de familie fiind un indicator preţios deoarece constituie expresia cifrică a alegerii modului de viaţă. (a se vedea Funcţia economică a familiei).

Aceeaşi tehnică a fost utilizată cu un deosebit succes şi de profesorul Dimitrie Gusti în campaniile sale de cercetare la care participau specialişti din toate domeniile de cercetare (economişti, medici, filosofi etc.)

3.Tehnica scalării

Scala intervalelor aparent egale sau metoda Thurstone este constituită dintr-un număr de itemi a căror poziţie pe un continuum al atitudinii (de la o atitudine total nefavorabilă la una total favorabilă) a fost stabilită printr-o operaţie de ordonare efectuată de judecători. În acest caz, subiectul alege răspunsurile care coincid atitudinilor, sentimentelor şi opiniilor sale, plasându-se pe acest continuum.

Scala sumativă elaborată de Likert în 1932, constă dintr-un număr de itemi la care subiectul trebuie să răspundă exprimându-şi acordul sau dezacordul, precum şi intensitatea acestuia. Scorul răspunsurilor la fiecare item se atribuie în funcţie de intensitatea opiniei exprimate (scorul cel mai înalt fiind atribuit atitudinii celei mai favorabile), iar scorul fiecărui subiect se stabileşte fie prin însumarea scorurilor obţinute la fiecare item în parte, fie prin calcularea mediei acestor scoruri.

Scala Guttman, elaborată în 1944, încearcă să determine unidimensionalitatea unei scale. Dacă o scală este unidimensională înseamnă că o persoană care are o atitudine mai favorabilă decât alta va alege la fiecare item un răspuns cu o poziţie mai favorabilă sau cel puţin egală cu cea a răspunsului ales de către cealaltă persoană. Fiecare scor corespunzând unui tipar de răspuns poate fi folosit pentru a prezice tiparul de răspuns la toţi itemii.

Scale utilizate în cercetările de sociologia familiei

Scala diviziunilor rolurilor, elaborată de Blood şi Wolf în 1960, se referă la modul în care sunt distribuite între membrii cuplului conjugal o serie de activităţi semnificative, cum ar fi: cumpărăturile zilnice, pregătirea micului dejun al soţului în zilele lucrătoare, spălatul vaselor la masa de seară (masă principală pentru americani), mici reparaţii pe lângă casă, lucrul în grădină, administrarea bugetului.

Scala diviziunii activităţii în familie, elaborată de aceiaşi autori, urmăreşte stabilirea modului în care se adoptă deciziile de familie, rolul fiecărui partener de cuplu. În acest sens, se cere fiecărui partener să răspundă cine are în familia respectivă ultimul cuvânt când se hotărăşte: cumpărarea de mobilă nouă, maşină nouă, televizor, modul de petrecere a zilelor libere, modul de a educa şi disciplina copii, volumul economiilor, persoanele cărora să li se facă vizite, dacă soţia să lucreze sau să fie casnică. Răspunsurile, atât pentru varianta 1 cât şi 2, erau: întotdeauna soţia, soţia mai mult decât soţul, soţia şi soţul în mod egal, soţul mai mult decât soţia, întotdeauna soţul.

Scala complementarităţii nevoilor elaborată de către Winch în 1955, care la fiecare dintre itemii cuprinşi în scalele menţionate cerea subiecţilor: (a) răspunsul propriu în legătură cu fiecare item; (b) răspunsul pe care presupune c[-l va da partenerul său de cuplu respectivului item; (c) răspunsul pe care partenerul de cuplu crede că-l va da subiectul pentru fiecare item.

De reţinut ideea că de fiecare dată se impune adaptarea lor la relaţiile social-culturale concrete. (a se vedea o aplicare a acestei scale în tema Statusuri şi roluri în familie).

4.Utilizarea chestionarului în studiul familiei

Particularităţi: efectul dezirabilităţii sociale = “tendinţa subiectului de a da răspunsuri în

conformitate cu ceea ce este dorit din punct de vedere social, de a apărea într-o lumină favorabilă, în concordanţă cu un sistem de valori şi norme socialmente acceptate” Cu aceeaşi semnificaţie sunt utilizaţi în literatura de specialitate şi termenii de “conformism verbal”, “răspunsuri valorizante”, “efect de prestigiu”, “efect de faţadă”.

Subiectul are tendinţa să răspundă în conformitate cu valorile dezirabile şi pentru apărarea eului, pentru că el consideră că astfel va ajuta cercetătorul (“Efectul halo”).

Chestionarele aplicate în întocmirea bugetelor de venituri şi cheltuieli sunt afectate de efectul selecţionării privilegiate. De aceea se vor adresa mai întâi întrebări privind cheltuielile, domeniu în care reţinerile sunt minime, după care subiecţii vor menţiona corect şi veniturile.

În ceea ce priveşte un alt domeniu, cel legat de locuinţă, de felul ei de dotare, precum şi despre arborele genealogic, întrebările pot fi adresate întregii familii, cerându-se consultarea membrilor ei.

Studiul de caz

Studiul de caz presupune o abordare intensivă şi mai complexă, pe o perioadă mai îndelungată de timp, a unui număr mic de familii şi care răspunde şi dezideratului de combinare a metodelor în cazul unor cercetări multifazate.

Studiul de caz presupune abordarea familiei ca întreg într-o viziune globalistă, ceea ce implică o gamă variată de tehnici: analiza documentară, interviuri semifocalizate sau libere, individuale sau de grup, baterii de teste, observaţia exterioară sau cea participativă, studiul biografic, chiar şi anchetele pe bază de chestionar.

Cercetătorul va depista şi variabilele legate de mediul fizic, de cel socio-cultural în care-şi desfăşoară activitatea grupul sau grupurile familiale în cauză, date privind contextul habitaţional (vecinătate, cartier), starea de sănătate etc.

O astfel de abordare presupune o echipă interdisciplinară de tipul celei utilizate de Şcoala sociologică de la Bucureşti.

Studiul de caz poate răspunde şi dezideratului de complexitate şi de suprapunere a perspectivelor, în sensul că alături de datele, de imaginile despre familie, obţinute prin metode bazate pe autodescriere (chestionar, interviuri, scări de atitudine care prezintă o imagine oferită în exterior de subiecţii înşişi), se poate înregistra şi părerea celor direct implicaţi în activităţile cu familia şi care cunosc bine problemele acesteia.

Astfel, pot fi utilizaţi în demersul investigaţional al grupului familial, experţi, atât în stadiul elaborării instrumentelor de lucru (scări de atitudine, tehnica Q), dar şi în analiza şi interpretarea datelor.

Necesitatea de a disocia între diferitele perspective ale familiei, dar şi de a le utiliza complementar, implică cerinţa pentru cei care realizează monografii sau studii de caz să prezinte în raportul de cercetare trei registre de date distincte: ce spune familia (perspectiva din interior), ce spun alţii (vecinii, prietenii, alte surse) şi ce a constatat cel care a realizat studiul.

Toate acestea presupun utilizarea unor tehnici multiple, atât cantitative (chestionare, interviuri, scale de atitudini), cât şi calitative (analiza de conţinut, observaţia, tehnici de cunoaştere a valorilor şi atitudinilor etc.)

STRUCTURA FAMILIEI

A. Tipologia familiei

B. Structura de autoritate în familie

Tipologia familiei

I. În funcţie de gradul de cuprindere al sistemului familial : A) familia nucleară (sau simplă) constituită dintr-o pereche maritală (soţ, soţie) şi

urmaşii ei, care locuiesc şi gospodăresc împreună.[Murdock] Este denumită „nucleară” întrucât ea reprezintă „nucleul” pe care-l conţin toate celelalte tipuri de familie.

„diadă nucleară”, desemnează ansamblul interrelaţiilor care se stabilesc între două din cele trei poziţii tip existente în cadrul familiei nucleare:

- Diada soţ-soţie - Diada tată-copil - Diada mamă-copil

În cazurile în care cel puţin una dintre aceste diade este neocupată, avem de-a face cu o familie nucleară incompletă. Teoretic, prin neocuparea unei diade pot rezulta următoarele tipuri de familii nucleare incomplete:

- tată cu copil (copii) - mamă cu copil (copii) - un cuplu marital fără copii doi sau mai mulţi fraţi (surori) fără părinţi Este de menţionat că în literatura de specialitate se utilizează şi conceptele de familie

simplă, restrânsă, conjugală, biologică, elementară, cu acelaşi sens care se dă conceptului de familie nucleară.

B) Familie extinsă sau lărgită

Este tipul de familie care cuprinde pe lângă nucleul familial şi alte rude şi generaţii, (constituite din cuplul conjugal şi copiii lui, la care se pot adăuga părinţii soţului şi/sau ai soţiei, fraţi ai cuplului cu soţi- soţie şi copiii acestora, precum şi unchi sau mătuşi ai cuplului).

De regulă, într-o familie extinsă trăiesc trei generaţii, adică părinţii, copiii acestora şi bunicii copiilor sau rude ale acestora. Pe baza sintetizării studiilor pe care le-a realizat asupra unui mare număr de familii, Murdock, distinge:

-familia extinsă propriu-zisă -familia lineară (lineal-familiy) -familia tulpină (sistem family)

Cercetările sociologice şi antropologice au atestat câteva

tipuri de familii extinse:

1. Familia tulpină se caracterizează prin următoarele însuşiri: Reprezintă un grup familial ce reuneşte trei generaţii, aceea a tatălui, a

mamei şi a unuia din copii (de regulă un băiat) cu nevasta sa şi cu copiii acestuia. Din acest grup pot face parte şi copiii care au rămas celibatari (deci cuprind bunicii, părinţii, copiii, plus eventuali unchi/mătuşă celibatari).

Familia se identifică cu o casă ce cuprinde rezidenţa şi alte clădiri, pământul ca şi dreptul de a folosi bunurile comunale (apa, pădurile, păşunile etc.) Această „casă”, gospodărie, trebuie transmisă din generaţie în generaţie, intactă.

Gospodăria este moştenită de un singur fiu (de regulă cel mai mare) care aduce în casă o femeie „străină”. Ceilalţi copii primesc o zestre (de regulă în bani), fiind astfel excluşi de la moştenire. Fiicele urmau să se căsătorească în alte case, iar fiii mai mici căutau fete moştenitoare, devenind gineri. Copiii care rămâneau acasă, celibatarii, renunţau tacit la partea lor de moştenire.

Frederic Le Play, unul dintre primii sociologi ai familiei, consideră că familia tulpină este tipul ideal de familie. El consideră că instabilitatea şi dezorganizarea familiei muncitoreşti poate fi eliminată tocmai prin întoarcerea la familia tulpină, care asigură autoritatea patriarhală şi continuitatea valorilor între generaţii.

Tipuri de familii extinse descrise în literatura de specialitate

2.Vechea familie ţărănească germană, sinonimă cu gospodăria (Hoft) era de asemenea un tip de familie extinsă.Familiile rurale germane reuneau cel puţin trei generaţii. Acest tip de familie era caracteristic perioadei în care economia nu a depăşit în esenţă autarhia ţărănească. În aceste condiţii, familia reprezentând şi un sistem de asigurări sociale care altfel nu putea fi realizat.

3.Zadruga iugoslavă. În acest caz, cuplurile conjugale se individualizează, locuind separat, însă în jurul casei centrale. Gospodăria este însă comună, având un şef (bărbat) al grupului familial, iar femeile aveau un rol secundar.

Întrucât tatăl familiei este considerat reprezentantul sfântului patron al zadrugăi, autoritatea sa asupra fiilor şi a soţiilor acestora este şi mai mare decât în cadrul familiei tulpină, prestigiul său fiind şi de natură religioasă. Mai mulţi fii, împreună cu soţiile şi fii acestora, muncesc şi gospodăresc împreună sub tutela „bătrânilor”. Această formă de familie oferă multe avantaje pentru membrii săi, mai ales în ceea ce priveşte creşterea şi îngrijirea copiilor, dar şi a persoanelor adulte în caz de boală. Dezavantajele se concretizează însă în diverse conflicte, disensiuni şi refulări caracteristice unui grup cu astfel de dimensiuni şi structuri de valori.

4.Familia extinsă modificată este o formă de familie conceptualizată astfel în anul 1960 de E. Litwak., concept prin care autorul sugerează un fenomen foarte frecvent prezent în lumea contemporană şi anume acela că în ciuda manifestărilor de independenţă a cuplurilor nou formate, a separării lor teritoriale de părinţi, familia continua să existe ca familie extinsă, între părinţi şi copii, fraţi şi surori, bunici şi nepoţi menţinându-se puternice legături socio-afective şi economice.

.II. În raport cu numărul nucleelor familiale:

menaje unifamiliale (neparentale, parentale, monoparentale, grandparentale)

menaje bifamiliale (formate din două nuclee familiale)

Datele empirice au atestat faptul că ponderea cea mai mare o deţin menajele unifamiliale (cca. 70%), ceea ce dovedeşte că în România familiile sunt puternic nuclearizate.

III. În raport cu numărul generaţiilor prezente:

menaje unigeneraţionale, bigeneraţionale şi trigeneraţionale (formate din bunici-părinţi şi

nepoţi). Cercetările au demonstrat, în acest sens, că în

societatea românească, ponderea cea mai mare o deţin menajele bigeneraţionale (peste 50%), adică acelea formate din generaţii de părinţi şi de copii. Menajele trigeneraţionale înregistrează o pondere destul de mică (cca. 3-5%).

Alte tipologii ale familiei:

IV. În funcţie de apartenenţa indivizilor dintr-un cuplu complet, se face distincţie între:

A)Familia de orientare sau de origine, în care individul se naşte şi creşte, formată din mamă, tată, fraţi şi surori. Între membrii acestui tip de familie se stabilesc „legături de sânge”, motiv pentru care se mai numeşte şi familie consanguină. Denumirea de familie de orientare provine din faptul că ea reprezintă principala sursă de socializare, ea induce copiilor şi tinerilor anumite valori, norme, atitudini şi comportamente.

B) Familia de procreare este constituită prin căsătorie şi include soţul, soţia fiii şi fiicele. Ea se mai numeşte şi familie conjugală.

Un individ adult aparţine concomitent atât familiei de origine cât şi celei conjugale, ceea ce îi conferă o seamă de avantaje (individul are două grupuri suportive material şi emoţional), dar şi costuri generate mai ales în cazul în care cerinţele de rol din partea celor două familii sunt contradictorii.

V. În funcţie de exercitarea autorităţii

A) Sisteme familiale patriarhale, în care bărbaţii sunt cei care domină nu numai viaţa economică şi politică ci şi pe cea familială.

B) Sisteme familiale matriarhale, în care relaţiile de familie sunt dominate de femei. În aceste sisteme, autoritatea este deţinută de femeia mai în vârstă sau de soţie. Existenţa matriarhatului este o problemă controversată în cercetarea sociologică şi antropologică. Majoritatea cercetătorilor sunt de acord că matriarhatul este un sistem familial rar.

De menţionat este însă că societatea occidentală, dar nu numai, cunoaşte o rapidă extensie a familiilor matrifocale, concept care desemnează realitatea în care mama singură îşi creşte copiii sau ea are soţi fluctuanţi. Familiile matrifocale (sau matricentrate) formează cea mai mare parte a familiilor monoparentale, deşi nici ponderea copiilor crescuţi numai de tată nu este neînsemnată.

C) Sisteme familiale egalitare, în care puterea şi autoritatea aparţin în mod egal bărbatului şi femeii.

IV. Transmiterea moştenirii (este vorba de avere, status

social, nume)

sistem patrilinear (pe linia tatălui) sistem matrilinear (pe linia mamei) sistem bilinear (linia maternă şi paternă

având acelaşi rol) În majoritatea societăţilor europene şi

de cultură europeană, transmiterea moştenirii se realizează în sistem bilinear (deşi în majoritatea cazurilor, numele se transmite pe linie paternă)

VII. Stabilirea rezidenţei unui nou cuplu marital se poate realiza:

A) În sistem patrilocal, în care noua familie îşi stabileşte reşedinţa în familia sau în localitatea din care provine soţul.

B) În sistem matrilocal, caz în care noul cuplu îşi stabileşte reşedinţa în familia sau localitatea din care provine soţia.

C) În sistem neolocal, în care noul cuplu îşi stabileşte reşedinţa în afara familiei sau a comunităţii din care provin soţii. În societăţile industrializate, majoritatea cuplurilor se conformează sistemului neolocal.

D) familia migrantă, în care soţii locuiesc în localităţi diferite şi se vizitează reciproc. Această formă de familie este cea mai răspândită în SUA, dar este prezentă şi în ţările europene, ca urmare a migraţiei internaţionale.

VIII. După criteriul relațiilor care se stabilesc în familie

A) Familia de rezidenţă, prin care se înţelege ansamblul persoanelor care locuiesc în aceeaşi casă, deci care au o locuinţă comună şi desfăşoară activităţi economico-gospodăreşti comune. Este de menţionat că familia de rezidenţă nu reuneşte numai rudele ci şi alte categorii de persoane, chiar dacă acestea locuiesc doar temporar în familie.

B) Familia de interacţiune. Dacă în familiile de rezidenţă gradul de rudenie nu interesează, familia de interacţiune reprezintă tocmai grupul de persoane între care există în primul rând relaţia de rudenie, dar şi alte relaţii, cum ar fi cele de întrajutorare, schimburi reciproce de produse.

IX. În funcţie de criteriul normalităţii vieţii de familie se

disting:

a) Familii normale cele care îndeplinesc toate funcţiile sociale ale familiei în mod adecvat, b) Familii anormale, deficitare sau carenţate, cele care nu realizează una sau mai multe funcţii,

Henri Stahl consideră că normalitatea poate fi înţeleasă în următoarele sensuri: În accepţiunea curentă normal este ceea ce este frecvent întâlnit (sensul este în

acord cu ceea ce Durkheim înţelege prin normal în opoziţie cu patologic). Din acest punct de vedere, familia normală este cea care este compusă din soţ, soţie şi copii, iar nenormală aceea căreia îi lipseşte unul din parteneri (prin divorţ, abandon, deces) şi în acest caz se numeşte familie descompletată sau familia în care lipsesc copiii şi atunci, consideră Stahl, vorbim de familie incompletă.

Normalitatea poate fi înţeleasă şi în strânsă legătură cu baza juridică a familiei. În acest sens, sunt normale familiile întemeiate prin căsătorii efectuate conform legislaţiei actuale, iar nenormale familiile care eludează, transgresează legalitatea şi trăiesc în concubinaj sau în cadrul altor modele de viaţă, alternative vieţii de familie.

Sub aspect etic se consideră că sunt normale, familiile întemeiate pe dragoste reciprocă, respect şi stimă între parteneri şi anormale sau imorale (Marx) familiile întemeiate conform unor interese materiale, unor calcule care să urmărească alte scopuri decât întemeierea familiei şi realizarea funcţiilor sociale ale acesteia.

Structura de autoritate

Prin structura de autoritate se înţelege capacitatea familiei de a elabora norme şi valori necesare funcţionalităţii normale, prin impunere sau prin consens.

Pornind de la considerente legate de ordinul ierarhiei prestigiului şi puterii, în sistemele familiale distingem:

autoritatea ascendenţilor asupra descendenţilor (concretizată prin autoritatea paternă sau maternă şi a colateralilor)

forme secundare de autoritate (de tipul celor a copiilor faţă de părinţi sau a tinerilor faţă de vârstnici)

În orice familie normală din punct de vedere funcţional, autoritatea se exercită vertical (între generaţii diferite) şi orizontal (între membrii aparţinând aceleiaşi generaţii). Cazurile cele mai frecvent cunoscute de istoria familiei sunt cele în care generaţia tânără este subordonata celei vârstnice.

Exercitarea efectivă a autorităţii în familie este determinată de stilul de conducere manifestat în familie.

Structuri de autoritate în familie

Tipul autoritar, care în forma sa absolută este cunoscut în cadrul familiilor patriarhale, bazate pe economie agrară, autoritate în care ,,pater familias” joacă rol economic social şi moral principal, fiind şi deţinătorul absolut al autorităţii familiale.

Tipul de autoritate excesivă a fost mai frecvent în mediul rural, unde în cadrul familiei, soţul îşi impunea drepturi totale asupra tuturor membrilor grupului.

Tipul egalitar de autoritate este caracteristic familiilor din societatea modernă, mai ales în ţările cu o puternică dezvoltare economică şi cu nivel de trai ridicat. Ca urmare a faptului că femeia este încadrată în muncă şi astfel contribuie la realizarea venitului familiei, distribuirea autorităţii în problemele cele mai importante ale familiei se realizează în mod egal între cei doi soţi. De aceea această familie se mai numeşte familie de parteneri.

Autoritatea în cadrul unei familii este determinată de mai mulţi factori:

Tradiţia. Prin tradiţie s-a instituţionalizat comportamentul în care generaţiile vârstnice îşi manifestă autoritatea faţă de copiii căsătoriţi şi necăsătoriţi. Autoritatea generaţiilor vârstnice se extinde asupra întregii vieţi familiale, controlând domeniile economic, cultural, religios, relaţiile familiei cu exteriorul, modul de socializare a copiilor etc. Acest tip de autoritate este caracteristic societăţilor tradiţionale, dar în grade diferite se menţine şi în familia contemporană.

Poziţia faţă de proprietate. În sistemele familiale în care transmiterea proprietăţii se realizează pe linie masculină (patriarhale), bărbatul fiind „capul familiei” dispune de autoritate în raport cu soţia şi cu copiii. El este cel care ia principalele decizii, cel care mediază raporturile intrafamiliale sau ale familiei cu restul societăţii.

Independenţa economică şi socială. Această dimensiune priveşte în special, relaţiile de autoritate dintre părinţi şi copiii minori şi se referă, în special, la autoritatea, dar şi la responsabilitatea părinţilor în socializarea copiilor.

Acestor factori li se asociază în realitatea concretă mulţi alţii, printre care menţionăm: - statusul social (rangul social) pe care-l are sau îl poate dobândi la un moment dat unul din

membrii familiei care reconstruieşte, reconsideră, în multe cazuri, întreaga structură de autoritate a familiei (acest factor se referă atât la dobândirea unor poziţii superioare cât şi inferioare de către membrii familiei, inclusiv la apariţia unor handicapuri fizice sau psihice ale membrilor familiei).

- concepţia religioasă a familiei sau a unor membrii ai familiei; -mediul de rezidenţă (urban sau rural), cunoscut fiind faptul că mediul rural este cel mai

fidel păstrător al tradiţiilor cu tot ceea ce implică ele şi pe linia manifestării autorităţii în familie; nivelul de instrucţie al soţilor şi a celorlalţi membrii ai familiei, în sensul că, în general, un nivel de instrucţie ridicat se asociază într-o mai mare măsură cu o poziţie egalitara a partenerilor în structura de autoritate, atât la nivelul aşteptărilor de rol, cât şi la nivelul manifestărilor concrete etc.

CĂSĂTORIA

Căsătoria–definire şi caracterizare

Dicţionarul de sociologie defineşte căsătoria ca o “modalitate acceptată la nivel social prin care două sau mai multe persoane constituie o familie”.

Căsătoria poate comporta un aspect juridic (sancţionarea formală de către o instituţie legitimă) şi un aspect religios (sancţionarea formală de către o instituţie religioasă, legitimă, a uniunii maritale).

Din punct de vedere juridic, căsătoria reprezintă uniunea liber consimţită dintre bărbat şi femeie, încheiată cu respectarea dispoziţiilor legale, cu scopul întemeierii unei familii Codul Familiei.

Căsătoria civilă (juridică) este de dată mai recentă. Mult timp uniunea maritală era sancţionată doar religios. În prezent, sancţiunea religioasă este doar facultativă şi posibilă doar după sancţionarea ei civilă.

În ambele tipuri, are loc recunoaşterea socială a uniunii maritale În mod tradiţional, căsătoria se realizează printr-o ceremonie publică (nuntă). Elementul explicit al relaţiei dintre parteneri îl constituie relaţiile sexuale.

FUNCŢII SOCIALE A CĂSĂTORIEI

Căsătoria constituie condiţia esenţială pentru legitimarea urmaşilor;

Dă acestora un statut social acceptat. Ea are tendinţa de a fi o relaţie stabilă şi de durată.

Leagă între ele două neamuri, între care, în mod obişnuit, nu există legături de consangvinitate.

Datorită acestor funcţii, deşi în majoritatea societăţilor divorţul este permis, în nici una nu este încurajat, adică nu constituie o normă prescriptivă ideală.

Chiar dacă anumite cazuri studiate în diverse culturi infirmă universalitatea unor dimensiuni ale familiei (convieţuirea, relaţiile sexuale soţ-soţie, stabilitate şi durată), ele confirmă caracterul universal al căsătoriei, ca formulă dezirabilă de a creşte şi educa copiii.

Reguli de constituire a cuplurilor maritale

În general există două tipuri de reglementare maritală: 1.Endogamia, potrivit căreia alegerea partenerului se

realizează în cadrul aceluiaşi grup, respectiv oamenii se pot căsători între ei numai dacă aparţin aceleiaşi caste, rase, religii sau grup etnic. Ea asigură stabilitatea şi reproducerea contextului socio-cultural, Exogamia se bazează pe rudenie şi pe afirmarea incestului drept tabu (interzicerea relaţiilor sexuale între rude de sânge).

Exogamia, potrivit căreia partenerul se alege din afara grupului, din afara familiei nucleare, a clanului, a tribului sau a comunităţii locale. Prin exogamie se asigură legături şi schimburi cu alte populaţii.

Cauzele tabuului de incest sunt intim legate de căsătorie şi de familie

1. reglementarea relaţiilor sexuale din interiorul familiei, ducând la eliminarea unei puternice surse de tensiune din cadrul familiei şi contribuie la identificarea tatălui social.

2.nevoia familiei de a menţine relaţii cu alte familii, fiind cunoscut faptul că cele mai puternice relaţii se stabilesc prin alianţe de rudenie.

3.Faptul că se interzice căsătoria şi relaţiile sexuale între fraţi şi surori

determină alegerea partenerului de căsătorie din afară, iar la nivelul comunităţii aceasta duce la exogamie.

4.Explicaţia cea mai frecvent invocată se referă la degenerarea biologică ce ar fi o cauză a reproducţiei biologice între rude apropiate.

5.Deşi anumite cercetări infirmă stereotipiile ce funcţionează pe această

temă, în ţările civilizate legislaţiile din domeniul familiei şi căsătoriei interzic relaţiile sexuale şi căsătoriile între rude apropiate, până la veri primari, iar în cazuri deosebite autorităţile pot aproba căsătoria şi cu veri primari.

Tipuri de căsnicii:

1. tipul căsniciei celor obişnuiţi cu conflictele,.

2. tipul căsniciei devitalizate 3.tipul căsniciei pasiv-cordiale

(binevoitoare) 4.tipul căsniciei vitale 5.căsătoriei bazate pe relaţia totală

Formele istorice ale căsătoriei

1. Monogamia reprezintă forma de căsătorie în care, pe un timp dat, o persoană e căsătorită cu o singură altă persoană. Este forma cea mai răspândită la nivel mondial, fiind considerată forma cea mai civilizată de căsătorie. Creştinismul consideră această formă ca fiind naturală şi binecuvântată de Dumnezeu, interzicând celelalte forme de căsătorie.

În societăţile europene sau de cultură europeană, codurile civile recunosc doar această formă de uniune maritală.

monogamie serială,, ce se referă la faptul că în societăţile monogamice indivizilor le este permis să aibă, în perioade diferite de timp, mai mulţi parteneri.

monogamia serială ia în anumite societăţi, forma suroratului (căsătoria cu sora fostei soţii) sau a leviratului (căsătoria cu fratele fostului soţ).

Alte forme ale căsătoriei

2. Poligamia, forma de căsătorie dintre o persoană de un anumit sex cu mai multe persoane de sex opus, a fost o formă de căsătorie răspândită în mai multe societăţi tradiţionale.

Ea îmbracă două forme: poliandria şi poliginia. a) Poliandria, forma de căsătorie dintre doi sau mai mulţi bărbaţi cu o singură soţie, este o

formă de căsătorie relativ rar întâlnită. Uneori se practică poliandria fraternă, în cadrul căreia fratele mai mic are dreptul de a întreţine relaţii sexuale cu soţia fratelui mai mare (în comunităţile în care numărul femeilor este mult mai mic decât al bărbaţilor).

Poliandria este asociată cu condiţii grele de existenţă, care favorizează o atitudine socială pozitivă faţă de bărbaţi, consideraţi mai apţi decât femeile să facă faţă condiţiilor vitrege de viaţă.

Poliandria are un dublu scop: oferă o femeie mai multor bărbaţi şi asigură subzistenţa familiei cu ajutorul mai multor susţinători economici, bărbaţi.

b)Poliginia este forma de căsătorie dintre un bărbat şi două sau mai multe soţii. Această formă este practicată doar în unele societăţi, fiind susţinută de unele religii (Secta Mormonilor, islamismul care permite căsătoria cu maximum patru femei).

Într-un număr mare de cazuri, cei care realizează căsătorii multiple sunt bărbaţii cu un status economic ridicat, întrucât pentru a se putea încheia căsătoria este necesar să se achite un preţ al logodnicei.

Studiile de antropologie şi etnografie reliefează ideea conform căreia poligamia (poliginie şi poliandrie), suroratul şi leviratul au explicaţii economice, ecologice şi demografice. De altfel, se face distincţie între poligamia elitistă şi populară.

Alte forme ale căsătoriei

3.Căsătoria de grup (căsătoria a doi sau mai mulţi soţi cu două sau mai multe soţii) nu a putut fi atestată ca normă socială de către cercetările realizate, majoritatea specialiştilor considerând-o ca un mod de căsătorie marginal.

4.Căsătorii între persoane de acelaşi sex, îndeosebi sub forma drepturilor soţului de a avea o soţie-bărbat, cum este cazul unor grupuri etnice de amerindieni din America de Nord şi Sudan sau căsătoria între femei, care este o formă mult mai rară.

FUNCȚIILE FAMILIEI

Teoriile care abordează familia din perspectiva funcţionalistă se preocupă în special de proprietăţile structurale şi de funcţiile sistemului familial.

Dincolo de diversitatea funcţiilor descrise de literatura de specialitate, acestea pot fi reduse la următoarele tipuri:

funcţia biologică funcţia economică funcţia de socializare funcţia de asigurare a securităţii

emoţionale

Funcţia biologică

Presupune abordarea următoarelor dimensiuni: O primă dimensiune, de o deosebită importanţă în

cadrul familiei, o reprezintă asigurarea unor relaţii sexuale normale, satisfacerea unor necesităţi sexuale normale.

O altă dimensiune esenţială a funcţiei biologico-sanitare o reprezintă procrearea copiilor sau funcţia demografică a familiei

Literatura de specialitate urmăreşte, de asemenea, cunoaşterea unui alt aspect important al funcţiei biologice, respectiv preocuparea familiei pentru a asigura dezvoltarea biologică normală a membrilor săi, asigurându-le o stare de sănătate fizică şi mintală adecvată sau funcţia sanitară.

1. Asigurarea unor relaţii sexuale normale

Unii antropologi consideră că o funcţie importantă a căsătoriei o constituie faptul că ea rezolvă problema competiţiei sexuale. Ei consideră că această competiţie reprezintă un pericol pentru supravieţuirea societăţii sub raport economic şi reproductiv, iar căsătoria este tocmai un mijloc de a înlătura acest pericol

Aşa cum apreciază Musgrave, satisfacerea necesităţilor sexuale în cadrul familiei nu reprezintă doar asigurarea unor necesităţi strict biologice, instinctuale (care sunt comune şi animalelor) ci, mai ales, în cadrul familiei întemeiată pe dragoste şi stimă reciprocă, ele au o puternică încărcătură socio-emoţională. Aceasta înseamnă că la baza coeziunii şi stabilităţii familiei nu stau de fapt relaţiile sexuale ca atare, cât mai ales ceea ce se ascunde în spatele acestora, respectiv natura sentimentelor, a trăirilor afective ale partenerilor, semnificaţia pe care aceştia le-o acordă

În toate societăţile, sexualitatea este asociată cu iubirea. Pornind de la ideea că iubirea nu se manifestă la fel în toate situaţiile, grecii utilizau trei expresii diferite pentru a denumii acest fenomen: eros, desemna iubirea romantică sau sexuală; agape, desemna iubirea altruistă şi philos, ce însemna iubirea fraternă.

Tipologii ale sentimentului de iubire

În psihologia contemporană este utilizată frecvent clasificarea lui John Allan Lee care distinge 6 tipuri în cadrul unui model circular:

iubirea romantică (atracţia dintre parteneri este iraţională şi are o puternică componentă erotică)

iubirea maniacă (bazată pe emoţie intensă şi pasiune, pe dorinţa puternică de posesiune)

iubirea egoistă (în care preocuparea partenerului este de a-l implica emoţional, cât mai mult posibil pe celălalt, evitându-se dependenţa emoţională faţă de acesta)

iubirea pragmatică (evaluarea atentă a părţilor bune şi rele ale partenerului, fără pasiune, într-o manieră competitivă)

iubirea camaraderească (prietenie de lungă durată, bazată pe loialitate şi încredere, pasiunile fiind reduse)

iubirea altruistă (preocupare pentru nevoile partenerului, fără a aştepta recompensă) .

Schimbări la nivelul comportamentelor sexuale:

creşterea ponderii persoanelor cu o experienţă sexuală premaritală şi evident o accentuare a toleranţei sociale faţă de aceste comportamente, care sunt considerate utile în găsirea unui partener compatibil din punct de vedere sexual pentru întemeierea unei căsătorii durabile;

scăderea vârstei medii la prima experienţă sexuală; creşterea ponderii cuplurilor în care un partener sau ambii parteneri întreţin relaţii

sexuale extramaritale şi creşterea toleranţei sociale în raport cu astfel de comportamente;

o extindere a practicării sexualităţii orale; intensificarea utilizării mijloacelor contraceptive, societatea făcând eforturi pentru

informarea corectă a tinerilor privind posibilitatea utilizării acestor mijloace; o accentuare a practicilor de utilizare a materialelor erotice şi, în general, o

creştere a liberalismului sexual; o expresie elocventă a creşterii liberalismului sexual o constituie practicarea

deschisă a homosexualităţii. Datele aproape inexistente pentru perioadele anterioare despre această problemă nu pot fi utilizate pentru comparaţii valide, ceea ce este evident însă este faptul că homosexualii nu-şi mai ascund opţiunea sexuală, făcând eforturi pentru ca acest gen de comportamente să fie recunoscut social.

Liberalismul sexual a fost asociat şi cu extinderea pornografiei, fenomen de asemenea controversat sub aspectul impactului sexual şi social, în general.

2. Funcţia demografică a familiei

Dimensiunea demografică a familiei, care se referă la procrearea copiilor, având ca efect reproducerea şi perpetuarea societăţii, este considerată de unii autori ca fiind cea mai importantă dimensiune a familiei şi cea mai cunoscută. Tipuri reprezentative de comportamente demografice,

comportament pozitiv sau natural, caracteristic societăţilor în care reproducerea populaţiei se realizează exclusiv în funcţie de capacitatea sa biologică, fără nici o intervenţie din partea cuplului familial;

comportament negativ sau de tranziţie, care constă în limitarea conştientă a numărului de copii de către cuplu. Denumirea de „tranziţie” intenţionează să sugereze faptul că acest tip de comportament are caracter dinamic, opţiunea cuplului de limitare a numărului de descendenţi fiind influenţată de transformările economico-sociale produse la nivelul societăţilor, dar şi de factori care ţin de viaţa internă, intimă, a cuplului.

comportament optimal reprezintă tipul de comportament ideal, în cadrul căruia se realizează o concordanţă deplină între dorinţele şi posibilităţile familiei şi necesităţile societăţii, atât în ceea ce priveşte numărul copiilor, cât şi în ceea ce priveşte calitatea acestora.

Tipuri de argumente în fundamentarea politicilor demografice

În ţările care înregistrează o fertilitate foarte ridicată, preocupările pentru o fertilitate scăzută, ca mijloc de realizare a obiectivelor de dezvoltare naţională, sunt determinate de îngrijorările demografice şi socio-economice generate de fertilitatea ridicată. (Potrivit datelor furnizate de ONU peste 50 % din ţările în curs de dezvoltare consideră că ratele de creştere a populaţiei în propriile ţări sunt prea mari. Amploarea şi importanţa fenomenului decurge din faptul că ţările în curs de dezvoltare reprezintă peste 60% din populaţia globului).

Alt argument îl reprezintă considerentele de sănătate, care se referă la influenţa numărului de copii şi a perioadelor dintre naşteri asupra sănătăţii mamelor şi copiilor. Din acest punct de vedere, planning-ul familial este considerat ca mijlocul cel mai eficient de reducere a ratelor de mortalitate şi de morbiditate la femei şi copii.

Argumentele privind drepturile omului se referă la drepturile fundamentale ale indivizilor şi ale cuplurilor de a decide în mod liber şi responsabil asupra numărului de copii din familie ca şi asupra distanţei dintre naşteri.

Argumentele de justiţie şi echitate invocă necesitatea extinderii beneficiilor şi serviciilor de care dispun doar anumite categorii sociale, la nivelul tuturor grupurilor din cadrul societăţii.

Tipuri de politici demografice şi politici sociale privind familia.

Politici pronataliste care stimulează creşterea natalităţii şi a dimensiunilor familiei. Astfel de politici au fost promovate îndeosebi în fostele ţări socialiste din Europa de Est, inclusiv în România.

Politici antinataliste care urmăresc reducerea fertilităţii şi a dimensiunilor familiei. În ţările cu creştere demografică rapidă se consideră că menţinerea unei înalte rate a fertilităţii poate frâna ritmul dezvoltării şi poate genera efecte socio-economice negative, cum ar fi suprapopularea oraşelor, creşterea şomajului, poluare, condiţii de locuit inadecvate, creşterea analfabetismului, accelerarea inflaţiei etc. Aceste ţări practică diverse politici antinataliste, de promovare a familiei cu un număr cât mai mic de copii. (Spre exemplu, în China se practică următoarele intervenţii antinataliste: promovarea familiei cu un singur copil, concediu de maternitate redus la prima naştere şi diminuat la naşterile următoare, alocaţii acordate doar familiilor cu un singur copil, concediu medical plătit integral femeilor care avortează – 14 zile - sau celor care se supun voluntar sterilizării – 30 zile). Politici antinataliste se practică şi în unele ţări în curs de dezvoltare din Asia, Africa şi America de Sud.

Politici neutraliste, prin care se urmăreşte ameliorarea situaţiei familiei, dar care lasă indivizilor libertatea de a hotărî dimensiunea familiei. Ele se practică de regulă de ţările în care rata fertilităţii se situează în jurul limitei de reproducere simplă a populaţiei, axându-se cum s-a menţionat anterior, pe asigurarea unor condiţii optime de viaţă familiilor şi pe asistenţa socială a persoanelor aflate în necesitate

Factori care determină comportamentul demografic

Existenţa unor factori socio-economici sau culturali care acţionează asupra indivizilor, factori care sunt daţi de gradul de dezvoltare economico-socială şi culturală a societăţii în care trăiesc cuplurile în cauză şi care le induc acestora un anumit comportament demografic, în ceea ce priveşte numărul de copii sau în ceea ce priveşte distanţa dintre naşteri.

Formarea unei motivaţii subiective, conştientizate sau nu, în urma perceperii factorilor macrosociali pomeniţi anterior în legătură cu un anumit tip de comportament reproductiv.

Dinamica funcţiilor familiei, în sensul preluării unora de către societate şi al modificării relaţiilor dintre membrii grupului familial.

Pe de altă parte, apariţia unor roluri extrafamiliale pentru fiecare dintre membrii cuplului a făcut ca acestea să intre în competiţie cu rolurile parentale tradiţionale. Scăderea autorităţii tatălui ca urmare a procesului de emancipare a femeii a dus la accentuarea funcţiei de solidaritate, de sprijin emoţional şi afectiv a partenerilor, care devine astfel prevalentă faţă de funcţia reproductivă. În acelaşi timp, relaţia dintre părinte şi copil se deplasează de la una de exploatare în cantitate, spre una de îngrijire în termeni de afectivitate, de calitate. Toate aceste aspecte au determinat o reacţie a familiei nucleare spre un comportament reproductiv modificat, în sensul reducerii numărului de naşteri.

Creşterea gradului de emancipare al femeilor afectează nivelul fertilităţii, în sensul că, aşa după cum opinează unii cercetători, rolurile extrafamiliale oferă femeilor alternative la naşterea şi creşterea copiilor.

Nivelul de instrucţie al femeilor, s-a evidenţiat prin cercetări, prezintă un factor ce diferenţiază fertilitatea, în sensul că nivelul ridicat de instrucţie al femeilor este în măsură să contribuie decisiv la formarea unei atitudini de relativă opoziţie faţă de rolul tradiţional al femeii de casnică şi de îngrijire a copiilor.

Creşterea diversităţii politice şi culturale, schimbarea în moravuri şi în premisivitatea socială faţă de noile forme de comportament, în generarea unui nou tip de comportament reproductiv.

Reducerea mortalităţii infantile a determinat reducerea numărului de naşteri, întrucât un număr relativ redus de născuţi vii este suficient pentru asigurarea supravieţuirii până la maturitate a numărului dorit de urmaşi.

În ceea ce priveşte efectul urbanizării asupra comportamentului reproductiv, se consideră că acest fenomen generează, pe lângă efectele deja amintite (număr mare de locuri de muncă, nivel de instrucţie ridicat etc.) şi o anumită mentalitate urbană care favorizează comportamentul reproductiv de dimensiuni reduse.

Costul crescut al educaţiei unui copil constituie de asemenea un factor care a determinat reducerea fertilităţii chiar în societăţi în care aceste cheltuieli au fost preluate în mare măsură de către stat.

Caracteristicile ale nupţialităţii şi divorţialităţii în reducerea numărului de

copii Proporţia populaţiei în vârstă fertilă intrată în cupluri conjugale

sau, altfel spus, proporţia celibatarilor în aceeaşi populaţie. Vârsta la căsătorie, în special a soţiei, având în vedere faptul că

fecunditatea maximă se înregistrează de regulă în grupa 20-24 de ani.

Durata căsniciei, strâns legată de vârsta căsătoriei, influenţează numărul de copii, având în vedere faptul că tendinţa generală este de concentrare a naşterilor în primii ani ai căsniciei ori, cu cât durata căsniciei este mai mică, cu atât şansa de scădere a natalităţii este mai redusă.

Alt factor din această categorie îl constituie proporţia de femei divorţate sau văduve care se recăsătoresc (reintrând deci în circuitul reproductiv), precum şi timpul care trece între dizolvarea unei căsnicii şi constituirea alteia.

Rata divorţialităţii influenţează fertilitatea în modalităţi divergente

Evoluţia natalităţii în România. Politica demografică

Cătălin Zamfir consideră că în tranziţia demografică din ţara noastră pot fi desprinse trei mari etape, cu caracteristici distincte:

O “tranziţie demografică accentuată”, care cuprinde perioada 1957-1966 şi care se caracterizează printr-o importantă scădere a natalităţii, astfel încât în 1966 rata natalităţii scăzuse la 14,3 naşteri la 1000 de locuitori faţă de anul 1957 (înaintea liberalizării avorturilor) când se înregistraseră 22,9 naşteri la 1000 de locuitori. În anul 1966, rata anuală de creştere a populaţiei era sub 1%o, fiind una dintre cele mai scăzute din România.

O altă etapă denumită de autor “tranziţia frânată”, care ar cuprinde perioada 1966 -1989, este denumită etapa unei “politici pronataliste brutale”.Pentru a corecta scăderea natalităţii, considerată alarmantă, în anul 1966 (29 noiembrie) a fost emis Decretul 770 care interzicea avortul. Efectul a fost contrar celui aşteptat

În etapa a treia descrisă de autor s-a produs o “reluare accelerată a tranziţiei demografice”, producându-se după legalizarea avorturilor, imediat după Revoluţia din decembrie 1989 şi având ca efect vizibil o scădere masivă a natalităţii. Etapa este denumită “tranziţie accelerată 2”.

3. Funcţia igienico-sanitară a familiei.

starea de sănătate a membrilor familiei (adulţi, bătrâni, tineri, copii) care poate viza atitudinea familiei faţă de sănătatea membrilor săi, considerată şi ca indicator al gradului de cultură.

Cei mai frecvenţi indicatori utilizaţi în cercetările statistice îndeosebi când este vorba de sănătate sunt:

1.Rata brută de mortalitate (RBM sau m), adică frecvenţa deceselor în populaţie totală, care se calculează după formula

RBM=m=M/p x1000 (M= morţi, decedaţi; p= populaţie). 2.Rata de mortalitate după vârstă (Mx) mx=M(x)/P(x)x 1000 în care x reprezintă vârsta în ani sau pe grupe. 3.Rata de mortalitate infantilă (mo)=frecvenţa deceselor de 0 ani (decese infantile) în

populaţia în vârstă de 0 ani. Convenţional, rata se calculează ca raport între numărul deceselor sub un an şi numărul

născuţilor vii din aceeaşi perioadă. mo=Mo/NX1000 4.Rata de mortalitate pe cauze de deces, rată specifică de mortalitate rezultată din

raportarea deceselor de o anumită cauză la numărul populaţiei respective x 1000. 5.Speranţa de viaţă la naştere, numărul mediu de ani de viaţă pe care îi are de trăit o

persoană de la naştere până la vârsta limită (w), considerând că persoana va trăi în condiţiile mortalităţii din perioada pentru care s-a făcut o tablă de mortalitate.

6.Viaţa normală sau vârsta modală de deces (VMOD)=vârsta la bătrâneţe care corespunde valorii modale a deceselor

Igiena locuinţei

cei mai importanţi indicatori care pot fi utilizaţi în analiza locuinţei: 1. Igiena alimentaţiei care se referă la cantitatea şi calitatea

alimentelor consumate, la modul în care acestea se distribuie pe cele trei mese principale, se referă la structura consumului alimentar, la consumul de alcool etc.

2.Igiena odihnei, care se referă la condiţiile adecvate pentru odihnă şi somn ca şi modul în care acestea sunt folosite.

3.Igiena îmbrăcămintei, presupune cunoaşterea modului de utilizare a îmbrăcămintei în funcţie de condiţiile atmosferice, dar şi de deprinderile de utilizare a unei îmbrăcăminte curate, care intră în ceea ce se numeşte „grija pentru propriul corp”, ca element al unei „culturi civilizaţionale”

4.Deprinderile igienico-sanitare ale membrilor grupului familial, care privesc modul de servire a mesei, locul şi utilizarea unei vesele adecvate şi curate, numărul orelor de somn, modul de utilizare a timpului liber etc.

Transformări în comportamentele maritale

desacralizarea căsătoriei reducerea motivaţiilor economice ale căsătoriei creşterea heterogamiei (origini sociale diferite ale partenerilor) tendinţele de egalizare a poziţiilor economice şi profesionale ale

partenerilor în momentul căsătoriei diminuarea sau dispariţia rolului părinţilor şi a rudelor în căsătorirea

tinerilor scăderea ratelor nupţialităţii (număr de căsătorii la 100000 de locuitori) afectarea natalităţii de scăderea nupţialităţii declinul relativ al familiei nucleare bazate pe căsătorie extinderea cuplurilor consensuale extinderea relaţiilor dintre persoane care trăiesc în menaje diferite creşterea toleranţei sociale faţă de noile forme de convieţuire. ca urmare a creşterii mobilităţii geografice apare tot mai frecvent aşa-

numita “căsătorie mixtă” între parteneri care aparţin unor etnii diferite, care are un rol important în dezvoltarea relaţiilor inter şi trans-culturale.

Tabel 3 Atitudinea fata de casatorie

Este mai bine sa ai o casatorie nereuita decât sa nu o ai deloc 19,4% 19,9%

Oamenii casatoriti sunt în general mai fericii decât cei necasatoriti 69,8% 79,0% Este bine ca un cuplu care intenioneaza sa se casatoreasca, sa locuiasca înainte împreuna 56,0% 50,6% Un cuplu poate trai împreuna fara intenia de a se casatori 50,1% 43,6% Un parinte singur poate crete un copil la fel de bine ca un cuplu 31,8%

25,2% Oamenii care vor sa faca copii, ar trebui sa se casatoreasca 82,1%

85,4% Un copil care traiete într-o familie în care parinii nu se îneleg, sufera mai mult decât daca parinii s-ar despari 85,0% 85,0% Divorul este cea mai buna soluie daca un cuplu nu reuete sa-i rezolve problemele casniciei 81,0% 79,7% Sursa: Viata de familie, Soros, 2008

Aprecieri în legătură cu viaţa de familie

fidelitatea înregistreaza un procent relativ crescut comparativ cu celelalte categorii la cei foarte tineri, pâna în 25 de ani;

sprijinul reciproc la cei de 25-34 ani; conditiile de locuit si banii la populatia matura si vârstnica;. Constatam o scadere a importantei acordate iubirii o data cu înaintarea în vârsta paralel cu cresterea

importantei solidaritatii celor doi parteneri darsi a resurselor materiale; Cu alte cuvinte tinerii, aflati la început de drum, sunt atasati într-o mai mare masura de modelul

romantic în casatorie, considerând ca celelalte aspecte se vor rezolva de la sine daca exista iubire, fidelitate si încredere între parteneri, în timp ce maturii sau vârstnicii, în urma unei experiente mai bogate adopta un model mai echilibrat, în care resursele materiale si sprijinul reciproc (înteles probabil nu numai ca sprijin afectiv si moral, ci i economic sau de îngrijire) sunt de asemenea importante.

Educatia induce de asemenea diferentieri semnificative statistic – iubirea este cea mai importanta pentru cei cu studii medii, resursele materiale sunt mai importante pentru cei cu educatie elementara (aproximativ o cincime au mentionat conditiile de locuit între primele doua lucruri importante si aproximativ 15% banii), iar solidaritatea partenerilor este mai importanta pentru cei cu studii superioare, care atribuie o importanta mai mare încrederii, respectului si sprijinului reciproc ca si fidelitatii.

Identificam asadar o diminuare a importantei aspectelor materiale si o crestere a importantei aspectelor“imateriale” o data cu cresterea nivelului de educatie.

Cele mai putin importante aspecte pentru o casnicie fericita sunt legate de norma homogamiei. Similaritatea profilului socio-demografic al partenerilor (aceeasi etnie, pozitie sociala, preferinte comune, vârsta apropiata, aceeasi credinta religioasa, aceeasieducatie) nu reprezinta o conditie necesara pentru o casnicie fericita.

A avea o gospodarie independenta, a nu locui împreuna cu parintii / socrii este considerat de asemenea un aspect putin important pentru succesul unei casatorii.

Interesant este ca banii sunt mentionati si în rândul celor mai putin importante aspecte într-o relatie.

Majoritatea respondentilor, atât cei casatorii, cât i cei care coabiteaza nu considera casatoria necesara. Totui, de doua ori mai multi indivizi casatorii considera ca

oamenii casatorii sunt mai fericii, confirmând astfel ataamentul pentru opiunea pe care au facut-o.

Atitudinea faa de coabitare este de asemenea radical diferita: marea majoritatea a coabitanilor comparativ cu aproximativ jumatate dintre cei casatorii sunt de acord cu coabitarea premaritala (UC1) sau nonmaritala (UC2). Aa cum era de ateptat, tolerana coabitanilor faa de forma de convieuire în care ei înii sunt implicai este mai mare,nsemnificativ diferita de atitudinea celor casatorii care accepta mai puin acest stil de viaa.

Cei care coabiteaza sunt mai puin intolerani i faa de alte forme alternative.Comparativ cu cei casatorii, mai multi considera ca un parinte singur poate crete un

copil la fel de bine ca un cuplu i mai putini sunt de acord cu faptul ca oamenii care care vor copii ar trebui sa se casatoreasca. Tolerana fata de divor este foarte ridicata la ambele categorii.

Coabitarea premaritala este larg tolerata de ambele categorii fara sa existediferente. Coabitarea nonmaritala este însa sustinuta într-o mai mare masura de coabitantii expresivi, diferentele fiind semnificative statistic..

Atitudinea fata de parintele singur este de asemenea diferita: cei expresivi sunt mai toleranti cu aceasta forma de familie comparativ cu cei adaptativi. Divortul este larg acceptat de ambele categorii, însa toleranta coabitantilor expresivi este semnificativ mai

ridicata.

Concluzii privind atitudinea faţă de familie

În concluzie, cei casatoriti întaresc opiunea pe care i-au asumat-o considerând ca

oamenii casatorii sunt mai fericii, fara însa a considera casatoria necesara si acceptând larg divortul. Sunt totusi mai degraba intolerani faâa de coabitare şi în special faţa de familiile monoparentale;

Persoanele care traiesc în uniuni consensuale nu cred în casatorie ca o condiie a fericirii maritale si sunt considerabil mai tolerante fata de formele alternative familiei clasice: coabitarea, atât premaritala, cât i nonmaritala şi, într-o masura mai mica, familiile monoparentale.

Cei mai toleranti fata de toti itemii analizati sunt coabitantii expresivi. În special toleranta mai ridicata fata de coabitarea

nonmaritala

Concluzii referitoare la condiţiile unei căsătorii fericite

În concluzie, modelul conditiilor pentru ca o casatorie sa fie fericita este unul romantic, în care iubirea ramâne cea mai importanta. Iubirea trebuie dublata însa de solidaritate între parteneri (încredere si sprijin reciproc, respect si întelegere reciproca,fidelitate) dar si de suport material – în principal conditii bune de locuit si în secundar bani. Importanta deosebita acordata locuintei (plasata pe ansamblu pe locul al treilea) trebuie explicata în contextul crizei locuintelor si a costului ridicat al locuirii în România, probleme care s-au accentuat dupa 1990. În acelasi timp poate fi înteleasa si ca optiune ferma pentru un camin propriu.

Este de remarcat importanta scazuta atribuita copiilor într-o casnicie fericita. Conditia homogamiei (aceeasi etnie, pozitie sociala, vârsta,religie, educatie, chiar preferinte comune) este mai degraba considerata neimportante.