FAMILIA. DEFINIŢII, TIPOLOGII ŞI FUNCŢII

I.1. Definirea familiei

Conceptul de familie provine din limba latină (din famulus-servitor) şi reprezintă

„ansamblul sclavilor şi servitorilor ce trăiesc sub acelaşi acoperiş” 1, iar apoi casa în întregime,

stăpânul pe de o parte, soţia, copiii şi servitorii de cealaltă parte. Extensia sensului de familie

poate cuprinde agnaţi (rudele pe linie paternă) şi cognaţi (rudele pe linie maternă), devenind

sinonom cu gens (comunitate formată din toate rudele de acelaşi sânge).

„Ceea ce uneşte familia antică este un fapt mult mai puternic decât naşterea, sentimentele

sau forţa fizică; este religia căminului şi a strămoşilor. Familia antică este o asociere religioasă ce

depăşeşte singura asociere potrivit naturii”2.

Istoria vieţii familiilor are atât continuitate, cât şi discontinuitate-prin conectarea

generaţională-iar schimbarea tinde să fie mai degrabă graduală decât dramatică; deşi modelele

familiale sunt diferite şi se schimbă de la o societate la alta, totuşi, instituţia familiei ramâne

stabilă.3

Majoritatea cercetătorilor admit că pe măsura evoluţiei societăţii, raporturile părinţi-copiii

sunt tot mai mult definite printr-o dimensiune emoţională şi că interesul părinţilor pentru

educaţia copiilor creşte.4

Există mai multe definiţii ale unor concepte fundamentale-cum ar fi familia, socializarea,

educaţia şi altele-deoarece sunt posibile mai multe perspective teoretice de definire a acestor

concepte.

Ioan Mihăilescu sesizeaza că familiile din societăţile contemporane au suportat în

ultimele decenii transformări profunde, atât de importante încât şi termenul de „familie” a

devenit tot mai ambiguu, el tinzând să acopere astăzi realităţi diferite de cele caracteristice

generaţiilor precedente.5

1 Dicţionar Etimologic al Limbii Latine, Editura Paralela 45, Bucureşti, 2003.2 Poulange, apud C.G. Mândrilă, Familii problemă şi mijloace de intervenţie socială, lucrare de doctorat, 2004, p. 20.3 A Baran-Pescaru, Familia azi. O perspectiva sociopedagogică, Editura Aramis, Bucureşti, 2004, p. 83.4 E. Stanciulescu, Sociologia educatiei familiale, Vol. I, Editura Polirom, Iaşi, 1997, pp.51-52.5 I. Mihailescu, Familia în societăţile europene, Editura Universităţii Bucureşti, Bucuresti, 1999, p.42.

Dinamismul structurii şi funcţiilor familiei poate părea multora surprinzator. Opinia

curentă, preluată şi în discursul politic şi ştiinţific, afirmă că familia este cea mai fidelă

păstrătoare a tradiţiilor, a valorilor naţionale. Contrar acestor opinii, familia este mai puţin

„depozitară” şi mai curând un „barometru” al schimbărilor sociale.

Definiţiile date familiei au încercat să pună în evidenţa o serie de aspecte de ordin

structural şi funcţional6:

familia este un grup care îşi are originea în căsătorie, fiind alcătuit din soţ, soţie şi

copiii născuţi din unirea lor (grup căruia i se pot adăuga şi alte rude) pe care îi

unesc drepturile şi obligaţii morale, juridice, economice, religioase şi sociale - Cl.

Levi Strauss;

familia constituie un grup înzestrat cu caracteristici proprii, cu anumite obiceiuri,

care respectă anumite tradiţii, chiar inconstient, care aplică anumite reguli de

educaţie, care creează o atmosferă - R. Vincent;

familia este un grup social, realizat prin căsătorie, cuprinzând oameni care trăiesc

împreună, cu o gospodărie casnică în comun, sunt legaţi prin anumite relaţii

natural-biologice, psihologice, morale şi juridice - O. Badina, Fr. Mahler.

Familia apare ca elementul natural şi fundamental al societăţii, una dintre verigile sociale

cele mai vechi şi mai specifice în asigurarea continuităţii şi afirmării fiinţei umane.7

Familia, în sens larg reprezintă un grup social ai cărui membrii sunt legaţi prin raporturi

de vârstă, căsătorie sau adopţie şi care trăiesc împreună, cooperează sub raport economic şi au

grijă de copii; în sens restrâns reprezintă un grup social format dintr-un cuplu căsătorit şi copiii

acestuia.8

Familiile se diferenţiază după anumite criterii, între care: gradul de cuprindere a grupului

familial; modul de exercitare a autorităţii în cadrul familiei; modul de stabilire a rezidenţei. În

raport cu gradul de cuprindere, se deosebesc: familia extinsă- care poate cuprinde un număr mare

de rude de sânge, mai multe generaţii (specifică societăţilor tradiţionale); familia nucleară - care

cuprinde soţ, soţie şi copiii minori (specifică societăţilor moderne şi contemporane). Se consideră

că, în evoluţia contemporană a familiei a aparut un tip de familie denumită „familia de trecere”

6 I. Mitrofan, N. Mitrofan, Familia de A la Z, Mic dicţionar al vieţii de familie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1991, pp. 141-145.7 Ibidem, p. 141.8 C. Zamfir , L. Vlăsceanu, (coord.), Dicţionar de sociologie. Editura Babel, Bucureşti, 1993, pp. 238-239.

deoarece realizează efectiv trecerea de la „familia comunitară”, a trecutului - caracterizată prin

acte impuse de norme şi obiceiuri sancţionate de tradiţie, sentimente modelate de tradiţie- la

„familia societală”, a viitorului ce se caracterizează prin reducerea afectivităţii şi predominarea

deciziilor reflectate, calculate.

Trecerea apare generată mai ales de activitatea bărbatului (bazată mai mult pe decizii

reflectate) şi grabită de activitatea femeii (întemeiata mai mult pe dorinţa de afirmare socială). O

asemenea evoluţie (poate) duce la ruperea echilibrului, a unităţii şi coerenţei familiale.9

Termenul de familie acoperă astăzi o realitate diversă, transgresând caracteristicle

tradiţionale. În ultimele decenii, tot mai des se vorbeşte despre stiluri alternative la viaţa de

familie, incluzând aici de la celibat până la coabitarea consensuală.10

I.2. Tipuri de familie

Despre tipurile de familii se vorbeşte încă din secolele XVI-XVII, de când familia

nucleară a devenit o trăsătură pronunţată a Vestului Europei. Emergenţa industrializării şi a

capitalismului timpuriu a făcut ca familia nucleară să devină viabilă din punct de vedere

financiar şi social. După cel de-al doilea război mondial Statele Unite ale Americii au experenţiat

construcţia familiei unite, care a devenit un simbol al securităţii şi al redării rolurilor de gen,

tradiţionale.

Abordarea structurii familiei – afirmă Chipea – presupune stabilirea dimensiunilor

acesteia, făcându-se referire, pe de o parte, la componenţa numerică şi generaţională, iar pe de

alta, la relaţiile care se stabilesc între membrii ei.11

În aceeaşi manieră, Kiff subliniază că structura familiei se referă la diferitele aspecte ale

acesteia, la modalităţile de organizare, la relaţiile de putere din interiorul grupului, la numărul

membrilor familiei etc. Când vorbim de tipologii familiale ne gândim la structurile de idei sau

norme în baza cărora acestea se constituie. Numeroşi sociologi, istorici şi antropologi au încercat

să descrie şi să explice variaţiile şi schimbările familiei de-a lungul timpurilor. Astfel, ni se

prezintă „familia burgheză” – tip de familie întâlnit în Europa secolelor XVI-XVII centrată pe

9 C. Ciupercă, Cuplul modern - între emancipare şi disoluţie, Editura TIPOALEX, Alexandria, 2000, pp. 91-97.10 I. Bădescu, Familia în lumina sociologiei creştine, Revista „Sociologie românească”, Volumul III, Editura Polirom, 2005, p.17.11 F. Chipea, Familia contemporană. Tendinţe globale şi configuraţii locale, Editura Expert, Bucureşti, 2001, p.21.

mariajul dintre un bărbat şi o femeie cu roluri de gen bine definite. Filozofii şi psihiatrii ne

prezintă familia patriarhală, constituită din soţ, soţie şi copii, care avea ca scop perpetuarea

impunerea autorităţii în societate şi transmiterea proprietăţii. În acest tip de familie se cultiva

supunerea şi ascultarea, iar reprimarea fizică şi socială erau considerate valori dezirabile.12

I. Mitrofan şi C. Ciupercă au stabilit următoarele tipologii de familii:

După exercitarea autorităţii, se disting familii patriarhale, familii matriarhale şi

familii egalitare.

Familia patriarhală este acel tip de familie în care bărbatul cel mai vârstnic conduce, ca în

familia extinsă, sau soţul, ca în familia nucleară.

Familia matriarhală este condusă de femeia cea mai în vârstă, în cazul familiei extinse, sau

de soţie, în cazul cuplului.

În familiile egalitare are loc o distribuire a autorităţii între cei doi soţi.

După gradul de extindere asupra grupului familial, se disting familia nucleară,

formată din soţ, soţie, copii şi familia extinsă, în care în afara cuplului pot trăi

rude ce aparţin altor generaţii;

După tipul de relaţii care se stabilesc între membrii familiei, există familii

consangvine, cum este cazul familiei de origine, din care provine individul, şi

familii provenite din rudenie (căsătorie), cum este familia de procreare.13

În societatile (post)moderne se regasesc o pluralitate de structuri/configuraţii familiale,

între care14: cuplul fără descendenţi; concubinajul; familia monoparentală- ce poate apărea în

urma decesului unui părinte, divorţului sau abandonului familial, a adopţiei sau a creşterii

copiilor în afara căsătoriei; căsătoria deschisă-care permite schimbarea partenerului dacă aceasta

este în interesul fiecăruia şi al cuplului; familia reconstituită-în care partenerii au mai fost

căsătoriţi şi au descendenţi din mariajele anterioare, la aceştia putându-se adăuga proprii

descendenţi; familia reorganizată-alcătuită fie din doi parteneri divorţaţi sau văduvi fără copii, fie

din parteneri dintre care (doar) unul are descendenţi din mariaj(e) anterioar(e); celibatul-menaj în

care individualitatea se manifestă ca persoană singură, autonomă. Pe lânga aceste configuraţii

familiale, în societăţile (post)moderne se proliferează şi alte experimente neofamiliale.

12 J. Kiff, (2010), „Family Structure”, online la http://psychology.wikia.com/wiki.13 I. Mitrofan , C. Ciupercă, Psihologia relaţiilor dintre sexe: mutaţii şi alternative, Editura Alternative, Bucureşti, 1997, p.22.14 Ibidem, pp. 160-168.

I.2.1. Familia nucleu

Familia nucleu, numită şi familia nucleară, este formată din soţ, soţie şi eventual copii.

Familia nucleară conţine adeseori un cuplu căsătorit, partenerii fiind părinţii unor copii biologici

sau adoptaţi; toţi membrii locuiesc în acelaşi cămin, împreună. Acest tip de familie este

considerată de cercetători „familia intactă”, semnificând faptul că familia nu a trecut printr-un

divorţ, o separare sau o moarte a unui membru.

De-a lungul istoriei, forma de familie nucleară a apărut frecvent, de la societăţile istorice

până în prezent. Există mai multe mituri ale familiei, dintre care ne vom referi la cel al „familiei

tradiţionale”, conform căruia oamenii îşi imaginează familia ca fiind mai unită şi mai stabilă în

trecut decât în prezent.

De aceea, preiau obiceiuri din trecutul apropiat, le declară ca fiind „tradiţionale” şi le

valorizează mai mult decât au fost apreciate şi valorizate pe vremea lor.15

I.2.2. Familia extinsă

Familia extinsă sau familia unită (joint family) cuprinde pe lângă nucleul familial şi alte

rude şi generaţii: părinţi, fraţi, surori ai/ale soţului/soţiei, bunici, unchi, mătuşi etc.16

De regulă, în familia extinsă se regăsesc trei generaţii. Întâlnită preponderent în

societăţile nonindustriale, familia extinsă este considerată tradiţională, o structură de tip autoritar,

condusă de un pater familias.17 În familiile extinse, membrii convieţuiesc laolaltă, diviziunea

muncii şi rolurile sunt bine stabilite. Alegerea este făcută de părinţi pe baza statusului economic

şi social. Mitrofan şi Ciupercă subliniază că familia extinsă include relaţii relative şi nonrelative

între membrii care locuiesc împreună în acelaşi spaţiu, reprezintă două, trei generaţii reunite şi

uneori colaterale. În familiile extinse sistemul de reguli şi norme se perpetuează de la o generaţie

la alta, conservatorismul fiind caracteristica principală.18

Sistemul de valori culturale, religioase, etice are un grad mare de inerţie şi

transmisibilitate. Stilurile educaţionale şi practicile de creştere a copiilor sunt mai rigide. Familia

extinsă „acţionează ca o modalitate instituţională ce se bizuie pe solidaritate mutuală elementară,

asumându-şi trecutul şi garantând viitorul”.19 Un alt avantaj al acestui tip de familie este existenţa

15 A. Baran-Pescaru, Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, Editura Aramis, Bucureşti, 2004, p.46.16 P. Iluţ, Familia. Cunoaştere şi asistenţă, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1995, p.24.17 I. Mitrofan, N. Mitrofan, Familia de la A la Z, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, p. 52.18 I. Mitrofan, C. Ciupercă, Psihologia vieţii de cuplu, Editura Sper, Bucureşti, 2002, p 45.19 Ibidem, p.46

unui număr mai mare de membri ce contribuie la rezolvarea problemelor de ordin material. De

asemenea, oferă mai multe modele de comportament. Marele dezavantaj rezidă în faptul că

trebuie să-şi asume mai multe cheltuieli pentru satisfacerea nevoilor de bază.20

Familia extinsă se aseamănă cu o mică comunitate: copiii petrec mai mult timp în

compania adulţilor, fapt ce ar putea influenţa în sens pozitiv dezvoltarea lor. Femeile însă, stau

acasă şi fac menajul pentru întreaga familie, fiind responsabile şi de educaţia copiilor, de

însuşirea limbii materne sau a bunelor maniere. În multe culturi (Africa, Coreea, India, Estul

Asiei) familia extinsă constituie baza comunităţii.

În acest tip de familie pot fi incluse trei subtipuri:

Familia extinsă pe verticală- soţ, soţie, copii, părinţii unuia dintre soţi;

Familia extinsă pe orizontală- soţ, soţie, copii, fraţii unuia dintre soţi;

Familia extinsă pe orizontală şi verticală- soţ, soţie, copii, părinţii unuia dintre soţi

şi fraţii unuia dintre soţi.

Întrucât relaţiile şi configuraţiile familiale au devenit mai complexe datorită divorţului şi

recăsătoriilor, familia extinsă cuprinde în prezent toate rudele biologice, adoptive, vitrege.

Familiile extinsă sunt specifice mai multor comunităţi. Mai multe societăţi tradiţionale

europene au fost caracterizate de un tip de familie tulpină care încă mai există şi astăzi în lume.

Pe parcursul secolului al XX- lea, familia extinsă a scăzut în preponderenţă. Această

scădere este asociată în special, cu creşterea mobilităţii, în ceea ce priveşte locuinţa, şi cu

diminuarea responsabilităţii financiare a copiilor faţă de părinţii care îmbătrânesc, pentru că

pensiile şi susţinerile financiare din partea statului au devenit un lucru cât se poate de normal.

I.2.3. Familia monoparentală

Când o familie a trecut printr-un divorţ sau moartea unuia dintre parteneri, lăsând un

singur părinte responsabil pentru creşterea copiilor, ea a devenit monoparentală.

Trebuie subliniat caracterul alternativ al familiilor monoparentale care nu sunt percepute

ca făcand parte dintr-un tip „deviant” sau „anormal”, monoparentalitatea devenind „normală” în

condiţiile în care înregistrează o creştere a frecvenţei şi devine o conduită comună în societăţile

actuale. Creşterea ratei divorţalităţii, a fertilităţii ilegitime, schimbările valorice de mentalitate

din ultimele decenii au făcut ca acest tip de famlie să cunoască o răspandire deosebita.

20 J. Kiff, (2010), „Family Structure”, online la http://psychology.wikia.com/wiki.

Din punct de vedere sociologic, familia monoparentală poate fi definită ca un grup social,

constituit pe baza relaţiilor de rudenie între unul dintre părinţi (părinte singur) şi copilul său sau

copii săi, grup caracterizat prin stări afective, aspiraţii şi valori comune, cu alte cuvinte, familia

monoparentală este un grup primar, iar membrii săi întreţin relaţii directe, informale.21

Familia monoparentală întampină în primul rând, dificultăţi de ordin material, apoi

disfuncţionalităţi de factură biologică şi nu în ultimul rând deficienţe afective, determinate de

absenţa paternului adult, a dragostei conjugale şi de apariţia unor frustrări legate de rolurile

extinse, de neconcordanţă cu resursele, inclusiv cele sufleteşti.

În analizele referitoare la familia monoparentală, un accent deosebit este pus pe

consecinţele asupra evoluţiei copiilor: stare de sănătate, succes, eşec sau abandon şcolar,

deviantă, stabilitate în familie.

Părintele unic munceşte adesea mai mult pentru a susţine economic familia, rezolvă mai

greu şi într-un timp mai îndelungat treburile administrativ-gospadăreşti, este solicitat mai mult în

sprijinirea copiilor etc.

În general, structura familiei are două semnificaţii: componenta numerică (structură pe

generaţii, precum şi setul de statusuri şi roluri aferente) şi o componentă ce ţine de diviziunea

rolurilor în interiorul familiei şi exercitarea autorităţii.

Familia monoparentală prezintă o structură aparte, rezultată dintr-o asimetrie între

membriii ei, în sensul că apare inevitabil o proeminenţă ierarhică, determinată de statutul de

susţinător şi ocrotitor al părintelui şi acela de dependent şi, în mare măsură, de neajutorat al

copilului.22

Din punct de vedere cantitativ, familia monoparentală, poate fi compusă din părinte şi

unul sau mai mulţi copii. Aceştia pot constitui un menaj autonom sau pot coabita cu alte rude:

bunici, unchi, mătuşi, verişori etc. În ultimul caz, vorbim de familia extinsă.

Din punct de vedere caliatativ, adică legat de modul de distribuire a rolurilor şi cel în care

se exercită autoritatea, familia monoparentală poate gravita în jurul autorităţii incontenstabile a

adultului sau poate îmbrăca forme democratice, egalitare, în care adultul apare ca prieten al

copilului, împărţind cu acesta o parte din treburile curente şi conferindu-i o anumită autoritate

decizională, mai ales în cazul copiilor mari.

21 C. Stefan, Familia monoparentală: o abordare politică , Editura Polirom, Iaşi, 2006, p.43.22 M. Voinea, Psihologia familiei, Editura Universităţii Bucureşti, Bucuresti, 1996, p.79.

Experienţa de a fi părinte singur este un tip aparte. Femeile şi bărbaţii părinţi se confruntă

cu o serie de probleme rezultate din conjugarea rolurilor profesionale şi parentale. Găsirea

soluţiilor funcţionale şi păstrarea echilibrului psihoafectiv personal şi al familiei sunt direct

proporţionale cu nivelul de educaţie. Persoanele cu studii superioare fac mai bine faţă

solicitărilore. Ca tendinţe generale, părinţii singuri permit mai multă independenta copiilor lor.23

I.2.4. Concubinajul

Concubinajul reprezintă relaţia existentă între un bărbat şi o femeie, asemănătoare sub

anumite aspecte cu relaţia conjugală, dar care nu are ocrotire legală, întrucât nu s-a încheiat cu

respectarea dispoziţiilor legale referitoare la încheierea căsătoriei.

Concubinajul ridică o serie de probleme de natură psihologică, morală şi educativă.

Stabilitatea şi durabilitatea relaţiei dintre concubini este în mare pericol deoarece aceştia,

conştient sau inconştient, au sentimentul unei mai mari independenţe în raport cu celălalt.

Spre deosebire de relaţia conjugală autentică, relaţia dintre concubini, în general, are un

caracter mai restrâns, fiind orientată în direcţia satisfacerii unor trebuinţe personale, în special de

natură sexuală.

De cele mai multe ori, întrucât nu este bazată pe legătura profundă dintre parteneri, relaţia

de concubinaj se destramă uşor, fără ca „urmele” lăsate partenerilor să fie atât de marcante ca în

cazul destrămării relaţiei şi vieţii conjugale.24

I.2.5. Familia reîntregită

Familia reîntregită, sau familia vitregă se întâlneşte în cazul în care, după ce se pune

capăt unei căsătorii, fiecare dintre foştii parteneri hotărăsc să întemeieze o altă familie, intrând

într-o nouă căsnicie.

Al doilea soţ devine părintele vitreg al copilului din căsătoria anterioară. În familia nou

formată, copiii fiecărui partener din mariajul anterior, devin fraţi vitregi. Familia vitregă este

creată printr-un nou mariaj al părintelui unic.

Familiile vitrege se formau de obicei datorită morţii unuia dintre părinţi, dar azi se

formează în special din cauza divorţului şi a recăsătoririi.

23 I. Mitrofan, C. Ciupercă, Psihologia relatiilor intre sexe, Editura Alternative, Bucureşti, 1997, p.41.24 Ibidem, p.190.

Membrii familiei vitrege tind să prezinte niveluiri mai scăzute de funcţionare în ceea ce

priveşte majoritatea dimensiunilor, incluzând coeziunea, flexibilitatea, deschiderea, capacitatea

de interacţiune, capacitatea de a rezolva probleme şi reacţii afective.

Formarea familiei vitrege presupune parcurgerea a trei etape:

1. Prima este intrarea într-o nouă relaţie şi planificarea unei căsătorii

2. A doua se referă la întemeierea unei noi familii prin recăsătorie

3. A treia reprezintă reconstituirea vieţii familiale.25

I.3. Funcţiile familiei

Indiferent de timpul sau structura familie, aceasta va înteplinii întotdeauna aceleaşi

funcţii.

Conceptul de funcţie în sociologie s-a dezvoltat prelucrând o schemă funcţionalistă mai

generală, formulată în cunoaşterea comună şi în filosofia socială şi inspirată mai mult de

particularităţile acţiunilor umane, individuale şi colective decât de cele ale organizmelor

biologice.26

Din perspectiva funcţiilor sale, familia se diferenţiază de celelalte grupuri sociale, având

un rol decisiv atât pentru individ, cât şi pentru societate. În literatura de specialitate există opinii

diferite privitoare la această problemă.

Plecând de la afirmarea caracterului universal al familiei nucleare, Murdock precizează

că familia îndeplineşte trei funcţii27:

1. Funcţia biologică a familiei;

2. Funcţia economică;

3. Funcţia pedagogică, educativă şi morală a familiei.

În raport cu realizarea/nerealizarea acestor funcţii, familiile sunt clasificate ca funcţionale

sau disfuncţionale; această clasificare este relativă deoarece anumite configuraţii familiale, în

anumite etape, minimalizează unele funcţii şi maximalizează altele.28

25 A., Băran-Pescaru, op.cit. p.33.26 C. Zanfir, L. Vlăsceanu (coord), Dicţionar de sociologie, Ed. Babei, Bucureşti, 1998, pp.257-260.27 E. Stănciulescu, Sociologia educaţiei familiale, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 60.28 C. Ciupercă, Cuplul modern - între emancipare şi disoluţie, Editura TIPOALEX, Alexandria, 2000, p. 202.

În societatea contemporană, funcţiile ce revin familiei apar astfel: funcţia biologic-

sexuală; funcţia de procreare- care asigură continuitatea speciei; funcţia economică-asigurarea

unor condiţii de ordin material ale familiei; funcăia psihoafectivă sau de solidaritate a familiei-

un climat familial pozitiv care asigură membrilor săi posibilitatea recreării şi reconfortării;

funcţia educaţională- pe care părinţii o exercită prin influenţă directă (acţiuni mai mult sau mai

puţin organizate, dirijate, cu metode educative) sau prin influenţă indirectă (modele de conduită,

climatul psihosocial familial).29

I.3.1. Funcţia biologică a familiei

Funcţia social biologică include trei subfuncţii:

1. Sexuală

2. Reproductivă

3. De protecţie fizică.

Pentru asigurarea unei stabilităţi a societăţii umane, a fost necesar ca sexualitatea să fie

regelementată într-o manieră acceptată de societate.

Deşi până nu demult sexualitatea a fost legată strâns de căsătorie şi familie, în prezent ea

este acceptată şi în afara căsătoriei, coincizând adesea cu relaţiile intime ale unei perechi înainte

de căsătorie, cunoscută sub denumirea de coabitare.

Al doilea rol al funcţiei biologice a familiei îl constituie funcţia de reproducere, de

procreere a copiilor sau funcţia demografică.

Funcţia biologică îndeplineşte şi subfuncţia de îngrijire sau protecţie fizică, constând în

esenţă, în asigurarea cerinţelor de igienă şi sănătate pentru toţi membrii familiei.

I.3.2. Funcţia economică a familiei

Funcţia economică a familiei reprezintă indicatorul principal de echilibru în cadrul unei

familii întrucât rezolvarea problemelor de ordin economic contribuie implicit, la menşinerea unei

familii organizate, cu posibilităţi reale de rezolvare a tuturor obilgaţiilor atât faţă de ea însăşi, cât

şi faţă de societate.

29 I. Mitrofan, N. Mitrofan, Familia de A la Z, Mic dicţionar al vietii de familie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,1991, p. 156-157

Stănoiu şi Voinea au apreciat că funcţia economică a familiei prezintă trei aspecte de

bază, şi anume aspectul productiv, pregătirea profesională a tinerilor şi latura financiară

contabilă.

Latura productivă se referă la obţinerea de venituri din activităţi din cadrul familiei şi

evitarea de cheltuieli prin acoperirea unor necesităţi ale membrilor familiei în interiorul său.

Această latură este caracteristică, cu precădere, familiilor rurale tradiţionale.

Cel de-al doilea aspect legat de funcţia economică a familiei îl reprezintă cadrul necesar

pentru pregătirea profesională a tinerilor, respectiv de însuşirea profesiei de bază şi este

caracteristică aceloraşi tipuri de familii tradiţionale.

Aspectul financiar contabil al funcţiei îndeplinite de familie constă în administrarea unui

buget comun de venituri şi cheltuieli, indiferent dacă veniturile provin din munca în gospodărie

sau din unele activităţi prestate în afara acesteia.

I.3.3. Funcţia pedagogică, educativă şi morală a familiei

Familia, ca unitate primară a oricărei organizări sociale umane, este chemată, împreună

cu ceilalţi factori sociali, să contribuie la realizarea obiectivelor acţiunii educaţional formative,

desfăşurate cu copiii, ea reprezentând „cureaua de transmitere a normelor culturale din generaţie

în generaţie”.

În cadrul funcţiei educaţionale a familiei- se pot decela anumite dimensiuni:

instructional-formativă; psihosocială; social- integrativă; cultural- formativă.

În acelaşi context, Durkheim, defineşte educaţia ca fiind „acţiunea exercitată de

generaţiile adulte asupra celor tinere, în vederea creării, în aceata, a fiinţei sociale”.30

Valorile educaţionale sunt transmise, după cum subliniază Melvin L. Kohn, în funcţie de

statutul ocupaţional şi în acelaşi mod diferanţiat copiilor, motiv pentru care se poate vorbi despre

sindromul reuşitei şcolare, diferenţiat în funcţie de clasele sociale.

A fi părinte înseamnă a transmite, respectiv a acţiona ca intermediar între societate şi

copii. A fi copil înseamnă a primi mesajul pe care îl transmite părintele. Familia constituie un

cadru propice transmiterii unor valori, norme şi atitudini educative.

30 E. Durkheim, Educaţie şi Sociologie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980, pp. 90-93;

Funcţia educativă este exercitată uneori şi de către familia lărgită. Modelul tradiţional al

familiei lărgite implică o coabitare a mai multor generaţii, ceea ce favorizează apariţia unei

relaţii afective puternice între bunici şi nepoţi, implicând un rol educativ din partea acestora.31

În tratatul de sociologie din anul 1982, Herseni considera că „familia ca instituţie socială

organizată şi sancţionată prin regului colective, cuprinse în obiceiuri sau legi, are cel puţin în

societăţile primitive sau arhaice, dar în mare parte până azi, mai ales două funcţii: creşterea

copiilor şi completarea social economică a celor două sexe, pentru a forma împreună o unitate

socială eficientă”.32

În opinia unor autori33 funcţia socializatoare a urmat, în timp, o traiectorie descendentă,

deoarece societatea a dezvoltat un sistem de gradiniţe, şcoli care au preluat această

responsabilitate. Alţi autori34 consideră că, pe măsura evoluţiei societăţii, interesul părinţilor

pentru educaţia copiilor creşte.

Considerată în raport cu educaţia copiilor, familia este definită ca „unitate socială

constituită din adulţi şi copii, între care există relaţii de filiaţie- naturală (de sânge) sau socială-

indiferent de orice alte considerente”. O astfel de definiţie este apreciată ca uzuală în cercetările

privind raporturile familiei cu educaţia, chiar dacă este o definiţie nesatisfăcătoare din

perspectiva teoriei sociologice-care insistă asupra caracterului contextual- istoric al oricărei

definiţii, asupra utilizării pluralului „familii”, vizând tipuri de familii.35

În ceea ce priveste conceptul de socializare, poate fi definit ca proces psihosocial de

transmiterea şi asimilarea atitudinilor, valorilor, concepţiilor sau modelelor de comportament

specifice unui grup sau unei comunităţi în vederea formării, adaptării sau integrării sociale a unei

persoane. În acest sens, socializarea este un proces interactiv de comunicare, presupunând dubla

considerare a dezvoltării individuale şi a influenţelor sociale, respectiv modul personal de

receptare şi interpretare a mesajelor sociale şi dinamica variabilă a intensităţii şi conţinutului

influenţelor sociale.

Socializarea presupune învaţarea socială ca mecanism fundamental de realizare,

finalizându-se prin asimilarea indivizilor în grupuri.

31 M. Voinea, A. Stănoiu, op.cit., p.67;32 Herseni apud C. Mândrilă, Familii problemă şi mijloace de intervenţie socială, lucrare de doctorat, 2004, p. 78.33 C. Ciupercă, Cuplul modern - între emancipare si disolutie, Editura TIPOALEX, Alexandria, 2000, p. 205-206.34 E. Stănciulescu, Sociologia educatiei familiale, Volumul. I, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 51-52.35 Ibidem, p. 26.

Prin combinaţii teoretice se pot individualiza şi caracteriza diverse tipuri de socializare;

tinându-se seamă de finalităţi şi de efecte se distinge între: socializarea adaptativă, integrativă

(conduce la configurarea acelor caracteristici, capacităţi personale care facilitează integrarea,

participarea şi realizarea socială într-un cadru instituţional dat); socializarea anticipatoare (constă

în asimilarea acelor norme, valori şi modele de comportare care facilitează adaptarea sau

integrarea într-un cadru instituţional viitor). Intensitatea socializării este maximă în copilărie sau

în perioadele de tranziţie de la un stadiu de viaţă la altul (preadolescenţa, adolescenţa), dar

continua de-a lungul întregii vieţi a unei persoane. Din păcate, au fost realizate mai ales studii

transversale ale socializarii si prea putine studii longitudinale, care ar fi mai relevante. 36

Ioan Mihăilescu defineşte socializarea ca un proces de interacţiune socială prin care

individul dobândeşte cunostinţe, valori, atitudini şi comportamente necesare pentru participarea

efectivă la viaţa socială. Prin intermediul socializării, societatea se reproduce în configuraţia

atitudinală şi comportamentală a membrilor săi. Socializarea este modalitatea prin care un

individ biologic este transformat într-o fiinţă socială capabilă să acţioneze împreună cu alţii. Fără

socializare, nici individul, nici societatea nu ar supravieţui.37

Studiile ştiinţifice privind socializarea au urmărit să pună în evidenţă factorii, agenţii şi

mecanismele socializării - şi au condus la elaborarea unor teorii diferite ale socializării. Factorii

principali care condiţionează dezvoltarea/socializarea copilului sunt consideraţi: mostenirea

biologică, mediul fizic, cultură, experienţă de grup, experienţă personală.38

Agenţii socializării cei mai importanţi sunt: familia, grupurile de similitudine (de egali),

şcoală, mass-media. Familia este primul şi principalul agent al socializării, realizează

socializarea primară. Socializarea în familie are anumite componente/dimensiuni comune:

normativă (prin care se transmit copilului principalele norme şi reguli sociale); cognitivă (prin

care copilul dobândeşte cunoştinte şi deprinderi); creativă (prin care se dezvoltă gândirea

creatoare pentru a da răspunsuri adecvate la situaţii noi); psihoafective (prin care se dezvoltă

afectivitatea necesară relaţionarii cu parintii, cu viitorul partener, cu proprii copii si cu alte

persoane). În realitate, apar diferenţe în modul în care fiecare familie îşi socializează copiii (între

categorii socioprofesionale sau rezidenţiale).39

36 C Zamfir, L. Vlasceanu, (coord.), Dicţionar de sociologie. Editura Babel, Bucureşti, 1993, pp. 555-556.37 I. Mihăilescu, Rolul familiei în dezvoltarea copilului, Editura Cartea Universitară, Bucureşti, 2004, pp. 21-22.38 Ibidem, pp. 9-21.39 Ibidem, pp. 33-41.

Identificarea cu părinţii şi imitarea rolurilor se realizează mai uşor în mediul rural

tradiţional (unde copilul trăieşte şi munceşte mai mult alături de părinţi) decât în mediul urban

modern (unde copilul are contacte cu mai multe modele socio-culturale). Cercetarile relevă că în

societăţile moderne şi contemporane familia a pierdut o parte din importanţa sa socializatoare

tradiţională.40

Mecanismele de socializare constau, în principal, în socializarea statusurilor şi învăţarea

rolurilor. În familiile tradiţionale, rolul mamei constă mai ales, în dimensiunea

emoţională/expresivă a educaţiei (care răspunde nevoii de afecţiune a copilului); rolul tatălui

constă, mai ales, în dimensiunea instrumentală (de a orienta copilul spre lumea socială,

exterioară familiei). În societăţile (post)moderne apare o tendinţă de apropiere/combinare a

dimensiunilor rolurilor parentale.41

În evoluţia lor istorică, rolurile conjugale ale bărbatului şi femeii, rolurile parentale ale

tatălui şi mamei, devin tot mai ambigue, iar această ambiguitate poate rupe echilibrul şi

funcţionalitatea familiei. Se pune problema de a combina diferenţa şi egalitatea rolurilor socio-

familiale pentru a salva familia, ca instituţie socială, în viitor.42

Bernstein considera că socializarea este „procesul în cursul căruia un copil dobândeşte o

identitate culturală determinată şi reacţionează, în acelasi timp, la această identitate”.43 Această

definiţie are meritul de a scoate în evidenţă faptul că socializarea implică şi o reacţie pozitivă din

partea copilului la valorile, concepţiile sau modelele de comportare transmise în vederea formării

şi integrării sociale. În societăţile tradiţionale există o unitate valorică mai mare, o „cultură

postfigurativă” în care „tinerii învaţă de la vârstnici”. În societăţile contemporane găsim forme

diferite de socializare, valori diferite, atitudini şi comportamente uneori contradictorii, datorită

unei „culturi prefigurative” în care „vârstnicii învaţă alături/de la tineri”.44

Modurile de a concepe educaţia sunt diferite. Educaţia este înţeleasă fie ca formare a

individului, conform normelor şi valorilor sociale existente, servind integrării şi ordinii sociale,

fie ca dezvoltare psihoindividuală conform potenţialului individului, înclinaţiilor şi aspiraţiilor

acestuia, servind stimulării creativităţii şi schimbării sociale. Un demers de reevaluare şi

40 Ibidem, p. 35.41 Ibidem, pp. 42-67.42 C. Ciupercă, Cuplul modern - între emancipare şi disoluţie, Editura TIPOALEX, Alexandria, 2000, p. 143.43 B. Bernstein, Studii de Sociologia educaţiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, apud C. Ciupercă, Cuplul modern - între emancipare si disoluţie, Editura TIPOALEX, Alexandria, 2000, p. 7144 C. Ciupercă, op. cit., pp. 74-78.

interpretare contemporană a conceptului de educaţie relevă că „Teoriei după care educaţia este

un proces de formare i se opune ... teoria educaţiei ca proces de dezvoltare” şi că educaţia poate

fi definită ca „un proces organizat de socializare şi individualizare a fiinţei umane în drumul său

spre umanizare”.45

Din perspectiva sociologică, educaţia este definită ca ansamblul de acţiuni sociale de

transmitere a culturii, organizare şi conducere a învăţării individuale sau colective. În functie de

gradul de organizare, se deosebeşte între educaţia formală (şcolară), educaţia nonformală (în

afara sistemului de învăţământ, ca răspuns la cerinţele sociale şi nevoile individuale de

permanentizare a învăţării - cluburi, case de cultură etc.), educaţia informală (procesul permanent

de asimilare voluntară sau involuntară de valori, atitudini, modele de comportament sau

cunoştinte vehiculate în relaţiile şi interacţiunile sociale din mediul de viaţă, din familie, mass-

media etc.).46

Din perspectiva evoluţiei teoriilor explicative ale socialului, se redefineste educaţia ca

„proces neîntrerupt de producere şi actualizare a Sinelui, înţeles ca unitate tensionată şi proteică

a unei componente reproductive (eul social) şi a alteia creatoare (eul individual). Acest proces

are ca finalitate atât socializarea, cât şi individualizarea, atât identificarea cât şi diferenţierea

subiectului şi presupune interacţiune, cunoaştere, comunicare, sisteme simbolice (culturale)

etc.”.47 Noţiunea pedagogică „clasică” de educaţie - care se referă la formele şi mijloacele

organizate, sistematice, mai mult sau mai puţin instituţionalizate prin care societatea/statul

intervine în evoluţia psihosocială a individului, cu alte cuvinte noţiunea clasică de intervenţie

educativă devine o specie particulară a conceptului de construcţie a Sinelui.

De asemenea, noţiunea sociologiei „clasice” de socializare înţeleasă ca proces de creare a

individului mijlociu, generic al grupului, prin transmitere intergeneraţională şi interiorizare a

unui sistem de valori, norme, reguli, adică prin identificarea cu un model, devine şi ea o specie

particulară a conceptului de construcţie a Sinelui. Educaţia poate fi un proces constient, organizat

mai mult sau mai puţin institutionalizat-educaţie intenţională, „pedagogie explicită” sau un

proces realizat în experienţa cotidiană practică a subiectului-educaţie spontană, „pedagogie

45 I. Gh. Stanciu, Continuitate şi reevaluare în interpretarea contemporană a conceptului de educaţie, în Revista depedagogie nr. 10/1991, pp. 5-8.46 C. Zamfir , L. Vlăsceanu, (coord.), Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1993, pp. 202-207.47 E. Stănciulescu, Sociologia educaţiei familiale, Volumul. I, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 26.

implicită”. În primul caz, rolurile de educator şi de educat sunt precizate, în cel de al doilea,

rolurile sunt interşanjabile între participanţii la interacţiune.48

Conceptul de educaţie familială şi-a lărgit treptat sfera, fără să afecteze prioritatea

acordată raporturilor părinţi-copii, spre înţelesul actual de „Ansamblul funcţionării familiale în

raport cu educaţia”. În sens larg, ca practică socială şi câmp al cunoaşterii, conceptul de educaţie

familială se referă la: activitatea desfăşurată de părinţi în vederea educării copiilor lor; activitatea

de intervenţie socială realizată în scopul pregătirii, sprijinirii sau suplinirii părinţilor în activitatea

lor de educare a copiilor; activitatea de cercetare ştiinţifică şi de învăţământ având ca obiect

educaţia familială. 49 În accepţiunea restrânsă, principală în stadiul actual al cunoaşterii, educaţia

familială vizează „ansamblul dinamic al legăturilor sociale pe care le experimentează copilul în

şi prin familia sa de origine; cu alte cuvinte, procesul de (auto)identificare şi (auto)diferenţiere a

copiilor în raporturile lor cu părinţii, fraţii, precum şi cu familia considerată ca unitate

intergeneraţională (în particular, ca unitate de viaţă cotidiană)”.50

Pedagogii, psihologii şi specialiştii în intervenţie socială utilizează termenul de „educaţie

familială”, însă sociologii preferă să vorbească despre „strategii educative ale familiilor” pentru a

pune în evidenţă caracterul regulat, sistemic, coerent, orientat al acţiunii care are aparenţa unui

demers raţional, conştient (în care actorii urmăresc un scop, aleg mijloacele adecvate, evaluează

rezultatele). Agenţii sociali acţionează sistematic, fără a urmări însă în realitatea practică proiecte

coerente. La nivelul cunoaşterii comune, ideea de „strategie” creează individului iluzia că este un

subiect în raport cu constrângerile instituţionale.

Conceptul „strategii educative ale familiilor" permite dezvăluirea finalităţilor,

continuturilor (valori, atitudini), metodele proceselor educative care îi au ca actori pe membrii

familiei (părinţi şi copii) în condiţiile în care educaţia familială se realizează preponderent ca

„pedagogie implicită” şi nu ca „pedagogie explicită”. Sociologii au în vedere pluralismul

„modelelor familiale” şi al „modelelor educative”. Nu există un „model” unic, ideal (dar, nici

toate „modelele” nu au aceeaşi valoare). Expresii ca „modele educative” nu exprimă altceva

decât clase de regularităţi pe care cercetătorii le pun în evidenţă observând configuraţiile

conduitelor unor familii aflate în situaţii particulare.51

48E. Stănciulescu, Sociologia educaţiei familiale, Volumul. I, Editura Polirom, Iaşi, 1997, pp. 20-25. 49 Ibidem, p. 27.50 E. Stănciulescu, Sociologia educaţiei familiale, Volumul. II, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p. 21.51 E. Stănciulescu, op. cit., p. 29.

Educaţia în familie reprezintă ansamblul de influenţe exercitate, în cadrul familiei, asupra

copiilor în vederea formării lor pentru viaţă. Dimensiunile/obiectivele educaţiei în familie sunt:

dezvoltarea fizică, educarea intelectuală, spirituală, morală, religioasă, etică, estetică, civică

domestică- menajeră, sexuală.

Educaţia părinţilor se ocupă cu pregătirea psihopedagogică a părinţilor în vederea

abilitării acestora pentru a organiza şi desfăşura în mod eficient activitatea de educare şi de

formare a copiilor. Educaţia părinţilor cuprinde două aspecte: informarea şi formarea părinţilor

pentru a organiza activitatea educativă cu copiii, respectarea unor reguli, norme „generale” care

s-au conturat în urma cercetărilor şi a practicilor educaţionale şi care asigură un climat

educaţional pozitiv (să dai copilului sentimentul de securitate, sentimentul că este dorit şi iubit;

să-l înveţi pe copil cu independenţă şi asumarea responsabilităţii; să eviţi conflictele, să ştii să le

depăşeşti; să respecţi sentimentele, nevoile, datoriile copilului; să te interesezi de ceea ce face

copilul, să tratezi dificultăţile lui; să favorizeze creşterea, dezvoltarea, mai curând decât

perfecţiunea); informarea şi abilitarea părinţilor pentru a asigura învăţarea în familie a

„profesiunii” de soţ şi de părinte. Comportamentul părinţilor trebuie să fie adaptabil la situaţiile

de interacţiune cu copiii. 52

Intervenţia socio-educaţională este definită ca un complex de măsuri care sprijină familia

şi intervine în mecanismele care favorizează relaţiile intrafamiliale în sensul educaţiei familiei şi

a educării copilului. Intervenţiile socio-educaţionale sunt în principal: de educaţie- a familiei, a

părinţilor; de consiliere- a familiei, a părinţilor.53

52 I. Mitrofan, N. Mitrofan, Familia de A la Z, Mic dicţionar al vieţii de familie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,1991, pp. 127-128.53 E.A. Vrasmas, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002, p. 30.