MIHAELA ALBU DAN ANGHELESCU

PRESA ROMÂNEASCĂ DIN AFARA GRANIŢELOR

CUPRINS

Argument

Cap. I. Europa postbelică şi exilul românesc1. Context social-politic în România şi Europa

postbelică (anii 50-70). Presa liberă – contrapondere a presei ideologizate.

2. Exilul românesc: Primul „val” (şi primele manifestări de presă 2.1. Franţa. Paris

2. 1.1. Luceafărul (1948-1949) şi Curierul român (1947)

2.1.2. Uniunea română (1948-1950)2.1.3. Cronica românească (1950)2.1.4. Caete de dor. Metafizică şi poezie (1951- 1960)2.1. 5. Fiinţa românească (1963-1968)2.1.6. Chemarea (1949-1952)2.1.7. Gânduri libere (1951-1952)2.1.8. Almanachul Pribegilor Români (1952-1966) 2.1.9. Anotimpuri (1955)2.1.10. România muncitoare (1952-1961)2.1.11. Limite (1969-1986)

2.2. Italia. Roma2.2.1. Vatra (1951-1994)2.2.2. România (1954-1957)2.2.3. Acta Philologica (1958-1976)

2.3. Germania 2.3.1. Orizonturi (Stuttgart, 1949-1953)2.3.2. Revista Scriitorilor Români (München, 1962-

1990)

2.4. Spania. Madrid2.4.1. Destin (1951–1972)

2.5. Continentul american (SUA, Argentina; Mexic, Brazilia)2.5.1. Cronica românească (New York, 1950)2.5.2. Cuget românesc (Buenos Aires, 1951-1953;

1955-1958)2.5.3. Drum (Mexic, 1963-1983)2.5.4. Înşir’te mărgărite (Rio de Janeiro, 1951-1958)

3. Al doilea „val” al exilului românesc (1971-1989). Presa în limba română după 1970

3.1. Franţa. Paris 3.1.1. Ethos (1973- 1984) 3.1.2. Lupta (Le Combat/ The Fight) (1983-1997)

3.2. Germania3.2.1. Apoziţia (1973-1988)3.2.2. Curentul (1978-1992)

3.3. SUA3.3.1. Agora (Philadelphia, 1987-1993)3.3.2. Lumea liberă (New York, 1988-2005)

Cap. II: Presa românească din afara graniţelor după 1989

1.Basarabia (Rep. Moldova)

1.1. Literatura şi arta

2.Bucovina (Ucraina)2.1. Bucovina (1848-1850)2.2.Publicaţii româneşti după al doilea război

3.Ungaria3.1. Foaia românească

4.Voivodina (Serbia)4.1. Libertatea4.2. Lumina

ConcluziiBibliografieAnexă: Pagini din publicaţiile româneşti din afara graniţelor

„Cultura română şi literatura sa rămân vii prin ceea ce se poate numi diaspora.

Deci, cultura românească, literatura română nu se fac doar în interiorul ţării invadate, desfigurate, cu botniţa la gură. În timp ce cultura română din România a fost smulsă din rădăcinile ei spirituale, adevăratele rădăcini au putut fi transplantate dincolo de frontiere şi se pot întinde în lumea întreagă. /.../ Literatura română, arta sa, nu se pot exprima doar în diverse limbi străine, ci persistă în limba română, prin atâtea reviste şi publicaţii, impresionante prin calitatea unei limbi rămase intacte, deşi deformată şi din ce în ce mai impură în biata ţară îndepărtată, uitată parcă de tot universul.”

(Eugen Ionescu, „Ecrivez en roumaine”/„Scrieţi româneşte”, Agora, SUA, nr. 1/ 1987).

Argument

Privind retrospectiv, acum, la 20 de ani de la revoluţia din 1989, constatăm că ne aflăm, din nefericire, încă într-o cvasi necunoaştere a fenomenului cultural (literar şi jurnalistic) manifestat în expresie românească dincolo de hotarele ţării.

Reintegrarea/ recuperarea exilului cultural are loc astăzi în mod firesc şi sistematic în toate ţările din estul Europei.

Şi la noi, după 1990, şi în ultimii ani mai cu deosebire, intelectualii (oamenii de cultură din toate domeniile) plecaţi din ţară în anii comunismului sau cei care au trăit/ trăiesc în alte teritorii care nu (mai) aparţin României au început – la modul metaforic – să fie „aduşi acasă”. Astfel, mai mult ca iniţiativă particulară decât instituţionalizată, s-au elaborat în ultima perioadă studii şi cărţi despre fenomenul cu totul special al literaturii şi presei exilului, s-au publicat reeditări, traduceri, ediţii critice, scriitori şi jurnalişti din exil sau din ţările din jurul graniţelor fiind incluşi (din păcate încă în mică măsură) în dicţionare. Dar toate acestea nu vor fi poate niciodată de ajuns pentru a suplini cei aproape cincizeci de ani de prohibiţie.

Mult timp (şi, într-o oarecare măsură şi acum) am trăit cu ideea că nu putem vorbi de existenţa unei culturi (literatură şi presă, în cazul de faţă) româneşti decât cea desfăşurată în România, supunându-se astfel fenomenul cultural geografiei!

Or, literatura, presa literară, presa politică sau cea de informaţie propriu-zisă – scrise în limba română şi adresate cititorilor români de oriunde s-ar fi aflat (mai aproape sau mai departe de graniţele de astăzi) – este firesc să fie cuprinse în acelaşi orizont cultural şi să aparţină patrimoniului nostru.

În condiţiile în care, timp de mai multe decenii, aproape întreg fenomenul cultural românesc din afara graniţelor a fost

interzis, nume de scriitori şi jurnalişti – şi cu atât mai mult activitatea lor – sunt încă necunoscute publicului larg. A dus la aceasta politica restrictivă a regimului comunist care tăiase orice acces al cititorilor din „Republica Populară” la activitatea intelectualilor români plecaţi din ţară („fugiţi” în terminologia vremii), chiar dacă mai târziu se produsese o oarecare liberalizare (bine dozată şi controlată însă!). Necunoaşterea fenomenului cultural (incluzând desigur şi presa) din ţările din jurul actualelor frontiere s-a datorat izolării, pe de o parte, dar şi atitudinii de ignorare şi chiar de nepăsare a celor din interiorul României.

Scrieri importante, apărute pentru prima oară în exil, cărţi, ziare, reviste editate de cei care şi-au luat cu ei în pribegie moştenirea culturală deprinsă în perioada de dinainte de război, precum şi întreaga activitate culturală a intelectualilor români minoritari de dincolo de graniţe, activitate pusă în slujba prezervării identităţii sunt repere neidentificate încă în totalitate – şi nici la cota necesară – pe harta culturii române.

Necesitatea cunoaşterii literaturii şi presei româneşti din exil este evidentă fie şi numai dacă ne gândim că în condiţiile dictaturii staliniste, când orice rând scris şi publicat în România trecea prin cenzura ambasadei sovietice, când limba de lemn era singurul instrument lingvistic, când toate ziarele şi revistele literare aveau ca scop îndoctrinarea cititorului cu noua ideologie, singurele publicaţii de valoare erau scrise în occident.

Intelectuali români, scriitori şi jurnalişti cunoscuţi încă dinainte de 1944 au continuat în libertate să publice cărţi sau să editeze presă în limba română, cu tematică românească.

Desigur, în ţările din jurul frontierelor nu se punea problema libertăţii cuvântului, statele vecine aflându-se şi ele sub acelaşi regim totalitar, dar pentru scritorii şi ziariştii de acolo lupta de a edita ziare şi reviste, de a scrie şi publica în

limba română a fost cu atât mai dificilă cu cât se aflau în poziţie de minoritari sau de supuşi unui regim străin.

Cu toată diversitatea, un lucru trebuie subliniat dintru început: majoritatea intelectualităţii noastre care a trăit pe pământ străin şi-a asumat pe deplin datoria de a-şi duce existenţa cu conştiinţa responsabilităţii faţă de cultura în care s-a format sau faţă de limba maternă în care a crescut. Mulţi dintre aceşti intelectuali (scriitori şi jurnalişti, oameni de cultură în general, ca Eliade, Ierunca, Monica Lovinescu, profesorul Herescu, Alexandru Busuioceanu, Alexandru Ciorănescu, Vintilă Horia etc., etc.) au trăit fiecare, în acel alt spaţiu geografic, permanent sub semnul verbului „a face”1 mai mult decât sub cel al lui „a fi”.

1 O mărturie frecvent întâlnită (fie exprimată direct, fie indirect) a trăirii sub semnul acţiunii pe toate căile în slujba ţării aflate sub ocupaţie sovietică o întâlnim în consemnările lui Virgil Ierunca din jurnalul său. Spicuim câteva scurte notaţii, toate edificatoare pentru asumarea deliberată şi completă a unei datorii pe care destinul o pusese în faţa exilaţilor. Mărturiile lui Ierunca se referă şi la el însuşi, dar şi la o bună parte a compatrioţilor săi. Iată câteva dintre aceste consemnări:

„16 februarie – Seară la Mircea Eliade, la Hotel de Suède. E prima reuniune de intelectuali pe care autorul Nunţii în cer o face după îndelungatele noastre discuţii împreună cu Lucian Bădescu. Vreau mereu – prosteşte – să fac ceva, să facem ceva pentru această Românie pe care o descopăr după ce am pierdut-o. (…) Trebuie să facem ceva mare, absurd, dezinteresat, să fim şi să trăim în tensiuni de mari incandescenţe momentul ruperii noastre de ţară. (…) Mi-e teamă de împietriri, de rutină şi de aranjamente.” (v. Virgil Ierunca, Trecut-au anii, Humanitas, 2000, pp.20-21).

„29 martie (1949) – Încă o zi cheltuită în tipografie. Am iluzia, copilărească şi clandestină, că fac ceva concret pentru situaţia din exil, cu faţa spre ţară.” (Idem, op. cit., p. 40).

„27 aprilie – La Corona. Îmi revăd confraţii (…) Niciun progres în a comunica, a face ceva, a instaura un stil, un limbaj în situaţia din exil.” (Ibidem, p. 47).

Ne „vorbesc” despre aceasta deopotrivă mărturiile scrise, dar şi faptele lor exprimate în cărţi, ziare, reviste, activităţi culturale şi fundaţii la care au luat parte sau pe care le-au iniţiat! Şi mai mult chiar – a reuşi menţinerea scrisului în haină lingvistică românească în condiţii de totală prohibiţie ori de agresivitate a limbii într-un alt spaţiu înseamnă de asemenea o existenţă trăită la cote majore.

Dacă luăm în considerare faptul că unul dintre aspectele principale care poate contribui astăzi la recuperarea a tot ceea ce s-a petrecut cultural în alte spaţii geografice este presa, vom scoate în evidenţă în cursul nostru o parte din diversitatea de publicaţii româneşti (reviste şi ziare) apărute în afara României. Avem în vedere deopotrivă pe cele din jurul graniţelor, dar şi pe cele din ţările mai îndepărtate (Franţa, Spania, Germania sau chiar cele două Americi).

Pentru a reliefa dimensiunea valorică, dar şi impactul publicaţiilor în limba română din diferitele zone geografice, am avut în vedere două mari axe cronologice, perioade determinate de evenimente politice majore, presei româneşti din ţările vecine dedicându-i o privire generală.

Astfel, prima parte a cursului cuprinde perioada 1948-1970, adică anii de după război, marcată publicistic în cazul de faţă de apariţia primei reviste a exilului românesc, Luceafărul de la Paris. Aceasta este şi perioada aşa-zisului prim „val” al emigraţiei române.

A doua parte, axată pe al doilea „val”, începe, conform periodizării cercetătorilor fenomenului exilului românesc, după 1971, adică după faimoasele „Teze din iulie”, din care intelectualitatea noastră a înţeles că bruma de libertate a cuvântului, pe care o primiseră după 1965, era din nou abolită.

A treia subdiviziune cuprinde presa în limba română editată în jurul graniţelor României - în Basarabia, Bucovina, Serbia (Voivodina) şi Ungaria.

Deoarece publicaţiile apărute mai aproape de timpul prezent sunt în general difuzate şi on line, deci cu o generală răspândire, ne vom mărgini la semnalarea acestora fără a include în curs prea multe exemplificări. Prin contrast, este de la sine înţeles că din publicaţiile mai vechi, greu (sau aproape imposibil) de găsit astăzi, vom selecta fragmente mai substanţiale. Venim astfel în sprijinul studenţilor cu mostre de presă românească necunoscută încă decât câtorva cercetători.

Cum uşor se poate deduce din cele expuse mai sus, obiectivul principal al disciplinei este în primul rând familiarizarea studenţilor cu publicaţii de mare valoare în limba română din afara graniţelor, necunoscute şi nestudiate încă decât sporadic astăzi. Prin prezentarea celor mai importante (literare, politice ori de informaţie) editate în afara ţării realizăm şi o oarecare repunere a lor în circulaţie.

Împărţirea temporală şi zonală totodată va crea o perspectivă (cel puţin parţială) asupra presei datorate unor reprezentanţi de frunte ai intelectualităţii noastre. Şi astfel, din revistele şi ziarele româneşti apărute în afara graniţelor, studenţii se vor familiariza cu nume noi, de prestigiu, ale literaturii şi publicisticii noastre.

Totodată, cunoscând aceste ziare şi reviste, studenţii vor cunoaşte şi texte de referinţă publicate peste hotare pentru prima dată, îşi vor întregi imaginea asupra operei unui scriitor/ jurnalist sau a altuia, ca şi asupra stilului utilizat în presă.

Printr-o metodă comparativă, texte şi publicaţii de referinţă, puse faţă în faţă, vor ajuta studenţii la identificarea tematicii, a stilului şi a perspectivei de abordare din epoci diferite, pe de o parte, din teritorii diferite, dar şi între presa scrisă în afara graniţelor şi cea din ţară, pe de altă parte.

Într-un cuvânt, studierea publicaţiilor apărute în limba română, indiferent de aria geografică – în zonele mai apropiate sau în cele mai îndepărtate de România – devine un obiectiv

major astăzi, cu atât mai mult cu cât, aşa cum unul dintre cercetătorii cei mai asidui ai fenomenului cultural din afara ţării, Nicolae Florescu, scoate în evidenţă – nu putem ignora importanţa intelectualilor şi ca „purtători de mesaj”.2

Demersul nostru are aşadar ca scop esenţial ideea că fără a adăuga jumătatea interzisă (şi încă, din păcate ignorată) a culturii noastre, fără a o recupera cu o dreaptă măsură – cea bazată pe criteriul valoric fiind, desigur, esenţială – nu ne vom putea cunoaşte niciodată cu adevărat.

Şi toate acestea vin să contrabalanseze unele opinii de astăzi (răuvoitoare, dar mai ales bazate pe necunoaştere!), legate peste timp cu cele expuse cândva (în 1959!), paradoxal şi şocant, de un intelectual de talia lui Tudor Vianu:

„Nu există literatură română în afară de aceea care se scrie înlăuntrul graniţelor Republicii Populare Române.”3

Iată o aberaţie emisă, din nefericire, de către unul dintre criticii şi esteticienii noştri importanţi care, supunându-se unei ideologii străine şi făcând jocul puterii comuniste, subsuma pe atunci cultura geografiei!

Dacă vom schimba numai referirirea strictă la literatură şi o vom extinde la actul cultural în general – şi la cel de presă în particular –, vom putea afirma fără să greşim că (mai ales în perioada stalinistă) cultură română (incluzând presa liberă) se făcea – cu deosebire – în afara graniţelor!

2 „Diferenţa dintre nesatatornicia omului politic român şi încăpăţânarea în ideal a creatorului devine mai mult decât vizibilă aici. Iar pentru exilul românesc anticomunist este dovada fără dubiu că purtătorii de mesaj, fermi şi constanţi pe poziţiile ideologiei adoptate, au fost şi au rămas scriitorii, intelectualii, iar nu reprezentanţii politici ai unor partide depăşite de vremuri.” (N. Florescu, Menirea pribegilor, Jurnalul literar, 2003, p. 21).3 V. N. I. Herescu, Literatură şi Geografie, în Destin, Caietul nr. 12/ 1962.

I

Europa postbelică şi exilul românesc

1. Context social-politic în România şi Europa postbelică (anii ’50-’70). Presa liberă – contrapondere a presei ideologizate.

Comunismul adus de tancurile sovietice a însemnat pentru ţările din estul Europei una dintre cele mai negre epoci, atât în planul ameninţării directe, fizice a cetăţeanului, cât şi în plan cultural-spiritual.

În România, după cum se cunoaşte, imediat după război, dar mai cu deosebire după 1947, o dată cu interzicerea partidelor istorice, fraudarea alegerilor şi alungarea regelui, s-a instalat un regim aservit total puterii de la Moscova. Totalitarismul stalinist a dus imediat la închiderea graniţelor, la izolarea ţării de lumea occidentală, la revizuirea şi interzicerea unei părţi însemnate din literatura noastră şi înlocuirea ei cu texte expres ideologizate4, scrise într-un limbaj încărcat de

4 Despre „manifestarea puterii” prin „revizuiri” va scrie – cu exemple concrete – şi unul dintre cei mai lucizi scriitori ai exilului, Vintilă Horia, în revista Destin de la Madrid: „Una dintre primele manifestări de putere ale regimului comunist în România a fost aceea de a revizui toate valorile noastre culturale şi politice. Eroi sau poeţi socotiţi până în 1945 drept fondatori ai României moderne, din comentarea acţiunilor şi operei cărora se hrăneau generaţii întregi de şcolari şi de intelectuali, au fost aruncaţi de pe soclu sau camuflaţi în ridicole fantasme socialiste. Iar din subsolul unei istorii peste care timpul trecuse demult echitabilul său burete, au fost scoase la iveală personagii ciudate şi adesea anonime din rândul cărora Caragiale îşi recolta pe vremuri personagii pentru comediile şi satirele lui realiste.” (v.

şabloane, menit să formeze aşa-zisul „om de tip nou”. Bibliotecile au fost devalizate, unele jurnale interzise, multe cărţi au fost arse, sute şi sute de titluri (mereu mai multe!5) scoase din circulaţie, clasicii fiind în cel mai bun caz cenzuraţi (dacă nu interzişi total6), într-un cuvânt, literatura/ cultura română va trece (mai cu deosebire în perioada stalinistă) printr-un proces amplu de politizare şi de regres. Drept argument amintim, de exemplu, că în anii ’50 orice revistă literară, din orice lună a anului şi din orice zonă a ţării, va cuprinde în întregime în paginile ei „adeziunea” semnatarilor la „caracterul invincibil al învăţăturii leniniste” care a condus la „grandioasa

Destin, nr. 1/1951, pp. 115-116). Într-o altă publicaţie, din 1962 de data aceasta, Aron Cotruş scria:

„… Citesc revistele, ziarele de sub ocupaţia sovietică, şi pot să-mi dau seama de lepra invizibilă a spiritului marxist cum desfigurează spiritul românesc.” (v. Revista Scriitorilor Români, nr. 1/ 1962, p. 117, s.n.).5 Pentru ştergerea totală a numelor lor din patrimoniul cultural românesc stă mărturie volumul Publcaţii interzise, 1948, reeditat de Victor Frunză sub titlul Cartea cărţilor interzise (editura Victor Frunză, 2003), cu cca. 8.000 de titluri scoase din circulaţie!6 „Realitatea este că Ana Pauker a venit de la Kremlin cu un plan bine alcătuit din scriitorii şi intelectualii români care trebuiau cumpăraţi şi afiliaţi regimului. Alţii însă erau prevăzuţi a fi nimiciţi. Cei care se găseau pe asemenea liste n-au avut nici măcar dreptul la opţiune, precum Anton Dumitriu, Tudor Teodorescu-Branişte, ş.a. Au fost sugrumate şi eliminate de la început de cenzura sălbatică a Comisiei Aliate de Control nu doar persoane în viaţă, ci şi unele dispărute între timp. Ciuda comuniştilor împotriva lui Liviu Rebreanu pe care, prin deces, l-au pierdut de la răfuiala pe care erau capabili să o declanşeze şi ura lor atavică împotriva autorului lui Ion este cea mai grăitoare dovadă, fiindcă nu a fost atacat postum directorul cotidianului Viaţa, etichetat germanofil notoriu de presa oficială a stângii comuniste, ci tocmai artistul, scriitorul, purtătorul de mesaj ancestral al poporului său. În ultimele luni ale lui 1944 şi începutul lui 1945, Tudor Arghezi era mai periculos decât un Ion Mihalache, pentru că, în cazul lui Ion Mihalache se mai trata cu el sau se încerca să se mai trateze, în vreme ce cu Arghezi nici nu se putea pune problema unei asemenea relaţii.” (v. Nicolae Florescu, Menirea pribegilor, p. 12).

operă transformatoare”(!)7. În jurnalul său (Trecut-au anii), publicat în anul 2000 la Humanitas, Virgil Ierunca va cita frecvent astfel de „distorsionări” şi convertiri de conştiinţă întâlnite în paginile presei din ţară, scoţând pasaje hilar-monstruoase de „adeziune” şi proslăvire a „binefacerilor” comunismului. Astfel, scriitori clasici ca Sadoveanu, Călinescu, Arghezi, Geo Bogza ş.a., dar şi mai noi – Nina Cassian, Jebeleanu (şi lista ar fi aici mult mai lungă!) sunt surprinşi în atitudine de slugărnicie şi pierdere a demnităţii pentru avantaje pe toate planurile. Dar, pe lângă toate aceste exemple pe care Ierunca le consemnează – ca să rămână drept dovadă peste timp a „turcirii” unei părţi a intelectualităţii noastre – , un pasaj din jurnal este cu atât mai zguduitor, dar şi mai acuzator. Este vorba despre descoperirea (în Contemporanul din 29 aprilie 1960) unui text scris de Lucian Blaga, evident constrâns să publice astfel de fraze: „Aşadar au reuşit să-l scoată din muţenia lui de lebădă şi de legendă şi pe Lucian Blaga. Textul său intitulat Probleme şi perspective literare e căznit, e torturat – fără orizont şi fără stil – ocoleşte sloganul pe măsura posibilului, dar cu atât mai bine se vede pistolul imaginar al inchizitorului de serviciu îndreptat în ceafa nobilei victime. Când se va scrie odată istoria unei Românii regăsite, atentatul împotriva tăcerii lui Blaga va trebui rânduit lângă asasinarea lui Mircea Vulcănescu. Pentru ca filosofia

7 Un citat din revista Contemporanul va fi desigur edificator pentru tipul de presă literară al acelor ani: „Pasiunea luptei pentru o creaţie de înaltă valoare – ne învaţă lucrările Congresului scriitorilor sovietici – nu se poate despărţi de convingerea opiniilor, de cultura indispensabilă creatorului şi de cunoaşterea adâncă a realităţii.” „Un adevărat creator nu poate uita adevărul elementar că devotamentul său faţă de clasa muncitoare nu se exprimă în declaraţii înflorate, ci în principialitatea lui comunistă, în lupta împotriva denaturărilor liniei partidului în artă şi în literatură, pentru puritatea ideologică a operei de artă, pentru triumful ideilor înaintate ale timpului nostru.” (v. Horia Liman, „Forţa presei comuniste”, Contemporanul, nr. 18/ 6 mai 1955, p. 1, s.n.).

românească să fi sorbit, din plin şi până la urmă, cutremurătorul pahar.”8

Noii conducători ai ţării, supuşi în totalitate ordinelor moscovite, şi-au îndreptat politica de atragere (sau de distrugere) prin toate mijloacele a intectualilor, a scriitorilor cu precădere. Răspunsul la întrebarea de ce atitudinea de atac a noului regim, dirijat de Moscova, se îndrepta îndeosebi asupra intelectualităţii române (prin interzicerea sau racolarea în slujba sa a scriitorilor şi jurnaliştilor, ducând astfel, prin orice mijloace, la subminarea specificului naţional) îl vom întâlni exprimat cu claritate în presa din exil. Astăzi avem şi o sinteză, bazată pe o amplă şi documentată cunoaştere a situaţiei politice a timpului, ca şi a fenomenului cultural din ţară şi din exil, pe care o face Nicolae Florescu în volumul Menirea pribegilor. Ceea ce subliniază cercetătorul este mai ales faptul că scriitorul (şi putem adăuga noi aici şi jurnalistul) avea rolul fundamental – era lider de opinie al intelectualităţii în lupta anticomunistă. Şi pentru a argumenta importanţa intelectualului, volumul se deschide cu reliefarea unui „aspect esenţial” şi anume acela că „înainte chiar de a se afirma direct în planul luptei politice, exilul românesc anticomunist s-a exprimat ca atare în plan cultural şi literar.”9 Şi mai departe, scoţând în evidenţă importanţa culturii în impunerea ideologiei, autorul va face o raportare la timpul prezent şi va afirma direct că „politrucii de la Moscova s-au dovedit mult mai conştienţi decât se manifestă chiar azi liderii de opoziţie occidentali asupra rolului fundamental al culturii în promovarea politică a unei ideologii.”10

O subliniere a rolului important al intelectualităţii (cu insitenţă pe atacul regimului comunist cu predilecţie împotriva acesteia), precum şi atitudinea în exil a celor care au reuşit să

8 Virgil Ierunca, Trecut-au anii, Humanitas, 2000, p. 329 (s.n.).9 Nicolae Florescu, op. cit., p. 11 (s.n.).10 Ibidem.

emigreze le găsim şi în volumele unuia dintre importanţii săi reprezentanţi, Pavel Chihaia: „Exilul românesc este format mai ales din intelectuali. La noi, mai ales intelectualii au fost persecutaţi, au fost îngrădiţi în ţelurile lor şi atunci exilul românesc numără mai mulţi intelectuali. Ori aceşti intelectuali au punctat întreg globul, ei se găsesc peste tot şi, mai mult decât atâta, sunt în legătură. Aici, în Occident, s-au făcut mereu congrese, reuniuni, întruniri, sunt publicaţii româneşti, este Institutul din Freiburg, de pildă, care şi-a propus să cumuleze o serie întreagă din aceste publicaţii.”11

2. Exilul românesc. Primul „val” şi primele manifestări de presă

2.1. Franţa (Paris)

2.1. 1. Luceafărul (1948-1949) şi Curierul român (1947)

Despre rolul major al scriitorilor, al intelectualilor angajaţi în acţiunea de conştientizare a occidentului (dar chiar şi a conaţionalilor din exil) asupra tragediei poporului român, de informare asupra catastrofei culturale petrecute în ţară, ca şi despre acţiunea de strângere a forţelor emigraţiei pentru promovarea culturii noastre, vom găsi frecvente pagini în publicaţiile româneşti din Franţa, Spania, Germania, Italia sau SUA.

Luceafărul este una dintre aceste acţiuni şi este prima cu caracter strict cultural. A apărut în noiembrie 1948 la Paris, foarte curând după ce iniţiatorii săi se stabiliseră în Franţa. Ea nu a avut, din păcate, o viaţă lungă, fiind oprită, din lipsă de

11 v. Pavel Chihaia Scrieri din ţară şi din exil, Edit. Paideia, 2007, vol. III, p. 209.

fonduri, după doar două numere, al doilea apărând în mai 1949.12

O precedase buletinul, „multiplicat prin şapirografiere”, Curierul român (1947), bilunar şi apoi la două luni („cu versiune tipărită, în limba franceză), subvenţionat tot de generalul Rădescu. Vor semna în paginile sale mulţi dintre intelectualii aflaţi la acea dată în Franţa. Aşa cum menţionează Nicolae Florescu, editorialele au fost identificate ca fiind scrise de Mircea Eliade, iar articolele de Mihail Fărcăşanu, Grigore Gafencu, Constantin Antoniade, Leontin Jean Constantinescu, „redactorul girant al publicaţiei”. Şi mai departe: „Cum în redacţie existau şi N.I. Herescu, şi Emil Cioran, nu sunt dubii că unele materiale, note, însemnări puteau să le aparţină.”13

Subtitlul revistei Luceafărul – Revista scriitorilor români din exil – trimite cititorul la dorinţa expresă a editorilor (şi în special a lui Mircea Eliade!) de a cuprinde o arie cât mai diversificată în plan geografic, dar şi cultural, precum şi asumarea unui rol reprezentativ pentru intelectualii exilaţi.

Redactorii vor fi Mircea Eliade şi Virgil Ierunca.

12 Referitor la greutăţile financiare pe care le întâmpinaseră în tipărirea revistei, o informaţie direct de la sursă este edificatoare. Iată ce nota Virgil Ierunca în Jurnalul său, la data de 8 iunie 1949: „Tipografia cere o sumă mult prea exagerată pentru numărul 2 al Luceafărului. Îl opresc din lucru fiindcă nu ştiu cum vom putea plăti. (V. Ierunca, Trecut-au anii, p. 58. Fragmentul acesta şi cel următor sunt inserate şi în Revista Scriitorilor Români, nr. 3/ 1964, p. 151). Iar mai târziu, în 21 iunie: „Seara la Mircea Eliade (…) Îmi dă dezlegarea să dau în lucru Luceafărul, citindu-mi o scrisoare a generalului Rădescu, în care acesta afirmă că revista trebuie să apară cu oricâte sacrificii. Felul acesta de a servi, dezinteresat, cultura românească – fel naiv, dar cinstit – mă face să stimez mult pe general, mai civil decât mulţi intelectuali politicoizi.” (Idem, pp. 61-62, în Revista Scriitorilor Români, p. 154).13 Nicolae Florescu, op. cit., p. 17.

Cuvântul înainte (Cuvânt de început), nesemnat, trasează firesc obiectivele urmărite prin publicarea articolelor, a studiilor, a prozei sau poeziei, precum şi a tuturor informaţiilor de ordin cultural:

„Revista de faţă apare în timpul celei mai grave crize pe care a cunoscut-o neamul românesc în lunga şi dramatica lui istorie. De nenumărate ori pământurile ei au fost încălcate, prădate şi urgisite; adesea, neamul nostru şi-a pierdut şi plăpânda neatârnare pe care izbustise s’o apere împotriva tuturor vitregiilor. Dar niciodată nu s’a încercat, ca în zilele noastre, să i se batjocorească sufletul. Niciodată nu s’a urmărit cu o atât de înveninată înverşunare răstălmăcirea tradiţiei noastre istorice, ponegrirea graiului, credinţelor şi culturei14 noastre, nimicirea spiritualităţii noastre autentice. Astăzi, în România, nici un autor clasic nu mai poate fi cetit în textul lui integral. „Epurarea” bibliotecilor şi librăriilor noastre, începută ani în urmă, continuă cu o violenţă crescândă. În locul lui Mihai Eminescu, Haşdeu, N. Iorga, Octavian Goga, Brătescu-Voineşti sau Liviu Rebreanu, ni se propun, în original sau în traducere, autori sovietici. Majoritatea scriitorilor români în viaţă nu mai pot publica. Să sperăm că nu va veni niciodată ziua când nici măcar nu vor mai putea scrie …

Această sincopă a literaturei şi culturei româneşti nu poate fi, bineînţeles, remediată de cei câţiva scriitori pe care soarta i-a purtat peste hotarele ţării. Dar aceşti puţini scriitori din străinătate au totuşi ceiace de mult nu mai au scriitorii din ţară: libertatea de a scrie şi de a publica. Şi încep acum să aibă şi un public, înfiripat din numărul tot mai mare de refugiaţi. Toţi aceştia simt nevoia să păstreze legătura vie cu limba, arta şi cultura românească. Pe de altă parte, fraţii noştri din Statele-Unite sunt rupţi de aproape zece ani de orice

14 După cum se poate observa, am păstrat ortografia originalului.

contact cultural cu ţara. Revista aceasta este scrisă pentru românii de peste graniţe, cărora, dela început, li se cere iertare pentru toate scăderile pe cari le vor afla în paginile ei. Scăderi datorite atât puţinătăţii mijloacelor, cât şi numărului de scriitori cu mult prea restrâns. Să nu se uite că aproape totalitatea scriitorilor noştri se găsesc între zidurile ca de temniţă ale României. Redactorii acestei reviste îşi dau prea bine seama că nu pot reprezenta întreaga literatură română, dar ştiu că, adunându-se laolaltă, vor putea oglindi, prin multiplicitatea tradiţiilor literare dela care se revendică, o imagină, oricât ar fi ea de palidă, a bogăţiei şi varietăţii curentelor culturale româneşti. În paginile revistei îşi vor da, aşadar, întâlnire toţi scriitorii români de peste hotare, oricât de diverse ar fi idealurile lor estetice şi de antagonice perspectivele lor spirituale. Colaborarea aceasta nu are numai meritul de a reflecta pluralitatea orientărilor noastre literare. Strângerea scriitorilor laolaltă dobândeşte şi o semnificaţie de strictă actualitate: ea mărturiseşte credinţa lor în libertate şi idealul lor comun al unei istorii care se îndreaptă spre eliberarea omului, iar nu spre iobăgirea lui.

În acest sens, şi numai în acesta, ne simţim cu toţii «scriitori angajaţi». Oricât de diferite ar fi criteriile noastre estetice, fiecare din noi credem că istoria nu se mai întoarce înapoi, că libertăţile de gândire şi expresie, atât de anevoie cucerite de elitele europene şi româneşti nu mai pot fi desfiinţate; că momentul istoric pe care-l trăim este un moment revoluţionar pe care nicio cenzură şi nicio teroare nu-l va (sic!) putea împiedica, până la urmă să-şi împlinească mesajul. Dictatura culturală a actualilor ocupanţi încearcă restaurarea vremurilor de mult apuse ale Fanarioţilor şi Regulamentului Organic. Nu înseamnă a ne atribui vreun merit declarând pur şi simplu că respingem o asemenea concepţie retrogradă, obscurantistă şi reacţionară a literaturei şi culturei în general,

impusă prin normativele ocupantului şi susţinută prin mitralierele lui.

Credinţa noastră în libertatea de gândire şi expresie a scriitorului nu ne îngăduie discuţia decât între oameni liberi. Deaceia, nu ne vom da osteneala să analizăm actuala «creaţie» literară din ţară, ea fiind fie rodul constrângerii, fie produsul lichelismului şi trădării. Cu strângere de inimă, însă, va trebui să informăm pe cititorii noştri de toate etapele cumplitei operaţii de subjugare spirituală a neamului românesc, menită să-l integreze unui sistem de neoiobăgie fără pereche în istoria universală.”

O afirmaţie esenţială este aceea în care se menţionează expres că „toţi (scriitorii români din exil, n.n.) simt nevoia să păstreze legătura vie cu limba, arta şi cultura românească.” Editorii (şi, desigur, colaboratorii) se vor declara „scriitori angajaţi”, de vreme ce – din exil – vor lupta împotriva comunismului care a dus la „cea mai gravă criză pe care a cunoscut-o neamul românesc” şi aceasta nu atât în ocuparea pământului, cât în „batjocorirea sufletului”, în „nimicirea spiritualităţii noastre autentice.”15 Scriitorii şi-au propus de

15 În eseul „Laudă culturii româneşti”, cel care semnează cu iniţialele „M.V.”, desigur Mihail Villara, adică Mihail Fărcăşanu, formulează aceeaşi idee cu alte fraze: „Împotriva patriei noastre crucificate s-au coalizat puteri şi interese, fie oculte, fie manifeste, deocamdată precumpănitoare. E în joc nu numai petrolul Prahovei, grâul Bărăganului, pădurile Ceahlăului, ci o întreagă rasă, un suflet, un trecut, o misiune omenească.

Se violează deci mormintele voievozilor, se dărâmă statuile ctitorilor: gesturi iconoclaste, dar nu cele mai primejdioase. Se recurge însă la mijloace fără violenţă aparentă, dar mult mai perfide. Se face apel la argumente „dirijate”, la discuţii „savante”, la „reorganizări”, la un întreg aparat de măsuri arbitrare, dar sistematice, care urmează să „formeze” noile generaţii în alte credinţe, cu alte ţeluri, cu alte dimensiuni decât cele româneşti. Cu cinism sau cu ipocrizie, se sapă rădăcinile neamului, se alterează conştiinţele, se introduc germeni de disoluţie în chiar adâncurile subconştientului, acolo unde se pregătesc marile orientări, marile

asemenea să conştientizeze occidentul (dar şi pe unii dintre conaţionali)16 nu numai asupra situaţiei tragice prin care trecea ţara lăsată pradă ocupantului sovietic, dar şi asupra valorilor culturale europene pe care se străduiau să le continuie în noile condiţii. De aceea, în „Cuvântul de început” se afirmă la un moment dat că „redactorii acestei reviste îşi dau prea bine seama că nu pot reprezenta întreaga literatură română”.

Ca structură, primul număr al revistei nu este împărţit pe rubrici distincte, titlurile articolelor, fragmentelor de proză sau poezie fiind cuprinse în sumar unul după altul. La numărul al doilea, după o organizare asemănătoare, apar şi rubricile „Presa străină despre scriitorii români”, „Glossarium” şi „Diverse”.

Selectăm din Cuprinsul celor două numere: Nr. 1: „Cuvânt de început”, Literatură şi destin

(Alexandru Busuioceanu), Rugăciune (N. I. Herescu), Două tradiţii spirituale româneşti (Mircea Eliade), Vântul şi pulberea (Mihail Villara), Amintiri despre Titu Maiorescu (Const. Antoniade), Două poeme (Contesa de Noilles), Laudă culturii româneşti (M. V.), Un om mare (Mircea Eliade), Fragmente (Z. P.), Trei poeme (Vintilă Horia), Confluenţe (Alexandru Andronic), Epitaf (N. I. Herescu), Sovietizarea culturii române (Iosif Moldoveanu), Închiderea şcolilor franceze (Ilie Oprea).

Nr. 2: Adio Libertăţii (Valeriu Anghel), Scrisul şi misiunea literaturii (Mircea Eliade), Poeme din exil (Const. Virgil Gheorghiu), Razne (Z. P.), Poveste de iarnă, Carte, Zodier (V. Posteucă), Exilaţii (N.S. Govora), Fratele risipitor

convingeri, marile valori.”16 Tot în „Laudă culturii româneşti”, autorul afirmă: „Este necesar ca, în momentul în care patria noastră nu mai există decât în sufletul martirilor de acasă şi în grija exilaţilor, să măsurăm obiectiv valoarea culturii româneşti, să integrăm în conştiinţa noastră convingerea absolută că neamul românesc e înzestrat cu mari virtuţi şi virtualităţi creatoare de cultură şi de civilizaţie”.

(Mircea Eliade), Dor – Dunăre, Dunăre (Mihai Tăcutu), Cuvânt pentru Paştele românesc (Prof. Marcel Fontaine), La cumpăna veacului (Octavian Vuia), La moartea lui Sextil Puşcariu (Nicolae Dinu), Istoria umanităţii nu este istoria luptelor de clasă (Titus Barbu), Notă despre degradarea morţii (Alexandru Andronic), „Poemas pateticos”, Două procese, Sovromcultura, Presa străină despre scriitorii români, Diverse.

Tematic, ambele numere de revistă cuprind:a) studii şi eseuri culturale, principalele titluri fiind în

acest domeniu: Literatură şi destin, Două tradiţii spirituale româneşti, Scrisul şi misiunea literaturii, Laudă culturii româneşti, Fragmente, Razne, semnate cu iniţialele Z. P., în spatele cărora ştim astăzi că se afla Emil Cioran ş.a. (Important de menţionat este faptul că pseudonimele17, sub care se ascundeau unii dintre autori, erau folosite din cauza atitudinii procomuniste a unei părţi a intelectualităţii franceze, pe de o parte, dar şi pentru a-şi feri rudele din ţară de represalii, aşa cum afirma de exemplu Eliade despre Emil Cioran, acesta având fratele arestat în România la acea dată).

b) lupta anticomunistă apare în articole polemice de tipul Sovietizarea culturii române, Sovromcultura, Confluenţe (nesemnate, dar aparţinându-i lui Virgil Ierunca, după cum el însuşi consemnează în jurnal18), Închiderea şcolilor franceze (Al. Oprea) etc.

c) portretele evocă două mari personalităţi ale culturii române – Titu Maiorescu şi Sextil Puşcariu.

17 Valeriu Anghel este Vasile Voiculescu, Alexandru Andronic este Virgil Ierunca, Mihail Villara îl ascunde pe Mihail Fărcăşanu, Mihai Tăcutu pe Alex. Ciorănescu, iar Iosif Moldoveanu – pe George Ciorănescu.18 „Colaborarea mea va fi insignifiantă. O simplă Notă despre degradarea morţii, alta despre cele două procese (Mindszenty şi Kravcenko) şi notele, cele mai multe, sub titlul Sovromcultura (v. Trecut-au anii, p. 32).

d) Rubrica intitulată de editori „Glossarium”, include, printre altele articole cum sunt – Cuvânt pentru Paştele românesc 1949, La cumpăna veacului ori Atitudine ortodoxă.

Linia tematică principală care se desprinde din studii, eseuri şi chiar din poeziile cuprinse în cele două numere este cea de de conştientizare a publicului cititor asupra situaţiei politice a momentului, coroborată cu dorul de ţară şi dezvăluirea condiţiei de exilat. La acel moment, va fi remarcat studiul lui Alexandru Busuioceanu (citat adesea şi mai târziu), intitulat Literatură şi destin, acesta fiind de fapt prefaţa (tradusă în limba română) la o istorie a literaturii noastre, alcătuită de către remarcabilul om de cultură, încă puţin cunoscut în ţară.19

19 Necunoscut încă în ţară aşa cum s-ar cuveni, Alexandru Busuioceanu (critic de artă, critic literar, diplomat, eseist, istoric, pedagog, poet, scriitor şi traducător român) s-a născut în 1896 la Slatina şi a murit în 1961 la Madrid. În timpul perioadei trăite în România s-a numărat, alături de Nichifor Crainic, printre fondatorii revistei Gândirea, ducând şi o intensă activitate de eseist, cronicar de artă plastică, editor (Pseudokynegheticos de Odobescu), de traducător (Tagore, Whitman, Rilke) şi promotor al culturii şi artei spaniole, profesor de istoria artelor la Academia de Arte Frumoase.

Numit în 1942 consilier cultural la Madrid, Al. Busuioceanu s-a stabilit în Spania, unde a dus o intensă activitate de promovare culturală a valorilor româneşti. A fost profesor de limbă şi literatură română la Universitatea din Madrid, a înfiinţat Institutul Român de Cultură din capitala Spaniei, a obţinut introducerea obligatorie a studierii limbii şi literaturii române în şapte universităţi spaniole şi publicarea traducerilor din mari scriitori români (de ex. Liviu Rebreanu). Apreciat deopotrivă de critica literară şi de artă spaniolă (a fost membru al Academiei de Critică de Artă de la Madrid, a fost inclus, ca poet de limbă spaniolă în Histoire illustrée de la littérature espagnole), ca şi de conaţionalii de prestigiu din exil (Vintilă Horia, Al. Ciorănescu, V. Ierunca, Mircea Eliade ş.a.). Eliade, în cuvinte pline de admiraţie, va scrie: „Al. Busuioceanu nu va muri ca scriitor român, nici chiar după ce va fi ajuns unul dintre cei mai de seamă poeţi spanioli de astăzi. Se va camufla, doar aşa, precum s-a camuflat getul Buerebista în gotul Boruista. Dar opera lui poetică nu va muri, chiar dacă nu mai e înregistrată de istoricii literari ai „Republicii Populare” de astăzi. Ea va

Articolele polemice amintite mai sus (de tipul Sovietizarea culturii române, Sovromcultura, Închiderea şcolilor franceze, Confluenţe) sunt piloni importanţi care, prin dezvăluirile concrete despre aspectele politice, sociale şi culturale din ţară, dau orientarea generală asupra atitudinii anticomuniste a membrilor redacţiei. Rusificarea culturii noastre va fi permanent pusă în discuţie, autorii scoţând în evidenţă pericolul pierderii identităţii naţionale şi al îndepărtării de cultura romanică occidentală. De aceea, în articolul care demonstrează că „închiderea şcolilor franceze” nu înseamnă altceva decât unul dintre aspectele prin care se evidenţiază „ruperea oricărei legături spirituale între România şi Occident”, dintru început se afirmă că:

„o măsură atât de brutală şi de absurdă n-ar merita niciun comentariu dacă în dosul acestor decrete o poliţie vrăjmaşă şi fanatică n-ar supraveghea stricta lor observare.

Desfiinţarea bibliotecilor şi şcolilor franceze, expulzarea profesorilor străini aflaţi în România şi rechemarea studenţilor români aflaţi în Franţa, interzicerea cărţilor, revistelor şi ziarelor franceze, denunţarea Concordatului cu Vaticanul etc. nu sunt decât aspectele concrete ale unei crime morale mult mai grave, prin care se încearcă nimicirea sufletului unui popor, înăbuşind prin teroare tot ce constituie substratul adânc al vitalităţii lui spirituale. O bandă de mercenari cu procură, aruncaţi de una din frecventele demenţe ale Istoriei în fruntea unui popor care-i scuipă, trebuia să comită şi acest gest de slugărnicie şi de ură.” (s.n.).

O analiză detaliată a situaţiei politice cu răsfrângere asupra celei culturale din acei ani o întâlnim în articolul

continua să existe şi să triumfe în patria lui „mitică”: acolo unde se născuse Traian şi unde se refugiase mitologia ţării pe care Împăratul biruitor o îngenunchease şi o colonizase.”(Surse: Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc, 2003 şi http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Busuioceanu).

intitulat Sovromcultura. Cele dezvăluite se bazează pe o bogată informaţie asupra aspectelor vieţii din ţară, semnatarul folosindu-se de numeroase citate pe care le reproduce cu scurte comentarii amar-ironice şi vizibil acuzatoare:

„Cu prilejul congresului intelectualilor din R.P.R., care s-a ţinut la Bucureşti în Martie, s-a trimis o telegramă şi generalului Stalin. Cităm un fragment pentru a ilustra până unde poate ajunge linguşirea dialectică într-o republică populară, cu prilejul unui congres pentru „cultură”:

„Ei (oamenii muncii manuale şi intelectuale!) au drept călăuză operele d-voastră geniale, care dau răspuns la toate problemele complexe pe care le pune în faţa noastră lupta pentru construirea unei puteri de stat socialiste, unei economii socialiste, unei culture înfloritoare…” Şi mai departe: „Odată cu întraga omenire doritoare de pace, noi ne însuşim luminoasele Dvs. cuvinte despre tăria forţelor păcii şi despre eşecul lamentabil care-i aşteaptă pe autorii planurilor de agresiune şi de dominaţie mondială. Popoarele lumii, cărora experienţa istorică le-a arătat puterea previziunii ştiinţifice staliniene, ştiu că dacă aşa a spus Stalin, aşa va fi.”

- E foarte semnificativ faptul că la acelaşi congres, cunoscutul agronom şi om de stat, D. Traian Săvulescu, a lăsat să se strecoare în raportul d-sale următorul pasaj: „Intelectualii sunt datori să stârpească din cugetul lor orice urmă a filosofiei idealiste şi să-şi aducă aminte că doctrinarul teoriei fasciste a răsboiului a fost filosoful german Hegel şi Nietzsche, după care răsboiul are o misiune înaltă în omenire pentrucă păstrează sănătatea morală a popoarelor, ferindu-le de descompunere, care ar fi consecinţa păcii permanente. Această filosofie a înfierbântat capul lui Hitler şi a milioanelor de germani care declarase: <<noi nu avem conştiinţă; conştiinţa noastră este Adolf Hitler>>. Dincolo de greşelile de gramatică ale textului

şi de inexactităţile lui de conţinut, un adevăr se desprinde cu claritate: D. Traian Săvulescu vorbeşte aici despre Hitler cum tovarăşii d-sale o fac despre Stalin în telegrama de mai sus. - D. Traian Săvulescu s’a dovedit apoi în „Raportul prezentat Congresului pentru Pace şi Cultură” şi un foarte bun critic de artă. Cu o competenţă – suficient de verificată în agricultura sistematică – d-sa a constatat că „şi artele plastice au beneficiat de condiţiunile create în Republica Populară Română de oamenii muncii, găsindu-se în plin avânt creator, sănătos, născut din sbuciumul vieţii şi reprezentând năzuinţele masselor populare.” Se ştie doar că Academia Română, al cărei preşedinte este d-sa, a premiat anul acesta pe celebra pictoriţă Titina Călugăru (Goldştein) pentru tabloul întitulat La conferinţa judeţeană a Uniunii Femeilor Democrate Române.

- În raportul său despre „Desvoltarea Culturii în R.P.R.”, ţinut în limba română şi cu prilejul aceluiaşi congres, I. Chişinevschi a făcut un bilanţ semnificativ şi îmbucurător pentru tot ceeace partidul comunist roman a făcut în domeniul progresului păcii şi al culturii. D-sa a arătat în cifre, imensa activitate culturală desfăşurată în Republica Populară. S-au tipărit astfel 42.000 exemplare din vol. I a operii lui Stalin, 1.000.000 exemplare din Istoria Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice de I.V. Stalin şi se vor tipări 32.000 de exemplare din Problemele leninismului de I.V. Stalin. - Poezia actuală din R.P.R. este – ne-o spune colecţia Contemporanului – din zi în zi mai ataşată forţelor progresului stalinist. Dacă scriitorii ca Eugen Jebeleanu, Radu Boureanu şi Cicerone Theodorescu mai păstrează încă ecouri îndepărtate din vechea lirică burghezo-moşierească, noui poeţi se angajează să sevească cum trebue caporalismul liric dela Bucureşti. Aurel Baranga scrie despre „ciolane franceze şi

belgiene neîngropate la Dunkerque”. Victor Felea respiră „numai lângă oamenii vii din uzină”. În Lucian Mircea „sufletul bate ca un ciocan”, iar cel mai proaspăt dintre ei, Cezar Drăgoi cântă însuşi istoria partidului, în volumul recent apărut Băteau vânturi noui. Cu acest prilej sunt demne de citat observaţiile unui cronicar foarte literar, care scrie roşu pe alb în Contemporanul: „Vestmântul artistic al Istoriei Partidului credem că nu poate fi limitat la reportaj, fie acesta inteligent şi însufleţit. Cine cântă „Istoria Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice, cine cântă istoria răsboiului civil, acela trebue să facă a vibra coarda sublimului. Revoluţia proletară e un eveniment incomparabil, fără pereche în istoria universală şi cine se mărgineşte a nara faptul brut al înăbuşirii rascoalei din 1905, sau răsturnarea lui Kerenscky, acela poata nara la fel de impresionant…” (şi aici urmează, albe, trei rânduri şi jumătate de cenzură, care ne împiedică să mai facem comentarii).

- Muzica trebue să devină şi ea realist socialistă. Hotărârea Partidului Comunist Bolşevic asupra problemelor muzicii care a dus la memorabile auto-acuzaţii ale lui Prokofieff şi Chostakovici, anul trecut, a avut puternice ecouri şi în Republica Populară Română. Într’o şedinţă din Martie, problemele actuale ale creaţiei muzicale au constituit obiectul unei „discuţii” care a avut loc în Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român, Direcţia Propagandă şi Agitaţie, discuţie reluată şi comentată în Scânteia, din 13 Martie 1949, care stabileşte odată pentru totdeauna criteriile de creaţie în muzică. Două concepţii stau astăzi faţă în faţă, după normativele Scânteiei: concepţia clasei muncitoare care se caracterizează prin „folosirea melodiei”, prin „forţa ei moralizatoare” şi „realismul ei” şi „concepţia burgheziei decadente” caracterizată prin „fuga de melodie, prin cultivarea atonalismului şi a disonanţelor”. Pentru cine nu pricepe antagonismul acesta foarte clar dintre două concepţii Scânteia continuă să dea

lămuriri: „Lupta între cele două concepţii nu este numai o luptă pe tărâm musical, ci are rădăcini mai adânci. Ea oglindeşte de fapt lupta socială”. După ce constată decadenţa compozitorilor occidentali „izolaţi de popor” şi de „realitate”, Scânteia face apoi un apel patetic către compozitorii Republicii, pentruca să se înveselească singuri de situaţia lor privilegiată: „Cât de radical deosebită este astăzi situaţia voastră compozitori dintr’o ţară, care s’a eliberat de robia capitalistă! Ce perspective vaste vi se deschid! Aveţi pentru întâia oară prilejul de invidiat de a creia muzică pentru sutele de mii de oameni ai muncii. Iată compozitori ai republicii noastre, ce fir glorios de luptă şi creaţie vă cheamă clasa muncitoare să duceţi mai departe. Clasa muncitoare, clasa eliberatoare, sfărâmarea tuturor temniţelor reacţionare, nimiceşte şi închisoarea formalismului burghez, descătuşează talentul vostru, vă trezeşte elanul creator, vă transmite voinţa ei puternică şi de neînfrânt”. Şi cum clasa muncitoare se confundă pentru Scânteia cu partidul, iată că partidul face muzica! „Chestiunea spiritului de partid – continuă normattivul agitaţiei pentru propagandă sonoră – are o importanţă fundamentală pentru fiecare compozitor, pentru desvoltarea creaţiei sale. Spirit de partid în muzică înseamnă a fi de partea concepţiei care asigură desvoltarea şi înflorirea muzicii – concepţia clasei muncitoare înseamnă a combate cu intransigenţă concepţia burghezo-reacţionară.” Rezultatele acestei renaşteri musicale sunt evidente. În ţara în care nu se mai poate asculta nici Bach, nici Debussy sau Stravinsky, lumea trebue să se înfioare de bucurii asvultând Marşul C.F.R. de Alfred Mendelsohn, Heir up! de M. Vescan sau Cantata pentru Stalin, de Mihai Andricu, cele trei mari opere care sunt date ca exemplu tuturor.”

Ceea ce se cuvine subliniat în încheierea prezentării foarte succintă a revistei este faptul că, deşi cu o viaţă scurtă, Luceafărul – prima publicaţie de factură literară din exil – este

o revistă care trebuie să rămână în istoria literaturii noastre nu numai ca deschizătoare de drumuri, dar mai ales ca simbol al unei „rezistenţe româneşti, mai puţin zgomotoase, dar cu atât mai profundă”, ca simbol al acelei preocupări majore „de a păstra graiul românesc şi de a continua aici tradiţia literelor noastre”, după cum o aprecia scriitorul şi omul de aleasă ţinută, prieten şi colaborator al lui Mircea Eliade, Ioan Cuşa.20

2.1.2. Uniunea română (1948-1950)

Tot în 1948, noiembrie (până în ianuarie-februarie 1950/ numerele 15-16) fusese editată publicaţia Uniunea română. L’Union Roumaine cu 4 pagini, lunar sau la două luni, fără a fi indicat colegiul de redacţie. Sub titlu era specificat faptul că este „Organ al Uniunii Democratice a Românilor Liberi”, aflat „sub preşedenţia generalului N. Rădescu”.

Scopul publicaţiei: a fi o „tribună de luptă românească pentru eliberarea şi unitatea naţională”.

Rubrici: „Însemnări” (cu informaţii despre evenimente culturale deopotrivă din ţară şi din exil), „Diverse” (cu informaţii despre situaţia politică şi economică din RPR), „Revista presei” ş.a.

Dintre articole reţinem: Rusificare de Mircea Eliade (în două părţi – numerele 9-10/ iulie-aug. 1949 şi nr. 11/ sept. 1949), precum şi Sângele martirilor, în nr. 12/ oct. 1949) de acelaşi autor. Tot Eliade mai publică în ultima apariţie a ziarului un articol cu titlu sugestiv – Împotriva desnădejdii (în nr. 15-16/ ian.-feb. 1950). Alte articole – Ţara e în munţi (nr. 11/ sept. 1949), Fără ţară (nr. 7/ mai 1949), Teatrul în RPR (în nr. 15-16/ ian-feb. 1950), semnate de Virgil Ierunca, dar şi Cea mai bună muniţie (nr. 11/ sept. 1949), Evadaţii (nr. 12/ oct.

20 Ioan Cuşa, în Anotimpuri, ian.-martie 1955, apud Nicolae Florescu, Înapoi la Aristarc, vol. I, Ed. Jurnalul literar, 2009, p. 343.

1949) de N. I. Herescu – dau măsura preocupării majore a semnatarilor asupra situaţiei din România ocupată.

2.1.3. Cronica românească (1950)

Afiliere:Apărută sub egida „National Committee for a Free

Europe”, „Centrul de Cercetări şi Informaţii”, în New York City, Cronica românească (dactilografiată) se arată a fi un ziar de luptă politică împotriva comunismului, pentru eliberarea Europei de sistemul criminal.

Model de CuprinsCuprinsul unui număr (luat spre exemplificare) demonstrează clar preocupările şi punctul de vedere în acţiune al realizatorilor publicaţiei. Îl reproducem pe cel al numărului 2, anul II/ februarie 1951, cu tot ce cuprinde pagina respectivă:

Compunerea organelor de conducere ale Partidului Muncitoresc Român şi guvernul R.P.R./ Revoluţia şi Contra-Revoluţia agrară în România. Epoca individualizării pământurilor/ Discursul D-lui Carol Davila la Radio Free Europe în ziua de 24 Ianuarie/ Forţa Americană/ O istorie marxistă a României tradusă în ruseşte/ Tot despre alegerile pentru sfaturile populare R.P.R./ România în prima jumătate a secolului al 20-lea/ O armată a Cominformului formată din unităţi „satelite”?/ O scrisoare a părintelui Gâldău/

Situaţia din România: ştiri şi comentarii/ Autocritica/ Aniversarea „măcelului” de la 13 Dec. 1918/ Cartelele de alimente şi îmbrăcăminte/ Modul de funcţionare a Sfaturilor Populare/ Expulzările din

capitală/Gospodăriile agricole colective/ Planul cincinal al R.P.R./ Scoala „Mihai Eminescu”/Problema Analfabetismului/ Rolul Cultelor în R.P.R./ Sărbătorirea Crăciunului în R.P.R./ Comisia Dunării/ Aniversarea lui Stalin/ Viaţa de toate zilele în România de azi/ Sfârşitul lui Groza/ Parhon prin Tarhon/

Comentarii Americane/ Liberarea ţărilor robite/ Moartea unui geniu/ „Planul cincinal” începe în România printr-o serie de arestări şi persecuţii/ Demascarea pseudo-episcopului Moldoveanu/ Situaţia internaţională.

În continuare, se specifică, sub semnătura „Cronica românească”:

„Părerile exprimate în articolele şi comentariile noastre nu exprimă neapărat vederile lui „National Commitee for a Free Europe”, cu toate că acest Comitet american suportă cheltuielile publicaţiei noastre.

Tematica publicaţiei:După cum reiese fie şi din titlurile articolelor, revista s-

a axat preponderent pe teme de actualitate, în principal pe reliefarea aspectelor de sovietizare (şi ideologizare) a tuturor domeniilor sociale, culturale şi politice din România. Reproducem în continuare un fragment dintr-un text – Cosmopolitism burghez şi patriotism sovietic, cu subtitlul „Cele două genuri de internaţionalism”, publicat în Cronica Românească (anul II., nr. 6/ mai 1951). Ca şi celelalte articole din C.R., nici acesta nu este semnat:

„Unul din noii şi numeroşii purtători de condei din ţară, oameni de casă ai regimului, special angajaţi cu bună plată pentru a servi în marele departament al minciunii generale şi al

minciunii istorice, a adus de curând pe piaţa propagandei un fabricat de falsuri sub titlul „Cosmopolitismul, sprijin ideologic al expansiunei imperialiste”.

Înainte de a ne ocupa de autor şi de ce spune, vom căuta să arătăm pe scurt de ce comuniştii ruşi – şi după dânşii toţi ceilalţi – au creat noul delict al cosmopolitismului. După cum se ştie, Moscova a început acum un număr de ani, – cu mai multă vigoare după război, – să dea cuvântului cosmopolitism o tălmăcire care în ţările sovietice a căpătat repede un înţeles sinistru. (…..) Cosmopolitismul n-a însemnat niciodată, cum susţin staliniştii deveniţi deodată şi pentru anumite scopuri extremişti ai patriotismului, înstrăinare de ţara naşterii sau indiferenţă faţă de aceasta.

Afară de asta, hotarul dintre cosmopolitism şi internaţionalism, aşa cum socialiştii mraxişti şi leninişti au înţeles internaţionalismul, n-a fost niciodată bine tras. Nu se vedea linia de demarcaţie. De fapt, în mintea oamenilor n-a existat deosebire între unul şi celălalt. Ei întrebuinţau fie un termen fie celălalt.

Dar iată că stalinismul care, în izolarea în care se zăvorăşte, tinde tot mai mult, din însăşi această cauză, la un fel de scolastică doctrinară medievală, a rupt cosmopolitismul de internaţionalism, declarând pe cel dintâi criminal şi pe cel de-al doilea – sub condiţii speciale – bun şi vrednic de a figura printre canoanele admise de Sfânta Congregaţie a Kremlinului.

Care a fost motivul condamnării cosmopolitismului? Lui Stalin, care vrea să pună o barieră de netrecut între lumea sovietică şi lumea din afară şi care transformă orice în arme politice în contra Apusului, i-a trebuit un cuvânt care să conţină în aceeaşi noţiune două rânduri de idei şi curente vinovate. Unul care să exprime relele ce decurg pentru regim din faptul că se descoperă mereu în Rusia existenţa unor intelectuali: scriitori, literaţi, artişti, compozitori muzicali etc., care se lasă

influenţaţi de cultura occidentală, declarată oficial ca degenerată şi reacţionară. Al doilea rând de idei culpabile ce urma să exprime cuvântul privea Occidentul, politica acestuia de exploatare, cum sună jargonul Moscovei, cum şi mişcările de uniune a diferitelor ţări apusene. Cuvântul este folosit la combaterea intelectualilor dinlăuntrul Sovietelor care prin lucrările lor dau dovada că nu pot să se lepede de magia culturii apusene şi, totdeodată, la combaterea a ceea ce Moscova numeşte imperialismul Occidentului.

Dar cei loviţi cu adevărat, uneori prin epurare, la domiciliu forţat sau chiar până la lichidare, sunt scriitorii şi artiştii din Rusia şi din statele satelite, contra cărora poliţia intelectuală – care funcţionează ca un fel de inchiziţie – ridică grava inculpare de cosmopolitism.

„Din politică”, ne instruieşte autorul articolului cu titlul reprodus la început, „ideile cosmopolite au năpădit şi în cultură”. (.........………………………………………………)

Gândul rău al ideilor cosmopolite în cultură, spune autorul articolului din Bucureştiul moscovizat, consistă în „a întuneca conştiinţa oamenilor care luptă pentru apărarea libertăţii şi independenţei naţionale a ţărilor lor”. Conştiinţa aceasta trebuie să fie aşezată pe o structură foarte şubredă ca să poată fi uşor întunecată de cosmopolitism, a cărui literatură nu este pentru autor decât maculatură.

Simbriaşul purtător de condei nu şi-a dat seama că prin aceasta şi-a calificat propriul lui produs. Scriitorii din ţară, copiind pe ruso-stalinişti, nu mai sunt nici ei în stare să discute un fapt sau o opinie cu care nu sunt de acord fără să înjure şi să spurce. Ei cred fără îndoială că prin plagierea acestor odioase metode de discuţie, aduse din Rusia, se pun bine cu stăpânii adevăraţi de la Moscova şi cu cei nominali din Bucureşti. Dar excesul de zel nu aduce niciodată dividende sigure. Ca mâine-

poimâine plagiatorii de categoria aceasta vor fi declaraţi maculatură şi azvârliţi la lada de gunoi şi de pierzanie a celor epuraţi.

Scopul burgheziei de a întuneca minţile oamenilor prin mijlocirea cosmopolitismului poate fi dejucat, după cum cred staliniştii. Ei au căi pentru aceasta. Care? Autorul ni le arată. Cităm: „În Uniunea Sovietică şi în ţările cu democraţie populară, intelectualilor progresişti le revine sarcina de a combate ideologia reacţionară a cosmopolitismului care se manifestă încă în conştiinţa unora dintre intelectuali sub forma capitulării faţă de aşa zisa cultură burgheză. (….) Manifestări de acestea s-au petrecut şi în ţara noastră. Lupta de clasă, organul teoretic al Comitetului central al partidului muncitoresc român, a semnalat caracterul cosmopolit al publicaţiei Buletin Linguistique. Patriotismul adevărat, patriotismul socialist, nu se poate împăca cu cosmopolitismul. De aceea combaterea cosmopolitismului este o necesitate patriotică şi pentru oamenii muncii culturale.” (...)

Articolul „Cosmopolitismul sprijin ideologic al expansiunei imperialiste” nu este decât o adunătură de vorbe, o adevărată maculatură întelectuală prin grotescul şi prostia lui.”

Trebuie specificat că articolul reprodus aici fragmentar este însoţit – pe aceeaşi pagină cu finalul său – de o anecdotă specifică momentului. Se va înţelege că includerea ei în cuprinsul revistei nu se datora în niciun fel intenţiei de a-i amuza pe cititori. Gravitatea aspectelor pe care echipa redacţională le aduce în atenţia acestora exclude orice idee privitoare la o intenţie de amuzament. Evident, este o „cutumă” singulară pe care jurnaliştii din exilul românesc au practicat-o foarte rar. O regăsim destul de frecvent şi în celelalte numere ale aceleiaşi reviste, de preferinţă pe pagina de final a multora dintre articolele publicate. Este un mod de a-şi informa cititorii

din exil şi cu privire la ce şi cum gândeau oamenii obişnuiţi, oamenii din oraşele şi satele României bolşevizate despre ceea ce le fusese hărăzit să trăiască. Reproducem şi noi anecdota pentru că ea ilustrează una dintre modalităţile cu totul speciale ale unui tip de comunicare inter-umană care în totalitarism va cunoaşte o anvergură greu de imaginat: „O bătrână de la ţară ajunge să se urce într-un tren înţesat de ruşi. Urcată în capul scării bătrâna zice în gura mare: „Mulţumesc lui Dumnezeu că l-am prins”. Un soldat rus de lângă ea o dojeneşte: „Zi mulţumesc lui Stalin, babo!” După un răstimp bătrâna răspunde: ”Dar dacă ar fi să moară Stalin, cui ar trebui să-i mulţumesc?” Ostaşul, fără a mai sta pe gânduri, îi răspunde: „O, atunci chiar că ai putea spune un mulţumesc lui Dumnezeu!”

2.1.4. Caete de dor. Metafizică şi poezie (1951-1960)

La trei ani de la încetarea Luceafărului, o nouă revistă literară românească apare la Paris, datorându-şi apariţia în principal entuziasmului şi dăruirii lui Virgil Ierunca Acesta nu a fost numai redactor (la numerele 1 – 7, alături de Constantin Amăriuţei, iar apoi singur), ci şi finanţator al publicaţiei, chiar dacă viaţa exilatului era în acea vreme încă plină de lipsuri. În jurnalul său întâlnim adesea referiri la greutăţile întâmpinate în editarea Caetelor de dor, de la refuzul unor conaţionali de a ajuta (care ar fi avut cum, dar erau ori indiferenţi, ori se temeau de concurenţă21) şi până la privaţiunile materiale (în primul

21 „11 aprilie (1951). Aud că Şerban Voinea a refuzat să fie trasă revista mea în acelaşi spaţiu tipografic unde se lucra la Gânduri libere pe motivul că nu sunt socialist.” (v. V. Ierunca, Trecut-au anii, p. 205).

După circa două săptămâni, pe 27 aprilie, informaţia vine şi mai concretă şi reliefează şi o latură din atmosfera exilului românesc: „Aud că Şerban Voinea şi soţia sunt foarte contrariaţi de apariţia Caetelor de dor. O consideră răzvrătire, concurenţă etc. Răzvrătire? Unul dintre redactori (eu)

rând ale lui Virgil Ierunca, dar şi ale lui Constantin Amăriuţei la început22).

O altă informaţie de istorie literară (privind atitudinea unor intelectuali români din exil faţă de revistă şi în primul rând scepticismul acestora, dar şi hotărârea lui Ierunca de a reuşi, deopotrivă cu intransigenţa sa) o aflăm tot în jurnalul citat.

Aici, în data de 16 aprilie 1951 Ierunca notează: „Vona îmi trimite 5000 de franci pentru Caete de dor. Sunt obligat să-i trimit înapoi. Îi propusesem să se alăture echipei noastre. A refuzat, explicând că nu vede în iniţiativa noastră o „importanţă obiectivă”. Poate că e mai bine aşa pentru ca aceste Caete să apară numai din sărăcie. Risc să devin orgolios tocmai din pricina piedicilor puse de prietenii noştri, scriitori. Dimpotrivă, oamenii simpli sunt cu totul alături de noi – ca Nicolae Dănilă care s-a oferit să „tragă” foaia la Creditul Minier pe propria sa oboseală.”23 Mai mult chiar. Într-o singură frază, Virgil Ierunca consemnează şi motivaţia sa de a edita o nouă revistă, cu un subtext de neacceptare a conţinutului şi orientării presei româneşti din exil de la acea dată: „... apărem pentru a pune distanţe.”24 Cu ceva timp înainte (20 ianuarie 1951), din

n-a fost niciodată şi nu poate deveni socialist. Celălalt (Amăriuţei) ţine prea mult la libertate ca s-o supună capriciilor unui partid. Concurenţă? Cronica externă a lui Şerbeanu nici nu e gazetărie. Doar partizanat.” (Ibidem, p. 207).

Apoi, după mai bine de două luni de la prima consemnare, pe 20 iunie, Ierunca va nota: „Trag Caetele la Force Ouvrière. Mă ajută bătrânul Gherman, mereu devotat. Ce deosebire între el, care lucrează pentru această revistă ce nu e a lui, şi Şerban Voinea care-i deplânge, cinic, apariţia.” (p. 216).22 „Ne hotărâm să scoatem Caete de dor numai Amăriuţei şi cu mine. Monica Lovinescu (...) va fi doar „colaboratoare”. N-are de unde face efortul material necesar, adică să dea jumătate din bursa şi aşa minimală. Parcă ale noastre ar fi mai mari!” (Ibidem).23 v. V. Ierunca, op. cit., p. 206.24 Idem, p. 207.

observaţiile sale notate în jurnal, deduceam şi că necesitatea apariţiei acestei reviste venea din nevoia de a suplini ceea ce-i lipsea publicaţiei Gânduri libere (punctual), dar, prin extenie, presei din exil în general: „Mă ridic împotriva criticii în exil, a epigramelor, a lipsei de ţinută.”

În primul an, Caetele … au avut o apariţie trimestrială, apoi bianuală, dar cu numărul de pagini sporit, ajungând până la 13 apariţii.

Cuvântul înainte„Nota” de deschidere a primului număr, un fel de

articol program, informează direct cititorul asupra situaţiei celor care o editau, dar şi – în direcţia propusă adesea de Eliade – asupra valorii culturii, a rolului său în lupta celor exilaţi:

„Caetele acestea sărace apar fără un „cuvânt de început”. Pentru că ele vorbesc celor puţini. Acelora care în libertate şi râvnă probează vrerea de dăinuire a cuvântului şi gândului românesc. Acelora, mai cu osebire, care aici şi acum, inaugurează o altă prezenţă în vreme, aceea de a substitui categoriei politice, dimensiunea de risc şi substanţă a spiritului.”

Textul trimite cititorul la aceeaşi constantă preocupare – păstrarea limbii şi continuarea moştenirii culturale, în cuvintele redacţiei aceasta fiind „vrerea de dăinuire a cuvântului.”

Ca și în Luceafărul, plecând tot de la principiile lui Eliade, acelea de a lupta cu arma culturii, redacția specifică (repetăm!) faptul că se adresează celor care „aici şi acum, inaugurează o altă prezenţă în vreme, aceea de a substitui categoriei politice, dimensiunea de risc şi distanţă a spiritului.”

Prin simpla comparaţie cu revista anterioară, această nouă publicaţie se dovedeşte a fi un real progres (chiar dacă era „o revistă neimprimată, trasă pe stencile (şapirograf)”, după cum ne-o descrie cel ce se auto-numeşte cu modestie „co-

director”, Constantin Amăriuţei, în „Simple amintiri despre începuturile Caetelor de dor”. Progresul rezidă în atragerea de noi nume şi mai ales publicarea unor articole mult mai numeroase şi de reală substanţă25. Trebuie să ţinem cont, desigur, de perioada de apariţie a celor două publicaţii – Luceafărul în 1948, deci abia la un an de la stabilirea lui Ierunca în capitala Franţei (şi, oricum, la scurt timp de la începutul vieţii de exilat pentru fiecare), iar Caetele de dor apăreau în 1951, când rândurile exilaţilor începuseră a se strânge deja. Stau mărturie în acest sens nu numai semnăturile care se continuă – Eliade, Vintilă Horia, Al. Busuioceanu, dar şi atragerea de nume noi – Constantin Amăriuţei, Ion Pârvulescu, Victor Buescu, Yvonne Rossignon, Vasile Ţâră, Pierre Emmanuel ş.a.

Tittlul:În „amintirile” sale, Constantin Amăriuţei ne

informează asupra titlului ales chiar de către „co-director”: „inspirat de faimoasele Caiete ale Pleiadei (în franţuzeşte, la Gallimard), eu am imaginat Caietele dorului românesc (mai vechi şi mai profund decât „pleiada” de scriitori francezi din secolul al XVI-lea). Ierunca a găsit un titlu mai bun (el care dispreţuia tot ce era cam „păşunist” … cum părea a fi dorul plaiului românesc).

Beneficiem astăzi şi de informaţii privind istoria revistei, începuturile, principalii colaboratori etc. de la Ierunca însuşi, deopotrivă din jurnal şi din interviul cu Ileana Corbea din Jurnalul literar (iulie 2000). Numind Caetele „un document al obsesiei româneşti”, are certitudinea că revista este „o sursă bibliografică de cert interes până azi.” Şi pe bună

25 Ne slujim pentru un prim exemplu din nou de un fragment din „amintirile” lui C. Amăriuţei (povestite, cum menţionează, „la cererea insistentă a dlui Florescu”): „I-am vorbit lui Heidegger de Caete de dor şi el mi-a dat placheta lui Der Holzwege pentru a o traduce şi a o publica în revista românească (francezii n-o cunoşteau). A apărut sub titlul Drumul de ţară.” (v. Jurnalul literar, iulie, 2000, p. 7).

dreptate, deoarece cuprinsul noii reviste este foarte complex, iar prin rubricile şi titlurile articolelor, dă o imagine nu numai asupra genurilor abordate, dar şi asupra diversităţii domeniilor şi a preocupărilor intelectualilor români aflaţi în exil la acea dată.

Tematică, rubrici, articole:Despre începuturile revistei, ca şi despre munca

redacţională de concepere a noii publicaţii ne putem completa informaţiile cu ceea ce povesteşte tot Constantin Amăriuţei: „… în primul număr din Caete de dor am propus o rubrică permanentă: Povestea vorbei, unde am prezentat Riga Crypto … a lui Barbu („acest mic luceafăr”…). Inspirat, Virgil Ierunca a propus atunci O seamă de cuvinte, rubrică de proză istorică.” Alte rubrici ale Caetelor … mai sunt „Carte de cetire” (în care Ierunca inserează articole de critică literară, recenzii, note de lectură şi portrete), „Dialog”, „Românii deplasaţi”, dar şi multe texte de literatură – poezie şi proză –, traduceri etc. neînregimentate într-o rubrică specială. O altă rubrică este intitulată „Cronica”, unde, într-un articol intitulat – cu modestie – „Simplă notă despre Mircea Eliade” Constantin Dumitru Amzăr elogiază personalitatea compatriotului său, enumerând câteva din „sute de articole şi recenzii” din presa internaţională, consacrate lucrărilor acestuia. Spicuind din aprecierile numeroşilor oameni de ştiinţă care au scris despre Eliade, pe lângă omagiul firesc, mărturiseşte Amzăr, a dorit să împărtăşească „românilor din pribegie una dintre acele victorii spirituale care nu supără pe nimeni pentru că sunt ale României întregi.” Mai mult chiar. În opinia sa, ideea de a-i face cunoscută opera lui Eliade şi ecourile acesteia are şi scopul de a-l prezenta ca „un model pentru orice tânăr cercetător român.”

Tot în „Cronica” întâlnim şi prezentarea făcută de V. Ierunca editurii ce purta nume simbolic, „Cartea pribegiei” pusă în paralel cu romanul La vingt-cinquième heure (des

criticat şi în Jurnal) considerat „o afacere”26: „Aşadar, exilul e pentru unii dintre exilaţi responsabilitate şi suferinţă. Pentru că în exil suferinţa apare ca expresie de a fi, iar responsabilitatea ca expresie de a face. Evident că sunt mulţi care se alătură acelui tărâm inautentic de a avea. Însă aceştia nu au nimic de-a face cu statura exilului. De aceea focarul de tipăritură românească – e vorba de „Cartea Pribegiei” – răspunde economiei spirituale a exilului, altfel decât La vingt-cinquième heure, ca să luăm un exemplu de întristată deosebire. „Cartea Pribegiei” e suferinţă şi responsabilitate românească. La vingt-cinquième heure e o afacere. Afacerea pribegiei româneşti. (…) Dar nu despre „afacerea pribegiei”, ci despre „Cartea Pribegiei” însemn aici câteva gânduri.” Şi mai departe, după ce face referire la „timpul scribilor generoşi”, Ierunca apreciază editura cu nume simbolic, considerând că, în condiţii grele, prin producţia de carte românească ea „investeşte cuvântul cu o demnitate străbună – aceea de a-l regăsi şi de a-l trimite în inima oamenilor. Tiparniţa aceasta care dă cuvântului ceea ce e al cuvântului, în sărăcie, în sacrificiu, în bucurie, în vrere de bine şi în exil, se situează într-un spaţiu spiritual românesc autentic. Şi lucrul acesta spune totul.

26 Despre acelaşi mod de a împărţi acţiunile celor aflaţi în exil, despre tragedia condiţiei de exilat ori despre „deplasările” din conduita unor semeni, adică aceia care fac şi din durere o afacere, aflăm şi din rubrica „Românii deplasaţi”. În numărul 8, de exemplu, făcând portretul de fals poet al lui Victor Buescu, Ierunca începe direct, fără echivoc, prin a spune că „există exilul şi există „afacerile” exilului. De o parte cei puţini, cei pentru care exilul constituie o situaţie-limită, cei care trăiesc violent tragedia împrăştierii lor în lume, cei care ard în conştiinţa şi cu conştiinaţ lor esenţa însăşi a unei ultime nefericiri – aceea de a-şi fi pierdut Ţara, de a rămâne mereu străini. De cealaltă parte „afaceriştii” exilului, negustorii de drame, cei care transformă la bursa neagră a clipei nefericirea în monedă, situaţia în falsă monedă. Ca nişte larve ale catastrofei, aceştia din urmă urzesc o altă faţă a exilului: aceea a ruşinii.” (v. Caete de dor, ed. critică din 2003, vol. III, p. 193).

În plus, e foarte probabil ca Gutemberg să fi inventat tiparul în exil.”27

În revistă vom întâlni frecvent numele lui Virgil Ierunca. Un articol (din nr. 6/ 1952) care anunţă un text inedit de Mircea Vulcănescu se va numi Mircea Vulcănescu despre spiritul românesc, din care reproducem un fragment – ca model al scrisului lui Ierunca, dar şi pentru a face cunoscut celor tineri numele şi personalitatea lui Mircea Vulcănescu, mort în închisorile comuniste:

„Textul acesta vede lumina zilei – ziua comuniunii cu ceilalţi – pentru prima oară. Un text inedit de Mircea Vulcănescu. Şi încă un text de filozofie românească. Se putea oare bucurie mai mare pentru paginile Caetelor de Dor? Mircea Vulcănescu, filosof pentru care refuzul afişului devenise înţelepciune, a scris foarte puţin. E însă limpede că un singur studiu al acestui filozof autentic din Isvoare de filozofie preţuieşte tot atât cât şi strădaniile toate ale gândirii româneşti de a-şi făuri o expresie în filozofie. Aceasta nu însemnează că nu s-a gândit în româneşte sau pre româneşte. De la Neagoe Basarab şi Dimitrie Cantemir până la Vasile Pârvan sau Nae Ionescu, gândirea românească a fost mereu vie. Încercare de a surprinde un tâlc al lumii româneşti care să însemne cucerirea metafizică unui limbaj şi dezvăluirea unui adevăr românesc n-a început însă decât în vremea din urmă cu Constantin Noica şi Mircea Vulcănescu. Două inteligenţe care se completează, care îşi răspund. Noica, în rigoarea lui muzicală de a răstălmăci sensuri, nu putea să nu se întâlnească, pe drumul aceleiaşi voinţe româneşti, cu Mircea Vulcănescu, filosoful clipelor de prielnicie care răsplătea din plin enonomia expresiei prin adâncimea spuselor.

Caetele de Dor sunt astăzi în sărbătoare. Într-o vreme în care cuvântul şi gândul românesc sunt la strâmtoare istorică,

27 Virgil Ierunca, Caete de dor, nr. 5/ 1952 (în ediţia critică apărută la Jurnalul literar – vol. II, p. 92).

norocul de vorbe noi al unui text de Mircea Vulcănescu e mare şi e deplin.”

Un alt exemplu de articol este cel din numărul 5 al Caetelor, în care Constantin Amăriuţei inserează un amplu studiu dedicat „fenomenului Mitică”, personaj-emblemă din schiţele lui Caragiale, propunându-şi o „revedere” a cazului, „o analiză mai adâncită” a lui, „miticismul” fiind deja acceptat ca „un aspect al firei noastre de a fi”. Analiza şi concluziile autorului îi determină cititorului de astăzi o lectură inedită asupra personajului bine cunoscut, şi i se asociază în opinii. În terminologie şi cu spirit modern, autorul identifică specificitatea „miticismului” prin individualizarea limbajului.

Amăriuţei semnează adesea şi cronici literare, cum este, de exemplu, cea despre volumul Adrianei Georgescu-Cosmovici, Au commencement était la fin (tradus de Monica Lovinescu, sub titlul La început a fost sfârşitul). De subliniat este chiar şi anunţarea acestei cărţi care, pe lângă multe alte calităţi, o cuprinde, aşa cum apreciază recenzentul, pe aceea de „autenticitate”. Volumul ar trebui adus în atenţia cititorilor şi astăzi, Constantin Amăriuţei introducând subtil şi ideea valorii de document a cărţii în care sunt dezvăluite indiferenţa „apusurilor adormite” la ceea ce se întâmplă cu oamenii într-o ţară lăsată pradă comunismului. „Căci pentru întâia oară cineva scrie cu dreptul aceluia care n-are pe cuget laşităţi şi minciuni, fapte şi trăiri silnice, faţă de neom, faţă de omul din el, faţă de istoria lui. D-na Adriana Georgescu e o scriitoare fără „mauvaise conscience” şi de aceea este o sciitoare autentică.”

Încă un aspect important al revistei este rubrica finală, numită „Bibliografie”. Aşa cum specifică însuşi redactorul publicaţiei, aceasta cuprindea „o amănunţită bibliografie a tot ceea ce apărea în exil”, indicând anterior că „lucrul acesta se va repeta în toate revistele mele.” De importanţa acestei rubrici –

inestimabilă astăzi pentru informarea asupra neobositei activităţi culturale a celor aflaţi în alte ţări – ne putem da seama fie şi numai la parcurgerea titlurilor cuprinse într-un singur număr de revistă. Sunt semnalate cărţi, studii, publicaţii, citări ale unor lucrări româneşti, traduceri, contribuţii ale unor scriitori români la volume colective apărute într-o ţară sau alta, contribuţia unuia şi aceluiaşi scriitor în mai multe reviste, recenzii la cărţi publicate în edituri româneşti sau străine, polemici, schimburi de idei pe teme culturale şi toate acestea dau o imagine de ansamblu asupra diversităţii preocupărilor, dar şi asupra cooperării între intelectualii exilului românesc, contrar unor voci care clamau dezbinarea.

Este evidentă astfel existenţa acelei „reţele” culturale consemnată de Eva Behring sau, în termenii lui Virgil Ierunca (ca răspuns la întrebarea Ilenei Corbea), acea „coordonare” care „constă mai întâi în consemnarea bibliografică de care vă vorbeam, iar în unele cazuri în comentarii.”

Ca o concluzie, putem afirma că numai dacă am reproduce lista acestei „bibliografii” din fiecare număr şi vom avea imaginea clară asupra fenomenului cultural românesc din exil în amplitudinea şi diversitatea sa remarcabilă.

Cel care citeşte astăzi revista aceasta de început de exil va înţelege astfel pe deplin şi scopul, şi atitudinea celor care scriau în paginile ei – şi în primul rând a lui Virgil Ierunca – şi anume dorinţa de a continua în libertate ceea ce nu se mai putea face în ţara supusă „ciumei dialectice”, cum numeşte odată comunismul chiar în paginile jurnalului său. „Politica” publicaţiei, modalitatea de a da replică imposturii şi degradării intelectualilor din ţară, ca şi „politrucilor” care îi atacau prin toate mijloacele pe cei plecaţi era aceea de a scrie cât mai bine, de a produce opere literare viabile. Astfel, în 18 septembrie 1951, Virgil Ierunca îşi va expune crezul direct: „...noi nu vrem să polemizăm cu politrucii decât creând şi oferind spiritualităţii române un „va urma” peste hotare.” (s.n.).

2.1.5. Fiinţa românească (1963-1968)

Fondatori

În dialogul pe care Ileana Corbea l-a avut în 1988 cu Virgil Ierunca28, acesta îşi amintea:

„… sub egida Fundaţiei am scos Fiinţa românească cu un comitet de redacţie din care făceau parte Mircea Eliade, Vintilă Horia, Emil Turdeanu şi profesorul V. Veniamin. Acesta din urmă şi-a luat rolul decorativ în serios mergând până a-mi impune anumite colaborări pe care le-am refuzat. Revenind la ceea ce Dvs. numiţi „una dintre cele mai bune reviste de cultură ale exilului”, mă pot considera principalul vinovat, Comitetul de redacţie nereunindu-se niciodată şi eu neprimind o mână de ajutor decât de la Emil Turdeanu29.”

Din „Cuvântul înainte”, nesemnat şi exprimând astfel opinia întregii redacţii, dar, ţinând cont de cele povestite de Ierunca în interviu, „o nouă revistă vine să sporească activitatea exilului românesc”.

28 „Care a fost poziţia dv. în raport cu activităţile literar-culturale ale Fundaţiei regale Carol I, din Paris? Cu alte cuvinte, cine a făcut Fiinţa românească, probabil una dintre cele mai bune reviste de cultură ale exilului?” (v. Ileana Corbea în interviul citat, Jurnalul literar, noiembrie-decembrie 1998, p. 12).29„Filolog francez de origine română”, cum este consemnat în pagina din Wikipedia, fost lector de română la Sorbona şi Roma – Universitatea La Sapienza – , redactor la importante reviste ale exilului – Revue des Études Roumaines (1953-1975), Bulletin Scientifique Roumain şi Fiinţa Românească, numele lui Emil Turdeanu apare deseori şi în paginile jurnalului lui Ierunca. Din notaţiile coroborate se poate închega un portret al acestui intelectual încă nu îndeajuns de bine cunoscut în ţară. Iată una dintre acestea: „29 ianuarie (1951) La Naţională mă întâlnesc cu Emil Turdeanu şi-l felicit pentru articolul pe care l-a publicat în Revue d’Histoire des Religions. E mereu în căutare de cărţi româneşti, ca un argonaut academic.”

Revista va avea şapte numere şi va apărea între anii 1963 – 1968, cu un subtitlu – „revistă de cultură”. Pe pagina de gardă, pe lângă „Comitetul de redacţie”, este consemnată şi administraţia: „Institut Universitaire Roumain Charles I-er, 13, Avenue Mac-Mahon, Paris XVII-e”.

Articolul programPrimul număr se deschide, firesc, cu un articol program,

dar titlul – „Cuvânt înainte” – este menţionat doar în sumar. „O nouă revistă vine să sporească activitatea exilului

românesc. Ea pleacă din adâncul trăirii noastre într-o comuniune sufletească indestructibilă cu fraţii de acasă, cu durerile lor, cu dorurile lor şi se îndreaptă spre zările de speranţă ale Libertăţii ce va trebui să vie. Drumul ei e un arc de curcubeu: creşte din noianul de încercări sub care se zbate astăzi poporul român şi tinde, peste vitregii şi vremi trecătoare – distilându-le amarul – spre o lume de dreptate şi de omenie, într-o liberă comunitate a popoarelor civilizate.

FIINŢA ROMÂNEASCĂ e dragostea noastră de a păstra, la răspântiile grele unde ne găsim, cuvântul întremător ca pâinea cea de fiecare zi, al graiului părintesc. FIINŢA ROMÂNEASCĂ e mai ales un fel de a simţi şi de a fi, cu urechea plecată peste răsunetul celor două milenii de creştere şi de luptă a poporului român pentru împlinirea unităţii şi a neatârnării sale, cu sufletul cutremurat de drama fără pereche a împilării de astăzi, cu toată credinţa aţintită spre triumful demnităţii omeneşti şi al perenităţii neamului.

FIINŢA ROMÂNEASCĂ e Ţara în exil, care vrea să afirme, între celelalte ţări ale lumii occidentale, dreptul poporului român la o viaţă demnă şi la o creaţie liberă.”

Aşadar, încă de la început, redacţia insistă pe păstrarea nealterată a limbii române (pe care redactorul principal al

publicaţiei, Virgil Ierunca, o va redescoperi şi pentru care va avea, odată îndepărtat de ţară, un adevărat cult30).

Sumar: rubrici, autori, articole

Sumarul primului număr (care îşi va păstra structura şi în următoarele) cuprinde mai întâi texte literare necuprinse într-o rubrică anume şi apoi este divizat tematic pe câteva rubrici – „Texte şi documente”, „Oameni şi Situaţii”, „Zodia Cancerului”, „Însemnări”, „Din activitatea Fundaţiei Regale Universitare Carol I”.

Cuprinsul publicaţiei este dintru început foarte bogat. Redactorii aduc semnături şi de la alte reviste, aici colaborând, de asemenea scriitori care fac parte din exilul francez sau din alte zone geografice (Mircea Popescu, de la Roma, Ştefan Baciu din Brazilia, aflat atunci în SUA ş.a.). Aici va colabora intens şi Monica Lovinescu care, încă de la primul număr apare semnând de patru ori (cu numele întreg sau cu iniţiale). Şi acum eseurile şi studiile alternează cu poezia, inserând (ca şi în Caete de dor) texte clasice ale unor scriitori din ţară (Ion Barbu, Vasile Voiculescu31, Eugen Lovinescu etc.), articole 30 Iată gradul de atenţie şi apreciere a limbii române la care ajunsese Ierunca şi ce reflecţii făcea în jurnal în urma lecturii unui text de critică literară al lui Vladimir Streinu: „Cu câtă nepăsare se scria totuşi în critica noastră bună! Streinu redijează, iar zilele trecute citeam în Perpessicius a schimba de. Probabil că în acelaşi păcat aş fi căzut şi eu, dacă aş fi rămas în ţară, mai ales din cauza lecturilor mele abuzive în franţuzeşte. (...) Aici, în exil, limba română, ale cărei tării şi adâncimi le-am descoperit cu o pasiune şi cu o dragoste pe care nu mi le bănuiam, îmi interzice improvizaţia, graba, pocirea prin contaminare.” (V. Ierunca, op. cit., p. 310). Desigur, distanţa oferă perspectivă. Nu e de mirare, aşadar, că, datorită acestei griji faţă de cuvânt, de exprimare, Virgil Ierunca va lăsa pagini scrise într-o limbă română de o mare frumuseţe.31 În Fiinţa românească, rememora Virgil Ierunca în interviul cu Al. Cistelecan, citat mai sus, „au apărut, în afară de poeme din închisori, texte de rezistenţă, trimise clandestin de V. Voiculescu, printre care un omagiu al revoluţiei maghiare din 1956.” (v. Trecut-au anii, p. 371).

polemice care dezvăluie atitudinea de înregimentare a unor intelectuali de acasă faţă de noua ideologie ori pun în discuţie răstălmăciri şi distorsionări ale istoriei noastre din interpretările lui Roller, de exemplu.

Vom exemplifica în continuare cu fragmente din cuprinsul revistei, selecţia dorind să dea o imagine a varietăţii temelor şi semnăturilor.

Reţinem mai întâi din primul număr câteva titluri, printre care cele ale lui Virgil Ierunca – Lucian Blaga şi marea trecere a poemului (în care autorul subliniază „rigoarea filosofiei lui Blaga”, ca şi paralelismul – în timp – al „poetului Blaga cu filosoful tocmai pentru că el se află într-o mirare permanentă faţă de lume”); Mircea Popescu – Carnet italian (o metaforic-umoristică confesiune a autorului despre „convieţuirea sa cu Roma (care) durează de mai bine de douăzeci de ani şi pe care a trădat-o de mai multe ori, dar „infidelitatea supremă (a fost) a gândului, rămas tot la Bucureşti – prima mea dragoste”, cum mărturiseşte imediat). Un alt articol – Haiducia resemnării – este semnat de Monica Lovinescu. Aici, autoarea se referă la al doilea roman al lui Vintilă Horia, Le Chevalier de la Résignation, „publicat tot la editura Fayard, în colecţia Le Signe” şi scoate în evidenţă dintru început aluziile la prezent, „vălul transparent” al fabulaţiei istorice care „să ne îngăduie şi mai bine să desluşim semnele epocii noastre.” În continuare, sub iniţialele M. L. (desigur tot Monica Lovinescu) întâlnim articolul – Omul şi comisarul, care informează despre cartea (cu titlul în franceză Un dernier regard) unui erou adevărat, Silviu Crăciunaş, cel care, „refugiat în apus în 1949, după destule lupte spre a-şi dobândi fără remuşcări libertatea, se întoarce în ţară în 1950 spre a participa la rezistenţă şi a o organiza.” Antoaneta Bodisco – Corespondenţe româneşti la Cadiz. Brâncuşi pune în paralel modul în care, în România, arta lui Brâncuşi este „când atacată, când privită cu frică şi neîncredere” cu faptul că

„în Franţa şi peste tot în Occident, renumele lui Brâncuşi nu face decât să crească cu anii.”

Toate aceste articole sunt subsumate rubricii „Oameni şi situaţii”.

Din rubrica „Zodia Cancerului”, reţinem titlurile Cum se răstălmăceşte istoria de Ion Filimon, cu referire la „istoria” lui Roller, Ţara turcită, articol semnat de Monica Lovinescu, cu referire la atitudinea lui Arghezi. O aceeaşi regretabilă punere în slujba noii conduceri comuniste o dezvăluie şi Alexandru Arc în articolul intitulat Permanenţele. Aici, la pagina 129, se arată că Tudor Vianu, „fostul maiorescian ştie bine că pentru o imagine a spiritualităţii româneşti ar fi trebuit ca Maiorescu să nu existe. Şi atunci simplu de tot, îl suprimă. Cu totul. În timp ce noii scriitori din R.P.R. se lăfăiesc pe pagini şi pagini cu nume şi poze, în timp ce cititorul ipotetic din străinătate e înştiinţat de existenţa unor Jebeleanu sau Camilar, Tudor Vianu îl exilează pe Maiorescu din literatura română.”

Rubrica „Însemnări” este deosebit de bogată şi variată, cuprinzând titluri ca: La moartea lui Aron Cotruş, Un omagiu lui Iuliu Maniu, R.P.R. contra culturii franceze, Noi publicaţii de Mircea Eliade, Libertate şi literatură, Cuvântul în exil, Societatea Academică Română, Destin 1962, Comemorarea lui Lucian Blaga, Comemorarea lui I.L. Caragiale, Pe tărâmul ştiinţei şi luptei româneşti, Mexico: N. Petra şi H. Tănăsescu ş.a.

Revista aduce aşadar informaţii prin articolele pe teme diverse, semnate de cei mai cunoscuţi scriitori şi jurnalişti români de la acea dată, dar şi relatări despre ecoul activităţii lor în lumea culturală a ţării în care trăiau. Inserăm pentru exemplificare, de la rubrica „Însemnări” (nr. 1) un fragment referitor la scriitorul Alexandru Ciorănescu:

„După o emisiune la televiziune, într-o altă emisiune literară de mare prestigiu a radiodifuziunei franceze, «Belles Lettres», scriitoarea franceză Dominique Arban, cunoscută mai ales ca traducătoare a celor patru volume de corespondenţă a lui Dostoiewsky în limba franceză, a luat un interview scriitorului şi cărturarului român Alexandru Ciorănescu, cu prilejul traducerii în franţuzeşte, la editura Gallimard a Operelor Complete ale lui Cristofor Columb. Dominique Arban începe prin a aduce un omagiu talentului critic al lui Ciorănescu. Stăruie apoi asupra metodelor de lucru într-o asemenea operă, metode destul de dificile dată fiind deformarea unui personagiu real cum a fost Cristofor Columb, considerat când ca un sfânt, când ca un nebun.

Amintim cu acest prilej că lucrarea d-lui Al. Ciorănescu continuă să se bucure de o foarte bună primire în cercurile intelectuale franceze. Rând pe rând, Le Figaro Littéraire, L’Express, dar mai ales Carrefour, care a consacrat d-lui Al. Ciorănescu o pagină întreagă în numrul său din 3 ianuarie 1962, au salutat munca, priceperea şi aportul ştiinţific considerabil al profesorului român.

Librăria Erasmo, din Torino, republică în tiraj anastatic importantul studiu al d-lui Alexandru Ciorănescu; L’Arioste en France des origines à la fin du XVIIIe siècle, 2 volume in-8, de 399 şi 338 pagini, cu 16 il. afară din text. Lucrarea aceasta – teză de doctorat prezentată la Sorbona – a apărut pentru prima dată în 1939, în seria de publicaţii a Şcoalei Române din Franţa. Noul tiraj e limitat la 100 de exemplare. Două elogioase aprecieri, una semnată de profesorul A. H. Schutz de la Universitatea din Syracusa (Statele Unite), alta de Giuseppe Fatini, prezintă această «lucrare capitală»”.

În Fiinţa românească, rubricile din primul număr se continuă în numărul 2, aducând noi titluri. Astfel, la „Texte şi documente” întâlnim un text intitulat Cântecul muscalului, la

„Oameni şi situaţii” – şapte texte, printre care amintim pe cel semnat de C. Amăriuţei: Un om ales: Romulus Boilă, titlul dezvăluind că este vorba de un portret); L.M. Arcade (semnătură nouă!) – Le couteau vert (despre un roman al lui Alexandru Treize, alias Al. Ciorănescu); Ghicitor în pietre şi Ploaia de noroi, cronici literare despre volumul de Nuvele al lui Mircea Eliade (prima) şi despre un roman al recent exilatului Petru Dumitriu. Un studiu intitulat C. Brâncuşi, arhetip al ţăranului român este semnat Ioana Cristu (pseudonim pe care îl va folosi uneori Monica Lovinescu).

„Zodia Cancerului” cuprinde cinci articole. Din nou Ioana Cristu cu Spectrul Nistrului, Emil Turdeanu, întrebându-se Unde este cititorul, Monica Lovinescu, aducând în atenţia cititorilor din exil faptul că Bacovia (este) într-o posteritate abuzivă.

La „Însemnări”, titlurile sunt şi mai multe şi mai variate, rubrica aceasta constituindu-se într-un fel de mozaic, unde sunt cuprinse portrete („Părintele Andrei Scrima”, „Un slujitor al muzicii sacre, Traian Popescu”), cronici („Parages”, de Theodor Cazaban, „Experienţa” de la Piteşti), semnalări ale unor reviste apărute concomitent – Revista Scriitorilor Români, Drum, precum şi o cronică la filmul „Codin” ori informaţii – extrem de utile astăzi pentru cercetătorul exilului românesc – despre activitatea „Academiei internaţionale de ştiinţe şi litere” şi a „Fundaţiei Iuliu Maniu”. „Publicaţiile Fundaţiei Regale Universitare Carol I” întregesc şi aici relatările despre ceea ce se întâmpla în spaţiul cultural românesc din afara ţării.

În 1966, revista apare cu numărul 3, care continuă publicarea unor inedite, de data aceasta fiind „Poezia din închisorile Republicii Populare Române”.

Prima parte cuprinde şi aici o varietate de titluri şi de autori, dintre care reţinem mai vechi semnatari – Ierunca (Ca niciodată), Emil Turdeanu (Două campanii ruseşti în Moldova), Vintilă Horia (Cronica unui turn şi a umbrei), dar şi

alţii mai noi – Dinu Adameşteanu (Cum am devenit arheolog), George Uscătescu (Poemele tăcerii). La „Texte şi documente” – şi de data aceasta un singur titlu – Cultul imposturii (Virgil Ierunca), dar deosebit de relevant pentru dezvăluirea „moravurilor literare din Republica Populară Română” care, arată autorul, „continuă să fie chezășuite de cultul imposturii.”

„Zodia Cancerului” are numai trei articole: unul de istorie, semnat de Ghiţă Ionescu – 1947: ultimul an al Regatului român, altul trimis de la Roma de Mircea Popescu – Tovarăşul de drum. Note pentru o fiziologie a intelectualului angajat şi cel de-al treilea, mai amplu, dezvăluind din nou distorsionările şi cenzura care opera la Bucureşti în planul literaturii (şi al artei în general). Articolul este semnat de Monica Lovinescu şi este intitulat – foarte direct – Literatura română şi curentele moderniste dintre cele două războaie, aşa cum sunt văzute în RPR.

Exemplifică în continuare cu rubricile şi articolele din numărul 7/ 1968 (ultimul) care cuprinde, printre altele, fragmente din Jurnalul lui Grigore Gafencu (anul 1947), prezentarea lui Emil Turdeanu despre Un manuscris religios din timpul lui Mircea cel Bătrân. La rubrica „Oameni şi situaţii, Ştefan Baciu trimisese gândurile sale despre Horia Tănăsescu (Un monolog hawaian despre Horia Tănăsescu), iar Paul Barbăneagră face Mărturii despre Brâncuşi. Din nou o polemică a Monicăi Lovinescu în Cinstirea şi necinstirea cuvântului, ca şi a lui Mircea Popescu – Poezie la mezat, despre Mircea Popescu scriind apoi în rubrica „Însemnări” V(irgil) I(erunca). Tot din această rubrică reţinem semnalarea revistei Prodromos şi consideraţiile asupra activităţii Societăţii Academice Române la „Zece ani de la înfiinţarea S.A.R.”

Aşadar, fie şi numai din simpla enumerare a unora dintre articolele, recenziile şi informaţiile culturale cuprinse în câteva numere ale Fiinţei româneşti şi avem imaginea a ceea ce dorise totodată ca „singur program” – în toate revistele ctitorite

ori la care a colaborat Virgil Ierunca – şi anume „libertatea de a spune aici ceea ce era interzis în ţară.” Şi, mai departe, în interviul amintit din Jurnalul literar (noiembrie-dec. 1998, p. 12), el spunea:

„Încercam să rememorez prin aceste publicaţii epoca mai puţin scurtă decât se pretindea, când „fiinţa românească” coincidea cu „ethosul”.

2.1.6. Chemarea (1949-1952)Revista apare la Paris, avându-l ca director pe N.S.

Govora.Articolul program pune pe primul plan lupta în slujba

patriei, a „tricolorului”, exprimând în cuvinte – când ironice, când dure – un atac împotriva celor se retrag cu laşitate, „punându-şi pielea la adăpost”:

„Suntem un grup de foşti luptători care au luptat pentru ţară cu arma în mână şi sunt hotărâţi să lupte şi în viitor de va fi nevoie. /.../ Constatăm că în străinătate, cei care se înfăşoară în tricolor, vorbesc în numele lui, şi ceva mai mult, îl monopolizează, sunt tocmai aceia care în momente de grea încercare pentru Patrie, s’au considerat indispensabili în viitor şi şi-au pus pielea la adăpost. Pericolul trecut, sforarii au considerat că a avenit din nou vremea lor. Ba ceva mai mult, socotind că un asemenea pericol ar putea veni într’un viitor apropiat, duc o luptă acerbă pentru a-şi câştiga de pe acum un locşor ferit, un locşor în care preţioasa domniilor lor persoană să fie pusă la adăpost. A venit credem timpul să li se spună răspicat acestor domni: Nu mai merge! Jos labele de pe tricolor!”

Mai târziu, în nr. 4/ 1950, directorul revistei trage din nou semnalul de alarmă împotriva sovietizării ţării, chemând la luptă pe cei ce se ocupă numai cu a face „comitete, comiţii,

asociaţii, ziare, reviste, serbări”, arătând că „numai 5 ani de ocupaţie rusească au trecut, şi Patria noastră nu este altceva decât o imensă închisoare, un imens câmp de concentrare. Peste 30 de ani, Patria noastră nu va fi decât un imens cimitir.”

Colaboratorii noii publicaţii au fost Pamfil Şeicaru (care devine adevăratul conducător al revistei), Pompiliu Păltânea, Alexandru Cristescu, Constantin Arsene.

Cele mai multe articole sunt semnate de Pamfil Şeicaru. Acesta, în stilu-i caracteristic, direct, fără menajamente, atacă adesea „duşmanul natural” (Rusia). Ziaristul intră uneori în dispută cu alţi confraţi, expunându-şi punctul de vedere pe o temă sau alta, cele mai multe însă legate de momentul istoric pe care îl trăiau. Semnalăm articolul publicat în nr. 9/ 15 noiembrie 1951, intitulat Domnul Mircea Eliade şi polemica, în care porneşte de la ancheta întreprinsă de revista Orizonturi cu privire la rolul polemicii, dar mai ales de la răspunsul lui Mircea Eliade la întrebările redacţiei referitoare la acest subiect. Încă de la început, Pamfil Şeicaru îşi sugerează punctul de vedere şi tonul adecvat unei astfel de teme, detaşându-se (cu maliţiozitate) de savantul „amabil (şi) surâzător” care „a desprins un moment din lumea miturilor şi simbolurilor pentru a-şi da opinia sa despre o mai puţin magică problemă”. Pentru a avea apoi un punct de pornire bazat pe text şi a-şi argumenta opinia, autorul polemicii despre „polemică” reproduce un fragment din cele scrise de Eliade: „Ar fi de dorit, fireşte, ca polemicile între intelectuali să se menţină, cum se spune, într-o atmosferă de seninătate. Să fie, adică, mai puţin polemică şi mai mult discuţie contradictorie. Dialogul şi controversa, chiar între poziţii spirituale incompatibile, se pot purta cu o sintaxă onorabilă şi într-un lexic potolit. Mai ales că toţi intelectualii români din exil, prin însuşi faptul că au ales exilul, iar nu colaborarea cu ocupantul străin, sunt de acord asupra problemelor esenţiale. Toţi bunăoară, refuză sovietizarea ţării şi abolirea monarhiei, toţi doresc eliberarea teritoriului de sub

ocupaţie străină şi restaurarea libertăţilor civile şi spirituale. Discuţia între emigranţi ar putea fi aşadar nu numai posibilă, dar şi amicală.”

Respingând ca pe o imposibilitate – în condiţiile exilului – existenţa unui „dialog platonician”, jurnalistul trece, fără complexe, la un atac argumentat şi îl acuză pe savant chiar de „indiferenţă”. Acuzaţiile sunt dictate de realităţile istorice (ocupaţia sovietică) şi merg pe direcţia imprimată încă din articolul program, aceea a „luptei pentru țară.” Dintru început, polemistul porneşte, didactic, de la originea termenului:

„Ne surprinde la domnul Mircea Eliade uşurinţa răspunsului dat. Ne-am fi aşteptat să fixeze, ca punct de plecare, sensul cuvântului polemică, ceea ce l-ar fi scutit să spună o serie de năzbâtii. În orice dicţionar se dă explicaţia originii cuvântului polemică: vine de la polemos, care în limba greacă înseamnă război. Lămurindu-i originea, avem şi sensul, înlesnindu-ne astfel să-i precizăm natura, rolul şi limitele ei organice.

Îi amintim „ilustrului gânditor român” – cum îl califica Orizonturi – de bătrânul Heraclit, care considera războiul „ca tată al tuturor lucrurilor şi rege a toate”, (fragmentul 53) şi că „trebuie să se ştie că războiul este comun, şi dreptatea este luptă, şi totul succede în luptă aşa cum trebuie”, (fragmentul 80). Este viziunea marii necesităţi a luptei nu numai ca un fenomen natural ci, înainte de toate, ca resortul dinamic al istoriei; /.../

Polemica fiind forma de luptă a ideilor, are tot elementul pasional inerent oricărui război. Şi cu cât lupta are ca element în litigiu mai puţin chestiuni materiale şi mai mult opuneri de idei, spre lauda spiritului uman, înverşunarea este mai mare. Pentru un istoric al religiilor, este surprinzător cum uită violenţa războaielor religioase; ceea ce face cu neputinţă un aranjament paşnic între Occident şi Rusia sovietică este

tocmai faptul că omenirea se află într-un climat specific războaielor religioase. /.../

/Polemica este o formă a războiului, fără îndoială, de natură intelectuală, dar nu mai puţin supusă legilor psihologice ale oricărui război. Domnul Mircea Eliade vorbeşte ex catedra, cu abia stăpânit dispreţ pentru cei care deplasează discuţia de la politeţea afectată a dialogului la violenţa polemică, iarăşi ne surprinde la un istoric al religiilor. Profeţii lui Israel aveau dogoarea polemică, virulenţa pamfletară şi nu se situau într-o atmosferă senină. Dar ce este, în fond, Divina Comedie a lui Dante decât o vastă polemică, genial deghizată într-o poemă? Dar Satira a III-a a lui Eminescu? Fără îndoială că polemica implică ataşamentul la o idee, şi arta de a mânui invectiva, arta pusă în serviciul acelei idei. „Sintaxa onorabilă” şi „lexicul potolit” pe care le cere cu o doctorală ironie domnul Mircea Eliade nu ar fi suficiente, mai este nevoie şi de virilitatea gândirii. Cultivatorii de idei şi de poziţii neutrale – recunoaştem, sunt cele mai convenabile – pot să evite cu uşurinţă linia focului, de care îi îndepărtează şi structura lor sufletească şi indiferenţa, acea răceală a inimii înlesnindu-le o potolită atitudine de spectatori. Tot ce înseamnă creaţie, implică pasiune. /.../

Vigoarea polemică realizează adesea schimbări politice pe care sintaxa onorabilă şi lexicul potolit ale profesorului nu le-ar putea determina. /.../

Polemica are o altă estetică decât aceea care condiţionează alte genuri literare. /.../Îl rog pe domnul Eliade să citească Pamfletele politice scrise de Paul Louis Courier – savant elenist, subliniez ca să-l impun atenţiei domniei sale – şi mai ales Pamphlet des Pamphlets.

În continuare, după ce recursese la exemple din literatură şi istorie pe această temă, autorul îşi susţine argumentaţia cu unele din prezent, sugerând astfel scopul

articolului, precum şi neacceptarea unui ton „potolit şi senin” în „ambianţa politică specifică a emigraţiei”. Ironia se constituie şi acum ca o armă de atac. Citându-l pe Eliade din nou, când acesta vorbeşte de armonia de opinie asupra „problemelor esenţiale” ale emigraţiei („Toţi bunăoară refuză sovietizarea ţării şi abolirea monarhiei, toţi doresc eliberarea ţării şi restaurarea libertăţilor civile şi spirituale”), îl ironizează cu citate din Caragiale: „A uitat să mai adauge „ca tot românul să prospere” pentru a trece apoi la expunerea unor momente grave din istoria ţării noastre şi la un atac mai dur:

„Am citit şi m-am întrebat pe ce planetă trăieşte „marele cugetător” ca să ignore cu atâta candoare „problemele esenţiale” care frământă emigraţia. Este o metodă foarte comodă de a avea aerul de om căzut din lună, dar această artificială ignorare nu se potriveşte în cazul de faţă. Este adevărat că dl. Mircea Eliade a părăsit ţara cam demult: în 1938. Domnia sa a fost numit ataşat cultural la Londra, iar în 1940 a trecut în aceeaşi funcţie la Lisabona. Situat la 3000 de km. depărtare de ţară, preocupat de studiile sale, era firesc să nu dea o prea mare atenţie la ceea ce se petrecea în ţară. Este de presupus că a aflat şi domnia sa că poporul român a dus un război greu, timp de trei ani şi două luni contra Rusiei sovietice. Forţele noastre nu erau răzbite, frontul era intact şi nu se simţea nici o clătinare în voinţa de a continua lupta. Dar într-o zi, regele a ordonat încetarea ostilităţilor, fără să fi avut, în prealabil, nici o înţelegere cu inamicul împotriva căruia duceam lupta. Încetarea unilaterală a ostilităţilor se numeşte în dreptul internaţional: capitulare. Pe urmă a venit prăpădul. Va fi auzit şi domnul Mircea Eliade, măcar cât de vag, ce s-a petrecut în nenorocita noastră ţară? La 23 august 1944, statul român a încetat să mai existe. Fără îndoială că de aceasta şi-a dat seama şi domnia sa, deoarece n-a mai fost consilier cultural la Lisabona. /.../

Războiul dus de poporul român, pretind capitularzii, contra Rusiei sovietice, a fost o eroare care a trebuit să fie expiată. Aceşti eroi ai eliberării de sub ocupaţia nazistă, în frunte cu fostul rege, autorul loviturii de stat de la 23 august, se găsesc, situaţie paradoxală, în exil. Abia au putut să scape de fericirea eliberării pe care ei au asigurat-o nenorocitului popor român. /.../ Sper că „marele cugetător” dl. Mircea Eliade a priceput despre ce este vorba. Dar unde este „acordul asupra problemelor esenţiale” care să poată face „discuţia între emigranţi nu numai posibilă, dar şi amicală?” Domnia sa găseşte „inutil să facem istoricul acestei înveninări crescânde a raporturilor dintre intelectualii români în exil”, ca şi când la originea acestor raporturi de categorică ostilitate ar fi simple chestiuni personale. Este o ofensă gratuită şi imprudentă.

/..................................................................................../Nimeni nu i-a cerut „marelui cugetător” nici un

sacrificiu pe altarul patriei, dar îi putem cere să se apropie cu multă delicateţe de ceea ce formează punctele nevralgice ale celor care trăiesc până la obsesie tragedia nenorocitei lor patrii. M-a făcut să zâmbesc seriozitatea cu care dl. M. Eliade oferă „eventuala autoritate pe care o oferă exemplul lui personal”, pentru a împiedica înverşunarea dintre confraţi.”

Stăpân pe arta argumentaţiei, cu tehnica împletirii mijloacelor de ironie cu cele de atac, bazându-se pe exemple din istoria problemei, dar şi din istoria concretă, Pamfil Şeicaru îşi încheie rotund polemica, aducând din nou ca argumente exemple din literatură ca un îndemn pentru implicarea concretă şi ieşirea din turnul de fildeş:

„Întreb pe dl. Mircea Eliade: poate fi o apropiere între înfrângerea Franţei din 1870 şi tragedia de azi a poporului român?

De pe Himalaia nu se vede o nenorocită ţară care se numeşte România…

Rugat să scrie o prefaţă la o carte a domnului I.N.Manzatti, Îţi mai aduci aminte, Doamnă?, dl. Mircea Eliade încheie prefaţa cu această rugăminte: „Reînvaţă-ne, Nelu Manzatti, să rîdem româneşte, ca să putem aştepta neclintiţi, ceasul întoarcerii acasă!”

Citim, recitim şi ne mulţumim doar să spunem: „Fericit temperament i-au dat ursitoarele domnului Mircea Eliade!”

2.1.7. Gânduri libere (1951-1952)

Este o publicaţie apărută numai timp de doi ani, în şase numere care va milita, ca şi altele, pentru „specific” şi „drept la cultură proprie”.

În nr. 1 din 1951, „Cuvântul înainte” arată că revista „îşi propune să fie un organ de apărare a culturii naţionale. Într-o perioadă ca aceea prin care trecem, în care ocupantul străin – ajutat de uneltele din ţară – încearcă să înăbuşe elementul naţional din cultura românească, vom stărui asupra dreptului imprescriptibil al culturii noastre de a fi românească. /.../ Dreptul la o cultură proprie nu-l deducem din superioritatea noastră culturală, ci din specificul nostru.” Atentatul la specificitatea limbii şi a culturii române este apoi reliefat prin faptul că „nici nu se încearcă o rusificare a noastră, cum se afirmă adesea, ci o sovietizare culturală. Ni se impun deci nu numai elemente străine, ci şi elemente care sunt departe de a reprezenta ce are mai bun cultura rusă.”

În continuare, ca şi în alte publicaţii, se cere expres ca libertatea de exprimare determinată de viaţa în ţările neocupate de comunism să devină o contrapondere la acea campanie de sovietizare: „...socotim că noi, cei liberi, avem datoria de a spune cuvântul pe care cei de acasă nu îl pot rosti.”

Cei care şi-au exprimat „gândurile libere” în revistă au fost şi aici Monica Lovinescu (care semna cu pseudonimul

Ioana Cristu), Virgil Ierunca (sub acelaşi pseudonim ca în Luceafărul, Alexandru Andronic), Constantin Amăriuţei ş.a.

2.1.8. Almanachul Pribegilor Români (1952-1966)

În exil, „lupta” se ducea însă îndeosebi cu mijloacele cuvântului şi de aceea la Paris au fost editate mai ales reviste literare (sau publicaţii care includeau şi pagini literare), fapt ce ilustrează dorinţa intelectualilor exilaţi de a deveni un „glas” românesc departe de ţară, de a da, aşa cum îşi propuneau, de exemplu, „ziariştii pribegi” Pompiliu Păltânea şi Constantin Arsene să facă din Almanchul Pribegilor Români: „o imagine a spiritului românesc aşa cum a fost, cum este şi cum va rămâne împotriva tuturor opresiunilor oricât de infernale ar fi.”

Continuitatea literaturii române autentice şi, deci, sprijinirea pe trecut pentru a menţine autenticitatea ei, deveniseră dezideratele principale ale acestor publicaţii, fiind exprimate adesea în mod direct în programele lor. Cităm tot din Almanach: „Noi, exilaţii, în măsura în care vrem să zădărnicim opera pustiitoare a slugilor moscovite, suntem obligaţi să menţinem legătura cu trecutul.” (Constantin Arsene, nr. 5/ 1962).

2.1.9. Anotimpuri (1955)

Desigur, strămutarea, condiţiile noi în care o parte dintre scriitorii români a fost obligată să trăiască şi să scrie au determinat o cantonare în ceea ce le conferea identitatea, conturându-li-se o altă perspectivă asupra literaturii şi limbii române. Nu altfel îşi intitulează Basil Munteanu articolul publicat drept program al revistei Anotimpuri – „Perspective”.

Autorul accentuează aici ideea că „poetul în exil priveşte totul – universul şi pe sine – cu alţi ochi, în altă optică, mai complexă decât cea curentă. La dedublările inerente oricărui creator de frumos, se adaugă altele, specifice lui. El rămâne, pe de o parte, cu sau fără voie, exponentul patriei de ieri. /.../ În fiecare suflu, în fiecare act, în fiecare cuvânt manifestăm inconştient o dublă personalitate: cea de ieri, sorbind anumite puteri din seva vestitului nostru sol fecund, din conştiinţa că aparţinem unui neam mare şi că vorba noastră se află întrucâtva împuternicită şi autentificată de el; şi cea de astăzi, desprinsă, singuratecă, bătută de toate vânturile, în căutarea unui port, reper şi referinţă, unde să-şi ancoreze un moment rădăcinile.”

Limba română, reper şi identitate, legătură cu trecutul şi modalitate de continuare a scrisului românesc devine de asemenea un subiect frecvent al articolelor din revistele exilului. „De când sunt în exil, mă dor toate cuvintele”, va spune mai târziu Ion Caraion. De această „durere” a îndepărtării scriitorilor de limba autentică printre străini se plânge şi autorul articolului program amintit mai sus. Citim astfel că „Paralel cu lumea sufletească se modifică pe neştiute şi limba care tinde s-o exprime. /.../ Mă gândesc /.../ la limba şi stilul scriitorilor care, prin forţa lucrurilor, practică cel puţin verbal, dacă nu şi scriptic, bilingvismul. Se petrec aici fenomene subtile, adânci, cu mari implicaţii psihice şi estetice...”

2.1.10. România muncitoare (1952-1961)

Implicarea lui Virgil Ierunca într-o revistă oarecum sindicală – cum a fost România muncitoare – a însemnat, conform spuselor sale, posibilitatea de a o numi mai degrabă „România intelectuală”. În interviul amintit din Jurnalul literar

(noiembrie-decembrie 1998), Ierunca mărturisea că el singur o redacta „de la prima până la ultima pagină”.

Colaboratorii de la care solicita materiale (N. I. Herescu, Marcel Fontaine, directorul secţiei române de la Radiodifuziunea franceză ş.a.), precum şi multe dintre titluri determinau cititorii interesaţi de literatură să o includă între revistele de acest gen. Şi aici, redactorul şi colaboratorii sunt îndreptaţi permanent cu faţa către realităţile din ţară. Exemple sunt unele articole din rubrica intitulată – cu ironia subînţeleasă – Cultura R.P.R-istă, Enigma lui Ioanide sau Bietul Călinescu, Când Mihai Ralea reconsideră pe Ibrăileanu, Ponegrirea unui mare poet român: Ion Barbu etc., dar şi inaugurarea rubricii „Antologia ruşinii” cu citate din presa comunistă.

Ca o confirmare a orientării revistei către cultură/ literatură este şi publicarea unor numere tematice. Cităm în continuare din amintirile lui Ierunca: „Articolele social-democrate propriu-zise rămâneau pe planul al doilea, deşi erau scrise de Eftimie Gherman sau de Şerban Voinea. Aşa se explică un număr închinat lui Albert Camus, la moartea lui, un alt număr consacrat revoluţiei maghiare, cu multe texte literare de scriitori unguri, sau un număr despre Grigore Gafencu privit aici nu numai în calitatea sa de diplomat, ci şi de ziarist – şi unul de seamă.”

2.1.11. Limite (1969-1986)

Deşi nu a avut un „Cuvânt înainte” drept articol program, revista care i-a avut ca redactori pe Virgil Ierunca şi N. Petra, îşi dezvăluie orientarea prin cuprinsul articolelor. Ea semnalează şi recenzează deopotrivă cărţi din ţară (despre romanele F, de exemplu, al lui D.R. Popescu şi Păsările de Al. Ivasiuc va scrie Monica Lovinescu) şi din exil. Vor fi prezenţi cu poezie, proză, eseu, fragmente de jurnal mulţi dintre

scriitorii care colaborau şi la celalalte reviste – Mircea Eliade, Ştefan Baciu, Al. Ciorănescu, Ion Pârvulescu, Antoaneta Bodisco etc. şi, bineînţeles, redactorii publicaţiei, Virgil Ierunca şi Nicolae Petra.

Chiar aspectul revistei este unul deosebit, amintitnd de Biletele de papagal argheziene. Titlul (la primele numere) este scris cu litere de tipar într-o nuanţă de portocaliu, iar articolele sunt aşezate pe două coloane. Pe prima pagină, la primul număr, ambii redactori îşi exprimă punctul de vedere în ceea ce priveşte realitatea social-politică a momentului.

Virgil Ierunca îşi intitulează articolul Încă odată şi accentuează „schisma totală” dintre ţările estului şi cele ale vestului, această schismă fiind văzută prin prisma atitudinii tinerilor din cele două zone:: ”Încă odată Răsăritul se desparte de Apus. Despărţirea este acum şi mai gravă pentru că ea se face prin tinereţea lumii./.../ Schismă tristă. Cu atât mai mult, cu cât, din svârcolirile tineretului occidental au dispărut două mari atribute ale tinereţii de totdeauna: solidaritatea şi responsabilitatea intelectuală.” Şi, mai departe, observă cel ce a militat mereu pentru a conştientiza occidentul de situaţia tragică a ţărilor din est: „unui tânăr occidental nu-i este îngăduit să se înfăşoare în propria lui condiţie, fără să fie contemporan cu toate aspiraţiile şi revoltele tineretului, de oriunde. Şi în primul rând cu tineretul din Est, fiindcă acolo s-au întruchipat idealurile pentru care luptă el cu atâta patimă./.../ e intolerabil ca un tineret să pună în paranteză toată tragedia intelectuală a celor din Răsărit”. Atacul este apoi din ce în ce mai direct şi mai dur împotriva atitudinii tinerilor din Apus: „Sătulul nu crede flămândului. Sătulul de slogane nu crede flămândului de adevăr. Tânărul «revoluţionar» din Apus este, de fapt, un mandarin exaltat, un cinic de cartier, un demagog de amfiteatru, instalat la modul cel mai burghez cu putinţă într’un turn de fildeş al pasiunii sale oarbe. Toate baricadele din Cartierul Latin al Parisului, ale bătrânei Rome, ale Londrei

ceţoase sau ale cetăţilor universitare americane sunt nişte baricade de fildeş. Ele sunt o sfidare faţă de rugurile din Răsărit pe care arde, zi de zi, o tinerime captivă. Fără să-şi spună «revoluţionară», aceasta construeşte nu un «sens al istoriei», ci un chip regăsit al lumii, în care condiţia umană e reinvestită cu ceea ce o justifică : onoarea de a se depăşi.”

Accentul este pus apoi tot mai direct, autorul scoţând în relief valoarea gândirii şi a modului de a înţelege existenţa – venite din suferinţă – ale tineretului din ţările răsăritene. Puse faţă în faţă, generaţia tânără din cele două părţi ale Europei îi dă autorului imaginea a „două modalităţi, două stiluri de a primi şi cultiva absolutul. În Apus, tineretul prostituează absolutul, militând pentru încetăţenirea lui într-o lume ale cărei contradicţii cer cu totul alte soluţii; în Răsărit, absolutul îşi găseşte spaţiul ce i se cuvine. El n’are ce căuta în cetate. Ori de câte ori a coborât în cetate, el a dus la aberaţie totalitară, la termitismul ideologic. În Apus, absolutul e o idolatrie istoricizantă; în Răsărit, un apel transcedental. De aici, seriozitatea cu care Răsăritul regăseşte urcuşul spre alt tărâm şi de problemă, şi de mister. De aici, lecţia de speranţă pe care tineretul răsăritean o dă – cu o luciditate solară – celor împotmoliţi în non-sens, în paradă şi-n impas.”

Concluzia – o parafrază: „Cine n’are tineri, să-i cumpere! Cu ce monedă însă? Nu s’a bătut încă o monedă a spiritului.”

Despre „frica de tineret” (premonitoriu!) va scrie şi Monica Lovinescu în articolul intitulat Tinereţea şi Judecata de apoi, incus sub rubrica „O samă de cuvinte”:

„În toate încercările de restalinizare care se înregistrează în clipa de faţă, dela acelea ce se manifestă militar prin tancurile ce intră în Cehoslovacia până la cele culturale, cum au fost recentele campanii din România pe plan literar, marele, ascunsul motiv acesta e: frica de tineret. O frică de care

n’ai cum să scapi pentrucă e o fatalitate naturală; tinerii vor fi din ce în ce mai tineri, vor privi din ce în ce mai puţin, vor ajunge să te înlocuiască prin toate locurile în care te afli, cu memoria lor în care nu exişti, care nu te va purta mai departe, prin puntea generaţiilor spre viitor. Iar tu care i-ai minţit nu-i vei avea niciodată alături de tine.”

În continuare, autoarea îşi focalizează dezvăluirile pe scriitorii şi academicienii din ţară, care mint şi îşi falsifică trecutul, acceptând „reîngheţul” şi neînţelegând înnoirea din literatură, fiind astfel necitiţi, „pentru că în istoria literară nu se intră printr’o poartă păzită de miliţieni. E chiar unul din rarile domenii în care poliţia n’are ce căuta. Şi nici cei ce-au slujit-o.”

Tot pe prima pagină, ca şi cel semnat de Ierunca, pe coloana din dreapta, textul lui Nicolae Petra este, în schimb, o metaforă care ascunde destinul neamului nostru sub vremi:

„În adâncurile nebănuite ale apelor stau pierdute şi tocindu-se, încet, toate semnele pe care au încercat să le înalţe spre veşnicie şi glodul lor se adaugă la cel a atâtor alte încercări uitate de a stăpâni sufletul fără de sfârşit al neamului, cu vremelnice unelte şi străine cântece.”

De la primul număr al Limitelor şi continuând apoi constant, revista se va încheia cu o rubrică intitulată „Confluenţe”, extrem de binevenită ca informaţie. De aici aflăm ce reviste au apărut, conţinutul acestora, cele mai importante titluri sau numele semnatarilor, cărţile editate recent, într-un cuvânt informaţii care dau o imagine de ansamblu asupra realităţii culturale a momentului. Câteva exemple:

În numărul 1 este semnalat, printre altele, „ultimul număr din Cuvântul în exil, revista de adâncă spiritualitate a lui George Racoveanu, care a reuşit – cu mari sacrificii – să scoată cincizeci şi nouă de numere – a apărut fără întemeietorul ei. E

un număr de omagiu în care chipul acestui gânditor de omenie e evocat mai ales de Msgr. Octavian Bârlea, George Uscătescu, G-ral Ion Gheorghe, Virgil Ierunca şi Mircea Eliade. «Se tot întrebau unii şi alţii – scrie Mircea Eliade – cum de reuşeşte un singur om, un exilat, sărac lipit pământului, să continue, an după an, ce-a început? Acum cunoaştem răspunsul. Cunoaştem preţul pe care l-a plătit G. Racoveanu ca să poată face să dureze una din marile opere ale exilului. A plătit cu ce nu poate cumpăra niciun om – şi nicio putere omenească. Dar e trist că am înţeles asta atât de târziu ... »”

Ediţie de ediţie, din rubrica aceasta avem în faţă o oglindă – în mic – a exilului românesc, a activităţii neobosite a intelectualilor ce se cheltuiau continuu pe altarul culturii române. Număr de număr sunt semnalate cărţi şi comentarii asupra cărţilor (v., de ex., cele privind studiul asupra operei lui Eliade – Myths and Symbols – Studies in honor of Mircea Eliade, în nr. 1), recenzia la cartea lui Paul Goma în germană – Die Tür, în Die Zeit, „binecunoscuta revistă progresistă din Hamburg”, în nr. 12 al Limitelor, cartea lui Asturias – Roumanie d’aujourd’hui, pe care redactorii nu se sfiesc să o numească „insipidă şi lipsită de interes”, în nr. 3), dar mai ales revistele editate de entuziaşti redactori români pe tot globul.

Concluzii

Privind retrospectiv revistele exilului parizian (dar, desigur, observaţia se poate extinde nu numai la cele apărute la Paris) putem sintetiza scopul şi deviza sub care scriitorii şi-au pus cuvântul preluând o idee exprimată în articolul program al revistei Semne (1960-1963), intitulat simplu „Noi”:

„Tipărim această revistă de luptă căci noi credem că Neamul Românesc se poate salva.”

Salvarea însemna aşadar păstrarea identităţii culturale, a valorilor culturii române prin cuvântul exprimat în libertate.

2.2. Italia. Roma

Printre centrele europene importante din punct de vedere al activităţii creatoare a emigranţilor români, s-a numărat şi capitala Italiei. Aici a locuit şi a activat, alături de alţi intelectuali români, criticul literar şi omul de aleasă cultură, Mircea Popescu, şi tot aici vor lua fiinţă câteva publicaţii ale exilului.

Luăm ca exemple trei dintre acestea – România, Vatra şi Acta Philologica. Titlurile primelor două ne trimit la acelaşi fel de revistă ca cele editate de exilaţi în alte oraşe europene.

2.2.1. Vatra. Foaie românească de opinie şi informaţie (1951-1994)

A avut o existenţă lungă, dar cu apariţii neregulate – lunar, la două luni, de 5 sau 4 ori pe an, bianual, mutându-şi şi locul de apariţie pentru un timp, la München şi Bonn, revenind apoi la Roma şi din nou fiind mutată la Viena, apoi Freiburg, din nou Roma, apoi Paris, dar uneori şi în alte oraşe.

Dorinţa expresă, exprimată la primul număr, a membrilor redacţiei era de „a menţine legătura cu fugarii din alte ţări”, declarând că „nu aparţin niciunui compartiment politic”, că nu e legionară, deşi mulţi dintre colaboratori sunt foşti legionari.

2.2.2. România (1954-1957)

Revista intitulată România se distinge prin faptul că publica articolele în ambele limbi – română şi italiană, directorul revistei fiind profesorul Umberto Nani, „cunoscut jurnalist şi

vechi prieten al Românilor şi al latinităţii din Balcania, pe care a studiat-o direct, la faţa locului, publicând, pe baza cercetărilor întreprinse, volumele Oriente europeo, Italia e Jugoslavia, Italia e i Balcani, cu aprecieri măgulitoare faţă de români”, după cum stă scris în nota redacţiei de la numărul 1/ ianuarie 1954.

Colaboratori: întâlnim şi în paginile acestei reviste scriitorii care publicau în celelalte reviste şi ziare româneşti, ca de exemplu Vintilă Horia, Virgil Ierunca, Alexandru Busuioceanu, Mircea Popescu, Aron Cotruş, Vasile Posteucă, Nicu Caranica ş.a. Multe articole de critică literară sunt în italiană şi exemplificările sunt făcute din „poeti romeni in esilio” (Mircea Popescu scrie despre poezia lui Aron Cotruş şi Virgil Ierunca), iar Ioan Guţia şi Marcello Camilucci despre „Poesia romena della diaspora”, exemplificând cu poeme de Ştefan Baciu, N.S. Govora, Nici Caranica, Vasile Posteucă, Vintilă Horia, Al. Busuioceanu ş.a.

În Cuvântul înainte intitulat „Către cititor”, redacţia motivează apariţia acestei noi reviste în capitala Italiei, dar şi a versiunii articolelor în italiană, arătând că:

„Din publicaţiile româneşti ale exilului, din scrisori şi convorbiri, precum şi din propria experienţă se desprinde net constatarea că România este foarte puţin cunoscută în străinătate. Umplerea dureroasei lacune constituie principala datorie a refugiaţilor români, dându-le totdată ocazia să-şi justifice, măcar în parte, privilegiul de a se bucura de libertate.

.............................................................................................Că centrul de greutate al politicii mondiale se află astăzi

peste Ocean, e adevărat; dar noi aici ne găsim, limba ţării acesteia o cunoaştem. Aici putem deci lucra cu mai multă eficacitate. Şi-apoi Roma, leagăn al neamului românesc, este principalul centru al lumii creştine, al Ideii care singură mai poate ţine piept mesianismului materialist al Moscovei; Italia este vatră şi centru al culturii şi civilizaţiei universale. /.../ De

altă parte, iniţiativa noastră n’are cum constitui un monopol. (...) Ceea ce am îndrăsnit noi, într’o ţară cu puţini Români şi foarte puţine posibilităţi de muncă, deci de câştig, chiar pentru fiii săi – îndemnăm şi pe compatrioţii din alte părţi să facă, cu orice sacrificiu. Căci oricât de mare ar fi el, n’are cum se compara cu cele îndurate de fraţii rămaşi la vetre. Ne gândim mai ales la ţările de limbă franceză, germană, engleză şi spaniolă. România va culege în bună parte, mâine, ceea ce vor fi semănat astăzi copiii ei cei liberi.”

În continuare, se specifică faptul că revista va fi trimisă „la toţi parlamentarii şi oamenii de cultură italieni, la toate gazetele locale, la Legaţiile italiene din străinătate, la principalele ziare din lume”, ca şi la compatrioţii cărora le deţineu adresa.

Apariţia este preconizată a fi lunară şi se face apoi apel la sprijinirea materială a publicaţiei.

2.2.3. Acta Philologica (1958-1976) a fost o revistă cu ţinută academică. Ea a găzduit, pe lângă scriitorii şi criticii români deja cunoscuţi din alte publicaţii (Eliade, Vintilă Horia, Al. Busuioceanu, N.I. Herescu, Mircea Popescu ş.a.) şi specialişti străini, publicând articolele şi studiile în limbi străine – italiană, franceză, germană.

2.3.Germania. München

2.3.1. Orizonturi (Stuttgart, 1949-1953)

Ideea cooperării, indiferent de spaţiu şi orientare ideologică sau literară în scopul luptei comune împotriva comunismului, pentru informarea32 asupra situaţiei din

32 Una dintre „misiunile scrisului românesc în exil”, aşa cum îşi formulase redacţia un articol din 1950 (nr. 7-9) era tocmai aceea de „informare a lumii întregi de ceea ce se petrece în ţară.”

România ocupată, ca şi pentru salvarea/ promovarea culturii române a determinat pe membrii redacţiei revistei Orizonturi33

să atragă în colectiv, începând cu anul 1951, scriitori şi din alte zone ale lumii – Paris, New York, Portland, Buenos Aires etc.

Necesitatea unei publicaţii proprii a „Cercului de Cercetări Ştiinţifice al Românilor din Germania”, se motivează în „Cuvântul introductiv”, a dus la editarea acestei reviste în care intelectualii „să-şi comunice gândurile şi să-şi arate contribuţia lor în exil, pe linia salvării culturii noastre naţionale.” Declarându-se o publicaţie deschisă oricărei manifestări ştiinţifice sau culturale româneşti, redacţia invită la colaborare pe toţi acei care „se vor strădui să înţeleagă imperativul momentului de faţă şi care, pentru dragostea şi respectul ce-l poartă valorilor noastre ideale, sunt gata să renunţe la un individualism egocentric, dăunător comunităţii noastre de pretutindeni.”

Apreciată ca „un focar de spiritualitate al Românilor din exil” de către scriitorul Basil Munteanu (în 1951, la doi ani de la apariţie), revista a găzduit în paginile ei, pe lângă studiile politice, filosofice sau economice, şi articolele sau cronici literare, semnate de Vintilă Horia, Mircea Eliade, Basil Munteanu, Grigore Nandriş ş.a.

Revista cuprinde de asemenea numeroase informaţii din domeniul cultural, printre acestea de un real interes astăzi considerăm a fi cele despre Cursurile universitare româneşti în exil, ca şi despre „Proiectul de întocmire a unui Lexicon românesc”, anunţat de Biblioteca Română din Freiburg.

Biblioteca aceasta, alcătuită cu entuziasm de o parte a exilului, a editat Buletinul Bibliotecii Române, care a început prin a publica în 1949 un volum de poezii ale lui Eminescu, în care erau incluse şi cele interzise în RPR la acea dată – Rugăciune şi Doina.

33 Revista Orizonturi a fost publicată de Constantin Ghidel şi avea ca subtitlu – „Buletin lunar pentru propria informare şi documentare”.

2.3.2. Revista Scriitorilor Români (1962-1990)

În excursul său lapidar privind istoria revistelor pe care le-a iniţiat sau de care s-a ocupat mai cu deosebire, ca răspuns la o întrebare pusă de AL. Cistelecan în interviul amintit mai înainte, Virgil Ierunca va consemna şi câteva date despre Revista Scriitorilor Români, editată de Societatea Academică Română34: „m-am îngrijit, împreună cu Mircea Popescu, de la Roma, de apariţia revistei (...), animată de Monseniorul

34 Aceasta explică şi de ce programul prin care se circumscrie în specificul său este suprapus obiectivelor şi raţiunii potrivit cărora a luat fiinţă SAR. Societatea Academică Română a luat fiinţă în anul 1957, dar înfiinţarea ei a fost – în mod esenţial – legată şi de un celebru apel pe care generalul Nicolae Rădescu l-a adresat cărturarilor români. Apelul amintit încerca să atragă atenţia tuturor intelectualilor noştri aflaţi în exil asupra fenomenului de aculturaţie totalitară pe care stalinismul deja îl instrumenta în România, demers criminal ale cărui obiective, într-un timp foarte scurt, deveniseră cât se poate de evidente: totala nimicire a poporului român căruia îi erau atacate însăşi temeliile de rezistenţă. „Un astfel de atac – se spune în apelul generalului – s-a dat şi împotriva limbii române care formează cea mai strălucită dovadă a originii noastre latine şi pârghia de bază a fiinţei noastre etnice.” Ca un prim şi grav siptom al respectivului atac era menţionată transformarea fostei Academii Române într-un simulacru de instituţie de ştiinţă şi cultură, prin îndepărtarea tuturor elementelor de reală şi autentică valoare culturală şi ştiinţifică şi înlocuirea lor cu elemente aservite intereselor guvernului comunist (condus de la Moscova) care se şi grăbiseră să proclame nevoia de transformare a limbii române pe cale artificială, forţată. ”Aceasta – sublinia apelul generalului Rădescu – „nu însemnează decât slavizarea în chip perfid a limbii noastre pentru ca astfel să se poată arunca îndoiala asupra obârşiei ei latine”. În acest scop fusese alcătuită o Comisie specială (pretins academică) cu însărcinarea de a înlocui din dicţionarul limbii române toate cuvintele occidentale, înrădăcinate de mult în limba noastră, prin cuvinte noi, de origine slavă. Se căuta (de fapt se fabrica!) un argument istoric şi de drept capabil să pregătească şi să justifice anexarea ţării la Rusia Sovietică.

Octavian Bârlea, cu sprijinul Vaticanului, societate care, mai ales la început, a avut o activitate destul de rodnică. (În ce priveşte Revista scriitorilor români, care mai apărea până în anul trecut, am părăsit-o după moartea lui Mircea Popescu, deoarece numai titlul mai rămăsese din ceea ce îşi propusese să fie.”35).

Precedată de un Buletin Informativ (apărut în 1957), înfiinţarea Revistei Scriitorilor Români avea să se hotărască abia în 1959 cu ocazia Congresului anual al SAR de la Strasbourg (1959) la o şedinţă prezidată de prof. Nicolae Herescu, unde s-a propus înfiinţarea unei reviste literare sub denumirea „Revista Scriitorilor Români”. Sarcina redactării ei urma să-i revină lui Vintilă Horia, Virgil Ierunca şi Mircea Popescu.

Revista avea să apară anual sau o dată la doi ani (75, 77) în RFG până în anul 1990 (nr. 27), numărul paginilor fiind variabil, între 158 şi 252.

Din acest motiv cărturarii români, reprezentanţii autentici ai culturii române erau chemaţi să apere cultura şi limba printr-o hotărâtă acţiune comună. Pe scurt, se propunea înfiinţarea Academiei Române Libere care – în viziunea generalului Rădescu – ar fi urmat să dobândească sprijinul întregii lumi civilizate şi recunoaşterea Academiilor din ţările libere.

Din nefericire, decesul generalului Rădescu avea să zădărnicească pentru moment realizarea acestui important proiect. Dar nu după multă vreme – confirmând afirmaţiile cuprinse în amintitul apel – în 1956 la Congresul Internaţional de Romanistică de la Florenţa, sovieticii nu numai că au trimis şi reprezentanţi din R.P.R. dar au şi încercat să acrediteze o serie de afirmaţii aiuritoare potrivit cărora graiul din Moldova reprezintă o limbă cu totul aparte, diferită de limba română. Îndemnul generalului Rădescu îşi demonstra astfel clarviziunea şi revenea în actualitate. Necesitatea înfiinţării unei Societăţi de Filologie Romanică devenise, evident, imperioasă. Aşa se face că în 1957 lua fiinţă Societatea Academică Română (SAR) având drept principal scop „Promovarea culturii româneşti peste hotare”. SAR îşi va constitui puternice filiale în Italia, Franţa şi Germania.35 Virgil Ierunca, Trecut-au anii, interviul cu Al. Cistelecan, pp. 371-372.

Despre „ceea ce îşi propusese să fie” cititorii aflau, ca de obicei când apărea o nouă revistă, din „Cuvântul înainte”, semnătura dovedind că este punctul de vedere al „Societăţii Academice Române”. Aici se arată că revista era cerută de faptul că „Pretutindeni se știe că peste „țara doinelor” plină de ecourile tristeților din trecutul îndepărtat noi tristeți s-au abătut. Frumoasa literatură română, care în epoca de liberă dezvoltare crescuse falnică și promitea să atingă mari culmi, la sfârșitul ultimului război a fost mutilată de grădinari travestiți: unele ramuri ale ei, în loc să fie lăsate libere spre soare, au fost cârmite spre beciuri; altele au avut elanul tăiat de gerul din răsărit; altele au fost plecate la pământ ca să nu dea roadă de durată; altele, în fine, au fost lăsate să se dezvolte, dar pe seva lor au fost altoite buruieni străine. Altfel, o mare acțiune de sluțire a schimbat, și ține schimbată, podoaba de mai înainte.

O parte din talentele românești a aflat însă adăpost în lumea liberă, unde unele au câștigat faimă peste mări şi țări. Prin reunirea acestor forțe din libertate se înfiripă REVISTA SCRIITORILOR ROMÂNI, editată de Societatea Academică Română. Titlul grăitor al acestei publicații nu vrea să spună că toate talentele – sau geniile – românești sunt cuprinse în paginile ei, ci vrea să afirme că spiritul literaturii românești – adevăratul spirit! – , cu rădăcinile adânc înfipte în trecut și ramuri larg deschise spre viitor, e aici prezent și viu.

În această revistă, scriitori și cititori, departe de țară, își află țara: unii samănă ce au mai bun; alții culeg ce e mai frumos; și cu toții se simt înmănunchiați în aspirațiile spre ce e mai nobil. Și unii și alții păstrează convingerea că nici roadele personale, nici folosul social nu stau în desțărare. Ruperea legăturilor sufletești cu trecutul, cu istoria, nici nu e posibilă. Cine și-o închipuie, se amăgește! În faptele omului se întrezăresc moși și strămoși! De aceea operele din această revistă sunt roade ale trecutului românesc.

Trecutul însă nu e singurul element ce dă viață acestei reviste. Pe lângă faptul că fiecare autor își are personalitatea sa, în opere e întipărită și o sinteză între trecutul țării de origine și influențe din prezentul pe care fiecare-l trăiește în țara de libertate. După cum pomii crescuți din aceeași sămânță, când sunt plantați în terenuri diferite, fără să-și schimbe firea, dau fructe cu nuanțe deosebite, așa și scriitorii români, adaptând efortul lor la nivelul înaltelor culturi occidentale, comoara istoriei proprii o îmbogățesc, o luminează, îi dau nou suflu prin elemente filtrate din atmosfera culturii în care trăiesc.

REVISTA SCRIITORILOR ROMÂNI, însă, nu vrea întoarcere în trecut, nici oprire în prezent, ci tinde spre viitor. În această pășire înainte, efortul scriitorilor români are un sens, nu orizontal, ci ascendent. Cultura – în cadrul căreia stă literatura – presupune alegere, îngrijire, înnobilare. Îndeosebi limba română, care – au recunoscut-o străinii – este una dintre cele mai frumoase limbi din lume, așteaptă pricepută îngrijire. Nobilele calități ale fiecărui scriitor vor face ele însele plivirea.

Legătura vitală între trecut și viitor vrea deci să fie, în primul rând, această Revistă a Scriitorilor Români.

Ceea ce își doresc să înfăptuiască realizatorii revistei este cuprins în întregime în frazele de deschidere. Esențialul este că își propun să păstreze „spiritul literaturii românești – adevăratul spirit! – cu rădăcinile adânc înfipte în trecut și ramuri larg deschise spre viitor.” Conștienți că scriitorii din exil pot beneficia de influența benefică a noului mediu cultural, editorii afirmă că această revistă va cuprinde totuși în paginile ei cu precădere specificul românesc și că – desigur la figurat – aici cititorii își vor afla „țara”.

Deşi pe copertă apare consemnat ca loc de apariţie „München”, pe coperta interioară este specificat mereu faptul că „paginaţia, orânduirea şi îngrijirea materialului i se datoresc lui Mircea Popescu”. Acesta, după cum se ştie, locuia la Roma, iar la numărul 4 stă scris pe pagina de gardă „Printed in Italy”. De fiecare dată este consemnat şi numele celui/ celor care au ilustrat publicaţia.

Aşadar, Revista Scriitorilor Români se datorează în principal muncii lui Mircea Popescu, ajutat însă şi de alţi colaboratori.

Referitor la munca efectivă de redacție, la scriitorii care au conceput număr de număr cuprinsul revistei, avem astăzi câteva mărturii care, chiar dacă uneori sunt contradictorii, se și completează. Una este cea a lui Virgil Ierunca. Acesta, în interviul amintit din Jurnalul literar (noiembrie-decembrie 1998, p. 12) spune că revista „de la Roma a fost animată de Mgr. Bârlea. N.I. Herescu a găsit titlul revistei. Atâta vreme cât Mircea Popescu – cu care ne consultam mereu – s-a aflat la cârma ei, revista şi-a păstrat calitatea. După moartea lui, ea a încăput pe mâna unui neprofesionist caracteristic, Constantin Sporea, care a anulat-o prin mediocritate, în ciuda eforturilor lui Mihai Cismărescu de a o scoate din impas. (...) Este, bineînţeles, păcat că această publicaţie a dispărut prin non literatura acceptată la ultimele numere.”

Dată fiind relaţia – care se subînţelege destul de clar din mărturiile lui Ierunca – dintre el şi Constantin Sporea, pare firesc că acesta din urmă abia îi menţionează numele în amintirile sale. E posibil totodată, având în vedere că numele lui Ierunca nu e consemnat nici la primele numere, ca acesta să se fi implicat numai cu articole în activitatea revistei. Oricum, într-un interviu din 1984 de la „Vocea Americii”, reprodus apoi în nr. 21 al publicaţiei, C. Sporea îşi are propria versiune şi dă oarecum alte detalii: „Cu ocazia congresului anual (al Societăţii Academice Române, n.n.) ţinut în 1959 la Strasbourg, a avut

loc o şedinţă restrânsă a creatorilor literari prezidată de profesorul Herescu, în cadrul căreia s-a discutat problema înfiinţării unei reviste literare. S-a căzut de acord asupra denumirii ei, Revista Scriitorilor Români, urmând ca să se ocupe de redactarea ei Vintilă Horia, Virgil Ierunca şi Mircea Popescu. Pentru a se simplifica redactarea ei, mai târziu a fost delegat Mircea Popescu, Secretarul general al SAR să se îngrijească de apariţia regulată a revistei. Ulterior el a cooptat ca redactor pe Constantin Sporea36, căruia i-a revenit de a continua munca începută de Mircea Popescu, după moartea acestuia.” Mai departe, după ce enumeră câteva dintre contribuţiile de valoare (în primul rând Mircea Eliade şi Vintilă Horia), C. Sporea explică structura noii publicaţii – „contribuţii originale” în prima parte, „materiale despre alte creaţii originale sau însemnări despre fapte deosebite, precum recenzii, înfăptuiri româneşti în străinătate, necrologuri.” Se atinge de asemenea în interviu şi problema distribuţiei, aceasta fiind conform „grupului de refugiaţi români stabiliţi” într-o ţară sau alta. Sunt enumerate, astfel, în ordine, „Germania Apuseană, Statele Unite ale Americii şi Franţa, cărora le urmează apoi: Spania, Italia, Anglia.” În ceea ce priveşte România, ea era trimisă, dar, după cum erau informaţi ascultătorii, „rareori ajunge la destinaţie.”

Pentru o edificare asupra structurii şi tipului de articole inserate în Revista Scriitorilor Români vom detalia în continuare câteva dintre numerele editate în prima perioadă.

Sumarul demonstrează, încă de la apariţie, prezenţa unor scriitori cu care cititorul este deja familiarizat din alte reviste ale exilului, indiferent de locul de editare al acestora. Îi găsim astfel aici din nou pe Vintilă Horia, pe Virgil Ierunca, pe Monica Lovinescu, pe Antoaneta Bodisco, pe N. I. Herescu,

36 În revistă, de la numărul 11 se precizează că „Mircea Popescu şi Constantin Sporea au îngrijit partea redacţională şi paginaţia.”

Vasile Posteucă, Nicolae Caranica, Al. Busuioceanu, Paul Miron, Yvonne Rossignon, Aron Cotruş şi, nu în ultimul rând, pe Mircea Eliade. Acesta din urmă deschide de fapt revista, imediat după Cuvântul înainte, cu „Fragment de Jurnal”, fiind prezent aproape număr de număr cu nuvele inedite (în nr. 2, de ex., Şanţurile, în nr. 3 – Războiul la şcoala primară, în nr. 4 – Adio”, în nr. 5 – Om uitător, ireversibil etc.).

Este important de precizat că structura publicaţiei se conturează încă de la început, prima parte – cea mai întinsă – fiind şi aici compozită, alternând poezia cu proză şi eseu, urmată de o rubrică distinctă ce se va menţine – „Negru pe alb: Cronici, idei, fapte”. Aici, în primul număr, îi va comemora Mircea Popescu (şi le va sublinia meritele literare şi culturale în general) pe Al. Busuioceanu, pe N. I. Herescu şi pe Aron Cotruş.

La fiecare dintre aceştia, pe lângă prezentarea personalităţii, autorul inserează şi un scurt citat – definitoriu – din scrisul acestuia. Iată, de pildă, textul selectat din N. I. Herescu, text-testament pentru întreaga elită a exilului creator românesc:

„Scriitorii au ales exilul nu din calcul, ambiţie, orgoliu sau interes, ci pentru că au simţit că era o datorie. Pentru scriitor, libertatea este onoarea lui, e unealta şi arma lui. Expatrierea scriitorilor este un act voit. Au ieşit, ca să poată continua să fie scriitori. Ţara lor a fost cotropită, străinul o stăpâneşte. Singurul tărâm solid rămâne pentru ei limba. De aici, din graiul lor, nu-i poate exila nimeni. Aici sunt mereu acasă. Casa aceasta nu le mai poate fi cotropită, din această casă nu mai există izgonire.”

În aceeaşi manieră sunt prezentaţi şi ceilalţi doi scriitori:

– criticul şi istoricul de artă, eseist, traducător şi poet, Al. Busuioceanu, din scrisul căruia este reprodus un fragment semnificativ pentru asumarea datoriei de a continua să fie scriitor, chiar (sau mai ales) aflându-se în exil:

„Scrisul a murit în România. Cuvântul în libertate nu mai există, literatura românească de azi e în patria mea un imens cimitir, în care abia mai răsare câte un spectru tremurător, temător de lumina zilei. Scriitorii din ţară, câţi au acceptat căderea, nu mai sunt azi decât nişte suflete moarte, pentru care nu se va găsi un Cicikov să le răscumpere Nu mai există altă literatură decât aceea a exodului, aceea a celor care trăim risipiţi azi în toate ţările din lume”;

– precum şi poetul care, înainte de a pleca din ţară „era un capitol în istoria poeziei româneşti contemporane, pe linia unor Mureşanu, Coşbuc, Goga, transilvăneni ca şi el, şi luptători, ca şi el, cu condeiul şi cu versul, pentru libertate şi pentru dreptate”. Este vorba despre Aron Cotruş.

Din sumarul primului număr mai reţinem O polemică inutilă” de Mircea Popescu şi Caragiale în RPR, scris de Monica Lovinescu.

Cu numărul al doilea sumarul se amplifică foarte mult, dar semnăturile sunt în mare parte aceleaşi. Semnalăm prezenţa pentru prima dată a poetului Ioan Miloş cu „Variaţii despre fericire sau versuri nefericite”. Considerabil amplificată este rubrica „Negru pe alb” în care Horia Stamatu scrie despre „Scriitorul angajat”. Monica Lovinescu are mai multe intervenţii, dintre care amintim comentariul său intitulat „Riscurile unei antologii oficiale”. În acest număr este publicată şi o scrisoare a lui Aron Cotuş către Mihail Sadoveanu, din păcate tardiv, abia după moartea acestuia.

Apare şi o rubrică nouă – „Recenzii”, în care, printre alţii, Antoaneta Bodisco scrie despre cartea lui Horia Stamatu, Recitativ, iar Eugen Drăguţescu despre Ţara de departe de Maria Găzdaru.

În continuare, fiecare nou număr apare foarte bogat şi variat în subiecte şi semnături. Astfel, nr. 3/ 1964 se deschide cu „Texte inedite sau rare (În amintirea şi spre cinstirea maeştrilor şi confraţilor care nu s-au „muscălit”)”. Primul text îi aparţine lui Ştefan Baciu – Aron Cotruş: omul şi poetul, apoi Emil Câmpeanu - Salcia lui Ion Barbu, Ion Barbu - Când va veni declinul şi alte poeme dintr-o culegere intitulată Ion Barbu-Poezii, multiplicată în copii dactilografiate care circulau pe sub mână. Este prezent apoi Camil Petrescu cu „Noocraţia”, G. M. Cantacuzino scrie despre Giotto, iar Virgil Ierunca publică pagini din Jurnal.

Câteva note foarte importante sunt semnalele apariţiei unor noi numere de la alte publicaţii româneşti. Un exemplu este aprecierea revistei Fiinţa Românească (pe care o semnează Mircea Popescu). Acesta scrie, în rubrica „Negru pe alb”, că „Revista de cultură a Fundaţiei Regale Universitare Carol I reprezintă unul dintre succesele de seamă ale exilului nostru. Sunt o garanţie de seriozitate, pricepere şi gust (sic) membrii din comitetul de redacţie: domnii Mircea Eliade, Vintilă Horia, Virgil Ierunca, Emil Turdeanu, V. Veniamin, fiecare cu competenţa şi aportul său. Nu e greu de ghicit, totuşi, peste tot, mâna harnică şi bine alegătoare a lui Virgil Ierunca, căruia îi revine desigur marele merit al procurării şi publicării ineditelor din Barbu, V. Voiculescu, E. Lovinescu (un capitol din romanul în manuscris, Mălurenii), ba chiar N. Labiş.”

Mai departe, după ce enumeră câteva articole de interes pentru recenzent – cel dedicat de Ionel Jianu lui Nicolae Grigorescu, dar mai ales cel semnat de Şerban Voinea, „care supune la o critică severă primul volum din Istoria României,

editată de Academia reperistă” – este apreciată îndeosebi rubrica „Însemnări”, care „se ţine la pas cu tot ce e nou şi priveşte poporul român, polemizează, critică, recenzează, explică sau pur şi simplu – lucru mult mai important decât se crede în situaţia noastră împrăştiată de azi – informează.”

În încheierea scurtei prezentări sunt reproduse câteva fraze din Cuvântul înainte, cele în care se spune, metaforic, că „Fiinţa românească e Ţara în exil, care vrea să afirme, între celelalte popoare ale lumii occidentale, dreptul poporului român la o viaţă demnă şi la o creaţie liberă.”

Dar multe dintre revistele semnalate comentau şi ele, la rândul lor, Revista Scriitorilor Români. Iată ce scrie Nicolae Novac în nr. 4 al revistei Drum: „Cu numărul al doilea, Revista Scriitorilor Români și-a îmbogățit nu numai numărul paginilor, ci și conținutul. Colaborări alese. Material variat. Note și comentarii pline de duh și de bun simț. Este, fără doar și poate, una dintre cele mai frumoase realizări pe tărâm cultural și literar a exilului. Amintește Revista Fundațiilor Regale din România de altădată. Cu mijloace financiare puține, dar cu multă tragere de inimă, Părintele Bârlea, cu toate denigrările lui Nichifor Crainic din slăbănogul Glas al Patriei, a reușit să pună o piatră în capul unghiului culturii românești pentru veacurile ce vor să vie. O asemenea publicație, nu numai că nu apare astăzi în R.P.R., ci, pur și simplu, este imposibil de conceput. Fiindcă, acolo unde nu este libertate, nu poate fi nici creație.”

În numărul 4/1965 al Revistei Scriitorilor Români, reapar în sumar numele lui Mircea Eliade - Adio, al lui Horia Stamatu cu Poezii – Zodie, Vârsta şi Zori, Grigore Cugler (Apunake) - Consultaţie gratuită, Miraje (acesta fiind prezent şi în nr. 5), George Uscătescu – cu poezia Pastorală, din nou Ierunca cu fragmente din Jurnal (1949) şi Mihai Cismărescu cu Vorbe...vorbe ... vorbe.

Ca şi în celelalte numere, sunt inserate în revistă şi traduceri37, ca de exemplu cele din W. Whitman de Nicolae Novac ori din Lucreţiu de Victor Buescu.

În rubrica „Negru pe alb”, Mircea Popescu discută despre „Scriitorii noştri: amărăciuni şi speranţe”, Dinu Adameşteanu prezintă „Un maestru: Scarlat Lambrino”, iar Nicolae Beldiceanu scrie despre Anton şi Eliza Zigmunt Cerbu, ambii figuri remarcabile de intelectuali din exil, decedaţi la scurt interval unul după altul în plină putere creatoare. Reproducem un fragment, în ideea de a le face cunoscut numele şi mai ales activitatea pentru cititorii de astăzi:

„Într-un interval de numai un an şi jumătate ştiinţa românească a fost crunt lovită. A pierdut doi orientalişti distinşi care, din cea mai fragedă tinereţe, atraşi de opera lui Mircea Eliade, au jertfit ce era mai bun din ei pe altarul studiilor orientale. Anton Cerbu, după ce a urmat liceul francez la Bucureşti, şi-a luat licenţa la Facultatea de Litere. La Paris urmează cursurile Şcolii de Limbi Orientale şi ale Sorbonei, unde deprinde limbile sud-estului asiatic şi tibetana. Eliza Cerbu, după terminarea liceului Iulia Hasdeu, se înscrie la Facultatea de Litere din Bucureşti, unde-şi ia licenţa. La Paris învaţă georgiana, armeana, siriaca şi persana, urmează cursuri de specializare la Sorbona şi Institutul Catolic. Anton Cerbu, după o lungă călătorie de cercetări întreprinse în Siam, părăseşte Centre National de la Recherche Scientifique, fiind numit profesor de istoria religiilor la Universitatea Columbia din New York. Eliza Cerbu devine profesoară la Liceul francez din New York şi la un colegiu universitar. (...) De la Anton

37 În numărul 2 fuseseră incluse traduceri din literatura universală, cum sunt cea a lui Vintilă Horia din T.S. Eliot, a lui Nicolae Iancu Păltinişanu din Lenau, Noapte de iarnă, dar şi din literatura română în alte limbi. Astfel, Theodore Cazaban tradusese în franceză Eminescu - Sara pe deal, Şi dacă ramuri …, precum şi fragmente din Luceafărul. (În La apa Vavilonului, Monica Lovinescu va aprecia „extraordinarele sale traduceri”!)

Cerbu ne rămân mai multe studii în diverse reviste de specialitate. Eliza Cerbu avea sub tipar un text siriac inedit, care trebuia să apară în Patrologia orientală. Dispariţia lor la 41 de ani lipseşte orientalistica de doi cercetători emeriţi şi exilul românesc de două spirite alese, care au stat totdeauna alături de tot ceea ce formează crezul lui.”

Mai departe, la capitolul „Recenzii”, George Uscătescu scrie un eseu amplu, intitulat sugestiv Universul lui Şefan Lupaşcu, Mircea Popescu despre Al. Ciorănescu, traducător francez al lui Dante. Mai sunt semnalate şi alte cărţi ale unor autori români sau cronici despre autori români.

Amintim în continuare şi exemple din sumarul altor două numere. Unul este numărul 5/1966, în care este publicat un alt fragment din Jurnalul lui Eliade, un text al lui Ştefan Baciu – Oameni ciudaţi, oameni uitaţi, sau comentariile lui Mihai Cismărescu – Vorbe ... vorbe...vorbe…

Este de remarcat din nou (pentru felul în care se sprijineau reciproc întru acelaşi ţel – slujirea culturii române) cronica amplă dedicată unei alte reviste. De data aceasta, sub titlul „Sărbătorirea unui confrate”, este prezentată revista madrilenă, Destin, după ce, în nr. 3, fusese de asemenea apreciat Almanahul Pribegilor Români.

La „Recenzii”, Horia Stamatu scrie despre Vintilă Horia, Mircea Poepescu - Petru Dumitriu între două lumi. Se inserează acum şi o rubrică separată, intitulată „Cărţile exilului”.

În numărul 6/ 1967, Horia Stamatu este prezent cu Juvavum 1945, Ierunca semnează Corespondenţe, iar Mihai Cismărescu face comentarii din nou sub acelaşi generic – Vorbe ... vorbe...vorbe...; sub titlul Provincie şi avangardă în

România, citim un studiu amplu semnat de Ştefan Baciu, iar Horia Stamatu îşi intitulează intervenţia Ciprian şi Urmuz.

Desigur, trecerea în revistă a fiecărui număr al acestei publicaţii poate continua. Am dat câteva exemple pentru edificare asupra preocupărilor scriitorilor din exilul românesc al anilor ’60, precum şi asupra diversităţii tematice şi a existenţei acelei „reţele” care i-a ţinut în cea mai mare parte uniţi sub aceeaşi condiţie şi în slujba aceluiaşi ţel comun – continuitatea şi promovarea culturii române.

În urma parcurgerii ediţiilor succesive va deveni evident că ceea ce îşi propuseseră redactorii revistei din exil (ţel exprimat direct la un moment dat de către Ioan I. Mirea în nr. 19) şi anume acela că, prin ea, „se continuă grupate Revista Fundaţiilor Regale, Familia, Ramuri etc., iar prin împodobirea ei grafică se apropie mult de Gândirea”, s-a realizat pe deplin.

2.4.Spania. Madrid

2.4.1. Destin (1951-1972)

În 1951, sub conducerea uneia dintre elitele intelectuale ale exilului românesc, George Uscătescu, lua fiinţă şi în capitala Spaniei, o altă ţară de limbă romanică unde şi-au găsit adăpost cei ce plecaseră în pribegie, o revistă care va avea o viaţă destul de lungă, intitulată Destin. Subtitlul ei era „Revistă de cultură românească”. Pe pagina de gardă se consemnează: Caietul nr. 1 şi sunt notate localitatea şi data apariţiei – Madrid, iunie 1951. Pe coperta (interioară, 3) se specifică: „Destin: Revistă de cultură românească, Director: George Uscătescu, Redacţia şi administraţia: Melendez Valdes, 59 – Madrid.

La numărul 2 (din octombrie 1951), pe lângă titlul, se indică membrii Comitetului de Redacţie: I.D.C. Coterlan,

Nicolae Mariţia, C.L.-Popovici, A. Răuţă şi George Uscătescu. În continuare se va menţine această formulă până la nr. 8-9/ 1954, în care este scris: Destin: Revistă de cultură românească, Director: George Uscătescu, iar la Comitet de Redacţie: I.D.C. Coterlan, Vintilă Horia, Nicolae Mariţia, C.L.-Popovici, A. Răuţă şi George Uscătescu. Apare deci inclus în redacţie şi Vintilă Horia.

Cu nr. 10, specificarea comitetului de editare a revistei este mutată pe coperta 2, având şi unele modificări: „Destin: Revistă de cultură românească, Director: George Uscătescu”, iar în continuare: Gruparea Destin: I.D.C. Coterlan, Vintilă Horia, Emil Ionescu, Nicolae Mariţia, Horia Precup şi A. Răuţă. Sunt incluşi în comitetul de redacţie Emil Ionescu şi Horia Precup; nu mai apare C.L.-Popovici. La nr. 11, tot pe coperta 2, se repetă formula de la nr. 10, în plus la Gruparea Destin: I.D.C. Coterlan, Vintilă Horia, Emil Ionescu,Nicolae Mariţia, Horia Precup, A. Răuţă şi Vasile Uscătescu. De la Caietul 11 se specifică numele celor care au colaborat „în volumele anterioare”. Ex. Manuel Alvar, Victor Buescu, Al. Busuioceanu, M. Eliade, F. Elias de Tejada, Grigore Gafencu, Vintilă Horia, F. Marossy, Mircea Popescu, Carl Schmitt. La nr. 12 se mai adaugă şi alte numne, ca de exemplu: Zevedei Barbu, O. Bârlea, I. Protopescu, Ion Raţiu, Vasile Uscătescu. La nr. 13-14 mai apar consemnaţi drept colaboratori pentru Caietele anterioare: Virgil Ierunca, D.N. Ciotori, Mihai Niculescu, N. P. Comnen, N.I. Herescu ş.a.

Cum deja s-a putut observa din toată activitatea intelectualilor noştri aflaţi în exil, prioritară era refacerea pe pământ străin a tot ceea ce însemnase Ţara pentru ei – de la limbă până la întregul sistem cultural în care fuseseră într-un fel sau altul angrenaţi înainte de a o părăsi. Un exemplu elocvent al acestei conştiinţe continuatoare îl constituie şi în

cazul revistei Destin articolul program, „Cuvântul înainte” al publicaţiei.

Nesemnat, şi în cazul de faţă îl percepem ca pe un punct de vedere al întregii echipe redacţionale, dar, desigur, în primul rând al directorului şi iniţiatorului revistei, George Uscătescu.

Dintru început se specifică faptul că noua publicaţie nu apare pur şi simplu ca un adaos la presa din afara graniţelor, că „nu ar dori să fie (...) o nouă manifestare culturală a românilor în exil”, ci vrea să se constituie ca o „atitudine” faţă de tot ceea ce se întâmpla cu ţara şi cu românii în acele vremuri.

Deoarece elitele „aruncate (…) dincolo de Ţară”38 erau receptate ca adevărate „monade de viaţă şi cultură românească”, redactorii porneau demersul de editare de la ideea că aceste elite puteau fi o „prelungire rodnică, în neîncetată poziţie de veghe a Patriei şi a pământului românesc”39. Pe de altă parte, cu o atitudine echidistantă, iniţiatorii publicaţiei (şi aici trebuie menţionat din nou în primul rând George Uscătescu) nu izolau activitatea culturală a românilor din exil de cea de acasă şi, chiar dacă în ţară se instalase un regim de ocupaţie, nu o considerau un „hiatus” sau cu rădăcinile „în aer”, ci ca o continuitate, fenomenul cultural românesc fiind astfel privit ca „un tot organic”40. Mai mult chiar: continuând să scrie, dar în alt spaţiu şi luând contact direct cu alte culturi, intelectualii români din exil evidenţiază şi mai pregnant valoarea culturii în care s-au format, subliniind permanent că aceasta este „o cultură cu posibilităţi universale, cu responsabilităţi universale.” (Destin, 1/1951, p. 4).

38 Cuvântul apare întotdeauna scris cu majusculă!39 v. „Cuvânt înainte” în Destin/ 1/ 1951, p. 3.40 „Considerăm fenomenul cultural românesc un tot organic ce se dezvoltă în termeni de autenticitate şi de creaţie, în primul rând în contact direct, material cu sufletul şi suferinţa Ţării şi, în al doilea rând, pretutindeni unde acest contact nu şi-a pierdut antenele lui sufleteşti.” (Destin/ 1, p. 4).

Ca şi alte publicaţii literare din exil, şi revista de la Madrid se dorea intrată în alianţa celor ce manifestau împotriva ocupantului, a „duşmanului implacabil” care se străduia prin toate mijloacele „să desfiinţeze esenţele sufletului românesc”, distrugând acasă bibliotecile, arhivele, revistele, teatrele etc. Şi astfel, de departe, generaţia din exil era conştientă (şi conştientizată prin această revistă, ca şi prin celelalte) că „poartă obligaţia istorică de a se fixa, dincolo de drama ei contingentă, pe constantele permanente ale viitorului românesc.”41

Aşadar, scriitorii din exil încercau prin toate mijloacele (scrisului!) să contracareze „umbrele stalinismului cultural” instalat în ţară (v. Destin 24-25/ 1972, p. 215), ducând o adevărată politică culturală împotriva „politizării literaturii”, împotriva „degradării programatice” (nr.1, p. 5).

Pentru o edificare asupra subiectelor tratate în revistă, vom exemplifica aici cu sumarele de la primele numere.

Încă de la apariţie, revista se deschide, pe lângă „Cuvântul înainte”, cu un capitol de Studii, având trei titluri: Sensul libertăţii (George Uscătescu), Aspectul antropocultural al României (C. L. Popovici), Fundamentele Sudestului european (I. D. C. Coterlan).

Urmează un capitol de Note, cu patru titluri; Eminescu şi cultura rusă (Vintilă Horia), Alexandru Xenopol, între Vasile Conta şi Heinrich Rickert (Francisco Elias de Tejada), In memoriam Dinu Lippati (C. L. Popovici), Ora douăzecişi cinci (George Uscătescu);

Rubrica intitulată „Comentarii” are trei titluri – Problema Europei (C. L. Popovici), În legătură cu o nouă teorie a Sudestului (I.D.C. Coterlan) şi Consideraţiuni asupra Atlasului lingvistic al României (Manuel Alvar). Urmează Bibliografie românească, rubrică ce încheie revista.

41 Idem, p. 5.

Exemplificăm în continuare structura revistei şi cu sumarul volumului 4-5. Acesta se va deschide tot cu Studii, cuprinzând titlurile: Fenomenul naţionalist (de G. Uscătescu), Mitul dacic în istoria şi cultura Spaniei (de Al. Busuioceanu), Probleme istoriografice (I. D. C. Coterlan); La Note sunt trecute în revistă Aspectul constituţional al României de către C. L. Popovici, apoi Vintilă Horia semnează Notă despre eterodoxia spaniolă. Urmează o rubrică nouă – Comentarii, documente, varia, unde, printre altele, se scrie despre „Poetul Dan Botta” - semnează C.L.P(opovici). Un scriitor ascuns sub pseudonim – Scrutător – se referă la Eroism şi poezie. Urmează şi aici rubrica Bibliografie românească, dar este introdus un „Sumar al numerelor precedente”.

De la numărul 3 se va înscrie printre autori Mircea Eliade, acesta semnând articolul Catastrofă şi Mesianism, C.L. Popovici va dezbate Problema viitorului culturii europene, iar George Uscătescu Revolta elitelor. Nu sunt lipsite de interes nici subiectul articolelor de la Note – „Formarea poporului român” (I.D.C. Coterlan), „Problema constituţională”, „Ştiinţă şi marxism! (Ilie Vlad).

În urma parcurgerii sumarului de la primele numere, cel puţin două concluzii se pot desprinde.

Prima ar fi că semnăturile (în majoritate) se repetă, deci contributorii cu care George Uscătescu a plecat la drum nu erau prea mulţi (!), alăturându-se însă şi alţii pe parcurs (printre care îl menţionăm pe Mircea Eliade). În sumar mai întâlnim şi spanioli, dar şi pe Carl Schmitt.

A doua concluzie se referă la tematica variată – de la tema libertăţii, atât de importantă pentru exilaţi, la probleme cultural-istorice şi până la comentarii de cărţi ori rubrica „in memoriam” dedicată unor scriitori sau artişti din exil sau din ţară recent decedaţi.

De o deosebită importanţă informativă se va dovedi încă de la început (la fel ca în toate revistele exilului) semnalarea publicaţiilor de orice fel – revistă sau carte – apărute în diferite puncte de pe glob unde trăiau români.

Pentru exemplificarea conţinutului propriu-zis reţinem din cuprinsul numărului 2 articolul semnat de Vintilă Horia şi intitulat Premisele unui revizionism românesc.

După cum se sugerează încă din titlu, articolul se referă la ceea ce autorul numeşte „una dintre primele manifestări de putere ale regimului comunist în România” şi anume „aceea de a revizui valorile noastre culturale şi politice.” Exemplele sunt luate deopotrivă din istorie, ca şi din literatură, autorul arătând că „Kişinevski a luat locul lui Titu Maiorescu în fruntea vieţii noastre culturale, învăţându-ne să alegem modele de gândire şi de inspiraţie într-un Răsărit care ne-a împroşcat totdeauna cu tenebre.” Ceea ce se accentuează apoi este durerea că „după un veac de contact viu cu occidentul am putut fi aruncaţi din nou în hrubele bolnave ale unui Răsărit”, dar aceasta, spune el, „e şi din vina noastră.” Pentru a-şi argumenta afirmaţia, Vintilă Horia enumeră o parte dintre momentele culturii şi istoriei noastre, insistând pe faptul că miturile pe care ni le-am creat s-au dovedit false. Unul ar fi fost cel al unei „independenţe religioase româneşti, cu autocefalia căreia ne-a plăcut adesea să ne fălim.” Pasivitatea din perioada interbelică, atunci când „alegerile, şedinţele Parlamentului, activitatea şi capacitatea miniştrilor, mediul politic al României întregite, ale cărei defecte le vedeam cu ochii noştri de cetăţeni indignaţi dar pasivi, ar fi fost destul spre a ne sili să ne aplecăm cu oarecare curiozitate asupra ideilor şi asupra evenimentelor care făcuseră posibil acest spectacol, de tristă amintire azi.” Pasivitatea şi chiar starea de „orgie naţională”, continuă Vintilă Horia, poate fi înţeleasă din citirea literaturii noastre dintre 1920-1940, căci „romanele acestor două decenii stau eternă mărturie de haosul

sufletesc în care căzusem, de tragedia ce se ascundea dincolo de râsetele banchetului politic.” În viaţa românească „dispăruse simţul echilibrului”, ni se mai spune, iar personajele romanului demonstrează acest fapt, ele putând uşor fi împărţite dihotomic în „oameni puri” şi „politicieni impuri”. Dezechilibrul aşadar rezidă în decalajul dintre mit şi realitate, dintre ideologie şi realitate. Este vorba de o „flagrantă contrazicere între miturile oficiale şi situaţia adevărată a Ţării.”

Pentru Vintilă Horia, scriitor român care a fost nevoit să trăiască în exil din cauza ocupantului sovietic care impusese, prin ideologie şi acte concrete, constrângere şi ascultare, este de la sine înţeles că afirmaţia – „felul cel mai eficace de a domina un popor este de a-i impune o ideologie politică străină” – devine una dintre firele principale ale ţesăturii articolului.

Un alt exemplu din sumarul revistei îl preluăm din volumul 4-5 şi anume articolul despre care aminteam mai sus că era semnat “Scrutător” şi avea titlul: Eroism şi poezie. Este vorba despre cartea lui V. Buescu – Din poezia rezistenţei româneşti (de Ion Stegaru) şi Poeme din închisoare (de Onofrei Puşcăriaşul), căreia cronicarul îi atribuie „rol de higienă poetică pe plan naţional, un fel de avertisment pentru poetica „rezistentă” sau chiar „rezistenţialistă” din „exil” (ori din „desţărare”, cum ar zice tocmai unul din poeţii „rezistenţialişti” de peste hotare). /.../ Mai departe, se subliniază că „aceste poeme ale Patriei martire, smulse chiar din suferinţa ei, vin ca un avertisment pentru sensibilitatea emigraţiei. Şi vin chiar într-un moment în care emigraţia ia „patriotardul” drept „patriotic” şi sărbătoreşte poezia de luptă. Dar mai atribuim acestui volum şi altă semnificaţie decât aceea de a ne face să vedem că adevăraţii poeţi eroi, poezia eroică în adevăratul înţeles al cuvântului nu înfloreşte în clima exilului, unde

„pathosul” în ritm cu Ţara sună a gol tocmai la cei mai sărbătoriţi dintre poeţi.”

Vom parcurge în continuare articole din alte numere, selecţia noastră dorind să demonstreze nu numai competenţa semnatarilor în revista madrilenă, dar şi diversificarea pe care redacţia o va încerca pe măsură ce o vor continua în timp. Astfel, din Caietul 12/ 1962 reţinem o suită de scurte articole, toate puse împreună sub un titlu generic – „Ziar de pribeag” de către N. I. Herescu.

Fiecare dintre foiletoane poartă un titlu, dar şi o dată a redactării.

Primul este un omagiu adus poetului român rămas în ţară şi mort prematur, Dan Botta. Numele său dă chiar titlul articolului, iar data scrierii articolului (consemnată) este „Martie 1958”.

Autorul deschide acest „in memoriam” prin a deplânge faptul că „ne despărţim fără a ne lua rămas bun”, dar această despărţire se datorează depărtării la care se aflau. Şi nu numai atât. Ca de fiecare dată când este vorba despre un om sau un eveniment petrecut în România acelui timp, cel plecat ştie că „depărtările actuale nu se măsoară în kilometri”. Se dezvăluie din nou „urâciunea morală care nu cunoaşte lege şi care face ca atâtea ţări în răsăritul Europei (să fie) închise ermetic, de parcă ar cuprinde popoare de ciumaţi, de parcă neamuri întregi ar fi contaminate de molimă. O contrapondere este apoi sublinierea avantajului celor aflaţi în occident, în „lumea unde oamenii circulă în libertate”.

Înainte de a se referi la durerea despărţirii de încă un scriitor român mort în ţara cu graniţele închise, semnatarul articolului nu uită să-i enumere şi pe alţii de care cei din exil s-au despărţit „fără putinţa unei mângâieri” – Ion Pillat, Dragoş Protopopescu, Vintilă Ciocâlteu, Ionel Teodoreanu, Nichifor Crainic.

Referindu-se la zidul care desparte cele două „lumi” – estul şi vestul – , profesorul N. I. Herescu îşi va intitula al doilea foileton Literatură şi Geografie (din octombrie 1959), asociind două discipline care, aparent, nu au nicio tangenţă. Numai că, în vremea respectivă, silogismul cu care îşi deschide comentariul – „Arta nu cunoaşte hotare” – îşi pierduse complet sensul.

De la formele concrete ale hotarelor, la care (cum metaforic se exprimă autorul) „vama a ajuns mai greu de trecut decât cele nouă vămi ale văzduhului din basmele copilăriei”, se ajunge la „vameşii literaturii, de pază la hotarele spiritului, gata să înhaţe scriitorii şi să-i închidă într-un ţarc împrejmuit cu sârmă ghimpată.”

Are loc mai întâi o prezentare generală asupra situaţiei ţărilor căzute sub „ţarcul” comunist, iar apoi N.I. Herescu restrânge consideraţiile şi ia ca exemplu un eveniment cultural important al timpului – „Colocviul internaţional de Romanistică”. Din cadrul Colocviului, concentrează apoi şi mai mult informaţia, axându-se pe prezentarea făcută de Tudor Vianu, cu titlul „Caracteristicile literaturii române”. Pentru a nu fi bănuit de atitudine lipsită de consideraţie asupra valorii conferenţiarului, dar mai ales având în vedere ceea ce va expune în continuare, autorul articolului îi scoate în evidenţă lui Vianu calitatea de profesor şi membru al Academiei „nu de astăzi când asemenea titluri au doar o valoare politică, ci dinainte de război, şi chiar mai bine de un sfert de veac, fiindcă, temperament precoce, Dsa a făcut carieră foarte tânăr.”42

Ceea ce a determinat scrierea articolului urmează a fi explicat de acum înainte. La Colocviu, după expunerea profesorului, „un membru” a îndrăznit să facă observaţia că „o caracterizare completă a literaturii contemporane trebuie să cuprindă în ea operele Românilor exilaţi.” Numai că, va

42 O notă de ironie se lasă totuşi uşor ghicită (n.n.)

continua profesorul Herescu, „la această simplă, obiectivă observaţie – care se impune oricui cu necesitatea evidenţei – Tudor Vianu a răspuns textual:

Nu există literatură română în afară de aceea care se scrie înlăuntrul graniţelor Republicii Populare Române.”

Desigur, împărţirea aceasta tranşantă, bazată pe geografie, a şocat ascultătorii, mai ales pe cei străini prezenţi la Colocviu. O remarcă a unuia dintre cercetătorii străini, făcută într-o pauză, „de faţă fiind şi Tudor Vianu”, o va consemna şi autorul articolului: „Am regăsit pe dl. Vianu în comunicarea D-sale. Nu l-am regăsit în răspuns.” Şi, va comenta – cu ironie amară – mai departe profesorul Herescu, „dar cine l-ar mai fi putut recunoaşte în omul care impune spiritului limitele geografiei?”

Din nefericire, adăugăm noi, o respingere a unei creaţii româneşti pe ansamblu (chiar dacă punctual, un scriitor sau altul este reintegrat literaturii române) se continuă şi astăzi.

Geografia – criteriu şi determinant al valorii!

O revistă extrem de bogată tematic nu poate fi însă rezumată în câteva pagini. Ca o concluzie şi o caracterizare în cunoştinţă de cauză a publicaţiei madrilene ne vom baza pe aprecierile lui Mircea Eliade:

„Când se va scrie istoria culturii româneşti în exil, revista şi colecţia Destin vor alcătui un capitol pasionant.”

Încadrând-o în aceeaşi „familie” publicistică, alături de Luceafărul, Revista Scriitorilor Români şi Fiinţa românească, Eliade va continua: „revista lui George Uscătescu a încurajat toate orientările literare şi tradiţiile culturale.” (v. Destin la 15 ani, 1965).

2.5. Continentul american/ SUA, Argentina, Mexic, Brazilia

Aşa cum se cunoaşte, locul de adăpost pentru românii care au fugit din calea comunismului sovietic nu a fost numai în statele Europei, ci şi în altele mult mai îndepărtate. Pe continentul american, atât în nord – Canada şi SUA – , cât şi în partea de sud – Argentina, Mexic, Brazilia etc. – aflăm grupuri de români care păstrează şi continuă tradiţiile, limba, cultura în care s-au format. Şi în acele ţări îndepărtate s-au creat organizaţii cu caracter politic sau cultural, s-au scris cărţi, s-au înfiinţat reviste şi edituri. Ceea ce este important de subliniat este şi faptul că distanţa nu i-a împiedicat să ţină legătura cu românii din Europa şi nici să fie interesaţi de ceea ce se întâmpla în ţară.

Vom exemplifica în continuare cu o latură a acestei activităţi, şi anume cu cele câteva publicaţii (politice şi literare) editate în ţările de pe continentul american.

2.5.1. Cronica românească (New York, 1950)

Apărută sub egida „National Committee for a Free Europe”, „Centrul de Cercetări şi Informaţii”, în New York City, Cronica românească (dactilografiată) se arată a fi un ziar de luptă împotriva comunismului, pentru eliberarea Europei de sistemul criminal. Aşadar, orientarea publicaţiei este evident una politică, având drept ţintă principală sistemul comunist din România. Cuprinsul unui număr (luat spre exemplificare) demonstrează clar preocupările şi punctul de vedere în acţiune al realizatorilor publicaţiei.

Îl reproducem pe cel al numărului 2, anul II/ februarie 1951, cu tot ce cuprinde pagina respectivă:

Compunerea organelor de conducere ale Partidului Muncitoresc Român şi guvernul R.P.R.; Revoluţia şi Contra-Revoluţia agrară în România. Epoca individualizării pământurilor; Discursul D-lui Carol Davila la Radio Free Europe în ziua de 24 Ianuarie; Forţa Americană; O istorie marxistă a României tradusă în ruseşte; Tot despre alegerile pentru sfaturile populare R.P.R.; România în prima jumătate a secolului al 20-lea; O armată a Cominformului formată din unităţi „satelite”?; O scrisoare a părintelui Gâldău.

Urmează rubrica „Situaţia din România: ştiri şi comentarii”, cu articolele:

Autocritica; Aniversarea „măcelului” de la 13 Dec. 1918; Cartelele de alimente şi îmbrăcăminte; Modul de funcţionare a Sfaturilor Populare; Expulzările din capitală; Gospodăriile agricole colective; Planul cincinal al R.P.R.; Scoala „Mihai Eminescu; Problema Analfabetismului; Rolul Cultelor în R.P.R.; Sărbătorirea Crăciunului în R.P.R.; Comisia Dunării; Aniversarea lui Stalin; Viaţa de toate zilele în România de azi; Sfârşitul lui Groza; Parhon prin Tarhon; Comentarii Americane; Liberarea ţărilor robite; Moartea unui geniu; „Planul cincinal” începe în România printr-o serie de arestări şi persecuţii; Demascarea pseudo-episcopului Moldoveanu; Situaţia internaţională.

2.5.2. Cuget românesc (Buenos Aires, 1951-1953; 1955-1958)

Un alt exemplu de publicaţie apărută pe continentul american este Cuget românesc, de la Buenos Aires, revistă care are primul număr editat în ianuarie 1951. Pe copertă stă scris Cuget românesc. Pensamiento Rumano, Redactor: D. Găzdaru, iar mai jos sunt enumeraţi colaboratorii: J.B. Aguillar Torres, Anton Bălan, D.N. Ciotori, D. Găzdaru, N. I. Herescu, ing.

Virgil Ionescu, Meluta D. Marin, ing. Marcel Nicolau, Lucia A. Popovici, G. Racoveanu şi N. Seitan.

Revista nu este tipărită, ci dactilografiată. În „Cuvântul înainte”, purtând semnătura „Cuget

românesc”, se insistă pe independenţa revistei, care, se spune, „nu este organul unui determinat grup politic şi nu are tendinţe sectare. Cu atât mai puţin apare ca să susţină interesele, ambiţia ori ideologia vreunui ins sau vreunui comitet.” În continuare redacţia insistă pe faptul că revista este pusă „în slujba românismului”. În faţa „pârjolului bolşevic”, este semnalată „unirea tuturor celor care astăzi, în orice colţ de ţară românească, rezistă.” Chiar dacă îşi mărturiseşte admiraţia pentru mişcarea legionară, se subliniază totuşi neutralitatea, caracterul, „accentuat cu fiecare revistă”, fiind acela de „revistă de cultură românească”.

Pentru edificarea asupra conţinutului acestei publicaţii luăm drept exemplu de cuprins numărul 5/ 1955-1956, din care desprindem rubricile:

I.„Articole. Literatură” – în care semnează, printre alţii, N. I. Herescu – Ultima treaptă, D. Găzdaru – Afirmări româneşti pe plan cultural internaţional şi Publicaţii rare sau necunoscute şi documente inedite despre limba şi poporul românesc, Torres Aguillar – Acotaciones acerca de un libro medular;

II. „Cronică. Necrologie”, din care reţinem un articol ironico-sarcastic la adresa lui Mihai Ralea - Literatura în RPR. Mihai Ralea, filosof, memorialist, scriitor, ca şi prezentarea semnată de D. Găzdaru – G. Pascu. Un învăţat român incomod pentru comunişti;

III. „Note şi comentarii”, unde tot D. Găzdaru semnează articolele intitulate Persistă neliniştea în biserică, Sinod de exil, Un avertisment al istoriei, precum şi o cronică la un studiu al Luciei A. Popovici – „Franz Liszt şi neamul românesc”.

IV. Acest capitol, intitulat „Recenzii şi semnalări bibliografice”, cuprinde de asemenea semnătura redactorului revistei în două rânduri, precum şi pe cele ale lui Torres Aguillar şi N. Şeitan cu recenzia „Gr. Nandriş. Pro Basarabia. Paris, 1955”.

V. „Publicaţii primite la redacţie” cuprinde „cărţi, broşuri şi extrase, Reviste şi ziare”, plus „Nota redacţiei”.

Un ultim capitol din cuprinsul propriu-zis este într-un fel deosebit faţă de cele din alte reviste prin faptul că dedică o rubrică aparte şi în totalitate unor „Pagini alese din scriitori români”.

Ediţia se încheie cu anunţuri „Redacţionale şi administrative”.

Trebuie subliniat şi faptul că revista va avea la primele numere şi un supliment literar, ca răspuns la cererea cititorilor români din exil lipsiţi şi dornici de carte românească.

2.5.3. Drum (Mexic, 1963-1983)

Un alt spaţiu geografic, alţi intelectuali români stabiliţi acolo, altă publicaţie literară, intitulată de realizatorii ei, Vasile Posteucă43 şi Nicolae Petra44, simbolic – Drum.

În mod neobişnuit, revista are pe copertă reprodusă cu scrisul original o poezie intitulată „Drumuri”, şi aceasta cu un conţinut referenţial la situaţia exilaţilor ajunşi pe meleaguri atât de îndepărtate („Dor fără de căpătâi/ cu chei grele să-mi încui,/ pentru veacul veacului/ drumurile-aleanului...// Lin se stinge, ca de-un nor/ peste faţa tuturor/ focul uităturilor ...// Ins, de-acum al nimănui,/ ia-ţi toiagul şi-anii du-i/ pe drumul

43 Adept al mişcării legionare, V. Posteucă a părăsit România în 1941. În exil a fost prezent în multe dintre revistele româneşti.44 În 1967 se va adăuga echipei Nicolae Novac şi din 1968 – Ion Cârja.

pustiului;/ pe-asprul drum al dusului,/ dusului şi-apusului/ pe urmele soarelui ...”).

Chiar dintru început, din articolul program semnat de Vasile Posteucă şi intitulat Iconar, revista îşi specifică orientarea, revendicându-se din publicaţia bucovineană45 din ţară, care se opunea în doctrina ei „găselniţelor de 75 cai putere”, adică tendinţelor avangardiste ale timpului: „După trei decenii de drum, printre morţi şi desţărări, mânuind în ciuda tuturor potrivnicilor aceleaşi culori de cer, ne vom strădui să prezentăm cu sfială cutremurătoarele perspective de atuncea.”

Rubricile întâlnite în revista din Mexic sunt intitulate „Crestături” – semnată de Nicolae Petra, „Carnet” – alcătuită de Nicolae Novac şi N. Petra, „Chenar bucovinean” şi „Cronica literară”. Vasile Posteucă semnează de asemenea diverse articole de critică literară (Negativismul lui Emil Cioran, de ex.) ori portrete (cum este Traian Brăileanu, un mare sociolog şi filosof bucovinean”) şi, desigur, poezie.

Exemplificăm cu un fragment din articolul semnat de Horia Tănăsescu în numărul 1, intitulat Valoarea terapeutică a limbii româneşti:

„Este ştiut că în şedinţele psicoanalitice se încinge între medic şi pacient o luptă lingvistică şi emotivă care mobilizează toate facultăţile de înţelegere semantică, desface nodurile metaforice, restructurează trăirile arhaice, elimină schemele transcedentale şi pune iarăşi mintea bolnavului pe făgaşurile unor relaţii limpezi şi suficiente între cuvântul spus şi trăirea efectivă.

45 Într-o nouă revistă (apărută astăzi) cu acelaşi titlu (fiind, de fapt, cum se consemnează în caseta de redacţie, „supliment literar al publicaţiei Clopotul Bucovinei pe perioada cât se tipăreşte la Cernăuţi”). Suplimentul acesta are pe pagina întâi ca locuri de apariţie „Cernăuţi, Rădăuţi, Rogojeşti”. În nr. 2, profesorul Mihai Pânzaru, care declară că posedă toată colecţia publicaţiei lui Vasile Posteucă, afirmă că „prin revista Drum ne aflăm într-o prelungire a activităţii iconariste în exil, iar revista amintită este o continuare a Iconarului în afara României.” (nr. 2/, 2008, p. 2).

Ori vorbeşte cum ţi-e portul, ori te poartă cum ţi-e vorba! Iată cum înţelepciunea românească a ştiut să prindă în cuvinte lapidare miezul însuşi al deraierilor mintale: incompatibilitatea între nivelul experimental şi nivelul conştient al personalităţii./.../Trebuie să se reţină de pe acum că lapidaritatea anumitor expresii surprinzătoare din limba românească nu se datoreşte unui proces mintal abstractiv, ci posibilităţii de a capta intuitiv situaţii concrete suficient de semnificative pentru a putea să ilustreze simbolic o trăire universală.”

O analiză şi o imagine a emigraţiei româneşti, cu cele două perioade ale plecării din ţară şi aşezării pe meleaguri străine o va face Nicolae Petra în nr. 4/ martie 1964, sub rubrica sa „Crestături”. Aflăm astfel că diferenţele majore între cele două categorii de emigranţi rezidă nu numai în motivaţia părăsirii ţării, dar, consecinţă a acestei motivaţii, era în perioada acelor ani şi posibilitatea (sau imposibilitatea) de a se mai întoarce în România. Iată un fragment din această analiză:

„Există de fapt două lumi româneşti în afară de graniţele fireşti ale României. Sunt, cronologic, românii veniţi acum vreo 50-60 de ani în Statele Unite, exilaţi ai sărăciei şi nevoilor din ţară şi cei ce se găsesc risipiţi în toată lumea, veniţi într-o lume, liberă, în aceşti ultimi douăzeci de ani.

Două lumi încă mult diferite. Cei vechi au primit încă de la început cu dragoste şi ajutor pe refugiaţi, au deschis punga şi inima şi-au dat ajutorul lor pentru a uşura viaţa grea a celor rămaşi fără de casă şi prea des fără de familie. Dar legăturile s-au oprit aici. Românii cei aşezaţi în America au continuat viaţa lor de cetăţeni americani, cu problemele lor, acelea ale neamului în care s-au aşezat şi în care şi-au crescut copiii şi nepoţii, iar „refugiaţii” trăind cu dorul întoarcerii, într-o lume de provizorat şi de aşteptare.

Au fost puţine legăturile mai adânci între aceste două grupe; cu puţine excepţii nici nu au fost, deşi acolo unde s-a încercat apropierea şi s-a făcut mai ales un efort ca să se menţină, rezultatele au fost mai mult decât excelente, spre a aminti aici cazurile din Biserică. Dar în fond Biserica era şi a rămas elementul principal şi aproape singura activitate românească a emigraţiei de acum 50 de ani şi deci natural ca să se găsească o legătură, o posibilitate de apropiere pe acest tărâm între cele două grupuri. Şi tot Biserica a fost şi a rămas aproape singurul teren unde se face legătura între aceste două grupuri atât de deosebite în fond.

Au fost unii care s-au supărat pe acest lucru şi s-au acuzat reciproc de lipsă de dragoste, de sentimente româneşti, de egoism, de pretenţii exagerate şi de câte alte păcate, fără să caute nimeni să înţeleagă diferenţierile prea mari între aceste două lumi, şi care nu permit să se facă nici un fel de concesie între ele.

Cu timpul aceste lumi s-au aşezat deoparte una de alta şi discuţiile s-au uitat. Din când în când se mai tulbură apele cu câte un incident, care şi el e doar semnificativ pentru a însuma diferenţele între cele două lumi, fără să aducă, în fapt, nimic nou.

Vechi emigranţi în America, în ultimii câţiva ani, au început să reviziteze România; pentru ei e numai reluarea unor vizite pe care le făceau, mai des, înainte de război. Pentru cei nou ieşiţi din ţară aceste vizite sunt aproape o trădare.”

Tot din paginile numărului 4 desprindem multe informaţii importante pentru cititorul de astăzi. Ca şi în alte publicaţii, şi aici sunt semnalate (şi apreciate) revistele şi ziarele româneşti apărute indiferent în care colţ al lumii. Astfel, despre Revista Scriitorilor Români de la München (nr. 2/ 1963) se spune că este „bogată în cuprins, elegant tipărită, frumos chenăruită, găzduind toate penele vii ale diasporei, Remarcăm

nuvela Şanţurile de Mircea Eliade, atît de interesant brodată pe tematica morţii şi a comorii interioare. (…) Poezia bogat reprezentată şi aleasă. Virgil Ierunca ridică o spadă de statornicie, în Ora exactă: pentru un simposion al unui mâne biruitor.”

Alte informaţii deosebit de relevante (şi pentru cititorii de atunci, dar şi pentru cei de astăzi) se referă la cartea lui Elie Criso-Loveanu: The Romanian Language, editura autorului, NY, 1962 şi se apreciază faptul că este

„un manual destinat studenţilor americani în filologie romanică. O gramatică a limbii române, depăşind cu mult în dărnicie şi prezentare ceea ce s-ar putea numi o gramatică. În fond, o minunată antologie românească, acoperind istorie, geografie, limbă poezie, folclor. O adevărată carte de adevăruri şi de artă, cuprinzând reproduceri din picturile dlui Cristo-Loveanu, profesor la Columbia University. O carte elegantă, masivă, care ar face plăcere celui mai exigent bibliofil. Şi mai mult: o splendidă treabă de ambasador român peste hotare. O indiscutabilă operă de artă în sine. Asta nu mai e exil, ci România de totdeauna.”

Aflăm de asemenea date şi despre alte cărţi: - cea a lui Leonard Kirschen: Prisoner of Red Justice

(poveste a zece ani de captivitate în România comunistă), Londra, 1963;

- Ofrandă, care este titlul unei antologii de poeme „ce ne vin din închisorile din ţară. /…/ Poeme ce vin din moarte şi au gustul limpede, tare, al cerului. Râul e prea mare, trădările prea apocaliptice. De aceea răstignirile din aiuduri şi din canalele morţii s-au sublimat în religie.”

La rubrica cu titlul „Carnet”, Nicolae Novac enumeră alte ediţii de reviste şi volume recent apărute. De exemplu România, album cu prefaţa de Principesa Ileana; Piteşti de Şt. Bacu; Fiinţa Românească (an I, nr. 1, Paris, 1963, aproape 200

p.); Stindardul, „tribună de luptă românească în exil, (care) a ajuns la anul al X-lea. Este, credem, cea mai bine informată publicaţie din lumea liberă asupra situaţiei din RPR.” În continuare se fac comentarii asupra volumului Poemele poetului pribeag, de Ştefan Baciu.

Din parcurgerea materialelor publicate în Drum, se desprinde în mod evident faptul că pentru realizatorii publicaţiei din capitala mexicană, pentru cei ce se doreau noi „iconari” pe meleaguri îndepărtate, suprema datorie pentru care fondaseră revista (mărturisită de Vasile Posteucă în articolul Pământul de oţel al neamului românesc) a fost aceea „de a întări conștiința națională, de a trezi glasul sângelui, de a organiza un bastion românesc liber, de puternice convingeri creștine și democratice (anticomuniste), în cadrul libertăților americane.”

Astfel, nu numai din declaraţiile editorului, dar şi din conţinutul revistei, se poate deduce clar că întreg materialul literar era subsumat într-o oarecare măsură direcţiei imprimate de ideologia naţionalistă, având astfel şi o pregnantă linie politică.

2.5.4. Înşir’te mărgărite (Rio de Janeiro, 1951-1958)

În Brazilia va fi editată o revistă care se dorea de la început a fi „numai literară”. Cu un subtitlu iniţial Boletim trimestrial do Grupo Cultural „Andrei Mureşanu”, iar din 1952 Revista Scriitorilor Români Exilaţi. Boletim trimestrial do Grupo Cultural „Andrei Mureşanu”, Înşir’te mărgărite a avut mai întâi ca redactor pe I.G. Dimitriu, apoi, de la numărul 4, alături de I.G. Dimitriu, mai sunt consemnaţi Ştefan Baciu şi

Faust Bădescu, pentru ca de la numărul dublu 7-8 să apară din nou numai I.G. Dimitriu.

Rubricile principale au fost „Idei, Oameni, Fapte”, „Cronica literară”, cronici muzicale, cronici plastice, „Cronica măruntă”, cu informaţii din ţară şi din exil, iar colaboratorii frecvent întâlniţi în paginile publicaţiei sunt Ştefan Baciu – cu poezie, cronică literară, traduceri – , Vintilă Horia – cu poezie, proză şi fragmente de jurnal, Al. Busuioceanu – cu poezie. Mircea Eliade este prezent şi aici cu „Glossarium” şi proza 12 capete de vită, apoi Pamfil Şeicaru, Grigore Cugler, N.I. Herescu, Mira Simian, Vasile Posteucă, Pius Servien, Ina Cristu (Monica Lovinescu), Constantin Amăriuţei, Faust Bădescu ş.a.

Împrejurările (politice şi economice) ale anului 1951 în care trăiau exilaţii erau foarte grele şi de aceea, dintru început, în articolul program, intitulat „Un cuvânt”, se afirmă că revista apare „într-o epocă tulbure şi tragică”. Şi totuşi, se afirmă că „rupţi de pământul Patriei, o mână de scriitori idealişti s-au hotărât să pună bazele unei reviste, care – înainte de toate, şi mai presus de orice, să rămână ceea ce a fost să fie: o revistă de literatură şi cultură” (...), ei fiind hotărâţi astfel să creeze „un fenomen unic, o încercare de a da cuvânt numai şi numai ideii.” În articolul program se mai afirmă de asemenea dorinţa continuării „tradiţiei latine a sufletului românesc”, dar editând-o în timpul anilor 50, realizatorii îşi dau seama şi de „răspundere” şi de „semnificaţie”. „Când am pus bazele acestei reviste, a cărei continuitate o defineşte titlul – Înşir’te mărgărite – ne-am gândit în primul rând la condiţia scriitorului român în exil – ca scriitor de limbă românească, iar mai apoi la cititor, care nu mai are putinţa, de atâta timp, să citească o publicaţie care să nu fie decât literară.”

Pe lângă problema necesităţii unei reviste cu caracter exclusiv literar, articolul program o ridică şi pe aceea a

identităţii scriitorului român nevoit să scrie în alt spaţiu ori în altă limbă, el contribuind „nu o dată la îmbogăţirea patrimoniului cultural al ţării în care s-a aşezat, devenind prin urmare un scriitor român de limbă străină. Dar dincolo de această latură a muncii sale, rămâne eterna lui identitate: aceea de scriitor român.”

Şi pentru că „un scriitor care nu are cum şi unde să se manifeste, e un scriitor mut”, realizatorii revistei şi-au asumat „datoria” de „a adăposti în paginile sale pe toţi scriitorii noştri, pe care vitregia soartei, sau norocul, i-a risipit pe glob.” Se oferea astfel posibilitatea „ca scriitorul să rămână un scriitor al poporului său, al poporului nostru, cu alte cuvine”.

Scopul principal al revistei va fi astfel acela de păstrare a limbii române şi, ca atare, de menţinere a identităţii chiar într-un spaţiu atât de îndepărtat ca Brazilia.

Din paginile de literatură ale acestei publicaţii, parcurgând fie şi numai semnăturile colaboratorilor şi se conturează din nou ideea „reţelei” culturale stabilite de intelectualii români pe tot cuprinsul globului în perioada primului „val” al emigraţiei, dorinţa lor de a continua activitatea din ţară şi de a-şi păstra, prin cultură, identitatea românească.

3. 3. Al doilea „val” al exilului românesc (1971-1989). Presa în limba română după 1970

„Al doilea val” al exilului românesc a început după aşa-numitele „teze din iulie” (1971), când intelectualii români au înţeles că până şi bruma de libertate de exprimare pe care o

avuseseră începând cu 1965 urma să fie din nou îngrădită. Drept urmare, are loc o cerere mai amplă de plecare legală, dar şi multe tentative de trecere – cu mare risc – a frontierei. Mulţi români îşi vor găsi moartea în aceste încercări, dar sunt şi dintre cei care au reuşit să ajungă în lumea liberă. Acolo, se vor alătura celor veniţi anterior. Scriitorii, jurnaliştii vor continua activitatea culturală, una dintre acestea fiind şi cea de editare de publicaţii în limba română.

Considerăm această perioadă (1971-1973) începutul celui de al doilea val de emigrări, dar, desigur, o dată exactă nu poate fi riguros fixată, perioada fiind mai laxă în funcţie de condiţiile concrete ale fiecărui exilat în parte.

3.1. Franţa

3.1.1. Ethos (1973 – 1984)

O revistă intitulată Ethos, ctitorită de acelaşi neobosit Virgil Ierunca la Paris, îşi va justifica apariţia şi prin faptul că o impuneau noile condiţii, că se trăia momentul „unui nou exil”. Răspunsul la întrebarea despre rostul încă unei publicaţii îl vom citi în articolul program, intitulat „Un cuvânt”:

„Încă o revistă în exil? Da. Pentru că acum începe, de fapt, un nou exil. În vremea când teroarea era măsură esenţială a regimului înscăunat în România de nemerniciile unei istorii-pe-dos, oricare Român din afara hotarelor devenea, nu numai cu dar şi fără voia lui, un exilat. N’avea de ales. Tirania îşi ajungea sieşi şi, în monologul ei mecanic, nu era loc pentru niciun stil de colaborare.”

Redactorii atrag apoi atenţia asupra „ademenirii exilului pentru a da impresia că regimul se confundă cu Ţara însăşi şi nu este întemeiat – aşa cum este în realitate, dintru începuturile lui – pe o impostură.” Şi de aceea, se justifică în

continuare, „azi începe deci exilul secund” care „spune un NU hotărât şi senin celor care ar dori să-l transforme într’un martor decorativ pentru o agonie ce se pretinde o reînviere.”

După cum adesea se exprima Ierunca în ceea ce priveşte rolul cuvântului românesc pentru menţinerea identităţii, şi în acest articol-program se va accentua faptul că „revista apare în româneşte pentru a omeni şi în felul acesta verbul nostru cel de toate zilele şi pentru a mărturisi astfel voinţa noastră de a rămâne, aici şi acum, credincioşi «dimensiunii româneşti a existenţei».

La noua revistă, Virgil Ierunca atrage colaborarea scriitorilor din exil – Eliade, Vintilă Horia, Monica Lovinescu, Lucian Bădescu, Ioan Petru Culianu, Horia Stamatu ş.a., dar semnează el însuşi fragmente de jurnal, precum şi cronici la cărţile unor scriitori din ţară.

Se continuă şi aici ceea ce se începuse încă de la Luceafărul, şi anume publicarea unor texte trimise din România sub acoperirea unui nume de împrumut. Astfel, în 1975, va apărea Secretul Scrisorii pierdute. Încercare asupra unei interpretări raţionale a operei lui I.L. Caragiale, semnat Nicolae Niculescu, acesta fiind, de fapt, numele sub care se ascundea identitatea lui N. Steinhardt. Tot un text „clandestin” va fi mai târziu, în 1984, şi cel al lui Dorin Tudoran – Frig sau Frică – Sau despre condiţia intelectualului român de azi”

Iată cum explica şi comenta Ierunca publicarea acestui text (în Ethos, nr. 5):

„Textul de mai jos a fost trimes clandestin din ţară în primăvara anului 1984. Autorul lui, Dorin Tudoran, este unul dintre cei mai interesanţi poeţi ai generaţiei sale şi era recunoscut ca atare (primse, an după an, trei premii ale Uniunii Scriitorilor) până când a devenit disident. O „disidenţă” diferită la început de contestaţia politică a unui Paul Goma, dar care, radicalizându-se, a ajuns până la punerea în chestiune publică a întregului sistem comunist. Din 1981, când se întoarce în ţară

dintr’o călătorie în Germania Federală, şi până în 1984 când dă interview-uri presei străine împotriva lui Ceauşescu şi regimului comunist, Dorin Tudoran trece, treaptă cu treaptă, de la opoziţia pur literară la cea politică. În 1981 îşi dă demisia din Consiliul Uniunii Scriitorilor. În martie 1982 din Partidul comunist, - deşi dintr’un astfel de partid eşti exclus dar nu poţi ieşi singur. Între aceste două date, Dorin Tudoran „vinovat” de a fi desvăluit un plagiat al lui Ion Gheorghe după Lao Tse (plagiatul a devenit o adevărată „tehnică” a neoproletcultiştilor din România) îşi vede interzis accesul la presă. Transgresează atunci prima limită: trimete „Europei Libere” răspunsurile sale la calomniile ce au început să se reverse asupra lui în ziarele din ţară şi, plecând de la cazul lui, face o radiografie implacabilă a noii linii politice de distrugere a culturii.

La 7 Septembrie 1983, Dorin Tudoran, într-un interview acordat corespondentului la Viena al Agenţiei France Press, afirmă că „România se află în punctul culminant al dictaturii personale a lui Nicolae Ceauşescu.” La 28 Mai 1984, în emisiunea consacrată de postul de radio „Suisse Romande” inaugurării Canalului Dunărea-Marea Neagră, este inclus un alt interview al lui Dorin Tudoran luat clandestin la Bucureşti de William Heinzer. Descriind mizeria materială şi morală a Românilor, Dorin Tudoran caută rădăcinile răului nu numai în dictatura personală a Familiei Ceauşescu, dar şi în sistemul comunist el însuşi. Anunţând c’a depus o cerere de emigrare, Dorin Tudoran conchide: Nu părăsesc ţara mea, ci o dictatură.

Între momentul când îi prezentăm acest text şi cel în care va apărea, nu ştim care vor fi formele de persecuţie prin care va replica Bucureştiul. Dorin Tudoran este deja complect marginalizat (numele său nu putea fi pomenit în presă, nu mai putea publica nimic, nu mai avea slujbă, fusese ameniţat şi supus presiunilor şi doar faptul că se făcuse cunoscut în Occident, unde în Octombrie 1982 Pen-Clubul francez îl cooptase membru, împiedicase autorităţile să ia măsuri

drastice). Se va dezbăra Bucureştiul de el acordându-i emigrarea? Va continua să fie, cum singur spunea în emisiunea de la Suisse Romande, un ostatec politic? Orice ar fi, textul pe care-l publicăm este, fără îndoială, cel mai îndrăzneţ pe care l-a trimes peste hotare un scriitor român, de la Paul Goma încoace.”

Textul semnat de Dorin Tudoran este foarte serios elaborat, întinzându-se pe aproape 50 de pagini şi fiind structurat în 11 capitole. Aşa cum arată şi în titlu, autorul articolului urmăreşte o analiză a atitudinii intelectualului român, despre care se spune(a) adesea că „dintre toţi intelectualii lagărului comunist-totalitar al Europei răsăritene”, el este „cel mai pasiv şi mai obedient.” Recunoscând pasivitatea confraţilor săi, încă de la începutul analizei sale, Dorin Tudoran mărturiseşte că „deşi neîmpăcat cu condiţia actuală a clasei sale, nu se ruşinează că-i aparţine, că e scriitor român.” Şi ceea ce va încerca pe tot parcusrsul studiului va fi, după cum afirmă, „a umaniza portretul intelectualului român de azi, aşa cum, nu fără temei, a fost el acreditat de presa occidentală.” (s.a.).

Parcurgând sumarul cel puţin al câtorva numere din revistă, cititorul de astăzi poate vedea varietatea titlurilor – care dau seamă de varietatea preocupărilor –, precum şi personalităţile (multe regăsindu-se în aproape toate publicaţiile, dar apărând şi nume diferite) care semnează în paginile celei noi. Exemplificăm pentru o orientare generală – dar şi pentru o comparaţie – cu titlurile din primul număr (din 1973) şi cu cele din alte ediţii (din 1984).

Astfel, numărul 1, după articolul de justificare a noii apariţii, intitulat „Un cuvânt”, sumarul cuprinde:

Mircea Vulcănescu: Autoportret (desen), E.M. Cioran: Lettre sur Mircea Vulcănescu, Lucian Bădescu: Mircea Vulcănescu, Ioan Cuşa: Întâmpinare pentru o istorie personală, Mircea Eliade: Uniforme în general, Yvonne

Rossignon: Scrisoarea, Vintilă Horia: Note pe un fond de memorii, George Tomaziu: De mai multe ori patru (catrene), Mihai Dim. Sturza: Junimea societate secretă, Mihai Niculescu: În amintirea lui Grigore Cugler-Apunake, Grigore Cugler-Apunache: Amintiri din copilărie, Ion Caraion: Burniţă, Monica Lovinescu: Paul Goma şi datoria memoriei, Paul Goma: Ostinato (fragmente), Miron Chiropol: Psalm, Sanda Stolojan: Neostenita plecare, Mircea Popescu: Mazzini şi Transilvania, Valeriu Buga: Poeme, Florica Elena Lorinţ: Statutul vrăjitorului român, Virgil Ierunca: Jurnal (1960).

Toate titlurile de mai sus ocupă 160 de pagini, dar nu sunt subsumate unei rubrici. Urmează în continuare rubrica – „Roza vânturilor”, care cuprinde mai multe titluri semnate în general de scriitori sau artişti din exil, despre care scriu diverşi colegi. Primul este numele lui Basil Munteanu, al cărui portret îl face Virgil Ierunca. Urmează cele ale lui Victor Brauner şi Horia Damian de G. Tomaziu, Mircea Eliade şi „Noapea de Sânziene” (Sanda Stolojan), „Lacrimi şi Sfinţi” (Şerban Cristovici), O carte despre Eugen Ionescu (L. Bădescu), Alexandru Ciorănescu şi ispitele utopiei (Gh. Dănescu), Poemele poetului Ştefan Baciu (Mihai Niculescu), Muzica tânără românească în Franţa şi în Japonia (Sever Tipei), Florica Elena Lorinţ (Sanda Niţescu), O expoziţie (Şerban Cristovici).

Rubrica „Semne” care urmează celei precedente cuprinde opt titluri, din care patru sunt semnate de Monica Lovinescu: Spectacol şi destin la Emil Botta, La moartea Anişoarei Odeanu, Mircea Ciobanu şi Insomniile lui Marin Sorescu, apoi de Mihai Niculescu – Vorbe care nu sunt doar vorbe, de Ioan Petre – L’imagination créatrice, de N. Hossu – „Exercices d’attente” de Dumitru Ţaepeneag, şi, în fine, de Virgil Ierunca – Un critic al înnoirilor (Ion Negoiţescu).

Urmează rubrica „Zodia cancerului”, cu articolul Monicăi Lovinescu – Sub zodia Tezelor din iulie şi cu „Antologia

ruşinii” (nesemnată). Inserarea rubricii „Antologia ruşinii”, în care face cunoscute fraze de preamărire semnate de mulţi scriitori din ţară la adresa lui Ceauşescu, este, după, cum se ştie deja, o iniţiativă a redactorului publicaţiei, cum fusese şi rubrica „Românii deplasaţi”.

Rubrica „Însemnări” se deschide cu patru articole ale lui Şerban Cristovici – Întâlnire cu Rinocerii, „Etienne Hajdu” de Ionel Jianu, Iosif Iliu şi Ioana Andreescu; urmează Miron Chiropol în limba franceză (de V. Manea), Sanda Niţescu – Steinberg, apoi Mircea Popescu semnează articolele România are Soljeniţinul ei, Paul Goma şi presa franceză, Ecouri la romanul „Arpièges” de Dumitru Ţaepeneag, Eugen Ionescu şi stânga abuzivă, precum şi o prezentare la Revista Scriitorilor Români, No. 10.

Ethos nr. 1 se încheie cu obişnuita de acum, în majoritatea publicaţiilor, „Bibliografie”.

În numărul 3 va apărea o nouă rubrică – „Texte şi documente” care include un singur articol, semnat de Virgil Ierunca, Cultul imposturii, ca şi rubrica „Oameni şi situaţii”, cuprinzând opt articole. Autorii sunt Emil Turdeanu (Scarlat Lambrino), Al. Ciorănescu (Alexandrina Mititelu), George Ciorănescu (Şi-a închis ochii ca să-i deschidă mai bine), Monica Lovinescu (La moartea lui Ion Vinea), L.T.-C şi E.T. (Ţara de departe), N.A. Gheorghiu (Cronica poeziei), Ionel Jianu (O monografie despre Mircea Eliade), Ioana Cristu (Pierre Emmanuel şi România). Rubrica „Însemnări” este foarte bogată în nr. 3. Semnalăm, printre altele, articolele despre Lucian Bădescu, iar altul intitulat Un premiu european dlui George Uscătescu, semnate V. I., un articol despre Alain Guillermou (F.R.), altul intitulat „Scriitori-curtezani” din RPR, semnat cu iniţialele F.R.

O deosebit de utilă informaţie privind activitatea Fundaţiei Regale Universitare Carol I o aflăm între paginile 175-179, din titlurile enumerate înţelegându-se încă o dată

faptul că o parte dintre intelectuali, trăind în exil, strămutaseră şi continuau în alt spaţiu cultura română. Astfel, activitatea Fundaţiei Regale cuprindea manifestări ca „Actualitatea lui Titu Maiorescu”, „Ion Creangă şi Junimea”, „Marii junimişti în viaţa de stat”, „Aniversarea Unirii Basarabiei”, „Caragiale şi Junimea”, „Junimea şi Academia Română”, „75 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu”, „Deschiderea ciclului Eminescu”, „Românismul în Transilvania”, „Esenţa poeziei”.

O altă rubrică – „Răboj” încheie sumarul revistei.

3.1.2. Lupta. Le Combat/ the Fight (1983- 1997)

Revista a apărut în Franţa, la Paris, în 1983, sub directia lui Mihai Korné, dar din 1985 în redacţie întâlnim şi numele Antoniei Constantinescu. Până în decembrie 1997 apariţiile sunt bilunare. După câteva luni de întrerupere reapare în octombrie 1998 cu o frecvenţă lunară în format 21/29,5 cm. A avut un tiraj de 1000 exemplare, cu 10 pagini, între care ultimele două erau scrise în limba franceză.

Articolul program, intitulat Începem (apărut sub semnătura lui Mihai Korné în primul număr din 7 septembrie 1983) trasează cu limpezime obiectivele publicaţiei, arătând că „îşi propune să lupte pentru libertatea şi unitatea poporului şi ţării noastre în cadrul Europei libere şi unite. (…) Vom lupta alături de românii liberi şi de celelalte naţiuni din Europa de Centru şi de Est care se împotrivesc totalitarismului. Coloanele noastre vor fi deschise atât celor care ne împărtăşesc ideile asupra Europei cât şi celor care au alte păreri, dar care au aceleaşi aspiraţii de libertate şi democraţie. Lupta cere cunoaşterea realităţilor din ţară. Ne vom strădui să publicăm informaţii politice, culturale şi de interes general, apărând în fiecare 7 şi 22 ale lunii, cu excepţia

vacanţelor. Vom publica de asemenea opinii şi comentarii, cu condiţia să prezinte un interes general, să fie exprimate cu bună credinţă şi cu bună cuviinţă.

..........................................................................................Textele semnate vor fi publicate cu ortografia

românească (sic!) veche sau nouă, conform opţiunii autorului. LUPTA va utiliza ortografia nouă cunoscută tuturor celor care vin din ţară, considerând că cele două forme nu sunt incompatibile şi nu exprimă opţiuni fundamentale. (…)

Socotim că cei care nu reprezintă şi nu colaborează cu regimuri totalitare din R.S.R. sau din restul Europei de Centru şi de Est, au un ţel comun, chiar dacă au vederi diferite şi uneori contrare. Nimeni nu poate fi exclus de la lupta comună, dar nu dorim alături de noi pe cei care au cedat presiunilor sau momelilor comuniste. Avem nevoie de oameni hotărâţi, nu de mulţi oameni. Lupta îi priveşte pe toţi, dar nu toţi trebuie să lupte. (…) Lupta va fi lungă şi grea. Dreptatea ideilor şi puterea convingerilor va hotărâ izbânda. (…) Lupta începe”.

Principalele rubrici prin care se individualizează publicaţia sunt: „Reflector” (ştiri din R.S.R.), „Opinii”, „Revista presei” (străine), „Penultima oră” (ultimele ştiri din R.S.R.), „Cronica refugiului”, „Antologia ruşinii” (întocmită de Virgil Ierunca din mai 1987), „Decese” (în ţară şi străinătate), „Naturalizări” (în Franţa), „Noutăţi editoriale” (prezentarea revistelor apărute în exil), precum şi informaţii despre acţiunile desfăşurate la Casa Românească, Centrul român de Cercetări din Paris, despre congresele organizate de Academia Româno-Americană de Arte şi Ştiinţe, ori de alte activităţi importante ale unor fundaţii sau societăţi din exilul românesc.

Între cei mai importanţi colaboratori ai publicaţiei se numără: G. Filiti, Sanda Stolojan, Miron Butariu, Dinu

Zamfirescu, Mihnea Romalo, Sanda Golopenţia, Constantin Eretescu.

De-a lungul vremii, revista a publicat mai multe proiecte de organizare a activităţii românilor din exil, proiecte care fuseseră elaborate de Grupul de lucru de la Paris, Grupul de lucru din Anglia sau cel din R.F.G.

În 1983, Lupta a iniţiat o dezbatere asupra ortografiei în limba română practicată în ţară şi în exil. Între participanţi îi amintim pe Sanda Golopenţia (Ortografie şi actualitate), nr. 4 din oct. 1983, Mihnea Romalo (Ortografia - mijloc de deznaţionalizare de categoria a 2-a) nr.6 din noiembrie 1983, pe Cicerone Poghirc, N. Beldiceanu şi Mihai Korné, care a organizat şi comentat un sondaj de opinie pe această temă în nr. 9 din ianuarie 1984.

În perioada anilor 80, în paginile revistei au fost integrate numeroase informaţii despre evenimentele sociale şi politice din R.S.R. ca şi despre principalele acţiuni îndreptate împotriva regimului comunist de la Bucureşti. Astfel, în noiembrie şi decembrie 1987 (numerele 90 şi 91 ale publicaţiei) întâlnim ample informaţii despre revolta muncitorilor (din 15 noiembrie) de la Braşov. În nr. 93 din ianuarie 1988 a fost publicat un protest al scriitorilor români din exil care condamnau „criza politică, economică, socială, morală şi culturală fără precedent” pe care o traversau românii din R.S.R. Între semnatarii acelui protest îi amintim pe Wolf Aichelburg, Sorin Alexandrescu, Nicolae Balotă, George Bălan, Matei Călinescu, Pavel Chihaia, Alexandru şi George Ciorănescu, Vintilă Horia, Paul Goma, Emil Hurezeanu, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Horia Stamatu, Sandală Stolojan, Dorin Tudoran, Mihai Ursachi, Matei Vişniec.

Nici preocupările de natură literară nu au fost neglijate. Astfel în mai 1985 sunt publicate 6 poezii religioase din creaţia

lui Vasile Voiculescu, poeme din Caietul Negru, cel care fusese utilizat drept cap de acuzare în procesul intentat poetului. Între alte semnături apărute în paginile dedicate literaturii le amintim pe cele ale lui Virgil Ierunca, Mircea Dinescu, Marian Popa, Sorin Alexandrescu, Marin Tarangul, Sanda Stolojan, Mircea Iorgulescu, Vladimir Tismăneanu, Radu Portocală, Wiliam Totok etc.

Începând cu nr. 6 din anul 1983 se inaugurează ediţiile destinate SUA şi Canadei (Lupta.The Fight), realizate de Sanda Golopenţia şi Constantin Eretescu. În fiecare număr apar 2 pagini în limba engleză ca supliment pentru cititorii din Statele Unite şi Canada. (Aşadar, în ţările de limbă engleză cele două pagini franţuzeşti vor fi înlocuite cu alte două pagini în limba engleză.)

3.2. Germania (München)

3.2.1. Apoziţia (1973-1988)

Articolul program „Ce este Apoziţia?”, publicat în numărul 1/1973 al unei noi publicaţii intitulate Apoziţia, apăruse nesemnat; în Retrospectiva din ediţia nouă se divulgă faptul că articolul îi aparţinea lui George Ciorănescu, el fiind şi cel care, după mărturia fondatorului şi principalului sponsor, Ion Dumitru, a dat şi numele cenaclului, precum şi numele revistei.

Într-un stil de aparentă negaţie (şi cu o notă de modestie, umor şi autoironie care aveau, de fapt, rolul subtil de a sublinia mai pregnant iniţiativa celor ce întreprindeau în Germania un nou demers cultural), articolul începea prin a spune că „Ar fi mai comod să se explice ce face Apoziţia, tratând numeric tema, indicând adică data începerii activităţii

sale, numele colaboratorilor şi titlurile poemelor şi studiile înfăţişate, decât să se definească ce este o grupare fără pretenţii de cenaclu, cerc sau salon literar. Brice Parain spunea că în limba chineză nu exită verbul a fi şi de aceea gândirea chineză nu s-a putut dezvolta în direcţia productivă a filozofiei greceşti. Dacă eram chinez aş fi putut depăşi actualul impas, căci tăcând v-aş fi spus cine suntem. Apoziţia pare totuşi să existe, din moment ce are o activitate, dacă ar fi să credem că făcutul nu fiinţează fără un făcător. Fără statute, şi fără preşedinţi. Apoziţia pare o nonexistenţă juridică, ce se vrea însă cultural productivă. Ea nu şi-a impus obiectivul banal de a dinamita universul şi odată cu el lumea artelor, prin manifeste incendiare, care să producă o nouă revoluţie culturală, galbenă, roşie sau policromă.” /.../

Precum se întâmplase în cazul majorităţii producţiilor de presă culturală din exil, şi în cazul Apoziţiei iniţiatorii grupării literare şi ai revistei nu vor urma o direcţie anume, reunind în paginile ei, aşa cum se va preconiza în program, semnatari de orientări politice şi culturale dintre cele mai diferite: „Apoziţia rămâne totuşi o întâlnire în parte întâmplătoare de tineri cărunţi cu preocupări imaginar-artistice, aparţinând la diferite familii spirituale, un loc geometric unde se schimbă cuvinte, experienţe şi înţelesuri contra înţelesuri, experienţe şi cuvine. Ca atare pentru Apoziţia este falsă problema opţiunii ori adeziunii la una sau alta din şcolile, tendinţele şi curentele existente, balansarea între tradiţionalismul obsolet şi modernismul strident, între iraţionalismul obscurantist şi raţionalismul superficial; suprarealism, psihanalism, existenţialism, absurd cu sau fără noimă, artă figurativă, abstractă, pop ori constructivistă, muzică de jazz, dodecafonică, bluess şi aşa mai aproape. Căci Apoziţia nu refuză nici o experienţă în afara dogmatismului ultrasimplificator, care vede în artă un simplu produs al stomacului gol – ori, în cuvinte ceva mai pudice, un rezultat al

relaţiilor de producţie, ignorând conştient puterea motorului spiritual. În schimb, Apoziţia recunoaşte şi îşi însuşeşte operele ce surprind realul în ipostaze semnificative, relevându-se ceva din necunoscut.”

Toate afirmaţiile sunt făcute însă într-un ton pe jumătate serios, pe jumătate ironic: „Felul de a fi al Apoziţiei nu a fost inventat în vreun birou de studii şi conjuncturi, ci este rezultatul gândirii implicite a celor ce o frecventează. Componenţa Apoziţiei nu este nici ea produsul unei selecţii riguroase, pe bază de cromozomi-lumină, ci numai al unei întâmplări întâmplătoare, grupând deocamdată câţiva intelectuali români azvârliţi de destin pe aceleaşi coordonate geografice, dar nu şi spirituale. Dacă s-ar fi dat ascultare grupării noastre după culoarea ochilor, ori dimensiunile bustului, am fi rămas într-o solitudine ucigătoare.”

Odată expusă imparţialitatea, fondatorii (prin cuvintele lui George Ciorănescu) îşi afirmă ca principal scop – preluând „testamentul” exprimat în versuri în veacul al 18-lea de Ienăchiţă Văcărescu – „creşterea limbii româneşti şi-a patriei cinstire”. Se exprimă astfel clar şi în această publicaţie dorinţa continuităţii şi a promovării valorilor identitare româneşti pe pământ străin. Acestea, se spune, „ar putea fi o raţiune de nu suficientă cel puţin originară, pentru a începe o nouă activitate culturală, care, putând duce oriunde, ar putea întâlni undeva şi frumosul exilat dintre noi. Înflorirea limbii nu mai poate fi astăzi o simplă căutare de cuvinte rimate anacreontic, căci a devenit un joc subtil cu limbajul ce caută zadarnic să se autodefinească, reuşind uneori să devină din comunicare comuniune; iar a patriei cinstire nu mai poate fi numai o afirmaţie, ci trebuie să fie o afirmare; nu-i o comandă, ci o trăire; nu-i o marfă şcolară, ci un distilat suprem. Cele două îndemnuri ale unui Ienăchiţă actualizat capătă astăzi valori echivalente, căci a scrie româneşte la nivelul culturii

occidentale este o operă la fel de folositoare cu a explica ethosul românesc şi specificitatea valahă într-o limbă străină.”

Citând în continuare un alt nume de intelectual român din exil, din alt loc de data aceasta, ca şi una dintre profeţiile sale pesimiste, autorul contrapune, în ton optimist şi categoric acum, continuitatea scrisului în limba română: „Cu câţiva ani în urmă, poetul Alexandru Busuioceanu spunea la o întâlnire literară la fel de bâjbâitoare ca a noastră, dar cu aură pariziană, că scrisul pe româneşte peste fruntariile româneşti era destinat pieirii odată cu stingerea generaţiei sale. Profeţia poetului neliniştei valahe în grai castilian nu s-a împlinit, căci exilul cultural românesc departe de a pieri de o leucemie spirituală, primeşte noi transfuzii de proaspeţi desţăraţi, ce vor să se spună spunându-se.”

Desigur, nicio acţiune, niciun demers cultural în scopul păstrării identităţii nu puteau fi uşor făcute şi nici fără sacrificii în exil, autorul specificând aceasta tranşant. Dar greutăţile, spune el, nu ar justifica nicidecum veleitarismul şi ceea ce-i va feri pe autorii publicaţi de amatorism va fi autenticul trăirii, ca şi evitarea orientării după doctrine sau modă: „Altoit pe măceşul sălbatec din Târgovişte, scrisul nostru de astăzi, şi odată cu el creaţia artistică în genere, este cel mai adeseori o acţiune dureroasă şi gravă, care ar vrea să transmită un mesagiu cât mai îndepărtat de reeditare ori de avortonul veleitar. Întrebuinţând limbajul raţiunii sau al absurdului, prospectând tăriile unde s-ar fi putut refugia gândirea ori subteranele subconştientului, comunicând nelinişti fundamentale ori oferind ceva din împăcarea cea mare, analizând explicativ revolta omului contemporan bântuit de demoni fără de chip ori cu falsă identitate, cerneala, culoarea, marmora, bronzul rămân numai nişte simple mijloace prin care se comunică ceea ce se înţelege din om, din lumea noastră şi cea de dincolo de noi.

Trăind din plin o epocă plină de ispite şi decepţii, ar trebui totuşi să ne ferim să devenim simpli prizonieri şi sclavi ai ei, practicând o artă a momentului, orientată după linia partidului la Est şi fluctuaţiile modei la Vest. Căci talentul nu trebuie sacrificat nici normativului estetic şi nici modelului artistic.”

Desigur, autorii ştiu că ancorarea în prezent este de asemenea o condiţie a artei şi ştiu şi că tinerii din acel moment (ca întotdeauna) se răzvrătesc împotriva normelor „impuse la Vest de gândirea tehnocraţilor, (iar) la Est de ideologia comunistă.” şi găsesc forme noi de exprimare artistică. Astfel, se spune în continuare în articol că „Trăind în epoca aceasta, nu trebuie să cădem nici în păcatul contrar al ignorării contextului istoric-social actual. În societatea noastră abundă ideile în întrecere după originalitate, imaginile în goană după necrezut, judecăţile definitive dar neconcludente, intuiţiile juste dar neexplicabile, şi mai ales disperarea, absurdul şi nihilismul ca tot atâtea recunoaşteri ale propriei neputinţe. Formidabila revoluţie tehnologică contemporană complică şi mai mult contextul istorico-social al omului secolului XX, aducând cu sine nu numai progresul şi bunăstarea societăţii de consum, ci şi o schimbare a relaţiilor de forţă în favoarea celor tineri şi a celor obidiţi, ce devin noi fermenţi de revoltă împotriva ordinii sociale impuse la Vest de gândirea tehnocraţilor, la Est de ideologia comunistă. Tineretul, prin antenele unei sensibilităţi nealterate de rutină, consideră prosperitatea societăţii contemporane drept un afront, căci pentru el viaţa se afirmă mai ales prin forţa limbajului şi adevărul ei ultim este solitudinea şi moartea. Pe planul acţiunii, generaţia tânără optează pentru o soluţie a desperării, a înlocuirii ordinei prin dezordine şi a bunei înţelegeri prin contestarea universală a lumii, omului, existenţei, afirmând numai realitatea nimicului, sau a cuvântului care nu spune nimic. Evadarea din solitudine,

depăşirea neliniştei şi spaimei de a fi şi de a dispărea este fără succes căutată în experienţa erotică liberată de tirania legilor şi moravurilor, în emanciparea nimfetelor iniţiată de Lolita şi în corectarea plictisului căsătoriei printr-un adulter la fel de insipid din moment ce se instituţionalizează. Cu un cuvânt, sfărmarea tabloului sexual nu a adus nici liniştea şi nici împăcarea unui tineret tulburat, căci dragostea a fost înţeleasă mai mult ca eros, iar nu ca o categorie a vieţii care să deschidă noi porţi cunoaşterii. Traiul conform naturii şi cufundarea în erotism, socotite ca semne ale unei noi revolte şi noi libertăţi, nu par a fi însă nici practica maselor şi nici a intelighenţiei tineretului, ci mai degrabă cea a amatorilor de revolte spectaculare, care pozează pentru istorie. Căci avid de absolut, tineretul vrea să trăiască mai semnificativ decât înaintaşii lui, atingând culmile sublimului iar nu pe cele ale degradării spirituale propovăduite de nonconformismul jegului juvenil.

S-ar putea găsi totuşi o soluţie neliniştii fundamentale ori supraadăugate a omului contemporan şi alienării sale personale, sociale şi morale, în ieşirea artistului şi contemplatorului din sinea proprie prin întâlnirea şi comunicarea cu arta. Nu cu arta irelevantă a cotidianului nesemnificativ, ci cu arta incandescentă de la frontierele necunoscutului, întrevăzut în experienţa erotică, thanatică şi mistică.

Apoziţia ar vrea să încurajeze atari incursii în terra incognita şi să îndemne la refăurirea prin artă şi pentru om a universului ce ne rămâne secret, dar totdeauna bănuit şi necesar. Apoziţia nu poate asculta chemarea celor ce refuză aspiraţia de a fi mai mult şi nu crede că a imagina absolutul înseamnă trădarea cauzei omului. Căci omul, istoria, abia când descoperă existenţa absolutului izbuteşte să spargă limitele temporalităţii, să se eleveze şi să devină liber părtaş la eternitate. Numai creaţia artistică ca dialog al omului cu

absolutul ne poate dărui dezalienarea definitivă. Această creaţie apare ca o supremă strădanie a spiritului de a-şi autodefini zonele sale din umbră, de a descoperi şi cunoaşte supranaturalul, refăcând pe cont propriu actul creaţiei divine. Văzută în această lumină, Apoziţia este deocamdată – şi are şansa să rămână –numai o mare pretenţie, putându-i-se imputa cu justeţe că visează mai sus decât puterile sale. I s-ar putea concede totuşi meritul de a fi spus ceea ce ar fi vrut să fie şi să facă.

În sfârşit, punând accentul pe valoarea creaţiei, pe valabilitatea răspunsului dat marilor noastre întrebări şi nelinişti, Apoziţia nu impune nimănui o anumită atitudine, stil sau modalitate de înfăptuire estetică, refuzând luări inutile de poziţie între şcoli şi curente depăşite înainte de a se naşte, căutând semnificaţia ultimă a unei opere ce se vrea de artă. Şi dacă în lingvistică apoziţia este atributul pus pe acelaşi plan cu cuvântul determinat, ea este, pentru grupul ce şi-a însuşit această denumire, atributul care surprinde cât mai mult Cuvântul originar, misterul omului, existenţei, destinului şi Dumnezeirii, singura ce ne apără de solitudine şi moarte.

3.2.2. Curentul (1978-1992)

Desfiinţat în anul 1944, ziarul Curentul publicat de Pamfil Şeicaru la Bucureşti în anul 1928 îşi reface apariţia lunar şi bilunar în R.F.Germania, la München, începând din 11 ianuarie 1978 cu o întrerupere de 1 an (martie 1979 - aprilie 1980). Intenţia privind reapariţia publicaţiei a fost datà încă din 1949 (15 august), aşa cum ne încredinţează o scrisoare pe care cel ce a fost perceput drept un veritabil grand seigneur al jurnalismului liberal bucureştean o adresase Cercului de studii şi cercetări ştiinţifice al românilor din Germania!

Articolul de fond al primului număr din seria de exil (anul L no. 5922, 6 pagini, din 11 ianuarie 1978, intitulat Reapariţia Curentului) este semnat de Pamfil Şeicaru. Articolul exprimă viziunea publicistului asupra rolului pe care trebuie să-l aibă un organ liber de presă: „Ziarele de partid sunt prin natura lor sectare, intolerante, pătimaşe, incapabile de a rosti onest adevărul” – se spune chiar din primele rânduri – subliniindu-se faptul că „cititorul vrea să fie informat, nu să citească în fiecare zi apologia partidului la care a aderat. Este un semn al independenţei cititorului român, al cărui spirit critic este rebel faţă de orice constrângere.” Reamintind umanitatea reacţiei intelectualilor din epocă împotriva represiunii ţăranilor în 1907, semnatarul articolului priveşte – în firească simetrie – trecerea forţată a ţărănimii de la proprietatea individuală la colhozuri sub regimul comunist de la Bucureşti, subliniind că – aspect semnificativ al presei în totalitarismul bolşevic – „Zadarnic vom căuta în publicaţiile timpului de atunci o cât de slabă, sfioasă critică a metodelor folosite pentru colectivizarea agricolă, adică despuierea ţăranilor de proprietatea individuală, şi transformarea lor în proletari la dispoziţia noului stăpân al oamenilor şi bunurilor României.” Şi analiza marelui gazetar continuă să se focalizeze neiertător asupra situaţiei reale dintr-o ţară unde ţăranii şi ţărăncile au umplut închisorile iar cele peste o sută de mii de procese şi condamnări de ţărani care au refuzat să intre în colhozuri dovedeşte într-o manieră incontestabilă că „existenţa unei singure prese” este profund dăunătoare pentru societatea respectivă întrebându-se apoi „cum poate conducerea politică investită cu toate puterile de a menţine o unanimă tăcere să afle starea de spirit a opiniei publice, curentele de idei care-şi fac drum sub gheaţa unanimităţii admirative…”

Pornind de la cele arătate, Pamfil Şeicaru explică motivaţia reluării publicaţiei: „De ce am găsit oportun să reapară Curentul după 33 de ani de încetare a apariţiei? Este

necesară apariţia unei publicaţii libere care să aducă o critică obiectivă asupra vieţii politice în România, în raport cu marele viraj care se precizează în politica mondială de la alegerea în 1976 a preşedintelui Carter”.

Deosebit de interesantă este şi concepţia jurnalistului privind circulaţia publicaţiei în rândul cititorilor din ţară: „Nu voi trimite (ziarul) la nici un prieten sau cunoscut ştiind ce urmări ar putea avea asupra adresantului. Dar la căpeteniile conducerii va ajunge Curentul şi scrisul meu fără nici un negativism steril le va da prilej să mediteze asupra problemelor pe care le ridic.”

Tehnic vorbind, reapariţia Curentului s-a concretizat într-un format 35 / 50, nr. de pagini variabil (6, 4. 8) şi într-un tiraj de 3.000 exemplare.

Colaboratori: Pînă în 1980 când Pamfil Şeicaru încetează din viaţă, alături de el în paginile ziarului s-a mai aflat Vasile C. Dumitrescu, cel care a sprijinit financiar realizarea seriei de exil a publicaţiei şi a căpătat şi dreptul (donat de către titular) de a produce ziarul. Dintre alţi colaboratori îi amintim pe: Pavel Chihaia, Ion Negoiţescu (care a preluat din 1985 paginile literare), Titu Popescu, George Ciorănescu, Gelu Ionescu, Emil Hurezeanu, Virgil Ierunca, Sanda Stolojan.

Din câteva titluri de articole publicate în această serie ne putem da seama despre preocupările jurnaliştilor şi direcţia pe care au imprimat-o ziarului: O grevă a minerilor din Petroşani, (11 ianuarie 1978), Preşedintele Carter şi falsa retragere a lui Kissinger (11 iunie 1978), Examen critic al exilului – extras din Răspuns „Glasului Patriei” robite, Madrid 1956 – (ianuarie 1992), Faţa cernită a libertăţii (ian. 1992). Trebuie subliniat şi faptul că ziarul a reprodus câteva

dintre articolele politice ale lui Mihai Eminescu interzise în România.

În paginile culturale s-au publicat cronici literare despre cărţile lui Marin Sorescu, D.R.Popescu, N. Breban, Mircea Eliade, Marin Preda, dar şi articole polemice semnate de Ion Caraion şi Monica Lovinescu.

3.3. SUA

3.3.1. Agora (Philadelphia, 1987-1993)

În istoria presei literare româneşti sunt două reviste cu numele Agora: una apărută la iniţiativa lui Ion Caraion în colaborare cu Virgil Ierunca, în anul 1947, dar, din păcate, numai într-un singur număr şi a doua – Agora. Revistă alternativă de cultură, înfiinţată sub egida centrului de politologie Foreign Policy Research Institute din Philadelphia, în anul 1987 (până în 1993) de către Dorin Tudoran, scriitorul care s-a numărat printre opozanţii importanţi ai regimului ceauşist. Ajuns în Statele Unite, el a înfiinţat această revistă cultural-politică de mare anvergură şi cu special impact asupra intelectualilor din exil, ca şi asupra celor din ţară (aici trimiţându-o gratuit!). Desigur, chiar dacă ajungea şi în România în perioada comunistă, aceasta se făcea în clandestinitate, iar numărul exemplarelor nu era suficient şi de aceea revista este încă până astăzi foarte puţin cunoscută de un public mai larg de cititori.

Într-un program amplu de restituire/ revalorificare a literaturii şi în cazul de faţă a publicisticii literare din exil/ diaspora, o revistă de anvergura Agorei va da pe deplin măsura activităţii cultural-politice a celor stabiliţi (din raţiuni bine cunoscute) pe alte meleaguri. Este vorba în cazul publicaţiei româno-americane în primul rând de nume sonore care făceau

parte din primul colegiu de redacţie: Eugen Ionescu (preşedinte de onoare), Mihnea Berindei, Mihai Botez, Marta Caraion, Matei Cazacu, Matei Călinescu, Ioan Petru Culianu, Victor Frunză, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Ion Negoiţescu, Virgil Nemoianu, Ion Vianu; la care s-au adăugat începând cu al doilea număr: Andrei Codrescu, iar după 1989: Nicolae Manolescu, Octavian Paler şi Dan Petrescu. Pe lângă românii din exil, colegiul de redacţie mai cuprindea şi nume străine ca Alain Besançon, André Glicksmann, René Tavernier ş.a.

Agora a fost o revistă cu impact, ea fiind deosebit de bine primită de publicul cititor, datorită atât prestigiului celor ce au semnat în paginile ei, cât şi prin diversitatea tematică a cuprinsului.

În acest sens, un prim aspect care trebuie evidenţiat este că Agora nu trebuie (şi nu a fost) receptată ca o publicaţie exclusiv literară46. Încă de la apariţie, paginile de poezie sau proză, eseurile şi articolele de critică literară au alternat cu opinii bine conturate şi argumentate pe teme politice. De altfel, redactorul şef, Dorin Tudoran, se delimita polemic încă din articolele program („Nu” şi „O ţară tristă, plină de umor”) şi arăta că intenţia era ca revista să fie „o tribună de exprimare atât a exilului extern, cât şi a celui intern”, pledând totodată „pentru adevăratele interese culturale ale românior de acasă; şi nu doar pentru cele culturale.”

46 În numărul 45 al ziarului Lumea liberă, la pagina 9, Cornel Dumitrescu va saluta apariţia numărului 2 pe 1989 al revistei Agora. Ziaristul consideră publicaţia – pe drept cuvânt – nu numai culturală, dar şi politică: „Jucându-ne cu vorbele, am caracteriza această minunată înmănunchere de talente, personalităţi şi opere din exil, cu lucrări ale unor reprezentativi condeieri opozanţi din ţară (exilul foloseşte şi atribuie de cele mai multe ori greşit calificativul de disident) drept revistă de politică literară sau, de ce nu, de literatură politică.”

Şi în revista Agora, ca în toate scrierile celor din exil semnificativă este pledoaria pentru menţinerea identităţii prin promovarea culturii româneşti, dar mai ales prin păstrarea limbii române ca limbă de exprimare artistică. Un exemplu elocvent (şi deloc singular) este Cuvântul înainte, intitulat „Ecrivez en roumain!”/ Scrieţi româneşte!” (din numărul 1/ 1987) semnat de Eugen Ionescu, în care scriitorul pleda pentru o literatură de exil în limba română. După urarea de noroc pentru noua publicaţie, cunoscutul dramaturg milita pentru o literatură a exilului care să fie un fenomen firesc de continuitate, dar şi de deschidere către alte spaţii. Reproducem textul lui Eugen Ionescu în integralitatea sa:

„Urez mult noroc AGOREI – revistă de cultură românească. Această revistă este absolut necesară. Cultura română şi literatura sa rămân vii prin ceea ce se poate numi diaspora.

Deci, cultura românească, literatura română nu se fac doar în interiorul ţării invadate, desfigurate, cu botniţa la gură. În timp ce cultura română din România a fost smulsă din rădăcinile ei spirituale, adevăratele rădăcini au putut fi transplantate dincolo de frontiere şi se pot întinde în lumea întreagă. De la Brâncuşi la Eliade, de la Cioran la Tudoran, nu voi mai cita atâtea alte nume ale altor reprezentanţi activi ai culturii noastre – poeţi, prozatori, pictori, sculptori de prestigiu, care nu contenesc să se manifeste ca purtători de cuvânt ai unei tragedii fără nume, ai unui popor ce nu poate fi înăbuşit, în ciuda încercărilor.

Literatura română, arta sa, nu se pot exprima doar în diverse limbi străine, ci persistă în limba română, prin atâtea reviste şi publicaţii, impresionante prin calitatea unei limbi rămase intacte, deşi deformată şi din ce în ce mai impură în biata ţară îndepărtată, uitată parcă de tot universul. După cum spuneam, literatura română trăieşte mai departe prin propria

ei limbă şi nu am decât să-l numesc pe Horia Stamatu, cu siguranţă unul dintre cei mai mari poeţi pe care i-a dat poporul său.

„Scrieţi româneşte”, spunea marele Heliade Rădulescu, acum un secol, pe când româna modernă, adică limba şi literatura, începea să se constituie.

„Scrieţi româneşte” şi, bineînţeles, scrieţi şi în alte limbi. Dar mai ales româneşte, pentru ca limba să nu piară.”

Textul-mesaj al unuia dintre cei mai importanţi români din exil (diasporă, în termenii săi) se dovedeşte astfel nu numai o pledoarie pentru continuitatea culturii noastre prin limbă, dar şi un răspuns de la o autoritate cu impact mondial, dat parcă lui Tudor Vianu, cel care, obedient regimului comunist, spunea că nu se poate vorbi de literatură română în afara graniţelor. Mai mult chiar. Dat fiind faptul că ideea se perpetuează până în zilele noastre, am ales drept motto al cursului de faţă câteva fraze elocvente din acest text, prin cuvintele lui Eugen Ionescu dorind să îndemnăm la cunoaşterea culturii româneşti, prin segmentul ei de presă în cazul de faţă, în integralitatea sa.

Întinse peste tot în lume, „rădăcinile” româneşti au crescut ramuri, Agora fiind una dintre cele mai bine afirmate în sol străin. Nedorindu-se o revistă exclusiv literară, cât una culturală, dar mai ales o revistă „alternativă”, încă de la primul număr publicaţia îşi constituise identitatea printr-o structură proprie, originală. Rubricile în care era divizată s-au dovedit – cel puţin în parte – cu totul diferite de cele ale altor reviste. Exemplificările ar trebui să acopere sumarul fiecărui număr. Ne vom rezuma la câteva, subliniind îndeosebi diferenţa specifică, genul proxim constituindu-l capitolele de poezie şi proză, uneori şi cele de Jurnal ori de prezentare de carte. Un loc aparte va trebui să acordăm editorialului semnat constant de Dorin Tudoran, temele abordate de acesta fiind în majoritate politice şi mai puţin literare, dar întâlnim şi o discuţie pe mult

dezbătutul „caz” al volumului Anei Blandiana – „România sau/ şi Cazul Arpagic”, interzicerea acestei cărţi fiind, de fapt, tot prilej de dezbatere asupra politicii regimului ceauşist.

O rubrică specială (şi – prin titulatură – de asemenea cu certe conotaţii politice) este cea denumită „Fără viză – Pagini din România”. Sunt aici găzduite creaţii literare ale unor scriitori (disidenţi) rămaşi acasă, punte simbolică peste spaţii, dar mai ales afirmaţie a unităţii literaturii române, indiferent dacă era scrisă la Bucureşti, New York, Paris, Madrid etc. Numele acestora sunt în general bine cunoscute astăzi – deopotrivă prin creaţia lor, dar şi prin atitudinea curajoasă de opoziţie la regimul comunist. Se cuvin amintiţi astfel Dan Petrescu, Liviu Cangeopol, Luca Piţu precum şi un scriitor care, din „cântăreţ” al socialismului a devenit un fervent opozant, Dan Deşliu. Multe dintre titlurile poemelor inserate în revistă vorbesc de la sine despre tematica pusă cu precădere sub semn liric (ca de exemplu Se-întâmplă, Praga ’ 69 de Dan Deşliu). Proza are de asemenea, prin tilurile propuse, certe conotaţii politice: Vânt de libertate (Liviu Cangeopol), Se dă … sau nu se dă (Nicolette Franck), Final? (Gheorghe Tomaziu) etc.

Replica în oglindă a rubricii de mai sus este cea intitulată „România din afara României”, fiind publicaţi aici scriitorii exilaţi pe pământ american, dar şi alţii de pe alte teritorii. Reţinem la poezie creaţiile lui Mihai Ursachi (Explozie, Viaţă de zi cu zi), Nina Cassian (Vis cu secetă, Colegilor mei, Nostalgică), Dinu Flămând (Seară tristă cu batiscaf, Procesul maimuţelor), la proză pe cele semnate de Alexandra Târziu, Andrei Brezianu, Constantin Eretescu, iar la eseu şi critică literară (sub rubrica „Civilizaţia textului”) consistentele pagini aparţinând lui Matei Călinescu, Ioan Petru Culianu, Lucian Raicu ş.a.

O rubrică ce ţine tot de politica revistei (cu vădite accente polemice vizavi de tot ceea ce se petrecea în ţară) este

cea intitulată „Idei. Opinii. Atitudini”. Vom exemplifica aici cu un articol al Ralucăi Petrulian – Puterea de a spune da, în care autoarea, după ce salută şi subliniază importanţa apariţiei unei reviste româneşti de cultură de talia Agorei, „eveniment cultural şi politic în egală măsură”, prima revistă românească ce „a obţinut sprijinul financiar american”, pune o întrebare-cheie: „am redevenit cu adevărat europeni?” Autoarea este de acord că „primii paşi” s-au făcut şi aceştia sunt „şi cei mai importanţi”. Aceşti paşi care ne deschid uşa către (re)intrarea în statutul de europeni sunt, în opinia autoarei, cei către libertatea care „trebuie concepută atât ca putere de a spune NU47, de a te opune unei realităţi degradante, cât şi ca putere de a spune DA, recreând şi reordonând realitatea ieşită din matcă.” (v. vol. II, nr. 1, ian. 1989, p. 256).

Pentru a sublinia felul în care a fost receptată noua revistă de către jurnaliştii care editau alte publicaţii, după trecerea în revistă a câtorva dintre rubrici şi autori, dăm din nou cuvântul celui care îşi făcuse un fel de datorie de suflet în a urmări publicaţia şi a o prezenta publicului cititor în ziarul Lumea liberă (nr. 33).

Astfel, ca un fel de bilanţ, după un an de la apariţia Agorei, Virgil Ierunca o percepe a fi „o publicaţie de ţinută intelectuală care, cu fiecare număr se impune prin rigoare, gust, ţinută”. În plus, consideră comentatorul, „cel mai mare merit al lui Dorin Tudoran este acela de a pune accent pe publicarea textelor scriitorilor din ţară, disidenţi sau nu, care nu se pot

47 „În ţară, primul pas – adică puterea de a spune NU dictaturii, minciunii, laşităţii, oportunismului, alibiurilor de tot felul, pseudo-tacticilor, pseudo-realizărilor etc. este o premisă absolut necesară, deşi nu suficientă pentru a opri procesul de compromitere gravă a autonomiei societăţii civile, de trivializare şi încătuşare a personalităţii independente. Cu atât mai necesară devine aici, în condiţiile libertăţii exterioare, puterea de a face pasul al doilea, cel pozitiv, depăşind o stare de spirit ancorată predominant în negaţie.” (p. 257).

exprima din cauza cenzurii din ce în ce mai stupide şi mai aspre.” În felul acesta, adaugă Ierunca, Dorin Tudoran „realizează acea punte necesară între exilul interior şi cel exterior, libertatea şi demnitatea constituind cele două componente solare ale scriitorilor din ţară şi din afara ţării, care nu se resemnează în alibiul unei tăceri din ce în ce mai nejustificate în zodia neagră în care a intrat cultura românească.”

Cum cel mai recent număr al Agorei de la data cronicii din ziarul newyorkez (nr. 1/ 1989) se deschidea cu texte ale unor scriitori aflaţi în ţară şi se termina cu cele ale unor scriitori din exil, Virgil Ierunca găsea firesc să se ocupe mai întâi de „textele clandestine sosite din România”, deoarece, va argumenta el, „curajul şi cinstea trebuie puse pe primul plan”.

În continuare, este prezentat întreg volumul, începând cu semnalarea unor poeme ale lui Dan Deşliu (poet hărţuit de Securitate în ţară pentru actele sale de curaj, enumerate aici de recenzent), apoi cu cele ale mai tinerilor Bogdan Ghiu şi Ştefania Gorun. Mai departe, scrie Virgil Ierunca, „cum centrul rezistenţei intelectuale şi moral-politice îl constituie Iaşul, firesc a fost ca revista să selecteze şi din scrierile lui Dan Petrescu, Liviu Cangeopol, Luca Piţu ori o piesă a lui Dan Alexe. Despre acesta din urmă aflăm că este refugiat de câteva luni în Belgia. Piesa poartă tirlul de Rămăieni şi este, după cum o apreciază Ierunca, o „ţiganiadă în miniatură, numai că de data aceasta grotescul, burlescul fantast sunt întruchipate de oameni ai regimului, nişte caricaturi ale clişeelor comuniste, pe care Dan Alexe le manipulează în aşa fel încât, până la urmă, ceea ce primează este delirul, sub toate formele lui, construit de autor pe un portativ inspirat, în care deriva lingvistică stă pe primul plan, născătoare de un absurd saturat.”

Sunt semnalate apoi textele lui Luca Piţu şi ale lui Liviu Cangeopol, acestuia din urmă însă, fiind mai puţin cunoscut (şi

tot din motive de cenzură), Virgil Ierunca îi prezintă şi câteva repere semnificative ale vieţii şi ale activităţii sale de scriitor.48

Sunt publicate de către revista Agora şi două texte ale lui Dan Petrescu, iar Virgil Ierunca, după ce le comentează pe scurt, reproduce şi un fragment din „Proiectul de propunere” („o caricatură a întocmirii unui roman realist-socialist”), text în care, scrie comentatorul, se poate remarca „spiritul parodic al lui Dan Petrescu, în care ironia, strategia fals narativă orientează proiectul spre esenţa propriei lui deriziuni.”

Înainte de a reproduce editorialul lui Dorin Tudoran din numărul semnalat („România sau/ şi cazul Arpagic”49), şi editorul Lumii libere Cornel Dumitrescu trecuse şi el în revistă pe câţiva dintre cei care au semnat în acel număr, recunoscând

48 „Pentru cititorii care nu-l cunosc bine reamintim că Liviu Cangeopol are 33 de ani, a publicat în revistele studenţeşti Dialog şi Opinia studenţească, precum şi în principala revistă ieşeană de cultură, Convorbiri literare. N-a avut prilejul să-şi publice un volum deoarece era prea anti-conformist pentru editua locală Junimea, proprietatea personală a lui Mircea Radu Iacoban (…) La un moment dat, Liviu Cangeopol a întocmit un volum de poeme cu alţi confraţi, pe care voiau să-l tipărească pe cont propriu la editura Litera. Prefaţat de filosoful Mihai Şora, volumul a fost, bineînţeles, respins. În februarie 1988, Liviu Cangeopol acordă ziarului Libération un interviu incendiar, intitulat: „Fiţi mulţumit, domnule Ceauşescu! Vei rămâne în istorie”. De atunci este permanent urmărit de Securitate.”49 În numărul 53, Dorin Tudoran va semna şi un alt articol cu referire la această problemă, articol intitulat „Ca la noi la nimeni”. În prima parte, autorul reia cazul romanului Lolita – interzis în URSS sub acuzaţia de pornografie şi reconsiderat apoi datorită „unui venerabil expert în literatura rusă veche”, devenit apoi „unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai … Raisei Gorbaciov”. În final, Dorin Tudoran se întreabă retoric de ce nu poate fi găsit şi la noi un specialist care să explice că volumul Anei Blandiana – Întâmplări de pe strada mea –„ nu e nimic mai mult decât o carte pentru copii şi că autoarea volumaşului nu e nici pe departe o răufăcătoare.”

marea dificultate de exemplificare, având în vedere valoarea tuturor şi interesul pe care îl stârnesc cele scrise. De aceea, ziaristul spune: „Cinstit, nu ştim efectiv pe cine să cităm mai întâi din acest al patrulea număr al Agorei, pe profesorul de ştiinţe politice şi filosoful social Ghiţă Ionescu, de la Londra, fost unul dintre excelenţii directori ai Europei Libere (…) şi autor al valoroasei lucrări Comunism în România: 1944-1962 (NY, Oxford University Press, 1964), în care, cu un an înaintea dispariţiei lui Gheorghiu-Dej l-a intuit pe Ceauşescu ca succesor, şi care, în câteva pagini, defineşte fundamental termenii de ideologie şi de partid politic! Sau să amintim poeziile lui Mihai Ursachi, un pisc poetic al generaţiei sale, atât de rar întâlnit, din nefericire, în presa exilului? Am putea trece nepăsători pe lângă portretele lui Petru Dumitriu şi Al. Ivasiuc, conturate cu milă critică ca victime ale realismului socialist, pe care l-au servit într-o perioadă de început sau de sfârşit a vieţii lor, prezentate de criticul Ion Negoiţescu? Numele lui Dan Petrescu, Liviu Cangeopol sau Dan Deşliu, proscrise acum în ţară, vor forţa ochiul cititorului, mai ales al celui din exil, să se oprească asupra scriiturii lor, pentru a căuta a înţelege mai bine personalitatea celor ce au cutezat să apere de ruşine cu pana lor tagma în stare de anestezie a scriitorilor români. Şi nu numai români, dacă citim portretul scriitorului Franz Liebhard, ’Nestorul literaturii germane din România’, şters de faldurile înşelătoare de către William Totok.”

După cum s-a putut observa, am ales pentru prezentarea (în linii foarte generale, totuşi) a revistei fondate de Dorin Tudoran o cale indirectă – prin intermediul aprecierilor unuia dintre cei mai îndreptăţiţi comentatori ai literaturii exilului, el însuşi una dintre vocile cele mai sonore şi mai active din afara ţării, Virgil Ierunca, dar şi cele ale unuia dintre fondatorii şi redactorii ziarului Lumea liberă, Cornel Dumitrescu. Am ales această cale pentru a pune în lumină nu numai revista româno-

americană, nu numai numele lui Dorin Tudoran, dar şi, indirect, ziarul newyorkez, ziar de certă valoare (ca stindard de luptă comunistă, în primul rând), apărut tot pe pământ american (în condiţiile libertăţii de expresie), Lumea liberă.

3.3.2. Lumea liberă (New York, 1988-2005)

După cum s-a putut observa deja din prezentarea unor publicaţii româneşti de pe meridianele globului, activităţile politice şi culturale ale românilor exilaţi au îmbrăcat o gamă largă de aspecte. Unul dintre acestea a fost permanenta preocupare pentru accesul la informare şi, drept consecinţă, numărul mereu crescând de ziare şi reviste nu poate surprinde.

Ziarul cu titlul ce dezvăluia o transparentă conotaţie (Lumea liberă) a fost editat la New York începând cu anul 1988, având o periodicitate săptămânală50.

În anii în care de acasă veneau ştiri despre viaţa din ce în ce mai grea a conaţionalilor, un grup restrâns de intelectuali din New York a luat hotărârea de a înfiinţa un ziar săptămânal românesc. Acesta era menit să fie tribuna prin care să-şi exprime ideile, dar se dorea să devină şi o modalitate principală de informare a cititorilor despre situaţia din ţara ocupată de comunism şi deopotrivă despre activitatea celor care (din afară sau chiar dinăuntru) încercau prin toate mijloacele să o salveze. Fondatorii îi vor invita pe toţi cei care voiau să pună umărul la demersul lor („Îi aşteptăm pe toţi cei care au un cuvânt de spus,

50 Autoreclama pe care o găseau cititorii Lumii libere, ziarul care avea ca subtitlu „săptămânal independent al tuturor românilor”, iar în limba engleză „An Independent Romanian Weekly”, era: „Toată lumea citeşte cu interes Lumea liberă – unicul săptămânal românesc din exil”, iar în alte numere – varianta „Citiţi în fiecare sâmbătă Lumea liberă – unicul săptămânal românesc din exil”.

un gând de schimbat”51), le promit că vor fi „gazdă primitoare” pentru a participa împreună „la marile sau micile confruntări.” Astfel, încă de la primul număr, editorii îşi vor exprima intenţia de a intra în dialog cu cât mai mulţi cititori şi vor preîntâmpina întrebarea firească a acestora, întrebare legată de „rostul unei publicaţii în exilul românesc”, aducând argumente privind necesitatea ei, precum şi a momentului în care apărea.

Numele ales a fost Lumea liberă şi, pentru că se publica în spaţiul american, titulatura era bilingvă, adăugând la titlul românesc traducerea în limba engleză – The Free World.

Așadar, fondat la 8 octombrie 1988 de către câţiva entuziaşti/ lucizi intelectuali care au înţeles necesitatea unei „tribune”52 echidistante, echilibrate53 pentru exprimarea opiniilor românilor din exilul american, ziarul acesta a rămas în conştiinţa cititorilor (subliniem) ca fiind – înainte de 1989 – un real stindard de luptă anticomunistă.

Convinşi că, „independent de divergenţele create în mod artificial”54, exilul „a dobândit o maturitate politică care

51 v. rubrica „De vorbă cu cititorii”, nr. 1 (8 octombrie 1988, pag. 21).52 „Am apărut pentru că vrem să punem la dispoziţia românilor de bună credinţă Tribuna liberă a ziarului nostru, pentru un schimb civilizat şi eficient de idei şi opinii, pentru a găsi împreună căile de urmat pentru o renaştere naţională într-o Românie liberă şi independentă.”53 „...căutând răspunsul în presa liberă românească ce apare în exil (la întrebarea „ce putem face noi, cei care trăim în Lumea Liberă, pentru a-i ajuta pe fraţii noştri în presa liberă românească”, n.n.), am fost impresionaţi de risipa de energie, competenţa şi talentul cu care reprezentanţi valoroşi ai intelectualităţii noastre dezbat anumite probleme. Am fost impresionaţi de diversitatea opiniilor exprimate, dar în acelaşi timp am fost îndureraţi că nu de puţine ori, aceste opinii se transformă în polemici inutile, între grupări antagoniste, sau calomnii şi invenctive personale.”(v. numărul 1/ 1988).54 Mulţi dintre exilaţi şi-au dat seama că divergenţele dintre membrii comunităţii româneşti erau create, alimentate, întreţinute chiar de către agenţi ai securităţii cu scopul abil al dezbinării pentru a-i împiedica astfel să lupte eficient împotriva conducerii comuniste de la Bucureşti.

cere o informare competentă şi într-o frecvenţă mărită”, acest grup de intelectuali a găsit – ca mod de a contribui la informare şi de a ajuta comunitatea românească din New York – înfiinţarea unui ziar românesc. „Şi atunci hotărârea a fost luată. Ea reprezintă certificatul de naştere al ziarului Lumea liberă”, se mai spune în „actul” de înfiinţare, căci aşa ar trebui receptat editorialul din 8 octombrie 1988. Speranţa exprimată la apariţie se subliniază ca fiind aceea „de a contribui la unirea tuturor forţelor exilului pentru cauza eliberării Patriei noastre.” Despre unire scrie şi Dan Costescu în prima sa „convorbire” cu cititorii (rubrica se va numi constant de acum înainte „Dan Costescu de vorbă cu cititorii”). Redactorul va afirma metaforic, cu entuziasmul propriu momentului, că „hora noastră e mare, iar mâinile fiecăruia abia aşteaptă să se prindă cu ale celorlalţi.”

Din primul editorial, semnat de Andrei Bardescu, directorul publicaţiei la acea dată, şi intitulat chiar „Rostul nostru”55, cititorul (cel de atunci, dar şi cel de acum) va înţelege semnificaţia demersului jurnalistic, puternica legătură cu ţara şi adânca implicare în lupta anticomunistă a celor ce porniseră pe drumul anevoios al editării unui ziar săptămânal:

„România se află pe marginea prăpastiei. Opera de distrugere a Neamului românesc, începută de comunişti acum aproape o jumătate de secol, e pe cale de a fi desăvârşită. Un popor, legat prin toate fibrele de cultura şi civilizaţia occidentală, a fost readus în epoca preistorică a cărui singură preocupare era vânătoarea hranei de fiecare zi.” „Românul a ajuns cerşetor în propria lui ţară”, se spune în continuare, cititorii fiind astfel atenţionaţi nu numai asupra situaţiei din

55 Mai târziu, în ediţia cu numărul 21, un cititor aprecia în mod deosebit „titlul primului editorial” care, scria acesta, „a fost deosebit de bine ales”. Iar mai departe, cu un joc de cuvinte: „Dacă veţi menţine Lumea liberă pe linia unui ziar românesc , atunci rostul vostru … are rost.”

România, dar şi asupra „rostului” unei publicaţii-tribună de luptă, prin care se va încerca subminarea regimului comunist.

Nu întâmplător, în afara articolului de fond al primului număr, scris ca o explicaţie pentru necesitatea apariţiei în acel moment a unui ziar „al tuturor românilor”, redactorii au plasat pe prima pagină, în poziţia cea mai avantajoasă, o fotografie care reprezintă o parte dintre participanţii la Festivalul Internaţional al Românilor – „Romfest 88” şi la Congresul Mondial Românesc, desfăşurate nu cu mult timp în urmă (30 septembrie şi 1-2 octombrie 1988) într-o zonă cu masivă concentraţie de populaţie românească, şi anume la Cleveland, Ohio. Cititorul de atunci (şi de astăzi) avea (are) astfel informaţii legate de o parte dintre organizaţiile româneşti din exil, ca şi despre activităţile fiecăreia în parte, în special pe planul luptei politice.

Un amplu reportaj de la cele două evenimente (considerate a fi fost „un singur organism”) va fi apoi inserat în paginile 6-7, sub semnătura „Reporter”, cititorul având prilejul să cunoască, pe lângă atmosfera sub care a fost organizat, când securitatea (nenumită însă) avea interes să împiedice întâlnirea românilor, semnificative detalii referitoare la secţiile ştiinţifice (istorie, cultură şi ştiinţă), dar şi sportive, precum şi nume importante ale exilului românesc. Printre participanţi îi aflăm pe prof. Nicolae Iliescu de la Harvard, pe Dan Cernovodeanu, Aurel Ciufecu, Zahu Pană ş.a. Din reportaj cunoaştem astăzi şi nume ale ziarelor româneşti din exilul acelui timp, acestea fiind amintite o dată cu delegaţii fiecăruia, prezenţi la Romfest şi Congres. Astfel, au fost reprezentate ziarele: Cuvântul Românesc, prin George Bălaşu şi Gh. Rădulescu, Curentul, prin Vasile Iliescu, Libertatea, prin Ovidiu Vasilescu, Ecoul României, prin C. Aronescu, America, prin Petre Lucas şi Lumea liberă, prin Andrei Bardescu, Cornel Dumitrescu, Dan Costescu.

Relatând despre banchetul de închidere, reporterul subliniază prezenţa ambasadorului David Funderburk şi a soţiei sale. Despre rolul celor doi în activitatea de informare a opiniei publice mondiale asupra realităţilor româneşti, dar şi de ajutorare a românilor se va consemna apoi adesea în ziar.

Menirea Congresului, „acest tot mai prestigios for al luptei pentru restaurarea libertăţii în România”, a fost clar exprimat ca fiind acela de a uni toate organismele aparţinând exilului românesc pentru a avea rezultatele scontate în această luptă.

Menirea ziarului Lumea liberă era de asemenea de a milita pe toate planurile pentru libertatea conaţionalilor rămaşi acasă, iar lupta specifică a celor ce scriau se manifesta prin informarea opiniei publice şi prin chemarea la unire a tuturor forţelor pentru a obţine ajutorul de care aveau nevoie din partea popoarelor libere, îndeosebi a conducătorilor acestora.

Pentru frontispiciul ziarului, drept motto, redactorii au ales un citat din Nicolae Bălcescu, exprimându-şi astfel crezul pentru care vor milita prin intermediul publicaţiei al cărei nume vorbea de la sine – Lumea liberă. Citatul din Bălcescu se referă expres la libertate pentru că acest deziderat va fi leit-motivul majorităţii paginilor scrise de jurnaliştii şi de colaboratorii ziarului: ”Dumnezeu a lăsat libertatea pentru popoare şi cel ce luptă pentru libertate se luptă pentru Dumnezeu”.

Rubricile anunţate încă de la primul sau al doilea număr şi care s-au menţinut constant s-au intitulat: „Lumea exilului”, „Scena americană”, „Carnet new-yorkez”, „De la Nistru pân’ la Tisa”, „Din 7 în 7 zile”, „Lectura dvs.”, „Accente istorico-politice”, „Cu degetul pe trăgaci”, „Dan Costescu de vorbă cu cititorii”, dar şi „Lumea în pătrăţele”, „Lumea veselă” ş.a. O dată cu numărul 6 este iniţiată rubrica „Ultima oră” care, aşa cum se sugerează, era menită să informeze despre cele mai

recente evenimente (în general din România, dar şi externe, conexe însă cu situaţia ţării noastre).

După cum se poate deduce fie şi numai citind titlurile articolelor din ziarul newyorkez, aflaţi în lumea liberă, cei ce semnau ştiau mult mai multe din ceea ce se petrecea la acea oră în lume şi înţelegeau totodată mult mai clar că sistemul comunist în ţările din estul Europei (inclusiv România) nu mai putea dura prea mult. De aceea în ziar – aşa cum vom citi într-un articol al cărui titlu trimite direct la conţinut56 – va fi avertizată conducerea de la Bucureşti că „istoria nu cunoaşte îndurare”.

Este momentul în care, în paginile ziarului, prin frazele semnatarilor articolelor despre situaţia din ţară, despre abuzurile lui Nicolae Ceauşescu şi ale conducătorilor comunişti – mai mari sau mai mici – împotriva oamenilor obişnuiţi sau împotriva unor scriitori sau jurnalişti, se cerea mobilizarea prin toate mijloacele pentru înlăturarea comunismului. În acest scop se va face permanent referire la unire cu toate prilejurile, fie în mod direct, ca apel, fie în cazurile în care se vorbeşte despre acţiunile unor organizaţii sau chiar şi atunci când se recenzează o carte. Vom da un singur exemplu. În numărul 38, la pagina 11, Constantin Macri, recenzând o carte în două volume, Am trecut prin iad, de Ion Pantazi57, scrie şi despre actuala condiţie a autorului, refugiat în RFG din 1978, acolo reuşind să scoată

56 Articolul „În istoria de nobleţe a presei româneşti”, din nr. 29 (22 aprilie 1989), semnat de Cătălin Georgescu, scris în apărarea scriitorilor persecutaţi (Andrei Pleşu, Mircea Dinescu, Dan Deşliu, dar şi a celor daţi afară pentru că s-au aliat cu aceştia, cum a fost Tia Şerbănescu), se încheie cu următoarea frază: „Luaţi seama, domnilor tovarăşi, epoca tremură, iar istoria nu cunoaşte îndurare”.57 Este vorba despre două volume de amintiri care reflectă istoria personală pe fundalul istoriei mari – „tragice amintiri care se împletesc în substanţa lor epică cu înseşi nefericirile şi suferinţele trăite de poporul român în ultimele patru decenii şi jumătate.”

un ziar, Stindardul Românilor, care are un rol major în exilul românesc deoarece, prin el, colaboratorii „încearcă să ţină vie conştiinţa naţională românească şi, mai ales în ultimul timp, să unească forţele Exilului Românesc.” Şi, mai departe, se spune în articol, „puţinii oameni care nu vor să înţeleagă că nu persoana animatorului contează, ci Obiectivul propus, Idealul de realizat, vor sfârşi, suntem convinşi, să răspundă la această Chemare Naţională care este Unitatea tuturor forţelor exilului.” (subl. n., majusculele aparţinând autorului).

Dorinţa de unire şi lupta „împotriva dezbinărilor” îi vor conduce pe membrii colectivului redacţional la semnalarea cu bucurie a aniversării altor publicaţii58, dar şi la apelul de asociere cu celelalte forme de mass-media ale exilului românesc.

O unire pe toate planurile în lupta anticomunistă va fi astfel unul dintre ţelurile celor care vor conduce ziarul până în decembrie 1989 şi chiar mult timp după aceea.59

58 În numărul 58, la pagina 8, în cadrul rubricii Lumea exilului, un articol intitulat „Unui confrate la 42 de ani!” semnalează cu bucurie apariţia numărului 900 al Buletinului de informaţii pentru românii din exil (B.I.R.E.), publicaţie bilunară (fondată în 1948), „democratică şi independentă, care apare în zece pagini şapilografiate. Nu are publicitate, nu are sponsori şi se subvenţionează exclusiv din abonamente şi din jertfelnicia editorilor săi.” În încheiere, redacţia Lumii libere, „unicul săptămânal românesc din exil, urează confratelui de la Paris noroc, noi succese şi să-l vedem cât mai curând în chioşcurile … din ţară.”59 În numărul 27 din 8 aprilie 1989, într-o „Scrisoare deschisă domnului Al. Berceanu”, sub genericul „Lumea exilului”, semnatarul „scrisorii”, Valentin Verzeanu, consideră că „problema cardinală a exilului nostru (este) UNITATEA” (s.a.,), iar mai încolo îşi întăreşte afirmaţiile, arătând că „nu am altă dorinţă mai arzătoare decât de a vedea odată înfăptuită unitatea exilului românesc.” (p. 10, s.n.). (Din nefericire, acest deziderat pare însă cu greu de împlinit chiar până şi astăzi - n.n.).

În acelaşi număr, la rubrica „Ultima oră”, în articolul „Până şi procurorii fug!!!”, relatându-se cazul „celui mai înalt în rang oficial” dintre

Deşi, cum am specificat, nu a apărut cu foarte mult timp înainte de 1989, Lumea liberă a reuşit – foarte curând de la apariţie – să se constituie într-un principal reper al românilor din exilul de peste ocean, într-o oglindă a vieţii şi a aspiraţiilor acestora, dar mai ales într-un mijloc de luptă anticomunistă pentru eliberarea ţării. Şi aceasta pentru că, așa cum precizau editorii la bilanțul din 30 decembrie 1989, ea a fost totdeauna „prezentă, informând şi luând atitudine de pe poziţiile exilului românesc”, echipa editorială fiind de asemenea „un eşalon prezent la datorie” şi străduindu-se permanent să îmbunătăţească ziarul ediţie de ediţie.60

Şi de aceea nu poate fi de mirare că până în 1989, dar şi o bună perioadă după aceea, Lumea liberă a însemnat pentru cititorii săi principala sursă de informare în legătură cu tot ceea ce se întâmpla în ţara pe care fuseseră nevoiţi să o părăsească,

cei care au reuşit să fugă din România, procurorul militar dr. Vasile Fluţar, este prezentat integral textul apelului fostului procuror (apel care apăruse în săptămânalul maghiar Reform) către „opinia publică internaţională”, prin care semnatarul se referea, printre altele şi la necesitatea unirii tuturor forţelor în lupta împotriva comunismului: „în unitate stă puterea. Să ne strângem rândurile, solicitând sprijinul opiniei publice mondiale. (…). Să strângem rândurile, pentru ca să putem pune în mişcare toate puterile potenţiale pentru libertatea noastră. (…). Să întreprindem tot posibilul ca să nu ne pierdem identitatea noastră culturală”, a mai scris Vasile Fluţar în încheierea apelului. După transpunerea textului acestui apel, nota lui Cornel Dumitrescu (semnatarul grupajului subsumat rubricii „Ultima oră”) vine să accentueze poziţia anticomunistă a ziarului: „Apelul procurorului militar dr. Vasile V. Fluţar, împreună cu scrisorile deschise ale Doinei Cornea, a celor şase foşti demnitari de partid, a lui Dan Deşliu şi Mircea Dinescu, apelul la solidaritate al ziariştilor români în numele gazetarilor arestaţi în România constituie adevărate rechizitorii de trimitere pe banca de judecată a istoriei a antiumanului regim bolşevico-ceauşist.”(s.n.).60 În rubrica sa „De vorbă cu cititorii” (din numărul 21), unul dintre principalii editori, Dan Costescu (membru fondator totodată), îşi asigura, printre altele, cititorii: „ne străduim căutând un drum mereu ascendent în privinţa calităţii gazetei noastre, să luăm în seamă fiecare povaţă transmisă, născută din intenţii bune, comune nouă.”

găsind totodată şi numeroase (şi „la zi”) informaţii referitoare la viaţa românilor basarabeni de dincolo de Prut sau a românilor din orice colţ de lume s-ar fi aflat. Publicaţia îşi va lua misiunea de a informa şi în legătură cu variatele acţiuni de protest ale conaţionalilor de pe tot globul, informaţiile acestea contribuind şi ele la unirea forţelor în lupta împotriva regimului ceauşist. Şi trebuie insistat şi pe faptul că ziarul nu se limita la românii newyorkezi şi nici măcar la cei de pe continentul american, ci viza exilul în general şi aducerea conştiinţelor sub acelaşi numitor – înţelegerea că cei de acasă aveau nevoie de sprijin şi totodată că acest ajutor trebuia să contribuie la o luptă susţinută pentru eliberarea de comunism.

Necesitatea acestei lupte a fost nu o dată exprimată în paginile ziarului, editorii, corespondenţii făcând astfel apel la toţi cei care înţelegeau în ce consta această luptă şi forţa pe care o aducea unirea: „Nu, exilul nostru nu-i un balon de săpun, o joacă de ore libere, el este o forţă al cărei efect a fost nu o dată binefăcător61. Trebuie să fim conştienţi de acest lucru, căci doar astfel putem înţelege menirea noastră şi putem duce la sfârşit acest ţel atât de util şi nobil”, scria Dan Costescu (numărul 37, pagina 8) în finalul unui articol polemic împotriva

61 Câteva dintre aceste efecte (care demonstrau „cât de necesară şi cât de activă a fost şi este forţa exilului românesc de-a lungul anilor”) sunt semnalate în cuprinsul articolului semnat de Dan Costescu – cu titlul polemic – „Să fie chiar aşa?” (numărul 37, pag. 8). Iată, printre altele, ce efecte au avut acţiunile exilului: „… alarmarea opiniei publice mondiale asupra fărădelegilor comise în ţară, frânarea unor abuzuri …, eliberările unor lideri ai protestului, scoşi din închisori în urma acţiunilor susţinute din afara graniţelor etc., etc.” De asemenea, „de n-ar fi acţionat exilul pârghiile şi butoanele respective, l-am fi avut acum pe Calciu lângă noi, activ şi el şi atât de necesar?”, se mai spune în continuare, făcându-se apoi referiri la susţinerea protestului Doinei Cornea, la susţinerea ridicării clauzei pentru România şi alte acţiuni de acest gen.

unei opinii (destul de singulare, de altfel şi exprimată într-o altă publicaţie a exilului) care considera inutilă orice acţiune.

Din reportajele de la diversele evenimente legate de România, care au avut loc în New York (în principal) sau în alte oraşe americane ori europene, cititorul de astăzi are în faţă o reală pagină de istorie politică, referitoare în special la susţinuta opoziţie anticomunistă, ziariştii aflându-se permanent, aşa cum scria unul dintre redactori cu prilejul unei retrospective a ziarului, „pe baricadele exilului românesc” (v. Cornel Dumitrescu, în Lumea liberă, nr. 53, pagina 13).

Aceasta pentru că Lumea liberă poate fi privit astăzi ca o îmbinare de actual şi istorie, de luptă neobosită împotriva comunismului, dar şi de aducere la cunoştinţa opiniei publice a unor documente până în acel moment secrete ori extrem de puţin cunoscute, punând astfel evenimentele care au dus România sub stăpânire sovietică în altă lumină decât cea susţinută de oficialii partidului comunist; pe de altă parte, întâlnim reproduse în paginile ziarului mărturii ale unor participanţi la istorie, dar şi ale unui fost agent securist însărcinat de Ceauşescu să ucidă disidenţi, după cum sunt date la iveală şi multe pagini inedite aflate în arhive secrete. Este vorba, cu alte cuvinte, aşa cum atrăgea atenţia Dan Costescu în articolul citat mai sus, despre contribuţia exilului (şi a ziarului în cazul acesta) la „rescrierea unei istorii adevărate”. Despre interesul cititorilor cu privire la astfel de documente un exemplu îl întâlnim în numărul 10 (din 10 decembrie 198962).

Activităţile culturale desfăşurate de românii imigranţi sunt şi ele consemnate, dar de cele mai multe ori au şi acestea accente polemice la adresa regimului comunist, Sunt aduse la cunoştinţa cititorilor şi multe nume de scriitori din exil, unii

62 În numărul 10, la pagina 13, sub genericul „Am primit la redacţie” este publicată o scrisoare a doctorului Alexandru Bratu, preşedinte al Comitetului Naţional Român de Eliberare, scrisoare în care acesta aprecia în mod deosebit documentele pe care Lumea liberă începuse să le publice.

cunoscuţi, alţii mai puţin mediatizaţi, uneori fiind intervievaţi de unul dintre redactori şi consemnându-li-se opiniile cu privire la ceea ce se întâmpla în ţară (abuzurile, demolarea satelor, a bisericilor, crimele făcute de grăniceri la trecerea frontierei etc.).

Un eventual studiu sociologic îşi va putea afla totodată o sursă importantă în paginile ziarului, şi aceasta din cele mai variate perspective – de la reclame şi până la reportajele de la diversele evenimente desfăşurate de (şi în) comunitatea românească.

Pentru o mai clară înţelegere a ceea ce se petrecea în momentele respective în România comunistă, editorii au apelat la politologi şi istorici, oameni de cultură din exil care să analizeze comunismul şi să-l explice. Scrisori deschise trimise posturilor de radio „Europa liberă” sau „Vocea Americii” au fost de asemenea reproduse în paginile ziarului pentru a le face astfel cât mai bine răspândite şi cunoscute.

Alături de membrii colectivului redacţional, colaboratorii au fost nume importante ale exilului american sau european, ei toţi punând accentul în scrierile lor pe subiectul cel mai fierbinte al zilei, politica celor de la conducerea României şi lupta celor de afară pentru eliberarea conaţionalilor.

Astfel, încă de la primul număr, editorii se bazează pe colaboratori – din mai multe domenii – cu nume deja impuse în comunitatea românească din exil. Vom exemplifica aici în primul rând cu Pr. Prof. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, cel care, dintru început, scria pentru informarea cititorului român despre aceste teme mportante, fostul deţinut politic fiind de asemenea profund implicat – ca lider – în multe acţiuni de luptă anticomunistă63. Numele său apare frecvent în paginile ziarului, 63 În „Apelul” Uniunii Române pentru Credinţă şi Libertate (cu sediul la Washington, D.C.), prin care se chemau românii din exil la o demonstraţie anticomunistă, se precizează în final (ca o informaţie, dar şi ca o garanţie a importanţei demonstraţiei) că „La manifestaţie va participa preotul Calciu-

fie în calitate de corespondent, fie că este menţionat în cea de militant activ pentru drepturile omului, pentru ajutorarea celor rămaşi în ţară.

În mesajul său din 18 decembrie 1989, adică la o singură zi după începerea revoltei de la Timişoara, în numărul 64, din 23 decembrie, la pagina 6, rel face un apel către „fraţii români din exil”, prin care mentorul spiritual le cere să facă „demonstraţii zilnice”, nu atât pentru opinia publică americană, cât pentru ca cei din ţară să ştie că sunt sprijiniţi şi că românii exilaţii în America le sunt alături. „Chiar şi demonstraţiile de mică anvergură sunt necesare, acolo unde sunt puţini Români”, va insista el. Părintele Calciu cere apoi preoţilor să facă slujbe pentru cei de acasă, slujbe la care să fie invitaţi să participe şi reprezentanţi ai unor posturi de televiziune, tocmai cu scopul de a face cât mai mult conştientă populaţia occidentală despre situaţia din ţara noastră. Îndemnul final din acest apel va fi:

Dumitreasa”. În numărul 1, când este inaugurată colaborarea părintelui Calciu, o

scurtă, dar pornită din inimă prezentare (nesemnată, dar aparţinând probabil lui Dan Costescu) vine să sublinieze importanţa activităţii sale de luptător neobosit împotriva comunismului: „La New York, la Chicago, la Los Angeles, la Portland, la Washington, la Paris, la Verçois, la Montreal…. În fiecare din aceste colţuri din lume, uneori de mai multe ori în fiecare, peste tot unde un pumn sau o mulţime de români şi-au găsit, de voie-de-nevoie, un al doilea loc sub soare, alături de ei, deseori în fruntea lor, se află de la o vreme acelaşi neobosit, acelaşi însufleţitor al năzuinţelor: Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa.

Pornit ca şi noi pe drumurile pribegiei, alungat ca şi noi de aceeaşi urgie, el ne este exemplu şi îndemn.Încununat cu nimburi de martir – după 21 de ani de cumplite temniţi – aureolat de credinţă şi înflăcărat de năzuinţa de eliberare a Patriei, el este printre noi un sol al voinţei lui Dumnezeu.

Ne simţim mândri că acest prim număr al gazetei noastre se bucură de colaborarea acestui neobosit însufleţitor al exilului nostru.Pentru care îi mulţumim, asigurându-l: Suntem alături, Părinte, plecându-ne genunchii inimii în faţa Crucii pe care o apăraţi, dar înălţându-ne pumnii în faţa duşmanilor ei, pe care îi condamnaţi.”

„Ceasul eliberării României este aproape. Să facem fiecare ceva pentru a grăbi sfârşitul unei tiranii sângeroase care a durat prea mult”.

Alţi colaboratori mai mult sau mai puţin permanenţi, pe lângă membrii redacţiei şi cei din subredacţiile californiană, din Germania de Vest şi din Franţa, vor fi Vlad Angelescu (care realizează „Carnet newyorkez”), ulterior Liviu Cangeopol, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Dorin Tudoran. Un alt colaborator este Constantin Macri. Acesta semnează, de exemplu, în numărul 44, la pagina 6, rubrica „Dosarul vremii”. Numele lui Vladimir Tismăneanu apare de asemenea frecvent, el semnând articole (sub genericul „Accente istorico-politice”), de largă întindere şi cu o amplă documentaţie asupra istoriei recente a comunismului românesc: „Ceauşescu refuză transparenţa” (numerele 21-22-23), „Agenţii sovietici din anturajul lui Gheorghiu-Dej. (Cazul Pantiuşa)” (numărul 25), ”P.C.R. şi cominternul” (nr. 26), „Exterminarea comuniştilor români în anii marii terori comuniste” (numărul 28), „Conflictul româno-sovietic în retrospectivă” (numărul 29), „Lupta pentru succesiunea lui Gheorghiu-Dej” (numărul 30), „George Orwell şi noaptea totalitară” (numărul 31) ş.a.

Într-un interviu cu Cornel Dumitrescu, în numărul 50, la pagina 11, sub genericul „Convorbirile Lumii libere: Azi – Vladimir Tismăneanu”,

Întors recent din Europa, la întrebarea reporterului referitor la scopul călătoriei, Vladimir Tismăneanu dă un răspuns amplu:

„Pentru cititorii Lumii libere este bine să se ştie, cred că s-a mai spus de altfel în paginile acestei publicaţii, că eu lucrez la ora actuală la o istorie politică a comunismului român, ce va purta titlul Între tragedie şi farsă, cu subtitlul Istoria politică a comunismului român. Voi începe, fireşte, cu etapa premergătoare comunismului, foarte pe

scurt, mişcarea socialistă şi stânga română, apoi voi analiza comunismul român. (…) Ceea ce vreau este să luminez acele conexiuni şi puncte de cotitură – nodale, să le numim -, din dezvoltarea comunismului român, care multă vreme au fost ţinute într-un con de umbră, graţie fie necunoaşterii, fie nedorinţei de cunoaştere. E vorba de pildă de capitole tenebroase din istoria partidului comunist român, cum ar fi luptele fracţioniste din perioada de la sfârşitul deceniului 3, anii 1928-199, botezate prin anii 50 „luptele fracţioniste şi fără de principii”. (…) „Ceea ce aş vrea foarte mult să lămuresc în istoria mea este această interacţiune politică, simbolică, umană între Partidul Comunist din România, ca secţiune a Cominternului – şi cartierul general al revoluţiei mondiale, respectiv al expansiunii sovietice în Europa şi pe plan global, anume Internaţionala Comunistă.”

O preocupare permanentă a redacţiei ziarului a constituit-o dezvăluirea falsificării istoriei de către comunişti şi accesul la adevăr. Astfel, dorind permanent să facă lumină în tot ceea ce era ţinut ascuns de către regimul comunist şi promovând accesul liber la informaţie, redactorii ziarului, precum şi numeroşi corespondenţi, membri ai comunităţii româneşti aflate în exil, au scris în Lumea liberă articole în care se arăta adevărul despre realităţile din ţară sau despre multe denaturări ale istoriei. În felul acesta s-au adus la cunoştinţa cititorilor de pretutindeni, într-o formă netrucată, multe dintre realităţile mai vechi sau mai recente care au schimbat cursul istoriei şi au afectat atâtea destine.64

64 Un exemplu îl aflăm în numărul 6 (din 12 noiembrie 1988), la pagina 8 (cu o continuare în pagina 18), unde Cornel Dumitrescu, foloseşte prilejul împlinirii a 48 de ani de la cutremurul din 10 noiembrie 1940, în care s-au

În numărul 22 (din 4 martie 1989), la pagina 6, Dan Costescu îşi îndreaptă atenţia către adevărata faţă a Agerpresului, o agenţie de ştiri bazată pe „minciună şi dezinformare, în scopul de a acoperi cenuşiul care domină viaţa poporului român, crimele cu intenţie ce le săvârşesc reprezentanţii unei puteri străine, implantaţi la cârma unei ţări condamnată la ucidere”. Articolul poartă titlul Ce este R.F.P.A.?, iar autorul său pune ca într-un contrabalans iniţiativa unui grup de români din exil de a întemeia „o adevărată agenţie română de presă”. În acest fel a apărut „deocamdată sub forma unui buletin de dimensiuni mici, însumarea unor ştiri redactate direct în limbile de circulaţie universală. Transmise desigur tuturor marilor cotidiane şi adevăratelor agenţii de presă interesate de adevăr.” Această agenţie se numeşte „Romanian Free Press Agency”, pe scurt – R.F.P.A.

În transmiterea informaţiilor, ziarul apărut în „lumea liberă” avea permanent în vedere şi faptul că, în România, tot

dărâmat două clădiri importante – blocul Carlton şi închisoarea Doftana –, pentru a demasca mistificările făcute de comunişti şi a repune în drept adevărul istoric referitor la închisoare şi la aşa-zişii comunişti. Închisoarea, după cum se cunoaşte, a fost transformată de către regimul de la Bucureşti „într-unul dintre cele mai importante obiective propagandistice (…) fiind automat şi obligatoriu inclusă în obiectivele turistice.” După ce detaliază modalitatea falsă de prezentare de către ghizi a „celor 13 comunişti” care au murit la cutremur, autorul dezvăluie în final modul în care a fost falsificată istoria de către regimul comunist, descifrând „misterul” prin care dintre atâţia „eroi” de la Doftana, vizitatorilor nu le este făcut cunoscut decât un singur nume. De aceea, spune Cornel Dumitrescu, şi în numele redacţiei, „ne-am hotărât să scoatem noi la lumină numele repausaţilor întru numele lui Marx din cimitirul La trei pruni.” Pentru aceasta, ziaristul recurge la o muncă de cercetare prin arhive şi prin presă şi dă pentru prima dată publicităţii nume de „bandiţi terorişti, arestaţi şi condamnaţi la închisoare (…); câţiva dintre „eroi” erau cetăţeni sovietici, prinşi, judecaţi şi condamnaţi ca spioni de către tribunalele româneşti.”

ce se publica în presa scrisă era denaturat politic, iar ştirea nu mai putea ajunge la cititor decât prin intermediarul deformator. Redactorii ziarului newyorkez, ca şi colaboratorii acestuia se străduiau în a da informaţii cât mai corecte. Nu o dată acest deziderat este transmis direct cititorilor. Un exemplu este articolul intitulat fără echivoc Din nou falsuri în presa de la Bucureşti, semnat de Liviu Tofan în numărul 18, la pagina 8. Autorul începe prin a atrage atenţia despre „transformările pe care le suferă informaţiile pe drumul de la forma lor originală la cea reprodusă de mediile de informare din ţară, transformări ce merg de la trunchiere, omisiune sau falsificare pur şi simplu, până la … dispariţia totală.” În continuare, autorul articolului îşi invită cititorii de „a o lua pe urmele unui caz recent”. Era vorba despre o emisiune la radio Bucureşti, ştirile fiind reluate şi de ziarul Scânteia, în acesta din urmă lipsind referirea la un material dintr-un ziar belgian. „Motivul pentru care Scânteia a renunţat la citarea cotidianului belgian pare să fie acela că La libre Belgique nici nu publicase nimic în acest sens” (elogii la adresa regimului de la Bucureşti, n.n.). Şi exemplele continuă.

La informaţiile care nu apăreau în presa de la Bucureşti se poate înscrie şi cea din numărul 19 (pagina 11), informaţie transmisă Lumii libere de la Paris, de corespondentul ziarului Sorin Pamfil. Acesta, după ce enumără mai multe ipostaze ale manifestărilor cultului personalităţii lui Ceuşescu, informează cititorii despre un reportaj realizat clandestin în România de către reporteri ai televiziunii belgiene şi difuzat de canalul francez TV, Antenne 1, sub titlul „Dezastrul roşu”. Astfel, prin intermediul televiziunii telespectatorii francezi „au descoperit cu stupefacţie ceea ce disidenţa românească din ţară şi din exil explica de ani de zile”, scrie în continuare Sorin Pamfil un mai amplu comentariu asupra situaţiei din România, „o ţară condusă contra sensului firesc al istoriei, de la prosperitate către subdezvoltare.” Comentatorul, aflat în exil, are, după cum se poate observa din întreg reportajul, şi dorinţa şi curajul de a

dezvălui adevărul netrucat şi de a conştientiza astfel opinia publică despre „un dictator comunist care-şi inspiră ideile şi acţiunile dintr-un stalinism de cea mai pură factură.”

În continuare, corespondentul comentează titlul – „Dezastrul roşu” – , pe care îl consideră extrem de potrivit pentru imaginea oraşelor româneşti răscolite de buldozere, a cozilor uriaşe din faţa magazinelor goale, continuând apoi enumerare aspectelor care i-au îndreptăţit pe realizatori să compare situaţia din România cu un „dezastru” şi să-şi intituleze astfel filmul. Apoi, pe lângă exemplificarea cu alte aspecte concrete ale acestui dezastru, aflăm că reporterii belgieni au consemnat şi mărturii ale unor oameni care, aşa cum scrie Sorin Pamfil, „au avut şi au curajul să înfrunte Dezastrul roşu la el acasă”. Sunt intervievaţi apoi doi dintre disidenţii români, Doina Cornea şi Dan Petrescu. Deşi filmul belgian s-a încheiat cu aceste interviuri, cititorii sunt informaţi că la televiziunea franceză a continuat programul cu o dezbatere la care au luat parte fiica Doinei Cornea, Mihnea Berindei, Gheorghe Zamfir şi reporterul belgian care a comentat dezastrul românesc, folosind, printre altele o comparaţie care îi accentua unicitatea şi încerca să explice de asemenea lipsa de reacţie a populaţiei din România: „Am circulat în toată lumea şi cunosc aproape toate regimurile de dictatură şi vă pot spune că ceea ce se întâmplă în România e absolut unic. În Chile, de pildă”, ”, a mai spus reporterul, „oamenii mai dispun de ceva: de speranţă; în România nu mai există nici măcar speranţă. Aceasta este, de fapt, explicaţia abdicării masive a populaţiei de la ideea de rezistenţă, a resemnării în faţa prăbuşirii toatale.” (s.n.).

Pentru a demonstra acţiunea concretă a presei scrise, alături de cea audio-vizuală, pagina 11 este completată de realizatorii ziarului cu relatarea despre „glasul presei”, cotidianele de mare tiraj Le Figaro şi Liberation ori revistele Le Point şi L’Evenement de Jeudi făcând „nu numai un

rechizitoriu la adresa regimului de la Bucureşti, ci (şi) un apel la acţiune”.

Cele de mai sus sunt un exemplu despre faptul că, dacă multe fapte sau ştiri (interne, dar mai ales externe) erau denaturate sau pur şi simplu nedifuzate, în occident erau relatate în presa scrisă ori la televiziune şi radio multe aspecte dintre cele petrecute în România în acel timp. Corespondenţii din Europa ai Lumii libere informau, la rândul lor, publicul cititor din Statele Unite. Astfel, în numărul 49, pagina 10, Constantin Mareş transmite o corespondenţă din Frankfurt, intitulată „Titania, Titanul şi Titanicul”, informând despre un alt film, turnat de data aceasta de către studiourile maghiare şi transmis în Germania pe primul canal al televiziunii.

După cum s-a putut observa, fie şi numai din aceste câteva exemple, „dezvăluirile” au fost variate şi ele veneau în sprijinul celor aflaţi departe de ţară pentru a cunoaşte cât mai bine realitatea.La această cunoaştere va contribui în şi mai mare măsură o rubrică intitulată Documente şi mărturii

Pe parcursul apariţiei unei ediţii după alta, Lumea liberă devenea, cum s-a putut constata până acum, un ziar din ce în ce mai cunoscut nu numai în Statele Unite, dar şi în Europa. Colaborările sunt astfel extinse, de la Paris trimiţând articole Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Paul Goma şi alţii.

Am amintit mai sus numai câteva nume, deopotrivă scriitori, ca şi ziarişti, intelectuali implicaţi în acţiuni diverse de combatere a comunismului. Pentru perioada dinainte de 1989 era firesc desigur ca cei mai mulți semnatari să își axeze contribuția în ziar pe teme politice, relația lor – ca exilați – cu țara fiind de fapt cea mai importantă preocupare.

Deşi în cele de mai sus ne-am limitat la a aminti numai câteva rubrici şi nume de colaboratori, putem concluziona că Lumea liberă a fost un ziar care trebuie receptat astăzi ca un

preţios document al vieţii românilor americani, dar mai ales ca un model de ziar politic.

II

Presa românească în ţările din jurul graniţelor României

O lucrare exhaustivă asupra manifestărilor literare şi publicistice în expresie românească din ţările din jurul graniţelor noastre o datorăm profesoarei Catinca Agache din Iaşi. În studiul său Literatura română în ţările vecine. 1945-2000 (edit. Princeps Edit, 2005), aceasta trece în revistă cărţi, ziare şi reviste apărute în limba română în Republica Moldova, în regiunea Cernăuţi, în Ungaria şi Banatul sârbesc (Voivodina). Studiul său ne este sursă primară de informaţie în ceea ce priveşte o succintă panoramă a presei româneşti apărute în ţările vecine.

Dacă, aşa cum subliniază autoarea, în urma unei îndelungate cercetări, „în zonele de contact etnic, multiculturale şi plurilingve, amintite, se scrie o literatură de expresie românească de o remarcabilă valoare, nedrept de puţin cunoscută în România şi insuficient abordată de critica literară din interiorul ţării” (p. 7), nu e mai puţin adevărat că în aceste zone a apărut (şi continuă să apară) şi o presă care a răspuns/ răspunde aşteptărilor cititorilor din spaţiile respective.

O prezentare a revistelor şi ziarelor în limba română din ţările învecinate va completa desigur informaţia asupra fenomenului cultural-publicistic românesc întreprins în afara ţării şi va contribui la conturarea unei perspective generalizatoare asupra acestui fenomen.

În zonele în care se vorbeşte româneşte, se scrie literatură, dar se editează şi presă în limba română, scopul scriitorilor şi jurnaliştilor fiind, pe lângă cel estetic, şi unul pragmatic – de menţinere a identităţii, de contribuţie la evitarea deznaţionalizării. Cercetarea pe linie sincronică, dar şi diacronică va dovedi astfel că în fiecare dintre aceste zone locuite de populaţie românească – timid la începuturi, din ce în ce mai bogat apoi – s-a conturat un arsenal publicistic care menţinea conştiinţa apartenenţei la un neam şi la o limbă, alta decât cea oficială.

Contextul luptei pe toate căile de prezervare a românităţii este plastic surprins de unul dintre luptătorii cu arma cuvântului, poetul Vasile Tărâţeanu din Cernăuţi, de la care Catinca Agache preia ideile, scoţând în evidenţă faptul că a fost „climatul cultural cel care a creat şi întreţinut condiţiile afirmării unei vieţi literare româneşti în contextul istoric dur al politicilor de deznaţionalizare şi asimilare forţată, ceea ce a făcut ca scriitorii români din zonele în discuţie să fie nevoiţi să-şi scrie operele pe baricade, cu steagul românesc într-o mână şi cu stiloul în cealaltă.” (apud Catinca Agache, op. cit., p. 8).

Regiunile din jurul graniţelor ar putea fi privite – la o apreciere superficială – ca teritorii cu dezvoltare culturală similară, dar, desigur, fiecare comportă diferenţieri şi particularităţi determinate de condiţiile istorice şi politice, ştiute fiind avatarurile de reintegrare şi apoi din nou de separare ale Bucovinei de Nord şi Basarabiei, precum şi condiţiile speciale diferite ale locuirii românilor în Serbia şi în Ungaria.

1. Basarabia (Rep. Moldova)

În Basarabia, după anexarea teritoriului de către Rusia, câteva decenii nu s-a putut edita presă sau carte în limba română în condiţiile în care aceasta a fost interzisă ca limbă

oficială. De aceea, primele publicaţii româneşti, Basarabia şi Cuvânt moldovenesc au apărut foarte târziu.

În perioada interbelică, unirea Basarabiei cu patria a însemnat şi posibilitatea publicării de carte şi presă în limba română şi abundenţa titlurilor demonstrează foamea de cuvântul românesc. Nu vom enumera aici titlurile ziarelor şi revistelor de vreme ce acestea au fost publicaţii apărute de fapt pe teritoriu românesc.

Astăzi, după proclamarea Republicii Moldova, potrivit site-ului http://www.e-ziare.ro/index.php?z=continut&j=10 întâlnim în această zonă, printre altele, următoarele publicaţii: Contrafort (Publicaţie a tinerilor scriitori din Republica Moldova. Apare lunar la Chişinău), Europa.Md (Jurnal de informare şi integrare europeană din Moldova), Jurnal de Chişinău, Moldova azi, Moldova suverană, Timpul, Literatura şi arta ş.a.

1.1. Literatura şi arta

Această publicaţie fusese semnalată şi prezentată cititorilor din exil încă din 1989 de către Dorin Tudoran, în paginile ziarului Lumea liberă din New York. Scriitorul scria atunci, sub rubrica „Blocnotes”, articole-informaţii asupra diverselor evenimente culturale, difuzate mai întâi pe calea undelor, la radio „Europa liberă”. Unul dintre aceste evenimente a fost apariţia primelor două numere din Literatura şi arta în limba română! Primind revista, Dorin Tudoran îşi va intitula articolul chiar „Limba română – speranţe şi nelinişti” (în numărul 55, la pagina 9). Astfel, pe lângă revista samizdat Glasul, apărută doar într-un singur număr, scriitorul de peste ocean, urmărind cu interes cele ce se petreceau în Basarabia sovietică, anunţă cu bucurie „surpriza de proporţii”, revista Literatura şi arta, editată sub egida Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova şi a Ministerului

Culturii. Un prim ecou semnalat cititorilor: de la 3000 de exemplare, în alfabet latin revista a ajuns la 180.000!65 Şi totuşi, se spune, „victoria nu este deplină: „deocamdată, ediţiile trebuie să apară alternativ, ba cu caractere chirilice, ba cu cele latine”.

Continuarea prezentării are loc după două săptămâni, în numărul 57 al Lumii libere, în care, la pagina 9, Dorin Tudoran

65 În editorialul scris recent de redactorul şef Nicolae Dabija, acesta dă noi informaţii retrospective asupra istoriei publicaţiei, a luptei redacţiei în sprijinul românismului, precum şi asupra receptării ei în rândul cititorilor: Încă la 22 septembrie 1987 Biroul Comitetului Central al partidului comunist al RSS Moldoveneşti adoptase Hotărârea „Cu privire la neajunsurile grave în activitatea săptămânalului Literatura şi arta”. Eram învinuiţi de naţionalism, nepatriotism, antisovietism, proromânism şi alte -isme. În 1989 săptămânalul scriitoricesc din Basarabia ajunsese a avea un tiraj de 260 000 de exemplare, fiind cel mai mare al unei publicaţii literare din Europa, cum scrisese ziarul francez Le Figaro.Literatura şi arta a fost unica publicaţie din tot spaţiul sovietic, şi nu numai, care, la 12 mai 1988, a publicat votul de blam al scriitorilor acordat partidului comunist al RSS Moldoveneşti.Tot ea a fost primul ziar din fosta URSS care a scos de pe frontispiciul său lozinca obligatorie: „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”LA a apărut tipărită cu alfabet latin, „ilegal”, aşa cum menţionase N. Demidenko, fostul procuror general al republicii, cu aproape trei luni mai devreme ca acesta să fi fost acceptat de putere.LA a publicat proiectul de „Lege privind funcţionarea limbilor pe teritoriul RSS Moldoveneşti”, redactat în birourile de la Uniunea Scriitorilor şi ale redacţiei, pe care opinia publică a reuşit să-l impună ca bază de discuţie pentru sesiunea Sovietului Suprem al republicii din 28-31 august 1989.S-au încercat diferite modalităţi de a ne tempera zelul: în perioada 1987-1989 Biroul c.c. al partidului comunist al RSS Moldoveneşti a pus în discuţie la şedinţele lui de 10 (zece!) ori activitatea săptămânalului scriitoricesc, (redactorul-şef alegându-se cu diverse admonestări: la 23 aprilie 1987, la 22 septembrie 1987, la 17 ianuarie 1988, la 11 martie 1988, la 18 aprilie 1989).În toamna anului 1988 Biroul c.c. al partidului comunist al RSS Moldoveneşti interzisese abonarea la revista LA (vezi şi Chişinău, gazetă de seară din 17.08.1988). Şi atunci tirajul săptămânalului a crescut brusc: oamenii de bine îşi abonau rudele, prietenii, cunoscuţilor, şcolile,

scrie un material intitulat „Nu poţi birui o dată pentru totdeauna, trebuie să birui în fiecare zi!”. Aici, el prezintă editorialul altui număr din Literatura şi arta, semnat de Boris Druţă sub titlul „De ce tac juriştii”, precum şi pe cel al lui Aurelian Silvestru, intitulat „Pericolul indiferenţei.” Astfel, şi aici, ca şi în alte articole, Dorin Tudoran informează că adesea în paginile acestei reviste editorii „se războiesc cu pasivitatea şi indiferenţa”, acordându-le întregul credit, deoarece ei cunosc cel mai bine care sunt problemele din Moldova de sub stăpânirea sovietică.

În numărul 58, la paginile 19 şi 20, sub rubrica „Blocnotes”, ziarul găzduieşte articolul lui Dorin Tudoran cu titlul „Nasc şi-n Moldova oameni!”, în care autorul va specifica faptul că, aşa cum promisese, se va ocupa în continuare de sumarul revistei Literatura şi arta. Şi aici el pune în paralel (cu accent pe superioritatea publicaţiei basarabene) titluri din Literatura şi arta („Cum să salvăm cadavrul viu”, „Alfel nu vom putea supravieţui”, „Prutul în pericol de moarte”, „Să stăvilim nelegiuirea”) cu unele din presa din ţară („Bătălia pentru plan”, „Competiţia marilor recolte”, „O civilizaţie nouă, superioară” etc.). Concluzia acestor paralelisme se face în termeni metaforici la început, cu referiri directe mai apoi: „…şi cititorul poate înţelege de ce Prutul poate părea astăzi mai lat decât Calea Lactee. De la conştiinţa în stare de veghe la pompierismul cu efecte oarecum soporifice, distanţa creşte în proporţie geometrică.” În continuare este detaliat textul cu titlul „Să stăvilim nelegiuirea”, dar citatul nu are numai rostul informării, ci, din nou, pe acela al punerii faţă în faţă cu realităţile din România. Astfel, aflăm că textul de mai sus purta semnătura a trei autori specificaţi, dar şi a încă … 3270 de semnatari. Imediat, Dorin Tudoran va comenta: „Imaginaţi-vă,

bibliotecile  din satele de baştină ş.a. Tot în acel an Biroul c. c. al p. c. M. intenţionase să-l lichideze (vezi LA din 6 octombrie 1994). (http://www.literaturasiarta.md/pressview.php?l=ro&idc=103&id=1593&zidc=3).

aşadar, un text asemănător, apărut în Contemporanul, semnat de peste 3000 de oameni dezvăluind adevăratul substrat al unor acţiuni juridice ca acelea care au lovit, să spunem, pe un Radu Filipescu şi Istvan Hosszu, dedesubturile hăituirii unui Nelu Prodan ori Geza Szocs, ori ale ameninţărilor cu forţa ce se abat astăzi asupra lui Gabriel Andreescu…”

2. Bucovina (Ucraina)

2.1.Bucovina(1848-1850)

În regiunea bucovineană Cernăuţi, prima revistă a fost intitulată chiar Bucovina, după numele provinciei. Au urmat apoi Aurora Română (1881-1884), Gazeta Bucovinei (1891-1897; 1906), Încercări literare (1892-1893), Junimea literară (1904-1939), toate fiind publicaţii la care au contribuit scriitori şi publicişti importanţi, la ultima semnând şi Mihail Sadoveanu, Nicolae Iorga, Sextil Puşcariu.

Într-un studiu postat pe site-ul http://bucovinadenord.ro/istoric%20presa/istoric%20presa.php şi intitulat „Panorama presei bucovinene de limbă română”, autoarea Elena Savciuc, citând şi alte surse, afirmă că „Bucovina era un organ de propagandă. Partea politică a ziarului era tradusă, în coloana de alături, în limba germană. Dacă partea românească era menită pentru românii de pretutindeni, partea germană era sortită să atragă “atenţiunea lumii neromâneşti şi mai ales a celei germane din monarhie asupra destinului românilor, ducând ecoul suferinţelor lor până în Parlamentul austriac” (C. Loghin, 1996, Istoria literaturii romane din Bucovina 1775-1918, Cernauţi, Editura Alexandru cel Bun, pag. 80). Gazeta publică şi literatură populară, dar desfăşoară şi o activitate pe tărâm patriotic şi cultural (program semnat de G. Hurmuzachi). „Bucovina, acest ziar care a împlinit atâtea rosturi în viaţa românilor de pretutindeni şi care

a cuprins atâtea nume ilustre de scriitori din toate provinciile româneşti, a fost cel mai vizibil simbol al unităţii naţionale” (C.Loghin, pag.85). Ziarul îşi încetează apariţia în urma interzicerii de a pătrunde în Principate şi în Transilvania.

„Începând cu luna ianuarie 1865 şi până în decembrie 1869”, aflăm din studiul de mai sus, „la Cernăuţi apare prima revistă bucovineană - Foaia Societăţii pentru cultura română în Bucovina. Este o revistă lunară de literatură, cultură şi folclor, redactată şi editată de Ambraziu Dumitroviţa şi Ion Sbiera. (…) În 1869, când dispare Foaia Societăţii…, românii din Bucovina rămân timp de un deceniu fără o publicaţie periodică proprie. Ei sunt nevoiţi să ceară “ospitalitatea” gazetelor şi revistelor româneşti din alte părţi (Viena, Budapesta sau Ardeal).”

În perioada interbelică, după unirea Bucovinei cu România, are loc o renaştere culturală în spirit românesc. Întâlnim acum, firesc, o mare varietate de ziare şi reviste.

După al doilea război, viaţa culturală românească în provincia anexată zonei ucrainiene a URSS suferă însă o maximă prohibiţie. Abia în 1967 a putut apărea un ziar de limbă română, dar tipărit cu litere chirilice, intitulat Zorile Bucovinei, fondat de Vasile Leviţchi. Acest ziar, aşa cum sublinia cercetătoarea Catinca Agache, „a reprezentat un moment important pentru evoluţia vieţii culturale şi literare din spaţiul nord-bucovinean, în condiţiile în care noile autorităţi au interzis, ani în şir, crearea unor instituţii literare româneşti.” (op. cit., p. 91).

2.2.Publicaţii româneşti după al doilea război

După independenţa Ucrainei (24 august 1991) şi adoptarea unei legi cu privire la drepturile minorităţilor, în Bucovina începe o efervescenţă publicistică fără precedent. Ziarele şi revistele apărute acum sunt, printre altele, Plai

romanesc; Glasul Bucovinei (apare trimestrial din 1994); Ţara Fagilor (almanah literar cultural, apare din 1992; Concordia (săptămânal republican, apare din 1995); Gazeta de Herţa (săptămânal raional, apare din 1993). Se mai editează revistele: Mioriţa (între 1993-1994); De la Nistru până la Tisa (apare într-un singur număr în anul 1993); Septentrion Literar (1999, organ al Reuniunii Scriitorilor Români din Cernăuţi). Începând cu anul 2002 se editează săptămânalul regional Libertatea cuvântului, iar în 2003, revista Familia.

3. Ungaria

În Ungaria, prima publicaţie românească s-a numit Lumina (în 1985), apărând la Giula ca „organ eclesiastic, didactic, social şi literar”, având cu alte cuvinte un conţinut divers. Începând cu anul 1848 au mai apărut, printre altele, Amicul poporului (1848), Democraţia (1849), Concordia (1861), Aurora română (1863), Familia (1865), Poporul român (1901), Luceafărul (1902), Gazeta română (1913) etc., toate acestea contribuind la menţinerea conştiinţei şi a identităţii naţionale. După război, primul ziar românesc, cu primul sediu la Giula, s-a numit Libertatea noastră (1951), cercetătorii distingând cinci „etape” în evoluţia sa, în funcţie de titlu, de loc de apariţie, de componenţa redacţiei.româneşti.

3.1. Foaia românească

Şi astăzi apar ziare în limba română. Exemplificăm cu Foaia românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, citând editorialul dintr-un număr recent – 11 decembrie 2009, intitulat Jula cealaltă. Aici, autoarea Eva Iova militează pentru o mai mare apropiere a românilor din Jula (Giula) faţă de concitadinii lor unguri. Considerăm articolul simptomatic

pentru situaţia populaţiei româneşti din Ungaria şi mai ales pentru izolarea lor (şi voită) faţă de populaţia majoritară:

„Parcă încep să-i înţeleg pe acei julani care nu vor, nici în ruptul capului, o statuie a lui Andrei Şaguna la Jula. De fapt, nici nu atât cu Şaguna au ei probleme, cât cu noi, cei vii, românii de azi. Nu înţeleg ei cum ne-a trăznit nouă ideea să vrem o statuie sau orice altceva, când am putea să ne bucurăm de situaţia noastră care – după părerea lor – este mult mai bună decât a multor unguri din afara graniţelor. Aşa cred ei. Pentru că nu ne cunosc. Şi vina nu este atât a lor, cât în primul rând a noastră. Pentru că degeaba numim Jula ca fiind „capitala românilor din Ungaria” sau un oraş în care naţionalităţile convieţuiesc în pace, adevărul este că românii şi ungurii din Jula trăiesc paralel, fără prea multe puncte de întâlnire. Trăim aproape la fel ca până acum 20 de ani, sau păoate chiar şi mai izolaţi. Trăim ca într-un ghetou. Şi facem acest lucru din propria noastră voinţă. Ieşim în lume doar când avem nevoie de ceva şi ne mirăm că lumea înconjurătoare nu ne înţelege. Cu toate că nu mai avem motive să ne ascundem, nu mai trebuie să ne ruşinăm pentru nimic. Toate astea mi-au venit în minte în cursul săptămânii trecute,când am ascultat în biserică minunatele cântări şi colinde ale corului ortodox din Caransebeş. Îmi era ciudă că nu le aud şi julanii, nu se bucură împreună cu noi de apropierea Crăciunului, iar asta dintr-un singur motiv: pentru că noi nu i-am invitat. /.../ Minunatul cor din Caransebeş merita – aşa cum s-a şi întâmplat la Micherechi – un concert adevărat în Biserică sau la Centrul Cultural, organizat pentru adulţi, dar nu numai pentru români, ci pentru toţi julanii. Muzica nu cunoaşte graniţe, nu contează în ce limbă este cântată, pentru că oamenii se bucură de ea oricum. S-ar fi bucurat cu siguranţă orice catolic sau reformat, evanghelic sau baptist, aşa cum se bucură şi de concertele din bisericile lor, la care prin afişe sau pliante ei invită toţi julanii. S-ar fi bucurat cu siguranţă şi de minunatele colinde româneşti,

doar că noi nu i-am invitat. Nici măcar nu i-am anunţat. Dar, de fapt,. Principalii perdanţi nu ei sunt, ci noi, românii, care nu le dăm ocazia să ne cunoască şi să ne înţeleagă cu bucurii şi cu probleme cu tot. Nu este bine nici că preoţii români – şi mă gândesc în primul rând la evenimentele cu caracter ecumenic – lipsesc cu regularitate de la toate manifestările orăşeneşti de parcă noi, românii, nu am trăi în acest oraş. Absenţa noastră totală le dă apă la moară celor care cred că românii sunt neprietenoşi. Dar absenţii nu sunt doar preoţii, ci şi liderii organizaţiilor româneşti. /.../ Dacă ne mai ascundem şi ne izolăm mult timp, vom fi ca dispăruţi. Şi nu doar în mod simbolic. Ci şi practic. Iar cei dispăruţi de ce ar mai avea nevoie de statui sau de orice ...”

4. Voivodina (Serbia)

În Voivodina, în partea Banatului care după 1918 a fost integrat Regatului Serbiei şi Croaţiei, în perioada stării de provizorat (1918-1919), sub redacţia lui Petru Brizeria şi a lui Patrichie Râmnianţu a apărut la Vârşeţ revista Opinca, „populara” revistă care, „deşi cu o existenţă efemeră”, aşa cum observa cercetătoarea Catinca Agache, „marchează începutul propriu-zis al dezvoltării presei de limbă română în Banatul iugoslav.” (Catinca Agache, op. cit., p. 20).

În perioada interbelică, apar în Banatul sârbesc şase ziare şi trei reviste. Astfel, pe lângă Opinca, se mai editează Grai Românesc (1923-1929), Lumina (1927), Nădejdea (1927-1944), Biruinţa (1938), Grai strămoşesc (1942). Cea mai lungă publicaţie, Nădejdea, ziar informativ, politic şi cultural, având ca obiectiv „dragostea de neam, limbă şi credinţă, a editat şi un supliment literar, Junimea bănăţeană.

4.1. Libertatea (1945-)

După război, în mai 1945, va apărea la Vârşeţ primul ziar românesc, Libertatea, care a durat peste şase decenii, constituindu-se, cum aprecia scriitorul Slavco Almăjan (în Libertatea, 1993), într-un „dicţionar de actualitate şi memorie”. Suplimentul s-a numit Libertatea literară, cu nouă numere, în „Cuvântul înainte” menţionându-şi drept scop „de a da posibilitate de manifestare începătorilor în activitatea literară şi artistică”. Suplimentul acesta literar a fost apoi transformat în publicaţie independentă şi ulterior a dat naştere revistei Lumina (1947), care va avea tot o viaţă de peste şase decenii.

4.2. Lumina

„Fără a avea o direcţie estetică ferm conturată, Lumina a urmat îndeaproape, prin articolul program Drumul devenirii noastre, semnat de Vasile (Vasko) Popa, câteva linii de forţă ţinând de aşezarea specifică la răspântia a două culturi şi două literaturi distincte – cea română şi cea sârbă. Tributar epocii, programul (...) cuprindea direcţii importante (...), unele dintre ele vizând bogata moştenire culturală, unică pentru întreg spaţiul lingvistic românesc.” (Catinca Agache, op. cit., p. 103).

Inserăm în continuare spre exemplificarea asupra conţinutului şi orientării publicaţiei sumarul unui număr dublu (4-5) din 1989, număr în care este specificat ca director Florin Ursulescu, din Colegiul de redacţie făcând parte, printre alţii, scriitori de origine română ca Nicu Ciobanu, Ioan Flora, Mariana Dan, Miodrag Miloş (redactor).

Revista se deschide cu studiul amplu al Marianei Dan Mijovic asupra unui scriitor român din zonă, intitulat Mihai Avramescu – poetul însetat de adevăr. Urmează o serie de poeme aparţinând lui Milan Uzelac, Alexandru Miran, o proză – Telefonul – de Ion Cristoiu, din nou un studiu semnat de Ion Deaconescu – Mesteacănul-veşnicul început prin sine (despre poezia lui Gane Todorovski). În continuare, Mr. Adrian Negru

informează despre O icoană necunoscută a zugravului Pârvu Mutu. Dat fiind caracterul de publicaţie a unei comunităţi, revista inserază fotografii de la diverse evenimente culturale ale acesteia, dar şi reportaje, cum este artiolele puse sub rubrica „Evenimente”, intitulat „Trecerea în revistă a teatrelor de amatori ale naţionalităţilor române din P.S.A. Voivodina”, „Expoziţie de donaţii”, „Elogii tânărului grafician iugoslav”, „30 de iugoslavi în Lexicon”, „Lumea din enciclopedia morţii”. O rubrică intitulată „Cărţi noi” informează cititorul asupra unui volum aparţinând autorului român Dumitru Micu, iar cea intitulată „Revista revistelor” prezintă prima publicaţie a Muzeului Popular din Panciova, intitulată Glasnik. Din nou un studiu – prezentare a poetului Teodor Şandru (născut în judeţul Arad), cu un grupaj amplu de exemplificări din creaţia sa. Prezentarea este semnată de Radu Flora.

În prezent, în provincia autonomă Voivodina, o provincie multietnică, aşa cum se menţionează în site-ul:http://ro.wikipedia.org/wiki/Rom%C3%A2nii_din_Voivodina#Mass_media, presa apare „în şapte limbi. Guvernul finanţează parţial ziare şi săptămânale în limbile minorităţilor naţionale, între care şi săptămânalul Libertatea (Panciova). Statistica Consiliului Europei arată că în română apar 6 ziare şi 5 reviste, printre care şi publicaţiile Tinereţea (care ţine de Libertatea) şi Cuvântul Românesc (Vârşeţ). La nivel audiovizual, mass media românească este prezentă prin emisiuni româneşti la Radio Novi Sad şi TV Novi Sad.”

Concluzii

Din parcurgerea câtorva publicaţii din exil şi din ţările din jurul graniţelor noastre se va putea înţelege că, cel puţin în

prima decadă de după război, cultura română se continua mai cu deosebire în afara ţării. Era timpul în care, în România, aproape tot ceea ce se realizase cultural/ literar între cele două războaie devenise prohibit, iar doctrina stalinistă sugruma din ce în ce mai mult orice libertate creatoare. De aceea, în libertate, intelectualii din exil îşi asumaseră (exprimată direct ori indirect) menirea de a continua peste graniţă cultura românească. Acolo, rolul ziarelor (foarte diverse şi cu denumiri deosebit de sugestive), ca şi cel al publicaţiilor culturale se va dovedi extrem de important în menţinerea identităţii66 şi în promovarea libertăţii de creaţie.

O concluzie firească desprinsă din trecerea în revistă a acestor publicaţii apărute în afară, dar şi din parcurgerea unora dintre paginile acestora este aceea că în toate zonele şi în orice perioadă de timp, presa în limba română a avut ca scop continuitatea, împiedicarea sau frânarea deznaţionalizării şi asimilării67 şi abia în al doilea rând selecţia autorilor şi a textelor publicate. Pe această coordonată, o similitudine între presa din ţările din jurul graniţelor şi cea din exil există, desigur, aceasta din urmă având în plus – sau mai degrabă preponderent – dimensiunea de luptă anticomunistă (de care nu se putea vorbi în ţările vecine, căzute şi ele sub dictatură).

Multe articole din aceste ziare şi reviste sunt adevărate modele de act publicistic, semnatarii lor fiind – o bună parte dintre ei – repere importante în jurnalistica noastră.

66 „Cât de importante erau în primii ani ai exilului identitatea naţională, culturală şi religioasă, ocuparea unor poziţii opuse faţă de constrângerile ideologice din patrie şi câştigarea unor puncte de vedere proprii în condiţii de libertate – o arată valoarea de simbol a denumirilor date periodicelor din întreaga lume.” (Eva Behring, op. cit., p. 62).67 În acest sens, cuvintele lui Vasile Leviţchi referitoare la activitatea culturală din nordul Bucovinei, a încercărilor de înfiripare a unei astfel de activităţi, pot fi extinse – mutatis mutandum – la toate zonele locuite de români în afara graniţelor ţării.

Aşadar, familiarizarea cititorilor de astăzi cu cel puţin o parte dintre publicaţiile apărute în limba română în alte spaţii geografice decât cel al ţării noastre poate determina şi poate contribui la o cunoaştere mult mai complexă a fenomenului publicistic românesc.

BIBLIOGRAFIE

Catinca Agache, Literatura română în ţările vecine. 1945-2000, edit. Princeps Edit, 2005).

Mihaela Albu, Memoria exilului românesc. Ziarul Lumea liberă din New York, edit. Speteanu, Bucureşti, 2008.

Mihaela Albu şi Dan Anghelescu, Reviste literare din exiul românesc. Luceafărul-Paris (1948-1949) – o restituire, edit. Ideea europeană, 2009.

Eva Behring, Scriitori români din exil. 1945-1989, Edit. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2001.

Pavel Chihaia Scrieri din ţară şi din exil, Edit. Paideia, 2007.

Nicolae Florescu, Întoarcerea proscrişilor – reevaluări critice ale literaturii exilului, Editura „Jurnalul literar”, Bucureşti,1998.

Idem, Menirea pribegilor, Jurnalul literar, Bucureşti, 2003.

Idem, Înapoi la Aristarc. Rezistenţa prin cultură, Ed. „Jurnalul literar”, Bucureşti, 2009, p. 343.

Virgil Ierunca, Trecut-au anii. Fragmente de Jurnal. Întâmplări şi accente. Scrisori nepierdute,, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000.

Monica Lovinescu, La apa Vavilonului, Bucureşti, Humanitas, 2000.

Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc. 1945-1989, Editura Compania, Bucureşti, 2003.

Elena Savciuc, „Panorama presei bucovinene de limbă română” (v. site-ul http://bucovinadenord.ro/istoric%20presa/istoric%20presa.php)

Publicaţii

Caietele INMER (colecţia)Contemporanul, nr. 18/ 6 mai 1955Secolul 20, nr. 10-11-12/ 1997 şi 1-2-3/1998.Jurnalul literar (colecţia de după 1990).

ANEXĂ

(Texte reprezentative din publicaţiile româneşti din afara graniţelor)

LUCEAFĂRULNr. 1/ 1948

Iosif Moldoveanu68 - Sovietizarea culturii româneşti (Fragmente)

„…o cultură dirijată şi sever controlată de Stat îşi pierde caracterul esenţial al libertăţii creaţiei artistice, pentru a se asimila cu o producţie economică etatizată oarecare. Producţia culturală din Republica Populară Română are un vădit scop practic: să fie instrumentul educativ şi propagandistic al politicii comuniste. Ori se pare că politicul a impus culturii două teme fundamentale ce revin în toate manifestările culturale recente: glorificarea U.R.S.S.-ului şi proslăvirea noii ordine economice. Propaganda culturală filo-rusă se face prin institute, ziare şi reviste, al căror număr sporeşte în fiecare zi. În ordine cronologică, prima asociaţie care şi-a propus să sovietizeze şi să proletarizeze cultura română a fost A.R.L.U.S.-ul, care, prin filialele sale întinse în toată ţara, a integrat forţat pe toţi intelectualii români într-o şcoală politică unde se explică numai

68 Sub pseudonimul Iosif Moldoveanu se ascunde numele lui George Ciorănescu.

catehismul comunist. Activitatea A.R.L.U.S.-ului va culmina cu serbările ce vor avea loc în Octombrie 1948, cu ocazia congresului ei general, serbări închinate prieteniei ruso-române. Paralel cu A.R.L.U.S.-ul funcţionează INSTITUTUL DE STUDII ROMANO-SOVIETIC, înfiinţat la 3 Iunie 1947, unde domneşte acelaşi spirit de adulaţie moscovită. Tot ce a apărut, în domeniul cultural, în economia politică sau arta militară mai de valoare, este creaţia spirituală a unui <<geniu>> rus. Redăm titlurile câtorva dintre conferinţele ţinute în cadrul Institutului de studii româno-sovietic, gravitând in jurul fenomenului rus. În ultimul ciclu de conferinţe au putut fi auziţi: Constantinescu- Iaşi vorbind despre <<Arhitectura rusă din secolul XVI şi XVII>> ; Sălăgeanu despre << Problemele fotosintezii în cercetările sovietice>> ; Barbu Lăzăreanu, redactorul Universităţii muncitoreşti, despre <<Influenţa folklorului slav, a celui rus cu deosebire, asupra basmului românesc >>, etc... Institutul Româno-sovietic se dovedeşte foarte activ nu numai în opera de difuzare a culturii sovietice, ci şi în procesul de rusificare al societăţii româneşti. Astfel, în cursul acestei veri, Institutul s-a dedicat pregătirii cadrelor corpului didactic, care vor preda limba rusă, de curând introdusă în programul şcolilor româneşti. Candidaţii sunt atraşi prin cele mai ispititoare oferte, căci pot deveni profesori secundari numai pe baza diplomei de bacalaureat, după ce au frecventat timp de o lună cursurile Institutului româno-sovietic. Viitorii profesori de limba şi literatura rusă îşi au posturile asigurate, căci numeroase catedre recent create aşteaptă pe rusificatorii culturii române. Vorbind despre cursurile de limba rusă de la Institutul al cărui director este, Prof. Stefan Nicolau spunea că << limba marelui şi eroicului popor rus, a aceluia care primul a înfăptuit socialismul pe a şasea parte a globului, limba lui Tolstoi şi a lui Gorki; limba lui Lenin şi a lui Stalin, merită sa-şi dea osteneala orice om cult să o înveţe.>>

Pe lângă aceste asociaţiuni culturale s-a proiectat crearea pe întreg cuprinsul ţării a unor aşezăminte culturale Nicolae-Bălcescu, considerat de comunişti drept predecesorul politic al actualului regim. Lui N. Bălcescu, despre a cărui activitate naţională comuniştii români nu vorbesc niciodată, i se vor aduce cele mai mari omagii. O statuie i se va ridica în inima Bucureştiului, în piaţa Naţiunii; o serie de timbre comemorative ale revoluţiei din ’48 vor avea pe Bălcescu ca figură centrală, în timp ce casa boierească a familiei Bălcescu din satul Bălceşti (Argeş) a fost transformată în << Cămin de odihnă şi creaţie al scriitorilor >>. Aşezămintele Bălcescu vor organiza concursuri între şcolari, ţărani şi muncitori pentru premierea celor mai reuşite lucrări scrise în spiritual marxisto-leninist. Difuziunea cărţii sovietice în traducere română şi maghiară se face prin Fundaţia lui Mitiţă Constantinescu << Cartea rusă >>, devenita cea mai mare editură română, care şi-a deschis sucursale în toate oraşele, târgurile şi staţiunile climaterice. <<Carte rusă>> publică o colecţie de documentare sovietică, cu subiecte din economia politică, ştiinţa, literatura şi arta sovietică. Printre ultimele cărţi lansate de Cartea Rusă figurează Pavlovski cu << Stăvilarul Niprului>> şi I. Feighin cu << Distribuirea forţelor de producţie ale U.R.S.S.-ului >>. Cartea rusă împreună cu ARLUS-ul şi-au propus să organizeze în cursul acestui an o serie de conferinţe pentru cunoaşterea realizărilor sovietice. Alături de Cartea rusă sta Editura Partidului Muncitoresc Român, care a lansat de curând a treia ediţie, în 130.000 exemplare, din << Istoria Partidului Comunist >> a lui I. V. Stalin. Astfel lucrarea lui Stalin, devine dela o zi la alta, cartea cu cel mai mare tiraj din România (180.000 exemplare) şi lectura ei este impusă tuturor lucrătorilor şi salariaţilor publici. Printre ultimele tipărituri în Ediţia Partidului Muncitoresc Român figurează << Raportul Politic General la

Congresul Partidului Muncitoresc Român >> de Gh. Gheorghiu Dej: << Cuvântul de închidere >> la acelaş congres, al Anei Pauker, etc… În acelaş spirit filo-bolşevic sunt concepute şi toate revistele româneşti actuale. Iată de pildă pricipalele titluri ale articolelor cuprinse în ultimul număr al revistei Analele Româno-Sovietice: Doctor D. Danielopolu- Savanţi sovietici membri de onoare ai Academiei Române; Pompiliu Macavei- Palatul Sovietelor; Constant Georgescu- Dreptul financiar sovietic; Al. Zamfir- Problemele economice ale noului acord commercial româno-sovietic, etc… Este de la sine înţeles că, fiind vorba de educaţia politică a cetăţenilor, ziarele sunt un instrument de convingere şi îndoctrinare de prim ordin. Cei care lucrează în întreprinderi sunt abonaţi în mod obligatoriu la ziarul Scânteia, oficiosul partidului comunist. S’au creiat asociaţiuni pe sectoare în Bucureşti şi până în cele mai mărunte cătune, care îşi propun să răspândească Scânteia şi să aboneze cât mai multe personae la ziarul partidului. De multe ori se întămplă ca în aceiaşi familie, atât soţul cât şi soţia fiind salariaţi publici, să fie abonaţi obligatoriu la Scânteia, fiecare soţ având exemplarul său pentru instrucţia politică personală. Membrii cei mai activi ai asociţiilor << Prietenii Scânteii >>, care au reuşit să facă cel mai mare număr de abonamente, sunt premiaţi în cadrul unei ceremonii publice. Mai mult decât atâta, în fiecare comună, ziarul << Scânteia >> e afişat la primărie, spre a fi consultat de << popor >>. Pentru a se vedea importanţa pe care << Asociaţia Prietenilor Scânteii >> a căpătat-o, e destul să amintim că preşedintele comitetului Capitalei este însuşi ministrul adjunct al învăţământului public, Constantin Daicovici. Trebuie să recunoaştem, că Scânteia, reprezentând punctul de vedere oficial al partidului comunist, este o lectură absolut necesară oricărui cetăţean al republicei populare. Aci contribuabilii

urmăresc zilnic nouile sarcini fiscale la care trebue să facă faţă, termenele la care trebue să se prezinte la poliţie, întrunirile politice şi sindicale obligatorii, data schimbării cartelelor şi a distribuirii de alimente, etc… Artiştii găsesc în Scânteia temele de inspiraţie autorizate de oficialitate cât şi critica pe care partidul o aduce diverselor manifestări culturale.

Sovietizarea şi proletarizarea vieţii artistice şi culturale româneşti a luat un ritm greu de imaginat. Nici un nume de scriitor, pictor sau compozitor consacrat nu mai apare în coloanele revistelor, în expoziţii sau în sălile de concerte, dacă nu a aderat integral la idealul abrutizării omului.

CHEMAREA

Nr. 9/1951

Pamfil Şeicaru – Domnul Mircea Eliade şi polemica

Revista Orizonturi a socotit necesar să întreprindă o anchetă privind rolul polemicii şi limitele ei organice. Primul care răspunde este domnul Mircea Eliade. Amabil, surâzător, s-a desprins un moment din lumea miturilor şi simbolurilor pentru a-şi da opinia sa despre o mai puţin magică problemă, cum este aceea ridicată de revista Orizonturi.

Reproducem din răspunsul domnului Eliade: „Ar fi de dorit, fireşte, ca polemicile între intelectuali să se menţină, cum se spune, într-o atmosferă de seninătate. Să fie, adică, mai puţin polemică şi mai mult discuţie contradictorie. Dialogul şi controversa, chiar între poziţii spirituale incompatibile, se pot

purta cu o sintaxă onorabilă şi într-un lexic potolit. Mai ales că toţi intelectualii români din exil, prin însuşi faptul că au ales exilul, iar nu colaborarea cu ocupantul străin, sunt de acord asupra problemelor esenţiale. Toţi bunăoară, refuză sovietizarea ţării şi abolirea monarhiei, toţi doresc eliberarea teritoriului de sub ocupaţie străină şi restaurarea libertăţilor civile şi spirituale. Discuţia între emigranţi ar putea fi aşadar nu numai posibilă, dar şi amicală.”

Să analizăm puţin această proiecţie a unei posibile transformări a controverselor emigraţiei într-un dialog platonician, o amicală dispută într-o ideală grădină Akademos.

Ne surprinde la domnul Mircea Eliade uşurinţa răspunsului dat. Ne-am fi aşteptat să fixeze, ca punct de plecare, sensul cuvântului polemică, ceea ce l-ar fi scutit să spună o serie de năzbâtii. În orice dicţionar se dă explicaţia originii cuvântului polemică: vine de la polemos, care în limba greacă înseamnă război. Lămurindu-i originea, avem şi sensul, înlesnindu-ne astfel să-i precizăm natura, rolul şi limitele ei organice.

Îi amintim „ilustrului gânditor român” – cum îl califica Orizonturi – de bătrânul Heraclit, care considera războiul „ca tată al tuturor lucrurilor şi rege a toate”, (fragmentul 53) şi că „trebuie să se ştie că războiul este comun, şi dreptatea este luptă, şi totul succede în luptă aşa cum trebuie”, (fragmentul 80). Este viziunea marii necesităţi a luptei nu numai ca un fenomen natural ci, înainte de toate, ca resortul dinamic al istoriei; de aici reproşul pe care îl face Heraclit lui Homer de a fi făcut urări să se termine discordia dintre zei şi oameni, fără să-şi dea seama că blestema naşterea tuturor lucrurilor care îşi au originea în luptă şi vrăjmăşie.

Polemica fiind forma de luptă a ideilor, are tot elementul pasional inerent oricărui război. Şi cu cât lupta are ca element în litigiu mai puţin chestiuni materiale şi mai mult opuneri de idei, spre lauda spiritului uman, înverşunarea este

mai mare. Pentru un istoric al religiilor, este surprinzător cum uită violenţa războaielor religioase; ceea ce face cu neputinţă un aranjament paşnic între Occident şi Rusia sovietică este tocmai faptul că omenirea se află într-un climat specific războaielor religioase. Jules Monnerot face în Sociologie du communisme o pătrunzătoare analiză a ceea ce el numeşte religiile seculare.

Violenţa polemicii o dă intensitatea credinţelor care se ciocnesc şi a recomanda unui om stăpânit de o mistuitoare credinţă „menţinerea, cum se spune, într-o atmosferă de seninătate” este o clară indicaţie că domnul cugetător Mircea Eliade nu a îmbrăcat niciodată haina lui Nessus, sufletul nu i-a fost chinuit de demonul unei idei. Temperamentul său paşnic în compoziţia căruia intră şi o bună doză de indiferenţă, îl predestina pentru istoria religiilor, spaţiu de calmă meditaţie asupra vremelniciei a tot ce este omenesc ca şi a curgerii universale. „Totul se rostogoleşte în acelaşi timp, lucruri şi oameni, ca valurile neîncetate ale lui Yang-Tsau care merg să se pierdă în mare”, cânta cu melancolie un poet chinez Li-T’ai-Po. (Cităm dintr-un poet din Extremul Orient, ca să-i facem plăcere domnului Eliade).

Atmosfera de seninătate implică un perfect echilibru în tot ce te înconjoară şi o oarecare detaşare interioară, ceva mai mult, o indiferenţă. Nu te interesează ideile care se ciocnesc şi ţi se pare absurdă pasiunea a cărei dogoare deformează linia armonioasă a unui dialog. Violenţa luptelor dintre protestanţi şi catolici, violenţa care excludea tocmai elementul de iubire-iertare ce formează esenţa creştinismului, apare, fără îndoială, absurdă pentru cineva care nu este nici protestant şi nici catolic; dar, cu puţină sforţare de imaginaţie, se poate întrezări intensitatea credinţelor care se opuneau. În Franţa, de exemplu, luptele începute cu masacrul protestanţilor din noaptea Sf. Bartolomeu (23 august 1572) au continuat, cu unele intermitenţe, până la 1695, când Camisarzii-protestanţi din

Cevennes au fost exterminaţi. În editura Payot s-a publicat o carte Les Camisards în care se reda toată ferocitatea voinţei de exterminare reciprocă a protestanţilor şi a catolicilor; dar ce incendiare credinţi se proiectează în faţa noastră ! O discuţie în contradictoriu, într-o atmosferă senină, era atunci cu neputinţă, deoarece dialogul implica şi o oarecare doză de scepticism, de sentiment al relativităţii poziţiilor spirituale, care fac posibilă o punte invizibilă „între poziţii spirituale incompatibile”.

Polemica este o formă a războiului, fără îndoială, de natură intelectuală, dar nu mai puţin supusă legilor psihologice ale oricărui război. Domnul Mircea Eliade vorbeşte ex catedra, cu abia stăpânit dispreţ pentru cei care deplasează discuţia de la politeţea afectată a dialogului la violenţa polemică, iarăşi ne surprinde la un istoric al religiilor. Profeţii lui Israel aveau dogoarea polemică, virulenţa pamfletară şi nu se situau într-o atmosferă senină. Dar ce este, în fond, Divina Comedie a lui Dante decât o vastă polemică, genial deghizată într-o poemă ? Dar Satira a III-a a lui Eminescu ? Fără îndoială că polemica implică ataşamentul la o idee, şi arta de a mânui invectiva, arta pusă în serviciul acelei idei. „Sintaxa onorabilă” şi „lexicul potolit” pe care le cere cu o doctorală ironie domnul Mircea Eliade nu ar fi suficiente, mai este nevoie şi de virilitatea gândirii. Cultivatorii de idei şi de poziţii neutrale – recunoaştem, sunt cele mai convenabile – pot să evite cu uşurinţă linia focului, de care îi îndepărtează şi structura lor sufletească şi indiferenţa, acea răceală a inimii înlesnindu-le o potolită atitudine de spectatori. Tot ce înseamnă creaţie, implică pasiune. Circulau pe vremuri în Bucureşti birjarii muscali, aparţinând sectei scapeţilor, oameni care utilizau în relaţii un lexic potolit, făcând în lumea bătăioasă a birjarilor o notă izolată. Erau oameni care trăiau, realmente, într-o atmosferă de seninătate. Şi în domeniul intelectual există asemenea specimene potolite, oameni agreabili prin chiar indiferenţa cu care participă la pasionata încleştare a ideilor.

Domnul Mircea Eliade ca cugetător îi are în mare stimă; noi, nu ! Chestie de temperament.

Vigoarea polemică realizează adesea schimbări politice pe care sintaxa onorabilă şi lexicul potolit ale profesorului nu le-ar putea determina. Voi cita un caz. Personajul cel mai în vază la curtea lui Wilhelm al II-lea era prinţul Eulenburg, şeful carnarilei, deci marele trăgător de sfori care exercita din umbră o putere vătămătoare pentru funcţionarea normală a maşinii constituţionale. Într-o zi, Maximilian Harden a început prin revista Zukunft o violentă campanie contra lui Eulenberg, demascându-i neruşinatul lui viciu: pederastria. Polemica lui HArden se rezema pe documente strivitoare – în treacăt fie zis, furnizate de Bismarck – pe care le-a utilizat cu o artă desăvârşită în mânuirea invectivei, răscolind opinia publică şi obligând pe Kaiser să cedeze, concediind pe şeful camarilei. Cu sintaxa onorabilă şi lexicul potolit al unui profesor, să fie sigur dl. Mircea Eliade, că înfumuratul împărat al Germaniei nu ar fi cedat.

Polemica are o altă estetică decât aceea care condiţionează ale genuri literare. Am întreba pe domnul Eliade ce ar mai rămâne din Leon Bloy dacă un domn profesor, amator de o atmosferă senină i-ar înlocui vocabularul de o virilă violenţă cu un lexic potolit ? Şi am putea continua.

Îl rog pe domnul Eliade să citească Pamfletele politice scrise de Paul Louis Courier – savant elenist, subliniez ca să-l impun atenţiei domniei sale – şi mai ales Pamphlet des Pamphlets. I-aş recomanda, când se duce la Biblioteca Naţional, mânat de cercetările sale, să ceară ediţia de la 1872 care cuprinde şi procesul pe urma căruia Paul Louis Courier a fost condamnat pentru articolul scris cuprilejul subscripţiei publice, destinată cumpărării castelului Chambord pentru unul din prinţii familiei regale. Va găsi toate elementele pro şi contra polemicii.

Ce admirabil se potriveşte invectiva luiPaul Louis Courier împrejurărilor din emigraţie şi pe care mă simt obligat să o amintesc domnului Eliade: „C’est dans cet esprit de valetaille que chez vous chacun craint d’etre appele pamphletaire…”

Lămurind, ca să spunem asa, teoretic, natura şi sensul polemicii, fireşte foarte sumar, să trecem şi la încadrarea ei în ambianţa politică specifică a emigraţiei. Domnul Mircea Eliade crede că dialogul academic (aceasta este dorinţa sa) este posibil, mai ales că toţi emigranţii „sunt de acord asupra problemelor esenţiale”. Şi le şi enumăra: „Toţi bunăoară refuză sovietizarea ţării şi abolirea monarhiei, toţi doresc eliberarea ţării şi restaurarea libertăţilor civile şi spirituale”. A uitat să mai adauge „ca tot românul să prospere”…

Am citit şi m-am întrebat pe ce planetă trăieşte „marele cugetător” ca să ignore cu atâta candoare „problemele esenţiale” care frământă emigraţia. Este o metodă foarte comodă de a avea aerul de om căzut din lună, dar această artificială ignorare nu se potriveşte în cazul de faţă. Este adevărat că dl. Mircea Eliade a părăsit ţara cam demult: în 1938. Domnia sa a fost numit ataşat cultural la Londra, iar în 1940 a trecut în aceeaşi funcţie la Lisabona. Situat la 3000 de km. Depărtare de ţară, preocupat de studiile sale, era firesc să nu dea o prea mare atenţie la ceea ce se petrecea în ţară. Este de presupus că a aflat şi domnia sa că poporul român a dus un război greu, timp de trei ani şi două luni contra Rusiei sovietice. Forţele noastre nu erau răzbite, frontul era intact şi nu se simţea nici o clătinare în voinţa de a continua lupta. Dar într-o zi, regele a ordonat încetarea ostilităţilor, fără să fi avut, în prealabil, nici o înţelegere cu inamicul împotriva căruia duceam lupta. Încetarea unilaterală a ostilităţilor se numeşte în dreptul internaţional: capitulare. Pe urmă a venit prăpădul. Va fi auzit şi domnul Mircea Eliade, măcar cât de vag, ce s-a petrecut în nenorocita noastră ţară. La 23 august 1944, statul

român a încetat să mai existe. Fără îndoială că de aceasta şi-a dat seama şi domnia sa, deoarece n-a mai fost consilier cultural la Lisabona. Această tragedie a impus conştiinţelor libere problema răspunderilor care decurg din nesocotitul act de la 23 august 1944. Vinovaţii pretind că România a fost eliberată de robia nazistă. Iată o afirmaţie care – bănuim – îl va face să tresară şi pe domnul Mircea Eliade: dacă România între 1940 şi 1944 a fost o ţară ocupată, atunci domnia sa a fost salariatul unui guvern de ocupaţie, al cărui reprezentant era, în calitate de consilier cultural la Lisabona.

Războiul dus de poporul român, prtind capitularzii, contra Rusiei sovietice, a fost o eroare care a trebuit să fie expiată. Aceşti eroi ai eliberării de sub ocupaţia nazistă, în frunte cu fostul rege, autorul loviturii de stat de la 23 august, se găsesc, situaţie paradoxală, în exil. Abia au putut să scape de fericirea eliberării pe care ei au asigurat-o nenorocitului popor român.

Există o bună parte, s-ar părea că ar fi majoritatea din emigraţie, care consideră capitularea de la 23 august ca un act de trădare şi indică chiar pe responsabili. Am putea rezuma „poziţiile spirituale incompatibile”: unii revendică solidaritatea cu epopeea naţională, iar alţii vor să facă valabilă solidaritatea cu ruşinea actului trădătoarei capitulări de la 23 august 1944.

Sper că „marele cugetător” dl. Mircea Eliade a priceput despre ce este vorba. Dar unde este „acordul asupra problemelor esenţiale” care să poată face „discuţia între emigranţi nu numai posibilă, dar şi amicală ?” Domnia sa găseşte „inutil să facem istoricul acestei înveninări crescânde a raporturilor dintre intelectualii români în exil” , ca şi când la originea acestor raporturi de categorică ostilitate ar fi simple chestiuni personale. Este o ofensă gratuită şi imprudentă.

Eu îmi dau prea bine seama ce greu îi este domnului Mircea Eliade să înţeleagă starea sufletească a celor care au

participat într-o formă sau alta la epica încordare a naţiei, care au trăit succesiv momente de înălţătoare speranţe şi de dramatică îngrijorare în faţa puterilor crescânde ale vrăjmaşului. În cadrul drăguţei case de la Estoril, înconjurat de cărţi iubite, având toată odihnitoarea linişte, ecoul acestei uriaşe lupte a naţiei venea doar sub forma unui comunicat de război apărut în ziarele portugheze. Dară fără îndoială, şi domnia sa a avut colegi de liceu, de universitate, care au căzut undeva prin Caucaz sau stepa kalmucă şi oricât i-ar plăcea să se menţină într-o atmosferă de seninătate, a încercat şi domnia sa unda unei înduioşări (reale, nu literare) şi va fi meditat asupra marelui mister al acestei religii a patriei. Cu puţină sforţare de imaginaţie – domnia sa scrie şi romane – va putea să înţeleagă reacţiile sufleteşti ale celor ce poartă, dacă nu în trupul lor semnul neşters al războiului, în suflete, reacţii provocate de nelegiuita încercare de a le profana marea, patetica dăruire făcută de ei patriei. Nimeni nu i-a cerut „marelui cugetător” nici un sacrificiu pe altarul patriei, dar îi putem cere să se apropie cu multă delicateţe de ceea ce formează punctele nevralgice ale celor care trăiesc până la obsesie tragedia nenorocitei lor patrii. M-a făcut să zâmbesc seriozitatea cu care dl. M. Eliade oferă „eventuala autoritate pe care o oferă exemplul lui personal” , pentru a împiedica înverşunarea dintre confraţi.

Nimeni nu contestă că domnul Mircea Eliade este un miel blând şi cred nu cum zice ţăranul român că „mielul blând suge la două oi”, ci suge la toate mamelele oilor cu lapte, dar dintr-o nefericită fantezie a naturii, nu toţi oamenii sunt de blândeţea mielului.

Să rămână, deci, în sfera seninătăţii, unde se simte „nemuritor şi rece”. Rig-Veda, Upanisadele, Samkhya, Yoga-uniunea sufletului individual cu sufletul cosmic – Bhagavad Gita, tot acest univers spiritual îl situează departe de zbuciumul nostru. Este un muritor fericit ! Ne-am adus aminte însă, de un

mare istoric, Ernest Renan. Adâncit în acele monumentale opere Originile creştinismului şi Istoria lui Israel, a fost aşa de zguduit de înfrângerea Franţei din 1870 şi de toată tragedia Comunei din Paris, că s-a smuls din lumea preocupărilor lui şi a scris La reforme intelectuelle et morale de la France”. Este o carte pe care foarte mulţi gânditori francezi o preţuiesc mai mult decât cărţile consacrate lui Marc Aurel, Sfântului Pavel sau lui Averoes. Ernest Renan lua o curajoasă atitudine în faţa problemelor pe care le ridicase dezastrul Franţei. Întreb pe dl. Mircea Eliade: poate fi o apropiere între înfrângerea Franţei din 1870 şi tragedia de azi a poporului român ?

De pe Himalaia nu se vede o nenorocită ţară care se numeşte România…

Rugat să scrie o prefaţă la o carte a domnului I.N.Manzatti, Îţi mai aduci aminte, Doamnă?, dl. Mircea Eliade încheie prefaţa cu această rugăminte: „Reînvaţă-ne, Nelu Manzatti, să rîdem româneşte, ca să putem aştepta neclintiţi, ceasul întoarcerii acasă!”

Citim, recitim şi ne mulţumim doar să spunem: „Fericit temperament i-au dat ursitoarele domnului Mircea Eliade!”

DESTIN

Nr. 1/ 1951

George Uscătescu: Sensul libertăţii (fragmente)

Niciodată omul şi colectivitatea nu şi-au pus problema libertăţii în termeni mai radicali decât în zilele noastre. Epoca liberalismului individualist a cunoscut o paradoxală şi

contradictorie situaţie, fiindcă pe măsură ce omul câştiga un sens extern, obiectiv, al libertăţii pierdea condiţii intime, spirituale, ale aceleiaşi libertăţi.(.....................................………………………………………..)

Teribil de dureroasă este drama lumii în care ne-a fost dat să trăim (…) De proporţiile sale nu este străin faptul că ei îi aparţine transformarea problemei libertăţii într-o simplă dialectică a libertăţii, adică balastul reprezentat de răsfrângerea unei experienţe de o sută cincizeci de ani de „libertăţi” sociale, asupra necesităţilor proprii ale libertăţii concepute în termeni spirituali. Numai cine este capabil să abandoneze, fie numai pentru un moment, păienjenişul complicatelor scheme pe care ni le-a lăsat ca moştenire o sută de ani de experienţă socială europeană şi să se întoarcă la cerinţele intime ale acestei probleme, va putea să capteze zguduitoarea tragedie cuprinsă în ea.

„Dialectica libertăţii” tinde să transforme omul modern într-un nou tip antropologic, desfigurându-l, suprimându-i această prerogativă divină. Dialectica libertăţii devine, în mod precipitat, un fel de „tehnică”, iar oamenii încep să piardă facultatea de a „alege”, care este, şi ea, o prerogativă divină a spiritului.

Este un proces pe care acel vizionar halucinant al lumii valorilor spirituale şi al fenomenului social în perspectiva viitorului care a fost Giambattista Vico îl definea ca o nouă barbarie şi care, aşezat la capătul unui proces evolutiv, era numit şi „barbaria reflexiunii”. Această „barbarie a reflexiunii” îşi găseşte termenii de justificare concretă tocmai în modul în care epoca noastră fixează şi rezolvă problema libertăţii, în modalităţile ei. Numai în lumina ei capătă o explicaţie enorma degradare actuală a omului. Numai în lumina ei se înţelege „tehnica mărturisirilor” care este ceva mai mult, mai cutremurător decât un simplu sistem de tortură, culpa obiectivă socializată, interpretarea omului sub forma unei categorii.

(.....................................................................………………….)Un cadru spiritual, social şi politic confuz este singura

perspectivă care i se oferă omului contemporan, în care vechile credinţe îşi pierd fecunditatea şi noi credinţe nu se înrădăcinează în suflete, în care fenomenul politic domină toate resorturile vieţii, invadând-o, subjugând-o, un moment tipic, de criză şi de dezorientare.

Acesta este cadrul în care îşi face apariţia în lume bolşevismul, ale cărui principii şi metode atacă, spre deosebire de toate sistemele politice şi spirituale apărute în istorie, ideea libertăţii sub cele două aspecte fundamentale ale ei: ca libertate externă, obiectivă, sub forma suprimării libertăţilor politice şi publice şi ca substanţă internă, sub forma desfiinţării totale a resorturilor sufleteşti ale omului. Poate nu există un document mai revelator asupra acestei ofensive dezlănţuite de sistemul comunist împotriva libertăţii decât romanul Zero şi infinitul al lui Arthur Koestler. Koestler prezintă această problemă în termeni extraordinari de patetici şi ne oferă cea mai sugestivă definiţie a procesului de desfiinţare interioară a omului operată de bolşevism. Conceptul de libertate internă şi externă dispare pe măsură ce se realizează acel proces monstruos ce caracterizează esenţa comunismului, adică obiectivarea omului. O dată cu dispariţia unor condiţii umane subiective, interioare şi o dată cu stabilirea definitivă a atotputerniciei statului, în care individul nu mai contează, problema libertăţii nu mai are sens de a fi. Marx a proclamat că victoria comunismului înseamnă saltul „din domeniul necesităţii în domeniul libertăţii.” Versiunea rusească a comunismului şi, după modelul său, toate versiunile comuniste ale marxismului au dovedit că, în acest sens, Marx proclama că „domeniul necesităţii” aparţţine societăţii capitaliste şi că victoria comunismului ar echivala cu victoria principiului libertăţii. Dar, contra previziunilor sale, experienţa comunistă a adus o extindere maximă a principiului necesităţii, impus nu numai în

viaţa politică, ci şi în modificările intime ale structurii umane. Principiul libertăţii a fost gonit, fugărit, vânat şi nimicit până în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii bolşevice, fiind urmărit cu îndârjire până în cele mai acute cute ale sufletului omenesc. Această gigantică impunere a domeniului necesităţii a costat milioane de vieţi, o sforţare diabolică de proporţii apocaliptice care echivalează cu o adevărată mutaţie ontologică.

Experienţa bolşevică în Romînia a revelat şi ea acest tragic aspect. Desfiinţarea libertăţilor politice şi publice nu a fost decât preludiul precipitat de evenimente al marei impuneri finale a legilor necesităţii, a obiectivării umane: bătălia finală, crâncenă împotriva libertăţii intime, ceea ce echivalează cu desfiinţarea sufletelor omeneşti. Istoria acestui proces de dublă exterminare a principiului libertăţii, ca realitate obiectivă şi ca impuls al vieţii interioare, este, în realitate, istoria prăbuşirii româneşti sub presiunea comunismului. În înţelegerea sensului ei intim vom găsi cheia de boltă a tragediei noastre naţionale şi drumul noilor posibilităţi. Atât pentru realitatea noastră politică, cât şi pentru structura noastră spirituală problema este nouă. Din acest punct de vedere suntem şi noi, cu proporţiile fixate de esenţele noastre şi cu o adâncime proprie, tributarii marilor mutaţii înregistrate în epoca noastră. (...........................................................................………………)

Există totuşi caracterisitce determinante ale sufletului românesc care au făcut, în perspectiva istoriei, ca lupta pentru libertate şi, mai ales ideea de libertate să capete o încarnare proprie, însufleţite de un sens românesc al logosului. Nu a lipsit din concepţia românească a libertăţii un anume sens ecumenic, bazat pe tradiţia şi modalitatea noastră creştină. Sensul libertăţii intime dădea un suflu permanent libertăţii comunităţii româneşti şi, ca atare, între libertatea interioară, de esenţă spirituală şi divină şi libertatea colectivităţii se stabilea un flux care garanta viabilitatea ambelor tipuri de libertăţi. Acel echilibru al sufletului românesc care este, fără îndoială,

coordonata noastră spirituală majoră, împiedica astfel înscăunarea artificialului sufletesc şi a artificialului social, oferea un conţinut de plenitudine şi ideii de libertate. Acel sens de plenitudine se mai evidenţia şi din faptul că ideea de libertate nu înceta niciodată de a fi – atât pe plan interior, cât şi în formele sale obiective – o nobilă, permanentă aspiraţie. Când Nicolae Bălcescu spunea că „Dumnezeu a făcut libertatea pentru popoare şi cei ce luptă pentru libertate luptă pentru Dumnezeu”, afirma în fond o condiţie esenţială a sufletului românesc. Pentru sufletul românesc conceptul de libertate nu a încetat niciodată de a fi, în acelaşi timp, alte trei concepte, adică principiul divin, principiul ecumenic şi principiulantagonic, adică de luptă permanentă. Esenţa libertăţii este lupta pentru salvarea unui principiu dumnezeiesc în spirit ecumenic. Dacă poate fi vorba de o concepţie românească, istorică a libertăţii, ea este aceasta. Şi nu este câtuşi de puţin străin de ea, un sens de universalitate. Dar libertatea capătă un conţinut concret, un sens pozitiv de întrupare, în ideea de dreptate, moştenită direct de la concepţia romană a lumii şi a vieţii. De aceea lupta noastră pentru libertate capătă o direcţie concretă şi forme nu mai puţin concrete şi precise în sfera socială. (…) Dar cumplita ofensivă împotriva nu numai a instituţiilor noastre naţionale, ci mai ales împotriva concepţiei româneşti în cele mai intime resorturi ale ei despre lume, viaţă şi spirit, care se însumează la experienţa tragică a ultimilor ani, a lovit teribil şi în această realitate de origine transcdentală care este omul liber. (…) Şi pentru a-i afla soluţii, noi nu vom mai putea să adoptăm criterii abstracte, ca o mare parte din înaintaşii noştri, nici nu vom putea stabili un sistem de noi libertăţi, fără a ne preocupa de profundele mutaţii ale sufletului românesc. Nimeni nu-şi mai poate lua acest trist angajament istoric al iresponsabilităţii.

Oamenii au făcut experienţa robotului nu numai ca formă a unei noi sclavii externe, ci, ceea ce este mai greu, ca

experienţă spirituală. Fenomenul masificării forţate a atins în mod profund sufletele şi a transformat pe omul liber în omul cu mentalitate de sclav, nimicind în el focul sacru al divinelor elevaţii. Pustiitoarea experienţă bolşevică va face să ne întâlnim nu numai cu un dezolator peisaj social, ci şi cu un nu mai puţin dezolator peisaj moral. Există suferinţe, martirajii colective care înalţă şi înnobilează pe om. Dar martirajul efectuat după sistemul bolşevic are drept scop distrugerea oricărui sens suprem al ideii de sacrificiu, a oricărei posibilităţi ca suferinţa să fecundeze în suflete. Este acesta unul dintre aspectele cele mai importante ale luptei de exterminare a acestei doctrine satanice care urmăreşte, ca scop final, modificarea, în mod radical, a structurii interioare umane, reducerea omului la expresia lui de automat.

Desigur, această doctrină diabolică s-ar fi menţinut, ca posibilităţi, în sfera construcţiilor abstracte, dacă ambianţa istorică, structurată pe coordonatele tehnicii şi ale maşinismului modern, nu i-ar fi oferit terenul necesar pentru a-şi realiza experienţele.

Victimă a acestui proces de degradare a culturii occidentale, care a constituit un câmp experimental pentru degradanta ideologie comunistă, un popor tânăr, în plină ascensiune istorică şi spirituală ca al nostru s-a găsit prins în tragicul joc al circumstanţelor şi al poziţiei sale geografice şi a trebuit să golească, până la ultima picătură, pharul amărăciunilor istorice.

Eliberării sale politice va trebui să-i urmeze un proces tot atât de important: acela al eliberării sale sufleteşti de amintirea, de balastul istoric al experienţei comuniste, a încercării de dizolvare a fiinţei sale sufleteşti. Va fi acesta un proces în care elitele sale vor avea un rol de mare importanţă. Mai important decât crearea unui nou sistem juridic şi constituţional, a unor noi forme politice, a unui nou sistem de guvernare şi a unor metode electorale noi, va fi această

reîntrupare a ideii de libertate fecundă în sufletele româneşti. (…..............................................................................................)

Un nou sens al libertăţii va fi posibil numai în măsura unei noi doctrine a libertăţii. Nu va fi de ajuns pentru aceasta o simplă restaurare a libertăţilor publice. (…) Acolo, în adâncimile sufletului românesc, o mare tragedie s-a consumat. Zac sub pământ sute de mii de morţi şi, dincolo de ei, în timp, sute şi sute de generaţii româneşti care au visat şi au luptat pentru o Patrie liberă. Dar în generaţiile care au supravieţuit experienţei sunt vii, în înfricoşătoarele lor proporţii, consecinţele acestei experienţe.(..........................................................................…………….....)

Numai cine s-a desprins, cel puţin în curs de o generaţie, de orice idee a satisfacţiilor personale, numai cine, luându-şi răspunderea marelui destin românesc va reface calvarul Patriei şi va urca din nou, cu toate energiile sufletului său, drumul Golgotei naţionale, va fi capabil să afle în propriile sale dimensiuni umane, în regăsirea omului ca persoană, un sens al libertăţii.Căci fără un nou sens al libertăţii, fără o restituire a unei plenitudini spirituale a omului, nu poate fi vorba de o nouă elită românească.

DESTIN

Nr. 24-25/ 1971

Mihai Cismărescu - DESTIN împlineşte douăzeci de ani

DESTIN a împlinit 20 de ani ! Un record de longevitate pentru o revistă literară, mai ales când ea apare în condiţiile materiale atât de puţin favorabile ale exilului. Câte publicaţii din dispora noastră nu au dospărut pe parcurs, de la Luceafărul din anii 1948-1950 şi până la Fiinţa Românească! Să mai amintim oare că Semnătorul nu a dăinuit nici măcar 15 ani sau că aici, în Occident, reviste cu greutate – şi nu vom cita decât exemplul lui „Figaro Litteraire – au dispărut sau au trebuit să se transforme ? Două decenii de existenţă pentru o revistă ! Aşi spune că ne aflăm în faţa unui miracol care se datoreşte probabil tenacităţii şi perseverenţei directorului Destinului, profesorul George Uscatescu.

În fiecare Primăvară, timp de 20 de ani, am primit de la Madrid – împrăştiaţi în toate colţurile lumii, unde ne-a aruncat soarta maşteră – revista cu scoarţe sumbre, cu Titlul ei greu de sens, fatidic, inexorabil. De fiecare dată, peste două sute de pagini compacte cu un conţinut bogat şi dens, de înaltă ţinută intelectuală. De fiecare dată, în mijlocul preocupărilor noastre zilnice şi uneori meschine de exilaţi, revista de la Madrid ne-a amintit neiertătoarele probleme româneşti. De fiecare dată slova incandescentă a DESTIN-ului ne-a fost imbold şi curaj în teribila singurătate a surghiunului, în marea şi cumplita noastră confruntare de oameni liberi. DESTIN ne apropia de fiecare dată, ne re-aducea în matca stilistică a naţiunii, în marile întrebări ale ţării îngenunchiate. Timp de 20 de ani, DESTIN a ştiut să dea glas neliniştilor şi îngrijorărilor exilului, restabilind peste marea dramă şi învolburările istoriei noastre, adevăratul spaţiu spiritual românesc.

Am răsfoit – cu câtă melancolie ! – în această molcomă toamnă muencheneză, colecţia DESTIN-ului, la acest soroc care nu se vrea însă a fi o prăznuire. Timpul prăznuirilor noastre româneşti nu a sosit încă. Şi parcurgând miile de pagini, recitind atâtea şi atâtea articole, studii, eseuri, un lucru m-a izbit de la început: surprinzătoarea, neaşteptata lor

actualitate. Iată mai întâi câteva pasaje din Cuvânt înainte, apărut în primul număr al revistei, rânduri care ar putea fi scrise astăzi, în anul de graţie 1971, când în ţară par să se întindă din nou ameninţătoare, umbrele stalinismului cultural: „Elitele intelectuale româneşti, aruncate de circumstanţele istorice, tragice, prin care trece neamul nostru, dincolo de Ţară, constituie pe măsura autenticităţii lor nu simple mănunchiuri sau individualităţi deplasate din spaţiul lor normal de creaţie în spirit, ci adevărate frânturi de ţară reprezentând întreg Universul românesc, am putea spune un fel de monade de viaţă şi cultură românească. Nu se poate garanta acel proces indispensabil de continuitate culturală românească, misiune ce incumbă în mod esenţial valorilor intelectuale, nu pot fi salvate din haos esenţele sufletului românesc, nu se poate produce fenomenul necesar de integrare permanentă în destinul neamului, câtă vreme elitele intelectuale operând în libertate, adică elementele de cultură obiectivă aflate peste graniţă nu sunt o prelungire rodnică în neîncetată pozişie de veghe a patriei şi a pământului românesc. Nu este vorba de a fixa aici o poziţie dogmatică. Nu este nici măcar cazul de a susţine o atitudine doctrinară mai mult sau mai puţin personală. Când destinul unui neam este aruncat în balanţă pentru veacuri, reacţiile lui intime nu sunt expresia dogmatismelor intelectuale nici nu-şi află reazem în poziţii doctrinare academice. În aceste împrejurări se operează un fel de reducţie la esenţele ultime, vitale ale sufletului său, o concentrare maximă pe linia permanenţelor sale istorice, o proiectare pe planul cotidianului, a instinctului naţional, încolţit din mii de părţi, treaz la toate loviturile…Generaţia noastră poartă obligaţia istorică de a se fixa dincolo de drama ei contingentă, pe constantele permanente ale viitorului românesc. Din teama pietrificării în forme moarte, ea va trebui să-şi facă o obsesie fecundă. Şi ca atare, ea va trebui să opereze pe forţele vii creatoare, pe esenţele neamului nostru destinate a ţâşni veşnic tinere din

trunchiul nesăcătuit al naţiei. Cu aceste gânduri porneşte la drum această nouă publicaţie. Fie ca ea să poarte necontenit în litera şi în spiritul ei imaginea neştearsă a patriei crucificate.”

Cu această profesie de credinţă a pornit la drum DESTIN în acel îndepărtat, dureros Iunie 1951 aşa cum se exprima undeva directorul revistei. Şi în cei 20 de ani, colaborarea la DESTIN a fost expresia unui eclectism, care a însemnat întâlnirea în paginile revistei a filozofilor, poeţilor, prozatorilor, istoricilor şi artiştilor, veniţi din toate orizonturile, din toate punctele cardinale ale exilului nostru. Rând pe rând, am citit în DESTIN articolele şi studiile lui Mircea Eliade, Ştefan Lupascu, N. Caranica, George Uscatescu, C.L.Popovici, Apunache, Vasile Uscătescu, C. Meţianu, Pamfil Şeicaru, V.V. Tilea, Zevedei Barbu, Octavian Vuia, D.C. Amzar, Ionel Jianu, Mihai Niculescu, Radu Enescu, Dinu Adameşteanu, Octavian Barlea, Aurel Rauţa, M. Popescu, St. Chendi, I.D. C. Coterlan, Paul Miron, Const. Noica, Petru Comarnescu, Ion Protopopescu, Basil Munteanu, I. Guţia, H. Stamatu, M.F. Enescu, Monica Lovinescu, iar dintre cei dispăruţi, contribuţiile lui A. Busuioceanu, N.I.Herescu, Grigore Gafencu, Petrescu-Comnen, Constantin Brăiloiu, Grigore Nandriş, Victor Buescu, N.D. Ciotori, G.M. Cantacuzino, George Racoveanu. Poezia a ocupat întotdeauna un loc de frunte, DESTIN publicând în paginile lui poemele unor Horia Stamatu, Nicu Caranica, Ştefan Baciu, Mira Simian Baciu, în momentul în care realismul socialist domina peisajul poetic român, adică în momentul în care, aşa cum sublinia odată Vintilă Horia, în ţară onoarea verbului a fost salvată de acei care au scrijelat versuri cu un cui pe butelii unse cu săpun sau le-au spus vecinului, bătând în zid cu semnele alfabetului tăcerii şi al spaimei. Fără îndoială, enumerarea mea nu este completă, multe nume, multe contribuţii de valoare care au asigurat prestigiul revistei de la Madrid îmi scapă. La orice caz, trebuie să subliniem că toate aspectele realităţilor româneşti de

la filozofie, până la teologie şi artă, de la literatură până la drept, sociologie şi economie politică, au fost abordate cu competenţă şi spirit de răspundere în paginile DESTIN-ului. Oricât de limitat ar fi timpul nostru la această comemorare, cum putem uita oare acele rânduri răscolitoare ale lui Busuioceanu, despe Daci şi Geţi, articolul lui Mircea Eliade Catastrofă şi Messianism din Nr. 3, articolul său despre Destinul culturii româneşti, sau acelea ale lui George Uscatescu: Caracterele culturii româneşti şi Nemesis şi Libertate ? Şi cine nu va reciti, după ce l-a parcurs odată, studiul lui Constantin Noica: Structura oricărei Legende şi Brâncuşi ? Şi cum vor putea lipsi în viitor dintr-o culegere de texte româneşti, Caietele speciale din DESTIN, ca de pildă Nr. 11 închinat centenarului Unirii Principatelor, Nr. 13-14 consacrat lui Mihai Eminescu, 17-18 publicat cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la alipirea Ardealului la România, sau Nr. ultim, acest neegalat, preţios omagiu românesc adus lui Martin Heidegger? Şi oare, fragmentele din Jurnalul lui Virgil Ierunca, apărut în mai multe Caiete din DESTIN, nu consemnează pentru istoricul de mâine efervescenţa primilor ani ai exilului nostru, când în noaptea stalinismului care se abătuse asupra României, încercam să găsim o raţiune de a fi şi de a crede ? Şi nu oare tot în DESTIN şi încă în anul 1968, Monica Lovinescu, cercetătoare lucidă a realităţilor culturale din România de astăzi, a fost aceia care întrevedea redeşteptarea strigoilor, asaltul umbrelor staliniste în viaţa literară a ţării?

Colecţia DESTIN este prea bogată, prea vastă, pentru a o putea evoca aici în întregul ei. Ea conţine o operă editorială care merită un capitol aparte. În îndepărtatul său exil din Haway, poetul Ştefan Baciu scria atunci, când apăruse al 15-lea număr din DESTIN:

„Acei dintre noi care într-o zi vor avea privilegiul să se întoarcă într-o ţară liberă (nu liberalizată) nu se vor întoarce

nici cu vilele din Mar del Plata, sau Nisa, nici cu Cadillacurile sau Buick-urile de ultimul tip, ci într-un cufăr sau într-o ladă cu colecţia revistei DESTIN, care alături de Fiinţa românească şi de Revista scriitorilor români, înfăptuiri de dată mai recentă, dar de merit egal, vor putea lega acolo în Ţară, firul rupt de Istorie, pe care DESTIN l-a urmat în mod exemplar.

În realitate, în paginile, în slova plină de har din DESTIN, ne-am regăsit săraci, dar plini de speranţă, în adevăratul peisaj al spiritualităţii româneşti. DESTIN s-a confundat mereu, neîncetat cu neliniştile, cu dramele, cu paradoxele, cu contradicţiile şi de ce să nu o recunoaştem, cu controversele aprige ale exilului nostru, ale unor oameni liberi. Căci orice s-ar spune, exilul nostru este viu şi – din fericire sau nefericire –, neaşteptat de tânăr.

La capătul acestor 20 de ani, să fim sinceri: pe deasupra frământărilor exilului nostru, cine poate tăgădui oare că atâtea pagini DESTIN nu vor figura într-o zi la loc de cinste într-o adevărată antologie a scrisului românesc; cine poate tăgădui că revista DESTIN nu a fost o dovadă a continuităţii spiritului creator românesc peste hotare, a unui basm peste timp şi spaţiu al cuvântului românesc pe care de veacuri, noi românii, îl povestim gemând din grele patimi, pretutindeni, acolo unde şezum şi plânsem? (DESTIN continuă).

Munchen, Octombrie 1971

FIINŢA ROMÂNEASCĂ

Nr. 3/ 1965

Mircea Popescu – Tovarăşul de drum (Fragmente)(Note pentru o fiziologie a intelectualului angajat)

Intelectualul angajat din Occident se proclamă, în general, realist în literatură, uneori și în artă. Dar realismul său, care e mai mult o simplă ocazie pornografică, se oprește la pragul politicii. În acest domeniu, el rămâne un fanatic, un ideolog abstract, se nutrește din iluzii și din idees recues, nu vrea să ia act de realitățile cele mai la îndemână, imediate. E foarte caracteristic, în acest sens, refuzul câtorva celebri oameni de cultură apuseni de a se duce la Berlin-Vest, la invitația primarului socialist Willy Brandt, să vadă ei înșiși, la fața locului, cum stau lucrurile, ce abis e între nivelul de viață din sectoarele occidentale ale fostei capitale germane și zona sovietică, și cât de meritat este numele de zid al rușinii, pe care opinia publică internațională l-a aplicat spontan frontierei de beton înălțate de Ulbricht, cu asentimentull lui Kruscev, în speranța că va reuși să împiedice astfel evadările din Germania de răsărit. Scriitorii invitați nu au fost în stare nici măcar să dea o explicație refuzului. Au ignorat pur și simplu ochii. Și ei, ochii, preferă să-i țină închiși, pentru multe și adesea deloc binecuvântate motive.

Toată problema pentru ei sunt Spania și Portugalia (uneori, după capricii, și Africa de Sud ori Venezuela). Inutil să le arăți că totuși la Madrid se reprezintă și se recită Garcia Lorca, iar puterea politică nu apasă nici pe departe cu rigoarea din Est asupra scriitorilor și artiștilor, pe care-i lasă, dimpotrivă, liberi să aleagă un stil sau altul, și chiar să participe protestatar la congrese internaționale. Pe ei îi deranjează paiul din ochiul lui Franco, dar nu bârna din privirea grăsună a lui Kruscev. Vor semna petiții pentru frații Goytisolo, pe care

nimeni nu-i prigonește, dar nu vor avea nimic de spus contra internării în balamuc a trei scriitori ruși, care, încrezându-se în păcăleala desghețului, și-au desghețat inima și au veștejit realismul socialist, ori contra asasinării lente, în temniță, a lui Mircea Vulcănescu sau a lui Sandu Tudor. (...)

Când va trece și acest coșmar al comunismului și se va face un bilanț al nerușinării, vor rămânea proverbiale smintelile unor Aragon, Neruda sau Arghezi. Din Aragon îmi amintesc un poem, în care spunea că Stalin fecundează popoarele...

Într-un ziar italian, acum că s-au încurcat de tot ițele între Moscova și Peking, m-am amuzat să reproduc pasaje din cărțile și reportajele ditirambice dedicate de o sumedenie de scriitori italieni dintre cei mai de seamă, și nu toți comuniști, Chinei lui Mao, prin anii 1958-1960, când era la modă în Apus exaltarea Chinei comuniste. Pretindeau că regimul de la Peking a rezolvat toate problemele de bază ale acelei imense masse de oameni: mizeria și foamea tradiționale, șomajul, corupția, ba până și inundațiile. Cititorul mă va ierta, dar s-a găsit un scriitor angajat, care s-a bucurat de râgâitul unui țăran chinez, cu care a stat la masă, aducând ca dovadă acest, să spunem, fenomen fiziologic, că în sfârșit muncitorii rurali din China continentală se satură... Puțin după apariția acestor cărți și reportaje entuziaste, ziarele au dat știrea unui exod masiv din China spre Hong Kong și Macao, unde sute de mii de Chinezi căutau să-și potolească foamea.

........................................................................................Unul dintre cei mai de seamă poeți italieni, de ieri sau

de alaltăieri, a fost primit de Kruscev la Cremlin și nu s-a sfiit să declare după aceea presei moscovite toată admirația sa de scriitor pentru genialele viziuni politice ale fostului balerin al lui Stalin. Printr-o întâmplare, am descoperit că același poet, cam acum un sfert de veac, elogia tot genialele viziuni politice ale unui alt celebru personaj: Mussolini. Comuniștii l-au făcut pe Ungaretti (de el e vorba) președinte al Comunității europene

a scriitorilor și, într-un fel, omul trebuia să-și plătească datoria pentru satisfacerea unei ambiții senile.

Monica Lovinescu – Literatura română şi curentele moderniste dintre cele două războaie, aşa cum sunt văzute

în R. P. R. (Fragmente)

Ne aflăm în faţa manualului de Literatură română contemporană (perioada 1920-1944), publicat de Editura de stat didactică şi pedagogică din Bucureşti, în 1960, pentru uzul clasei a XI-a a şcolilor medii de cultură generală şi pentru şcolile pedagogice. Ne aflăm în faţa acestui volum prin care tinerii sunt iniţiaţi azi în tainele literaturii dintre cele două războaie, pradă unui dublu sentiment: de indignare şi de desgust. E pentru prima oară în istoria modernă a ţării noastre că un regim îndrăzneşte să impună, fără posibilitate de altă informaţie şi deci de controversă, o imagine falsă, trunchiată, mincinoasă, a tot ceea ce s-a petrecut şi se petrece în România şi în literatura ei, de la începuturi până azi. Nu credem a exagera când pretindem că întreprinderea aceasta e de-a dreptul criminală, năzuind la o totală schimonosire a spiritualităţii noastre. Tinerii din România, cei care n-au cunoscut epoca dintre cele două războaie, cei cărora le sunt închise bibliotecile unde ar putea citi literatura din acea epocă, în totalitatea ei, cei cărora le sunt interzise operele ce nu se înscriu în actuala viziune a autorităţilor de la cârma ţării, tinerii aceştia nu mai au dreptul să aibă strămoşi autentici, înaintaşi reali, li se impun chipuri false, viziuni camuflate, sau li se ascund pur şi simplu zeci de nume de scriitori români. Procedeul e în vigoare de la instaurarea acestei istorii a literaturii contemporane, alcătuit din persoane lipsite şi de competenţă şi de onestitate şi de cel mai elementar simţ al limbii, nu face decât ceea ce ar face oricare

alt colectiv la ordinele partidului. Gafiţa, Micu, Piru, Ursu şi colaboratorii lor Bistriţeanu, Bratu, Ciopraga, Iosifescu, Novicov şi Popa, măsluesc, inventă şi mai ales omit după reguli bine cunoscute. În aceste condiţii, ce rămâne din literatura română între cele două războaie e lesne de închipuit.

Să ne oprim asupra modernităţilor. Aflăm din actuala Istorie că modernismul reprezintă expresia falimentului în artă, şi a gustului, că e o înjosire, o degradare a artei şi că cei ce nu s-au smuls la timp din mrejele modernismului, au ancorat direct în mişcările reacţionare şi fasciste. Reprezentant şi teoretician al acestui modernism, E. Lovinescu n-a ancorat, după cum ştim, în nici o mişcare fascistă. Să luăm însă latura politică pentru a ne ocupa de cea literară. Modernismul este deci sintetizat în persoana lui E. Lovinescu şi a revistei sale Sburătorul. Ni se spun în substanţă două lucruri clare în dosul frazeologiei obişnuite: mai întâi că din modernisul Sburătorului n-ar fi ieşit nici un scriitor, ci numai un faliment total, în al doilea rând că E. Lovinescu s-a arătat mai ales receptiv faţă de dadaism, expresionism, suprarealism, ermetism pentru care avea o adevărată veneraţie. Veneraţia lui E. Lovinescu faţă de aceste mişcări, ca şi faptul că le-ar fi patronat, sunt false. (…)

Cei mai mulţi dintre autorii analizaţi sau semnalaţi de actualul manual ca realişti sau conformi noului ideal estetic sunt de fapt modernişti şi au trecut sau au debutat la o revistă şi într-o mişcare sterile pentru literatura română şi care au ajuns la un total faliment. Iată cum se scrie istoria lui R.P.R., întemeindu-se pe teorii false, pe omisiuni care în cazul de faţă sunt minciuni pur şi simplu. Şi aceasta, într-o epocă în care mulţi din foştii sburătorişti sunt încă în viaţă şi unii chiar în bune posturi ale regimului, într-o epocă în care Tudor Vianu, fost sburătorist, e apreciat şi onorat, în care George Călinescu, debutant la aceeaşi revistă, e mare personagiu, iar Eugen

Jebeleanu sau Cicerone Theodorescu, amândoi nedespărţiţi şi formaţi de „Sburătorul”, crescuţi s-ar putea spune în acest cenaclu, descoperiţi şi încurajaţi de E. Lovinescu, sunt mari poeţi oficiali.

Mircea Popescu – Virgil Ierunca, Româneşte,Paris, Fundaţia Regală Universitară Carol I, 1964

Adunând, într-un volum de aproape patru sute de pagini, o mare parte din articolele, eseurile, comemorările, recenziile, publicate în peste cincisprezece ani de pribegie, Virgil Ierunca, departe de a face o treabă inutilă, ne-a adus un serviciu imens, între altele fiindcă ne-a dat posibilitatea materială de a urmări şi admira o linie de coerenţă. Scriitor şi născut şi făcut, el s-ar fi putut detaşa, ca alţii, de problemele şi necazurile româneşti, şi impune, desigur cu şi mai multă vigoare, în literatura franceză. Confluenţele (despre Camus, Bartok, Papini) şi concesiile din chiar acest volum, ca şi prezentarea literaturii noastre în Enciclopedia Pleiade, ori paginile de estetică şi critică literară, şi poeziile risipite prin publicaţiile de exil, mai ales în preţioasele şi râvnitele Caiete de dor, sunt probele unui talent major, care într-altă zodie, nu atât de vitregă, ar fi rodit cu spor de multe ori crescut. Numai că, dacă putem vorbi, cum Ierunca însuşi spune, într-un limpede articol de explicaţii, trebue să mărturisim. Pretutindeni, cu orice risc. Chiar şi cu acela de a greşi. E mai bine să greşim, mărturisind, decât să înecăm în iremediabil tăcerea celor care nu pot vorbi dincolo, în Ţară, pentru că soarta le-a legat limbile…Dacă şi noi tăcem, nu se va mai auzi decât glasul mercenarilor ce ţin isonul stăpânirii, într-o permanentă bălmăjeală a competiţiei. Mai e şi altceva, apoi: nevoia absolută de a spune adevărul. Cartea are ca moto o frază

din Bernanos: Ci moartea ne va desrobi mâine; iar adevărul ne poate deslega încă de azi.

Virgil Ierunca şi-a făcut, deci, o misiune – dureroasă şi nobilă misiune – din a documenta aspectele neoiobăgiei ideologice de la Bucureşti, din a denunţa ruşinea în care s-a înecat o bună parte din scriitorimea română. Natural, primii a nu fi cruţaţi sunt foştii maeştri, în care am crezut cu toţii şi care aveau datoria să reziste cu orice preţ (Vianu, Călinescu, Cioculescu); marii poeţi, ca Sadoveanu ori Arghezi, care au dat exemplul prost; literaţi de talent, ca Geo Bogza, răzvrătitul de odinioară care şi-a pus fotoliul în sensul istoriei. Mult mai puţin interesează, fireşte, şi miră oportuniştii de meserie, faliţii noştri naţionali, care-şi schimbă condeiul după sezon şi remuneraţie, după stăpân şi năpastă: scofala limbută şi tiranică a unui Beniuc, epica neputinţă a unor Jebeleanu sau Cicerone Theodorescu, lirica învârteală a unor falşi scriitori ca Zaharia Stancu.

Condamnarea omului de cultură român, care nu joacă desigur, în majoritatea cazurilor, de bună voie, poate părea prea drastică numai dacă ţinem socoteală de comportamentul scriitorului occidental, care, în cu totul alte condiţii, a trădat şi trădează legile înseşi ale creaţiei, ba chiar ale omeniei şi ale umanismului. Iar dacă, de altă parte, scriitorii polonezi, unguri, jugoslavi au dovedit tărie de caracter, pricina trebue căutată, poate, în faptul că ei nu au oferit regimului comunist, cu atitudinea lor de dinainte de dictatură, atâta pretext de şantaj ca un Ralea ori Ion Marin Sadoveanu.

Sever cu aceste suflete moarte ori suflete captive, Ierunca le e recunoscător, şi personal, scriitorilor care nu s-au turcit: Ion Barbu, Lucian Blaga, Voiculescu, Alice Voinescu, Gheorghe Brătianu, Mircea Vulcănescu, Dan Botta, Constantin Noica, G.M. Cantacuzino, Rădulescu-Motru; şi caută în însuşi stilul lor, în estetica lor, motivul rezistenţei. E exemplară, sub acest aspect, diferenţierea dintre Blaga şi gâdiliciul de Curte

Veche Arghezi: Arghezi operează într-o gospodărie mondenă – în sensul dintâi al cuvântului-, adică în lumea de toate zilele, în ogradă şi bătătură. Blaga, în schimb, rânduieşte diferit: gospodăria lui e cosmică, iar uneltele cu care lucrează sunt metafizice. Arghezi aduce totul în tindă, pe Dumnezeu şi pe diavol. Există în universul lui poetic multă disponibilitate pentru un ce-o fi o fi domestic, în care rămâne prea puţin loc pentru mirare şi pentru întrebare. /…/

Cu aceste largi posibilităţi, cu o vastă informaţie literară şi artistică la zi, cu un gust sigur, pe care ştie că poate conta, cu formidabile calităţi de stilist (noi îi invidiem mai ales limba românească în care scrie), Virgil Ierunca a ales calea celor ce poartă exilul ca pe o cruce răscolitoare de întoarceri, care trăesc exilul ca un fel de cruce de dor. Nu e ultimul motiv pentru care-i port, pe lângă atâtea altele, gratitudine.

REVISTA SCRIITORILOR ROMÂNI

Nr. 1/ 1962

Mircea Popescu - In memoriam (Al. Busuioceanu, N. I. Herescu, A. Cotruş)

..........................................................................................NICOLAE I. HERESCU, latinist, filolog, critic literar,

poet, a murit la Zürich, în 19 august 1961, la mai puţin de cinci luni după pierderea lui Busuioceanu, de care-l lega o lungă şi strânsă amiciţie, şi pe care abia apucase să-l comemoreze, mişcat până la lacrimi, într-o conversaţie la BBC. Nu avea încă 58 de ani şi era în plină activitate românească, literară şi ştiinţifică.

În exil, a fost mai întâi profesor la Universitatea din Lisabona. Mutat la Paris, a condus, din 1948 în 1950, publicaţia <<L’Union Roumaine>>; a fost ales preşedinte al secţiei de refugiu a PEN-Clubului şi vice-preşedinte al Asociaţiei << Mihai Eminescu >>. Consilier al Ligii Românilor Liberi şi colaborator apropiat al gen. Rădescu şi al lui Grigore Gafencu, ale cărui idei de unitate europeană le împărtăşea, Nicolae Herescu a pierdut oferta a cel puţin două catedre universitare, în Franţa şi Italia, din cauza refuzului de a lua o cetăţenie străină. Fiu al ultimului Mare Ban al Craiovei, gen. Ion Herescu, dintr’o familie antică, ce se înrudea cu Basarabii, el nu voia să audă de o renunţare, fie chiar formală, la blazonul de român.

A fost unul din promotorii şi fondatorii Societăţii Academice Române, pe care a onorat-o la toate congresele cu prezenţa sa aristocratică de mare savant şi de fin literat. Fost preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români, ales în trei rânduri, şi nu impus, dorea mult ca această revistă să apară. I-am împlinit dorinţa. A ţinut sute de conferinţe, în româneşte, la radio Paris şi BBC, comemorând adesea pe confraţii morţi în ţară, fără să fi trădat: pe Ionel Teodoreanu, pe Rădulescu-Motru, pe Lucian Blaga, pe George Brătianu, pe G. M. Cantacuzino, pe Dan Botta. Tot prin radio, dar şi în scris, a înfierat, în acelaşi timp, nevolnicia şi vocaţia de servi a unor Arghezi ori Sadoveanu.

E cu neputinţă să înregistrăm nenumărata serie de conferinţe, ţinute de Herescu la Universităţile din Germania, Spania, Portugalia, Elveţia, Anglia, Franţa, Italia, ori la congrese internaţionale, ca acelea consacrate, în anii din urmă, lui Ovidiu, la Sulmona, şi lui Cicero, la Roma; ori studiile şi articolele publicate în reviste de specialitate, ca << Revue des études latines >>, << Latomus >>, << Revue de Philologie >>, << Zeitschrift für romanische Philologie >>, << Rivista di cultura classica e medievale >>, << Rivista di filologia classica

>>, << Paideia >>, << Glotta >>, << Eranos >>, << Orpheus >>, din Catania, al cărei condirector era ; contribuţiile la volume de << Mélanges >> şi << Hommanges >>; colaborarea la atâtea din publicaţiile exilului, de la << Stindardul >> la << Cuget românesc >>, unde s’a impus totdeauna printr-un stil de înaltă distincţie şi măsură.

Trebuie pomenită impunătoarea realizare a volumului << Ovidiana >> (Recherches sur Ovide), publicat la Paris, în 1958, cu colaborarea celor mai de seamă latinişti din lume, solicitaţi de autoritatea ştiinţifică a lui Herescu să ia parte la comemorarea a două milenii de la naşterea poetului latin, destinat să-şi sfârşească zilele, în exil, pe ţărmurile Mării Negre; cum nu trebuiesc uitate primul volum, rezervat << structurilor fonetice >>, din opera << La poésie latine>> (Paris, 1960), şi cartea, apărută postum, de << Entretiens avec J. Marouzeau >>, ca deschidere a unei serii de lucrări dedicate << umaniştilor contemporani >>. Era unul din frumoasele proiecte ale << profesorului >>, rămase, din nenorocire, neduse la capăt: se ştie, bunăoară, că adunase material bogat şi redactase chiar capitole dintr’o serie de studii asupra creştinismului în ţările dunărene, asupra folclorului în poezia latină, asupra originii şi naturii umanismului. În special, această din urmă problemă îl preocupa, şi-i consacrase, în ultimii ani, pătrunzătoare atenţie. Cercetătorul şi interpretul lui Horaţiu, Ovidiu, Virgil, Catul – monografia închinată, în 1943, în italieneşte, cântăreţului Lesbiei, a fost tradusă şi în portugheză, şi publicată în 1948 – era convins, cum a spus-o la congresele Societăţii Academice Române, precum şi în contribuţiile din cele două volume de << Acta Philologica >>, că singura salvare a omului, ca om, din marasma actuală, e într’o întoarcere la valorile universale şi constante ale umanismului, care tocmai pentru aceasta trebuie să devină militant.

Volumul III din << Acta Philologica >> ale Societăţii Academice Române va fi consacrat memoriei lui N.I. Herescu.

***

Când a ales exilul, ARON COTRUŞ era un capitol în istoria poeziei româneşti contemporane, pe linia unor Mureşanu, Coşbuc, Goga, transilvăneni ca şi el, şi luptători, ca şi el, cu condeiul şi cu versul, pentru libertate şi pentru dreptate.

A murit la aproape 71 de ani, în 1 noiembrie 1961, la Long Beach, în Statele Unite, unde se dusese cu cinci ani înainte, invitat de Uniunea şi Liga Societăţilor Române din America. Din 1939 până în 1956 a trăit în Spania, unde fusese trimis de guvernul român cu titlul de consilier de presă pe lângă Legaţiile din Madrid şi Lisabona. A văzut ţara pentru ultima dată în 1941, când a însoţit un grup de gazetari spanioli pe frontul din răsărit. A fost, înainte de strămutarea peste ocean, preşedinte al Comunităţii Românilor din Spania, iar din 1954 a condus revista << Carpaţii >>, fiind şi consilier ascultat al editurii cu acelaşi nume de la Madrid.

În 1952 a fost sărbătorit la Madrid, în 1953 la Roma, în 1956 de Românii din America. În 1954, a condus delegaţia Asociaţiei române pentru Acţiunea Latină la al doilea congres al Uniunii Latine, ţinut la Madrid. În 1959, numai distanţa prea mare, vârsta împovărătoare şi boala l-au împiedicat să ia parte la lucrările celui de al patrulea congres al Societăţii Academice Române, din München-Ettal, căruia i-a trimis, însă, un nobil mesaj de adeziune şi îmbărbătare. La Los Angeles, societatea culturală << Doina >> i-a înregistrat pe placă şapte din cele mai frumoase poeme, recitate de însuşi autorul, care cu blestemele înfocate contra Rusiei a creat un gen, de neasămuită forţă expresivă.

Prezent cu poezii aprige de luptă, în stilul colţuros şi abrupt de totdeauna, la mai toate publicaţiile cu caracter

naţionalist ale exilului, Aron Cotruş şi-a strâns primele poeme de pribegie în volumul << Drumuri prin furtună >>, apărut la Madrid, în 1951. Tot la Madrid, editura << Carpaţii >> îi publicase în 1946 lungul poem << Între Volga şi’ntre Mississippi>> ; în 1959 îi va publica impresionantul prinos închinat lui << Eminescu >>.

Cunoscut şi apreciat ca poet român de frunte, graţie traducerilor în spaniolă din opera sa veche sau mai nouă - << Peste prăpăstii de provincie >> a apărut, sub titlul << A través de abismos de aversidad >>, în două ediţii, în 1941 şi 1942; << Entre hombres en marcha >> s’a publicat în 1946; << Rapsodia iberică >>, apărută în româneşte în 1946, a apărut într’o a doua ediţie, bilingvă, în 1954 -, Aron Cotruş a început să scrie, din 1947, direct în castelană. Prima operă spaniolă, netradusă, a fost << Poema de Montserrat >>, apărută în revista <<Escorial>> în 1949, şi surpriza, în cercurile literare spaniole, a fost generală, cum generală a fost critica favorabilă, academică ori militantă. Culegerea de << Poemas >>, publicată de către Ediciones de Cultura Hispánica în 1951, nu a făcut decât să consacre un nou mare poet de limbă spaniolă, inovator al limbajului şi ritmului, aşa cum Busuioceanu inovase substanţa lirică. Ales membru al Academiei spaniole de Buenas Letras, Cotruş a înnoit, în 1954, la Palma de Mallorca, performanţa din 1882 a lui Alecsandri, de la Montpellier: la concursul internaţional lulist a obţinut, cu <<Cântec lui Ramon Lull>>, primul premiu de poezie, <<Lilium aureum>>. Caracterizat ca <<rapsod al latinităţii >> de Fransisco Sureda Blanes, şi drept unul din cei mai convingători poeţi ai vremilor turburi de astăzi de critici spanioli cu autoritate, Aron Cotruş a fost studiat, cu competenţă şi profundă înţelegere, de Friedrich Schürr, într’un studiu publicat în vol. II de << Acta Philologica >> ale Societăţii Academice Române.

***

Rândurile de mai sus, care sunt, desigur, incomplete, ne pot da totuşi măsura recunoştinţei, pe care trebuie s’o păstrăm – fraţii din ţara robită şi noi din pribegie – acestor trei scriitori, ce nu s’au clătinat, nici în cea mai grea împrejurare, de la dreapta credinţă românească şi creştină, şi au continuat, după îndemnul imperativ al predecesorului Bălcescu, de acum mai bine de un veac, să se << lupte cu cuvântul >>, chiar departe de ţară, pentru libertatea de azi şi de mâine a poporului român, şi pentru afirmarea, la nivelul înalt al poeziei, literaturii, ştiinţei, a spiritualităţii şi a permanenţelor neamului nostru oropsit, dar credincios misiunii şi tradiţiilor sale nemuritoare.

LUPTA. Le Combat

Nr. 11/ 1984

„Tăcerea este o acceptare vinovată”

Scrisoarea unui cărturar din ţară

Radio Europa Liberă a transmis scrisoarea d-nei Doina Cornea de la Universitatea din Cluj din care publicăm fragmentele de mai jos:

„….înainte de a acuza, trebuie să am în vedere condiţia precară a intelectualului şi a intelighenţiei în societatea noastră, să am în vedere că suntem manevraşi şi, dacă nu avem credinţa fermă în valorile spiritului, aşa cum au avut-o predecesorii noştri, cădem cu uşurinţă în capcana laşităţii şi a fricii. Mă gândesc deci să am în vedere, înainte de a judeca, atmosfera de oprimare şi de suspiciune în care trăim, unde cea mai neînsemnată tentativă a individului de a dispune liber de gândirea şi de conştiinţa sa este sancţionată (mai ales în învăţământ!), fapt pentru care ideile înoitoare nu pot circula, nu pot ieşi la lumină, înăbuşite cum sunt de balastul greu al compromisurilor. (…)

Cei ce au semănat printre noi dezbinarea, aplicând perfidul principiu al luptei de clasă, n-au cunoscut istoria neamului nostru: România modernă a fost clădită pe temeiul dragostei şi al înfrăţirii oamenilor de bună credinţă.Găsesc deci că e mai bine să întind mâna celor care,poate, în taina inimii lor –nu se ştie niciodată – simt ca şi mine, dar n-au tăria să se manifeste. (…)

…înlăturarea mea din învăţământ nu vine de la rectorul Universităţii (…). Ea vine, din afara Universităţii, de la acea putere oarbă care striveşte tot ce e deschidere spre o gândire înoitoare.

Deoarece disciplinele umaniste sunt neglijate în învăţământul nostru de azi şi, odată cu ele formarea culturală şi spirituală a tinerilor, ei sunt astfel insuficient pregătiţi să ţină piept agresiunilor interioare şi exterioare, de orice natură ar fi ele. Prin orele mele – şi cred că orice profesor ar trebui să aibă în vedere pe lângă latura pur informativă şi formarea spirituală a elevilor săi – , deci prin orele mele am încercat să îmbin cunoştinţele de limbă franceză cu un fel de trezire la reflecţie şi la viaţă interioară. Aceasta în scopul de a-i învăţa pe tineri să se apere de înstrăinarea de sine, această racilă a vieţii moderne în general, dar mai ales a vieţii noastre şi care poate duce – dacă

nu încercăm să o stăvilim – la destrămarea spiritualităţii noastre. (…)

Am încercat să descifrăm ontologia lui Mircea Eliade pornind de la un fragment din L’Epreuve du Labyrinth (…). Vizând existenţa, autorul autorul stăruie asupra ideii de totalitate, deci de intagrare a părţii în tot, a vieţii – de natură sacră – în cosmos….Un alt text propus spre analiză vorbeşte de înstrăinarea prin laşitate şi teamă. Aceste sentimente distrug libertatea personajelor lui Eugen Ionescu în piesa Rinocerii, silindu-le la o odioasă metamorfoză. Nu se întâmplă şi la noi cu unii oameni acelaşi lucru? Nu devenim uneori ceea ce nu suntem şi nici n-am vrea să fim: ipocrişi, laşi, slugarnici? Aceste josnice sentimente nu ne împiedică să simţim, să gândim, să creăm, deci să rămânem oameni?

Pentru a-i face pe studenţi să înţeleagă concluziile istorice ale lui Jung, le-am prezentat succint concepţia lui psihologică.(…) Psihozele sociale, obsesile maselor nu sunt altceva decât răbufnirile inconştientului colectiv.(….) Fiecare atitudine spirituală individuală contează, este o participare voluntară sau involuntară la făurirea destinului comun. Fiecare act răzleţ, de curaj sau de laşitate, de generozitate sau de egoism, de dragoste sau de violenţă, de inerţie, detăcere vinovată, de indiferenţă, contribuie la geneza unui eveniment ulterior care a prins formă pe baza trăirilor individuale statistic majoritare.

Aceste reflecţii ar trebui să ne pună pe gânduri, să trezească în noi un simţ al răspunderii individuale asupra istoriei printr-un control asupra atitudinii noastre. (…) înseamnă că istoria este viaţa noastră aşa cum am ales să ne-o trăim, în adevăr sau minciună, între creaţie sau distrugere. Cu cât vor fi mai multe vieţi creatoare şi adevărate, cu atât societatea noastră va avea mai mari şanse de supravieţuire. Dar aceste şanse trebuie să i le acordăm individual.

Atâţia ideologi şi politicieni, în lume, se ocupă în a-i învăţa doar pe alţii, ce şi cum să gândească sau să nu mai gândească deloc, fără a încerca mai întâi să-şi disciplineze şi să-şi purifice propria lor viaţă interioară. Nimic nu se poate ameliora cu adevărat în istorie dacă continuăm să trăim iresponsabil, sub impulsul pornirilor primare – lăcomie, nedreptate, violenţă, teamă laşitate şi minciună. (…)

Aş dori să închei cu un citat din Bujor Nedelcovici: „Somnul Vameşului”, vol al III-lea, pag.402, fragment ce rezumă tot ce am spus până aici şi care a intrat în programul meu de traduceri la secţia română:

„Echilibrul nu presupune renunţare ci o permanentă revoltă cu ajutorul căreia se egalizează contrariile: în exterior, între individ şi formele anchilozante ale societăţii şi în interior, între sine şi eu. (…) Tăcerea este o acceptare vinovată, să o înlocuim cu o permanentă insurecţie împotriva a tot ce ştirbeşte demnitatea individului sau a colectivităţii. Numai aşa, cred eu, putem afla în fiecare zi ce a vrut Dumnezeu să facă cu noi, cum spunea Faulkner.”

Vedeţi acum, domnule rector de ce am fost înlăturată din învăţământ. În ultimă instanţă, pentru faptul că am citit câteva cărţi care, sunt sigură, vă plac şi dumneavoastră ţi am vorbit despre ele şi altora. E foarte grav!

Ştiu, nu puteţi face nimic pentru mine. Dacă aţi fi încercat, riscaţi să vi se întâmple ceea ce mi s-a întâmplat mie.

Tocmai această tristă stare de lucruri am dorit să o subliniez şi s-o aduc în faţa opiniei publice. Şi totuşi, dacă nu am fi atât de slabi şi de temători, atât de egoişti în a păzi ceea ce posedăm, dacă am fi mai conştienţi şi mai solidari, poate chiar mai maturi, nu s-ar întâmpla aşa ceva. Cazul meu nu contează, sunt prea neînsemnată; dar n-ar mai putea fi nedreptăţiţi un Andrei Pleşu, un Mihai Şora, un savant ca academicianul Milcu sau un preot cum este Părintele Calciu.

Am avea poate o altă viaţă; până şi cei ce astăzi abuzează de putere s-ar ridica şi ei calitativ, s-ar umaniza; dar mai ales am lăsa o altă moştenire, alte şanse de supravieţuire copiilor noştri, generaţiei care va urma.”

LIMITE

Nr. 12/ 1973

Tribuna ipocriziei

Dela Lenin încoace, exilul obsedează regimurile comuniste. Furgonul blindat care l-a readus pe Lenin înapoi în Rusia a rămas pentru orice comunist ca un fel de arhetip revoluţionar. Dat fiind că revoluţia bolşevică şi-a aflat sămânţa în exilul lui Lenin, exilul tuturor este investit cu forţe latente de explozie. Logic sau nu, conştient sau nu, procesul acesta de potenţializare a exilului, a putut fi urmărit în toate fazele statelor comuniste. Între cele două războaie, în plin delir stalinist, el s-a tradus prin suprimarea fizică a opozanţilor mai importanţi dine xil. Troţki rămânând cazul cel mai spectacular dar nu singurul. După al doilea război, metodele s-au schimbat, obsesia a rămas. Naţionalismul, rusesc pentru Ruşi, maghiar pentru Unguri, polonez pentru Polonezi, a devenit o nadă a desmembrării.

Regimul dela Bucureşti n-a inovat deci nimic atunci când prin plângăreţul Glas al Patriei, în care semnau toţi cei care n-aveau voie să publice în ţară, a început să îmbie pe exilaţi în numele ţuicii şi hidrocentralelor, al mămăliguţei şi lui Coşbuc, al străbunilor şi partidului, la reîntoarcerea la vatră. Rezultatul n-a fost cel scontat: dintre „personalităţi” s-au

„repatriat” doar rari bătrâni şi vreo văduvă abuzivă. Scopul dintâi, a fost deci abandonat, tirul a fost rectificat: exilaţii trebuie transformaţi în propagandişti benevoli, şi nu totdeauna plătiţi, ai regimului de care au fugit. Două năvoade: patriotismul şi vanitatea. Nu se spune, dar se subînţelege: ajutaţi-ne să luptăm împotriva Ruşilor. Nu se spune, dar se sugerează: străinii nu ştiu să vă aprecieze la justa valoare, vă vom publica, vă vom da ce nu puteţi avea acolo. Exilatul susceptibil de „colaborare” trebue să poată dispună de o bună conştiinţă nu socialistă ci patriotică. Oboseala, vanitatea, delăsarea sau aranjamentul sunt acoperite de vălul abnegaţiei.

Modificarea tactică se oglindeşte printr-o sporire spectaculară a mijloacelor: un întreg aşezământ „Asociaţia România” din care fac parte „personalităţi” crezute de prestigiu, unele înhămate cu forţa, şi o revistă mai bogată în prezentare şi ambiţii: Tribuna României. Redactor-şef: Paul Anghel, secretar general al Asociaţiei: Virgil Cândea. Noua întreprindere are drept trăsături fundamentale ipocrizia şi inconştienţa.

Ipocrizia, mai întâi. Tribuna României se pretinde o oglindă a României. Atât o oglindeşte de puţin încât este interzisă în ţară. Ca şi în Glasul Patriei, scriitori ne-publicaţi în România, defunctul Nichifor Crainic sau Radu Gyr, sunt puşi să convingă pe cei din afară că-n România nu domneşte numai libertatea de expresie dar şi libertatea pur şi simplu. Un alt capitol rezervat uzului extern: calendarul sfinţilor, denumit imprudent „calendar uitat”, şi „uinat” într-adevăr în publicaţiile din ţară. În sfârşit: dialogul între oameni de credinţe şi opinii diferite, în respectul acestor convingeri şi credinţe. Paul Anghel îşi asigură cititorii că „oricât ar fi de divergente ideile ce ne separă”, suntem uniţi în cuget şi simţiri, iar Virgil Cândea face din acest respect al „credinţelor şi opiniilor fiecăruia” piatra de temelie a dialogului cu exilaţii. Amândoi ne înştiinţează că exilaţii sunt liberi să exprime ce vor. Nimic mai natural din

moment ce se află în străinătate şi nu există mijloace de presiune împotriva lor. Dar în ţară cine poate dispune de această libertate de dialog ? Cine, de pildă, a putut răspunde în presa dela Bucureşti la ditirambicul articol în care Paul Anghel îl compara pe Lenin cu Dante, pentru a-şi exprima o „opinie” diferită ? În schimb, cu străinătatea dialogul este atât de liber încât Lenin a dispărut cu totul. Pe ici, pe acolo, un combinat sau o hidrocentrală. Dar nu prea multe. Piesa de rezistenţă e constituită de străbuni şi sfinţi. După cum bine ştim, partidul comunist român n-a fost instalat la cârma ţării de o armată de ocupaţie – aceasta fiind „legitimitatea” sa – ci de un fel de cohortă de voevozi în frunte cu arhanghelii desprinşi depe frescele mânărtirilor.

Paul Anghel ne mai asigură că semnatarii din acest ziar se vor face „cronicari ai realităţilor româneşti, mărturisindu-vă cu sinceritate, preocupările, problemele, dificultăţile” din România, alături de bucurii. După care, bine înţeles, n-avem dreptul decât la bucurii. Despre „probleme” şi „dificultăţi”, nici un cuvânt. Fotografii cu Piaţa Unirii pela anul 2000, dar niciuna cu cozile la alimente din 1972-1973. Articol despre contribuţia la Anul Internaţional al Cărţii, dar nici un rând despre cărţile interzise de cenzură. Toate informaţiile despre turneele româneşti în străinătate, dar nimic despre suprimarea anumitor spectacole în România. Exemplele ar putea fi multiplicate. Atâtea ajung însă pentru a arăta în ce fel răstălmăceşte Tribuna României, realitatea românească.

O altă ipocrizie: publicaţia menită să neutralizeze exilul, nici nu pomeneşte de acest exil. E adresată „fiilor patriei risipiţi prin lume”. Dece s-au risipit prin lume atâţia „fii ai patriei” încât să fie nevoie de un vast aşezământ şi de o publicaţie pe 16 pagini pentru a se ajunge până la ei, nu ne spune însă nimic. Fenomenul e totuşi fără precedent. Exilul din 1848 era compus doar din câţiva oameni, emigrarea din Transilvania în Statele Unite avea motive economice. Deabia

după 1945, exilul a devenit o trăsătură esenţială a istoriei româneşti. Fenomenul nu numai că nu este explicat, el nu este nici numit. Încă din editorialul lui Paul Anghel la primul număr, datele sunt încurcate pentru a se confunda planurile. Ni se vorbeşte despre cei plecaţi din România în veacul trecut, la începutul acestui veac, sau „mai încoace”. Acest „mai încoace” e palidul eufemism care acoperă prima diasporă din istoria României.

În locul analizei şi explicaţiei, şantajul cu dorul. Dorul este o realitate a exilului. Una din primele reviste literare din acest exil se intitula Grefe de Dor. Dorul ca şi iubirea de ţară. Adevăratul exilat, de aceasta a şi fugit: pentrucă avea despre ţara lui o idee înaltă şi intransigentă şi n-o prea recunoaşte în desfigurarea unui comunism de import. Pentrucă libertatea făcea pentru el, parte din peisagiul ţării ca şi munţii sau văile. Exilul, când nu este trăit la nivelul turismului şi afacerilor, aceasta înseamnă: o neîncetată suferinţă pentru a avea dreptul să nu roşeşti de ideea pe care ţi-o faci despre ţara ta.

Mizând pe aceste sentimente, urmează şantajul. Cu „nostalgia casei dintîi”, cu „febra dorului”, cu „vraja hipnotică a amintirii”, cu „amintiri despre cei dragi”, şi alte asemenea locuri comune din proza lui Paul Anghel. Alături de unele reţete de bucătărie – salată de vinete, clătite festive (sic), tocană de ciuperci, etc., de fotografi de plaiuri şi mesteceni, ele sunt menite să provoace un fel de salivaţie de tip pavlovian, într-un generalizat: „ai noştri ca brazii”, „uniţi în cuget şi-n simţiri”, „o apă şi-un pământ”, „trei culori cunosc pe lume”, „sângele apă nu se face”, prin care să se obţină aceea „reciprocitate de bunăvoinţă şi de spirit cooperativ, reclamată de Virgil Cândea, care să transforme exilul într-un agent benevol de propagandă oficială peste graniţe. Mijloacele sunt primare şi rezultatele nu pot decât să le semene, vor fi astfel poate recuperaţi, câţiva bătrâni doritori să fie înmormântaţi la ei acasă, mulţi oameni de afaceri – dar aceia erau şi fără revistă -, câţiva turişti veniţi să-

şi vadă rudele şi nu realizările ţării”, şi câteva cărţi de vizită de culturali, cu vanitatea oblojită. Cei care au plecat din România pentrucă ţara nu dispunea de destule uzine, hoteluri, automobile, sau pentrucă ei n-aveau talent, nu sunt exilaţi, ci doar Români deplasaţi. Pe ei îi poate doar convinge „propăşirea multilaterală” de azi – clişeul de limbaj aparţine savantului Virgil Cândea.

Acestea sunt ipocriziile. Cât despre inconştienţă ea nu aparţine doar aşezământului sau revistei, ci regimului în general. În timp ce vechiul exil este astfel ademenit cu mânăstirile lui Ştefan cel Mare şi catacombele lui Vlad Ţepeş, un exil nou este pe cale de a se constitui. El este format, în primul rând, de tineri, saturaţi de frazeologia la modă, insensibili încă la argumentul cu mormântul în pământul natal şi care n-au fugit de realităţile de acum douăzeci de ani, fără iluzia deci că s-ar fi putut schimba între timp, ci de cele de azi. Considerabil atenuate din moment ce teroarea pură nu mai există, dar în esenţă aceleaşi: lipsa de libertate, dictatura absolută a unui unic fel de a gândi, cenzura, dosarul, Securitatea care nu-şi poate permite luxul şomajului, obsesia obţinerii unui paşaport, prăpastia între ce se scrie la ziar sau se spune la tribună şi ceea ce se petrece în viaţa cotidiană, lipsurile, minciuna. Aşa încât Tribuna României are în faţa ei o muncă demnă de Sisif. Să presupunem c-ar reuşi să obţină colaborarea unor „Români deplasaţi” din vechiul exil, care n-au aşteptat dealtminteri apariţia acestei publicaţii pentru a-şi propune sau acorda serviciile. După aceea ar trebui să continue cu exilul nou. Şi apoi, cu altul şi mai nou. Şi aşa mai departe într-o succesiune dela cauză la efect care n-are cum să se întrerupă. Sisif sau Penelopa ?