PLANIFICAREA UTILIZĂRII TERENURILOR

CURS 1: Planificarea teritoriului şi noţiunile conexe.

Alături de termenul de planificare există o serie de noţiuni utilizate în literatura de specialitate care au menirea de a sublinia intervenţia componentei antropice in teritoriu. Între acestea se înscriu cele de amenajare, organizare, dezvoltare, sistematizare etc. Folosirea uneia în locul alteia nu este recomandată, deoarece ele nu se referă la aceleaşi acţiuni. Ca urmare, pentru evitarea confuziilor, este necesară o cunoaştere cu exactitate a semnificaţiei lor.

Planning-ul include acele acţiuni care influenţează în mod conştient localizările şi structurile spaţiale (J. Benedek, 2001). De asemenea, se remarcă definiţia lui Perloff (1957), care înţelegea prin planning „activitatea prin intermediul căreia organizaţiile implicate decid ce trebuie făcut şi ce resurse trebuie folosite pentru ca scopurile propuse să fie atinse cu un randament maxim”

Structura spaţiului include o serie de resurse legate de calitatea solurilor, materiile prime, calitatea apei şi aerului, forţa de muncă, infrastructura etc., care sunt valorificate şi utilizate de către om şi societate prin intermediul unui set de localizări. Aceste localizări se referă la poziţia în spaţiu a formelor de habitat, a instituţiilor economice, a serviciilor de tot felul, a culturilor agricole şi constituie baza tuturor proceselor sociale şi economice din spaţiu.

În demersul de gestionare a resurselor unui teritoriu, pot apărea situaţii cu efecte negative pentru societate. Acestea pot fi stopate sau anticipate prin intervenţii conştiente, organizate din partea societăţii. În acest context trebuie cunoscute câteva concepte de bază ale acţiunii de planificare:

- planning-ul înseamnă planificare şi cuprinde atât politicile teritoriale cât şi conceptul de amenajare teritorială.

- după Spitzer (1995) planificarea reprezintă proiectarea, respectiv gândirea acţiunilor de viitor. Aceasta este, deci, o operaţiune raţională. Practic, planificarea reprezintă o variantă de acţiune, aleasă din mai multe căi posibile de intervenţie în teritoriu. Dintre acestea, se alege calea care pare cea mai accesibilă ca potenţial de realizare, instrumente, resurse disponibile. În consecinţă, planificarea este un proces teoretic, mental, urmat de acţiuni practice, concrete (idem). Alături de aceste caracteristici definitorii ale planificării, mai apare o trăsătură importantă a acesteia: orientarea spre anumite obiective specifice, ceea ce înseamnă existenţa unei politici de planning. Conceptul de politică de planning cuprinde definirea, formularea şi realizarea scopurilor, obiectivelor, metodelor, instrumentelor concrete prin care se încearcă rezolvarea problemelor de planning. De asemenea, politica de planning cuprinde şi crearea instituţiilor şi legilor care asigură permanenţa şi consistenţa intervenţiilor de planning, toate acestea contribuind la exercitarea funcţiei de control a societăţii asupra mediului şi componentelor acestuia.

Planificarea, în general, se împarte în planning privat şi planning public. În primul caz este vorba de planificarea sferei private, a gospodăriei, întreprinderii private. Al doilea se referă la sfera publică, la instituţiile publice. În toate sistemele sociale şi economice pot fi regăsite aceste două forme de planificare. Diferenţa constă în ponderea celor două forme şi în problema legată de mijloacele de realizare a planning-ului public. La modul general, cele două extreme au fost reprezentate de-a lungul timpului de către liberalism şi socialism. Primul permite dominarea netă a proprietăţii private şi limitează mult posibilitatea de intervenţie prin planning,

1

în timp ce al doilea susţine proprietatea de stat şi permite intervenţia masivă a statului, inclusiv prin planning.

**Un exemplu în acest sens este dat de construcţia căilor ferate din Transilvania. Reţeaua datează din secolul XIX, bazele ei fiind puse de întreprinzători privaţi, orientaţi numai spre profit. Reţeaua s-a conturat iniţial după interese regionale, până în momentul în care a devenit monopol de stat. Astfel, tronsonul de cale ferată edificat în a doua parte a secolului XIX între Cluj-Napoca şi Câmpia Turzii a fost proiectat şi construit de firma engleză “Fraţii Waring”, care a modificat planul iniţial schiţat pe traseul Cluj-Pata-Turda în favoarea tronsonului actual Cluj-Valea Florilor-Câmpia Turzii. În această situaţie oraşele Turda şi Câmpia Turzii se aflau într-o evidentă competiţie în vederea obţinerii unei decizii favorabile în ceea ce le priveşte. Câştig de cauză a avut varianta actuală, deşi se pare că varianta spre Turda nu ar fi fost mai dificilă din punct de vedere tehnic, lobby-ul unor grupări economice din Câmpia Turzii fiind hotărâtor.

Planificarea a existat şi există în orice stat sub forme variate, cu scopuri şi măsuri diferite, în funcţie de gradul dezvoltării economice şi sociale, precum şi în funcţie de sistemul ideologic dominant. De menţionat că primele măsuri de planificare sunt reprezentate de sistemele de irigaţie din antichitate, de activitatea de organizare a teritoriului desfăşurată de Imperiul Roman (care necesita între altele, măsuri de amenajare a reţelei de drumuri).

Planificarea încearcă să rezolve câteva probleme ale societăţii, care diferă de la un tip de societate la alta. În fond, planning-ul este o formă practică de rezolvare a problemelor formulate într-o societate, care sunt filtrate de sistemul de valori şi norme general acceptate de membrii unei societăţi.

**De exemplu, accidentele ecologice de la începutul anului 2000 din judeţul Maramureş, au sensibilizat destul de redus populaţia locală, la nivelul căreia, practic, deversarea în apa râurilor a unor substanţe poluante nu a reprezentat o problemă prioritară. Putem fi convinşi că dacă un astfel de eveniment ar fi afectat o regiune din Germania, unde populaţia are o educaţie şi conştiinţă ecologică mai dezvoltată decât în România, am fi asistat la proteste puternice ale populaţiei locale şi a diferitelor organizaţii neguvernamentale.

Planning-ul environmental. La modul general, se acceptă că planning-ul environmental se ocupă cu gestiunea comună a resurselor spaţiului de către societate. Planning-ul environmental este o activitate de anticipare în virtutea unui scop bine definit, precum şi o încercare de raţionalizare a consumului în vederea asigurării necesităţilor viitoare. Procesul se desfăşoară pe baza consultării specialiştilor şi a opiniei publice, a armonizării părerilor şi oglindirii acestora în legislaţia de planificare.

Abordările utilizate în pregătirea şi derularea planificării environmentale sunt realizate într-un context foarte larg în care metodele strategiile tehnicile şi proiecţiile derivă din diverse domenii ştiinţifice ca: planificarea teritorială, ecologie, politica mediului, managementul mediului, geografia environmentală, legislaţia de mediu, ingineria mediului etc.

Planul de evaluare environmentală este de natură interdisciplinară, la acesta aducându-şi contribuţia specialişti din planning, justiţie, economie, geografie fizică, ecologie, toxicologie, evaluarea şi luarea deciziei etc.

Înainte de a trece la discutarea celorlalte noţiuni, trebuie subliniat că trecerea de la organizarea naturală la cea antropică nu s-a făcut brusc, ea continuă şi astăzi, reprezentând o formă de acţiune a omului, care se desfăşoară într-un anumit cadru de structurare naturală a spaţiului geografic. Organizarea antropică reprezintă acţiunea conştientă a omului de a modifica unele componente ale spaţiului geografic, în scopul creşterii eficienţei economico-sociale, fără a determina dezechilibre în organizarea naturală a acestuia. Organizarea antropică a spaţiului este o coordonată principală a dezvoltării contemporane, pentru că, pe de o parte se corectează unele efecte negative ale trecutului, iar pe de altă parte se evită producerea altora în viitor. Uneori

2

modificările spaţiului sunt majore, reflectându-se atât în funcţionalitatea cât şi în fizionomia acestuia.

Politica teritorială este un pilon important al planning-ului care se referă numai la partea de scopuri şi obiective.

Amenajarea teritorială cuprinde instrumentele, metodele şi programele de intervenţie concretă. De asemenea amenajarea teritorială nu poate fi separată de politica teritorială decât la nivel conceptual, între ele existând o intercondiţionare şi întrepătrundere în practica de planning. De exemplu, dezvoltarea teritorială, una dintre cele mai des utilizate concepte de politică teritorială nu se poate realiza decât prin măsuri concrete de amenajare, şi invers, scopul major al amenajării este asigurarea unor condiţii optime pentru dezvoltare teritorială.

Organizarea teritoriului reprezintă una dintre modalităţile de coordonare a elementelor spaţiale cu dezvoltare preconizată, optimizarea teritoriului în funcţiile de cerinţele prezente şi viitoare ale societăţii şi constituind baza amplasării şi dezvoltării investiţiilor (I. Bold, A. Crăciun, 1999).

Sistematizarea teritoriului. Această noţiune are două înţelesuri în literatura de specialitate. Primul se referă la acţiunea de amenajare a teritoriului şi se întâlneşte in literatura internaţională. Al doilea sens a fost utilizat cu precădere în literatura din România de dinainte de anul 1990, având menirea de a înlocui termenul de planificare. Termenul de sistematizare, fiind puternic discreditat de planul de sistematizare a aşezărilor rurale din deceniul opt al secolului XX, nu a mai fost introdus în literatura de specialitate din România de după anul 1990.

Organizarea spaţiului înseamnă realizarea optimului teritorial, adică un anumit tip de relaţii între componentele spaţiului, relaţii care să pună în valoare condiţiile cele mai favorabile ale acestuia. Se creează astfel premisele unei maximizări în satisfacerea cerinţelor sociale şi economice, fără a pune în pericol echilibrul ecologic (I. Bold, A. Crăciun, 1999).

Dezvoltarea regională constituie un concept de amenajare a teritoriului specific nivelelor subnaţionale ale societăţii. Acesta nu este un proces spontan, ci depinde de construcţia instituţiilor şi de natura şi caracteristicile structurilor de guvernare intermediară, rolul acestora în stabilirea unui mediu pozitiv pentru dezvoltarea regională fiind unul hotărâtor. Obiectivul major al dezvoltării regionale rămâne acoperirea unor necesităţi umane locale şi regionale, dintre care cel mai important este accesul la muncă, creşterea economică, formarea unor reţele de producţie şi servicii puternic integrate în contextul local şi regional, cu alte cuvinte crearea unui mediu regional favorabil dezvoltării.

Existenţa planurilor de organizare şi amenajare a teritoriului reprezintă cel mai facil mod în care coordonarea elementelor spaţiale şi a soluţiilor adoptate sunt dirijate pentru îmbunătăţirea spaţiului, pentru a-l adapta diverselor scopuri care pot fi urmărite de societate. În mod logic, o astfel de adaptare se poate petrece numai acolo unde coordonarea între toate elementele spaţiale este deplină şi, astfel, specializarea şi planificarea decurg cu uşurinţă şi se integrează lor.

Ca urmare, nu ajunge să se construiască un baraj sau un bazin de retenţie, un sistem de irigaţii sau desecări, o platformă industrială sau un complex agroindustrial pentru a se putea vorbi de organizarea teritoriului, chiar dacă în toate cazurile natura geografică sau componentele mediului sunt profund modificate. De asemenea, o intervenţie poate să influenţeze unele componente ale unui teritoriu, fără ca aceasta să fie în corelaţie cu celelalte. În aceste cazuri se poate vorbi de modificarea peisajului, amenajarea terenului, construirea unui obiectiv, nu însă şi de organizarea teritoriului.

3

B I B L I O G R A F I E

1. Benedek, J. (2001), Introducere în planning teritorial, Edit. Risoprint, Cluj-Napoca.2. Benedek, J. (2004), Amenajarea teritoriului şi dezvoltare regională, Ed. Presa Universitară

Clujeană, Cluj-Napoca.3. Bold, I. (1999), Organizarea teritoriului, Ed. Mirton, Timişoara. 4. Corpade, C., Muntean, O.L., Deac, Cristina-Daniela (2006), Abordări tematice în ştiinţa

mediului, Ed. U.T. PRES, Cluj-Napoca. 5. Harashina, S., (1996), Environmental Planning on Urban Level, Discussion Paper 96-6,

Tokyo: Dept. of Social Engineering, Tokyo Institute of Technology.6. Mac, I., (2003), Ştiinţa Mediului, Ed. Europontic, Cluj-Napoca.7. Surd, V., Bold, I., Zotic, V., Chira, Carmen (2005), Amenajarea teritoriului şi infrastructuri

tehnice, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.8. Turner, T., (1998), Landscape Planning and Environmental Impact Design, 2nd Edition, UCL

Press, London.

4