Vatra, Nr. 9 / 2008

Întoarcerea istoricului literar

 Evelina Oprea

În Avangarda românească şi complexul periferiei*, asistăm la o întoarcere a istoricului literar, alungat, în general, chiar şi din studiile universitarilor care preferă să înfrunte bastioane încă necucerite şi să se limiteze la priviri panoramice sau care sunt mai atraşi de riscul ideilor, de judecăţile decapante, de înfăşurarea lor în staniolul unui limbaj uneori steril.

Iată, aşadar, o carte ce merge direct la ţintă, într-o manieră necontorsionată, asaltând încă o dată un subiect ce părea suprasaturat şi care a beneficiat de numeroase monografii, dar şi de lucrări sintetice, bine fundamentate teoretic şi conţinând  analize exhaustive. Paul Cernat întreprinde o lectură deloc leneşă, nu se opreşte la observarea evidenţelor comune, cercetează cu scrupulozitate textele sursă şi reacţiile criticilor, diferiţilor comentatori, fără să se situeze neapărat în răspăr faţă de unele consideraţii şi demersuri la care le recunoaşte, când e cazul, acurateţea, fineţea sau profunzimea. Autorul recapitulează, selectează, clasifică, observă analogii frapante, se dedă la reconsiderări comparatiste, nu ignoră nimic (îşi propune să-şi blindeze pagina cu citate bogate), nu refuză polemica, dar nici nu se fereşte de acceptarea totală, entuziastă a vreunei idei.

Ultima minisecvenţă (post-scriptum-ul postavangardist) stabileşte de altfel, cu precizie, proiectul şi obiectul acestei sinteze, justificând recomandarea făcută în „argument” cititorului de a o porni de aici. Cercetătorul trasează de la bun început liniile de hotar ale investigaţiei (prima etapă a avangardei româneşti, 1908-1930) şi, inspirat de cartea lui Mircea Martin (George Călinescu şi ,,complexele” literaturii române), optează (pe fundalul largilor dezbateri – care privilegiază factorul periferic – despre avangarda istorică) pentru teoria unui complex al periferiei, teorie care îl păzeşte de nebuloasa explicaţiilor dezorganizate şi care, prin valoarea ei euristică, atrage ca un magnet în raza-i de acţiune un şir întreg de fapte, de atitudini şi manifestări ale actorilor avangardei. În plus, după cum rezultă dintr-o analiză în diacronie, acestui complex care caracterizează atât ,,culturile radicale ale comunităţilor naţionale tinere” cât şi ,,imperiile în dezagregare economico-identitară“ sau „confederaţiile statale recente“ şi care se dezvoltă şi la noi în toate epocile cultural-literare, i se asociază şi alte complexe. Mergând  în direcţia lor, revelatoare de noi dimensiuni, Paul Cernat simte ca fiind posibilă o interogare nouă a textelor avangardei şi a celor despre avangardă, totul în cadrul unei demonstraţii omogene, transparente: „În cazul primilor «revoluţionari» ai artei şi literaturii româneşti moderne, complexul periferiei nu trebuie privit doar ca expresie frustrată a dorinţei de ardere a etapelor, de sincronizare cu «viteza» celei mai avansate modernităţi europene. Nevoia internaţionalizării artistice, a evadării din  anonimatul şi minoratul unei periferii «balcanice» sufocante (fie că e vorba despre atmosfera târgurilor de provincie sau despre

România de periferie a Europei civilizate) se asociază, chiar în cazul unor promotori ai avangardismului, cu o inerţie a tradiţiei (ca filtru critic al modernizării) şi cu un sentiment al responsabilităţii «constructive»”. Această conexiune este maniabilă, permiţând modificarea din mers a datelor iniţiale, determinările extrinseci ale fenomenului avangardist nefiind nici ele neglijate şi evitându-se o lectură literaturocentrică, dar şi excesiv de purificată de ingredientele ei subiective. Autorul pariază pe unii scriitori (Jacques G. Costin), sapă adânc pentru a afla ascunzişul unor texte, le oferă acestora posibilitatea adamică la audienţă sau recunoaştere (unele articole din Chemarea etc.), completează tabloul observaţiilor care s-au impus deja despre dadaism, constructivism, integralism, ecourile futurismului italian în România, şi, metodic, obiectiv, cartografiază receptarea interbelică a avangardei (aducând în prim plan nume mai puţin avute în vedere: Constantin Emilian, Lucian Boz, Perpessicius) dar şi receptarea de care s-a bucurat Urmuz (secvenţă care la „scara” cărţii este destul de amplă, Paul Cernat considerând-o „o carte în carte”).

Ilustrarea complexului periferiei se face prin reevaluarea publicisticii literaturii „preavangardiste“ a lui Vinea, prin stabilirea unor legături corecte între futurismul italian şi cercurile de intelectuali români, prin urmărirea resorturilor procesului de ,,legitimare internă” şi ,,externă” a avangardei, prin realizarea câtorva studii de caz (revista Contimporanul, cazul Urmuz), prin evidenţierea contactelor, afinităţilor, diferenţelor dintre avangarda românească şi cea maghiară, poloneză, cehoslovacă, rusă etc., prin surprinderea tentativei de revoluţionare a teatrului sau a influenţei  cinematografiei asupra poeziei. Acest itinerariu al lucrării, începute „in media res” şi sfârşite fără a lăsa niciun ungher neexplorat, îi  prilejuieşte istoricului literar o cursă de rezistenţă, dovedind o mare capacitate de gestionare a materiei, o adâncime a informaţiei culturale şi o minte pătrunzătoare. Pe cititorul relaxat, urcarea notelor în pagină, numărul impresionant de citate (e drept, cimentate între ele prin punctul de vedere al autorului), punerea lor diferită în scenă, noile alambicuri şi îmbinări la care ele sunt supuse, chiar dacă deschid alte perspective şi lasă să se vadă corespondenţe de mare subtilitate, ar putea totuşi să-l incomodeze. Pe de altă parte însă, în cartea clasică de istorie literară, documentul (prin dioptriile căruia devine lizibilă interpretarea) nu poate fi evacuat, la fel cum nu pot fi excluse propoziţiile elementare, descriptive,  protocolare. De acestea din urmă, Paul Cernat se mai dispensează, având în spate sprijinul constant, nedrămuit al lucrărilor deja apărute despre avangardă şi o infrastructură teoretică solidă.

Încercând să se exprime în limitele  „specialităţii” alese, istoricul ne avertizează în legătură cu demisia criticului. Cu toate acestea, el se arată bântuit, în câteva rânduri,  de întrebări legate de resursele vreunui scriitor, de alchimia secretă a vreunei poezii, ceea ce-l face să privească textele în faţă. Reţine atenţia analiza simpatetică, în oglindă (în baza temei provinciei, precum şi a destinului scriitoricesc al fiecăruia) a câtorva poeme semnate de Vinea şi Tzara, analiză care se sfârşeşte însă defensiv prin date suplimentare ce vizează manuscrisul/publicarea şi traducerea unor poeme. Obligat să furnizeze informaţii corecte, să nu creeze aparenţe amăgitoare, istoricul literar pare totuşi dispus să-şi injecteze din loc în loc discursul cu substanţa tulbure a interpretării libere, agreabile, captivante, pe care, prin stabilirea unor filiaţii şi paralelisme, o face şi suficient de

sistematică, nelăsând să se îngusteze nici un moment câmpul cercetării istorico-literare: „Ceea ce unifică, în mod esenţial, producţia poetică din epocă a lui Adrian Maniu, Ion Vinea şi Tristan Tzara este o acută conştiinţă a convenţiei literarului, o saţietate – ea însăşi calofilă à  rebours – o literatură calofilă, resimţită ca epuizată. De aici, caracterul metatextual  sau metaliterar al multor compoziţii, ironia dezabuzată, cinică, pervers-iconoclastă la adresa retoricilor înalte, eroice, idealizant-sentimentale sau sublime, «prozaismele» căutate, denudarea ostentativă a procedeelor şi deliricizarea prin insertul de banal cotidian, de jurnal şi de real reportericesc, improvizaţia liberă şi afectarea antisentimentalismului lucid, dereglarea sensurilor şi a logicii determinist-tradiţionale”.

Preluând periodizarea făcută de Ion Pop, autorul epuizează (dacă ţinem seama şi de celălalt volum al său: Contimporanul. Istoria unei reviste de avangardă) un subiect generos, punându-ne la dispoziţie un instrument de lucru, un suport indispensabil pentru înţelegerea unei perioade agitate şi care a stârnit mereu interesul. Alegându-şi un unghi favorabil de percepţie (urmărind, fără inhibiţia ieşirii din perimetrul literaturii,  canavaua unora/multora dintre complexele noastre identitare), Paul Cernat este capabil să ţeasă şi alte iţe în labirintul acestei poveşti a primei avangarde româneşti, poveste scrisă pe îndelete de un profesionist, într-un stil dens, explicativ, doct, punând la încercare răbdarea lecturii, dar poveste „premiată” care va rămâne cel puţin în bibliografiile didactic-academice.   _____*Paul Cernat, Avangarda românească şi complexul periferiei, Cartea Românească, Bucureşti, 2007.