CULTURA VIZUALĂAVANGARDA ȘI ARTA MODERNĂ(notițe de curs)Augustin Ioan 

Distinsi colegi cursanti la Cultura vizuală/Estetică,

Întrucât nu mă bazez doar pe abilitățile dvs de a căuta pe grup notițele pentru discuția noastră despre mutația de paradigmă produsă de modernitate în artă, primiți, vă rog, încă o dată, sinteza a ceea ce va trebui să explorați dvs, în timpul alocat pregătirii pentru acest curs (pauză pentru râs copios), atunci când veți citi Arte și idei, de pildă, sau când veți vizita MNAR și MNAC.

Seminar I:

Introducere în arta modernă:

1. Impresionismul:

Schimbarea la faţă a artei moderne începe cu mişcarea impresionistă.

Revoluţia din pictură de la sfârşitul sec. al XIX-lea – începutul sec. XX corespunde unor schimbări generale de paradigmă. Mişcările de avangardă din artă corespund unei schimbări generale a opticii asupra tuturor lucrurilor – este

vorba de schimbări de perspectivă determinate de marile descoperiri ale ştiinţei perioadei respective.

Impresioniştii descoperă că ochiul poate fi înşelat - ceea ce vedem nu este neapărat „realitatea” - vedem doar ceea ce ne lasă realitatea să vedem. Cu alte cuvinte, ei fac o distincţie între realitate şi percepţia noastră asupra realităţii. Impresioniştii ajung la concluzia că există mijloace artistice de a modifica ceea ce vedem, astfel încât percepţia la nivelul ochiului să fie „corectă”.

Impresioniştii descoperă felul în care ochiul uman percepe culorile complementare. Ei folosesc efectul trompe l’oeil, şi, evident, preferă subiectele ce favorizează acest efect – subiecte precum apa, aerul, etc.

Definiţie:

Abstractizarea este reducerea la esenţă, la factorii primi ai realităţii.

Abstractizând discursul anterior, putem spume că, la finele sec. al XIX-lea şi începutul sec. XX, scopul picturii nu mai este reprezentarea realităţii, ci pictura devine un meta-discurs, un discurs despre sine însăşi (acest nou caracter al picturii se manifestă mai ales după impresionism, începând cu fauvismul).

Arta avangardistă tinde să nu trateze nici un subiect exterior tabloului – este vorba de distrugerea realităţii, ca subiect al tabloului.

Tot acum, în avangardă, apare colajul ca manifestare artistică. El aduce însă cu sine o problemă de natură „ideologică” – colajul foloseşte, se compune din bucăţi de realitate. Prin urmare, nu este el oare o reprezentare radicală a realităţii? (ipoteză ce nu ar corespunde principiului distrugerii realităţii ca subiect al tabloului).

Poate cea mai radicală tranformare a artei o generează Marcel Duchamps – în loc să creeze artă ce reproduce realitatea, el foloseşte realitatea, obiecte reale, neprelucrate artistic, pentru a exprima o idee artistică.

2. Cubismul:

Cubismul porneşte de la ideea că nu orice obiect din lumea reală are o esenţă.

Definiţie:

Esenţa constă în atributele ultime, definitorii, ireductibile unele la altele, ale unui obiect.

Filosoful grec Anaxagoras spunea că esenţa unui lucru este acel ceva fără de care obiectul încetează de a mai exista.

Cubiştii încearcă reducerea realităţii la esenţă, prin descompunerea ei în forme geometrice primare.

Până la cubism, arta tindea spre simplificare. Cubiştii, însă, încearcă să surprindă, în plan bidimensional, toate perspectivele, toate unghiurile din care poate fi privit un obiect. Ei încearcă chiar să reprezinte în două dimensiuni mişcarea şi timpul.

Cu alte cuvinte, problema fundamentală pe care şi-o pun pictorii cubişti este: Cum pot fi surprinse în pictură procesele?

Arta modernă pune realitatea în criză, în încercarea de a se desprinde din uniunea prea strânsă a omului cu realitatea.

Expresionismul:

Expresionismul porneşte de la ideea că se pot reprezenta în pictură afectele, dramele, trăirile sufleteşti intense, tensiunile interioare. Picturile expresioniste surprind desfigurarea – descompunerea figurilor, contorsionate de intensitatea trăirii.

Expresioniştii folosesc culorile ca sugestii şi reprezentări ale emoţiilor – un procedeu moştenit de la fauvism.

Expresionismul abstract:

Expresionismul abstract apare în S.U.A. după al Doilea Război Mondial, şi marchează anii ’50 – ’60 ai picturii americane.

Expresionismul abstract reia, recapituleatză toate conceptele expresionismului (şi ale artei de avangardă în general) în reprezentări pur abstracte.

Reprezentanţi ai mişcării: W.de Koening, Jackson Pollock.

În expr. abstract, pictura e o reprezentare a raporturilor corporale ale pictorului cu tabloul (direcţia mişcării pensulei, tehnicile folosite, etc.).

La Jackson Pollock tablourile sunt, efectiv, discursuri despre ele însele, despre tablou, despre tehnicile picturale folosite, etc. Tablourile lui sunt o consemnare a interacţiunii pictorului cu pânza. Pollock pune în criză unele convenţii universal acceptate în pictură, până la el – spre exemplu, prezenţa şi necesitatea ramei tabloului.

Concluzie:

Întrebarea esenţială ce se ridică este: care e miza unei schimbări de stil? În cazul avangardei, răspunsul e clar – avangarda îşi propune sabotarea, abolirea din pictură a oricărei tradiţii.

Avangarda aduce însă cu sine şi o disociere între intenţia artistului şi interpretarea ce se dă creaţiei lui, între ce a vrut el să exprime şi ce au înţeles ceilalţi.

Seminar II:

Odată cu avangarda începe un îndelungat proces de „dezvăţare” – se renunţă la tradiţie, se scurtcircuitează ideea de tradiţie în artă.

Avangarda instituie valoarea noului în artă, distrugând ideea de tradiţie, de vechime, de imprtanţă a vechimii. Înainte de avangardă, importantă în artă era înscrierea în canon, într-o tradiţie îndelungată – înscrierea într-o lungă linie de descendenţă maestru-elev. Idealul nu era originalitatea operei, ci din contra, se urmărea ca diferenţa dintre opera maestrului şi cea a elevului să fie cât mai mică, practic inexistentă dacă se poate.

Nici în arta sacră scopul nu este originalitatea, ci apropierea cât mai mare faţă de modelele originare.

Arta modernă – e opacă, se referă la ea însăşi şi la nimic altceva.

Arta sacră – din contra, se referă la ceva transcendent, este o fereastră spre divin. Tocmai de aceea, ea nu trebuie să fie originală, deoarece ea nu trebuie să distragă, prin propriul aspect, atenţia privitorului de la esenţa divină.

Arta modernă este non-referenţială – ea nu se referă la nimic, la nici o realitate exterioară sieşi (nu este despre nimic).

În altă ordine de idei, din perspectiva artei moderne, ceva este bun în măsura în care este nou. În trecut, însă, ceva (inclusiv arta) era considerat bun în măsura în care era vech (sau conform cu tradiţia).

În artă nu există noţiunea de progres – valoarea artistică e perenă, iar valorile artistice se adaugă unele altora, nu se înlocuiesc unele pe altele (progresul este propriu ştiinţei, nu artei).

Stilurile artisitce sunt comparabile între ele în măsura în care au un gen proxim, iar comparaţia se face pornind de la acest gen proxim.În raport cu genul proxim, se compară diferenţele specifice – dar aceasta nu înseamnă judecată de valoare.

Arta modernă promovează noul, şi astfel noul devine criteriu de valoare, de ierarhie (ceea ce este greşit).

Arta modernă se caracterizează prin primitivism, dicteu automat, geometrizarea, simplificarea formelor, invocarea şi

emularea artei copiilor, etc. - aşadar ea perpetuează o perspectivă infantilă asupra lucrurilor.

Arta modernă şi-a refuzat istoria (adică tradiţia artistică), în schimb a fondat o nouă tradiţie – a devenit tradiţie, model de urmat pentru artiştii contemporani.

Arta modernă:

tinde spre viteză, tehnologie, modernitate  (prin urmare, se încadrează în epocă, încorporează tendinţele timpului său)

DAR, în acelaşi timp,

încearcă să creeze o artă ce   iese din timp  – o artă ce nu poate fi datată, nu poate fi atribuită unei anumite epoci. Prinabstractizare, se doreşte a se ajunge la elemente atât de fundamentale, simple şi imuabile încât nu pot fi datate.

Arta modernă urmăreşte distrugerea, eliminarea delimitării între convenţie şi realitate. Ea doreşte chiar să schimbe realitatea, să modifice natura însăşi a realităţii – de aceea, mulţi artişti moderni se asociază unor regimuri politice

radicale, totalitare, care au puterea şi dorinţa de a schimba lumea.

Analizând arta pe care o produce o societate, poţi afla care este vârsta acelei societăţi – poţi surprinde tzeigeist (spiritul timpului).

Seminar III:

Caracterul abstract este specific şi esenţial artei moderne.

Arta modernă este o artă extrem de conceptuală - ea nu este doar un mijloc de reprezentare. Arta modernă constituie, aşadar, un fenomen de revoltă al artei în faţa statutului său de secund în raport cu realitatea.

Acest statut inferior al artei în raport cu realitatea îşi are originile în gândirea platoniciană: Platon îi excludea pe artişti din cetatea sa ideală, afirmând că artistul nu face decât să copieze realitatea. Pentru Platon, realitatea însăşi este doar o copie imperfectă a lumii ideale a ideilor. Realitatea copiază lumea ideilor, iar ara copiază realitatea – prin urmare, în concepţia lui Platon, arta este copia unei copii. De aici derivă statutul secund al artei, statut ce a marcat toată creaţia artistică de până la avangardă (cu excepţia picturii impresioniste).

Impresionismul nu este afectat de concepţia platonică privind subordonarea artei faţă de realitate, deoarece el urmăreşte să dea doar impresia unei copieri a realităţii – de fapt, impresioniştii vor să deformeze „copia” realităţii, astfel încât

acea „copie” artistică să fie mai veridică decât percepţia noastră uzuală, cotidiană, asupra realităţii.

Arta modernă: - nu doreşte să reprezinte frumos, estetic realitatea (aşa cum face

arta de până la ea),

CI

- doreşte să intervină asupra realităţii înseşi, pentru a o estetiza.

În prezent, arta se asociază şi cu moduri de substituire a realităţii - spre exemplu mişcarea psihedelică din anii ’60, ce practica consumul de droguri în încercarea de a suspenda şi substitui realitatea cu altceva, prin lărgirea spectrului senzorial.

Şi prin realitatea virtuală se încearcă tot lărgirea spectrului realităţii, substituirea ,chiar, a realităţii cu o altă realitate.

În acest context, se pune problema ce este arhitectura? Proiectul definitivat pe hârtie, în proiect, sau clădirea construită, definitivată în practică?

Putem substitui realitatea, şi putem substitui convenţiile uzuale ale artei.

Arta conceptuală: - nu produce obiecte, în sensul strict al cuvântului;

- produce acţiuni, foloseşte orice fel de mijloace pentru a atrage

atenţia asupra unui concept.

Exemplu: pisoarul lui Duchamps, scos din contextul său funcţional şi transformat în obiect de artă.

Diferitele contexte în care pui unul şi acelaşi obiect modifică relaţiile din interiorul obiectului, dar şi relaţiile dintre obiect şi realitate – semnificaţia obiectului se modificată (însăşi esenţa obiectului se schimbă!).

Spre exemplu, arta ready-made – pisoarul lui Duchamps, scos din contextul său uzual, îşi schimbă în mod radical semnificaţia şi esenţa.

Concluzie:

Arta modernă nu mai are miza de a reproduce realitatea! (aceasta fusese miza artei înainte de avangardă).

Seminar IV:

Muzeul:

Istoria instituţiei muzeului:

Unii spun că muzeul îşi are originile în cabinetele de curiozităţi ale Renaşterii (nobilii renascentişti colecţionau curiozităţi, obiecte stranii, criteriul fiind cel al exotismului). Aceste cabinete de curiozităţi au început, cu timpul, să fie deschise publicului.

Alţii susţin că muzeul are origini mult mai timpurii – în locuinţele patricienilor romani, în atrium, găsim expuse statui importate din Grecia. Aceste statui sunt scoase din contextul, din funcţia lor originară, şi transpuse în alt context, în care au doar funcţie deexponat – în noul context, ele sunt valoroase doar din perspectiva valorii lor estetice.

Etapele ce duc spre apariţia muzeului propriu-zis:

1. Se colecţionează obiecte stranii, neobişnuite;

2. Se colecţionează obiecte ce nu sunt neapărat stranii, dar au o anumită valoare, sunt învestite cu valoare patrimonială;

Spre exemplu: în Renaştere se adună şi se expun obiecte de artă grecească şi romană – artă ce inspirase arta Renaşterii, şi pe care artiştii Renaşterii o emulau. Obiectul muzeificat are, în acest context, valoare justificatorie - el este un „stămoş” al obiectelor de artă produse acum (în Renaştere), aşadar el justifică demersul artistic contemporan.

Criterii de muzeificare:

gustul colecţionarului (este, spre exemplu, cazul Muzeului Colecţiilor de Artă);

valoarea justificatorie, patrimonială (obiecte făcute de antecesori);

criteriul valorii estetice (criteriu introdus în sec. al XIX-lea).

Definiţie:

Capodopera este o operă de artă foarte bună din punct de vedere estetic, dar şi unică – una din operele principale ale unui mare artist.

Exemple de criterii pe care se poate organiza o expoziţie retrospectivă (organizată de curatori):

Zăpada în pictura impresionistă;

roşul în pictura rusească;

etc.

Astfel de expoziţii se organizează prin proiecte curatoriale.

Se pot organiza şi expoziţii axate pe o singură personalitate (expoziţii ce includ tot ce a creat mai important respectivul artist).

Casa memorială este un alt tip de muzeu – un muzeu ce încearcă să surprindă personajul, personalitatea memorată în ipostazele sale cotidiene.

Muzeul are funcţia de tezaurizare şi conservare a ceva.

Arta nu este un produs al normalităţii, ea este produsul unei stări alterate a conştiinţei.

Care este oare statutul operei de artă în epoca tehnicii, în care orice operă de artă poate fi copiată, poate fi reprodusă la nesfârşit?

Muzeul virtual:

Spre exemplu: muzeul virtual Palladio (arhitect renascentist italian) – toate clădirile lui Palladio (pe care arhitectul însuşi le-a sistematizat într-o carte) au fost reproduse virtual.

DAR există diferenţe între casele lui Palladio construite efectiv, după proiectele acestuia, de diverşi arhitecţi, şi casele lui Palladio reproduse virtual. Acest lucru se datorează faptului că, foarte adesea, punerea în practică a unui proiect arhirtectonic presupune anumite compromisuri, cerute de condiţiile concrete de construcţie. În consecinţă clădirea construită include, foarte adesea, abateri de la proiectul originar.

Muzeificarea:

În ultimele decenii a avut loc o revoluţie în ceea ce priveşte noţiunea de muzeu: expoziţiile permanente încep să dispară, expoziţiile circulând, în schimb, din loc în loc, sub formă de expoziţii temporare. Se impune, astfel, în muzeificare criteriul curatorial - curatorii restructurează mereu expoziţiile temporare organizate, schimbând mereu criteriul de organizare al expoziţiilor – sau, altfel spus, criteriul de selecţie al operelor expuse.

Există, însă, şi pericolul disneyland-izării muzeelor.

Seminar V:

La Paris, sub patronajul arhiepiscopului Lustiger, a apărut recent o carte ce reproduce o serie de conferinţe desfăşurate la Notre Dame, în postul paştelui 2005. Conferinţele au avut teme diverse, fiind ţinute de diverse personalităţi culturale franceze.

Una dintre conferinţe a avut ca temă arta contemporană – vorbitorul a propus o analogie între apariţia artei moderne şi apariţia creştinismului:

Artiştii avangardei şi-au propus să rupă legătura cu tradiţia. Acest gest de punere în criză a tradiţiei (artistice) este analog ruperii creştinismului de tradiţia iudaică, creştinismul adresându-se, spre deosebire de iudaism, tuturor neamurilor.

O altă analogie se poate găsi în domeniul arhitecturii sacre creştine: în acest domeniu s-a produs o rupere de tradiţia conform căreia arhitectura sacră creştină cotemporană îşi are originea în arhitectura religioasă a sec. al XVIII – lea. Această ruptură s-a săvârşit făcându-se apel la o tradiţie mai mare, mai veche – cea a bisericii creştine preschismatice.

Generalizând, obţinem următoarea regulă:

Orice demers de desprindere de o tradiţie mai mică ( t ) presupune reasumarea unei tradiţii mai mari ( T ). Reasumarea tradiţiei mai mari ( T ) duce la transformarea tradiţiei mai mici ( t ) în caz particular al T.

Ba mai mult, ducând mai departe raţionamentul nostru, vom observa că ruptura de t şi reasumarea T duce, în cele din urmă, invariabil la înfiinţarea pe baza tradiţiei mai vechi ( T ) a unui nou canon, a unei noi tradiţii ( T’ ).

Iată cum se reflectă acest raţionament în analogia noastră creştinism – arta modernă:

Creştinismul renunţă la tradiţia iudaică ( t ) - pe care, însă, şi-o asumă – raportându-se la tradiţia anterioară, mai mare, a Genezei ( T ): Dumnezeu a creeat Lumea, (adresându-Se prin actul Său creator întregii Sale creaţii) înainte de a se adresa poporului ales (aşadar înaintea tradiţiei iudaice).

În cele din urmă, pe baza tradiţiei Genezei ( T ) - tradiţie care pecetluieşte relaţia esenţală a lui Dumnezeu cu întreaga creaţie – creştinismul întemeiază o nouă tradiţie

( T’ ) – Dumnezeu nu aparţine doar poporului evreu, El se adresează, prin sacrificarea pe cruce a Fiului Său, întregii lumi, întregii omeniri.

Arta modernă renunţă la tradiţia artistică a sec. XVIII – XIX ( t ), raportându-se la tradiţia mai veche a artei preistorice, a artei tradiţionale africane, etc. ( T ).

În cele din urmă, pe baza acestor tradiţii artistice mai vechi ( T ), ia naştere o nouă tradiţie, un nou canon artistic – canonul şi tradiţia artei moderne ( T’ ).

Înrebarea ce se ridică acum este: se pot găsi oare în interiorul tradiţiei surse de înnoire? În fond, în ce constă tradiţia: în conservarea vechiului, sau în înnoirea vechiului?

Concluzie:

Istoria artei este: - o istorie atât a conservării tradiţiei,

DAR ŞI

- o istorie a respingerii tradiţiei şi a înnoirii.

Înnoirea presupune trei paşi:

1. Revoluţie în interiorul tradiţiei - negarea tradiţiei, prin transformarea ei în caz particular al unei tradiţii mai mari şi mai vechi.

2. Naşterea (pe baza tradiţiei mai vechi) a unei noi tradiţii, care e, la rândul ei, canonizată.

3. Înţelegînd mecanismul, oare pot folosi noua tradiţie ( T’ ) ca punct de plecare al unei noi revoluţii?

Cu cât mai veche este tradiţia la care te raportezi, cu atât mai futuristă , mai nouă este tradiţia nou-creeată.

Stilurile artistice sunt paricidale – stilul nou ucide întotdeauna stilul imediat anterior.

Seminar VI:

Concluzii:

Ce a însemnat episodul avangardelor în privinţa prizei cu realitatea?

Episodul avangardelor a trecut fără a avea nici un ecou în conştiinţa publicului larg – oamenii obişnuiţi nu înţeleg nici acum, în contemporaneitate, mesajul artei moderne, abstracte. Mişcarea modernă a rămas un corp străin în istoria artei, din perspectiva receptării sale de către „amatorii avizaţi” (Vianu). Ea depăşeşte, în continuare, cu atât mai mult aşteptările publicului larg.

Mişcarea modernă şi-a propus să nu semene cu nimic din ce s-a petrecut în artă înaintea ei. Ea şi-a propus ruptura radicală, catastrofică, cu tradiţia.

Arta modernă a forţat limitele a ceea ce se înţelegea la momentul respectiv prin pictură, arhitectură, muzică, etc.

În pictură – mişcarea modernă forţează limitele opticii (începând cu impresionismul). Pictura modernă renunţă, în cele din urmă, total la caracterul figurativ, devenind non-figurativă.

În muzică – se forţează limitele audibilităţii – însăşi ideea de melodie este pusă în criză, negată, repudiată. Se scriu partituri pe criterii grafice – scopul fiind dispunerea notelor pentru a alcătui un ansamblu estetic, atractiv din punct de vedere vizual, nu realizarea unei compoziţii muzicale. Apare muzica tonală, muzica serială, muzica dodecafonică.

În arhitectură – sunt contestate şi bulversate toate regulile, toate canoanele universal acceptate anterior.

Arta modernă (ca şi cea contemporană) aduce contestatea canonului şi convenţiei până la ultima limită, până la ultima

consecinţă – negarea, devalorizarea a însuşi domeniului artistic în discuţie şi, pe de altă parte, canonizarea propriilor procedee. Spre exemplu: în pictură, este desfiinţată pictura de şevalet. Aşadar, arta modernă pune în criză însăşi ideea de tablou (în pictură), ideea de cuvânt (în literatură), ideea de melodie, etc. Adevărata poezie contemporană, cea care are cu adevărat priză la public, nu este poezia scrisă de poeţi, ci aceea rostită, recitată, cântată – spre pildă, pe rap.

În ciuda spiritului contestatar, revoluţionar al artei moderne, revolta artistului faţă de societate nu este o invenţie a mişcării moderne. Această revoltă a artistului începe în romantism, odată cu naşterea idealului poetului damnat, ce îşi asumă o poziţie marginală în raport cu o societate ale cărei convenţii nu le acceptă.

Din nefericire, curentele artistice moderne s-au asociat adesea cu mişcări politice extremiste, radicale, revoluţionare, ce au dat naştere unor regimuri politice falimentare. Spre exemplu: artiştii constructivişti se asociază cu bolşevicii; artiştii futurişti se asociază cu fasciştii italieni. Asocierea dintre unele curente artistice de avangardă şi mişcări şi regimuri politice totalitare se face sub semnul sloganului realizării unei transformări radicale, estetico-politice a realităţii. Atât curentele politice extremiste cât şi mişcările artistice de avangardă sunt marcate de obsesia demolării a tot ce le este anterior.

În altă ordine de idei, ruptura artei moderne de tradiţie e contemporană şi, deci, asociată cu războiul – distrugerile şi suferinţele provocate de Primul Război Mondial „avantajează” radicalismul din avangarda artistică şi violenţa negaţiei acesteia la adresa status-quo-ului.

Mişcarea modernă este cea mai scurtă mişcare artistică din istorie (până la ea, pentru că postmodernismul a avut o viteză de ardere şi mai rapidă). Oare doar din cauza vitezei societăţii moderne, a tehnologiilor moderne ce evoluează permanent? Mişcarea modernă a durat doar o sută de ani.

Mişcarea modernă a răsturnat cu totul conotaţia conceptului de valoare în artă:

- aproximativ până la 1900 – în artă este considerat bun doar ceea ce este vechi,

ceea ce urmează tendinţele şi convenţiile tradiţionale,

ceea ce urmează linia fixată de tradiţie;

- de la 1900 încoace – în artă este considerat bun doar ceea ce este nou, inovator,

cu totul original.

Arta contemporană este puternic legată de componenta economică, de cea politică, socială, etc.

Arta contemporană depinde mult şi de tehnologie – spre exemplu, arta video nu poate exista, este de neconceput fără aparatul video.

Tot arta contemporană ridică problema raportului dintre original şi copie în artă. Oare ceva produs industrial, în serie, după un anumit model, un anumit prototip, nu poate fi obiect artistic?

Arta modernă a instituit un elitism al celor puţini ce o înţelegeau, îi înţelegeau mesajul.

În contemporaneitate – curentele artistice se schimbă anual, sau chiar de la un sezon la altul.De fapt, stilurile artistice sunt atât de diverse, de multe şi se succed atât de rapid încât însuşi conceptul de stil nu mai este operaţional.

Care este stilul în arta contemporană?

Arta contemporană este compusă dintr-o serie de minorităţi: există o multitudine de şcoli, de grupuri şi sub-grupuri extrem de diverse – prin urmare, nu mai există un stil al epocii.

Concluzii:

Poate cel mai mare merit al artei moderne este acela de a fi explorat limitele fiecărui domeniu de expresie artistică, reuşind uneori chiar să epuizeze total aceste limite.

Pictura şi muzica modernă, spre exemplu, au fost mai radicale, mai inovatoare decât arhitectura, care a rămas mai conservatoare, nu în ultimul rând din cauza limitărilor impuse de costurile mari ale construcţiei unei clădiri (cineva trebuia să plătească pentru punerea în practică a unui proiect arhitectonic, iar un proiect foarte radical, foarte revoluţionar, găseşte cu greu finanţare).

Asocierea curentelor de avangardă cu unele regimuri politice totalitare a fost, cu siguranţă, o greşeală.

Undeva după al Doilea Război Mondial, curentul artistic modern dispare, moare – expresiile sale nu mai sunt cerute sau dorite nicăieri. În lumea postbelică, experimentul modern devenise neinteresant...