VILA SONET CASA MEMORIALA MIHAIL SADOVEANU

SALA PAȘILOR PIERDUȚI

POVEȘTI ADEVARATE CARE AU DEVENIT MINUNATE

!!

POVEȘTI AUZITE ȘI TRANSMISE MAI DEPARTE

CASA POGOR

Colegiul Național ”Garabet Ibrăileanu”, Iași Cercul ”Ritmurile lecturii”

Antologie alcătuită de membrii cercului de lectură 2015

!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

Cuprins

!De ce mai spunem povești la începutul secolului XXI ? ………………………………………. 5

Povestea sonetului ieșean ……………………………………………………………………………….. 6

!Casa cu ferestre luminate ……………………………………………………………………………….. 8

!Casa literaturii române de totdeauna …………………………………………………………… 10

!Curtea minunilor …………………………………………………………………………………………. 12

!Casa marilor iubiri …………………………………………………………………………………………. 14

!Casa magicianului …………………………………………………………………………………………. 16

!Bojdeuca literaturii române clasice …………………………………………………………… 18

!Fundaţția Regelui Ferdinand …………………………………………………………… 20

!Biblioteca Centrală Universitară ieșeană …………………………………………………………… 22

!Palatul Copiilor și tainele sale …………………………………………………………………….. 24

!Monumentul Marii Uniri ………………………………………………………………………………. 26

!Sala Pașilor Pierduţți ……………………………………………………………………………….. 28

!!

!!

!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

De ce mai spunem povești la începutul secolului XXI ?

!!%5

Ne-am obișnuit să le citim, sau să ni se citească. Dar am învăţțat să le

ascultăm? De cele mai multe ori, ele, poveștile, răsună în mintea

noastră, într-un spaţțiu care era deja locuit, de toate gândurile noastre.

Aproape că nu mai este loc, nu mai avem cutie de rezonanţță. Ne-am

propus să ascultăm câteva dintre cele mai frumoase povești — adică

dintre cele adevărate — pe care să le repovestim, după ce le-am făcut

să răsune în imaginaţția noastră, a membrilor cercului de lectură.

Dar unde se spun povești adevărate? Poate că nici nu există

așa ceva. Totuși ne-am gândit să încercăm să le găsim la Iași, printre

case și muzee, unde încă mai răsună pașii poeţților, frazele scriitorilor

și cuvintele criticilor. Vom colecţționa relatările muzeografilor, ale

cunoscătorilor de istorie literară. Vom pune cap la cap ceea ce am

auzit, ceea ce am citit și ceea ce am văzut…

Toate poveștile sunt călătoare, dar drumul lor este rătăcitor,

ca spaţțiu și timp, ca perspectivă și stil. Cele mai multe povești sunt

repovestite, iar cele mai frumoase dintre acestea au uitat de unde au

pornit. Ele călătoresc neîncetat prin lume, ca și cum s-ar fi născut

astăzi.

După cum se spune în popor, ”Omul sfinţțește locul.”, iar noi

spunem că ”Povestitorul dă aripi poveștii”. Mulţțumim tuturor

persoanelor care ne-au povestit și explicat totul atât de bine, încât am

înţțeles lumea din jurul nostru, iar admiraţția pentru tradiţția culturală și

literară ieșeană a crescut constant.

Povestea sonetului ieșean. La Vila Sonet

!%6

Este una dintre cele mai frumoase case din Iași, situată peste drum de vestita Bolta Rece,

unde s-au plămădit versuri și fraze de aur ale marilor clasici români. Intrarea se face printr-o

scară monumentală, străjuită de doi câini impresionanţți de bronz întunecat. Casa închide

între zidurile sale povestea de succes a poetului Mihai Codreanu, fiu al orașului de pe șapte

coline (1876-1957).

Provenind dintr-o familie de juriști, absolvă Liceul Naţțional și apoi Dreptul,

devenind avocat, asemenea tatălui său. Totuși, este interesat de viaţța artistică, frecventează

cursurile Conservatorului de Muzică și Artă Dramatică și publică un volum de 99 sonete

intitulat Statui. Părăsește avocatura și devine profesor la Conservator, unde predă dicţție,

citire expresivă, critică de artă, psihologie teatrală și scenică. De asemenea, este numit

director al Teatrului Naţțional din Iași, unde îi urmează lui Mihail Sadoveanu. Este tentat de

spectacolul teatral, dar pe scenă are trac și nu-și poate valorifica talentul.

Este un mare admirator al culturii franceze în România, care era, la acea vreme,

una dintre ţțările francofone recunoscute, ca urmare a alianţțelor militare din timpul Primului

Război și a schimburilor culturale ce începuseră încă din epoca pașoptistă. Este recompensat

de autorităţțile franceze cu titlul de Cavaler al Academiei Franceze și cu Ordinul Naţțional al

Legiunii de Onoare.

Vestita casă a fost construită, conform viziunii poetului, în anul 1934, pe un teren

donat de primăria ieșeană. Avea decoraţții deosebite, o structură armonioasă, detalii

fermecătoare la ferestre: toate aminteau de graţția și profunzimea celor 14 versuri ale

sonetului, atât de echilibrate și melodioase. Aici a trăit tot restul vieţții, a continuat să scrie,

iar spre bătrâneţțe își dicta poeziile unei secretare. Vila Sonet a devenit simbolul

rafinamentului și al bunului gust care a caracterizat spiritul moldav și care a fost teoretizat

de Garabet Ibrăileanu ca reacţție specifică de recunoaștere a valorilor bazate pe tradiţție. A

devenit muzeu în anul 1970 și oferă vizitatorilor ocazia de a vedea biblioteca Mihai

Codreanu, biroul de lucru, sufrageria, dormitorul și anexele. Este ca un semn al pătrunderii

în magicul teritoriu al valorilor, adăpostit de dealul Copoului, dar nu numai acolo.

%7

! Casa cu ferestre luminate. Casa Junimii

!

%8

Casa este măreaţță și uluitoare. Se află în curtea iniţțială a conacului, devenită parc și

loc de desfășurare a unor manifestări culturale. Pășești pe aleea largă, mărginită de iarbă,

flori și copaci bătrâni. Ai timp suficient să admiri construcţția, care îţți acaparează privirile.

Intrarea principală este rareori folosită: la întruniri literare simandicoase, la concerte

camerale ș.a. Vizitatorii intră prin ușa laterală, care asigură accesul în marele hol și către

scara unduitoare ce ne duce în spaţțiul de la etaj. A fost construită în 1850 de vornicul Vasile

Pogor, tatăl junimistului Vasile V. Pogor. Ca expresiei a unei stări materiale înfloritoare,

vornicul aduce în casa sa iluminatul electric – o raritate în acele timpuri. Lumina electrică

atrage atenţția asupra edificiului, dar și asupra iluminării spirituale ce distinge pe junimiști

de restul intelectualităţții ieșene.

Aici s-au desfășurat ședinţțele Cenaclului Junimea și conferinţțele cunoscute ca

Prelegerile Junimii. În 1870 aici a citit Titu Maiorescu poezia unui autor necunoscut, aflat la

studii în Viena: Venere și Madonă, de Mihai Eminescu. Nichita Stănescu a caracterizat astfel

acest loc sacru al literaturii române: ”Casa Pogor este locul în care <Mioriţța> a devenit

<Odă(în metru antic)>.”

Vasile V. Pogor s-a născut în 1833, a urmat studii medii în Iași, apoi studii juridice

la Paris. A funcţționat la Tribunalul Iași (1857-1858) și la Curtea de Apel Iași (1859). Este

atras de viaţța politică, mai ales după ce monstruoasa coaliţție îl detronează pe Al. I. Cuza.

Este numit prefect al judeţțului Iași și apoi ales deputat în Adunarea Constituantă (1866).

Deţține, de asemenea, și alte funcţții onorante: prim-președinte al Curţții de Apel Iași

(1869-1870, 1875-1876), ministru al Cultelor și Instrucţțiunii (aprilie-mai 1870), primar al

Iașului (1880-1881, 1888-1891, 1892-1894). A fondat Partidul Constituţțional (junimist), în

1891.

%9

Alături de el își desfășoară activitatea culturală Petre P. Carp și Iacob Negruzzi,

descendenţți din mari familii boierești, cu tradiţție literară. Primul face deseori drumul de la

moșia sa, din ŢȚibănești – cale de 2-3 ore -, moșie care adăpostea o bijuterie arhitecturală:

capela construită de Gustave Eiffel, care fusese invitat acolo și care mai proiectase și un

elegant hotel din Iași (astăzi numit ”Traian”). Cel de-al doilea vine la Iași de la domeniul său,

Hermeziu, situat pe malul Prutului, pentru a asista și a discuta ideile expuse în conferinţțele

Junimii. Spaţțiul cultural al Casei cu ferestre luminate nu se lasă convertit către politică. În

1874 Mihai Eminescu revine de la Viena, ocupând locul care i se cuvenea în rândurile

Junimii și în casa Pogor, dotată cu o valoroasă bibliotecă.

Casa a fost vândută în 1901 de Vasile Pogor principesei Maria Moruzzi și revine

fiului acesteia, Gh. i. Brătianu, care locuiește aici până la plecarea sa la București. Apoi va fi

închiriată Rezidenţței Regale. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, aici s-a stabilit

sediul comandamentelor sovietice. După 1945, casa a adăpostit diferite instituţții, mai puţțin

legate de cultură. Este restaurată începând din 1968 și funcţționează ca Muzeu al Literaturii

Române din 1972. Între 1994 și 2006 se consolidează subteranele, podul – devenit sală de

spectacol, de expoziţție și de întruniri - și casa însăși, care își recapătă strălucirea de altădată

graţție unui program de restaurare eficient și inteligent.

!Casa literaturii române de totdeauna. Muzeul și tradiţția

!

%10

Casa Pogor, devenită Muzeul Literaturii Române din zona Moldovei, are mai multe

camere și saloane, dispuse la parter și la primul etaj. Aceste încăperi readuc în memorie epoci

literare, momente și personalităţți care au marcat 150 de evoluţție a literaturii române: ”Dacia

literară”, Junimea și ”Convorbiri literare”, ”Viaţța românească”; Gh. Asachi, M. Kogălniceanu,

V. Alecasandri, Titu Maiorescu, V. Pogor, M. Eminescu, Veronica Micle, Garabet

Ibrăileanu, I. Creangă, M. Sadoveanu, Otilia Cazimir, Magda Isanos, G. Topârceanu ș.a. După

restaurare, camerele strălucesc datorită rafinatelor detalii aurite, de epocă, sobelor originale cu

plăci de teracotă smălţțuite și imprimate, unele stanţțate, datorită corpurilor de iluminat scumpe,

decorate, datorită mobilierului deosebit, în mare măsură original. Cel mai mult strălucesc

oglinzile de Veneţția, în care doamnele epocilor trecute se puteau reflecta îmbrăcate cu bogatele

lor crinoline. Instrumentele muzicale și tapiseriile stau mărturie pentru gustul artistic al

locatarilor.

Impresionează masa joasă în jurul căreia se adunau junimiștii pentru a bea cafea și a

fuma, obiectele care evocă scrisul, schimbul de scrisori, clipele de intimitate și visare, clipele de

creaţție. De asemenea, este expusă masca mortuară a lui Eminescu și alte obiecte originale:

bastonul din lemn de abanos cu mâner de argint al poetului preclasic Costache Conachi; tabloul

în ulei intitulat ”Cap de bărbat”, pictat de Gh. Asachi, patefonul ”His Masters Voice” al lui

Ibrăileanu; pianul ”Steinway and Sons” al lui Duiliu Zamfirescu. În sala rarităţților sunt expuse

inelul sigilar, cu piatră roșie, al lui Mihai Eminescu - inel care evidenţțiază fineţțea alcătuirii

fizice a poetului -, ceasul de buzunar din argint al lui Ion Creangă – greu de imaginat pentru un

scriitor care subliniază deseori specificul ”ţțărăniilor sale” -, ceasul din aur al eroului

Independenţței, Eremia Grigorescu, cartea de rugăciuni – manuscris a principesei Maria Gh.

Sturza, născută Ghica, călimara din marmură a lui Mihail Kogălniceanu, cerceii din aur cu

ametist ai actriţței Agatha Bârsescu, broșa de aur, confecţționată dintr-o monedă, a Veronicăi

Micle.

!!

!!!!!!!!!!!!!!!!!

!!

%11

Vizitatorii pot păși, cu timiditate uneori, în

balconul – acum închis – unde dezbăteau

junimiștii, sau în jos, pe scările care duc în

subterane, dispuse pe trei niveluri de

pivniţțe și datând din epoci anterioare

construcţției propriu-zise a casei, adică din

secolele XVI-XVII, când aveau destinaţția

de spaţțiu de tezaurizare, de depozitare, de

refugiu. Reţțeaua subterană a fost

dezvoltată de familiile Cerchez, Pogor,

Moruzzi și Brătianu, iar în vremurile de

ocupaţție și dezinteres comunist toate cele

aflate aici s-au depreciat și distrus.

Subteranele se întind în întreg perimetrul

curţții, legând casa de dependinţțele sale.

Multe s-ar putea spune, adevărate sau nu,

dar incontestabil minunate, și ar trebui

studiate în documente străvechi. Existenţța

acestor subterane este, fără îndoială, de

circumstanţță, dar dezvoltarea poveștilor

are legătură cu nivelul de interes suscitat

de personalităţțile care au defilat în jurul

acestui loc încântător, în contextul unor

epoci literare glorioase.

Curtea minunilor. Tradiţția și prezentul

!

%12

Casa Pogor este o inimă care pulsează în centrul capitalei moldave, orientând încă

literatura și tinerii. Să nu uităm că ”junimea” însemna tinerețe, adică o mișcare a tinerilor

către valorile profunde. Dacă marea literatură are la bază ”junimea”, atunci creaţția literară

românească reprezintă, în fapt, tinereţțe fără bătrâneţțe și viaţță fără de moarte.

Multe aspecte impresionează în Curtea minunilor, paradisul terestru în care literatura

se naște continuu. Cei care vin aici pentru prima oară sunt impresionaţți de numărul mare al

ferestrelor. Dar s-ar putea, de asemenea, să fie impresionaţți de labirintul vegetal, de

biblioteca în aer liber, automobilul parcat între arbori de vreo 25 de ani, sau de arta

modernă expusă pe asfalt și ziduri. Casa Pogor este sediul majorităţții proiectelor culturale și

literare iniţțiate la Iași, adăpostește edituri și societăţți culturale, găzduiește manifestări

artistice iar curtea funcţționează, în fapt, ca un muzeu în aer liber.

Mai întâi a fost ”americanul”, Mihai Ursachi, poet ieșean de mare răsunet în anii 80,

obligat să emigreze în Statele Unite, unde și-a continuat creaţția în limba engleză. A păstrat

legătura cu ţțara și prietenii, chiar și cu soţția sa, Ana Cojan, cadru universitar și, deci, marcată

de interdicţția de a avea relaţții în exterior. A fost printre primii care s-au reîntors, după, 1990,

aducând cu el o glorioasă mașină, care i-a aparţținut și care purta un simbol: Am cucerit

America și m-am întors din nou în inimile voastre. Sau: Am adus cu mine sufletul Americii,

vreau să mă recunoașteţți ca român. Figura poetului era remarcabilă: o frunte boltită cosmic,

niște ochi asemănători luceferilor, acestea plantate pe un trup minion și bine structurat. A

cutreierat discret cercurile literare ieșene proaspăt redefinite după Revoluţție, a exprimat

opinii critice și toţți l-au acceptat ca pe un ”fiu risipitor” recuperat. a murit în mod

surprinzător, iar faimosul lui automobil a fost transferat din acel moment în curtea Pogor, în

mijlocul acesteia, sub cerul liber, evidenţțiind faptul că totul trece, dar că nimic din ceea ce a

fost esenţțial nu dispare. În faţța celor 150 de ani de istorie literară, automobilul secolului XX

întâmpină viitorul și consfinţțește prezentul.

!!!!

!!!!

!!!!!!!

!!

%13

Pe terasa adumbrită de coloane clasice și

fronton a răsărit o bibliotecă. o piesă nu

tocmai nouă, nu tocmai specifică. E o

bibliotecă încă modestă, încropită din donaţții

pasagere și deschisă tuturor, fără carte de

intrare sau fișă personală. Vizitatorii grădinii

se pot așeza pe o bancă, luând o carte în

mână. Astfel pot pătrunde direct în atmosfera

locului: lectura ca necesitate. Acum s-au adus

și alte corpuri de bibliotecă, se mai aduc,

pachete de cărţți așteaptă să-și ocupe locul pe

raft, dar așteaptă, mai ales, să convertească

noile generaţții la lectură, la imaginaţție și la

rafinament. Am putea cerceta, după un

anumit interval reușita: Ce credeţți?

Asfaltul aleii găzduiește concursuri de desene

pe asfalt, întreceri de șotron pe spaţțiul trasat,

concursuri de graffitti. Cel mai impresionant

dintre desenele murale a fost și este chipul

patronului spiritual al curţții, Vasile Pogor. El

iluminează cu spiritul său clădirea-anexă,

întâmpinându-te pe alee. Tot pe aleile

parcului te întâmpină statuile literare: V.

Alecsandri, I. L .Caragiale, P. P. Carp, v.

Conta, I. Creangă, M. Eminescu, Al.

Lambrior, Titu Maiorescu, C. Meissner, Iacob

Negruzzi, Al. Philippide, V. Pogor, I, Slavic,

A. D. Xenopol.

Casa marilor iubiri. Poezia ironică și poezia suavă

!%14

De fapt, sunt două case, micuţțe și năpădite de flori, una în zona Copoului, alta

ceva mai jos, către noul centru civic: Casa Topârceanu și casa Otiliei Cazimir.

Ea, Alexandrina Gavrilescu, s-a născut în 1896 și a copilărit în zona Romanului,

la Cotul Vameșului. Apoi a locuit la Iași, în casa construită de tatăl ei, învăţțătorul

Gheorghe Gavrilescu , lângă biserica Zlataust, perimetru în care pe atunci locuia și

familia avocatului Teodoreanu, care avea trei copii, unul dintre aceștia fiind Ionel,

viitorul autor al povestirii Ulița copilăriei și al romanului La Medeleni. Alexandrina va

scrie și ea volumul A murit Luchi, despre propria copilărie. La 16 ani trimite o poezie la

revista ”Viaţța românească”, condusă de Garabet Ibrăileanu. Este încurajată să publice

de către Ibrăileanu și Mihail Sadoveanu, care îi dau și un pseudonim literar: Otilia

Cazimir.

Va scrie proză scurtă, cu tentă lirică, subiectivă și poezii destinate copiilor, cele

mai frumoase fiind incluse în volumul Baba iarna intră-n sat.

El, George Topârceanu, a venit la Iași în 1911, fiind chemat de Ibrăileanu pentru

postul de subdirector al revistei ”Viaţța românească”. Era originar din Argeș și își lăsase

familia departe. La început a locuit la Ibrăileanu, apoi în casa devenită muzeu, ce

aparţținea pe atunci poetului Demostene Botez și fusese, pentru o perioadă (1919), sediul

revistei ”Însemnări ieșene”, la care colaborau Mihail Sadoveanu, Garabet Ibrăileanu,

George Topârceanu, Demostene Botez.

În contextul vieţții literare ieșene, Topârceanu va cunoaște gloria, atât ca poet, cât

și ca artist plastic. Nu se va mai întoarce la familie, ci va trăi o frumoasă poveste de

dragoste alături de Otilia Cazimir, considerată un produs de top al echipei de critică și

creaţție a lu Ibrăileanu. Ea, mult mai tânără, va supravieţțui mulţți ani cu amintirea lui, în

casa ascunsă de pomi, aparţținând parcă unei lumi perfecte.

Casa din strada Bucșinescu a Otiliei Cazimir a devenit muzeu din 1967, după

moartea poetei. Aici sunt expuse ochelarii, călimara și alte obiecte ce au aparţținut

poetei.

%15

Tot aici pot fi văzute peisaje reprezentând această pitorească zonă a Iașului,

pictate de Victor Mihăilescu- Craiu și Nicolae Constantin. Casa din zona Sărărie - relativ

apropiată de celebra bojdeucă a lui Creangă – achiziţționată de Topârceanu a devenit muzeu

în 1985, adăpostind, în cele două odăi minuscule, o serie de obiecte ce au aparţținut poetului

și câteva dintre schiţțele/desenele sale. Ambele case păstrează atmosfera antebelică și

interbelică, împreună cu magia unei iubiri care a adus alături doi protagoniști predestinaţți,

peste spaţțiu și timp.

Casa magicianului. Turnul și meșteșugurile ancestrale

!%16

Casa se află într-o zonă limitrofă a Iașului, odinioară acoperită de podgorii și

aparţținând familiei Kogălniceanu. Despre acest domeniu stă scris și în cronici. Casa a

fost construită în 1834, pentru a se alătura celeilalte proprietăţți a familiei, situate chiar

în Iași. Noua construcţție era o vilă cu turnișor pătrat, între vii, iar turnul îi oferea o largă

perspectivă asupra ţținutului (asupra văii Prutului, asupra muntelui Ceahlău). În 1856

este închiriată, apoi cumpărată de baronul austriac Neuschotz, care a înfrumuseţțat-o

adăugându-i parchet și lemnărie la ferestre după moda vieneză, o sală de baie în stil

roman, cu plăci de faianţță și piscină îngropată în planșeu, blazoanele specifice familiei

nobiliare. În timpul refugiului din Primul Război Mondial, în această casă a locuit

marele George Enescu.

În 1918 casa este cumpărată de Mihail Sadoveanu, care locuiește aici între 1918 și

1936. Scriitorul renunţță la blazoanele baronului și imprimă clădirii o aură artistică. Este

vizitat aici de personalităţți remarcabile, cum ar fi Sergiu Celibidache, Lucia Mantu,

Ionel Teodoreanu, Al. O. Teodoreanu, G. Topârceanu, Panait Istrati, G. Lesnea. În

perioada sa ieșeană, Sadoveanu a scris 35 de volume, între care Șoimii, Dureri

înăbușite, Povestiri, Crâșma lui Moș Precu. Aici a locuit împreună cu numeroasa sa

familie, care reunea 11 copii. Revine uneori în spaţțiul magic al Copoului, unde păstrase

obiecte specifice destinate vânătorii și pescuitului – una dintre ocazii fiind în 1936,

atunci când Universitatea ieșeană îi conferă titlul de Doctor Honoris Causa. Perioada

ieșeană se remarcă, de asemenea, prin faptul că a condus, din 1929, Loja 33 Masonică și

prin faptul că a fost primul abonat radio din Iași. De multe ori și-a exprimat aprecierea

pentru capitala culturală a României și a solicitat să fie îngropat aici. Tot aici a scris și

volumul de versuri DAIM, iniţțiale ce prescurtează sintagma ”dragă aleasă a inimii

mele”, volum închinat iubirii sale târzii pentru cea de-a doua soţție, Valeria. După

instaurarea regimului comunist, Sadoveanu este reţținut la București de obligaţțiile

impuse prin multiplele sale funcţții, dar intervine hotărât în cazul deciziei de a demola

Academia Mihăileană, clădire situată faţță în faţță cu Liceul Naţțional, în extremitatea

Pieţței Unirii din Iași, aproape de hotelul Traian – cel construit de Gustave Eiffel.

!!

!!!!

!

%17

Pe lângă faptul că acest străvechi edificiu completa o latură a Pieţței, aici

funcţționase în secolul trecut Biblioteca Centrală Universitară. De asemenea, academia

era legată , peste stradă, de clădirea Liceului Naţțional printr-un corp suspendat –

impresie de măiestrie arhitecturală. În pofida intervenţției marelui Sadoveanu, clădirea a

fost demolată.

În 1947, Sadoveanu a donat casa din Copou Institutului Agronomic din Iași. Din

1980 aici s-a deschis muzeul închinat scriitorului, muzeu care primește mulţți vizitatori

și găzduiește variate manifestări culturale: concursuri literare, lansări de carte,

Sărbătoarea Liliacului – cea mai încântătoare dintre toate, dedicată lui Sadoveanu, dar

și spaţțiului magic din jurul casei sale.

Bojdeuca literaturii române clasice. De aici privești înapoi și înainte

%18

Este o casă ţțărănească de vălătuci, aplecată mult către râpa din spate, construită

în 1850 – când se năștea Eminescu, iar I. Creangă împlinise deja 12-13 ani- , în

mahalaua ieșeană a ŢȚicăului, ”ce-i mai zic și Valea Plângerii”. Echilibrul precar al

căsuţței era menţținut cu ajutorul a 24 de furci de stejar, putrede. Adresa era strada

ŢȚicăul de Sus, nr. 4, o hudicioară dosnică, plină de noroi până la genunchi, iar în vreme

de secetă ”geme colbul pe ea”. Aici a trăit Ion Creangă vreme de 18 ani, dormind iarna

într-o odăiţță hrentuită, iar vara, din mai până în octombrie, în cerdacul din dos, deschis

către dealurile Ciric și Șorogari.

Accesul către bojdeucă se face și astăzi cu dificultate, din cauza terenului în pantă

accelerată, care pornește dintr-o latură a Copoului și se aruncă în râpile nord-estice ale

așezării. Aspectul rural se datorează instabilităţții fizice a teritoriului, dornic adesea să-și

schimbe destinul. Căsuţța are două camere multifuncţționale, unde scriitorul și-a

amenajat într-o vreme masa de lucru. Într-una dintre camere a locuit, câţțiva ani, Tinca

Vartic, menajera și tovarășa lui Ion Creangă, de la care a auzit multe povești și a înţțeles

mai mult decât reușiseră vreodată ţțăranii adevăraţți. Aici a scris Creangă povești și

Amintiri din copilărie, aici l-a găzduit pe Mihai Eminescu și tot aici i-a citit acestuia

”ţțărăniile” sale. În acest perimetru aflat între două lumi – trecut și prezent, sat și oraș,

realitate și ficţțiune, tradiţție și inovaţție – cei doi prieteni au restructurat, cu mai mult

înţțeles, sintagmele arhaice și populare ale limbii române literare. Aici au fost vizitaţți de

mari personalităţți culturale, care căutau ”direcţția nouă” a culturii române, către adevăr

și valoare. Au trecut pe aici filosoful V. Conta și savantul Al. Lambrior, criticul Titu

Maiorescu. Aici au poposit deseori talentul și imaginaţția.

Muzeul are aerul unui timp etern, care a încremenit în clipa marii revelaţții.

Bucătăria are un cuptor cu horn, asemănător celui descris în Amintiri, o măsuţță de

lemn cu trei picioare, icoane de lemn moștenite unele de la mama scriitorului, portretul

Tincăi.

!!!

!!!!!

!!!

!!!!!!

!

%19

Camera de lucru are o masă, câteva

file scrise de mâna lui Ion Creangă, lampa,

tocul, călimara, nisiperniţța, scrinul,

”biblioteca”, portretul original al scriitorului,

pictat de V. Mușneţțanu. Obiectele se lasă

contemplate cu mândria celor ce-și cunosc

propria valoare. Din cerdacul din spate poţți

privi și astăzi lumea care a fost. Din pridvorul

casei poţți privi viitorul.

Bojdeuca are un prezent pe măsura

trecutului său. Dacă a fost prima în ordine

cronologică, a rămas prima și ca sferă de

interes, deoarece puţțini dintre vizitatorii

Iașului o evită, iar ieșenii nu o pot ignora,

deoarece ea le oferă multe atracţții, adiacente

literaturii și culturii: concursuri de creaţție

literară, sărbătoarea Mărţțișorului, Târgul de

cireșe, spectacole de păpuși. Pentru ca

impresia de echilibru instabil să se atenueze,

municipalitatea a construit un amfiteatru în

curtea bojdeucii, acolo unde poţți asculta,

admira, re-crea.

Oricât de dificil este accesul până aici,

drumul trebuie urmat. Așa cum, putem

spune, oricât de dificilă a fost ascensiunea

valorilor până acum, ea trebuie continuată.

Drumurile adevărate nu au început și sfârșit,

ai posibilitatea să vezi de unde vii, încotro te

îndrepţți, ce mai urmează. Un spaţțiu de

veritabilă revelaţție este Bojdeuca unde s-a

gândit și s-a scris literatura română clasică.

Fundaţția Regelui Ferdinand. Casa în care cresc valorile

!%20

Clădirea monumentală ce deschide artera principală a Copoului și care, în egală

măsură, împodobește cu imaginea ei, asociată aceleia a lui Eminescu și a teiului său, cea mai

valoroasă bancnotă aflată acum în circulaţție la noi, a fost edificată între anii 1930 - 1934, cu

destinaţția de ”Fundaţțiune Universitară”. A marcat aniversarea vârstei de 60 de ani a regelui,

și de asemenea, statutul de capitală temporară dobândit de Iași în timpul Primului Război

Mondial. Un obiectiv important al Fundaţției era sprijinirea educaţției fiicelor de militari, deci

a fiicelor acelor eroi care au salvat regatul. Ideea era unitară: La aproximativ 200 de metri

mai sus, pe bulevardul Carol I, s-a fondat Liceul fiilor de militari, devenit în altă epocă Spital

Militar.

Este o clădire în stil neoclasic, cu multe coloane ionice sau doar false coloane, având

mai multe niveluri și mai multe saloane în formă circulară, împodobite cu piatră de Rușchiţța

în striaţțiuni multicolore. Măreaţța realizare demarează în 1925, atunci când Senatul aprobă

achiziţționarea din fonduri publice a unui teren situat pe strada Carol, colţț cu strada Păcurari.

După terminarea construcţției proiectate, clădirea se va extinde, prin cumpărarea unui teren

al bisericii învecinate, ”Cuvioasa Parascheva”.

Clădirea nu s-a realizat în conformitate cu proiectul iniţțial, deoarece grupurile

statuare ce marcau devenirea istorică a poporului român nu au mai fost dispuse între

coloanele exterioare sau între cele aparente, interioare – pentru că s-a considerat a fi prea

grele și, deci, în pericol să creeze dezechilibru. Aceste grupuri statuare au fost, totuși, așezate

pe latura dinspre strada Păcurari, apoi peste drum, în spaţțiul unde se află astăzi, către Casa

de Cultură a Studenţților. Pe faţțadă s-au etalat, în medalioane, portretele lui Ion Neculce, Gh.

Asachi, Miron Costin, v. Conta, P. Poni, T. Maiorescu, B. P. Hașdeu, M. Eminescu, I,

Creangă, A. D. Xenopol. Celelalte două, din 12, aparţținând lui Ferdinand și Reginei Maria, au

fost distruse în epoca de subcultură comunistă.

Constructorii au fost monitorizaţți de însuși Carol II, viitorul rege, persoană de mare

cultură și cu mare pasiune pentru artă. A comandat întreruperea lucrărilor și refacerea unor

detalii, ceea ce a prelungit termenul de execuţție. În timpul regimului comunist, clădirea este

naţționalizată și transformată în Biblioteca Centrală Universitară.

%21

Multe detalii decorative au fost acoperite, iar unele portrete au fost distruse. A fost

restaurată cu fidelitate și, în prezent, demonstrează geniul creator și măiestria arhitecturală a

românilor. Marea intersecţție pe care o marchează este un drum ascendent și o reorientare

către valorile universale.

În dreptul acestei intersecţții, constructorii moderni au accesat fonduri europene pentru

o altă realizare remarcabilă: pasajul subteran prin care se evită prea desele opriri, pasaj care

permite și traversarea pietonilor pe un fel de pod dublu, decorat cu stil și perfect integrat în

peisajul neoclasic. Parterul clădirii oferă găzduire Centrului Cultural Britanic și Editurii

Junimea. Aula Bibliotecii este una dintre sălile ce asigură cea mai bună audiţție din Iași.

Biblioteca Centrală Universitară ieșeană. O legendă eminesciană

%22

Academia Mihăileană, prima bibliotecă la standard universitar din Moldova, s-a

înfiinţțat în 1835 la Iași, reunind fostele biblioteci de la Academiile domnești (cea mai

veche fiind Academia de la Trei Ierarhi, din 1640). Este închisă în 1859, ca urmare a

lipsei de spaţțiu. Din 1860 până în 1897 funcţționează în clădirea Universităţții Vechi,

astăzi adăpostind Universitatea de Medicină și Farmacie. La acest sediu și-a

desfășurat activitatea de bibliotecar și Mihai Eminescu, între 1874 și 1875. Pentru

obţținerea postului, a fost sprijinit de Titu Maiorescu. În acest răstimp, poetul face

achiziţții de carte veche, pentru care solicită fonduri. Este destituit în urma unei

înţțelegeri intervenite între fruntașii liberali și conservatori ieșeni. Noul bibliotecar, D.

Petrino, lansează acuzaţții de furt din fondul de carte și din mobilierul bibliotecii. Are

loc un proces, în urma căruia Eminescu este achitat. Va deveni apoi revizor școlar

pentru judeţțele Iași și Vaslui, cu un salariu considerabil.

Pentru o vreme, biblioteca ieșeană a avut titulatura de ”bibliotecă centrală și

publică”, iar din 1916 redevine ”universitară.” În timpul crizei economice din

1929-1932 volumele se înstrăinează iar fondul bibliotecii se risipește. În 1932 suferă un

incendiu, iar în 1940 este afectată de marele cutremur. În al Doilea Război Mondial

fondurile bibliotecii sunt expediate în refugiu, către vestul ţțării (1944). După 1947,

biblioteca se instalează în Palatul Fundaţțiunii Regale, naţționalizat.

Fondul de carte al bibliotecii cuprinde cărţți și incunabule, purtând semnături

ilustre: Bogdan Petriceicu Hașdeu, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ștefan Procopiu. A

preluat vechiul fond de carte, și pe acel al bibliotecilor mănăstirești și particulare.

Fondul de carte al bibliotecii este organizat, după destinaţție, în categoriile: depozit de

stat, fond secret, fond special, fond de împrumut. Sălile de lectură au și acestea

destinaţții specifice. Valoarea cărţților se corelează cu valoarea de patrimoniu a clădirii

în care funcţționează acum, Palatul Fundaţțiunii Regale.

%23

Palatul Copiilor și tainele sale. Marea istorie la Iași

%24

Această titulatură este atribuită clădirii din bulevardul Carol I, nr. 2 și unei alte

clădiri, din strada Săulescu, nr. 10. Clădirea aflată peste drum de Palatul Fundaţțiunii

Regale, cunoscută sub denumirea de Casa Cozadini-Pașcanu, a fost construită în 1840

de logofătul Dumitrache Cantacuzino Pașcanu, căsătorit cu logofeteasa Profiriţța.

Familia nobiliară a locuit în acest palat, înconjurat de grădini, care se afla în drumul

celor porniţți în plimbare spre Grădina Copou, de curând înfiinţțată, de aceea se adună

aici multe personalităţți culturale și politice.

Cuplul nu a avut copii, dat logofătul a dobândit un urmaș din legătura sa cu o roabă

ţțigancă. Mama este alungată, iar băiatul, numit Dincă, este crescut în familia tatălui

natural. După moartea lui Dumitrache, Profiriţța îl îngrijește ca o mamă și îl trimite la

studii în Paris. Aici băiatul cunoaște o tânără de familie bună, numită Clementina. Cei

doi trăiesc o frumoasă poveste de iubire, devenită tragică din cauza deosebirii de statut

social: el era considerat rob ţțigan, ca și mama sa naturală. Sunt sfătuiţți să solicite

ajutorul domnitorului Grigore Ghica, recunoscut pentru vederile sale înaintate. Acesta

recomandă logofetesei să-l elibereze pe Dincă, printr-un act individual, dar Profiriţța nu

este de acord, temându-se că acela pe care l-a crescut ca pe fiul ei o va părăsi. Dincă o

ucide pe Clementina, pe care o considera logodnica sa, apoi se împușcă. În urma acestei

întâmplări, Grigore Ghica va solicita Divanului desfiinţțarea sclaviei din Moldova, care se

va realiza în 1855, cu unele ecouri în literatură. Domnitorul va fi amintit, de asemenea,

prin donaţția pe care a făcut-o municipalităţții ieșene: zona Copoului, de la Regiment

către ieșirea din oraș, spaţțiu pe atunci împădurit. Donaţția avea drept condiţție

menţținerea acestei zone, într-un perimetru bine determinat de la axul străzii către

laturi, ca zonă verde. Această condiţție este respectată și astăzi. În 1872, clădirea va fi

sediul corpului IV de Armată.

Clădirea Cozadini-Pașcanu va găzdui, pe timpul refugiului din Primul Război

Mondial, pe regina Maria și suita sa. Regele Ferdinand locuia ceva mai jos, în actualul

Muzeu al Unirii, alte personalităţți politice și militare fiind găzduite, de asemenea, în

zona Copoului. În timpul celui de-al Doilea Război, clădirea a fost lagăr de prizonieri

!%25

(1944). din 1953 a devenit ”Casa Pionierilor”, funcţționând ca spaţțiu destinat

activităţților extrașcolare, sub îndrumarea unor profesioniști cu experienţță. Între 1996-2007

este consolidată și renovată, într-un program extins de înfrumuseţțare a patrimoniului

arhitectural ieșean.

Grădina casei s-a conservat ca parc înconjurător, parc ce găzduiește statuile

”călătoare” ale personalităţților istorice destinate să împodobească iniţțial faţțada și interiorul

Palatului Fundaţțiunii Regale, așezate apoi pe latura dinspre Păcurari, transferate în cele din

urma aici. Este vorba despre 8 statui, realizate de un grup de sculptori (Ioan Iordănescu,

Mihai Onofrei, Ion Jalea, Ion Dimitriu-Bârlad), reprezentând pe Dragoș-vodă, Alexandru cel

Bun, Mihai Viteazul, Vasile Lupu, Dimitrie Cantemir, Carol I și Ferdinand. În vremea

comuniștilor, ultimele două statui au fost înlocuite cu reprezentările lui Ion Vodă cel Cumplit

și Petru Rareș

În apropierea Palatului Copiilor se află Casa de Cultură a Studenţților, edificiu

destinat spectacolelor și activităţților artistice, unde s-au transferat acum, pe timpul lucrărilor

de restaurare a clădirii Filarmonicii ieșene, concertele acesteia, graţție acusticii deosebite pe

care o oferă sala.

!Monumentul Marii Uniri. O realitate revendicată

!!!!

%26

În 1927, în apropierea locului unde se înălţța Palatul Fundaţțiunii, principesa Olga

Sturdza a construit un monument reprezentând provinciile românești reunite în 1818 cu

ŢȚara. O femeie purtând cască de soldat și uniformă militară îmbrăţțișează cu dragoste

maternă câţțiva copii, de vârste diferite. Monumentul a rămas acolo până după al Doilea

Război (1947), când a fost distrus – deoarece reprezenta o aluzie la ideea de apartenenţță

românească a provinciilor Bucovina de Nord și Basarabia, înglobate atunci în teritoriul

U.R.S.S. Spaţțiul rămas liber, care marca poalele dealului Copou, atunci când începea

ascensiunea, a fost ocupat de statuia lui Mihai Eminescu, impozantă, reprezentând

idealitatea. Imaginea Iașului căpăta, astfel, mai mult prestigiu. Statuia fusese ridicată în

perioada interbelică, din subscripţții publice. Iniţțial se aflase în faţța Universităţții Al. I.

Cuza, cu aproximativ 200 metri mai sus.

După 1990,se începe un proiect de recuperare a valorilor distruse sau depreciate,

iar în anul 2000 se inaugurează replica în marmură a vechii statui, de dimensiuni mai

mici, dar de mare rafinament. Pentru a nu desfiinţța spaţțiul-simbol eminescian, statuia

nu a mai fost așezată în locaţția iniţțială, ci în apropierea altui edificiu cu valoare istorică:

Universitatea Veche, unde se aflase odată, pe vremea lui Eminescu, Biblioteca Centrală

Universitară. Aici s-a creat o piaţțetă, cu o fântână arteziană și un dispozitiv în care

mereu arde o flacără – simbolul conștiinţței de neam și al luptei pentru păstrarea

acesteia. Noua locaţție redefinește spaţțiul real și redă românilor idealurile, pentru un

oarecare timp abandonate.

%27

Sala Pașilor Pierduţți. Un om, un oraș, un popor, o umanitate

!

%28

Sala cu multiple intrări în corpul principal al Universităţții Al. I. Cuza are o arhitectură

aparte și conferă o stare spirituală deosebită. Orice pas făcut aici se aude îndepărtat, ca și

cum nu ţți-ar aparţține, ca și cum ai fi fost deja departe. De aceea a fost numită ”Sala Pașilor

Pierduţți”, însă gloria ei nu a început de la construire, deși se integrează într-un ansamblu

monumental.

A fost odată un artist plastic de mare succes, născut pe meleaguri oltene, care a venit

la Iași și a văzut Sala. Avea o mulţțime de nișe boltite, unde se adăposteau întunericul și

lumina, dar fără un contur semnificativ, deci fără IDEE. S-a gândit că aici, în inima Iașului,

între atâtea fraze și imagini care persistă sau se nasc, arta lui ar avea altă vibraţție, s-ar

transforma într-o carte a neamului. După ce a explicat celorlalţți planul său, ei l-au acceptat.

Era 1968, pictorul se numea Sabin Bălașa și a devenit fiu al Iașului pentru aproape 4 decenii,

solicitând chiar să fie îngropat aici.

Frescele s-au realizat în două etape: -1969 – scenele din capetele sălii, mai ”ușor” de

descifrat; -1977-1979 – restul scenelor, în manieră suprarealistă.

Diferenţța de stil se explică și prin limitările estetice impuse de arta ”angajată”

subordonată politicului. Sursa istorico-mitologică a compoziţțiilor a permis tratarea mai

liberă sub aspect estetic, evadarea în filosofie și subconștient.

Capătul nordic al sălii găzduiește fresca Unirii – care vizează, în principal, actul din

1859, dar poate trimite și la o idee generală. În centru sunt reprezentate două femei care

susţțin o cunună înflorită, într-un posibil dans graţțios, victorios. Una dintre tinere are corpul

acoperit doar cu veșminte florale, cealaltă pare acoperită cu munţți și alte forme de relief.

Este o reuniune și o atracţție , a asemănătorilor și a contrariilor, o filosofie simplă și clară

despre unire. Fundalul configurează mai multe chipuri de personalităţți care au avut

contribuţție la actul unirii: Al. I. Cuza, V, Alecsandri, M. Kogălniceanu, G. Ibrăileanu,

%29

V. Pârvan ș.a. Chipurile nu sunt alineate, par suprapuse și sunt translucide, ca o idee

ce-și caută trupul. Este o imagine senină, cu oarecare profunzime, într-un fel tributară

esteticii simpliste a epocii.

Capătul sudic al sălii găzduiește fresca intitulată ”Aspirație”, foarte cunoscută

într-o anumită epocă: 10 tineri foarte frumoși , băieţți și fete, cu plete ruginii, aurii sau

întunecare, unduite pe umeri sau scurte, orientaţți în mai multa direcţții, cu mâinile

întinse a nerăbdare sau liniștite, pe lângă corp. Este un fel de balet care încearcă

desprinderea de terestru, fără a viza, totuși zborul. În partea superioară a frescei

levitează două trupuri dematerializate, translucide, reprezentând spiritualitatea care

veghează în faptele noastre. Tonurile sunt pastelate, detaliile pline de graţție. Dincolo

de mesajul intrinsec, cele două fresce iniţțiale configurează trecutul și prezentul, prin

mijloace artistice similare.

Epopeea naţțională debutează cu fresca ”Străbunii”, referitoare la dacism și

evidenţțiind demonstraţția unor istorici în legătură cu procentul dac, respectiv latin din

etnogeneza românilor: 50% femei dace; 20% urmași ai dacilor, deci bărbaţți daci, 10%

coloniști romani provenind din traci romanizaţți, procent mult superior de populaţție

având ascendenţți autohtoni, în mediul rural; existenţța dacilor liberi. Toate acestea

sunt surprinse în frescă, într-un amestec de stânci, vegetaţție, negru, verde-albastru și

sângeriu. Chipuri feminine cu năframă tradiţțională, chipuri de bărbaţți cu

acoperământ de tarabostes. Relieful muntos și sugestia furtunii trimite spre religia

dacilor și zeul lor, Zamolxis.

Legenda Dochiei se asociază frescelor ”albastre”, care proiectează

materialitatea în latura ei cosmică. Sunt configurate Babele, ca imagine încremenită a

unei existenţțe umane simptomatice. Dochia semnifică rezistenţța în ideal, piatra

alburie, parcă dematerializată, reprezintă etapele ascensiunii.

Nunta cosmică ilustrează un început de lume în care pământul era deșertic.

Spaţțiul cosmic ascunde forme incipiente, nedeterminate de cai, oameni ș. a. Centrul

imaginii este ocupat de cuplul uman, ca unitate semnificantă corect direcţționată:

unitatea contrariilor (blond și brunet, determinare și ezitare). Fresca se înscrie, de

asemenea, în categoria ”albastră”.

%30

!

%31

Legenda Meșterului Manole reprezintă un zid care pare a acoperi întreaga nișă. Ana

este vizualizată ca o figură dematerializată, abia zărită. În faţța zidului, Meșterul încearcă să

deconstruiască, lipsit de voinţță și speranţță, dar mânat de dor. În afara cuplului mitic, sunt

reprezentaţți meșterii, niște trupuri stilizate, ale căror mâini se transformă în acoperiș de

biserică. În viziunea lui Sabin Bălașa recunoaștem și contribuţția lui Lucian Blaga, la

interpretarea legendei.

Poemul ”Luceafărul” este surprins în trei fresce succesive:

— Porumbeii. Un grup de păsări albe, cu trupuri graţțioase, care mai mult plutesc decât

zboară, se sprijină pe un pat de nori, simbolizând dualitatea materie-spirit. Este încă o

frescă din categoria ”alb-albastru”.

— Eminescu. Silueta umană alungită, simbolizând absolutul, proiectează trupul esenţțializat

al poetului în centrul unei surse luminoase. Se adaugă sugestia aripilor, a întrupărilor;

categoria ”alb-albastru”.

— Făptura umană ce iese din mare, dar eșuează în încercarea ei, de aceea poartă masca

morţții; categoria ”alb-albastră”.

Moldova. Fresca reprezintă, în esenţțialele alb-albastru, ideea de stabilitate

surprinzătoare, dobândită prin conlucrarea materiei cu raţțiunea: un bour/taur se aruncă de

pe relieful stâncos, fără a avea un suport sigur, dar direcţționat fiind de o femeie care îi stă în

spate. Cunoscuta legendă despre întemeierea Moldovei nu-și mai găsește substratul istoric,

războinic.

Generații: cuplul uman bazat pe contrarii sugerează combinaţția justă între raţțiune și

pasiune.

Amfiteatru: 30 de fiinţțe privesc înainte, deci către virtualul privitor. Una dintre aceste

fiinţțe este supradimensionată. Impresionează ochii, ca focalizare a forţței interioare. Fresca

lansează o dilemă: este utilizată corect forţța spirituală, sau aceasta se risipește în

necuvântare și neștiinţță.

%32

!%33

Ștefan cel Mare: fresca are la bază cărămiziul și sângeriul, așa cum se remarcase

și la Meșterul Manole. Voievodul stă în picioare și întinde vestita sabie, pentru a binecuvânta

sau a lovi. El se profilează cu nuanţțe aurii, în centrul unei imagini care sugerează contopirea

cu natura și forţța fenomenală.

Exodul spre lumină: siluete umane abia descifrate se pierd în penumbra verde-

albastră, într-o luptă pentru existenţță, care are atingere și cu selecţția naturală.

Prometeu: eroul mitic este configurat în fundal, în momentul când desprinde un

fulger de pe cer. Împrejurul său se dezlănţțuie furtuna. Marea agitată face trecerea spre prim

plan, unde se află o femeie îngenunchiată și niște copii dematerializaţți. Culorile albastru-

verde și ruginiu creează tensiune și contur.

Icar: Se configurează o supraetajare de figuri descompuse, crescând de jos în sus,

poziţționate iniţțial pe stâncă, apoi între nori, apoi în straturile superioare ale cerului. Ochii

sunt deschiși spre înalt, ca și cum ascensiunea ar fi o ultimă opţțiune. Întunericul domină

lumina, iar cosmosul oferă spaţțiul unei figuri supradimensionate.

Două fresce prezintă continuitate de concepţție: Dezastrul atomic și triumful morții

— trupuri nedefinite cu masca morţții, sugerând pierderea conturului, a identităţții și a limitei

biologice;

— pelerinaj de femei și copii, din partea stângă, unde totul își păstrează forma, culoarea,

determinarea înspre partea dreaptă, unde se observă forme de materie imprecisă: mineral/

vegetal/organic. Concretul se exprimă prin culoarea roșie a rochiei unei femei ce poartă un

copil în braţțe, latura opusă este albastru indigo.

În felul acesta se încheie periplul istorico-mitologic și filosofic al frescelor din Sala

Pașilor Pierduţți. Opera monumentală a lui Sabin Bălașa se completează cu fresca din Aula

Universităţții, intitulată Galaxia Iubirii : O femeie conturată pe imaginea oului iniţțial, în

tonuri alb/gri/albastru. Totul este încercuit de o spirală cosmică, prin care se reunesc

fenomenele (vântul, atracţția). Culorile sunt pregnante, albastrul combinat cu roz, vineţțiu.

Povestea din sală și din Aulă este chiar povestea devenirii umane, într-un context

istoric determinat sau dincolo de contextul istoric.

!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

Realizatori: Gianina Borhan

Georgiana Moroșanu

Maria Novic

Coordonator: profesor Cristina Chiprian

Design: Iulian Gîlcă (iulian.gilca@info.uaic.ro)

Fotografiile de la paginile 7, 9, 13, 17, 21, 25, 30 au fost realizate de membrii cercului “Ritmurile lecturii".