Obiective de baza in kinetologie

Un numar impresionant de boli si bolnavi beneficiaza de kinetoterapie.

Rezultatele obtinute reprezinta insusi argumentul de baza al perenitatii acestui tip de

asistenta medicala de-a lungul secolelor.

Exista, desigur, o multitudine de scheme de tratament kinetic, de metodologii a

plicate in numeroasele boli care beneficiaza de terapie kinetica. In corelatie cu aceste

boli, exista si o multitudine de scopuri terapeutice pe care si le propune asistenta

kinetologica in fata fiecarui bolnav in parte.

O analiza mai atenta insa a asistentei kinetologice in cele mai variate cazuri de

patologie ne releva un fapt surprinzator in aparenta : obectivele propriu-zise, cu

individualitate totala, pe care le poate rezolva asistenta kinetologica sint de fapt putine.

Complexitatea aparenta a acestei asistente raportata la marea varietatea a

patologiei se datoreaza amestecului, in cele mai diferite proportii, unui numar redus de

obiective de baza. Se considera ca aceste obiective de baza in kinetologie sint in numar

de noua :

Relaxarea

Corectarea posturii si aliniamentului corpului

Cresterea mobilitatii articulare

Cresterea fortei musculare

Cresterea rezistentei musculare

Coordonarea, controlul si echilibrul

Antrenarea la efort

Reeducarea respiratorie

Reeducarea sensibilitatii

Individualitatea acestor obiective este conferita si de specificul tehnicilor si

metodologiilor pe care le necesita fiecare in parte.

Voi prezenta, in continuare, aceste obiective de baza.

1. Relaxarea

Expresia de „relaxareu este astazi foarte frecvent utilizata, atit personalul medico-

sanitar, cit si de marele public, dar mai putin aplicata.

In kinetologie relaxarea trebuie sa devina un obiectiv de prima importanta, cu

aplicare in toate cele trei capitole profilaxie, terapeutica, recuperare.

Relaxarea are un dublu inteles : pe de o parte, in fiziologia musculara ea reprezinta

inversul starii de activitate a unui muschi, deci starea de repaus a lui ; pe de alta parte, in

fiziologia sistemului nervos repre zinta inversul starii de tensiune nervoasa.

Relaxarea s-ar putea defini ca fiind procesul prin care un sistem, care a fost scos

din starea de echilibru. revine la echilibrul initial sau la o alta stare de echilibru.

Relaxarea in contextul metodologic al kinetologiei capata valelori mai complexe,

devenind un proces psihosomatic cu valoare terapeutica deosebita, pentru ca ea se

adreseaza concomitent atit starii de tensiune musculara crescuta, cit si starii psihice

tensionate. Este incompatibila o relaxare musculara perfecta cu starea de anxietate, dupa

cum nici nu se poate obtine o relaxare psihica in prezenta unui tonus muscular crescut.

Relaxarea trebuie deci considerata ca un proces autonom, vizind o reglare tonico-

emotionala optimala.

Dar in kinetologie ne intereseaza nu numai relaxarea generala. ca mai sus, ci si

relaxarile partiale, a unui segment, a unui grup muscular sau chiar a unui muschi.

Kinetoterapeutii sint mai obisnuiti cu acest fel de relaxare, introducindu-1 dupa un grup

de exercitii mai solicitante.

Aceasta asa-zisa relaxare se obtine de obicei prin incercari de contractare a unui

segment, prin miscari de scuturare sau balansare a cestuia, pozitionindu-1 ca un pendul.

De asemenea, se utilizeaza o serie de miscari ample, lente, ritmate de respiratie.

O relaxare mai generala se poate obtine cu ajutorul unor aparate relaxatoare

(ciclorax, fotoliu sau masa vibratorie etc.) metoda mult extinsa in ultimele doua

decenii, avind un bun impact si asupra starii de tensiune nervoasa.

Masajul are si el calitati miorelaxante si este utilizat atit in medicina sportiva, cit si

in kinetologia terapeutica sau de recuperare.

Amintim doar in trecere si alte metode de relaxare, cum ar fi medicatia

(timoleptice, sedative, miorelaxante, neuroleptice), aplicatiile de caldura, electroterapia.

Toate aceste metode cauta sa induca din exterior relaxarea, subiectul avind o

pozitie pasiva, motiv pentru care vorbim de o „relaxare extrinseca".

In opozitie cu acest fel de relaxare este ,,relaxarea intrinseca", subiectul inducindu-

si el insusi in mod activ, relaxarea. Astazi se considera este singura capabila sa asigure

inhibitia reciproca psihic - muschi, realizind adevarata stare de nliniste" musculara si

psihica.

Exista trei mari curente metodologice care realizeaza relaxarea intrinseca :

Curentul oriental, din care fac parte tehnicile promovate de medicina traditionala

Indiana, japoneza, iraniana — toate avind de fapt o origine comuna, veche, de milenii.

Se considera ca aceste tehnici stau la baza celui mai perfect si complet sistem de

autorelaxare, ele se deprind in timp, in luni si chiar ani de zile, motiv pentru care ele

constituie mai putin un mijloc terapeutic si mai mult unul profilactic.

Curentul fiziologic, introdus de Edmund Jacobson si care ire la baza relaxarea

progresiva pe baza principiului de identificare kineestezica a starii de tensiune

(contractie) musculara, prin antiteza cu lipsa de contractie (relaxare). Este metoda cea

mai utilizata in serviciile kinetoterapie, fiind usor de aplicat, usor de inteles de pacienti,

cu rezultate bune, incurajatoare, ce se instaleaza dupa citeva sedinte.

Tehnica de lucru este urmatoarea : pacientul in decubit dorsal, cu capul pe o perna

mica, genunchii usor flectati, se sprijina pe un sul, membrele superioare in usoara

abductie de cca 30° si palmele pe pat ; se recomanda sa se lucreze intr-un mediu

confortabil (fara zgomot sau lumina intensa, temperatura placuta etc.).

- Prologul respirator: timp de 2—4 minute se respira amplu, linistit, subiectul

concentrindu-se pe dirijarea aerului (inspiratie pe nas, inspiratie pe gura). Acest prolog

determina alcaloza, generatoare de o stare euforica (dar se evita la persoanele cu

tetanie latenta), fiind el insusi relaxant. In timipul acestui prolog respirator pacientul

trebuie sa-si imagineze ca in inspiratie devine usor „ca un balon de sapun care se

ridica", iar in expir redevine greu, ca de plumb, ,,corpul infundindu-se in pat" simtind

cum patul impinge in sus corpul".

In salile de kinetoterapie se mai utilizeaza si alte tehnici de relaxare generala.

Astfel, E. Gindler si N. Stolzc recomanda o gimnastica colectiva relaxanta prin

executarea unor miscari absolut libere, neimpuse, din diverse pozitii, un fel de

„dezordine" de miscari mai mult sau mai putin bruste, care ar crea o constientizare a

echilibrului muscular si posturii corpului.

I. Parow recomanda ca pacientul sa stea in pat absolut nemiscat timp de 20 de

minute, In care interval sa nu-si urmareasca decit respiratia, care trebuie sa fie libera,

nefortata, dar cu o expiratie suierata. Treptat, s-ar instala relaxarea generala.

O alta metoda, mai rapida, o propune A. Maccagno. Pacientul, in decubit dorsal, se

„intinde" la maximum posibil, cu miinile in sus pe linga cap si cu membrele inferioare de

asemenea intinse. Se relaxeaza si din nou se intinde.

Un loc aparte in tehnicile de relaxare il ocupa in ultimul timp biofeed-back-ul,

tehnica prin care se obtine relaxarea cu expunere de concomitente functionale

fiziologice. Ideea de baza cste ca pacientul insusi sa isi observe, sa-si verifice si sa-si

impuna starea de relaxare musculara. Astfel, aplicarea de electrozi ai unui

electromiograf pe citeva grupuri musculare da posibilitatea, vizual sau acustic,

pacientului sa-si aprecieze starea de tensiune musculara si sa incerce treptat relaxarea.

In I960, A. Marinacci si M. Horande au publicat primele lucrari asupra biofeed-

back-ului, pe care il numeau insa „reeducarea audio-neuro- musculara", recomandind

metoda pentru exercitiile de tonificare a musculaturii slabite, sub control volitional

directionat de informatiile date de SMG. Desig-ur ca aplicarea bio-feed-back-ului

necesita o aparatura adecvata, dar valoarea acestei tehnici in reeducarea functionala

analitica a mschilor, in ambele sensuri (tonifiere sau relaxare), a facut ca ea sa ia tot mai

mare amploare.

Metoda de relaxare prin tehnica bio-feed-back-ului trebuie considerata tot printre

metodele fiziologice.

Curentul psihologic preconizeaza in vederea obtinerii relaxarii tehnici de

tip ..central", care induc prin autocontrol mental imaginativ relaxarea periferica,

influentind insa si paratonia viscerala.

Exista mai multe motode de relaxare care se incadreaza in acest ■i jrent, dar in

general ele stnt aplicate de psihoterapeuti, si nu in salile do c.netoterapie. Cele mai

cunoscute sint, fara indoiala, autotraining-ul S hultz, terapia comportamentala,

sofronizarea si altele, dar nu este cazul [si Tie doscrise Intr-o carte de kinetologie.

2. Corectarea posturii si alimamentului corpului

Acest obiectiv al kinetologiei pleaca de la urmatoarele trei realitati :

1. Multe defecte posturale din copilarie si adolescenta se consolideza la virsta adulta,

devenind puncte de plecare pentru o degradare ulterioar, degenerativa a aparatului

locomotor. Se constat o inmultire alarmanta a acestor defecte posturale in rindul tinerilor

din tarile dezvoltate industrial.

2.Multe afectiuni ale aparatului locomotor, ca si ale altor aparate determina deposturi

si dezalinieri ale corpului, care, daca dureaza mai multa vreme, ramin fixate functional

sau chiar organic.

3. Recuperarla unui deficit functional nu poate fi conceputa deci in cadrul

restabilirii raporturilor fiziologice ale corpului, caci lanturile kinetice corporale au, in

primul rìnd, la baza raporturi normale ìntre segmente. Deposturarea si dezalinierea atrag

ìntotdeauna dezechilibre musculare care vor vicia derularea miscârilor, ajungîndu-se la

incarcari inadecvate la nivelul structurilor articulare, la o scadere a randamentului lor si,

deci, la aparitia precoce a oboselii.

Cel imai important element al deiposturàrii este, de fapt, ràspunsul elemcntului

dinamic-efector al miscàrii, adica muschiul.

Dezechilibrul muscular se instaleazà pe baza mai multor mecanisme :

Prin substitutie, adicà printr-o ìnlocuire functionala. Slabirea unui agonist (de

cxemplu prin apropierea capetelor de insertie) va determina intrarea in actiune a

sinergistilor, ceea ce va crea noi stereotipii motriice defavorabile.

Prin „înstrâinare", adicà printr-o „parezà functionalà". In contractura puternicà

prelungità sau in spasticitatea antagonistului este imposibil de utilizat agonistul, desi este

apt de functionare. Impactul asupra miscàrii in astfel de situatii este usor de imaginat.

Prin compensare, fenomen deosebit de substitutie, care apare in momentul cînd

un grup ìntreg de muschi este slab, fiind necesarà intrarea in contracte a altor grupe

musculare pentru a se putea realiza macar o imitatie a miscàrii respective.

Prin incoordonare, adica prin tulburàri de reglare motrice in cadrul lantului

kinetic normal al miscàrii respective. Aceasta dereglare poate fi in forta muscularà sau ìn

derularea cronologica a activitàtii muschiulor. In acest fel stereotipiile normale dinamice

sìnt grav perturbate, ele disparind ìntr-un timp relativ scurt.

Implicarea atît de importantà a musculaturii in postura si alinierea explica de ce

exercitiile recomandate se adreseaza, in primul rìnd, acestui element al aparatului

musculoneuroartrokinetic. (MNAK) , adevar valabil mai ales in profilaxia

deposturarilor,

Corectarea posturii si aliniamentului corpului utilizeazà ca tehnici:

postura corectatà sau hipercorectatà, mentinuta prin diverse metode de fixare

miscàrile pasive, active asístate si active :

- contractile izometrice ;

diverse tehnici de facilitare proprioceptivà.

Deosebit de importanta in metodologia aeestui obiectiv este realizarea relaxarii

înainte de a se trece la exercitiile propriu-zise.

Profilaxia deposturarilor ìncepe in perioada scolarà, continuind dupa

adolescenta. Desigur ca cea mai propice perioada pentru aparitia si fixarea unor posturi

defectuoase este perioada de crestere si dezvoltare a gamsmului, dar si la adult pot aparea

deposturari dezalinieri, datorate in special unor activitati profesionale generatoare de

pozitii defectuoase. Si adaugam la aceasta posibilítate si scaderea treptata a foratei

musculare ,in lipsa exercitiului organizat.

Nu discutàm aici pozitiile patologice ale corpului determinate de boli.

Principalele deposturari si dezalinieri se constata la nivelul coloanei cervicale, umerilor,

coloanei dorsale si lombare, ca si al pelvisului, deficientele de aliniere a membrelor

inferioare situíndu-se pe un loc al secund.