kinetologie curs

72
DEFINIREA DOMENIULUI Kinetologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul mişcării. Etimologia acestui termen provine din grecescul kinein = mişcare şi logos = a studia. Cu toate că acest termen are rezonanţe multiple în vastul domeniu al mişcării, el sugerează cu precădere domeniul Kinetologiei medicale. Kinetologia medicală este „studiul structurilor şi mecanismelor neuromusculare şi articulare, care asigură omului activităţi motrice normale, înregistrând, analizând şi corectând mecanismele deficitare” (T. Sbenghe, 2002). Kinetoterapia este componenta cea mai de preţ a Kinetologiei, reprezentând partea practică a acesteia. Etimologia acestui termen este din grecescul kinein = mişcare şi terapis = terapie. Kinetoterapia este deci, terapia prin mişcare în scopul corectării mecanismelor deficitare ale mişcării. Ea se implică foarte mult, în elementul numit, „boala”, acţionând asupra aparatului neuromioartrokinetic cu toate valenţele sale: -valenţe profilactice, - kinetoprofilaxia, -valenţe terapeutice , - kinetoterapia, -valenţe de recuperare,-kinetoterapia de recuperare După implicarea în afecţiunile aparatelor şi sistemelor putem considera următoarea clasificare a domeniilor kinetoterapiei: Taxonomia kinetoterapiei: (adaptare după T.Sbenghe, 2002) 1. După domeniul patologic, 2. După obiectivele fiziopatologice, 3. După situaţiile speciale în care se recomandă, 4. După loc şi amenajări kinetice, 5. După forma mişcării prescrise. 1. După domeniul patologic: kinetoterapia în bolile reumatice,

Upload: iacoban-marian

Post on 12-Aug-2015

250 views

Category:

Documents


14 download

DESCRIPTION

kinetologie

TRANSCRIPT

Page 1: Kinetologie Curs

DEFINIREA DOMENIULUI Kinetologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul mişcării. Etimologia acestui termen provine din grecescul kinein = mişcare şi logos = a studia. Cu toate că acest termen are rezonanţe multiple în vastul domeniu al mişcării, el sugerează cu precădere domeniul Kinetologiei medicale.Kinetologia medicală este „studiul structurilor şi mecanismelor neuromusculare şi articulare, care asigură omului activităţi motrice normale, înregistrând, analizând şi corectând mecanismele deficitare” (T. Sbenghe, 2002).Kinetoterapia este componenta cea mai de preţ a Kinetologiei, reprezentând partea practică a acesteia. Etimologia acestui termen este din grecescul kinein = mişcare şi terapis = terapie.

Kinetoterapia este deci, terapia prin mişcare în scopul corectării mecanismelor deficitare ale mişcării. Ea se implică foarte mult, în elementul numit, „boala”, acţionând asupra aparatului neuromioartrokinetic cu toate valenţele sale:

-valenţe profilactice, - kinetoprofilaxia, -valenţe terapeutice , - kinetoterapia,-valenţe de recuperare,-kinetoterapia de recuperareDupă implicarea în afecţiunile aparatelor şi sistemelor putem considera următoarea clasificare a domeniilor kinetoterapiei:

Taxonomia kinetoterapiei: (adaptare după T.Sbenghe, 2002)

1. După domeniul patologic,2. După obiectivele fiziopatologice,3. După situaţiile speciale în care se recomandă,4. După loc şi amenajări kinetice,5. După forma mişcării prescrise.

1. După domeniul patologic:

kinetoterapia în bolile reumatice, kinetoterapia în bolile neurologice, kinetoterapia în bolile respiratorii,kinetoterapia în bolile cardiovasculare,kinetoterapia în bolile psihice,kinetoterapia în bolile posttraumatice etc.

2. După obiectivele fiziopatologice:

kinetoterapia de mobilitate articulară kinetoterapia de tonifiere musculară,

Page 2: Kinetologie Curs

kinetoterapia de creştere a anduranţei musculare, kinetoterapia de coordonare şi echilibru, kinetoterapia de antrenare la efort, kinetoterapia de relaxare, kinetoterapia posturală etc.

3. După situaţiile speciale în care se recomandă:

kinetoterapia la vârstnici, kinetoterapia în pediatrie, kinetoterapia copilului şcolar, kinetoterapia la gravide, kinetoterapia la climax etc

4.După locul şi amenajările kinetice:

kinetoterapia la patul bolnavului, kinetoterapia la sala kineto, kinetoterapia la domiciliul pacientului, kinetoterapia în aer liber, kinetoterapia în bazine, hidrokinetoterapia etc, kinetoterapia în şcoli speciale, kinetoterapia în centre pentru batrâni.

5. După forma mişcării prescrise.

Kinetoterapie pasivăÎn care pacientul nu execută singur programele kinetice pentru că:

- sau nu are la dispoziţie resursele biologice care să comande şi să execute mişcarea, - sau există contraindicaţii absolute, ce nu permit executarea mişcării de către pacient, deşi

restantul funcţional întruneşte condiţiile.Kinetoterapie activăÎn care pacientul execută singur programele kinetice, pentru că, acesta are la dispoziţia sa mişcarea într-un context bine definit de motricitate, de la mişcările cele mai grosiere până la abilităţile gestuale, încluzând şi funcţia de echilibru.

Mijloacul de acţionare ale kinetoterapiei active în scopul stimulării activităţii musculare este mişcarea cu toate posibilităţile sale de realizare, care sunt perzentate în schema de mai jos.

Page 3: Kinetologie Curs

Metodele de lucru sunt diverse şi se bazează pe tehnici ce răspund cel mai bine exigentelor patologice.

În funcţie de scopul urmărit, travaliul muscular se obţine de obicei prin două grupe de metode diferite ce pot fi opozante dar de cele mai multe ori complementare, şi anume:

Metode selective : - analitice - globale mobilizări poliarticulare

facilitări neuro-proprioceptive echilibru şi stabilitate

Metode funcţionale - coordonare - reprogramare neuro-motorietratament paliativ(care rezolvă temporar sau aparent o situaţie dificilă). reîntoarcerea la efort (în săli sau terenuri)exerciţii cu obiective multiple ( musculare, vasculare, de adaptare la effort, respiratorii, etc)Tehnici active speciale mecanoterapie, electroterapie, hidroterapie.

Lipsa de mişcare – reacţiile organismului

Lipsa de mişcare este întâlnită la persoanele sedentare. Sedentarismul se instalează de regulă în două circumstanţe:

Page 4: Kinetologie Curs

comoditatea persoanei care nu agreează efortul fizic şi

incapacitatea persoanei de a raspunde la solicitări fizice mai deosebite, din cauza unor motive de sănatate:

IMOBILISMUL

În kinetoterapie, lipsa de mişcare poate fi prezentă sub forma unui imobilism total (risc vital), sau sub forma unor mici restricţii (solicitarea la efort depăşeşte nivelul de adaptare a organismului).Limitarea mişcărilor corpului omenesc până la stadiul de imobilizare sau imobilism prelungit, este un atribut al stărilor patologice şi pot interesa segmentar sau global organismul, pe o durată de timp variabilă. În toate cazurile de imobilism, mai mult sau mai pulin prelungit, scade activitatea musculară în organism, ceea ce are consecinţe nefavorabile.

(Whaley şi Wong, 1987) :Lipsa de mişcare se caracterizeaza prin:

1. Reducerea activităţii musculare şi atrofie de repaus2. Scăderea activităţii metabolice3. Demineralizare osoasă

1. Reducerea activităţii musculare şi atrofie de repaus Hipotrofia musculara- produce atrofia musculară cu consecinţe de tip degenerativ, - apare contractura musculară,

Page 5: Kinetologie Curs

- apare retracţia musculo-tendinoasă

2. Scăderea activităţii metabolice musculare. - produce dezechilibru între procesele de anabolism şi catabolism, - apare denutriţia proteo-calorică, - apare dezechilibrarea balanţei energetice, - este perturbată ventilaţia pulmonară. Kinetoterapeutul trebuie să cunoască aceste probleme şi să intervină pasiv (dacă este nevoie), solicitând zilnic articulaţiile la întreaga lor capacitate de mobilizare. De asemenea, lui îi revine şi obligaţia de a învăţa familia cum să execute aceste mişcări, cel putin de două-trei ori pe zi, ca tratament de intreţinere (Marcu, 1983).

3. Demineralizarea osoasaa Osteoporoza

- apare deformarea osoasă (rahitism), - apare reducerea circulaţiei la nivelul osului (risc de fracturi),

b. Hipercalcemia Hipercalcemia poate fi periculoasă, deoarece:- calciul intervine în coagularea sângelui, - în scăderea excitabilităţii nervoase şi - diminuarea tonusului muscular şi - determină apariţia litiazei reno-vezicale (boală produsă de prezenţa calculilor în anumite organe)

Tulburări ale marilor funcţiunia) Tulburările la nivel cardiovascular

- reducerea activităţii cardiace - apare hipotensiunea arteriala - apar edemele- apare tromboza (cheag de sânge care se formează într-un vas)

b) Tulburări la nivelul aparatului respirator- apar blocări a elasticităţii cutiei toracice, care produc limitarea accentuată a

debitului respirator complementar, - capacitatea vitală se reduce,- insuficienţa respiratorie parţială - staza secreţiilor bronşice este favorizată

EVALUAREA

Definiţie: Reprezintă aprecierea abaterilor de la starea normală de sănătate, este o inventariere a stării pacientului la începutul, pe parcursul şi la sfârşitul procesului de recuperare funcţională. Obiectivele evaluării sunt:

aprecierea disfuncţiilor şi a cauzelor apariţiei acestora,restantul funcţional, implicaţiile psiho-socio-profesionale asupra pacientului,prognosticul.

Page 6: Kinetologie Curs

Concluziile evaluării trebuie în final să impună programul de recuperare şi de refacere, precum şi adaptarea permanentă a acestuia la noile determinări.

Semnalarea prezenţei abaterilor de la starea normală, şi implicit evaluarea acestor abateri, presupune din partea evaluatorului

- Cunoaşterea parametrilor optimi ai capacităţii de efort.Cunoaşterea atitudinii corecte a corpului uman (atât global, cât şi segmentar), - Cunoaşterea parametrii optimi ai dezvoltării fizice armonioasee (examen somatoscopic şi somatometric)

EVALUAREA, BATERIA DE TESTE EUROFIT din carte

Mişcarea

mijloc de bază al kinetoterapieiLa baza kinetoterapiei stă mişcarea.

Mişcarea este caracteristica esenţială a vieţii.

Prin ea organismul se adaptează la solicitările mediului extern.

Pentru o bună funcţionare şi dezvoltare a organismului precum şi pentru o menţinere a condiţiei fizice şi psihice, mişcarea este o necesitate evidentă atât pentru fiecare segment în parte cât şi pentru organismul în întregime.

În kinetoterapie participarea pacientului la mişcare este dictată de nivelul deficitului motor sau funcţional. Din acest punct de vedere, adică a participării individului la mişcare, kinetoterapia are două domenii :

1.Kinetoterapia pasivă

2.Kinetoterapia activăKinetoterapia activă , voluntară este executată de către pacient sub formă de exerciţii fizice terapeutice.

Modalităţi de mobilizare activă.

Mobilizarea activă se realizează prin intermediul contracţiilor musculare.

Contracţiile musculare răspunzătoare de mobilizarea activă sunt de două feluri:

a. contracţii musculare statice sau izometrice

b. contracţii musculare dinamice sau izotonice Contracţia statică sau izometrică

Page 7: Kinetologie Curs

este o contracţie musculară care realizează un lucru muscular static, înţelegând prin aceasta o activitate în care forţa musculară depusă de subiect egalizează fără să învingă rezistenţa ce i se opune. În cursul contracţiei statice nu se produce nici o modificare în lungimea muşchiului,nici o apropiere sau îndepărtare a punctelor sale de inserţie, deci nu produce mişcare.Contracţia izometrică în sine, poate constitui baza unor exerciţi terapeutice.

-Întrucât exerciţiul realizat prin contracţie izometrică este unul fără deplasare, el se efectuează cât mai precoce posibil.

-Exerciţiile sunt simple interesând un grup de muşchi cu aceeaşi funcţiune.

-Fiind un exerciţiu activ, pe bază de comandă corticală, este foarte eficace în special asupra troficităţii musculare.

-Se cere bolnavului să efectueze un mare număr de contiacţii între 100-200 pe zi, repartizate pe mai multe şedinţe, fără ca ele sa ducă la oboseală şi la durere.Pentru ca tonifierea musculaturii să fie eficientă trebuie ca :

Contracţiile izometrice să fie făcute cu o forţă anumită.(40-50% din valoarea maximă a foţei muşchiului este în măsură să realizeze un câştig de 3-4 pe săptămânâ, 20-30% din forţa maximă nu aduce nici un progres). Durata contracţiei trbuie să fie în proporţie de 15-20% din durata maximă posibilă.Frecvenţa şedinţelor să fie între 7 pe zi şi una la 14 zile,Forţa musculară dobândită va fi în funcţie de frecvenţa şi calitatea antrenamentului (dacă forţa este câştigată într-un timp mai lent, se păstrează mai mult timp)

Contracţia musculară izotonicăContracţia voluntară izotonică este o contracţie musculară care realizează modificarea în lungime a muşchiului şi, deplasarea unui segment corporal în spaţiu, deci ea produce mişcare.După cum muşchiul care se contractă se scurtează sau se alungeşte, avem de-a face cu două tipuri de mobilizare activă izotonică.

- Concentrică în cazul în care muschiul in urma contractării se scurtează şi îşi apropie punctele de inserţie, are loc o contracţie izotonică cu activitate dinamică.

- Excentrică în cazul în care muşchiul, în urma contnactării este supus unei alungiri, forţa desfasurată fiind inferioară rezistenţei sale, are loc contracţia izotonică de opoziţie a muşichilor antagonişti.Din punct de vedere al modalităţilor de prcticare a activității musculare, contractia musculară izotonică este de mai multe feluri:

- mişicare izotonică asistată,

- mişcare activă efectuată cu sau fără contrarezistenţă,

- mişcare sub formă de exerciţii funcţionale. Orce exerciţiu se efectuiază dintr-o anumită poziţie .

Page 8: Kinetologie Curs

Poziţia - este situaţia statică a corpului sau a segmentelor sale – o stare de moment în desfăşurarea mişcării.

În kinetoterapie se folosesc poziţii ale corpului sau ale segmentelor care:- uşurează sau îngreunează efectuarea mişcării, - sporesc randamentul sau efectul mişcării,- localizează precis efectele mişcării.

Poziţia iniţială şi finală determină gradul de dificultate a exerciţiului.ANALIZA POZIŢIILOR

1.Poziţia fundamentală este o poziţie stabilă şi sigură care are puncte de sprijin pe sol (mai multe sau mai puţine) şi asupra căreia acţiunea gravitaţională acţionează pe un număr crescând de segmente anatomice fără să le dezechilibreze. Poziţiile fundamentale sunt : stând, aşezat, culcat, sprijinit şi atârnat.2. Poziţiile derivate.

Sânt rezultatul unor modificări (în ceea ce priveşte punctele de sprijin) ale poziţiilor fundamentale, constând în diminuarea, creşterea sau modificarea bazei de susţinere în scopul adaptării poziţei iniţiale la o anumită formă de exercitiu

3. Poziţiile compuse. Reprezintă modificări ale poziţiilor corpului şi ale segmentelor acestuia, în planuri şi direcţii

diferite, în raport cu poziţia fundamentală sau derivată, avînd drept scop simplificarea, localizarea sau complicarea unui exercitiu.CARACTERISTICILE COMUNE ALE POZIŢIILOR FUNDAMENTALE

Elementele determinante pentru o pozitie fundamentală sînt:

- Baza de susţinere,- Punctele de sprijin în interiorul aceastei baze de susţinere,- Poziţia centrului de greutate al corpului,- Echilibrul general,- Poziţia segmentelor corpului unele în raport cu celelalte,- Acţiunea muşchilor care se opun acţiunii gravitaţiei,precum şi acţiunea muşchilor care

conferă stabilitate diferitelor segmente.- Scopurile urmărite: să servească drept poziţie iniţială pentru un exerciţiu funcţional

sau profesional. Analiza pozitiilor fundamentale: - stând, - culcat, - şezând, - pe genunchi, - sprijin pe mâini, - atârnat

1. Poziţia fundamentală stând

Page 9: Kinetologie Curs

A. Determinarea bazei de susţinere. Baza de susţinere este formată din conturul extern al labei piciorului, călcâiele fiind lipite,

iar vârfurile distanţate cu 30# faţă de planul sagital. B. Repartiţia punctelor de sprijin pe baza de susţinere.

Greutatea corpului trebuie să fie în mod egal repartizată pe tălpile picioarelor în proporţie de 3/6 pe călcâi, 2/6 pe extremitatea primului metatarsian şi 1/6 pe extremitatea celorlalte patru metatarsiene,valori care se modifică în mod constant în funcţie de oscilaţiile corpului.

C .Centrul de greutate. În poziţia stând (poziţie anatomică de referinţă), centrul de greutate este situat în faţa celei de-a doua vertebre sacrate, într-un punct aflat la 55% din înălţimea subiectului măsurată de la sol.D. Poziţia segmentelor

a. În plan sagital. În raport cu baza de susţinere, tibia este verticală, femurul se găseşte în prelungirea tibiei, bazinul în retroversiune maximă (făcând ca baza osului sacru să devină orizontală), segmentul lombar se verticalizează la maximum ceea ce duce la diminuarea curburii lombare. Capul se află în poziţie echilibrată, cu bărbia retrasă, braţele, în poziţie verticală, sunt plasate de-a lungul corpului iar antebraţele, palmele şi degetele sunt drepte.

b. În plan frontal. Călcâiele şi genunchii sunt alipiţi, crestele iliace anterosuperioare se află pe aceeaşi linie orizontală, iar umerii se aliniază după aceeaşi linie orizontală, cit mai joasă posibil. Brațele sunt lipite de trunchi.

c. În plan orizontal. Vârfurile sunt depărtate, iar şoldurile se află în poziţie de rotație externă. Omoplaţii se află în poziţie maximă de adducțe. braţele în poziţie de rotaţie externă, iar antebraţele în supinaţieE. Echilibrul general al corpului

Poziţia stând nu este o poziţie favorabilă echilibrului fizic, gravitaţia tinzând să determine căderea:- capului pe trunchi ;- trunchiului (articulat cu coapsele) pe coapse;- coapselor pe gambe ;- gambelor care, articulate cu laba piciorului, se găsesc la rândul lor într-un echilibru

foarte instabil la nivelul gleznelor.

Reglarea tonusului permite stabilizarea acestui echilibru precar, fapt ce se produce prin variaţii adaptate ale tonusului muscular, care compensează în fiecare moment, posibilele cauze de dezechilibrare.Muşchii rezistă la întinderea la care sunt supuşi, ceea ce le sporeşte tonusul şi măreşte forţa depusă în timpul contracţiei.

Reflexul miotatic joacă un rol important în mentinerea poziției, întrucât muşchii antigravitaţionali sunt în mod constant sub tensiune datorită acţiunii gravitaţiei .F. Analiza musculară.

Verticalizarea diferitelor segmente impune muşchilor:

Page 10: Kinetologie Curs

- să menţină poziţia verticală, luptând împotriva gravitaţiei;- să echilibreze segmentele corpului, opunîndu-se oscilaţiei în cele trei planuri ale

spaţiului.În acest context, putem vorbi despre mai multe tipuri de muşchi:

- erectori, - antigravitaţionali

- fixatori, grupe musculare pe care le întâlnim la diferite segmente.Poziţii derivate din poziţia stând- fandat - sprijin pe vârf

- înainte, - lateral, - înapoi.

2 Pozilia fundamentală culcat dorsal.A. Determinarea bazei de susţinere. Baza de susţinere este figura formată prin unirea punctelor de sprijin situate cel mai spre exterior: protuberanţa occipitală, unghiurile superioare interne ale omoplaților, olecranele, extremitățile celui de al doilea metacarpian, extremităţile feţelor dorsale ale indexului şi călcâiele.B. Repartiţia punctelor de sprijin. În afara punctelor care formează perimetrul bazei de susținere, concentrările de puncte de sprijin se găsesc la nivelul coapselor, al maselor musculare fesiere, al apofizei spinoase T8; puncte de contact cu solul există la nivelul maselor musculare ale ischiogambierilor, precum şi pe lojile posterioare ale brațelor şi antebrațelor.C. Centrul de greutate al corpului atinge nivelul său cel mai jos în raport cu baza de susţinere, fiind

Page 11: Kinetologie Curs

situat în această poziţie fundamentală, în faţa celei de-a doua vertebre sacrate, D . Echilibrul . Poziția culcat pe spate este o poziţie de echilibru stabil, acţiunea gravitaţiei exercitându-se în sensul menţinerii poziţiei de referinţăE. Poziţia segmentelor. Toate segmentele sînt orizontalizate şi rămân unele fată de celelalte în alinierea şi poziţia precizate pentru poziţia fundamentală stând.

F. Analiza musculară. Dat fiind faptul că toate segmentele sunt orizontalizate, acţiunea muşchilor antigravitaţionali nu este indispensabilă. Segmentele nu sunt suprapuse, prin urmare, intervenţia muşchilor stabilizatori va fi necesară doar la nivelul labei piciorului, care trebuie menţinută în unghi drept în raport cu tibia, ceea ce se realizează prin contracţia muşchilor anteriori ai gambei.Actiunea acestor muşchi tinde să alungească la maximum subiectul întins pe sol, iar gravitaţia favorizează starea lor de tensiune întrucât poziţia fundamentală culcat nu este o poziţie de relaxare musculară, în muşchii erectori ai coloanei vertebrale va exista tensiunea necesară pentru a reduce, pe cât posibil, curburile fiziologice prin diminuarea distanţelor dintre punctele de reper şi sol, în plan frontal sau, în situaţia de faţă, orizontal.Poziţii derivate din poziţia culcat:

- culcat ventral-culcat lateral (costal)

3. Analiza poziţiei fundamentale şezând

În poziţia şezând segmentele: trunchi, coapsă,gambă şi laba piciorului formează unghiuri de 90*.

A. Determinarea bazei de susţinere Baza de susținere este formată prin proiectarea pe sol a punctelor ischiatice de contact cu, taburetul şi unirea acestora cu punctele de sprijin plantare.

B. Repartiţia punctelor de sprijin:Punctele de sprijin sânt concentrate în trei zone :

a) pe taburet, zonă ce corespunde regiunii fesiere inferioare (ischiatice) şi care susţine greutatea capului, a trunchiului şi a membrelor superioare;

b) faţa posterioară a coapselor, care suportă greutatea acestoraC. Centrul de greutate se găseşte în această poziţie la 60% din înălţimea trunchiului, măsurată din vîrful craniului.

D. Echilibrul. Poziţia şezînd este una instabilă, întrucât centrul de greutate al trunchiului este situat la o înălţime relativ mare, în raport cu baza principală de sprijin (regiunea ischiatică), destul de redusă ca suprafaţă E. Poziţia segmentelor

a. De la sol până la genunchi, segmentele prezintă aceeaşi dispunere, ca şi în cazul poziţiei fundamentale stând: călcîiele lipite, vîrfurile picioarelor depărtate la 30°, gambele în poziţie verticală, genunchii lipiţi.

Page 12: Kinetologie Curs

b. Coapsele sunt la orizontală, formând cu gambele un unghi de 90°.c. Poziţia bazinului şi a coloanei vertebrale este modificată substanţial. Poziţia şezând antrenează bascularea bazinului înspre înapoi, ischionul reprezentând baza pe care rulează segmentul de roată format de acesta.d. Coloana vertebrală Regiunea lombară capătă aspectul unei curburi convexe. Orizontalizarea vertebrei L1, la un subiect care priveşte în sus şi puţin înainte, îl obligă pe acesta să-şi corecteze curbura toracică, pentru a-şi menţine privirea orizontală. Curbura cervicală nu este influenţată de dispunarea etajelor inferioare, aspectul ei fiind acelaşi ca în cazul poziţiei fundamentale stând.Poziţii derivate din poziţia şezând:- şezând depărtat, -şezând apropiat, -şezând încrucişat4. Analiza pozitiei fundamentale pe genunchi 1. Determinarea bazei de susţinere2. Repartiţia punctelor de sprijin3. Poziţia centrului de greutatePoziţii derivate din poziţia fundamentală pe genunchi:- pe genunchi, aşezat pe călciie- în patru labe- pe un genunchi5. Analiza poziţiei fundamentale cu sprijin în mîini.A. Determinarea bazei de sustinere. Baza de susținere rezultă din unirea conturului extern al suprafeței palmare de sprijin a celor două mâini cu cel al fetelor plantare ale degetelor de la picioare. Elementul definitoriu al acestei pozitii este sprijinul în mâini pe sol.B. Repartiţia punctelor de sprijin. Greutatea corpului este repartizată în principal asupra mâinilor şi în al doilea rând la nivelul degetelor de la picioare. Repartiţia punctelor de sprijin poate fi evaluată în mod obiectiv cu ajutorul a două balanţe plasate sub respectivele puncte de sprijin (cu aproximație, 2/3 din greutatea corpului se sprijină pe mâini, 1/3 pe degetele de la picioare).C. Centrul de greulate. Poziţia braţelor antrenează modificarea poziţiei centrului de greutate, care se deplasează uşor înainte şi spre partea superioară a trunchiului.D. Echilibrul. Datorită lărgirii bazei de susţinere şi coborârii centrului de greutate, echilibrul este unul stabil, Însă depinde de contracţia statică a muşchilor implicaţi în consolidarea poziţiei.E. Poziţia segmentelor. Segmentele rămân în aceeaşi poziţie ca în cazul poziţiei fundamentale stând, cu cîteva excepţii :

- extensia degetelor de la picoare ;- antepulsia şi rotaţia internă a centurii scapulohumerale, care au drept rezultat verticalizarea segmentelor brahiale şi extensia coatelor. Antebraţele sânt în pronaţie, iar încheietura mâinii în extensie la 90° .

F. Analiza musculară. Activitatea muşchilor stabilizatori ai segmentelor se modifică.Sistemul transvers spinos este la fel de solicitat ca şi în cazul pozitiei stând, cu deosebirea că ridicarea este facilitată de oblicitatea planului frontal.Opunându-se nesincronizării care poate apărea între punctele de sprijin, anumiţi muşchi flexori devin antigravitationali : - muşchii iliaci,

Page 13: Kinetologie Curs

- muşchiul croitor - muşchii abdominali,.La nivelul membrului superior, flexorii încheieturii, tricepsul brahial şi marele dinţat se opun acţiunii gravitaţiei.

Stabilitatea acestui segment este asigurată prin coordonarea abductorilor cu adductorii, precum şi a flexorilor cu extensoriiPoziţii derivate din poziţia sprijin pe mâini :

- sprijin dorsal- sprijin lateral

6. Analiza poziţiei fundamentale atârnat

Corpul se sprijină pe sol indirect, prin intermediul unui aparat.A. Determinarea bazei de susţinere. Baza de susţinere este figura obţinută prin unirea

punctelor situate la extremitatea proiectării pe sol a suprafeţei de contact între mâini şi aparatul de susţinere.B. Reparţia punctelor de sprijin. Greutatea corpului este repartizată în mod egal pe cele două suprafeţe palmare de contact cu aparatul.C. Poziţia centrului de greutate.Poziţia membrelor superioare în prelungirea trunchiului antrenează o uşoară deplasare înspre în sus a centrului de greutate.D. Echilibrul. Acţiunea gravitaţiei tinde să aducă toţi centrii segmentari de greutate pe acelaşi plan frontal cu centrul general de greutate al corpului şi cu poligonul de susţinere, ajungându-se astfel la un echilibru stabil.E. Poziţia segmentelor. Poziţia trunchiului şi a membrelor inferioare este aceeaşi ca în cazul poziţiei fundamentale stând, membrele superioare, plasate în prelungirea trunchiului, fiind singurele segmente care nu îşi conservă poziţia.

F. Analiza musculară. Poziţia în atârnat suprimă acţiunea muşchilor antigravitaţionali.Pentru a conserva caracterul activ comun tuturor poziţiilor fundamentale, muşchii care

asigură păstrarea formei poziţiilor segmentare se contractă, iar stabilizarea segmentelor are loc în funcţie de inversarea sensului susţinerii. În asigurarea susţinerii intervin muşchii flexori ai degetelor. Acţiunea muşchilor mare dorsal, a trapezilor inferiori, precum şi a marilor şi micilor pectorali asigură evitarea alunecării trunchiului în raport cu omoplaţii şi favorizează menţinerea în poziţie coborâtă a centurii scapulare.Poziţii derivate din poziţia fundamentală atârnat:- atârnat suspendat

- atârnat înclinat

EXERCITIUL FIZIC mijlocul principal al actului kinetoterapic

Exerciţiul fizic stă la baza kinetoterapiei active şi reprezintă actul motric repetat sistematic, care constituie mijlocul principal al realizării sarcinilor programului kinetoterapic.Clasificarea exerciţiilor fizice după natura lucrului muscular:

Page 14: Kinetologie Curs

- exerciţii fizice statice, - exerciţii fizice dinamice.

I. Exerciţiile fizice statice Au la bază lucrul muscular static.

Ele au rolul de consolidare ori de fixare a unor posturi sau a unor poziţiile de lucru, timp de 6 până la 12 secunde, prin intermediul efortului izometric.În cadrul exerciţiilor statice nu se realizează nici un fel de mişcare a segmentelor corpului, pentru că acestea sunt exerciţii de izometrie. Prin intermediul exerciţiilor statice se asigură condiţiile de desfăşurare a efortului dinamic precum şi stabilitatea corpului şi a segmentelor lui. Exerciţiile statice pot fi:

• de menţinere, pentru păstrarea unor poziţii,• de consolidare, de asigurare a poziţiei stabile a corpului, având la bază tonusul grupelor

musculare antagoniste,• de fixare, de asigurare a poziţiei în cazul unui echilibru nestabil, dinamic• posturi, care cuprind poziţii:

- de repaus (de odihnă),- habituale (profesionale),- de gimnastică.

Poziţiile se împart la rândul lor în:a - poziţii corecte - identice cu atitudinea corectă a corpului,b - poziţii corective - care depăşesc în sens invers curburile fiziologice normale,c - poziţii hipercorective - mai mult decât corective.Din punct de vedere metodic, poziţiile sunt clasificate astfel:a - poziţii fundamentale: stând, pe genunchi, şezând, culcat şi atârnat,b - poziţii derivate: obţinute prin modificarea poziţiilor segmentelor corpului, care pot fi simetrice şi asimetrice,c - poziţii de bază pentru segmente,d - poziţii de bază pe şi la aparate

II. Exerciţiile fizice dinamice Au la bază activitatea mecanică, dinamică caracterizată prin realizarea deplasărilor în spaţiu a corpului sau a segmentelor sale. Mişcarea activă rezultă din activitatea simultană a musculaturii agoniste şi antagoniste cu cheltuială corespunzătoare de energie.Din punct de vedere tehnic lucrul muscular dinamoic, activ se poate realiza prin mişcări libere şi cu rezistenţă. A. Mişcarea activă liberă se realizează atunci când, la efectuarea ei, nu intervin forţe externe. B.Mişcarea activă cu rezistenţă este când la realizarea ei intervin forţe externe care îngreunează execuţia. Mişcările active cu rezistenţă se pot efectua:

a.concentric, b.excentric.

În ambele cazuri mişcările se pot desfăşura în: - în interiorul segmentului propriu de contracţie afara segmentului propriu de contracţieSpunem că

- mişcarea se realizează în interiorul segmentului propriu de contracţie atunci

Page 15: Kinetologie Curs

când acţiunea porneşte din poziţia indiferentă (zero), în sensul fiziologic, natural al mişcării active libere, muşchii lucrând între punctele de inserţie normale.

- mişcarea se realizează în afara segmentului propriu de contracţie, atunci când din poziţia indiferentă (zero) muşchii se contractă, iar segmentul se deplasează în sensul opus mişcării active libere în segmentul de contracţie a muşchilor antagonişti. Exerciţiile dinamice stau la baza tuturor procedeelor şi metodelor kinetoterapiei Clarificarea exerciţiilor dinamice

A) Din punct de vedere tehnic, B) Din punct de vedere metodologic,E) Exerciţii cu caracter aplicativ,

F) Exerciţii fizice diverseA) Din punct de vedere tehnic se împart astfel:

1– fundamentale a. libere - active şi pasiveb. cu rezistenţă

- cu partener, - cu obiecte portative,

- cu şi la aparate, - cu diferite îngreunări, - cu autorezistenţă.

c. de relaxare fiziologică.2– de bază pe segmente

- pentru braţe, - pentru picioare,- pentru trunchi,- pentru cap şi trunchi

B) Din punct de vedere metodologic, exerciţiile pot fi împărţite în:• exerciţii simple - reprezentate prin mişcări care au loc într-o singură articulaţie şi într-un singur plan (ex. flexia şi extensia în articulaţia cotului),• exerciţii compuse - mişcări în mai multe direcţii (flexie, extensie, abducţie,adducţie în aceeaşi articulaţie),• exerciţii complexe - mişcări ce se execută în mai multe articulaţii a corpului. C) Din punct de vedere a intensităţii efortului se împart astfel: 1) exerciţii pentru scăderea intensităţii efortului fizic - în care efortul depus de subiect este minimal sau chiar nul. Ele se adresează celor ce nu sunt în măsură să efectueze o deplasare a segmentelor corpului în condiţii normale sau îngreunate, iar cele mai reprezentative sunt:

- mişcarea pasivă şi pasiv ajutată,- contracţiile izometrice- mecanoterapia cu uşurarea intensităţii efortului,- mişcarea în sensul forţei gravitaţionale,- mişcarea în apă caldă.

2) exerciţii pentru creşterea intensităţii efortului fizic - constau în exerciţi cu îngreunări care se pot realiza prin următoarele modalităţi:

- rezistenţă manuală sau autorezistenţă,- rezistenţă mecanică,

Page 16: Kinetologie Curs

- exerciţii cu obiecte portative - exerciţii la aparate fixe sau mobile,- exerciţii efectuate în afara segmentului propriu de contracţie,- exerciţii efectuate împotriva forţei gravitaţionale,- mişcări efectuate împotriva densităţii apei etc.

D) Din punct de vedere a efectului lor asupra aparatelor şi sistemelor organismului distingem:1 – gimnastica articulară - se adresează sistemului locomotor şi realizează mobilizarea

metodică a articulaţiilor în scopul recuperării funcţionale a segmentelor.2 – gimnastica respiratorie - se adresează sistemului respirator şi este nelipsită în orice

program terapeutic prin mişcare în scopul aportului de oxigen necesar realizării efortului şi în scop profilactic şi terapeutic la nivelul toracelui a coloanei vertebrale, a căilor respiratorii, a

plămânilor şi a pleurelor.3 – gimnastica sistemului cardiovascular - se adresează bolnavilor cardiovasculari în

tratamentul funcţional şi de recuperare.4 – gimnastică abdominală - se adresează aparatului digestiv în scopul refacerii

tulburărilor tubului digestiv şi a tonusului musculaturii abdominale.5 – gimnastica reeducării neuromotorii - este recomandată după afecţiuni neuromotorii,

pentru reînvăţarea mişcărilor şi reeducarea echilibrului static şi dinamic. E) Exerciţii cu caracter aplicativ.Au drept scop realizarea mişcărilor cât mai aproape de forma lor naturală sau compensarea mişcărilor prin procedee corespunzătoare pentru vindecarea fără infirmitate a oricărei deficienţe. Exerciţiile aplicative pot fi:

- simple, sub forma deprinderilor motrice de bază sau utilitar-aplicative,- complexe, sub forma curei de teren, a odihnei active, a terapiei ocupaţionale, deprinderilor

motrice specifice practicării unor ramuri sportive. F) Exerciţii fizice diverse.

- mecanoterapia, care utilizează în tratamentul funcţional diverse aparate mecanice,- gimnastica electrostimulatoare care foloseşte pentru tratament producerea contracţiilor musculare prin electrostimulare,- exerciţii fizice împrumutate din joc, sport, turism şi dans,- procedee fizioterapice:

- termoterapia, - hidroterapia, - actinoterapia, electroterapia etc.

Noţiunea de exerciţiu

Noţiunea de exerciţiu de gimnastică terapeutică se conturează în cadrul Gimnasticii Suedeze atribuită lui Peer Henrick Ling (1776-1839).

Construit pe baza analizei datelor anatomice, exerciţiul segmentar este caracterizat printr-o formă definită în spaţiu şi timp, ceea ce îl face controlabil şi repetabil.

Simplitatea structurii exerciţiilor a permis o largă utilizare a acestora, în scopuri preventive, terapeutice şi curative întâlnindu-se în - gimnastica de intreţinere,

Page 17: Kinetologie Curs

- gimnastica medicală sau corectivă.

Se pune problema dacă, în comparaţie cu posibilităţile oferite de circuitele de aparate cu scripeţi, cu mecanoterapia sau cu metodele şi procedeele de facilitate neuromusculară, o asemenea formă de lucru mai are sau nu relevanţă. Din acest punct de vedere se poate sublinia că exerciţiile de gimnastică terapeutica sunt importante pentru: - utilitatea pe care o prezintă, - caracterul lor formator.Acest gen de exerciţii aduc excelente servicii, aşa cum o dovedeşte practica kinetoterapeutică curentă. Simple ca realizare , având nevoie de puţin material auxiliar (sau chiar deloc), ele permit pacientului să practice această formă de gimnastică chiar şi la domiciliu.

Exerciţiile de kinetoterapie pot fi executate de orice persoană, chiar dacă nu are o pregătire fizică specială, pentru că sunt cât se poate de accesibile.

Ele permit kinetoterapeuţilor transpunerea cunoştinţelor teoretice, metodologice şi anatomo-fiziologice în aplicaţiile practice, fapt ce asigură controlul mecanismelor care permit adaptarea exerciţiului la diferiţi subiecţi.

Ele reprezintă un material pedagogic şi metodic comod pentru învaţarea executării corecte a unei deprinderiPrincipii fundamentale

Principiile fundamentale ale exerciţiilor de kinetoterapie sunt reprezentate de: -scopul, - efectele pe care le produc

1. Scopurile exerciţiilor de kinetoterapie sint:

- scopuri funcţionale. Exerciţiile de kinetoterapie asigură funcţionalitatea musculară şi articulară la nivelul segmentelor şi la nivelul corpului în întregime.

- scopuri posturale. Funcţia posturala a exerciţiilor de kinetoterapie asigură menţinerea atitudinii verticale. Atitudinea verticală poate fi compromisă de acţiunea gravitaţiei, de modul defectuos de viaţă. precum şi de poziţiile de lucru, adesea in flexie, care accelerează efectul de accentuare a curburilor fiziologice normale.

- scopuri morfologice. Exerciţiile de kinetoterapie au un rol important şi în ameliorările morfologice, ele reprezentând un întreg ansamblu de mijloace puse în slujba atitudinilor corecte.

O asemenea orientare explică caracterul static al acestui tip de gimnastică şi gama limitată de exerciţii. Exerciţiile destinate trunchiului (bazinul, coloana vertebrală cu toate zonele ei şi luată în ansamblu, abdomenul şi respiraţia) sunt destul de numeroase, insă cele destinate membrelor inferioare şi membrelor superioare sunt mai reduse.

2. Efectele exerciţiilor de kinetoterapie

Page 18: Kinetologie Curs

În funcţie de efectul dominant, exerciţiile de gimnastică de kinetoterapie se clasifică în trei categorii : -exerciţii de flexibilizare; -exerciţii de conştientizare; -exerciţii de dezvoltare musculară

a. Exerciţiile de conştientizare

au scopul de a permite subiectului să înveţe să-şi poziţioneze corect segmentele. Ele implică alegerea unei poziţii corecte şi a unor mijloace sau modalităţi care să ofere posibilitatea de a o ţine sub control.

a.1. Pozitia corectă constă în fixarea segmentelor şi a corpului într-o perspectivă anti-gravitatională, pornind de la anumite repere anatomice, adică cât mai aproape de axa verticală a corpului (pentru poziţia stând) când acţiunea forţei gravitaţionale este mai redusă. La nivelul părţii dorsale a piciorului în plan frontal, de pildă, poziţia corectă a articulaliei subastragaliene va fi poziţia neutră, fără alunecare în varus sau valgus. In cazul coloanei vertebrale, regula va fi rectitudinea.

a.2. Mijloacele de conştientizare vor fi oferite de trei tipuri de exerciţii, diferite ca intenţii şi efecte, dar complementare.Conştientizarea situaţiei de fapt. Aceasta înseamnă că segmentul vizat va trebui „descoperit" de către subiect. Acestuia i se va cere să se observe în oglindă din faţă şi din profil, să-şi palpeze segmentele şi astfel, pacientul va fi indrumat cum să-şi descopere şi să-şi identifice starea de fap,în urma abordării vizuale şi tactile, adică prin propriocepţie.

Conştientizarea pierderilor de mobilitate. Va fi explorată mobilitatea articulară a segmentelor prin mişcări de flexie-extensie, abducţie-adducţie, pronaţie-supinaţie,rotaţie internă şi externă, alternative etc. Asemenea mobilizări clarifică imaginea proprioceptivă asupra segmentelor, dau executantului posibilitatea de conştientizare a nivelului de mobilitate existent la aceste niveluri.

Conştientizarea poziţiei corecte. Segmentul, avut in vedere sub aspectul staticii şi al plasticităţii sale, poate constitui obiectul exerciţiilor de redresare activă sau pasivă spre poziţia corectă. Cunoaşterea şi conştientizarea poziţiei corecte se face cu ajutorul kinetoterapeutului care explică şi demonstrează atitudinea corectă a segmentului sau a corpului în întregime. Prin mobilizări bine gîndite, pasive, pasivo-active şi mai ales active, controlate vizual şi tactil, se realizează obiectivul esenţial proprioceptiv în scopul autocontrolului şi al corectării atitudinii corporale.b. Exerciţiile de mobilizare

au scopul de a intreţine sau de a restaura funcţionarea normală a articulaţiilor, mai mult sau mai puţin afectate de modul nostru de viaţă în perspectiva posturală. De aici rezultă, pe de o parte, că prioritare sînt exerciţiile care urmează sensul antigravitaţional, exerciţiile simple care respectă mobilizarea în limitele normale de mobilitate a articulaţiilor, iar pe de altă parte, că limitele extreme şi spectaculoase trebuie evitate.

Page 19: Kinetologie Curs

Exerciţiile de mobilizare pasivă sau activă sînt specializate şi işi propun să relaxeze şi să alungească structurile care limitează mobilitatea (structuri capsuloligamentare şi musculare, mono- şi poliarticulare). În condiţiile unei musculaturi relaxate, ele pot fi pasive sau active sau vor combina aceste două modalităţi.b.1. Mobilizarea pasivă, numită şi flexibilizare sau postură de încordare, constă în exerciţii în care forţa mobilizatoare nu aparţine articulaţiei vizate, ci poate fi furnizată de gravitaţie, de o intervenţie din afară, de subiectul însuşi sau de un mijloc mecanic oarecare. Oricum, aceste exerciţii presupun relaxarea muşchilor agonişti sau antagonişti periarticulari.

b.2. Mobilizarea activă ,numită şi flexibilizare activă, constă în exerciţii în care forţa mobilizatoare este furnizată de muşchii aferenţi articulaţiei. Relaxarea, care în acest caz vizează exclusiv muşchiul contractat, este facilitată de contracţia antagonistului. Această mobilizare activă reprezintă o modalitate care permite autodozarea mobilizării, dar de aceea eficienţa ei este de multe ori scăzută în raport cu aceea a mobilizării pasive.

Mobilizarea pasivo-activă sau activo-pasivă constă în combinaţia celor două modalităţi precedente. Pe primul loc în denumire apare, termenul corespunzător aspectului dominant.c. Exerciţiile de dezvoltare a masei muscularepermit fortificarea musculaturii antigravitaţionale, precum şi a fibrelor musculare care, prin echilibrarea tensiunilor lor, permit adoptarea unei staţiuni verticale corecte. Ele sunt în general statice, dar pot fi şi dinamice, sunt fie concentrice, fie excentrice şi se execută întotdeauna într-un interval de timp adaptat scopului propus. Reglarea poziţiei ortostatice este automată şi involuntară.Datorită faptului că avem de-a face întotdeauna cu contraţii voluntare, efectele benefice pe care le au exerciţiile de dezvoltare a musculaturii bazate pe autocontrol se datoresc unei tonifieri analitice (tocmai prin intermediul contracţiei voluntare).Programarea şi alcătuirea exerciţiilor

1. Scopurile 2. Modul de analiză

1. Scopurile. Exerciţiile de gimnastică elementară permit viitorilor specialişti în tehnicile mişcării o abordare practică şi judicioasă a unei forme gestuale simple. Prin aceasta, ea reprezintă un element important al formării terapeuţilor, întrucât le dezvoltă capacitatea de a aborda mai târziu tehnici mai complexe. În plus, prezintă avantajul că le oferă un instrument terapeutic de cele mai multe ori aplicabil la toţi subiecţii care le sunt încredinţaţi.Analiza. Exerciţiului elementar construit este lent, controlat, localizat şi decompensat. El se pretează bine la analiza segmentară, care evidenţiază rezistenţa ce trebuie opusă, forţele implicate şi pârghiile utilizate. Analiza va avea loc : înaintea exerciţiului, în timpul executării şi după incheierea lui, în fiecare dintre cele trei etape ale exerciţiului, care sint :

- poziţia iniţială, - mişcarea propriuzisă şi - poziţia finală

a. Poziţia iniţială

Page 20: Kinetologie Curs

Se exprimă întotdeauna printr-o terminologie bine definită, prin termeni fundamentali, intermediari şi derivaţi şi este posibil de luat dacă centrul de greutate al subiectului se proiectează în poligonul de sustinere, mai mare sau mai mic ca dimensiuni, în funcţie de poziţia fundamentală aleasă.

Adică o poziţie echilibrată, sigură, cu centrul de greutate bine plasat şi cu puncte de sprijin bine definite.

Poziţia segmentelor care nu au rol de sustinere, este precizată clar, ceea ce permite, pentru fiecare dintre aceste segmente în parte, aprecierea unghiului pe care îl face cu verticala, precum şi a proiecţiei orizontale a braţului pârghiei corespunzătoare, determinându-se astfel activităţile musculare ce vor asigura echilibrarea acţiunii gravitaţiei.b. Mişcarea

Mişcarea propriu-zisă este activitatea care se înscrie între poziţia iniţială şi poziţia finală. Aspectele cele mai remarcabile ale mişcării sunt deplasarea segmetară şi activităţile musculare.

b.1. Deplasarea segmentelor este lentă, controlată, localizată şi decompensată:-mişcarea se execută de la un punct la altul lent, în general într-un singur plan, ceea ce

simplifică analiza, dar nu neapărat şi execuţia. Lentoarea gestului trebuie să permită executantului un control constant al traiectoriei maselor mobilizate, care să respecte şi să urmărească planurile şi direcţiile, fără să se treacă brusc de la o poziţie la alta.

- mişcarea este localizată, adică se limitează la mobilizarea, tensionarea sau fixarea unui segment sau a două segmente, fără a se extinde la segmentele învecinate, şi fără compensare la alte niveluri.

b. 2. Activităţile musculare prezintă o importantă variabilă, în funcţie de tipul de exerciţiu (de conştientizare, de mobilizare activă, de dezvoltare a musculaturii) şi de rezistenţa întâmpinată. Statice, dinamice, concentrice sau dinamico-excentrice, ele fac întotdeauna obiectul unei analize biomecanice, care înglobează poziţia iniţială şi poziţia finalăc. Poziţia finalăNu de puţine ori identică cu poziţia initială, poziţia finală se exprimă, la rândul ei, în termeni fundamentali, derivaţi, etc.Chiar ţi în cazul în care este diferită, ea va trebui să fie analizată, cunoscută şi ţinută sub controlAspecte pedagogice în cadrul exerciţiilor de gimnastică terapeutică.

Perspectiva biomecanică şi de practicare a exerciţiilor elementare nu poate fi sufcientă pentru formarea practicienilor.Cunoaşterea aspectelor pedagogice caracteristice acestui gen de exerciţii este absolut obligatorie pentru stabilirea:

- scopurilor şi metodelor, - metodica şi modalităţile de executare

1.Scopuri şi metode. Analiza pedagogică a exerciţiului elementar are urmatoarele obiective : - cunoaşterea de către specialist a principiilor metodice pe care să le aplice în tehnicile ,metodele şi exerciţiile de kinetoterapie.

Page 21: Kinetologie Curs

- corectitudinea execuţiei care se realizează prin dezvoltarea capacităţii kinetoterapeutului de a îndruma pacienţii să execute perfect acest tip de exerciţii. - terminologia corectă scrisă sau orală. Enunţul exerciţiului să cuprindă termeni simpli şi precişi, care nu permit decât o singură transpunere gestuală. - dozarea exerciţiilor în funcţie de starea de fapt, afecţiune, vârstă, tipul exerciţiilor. 2. Metodica exerciţiilor şi modalităţile de executare. Pentru executarea unor exerciţii sunt necesare o sumă de cunoştinţe care trebuie transmise până la punerea lor în practică. Pentru a putea fi dus la bun sfârşit, un exerciţiu trebuie să parcurgă toate etapele desfăşurării sale: explicaţie,demonstraţie,învăţare,corectare1.Explicaţia şi demonstraţia exerciţiului Este metoda prin care se suscită interesul executantului. Explicaţiile „savante" care depăşesc posibilităţile de înţelegere ale pacientului trebuie evitate. Oferind la început elementele esenţiale, spre final explicarea se va putea reduce la un simplu cuvint, iar ulterior, din când în când, unele explicaţii pot fi reamintite.Explicaţia poate fi insoţită de o demonstraţie, care este de multe ori mai elocventă decât un lung discurs. În kinetoterapia pasivă sau pasivă-activă, se poate plasa manual subiectul în poziţia dorită şi se mobilizează pasiv segmentele vizate2. Comanda exerciţiului,Prin comandă înţelegem exprimarea verbală, cu o anumită tonalitate, a acţiunilor ce urmează a fi executate. Comanda trebuie să fie mobilizatoare , precisă şi adaptată condiţiilor în care se desfăşoară acţiunea.

În kinetoterapie, comanda cuprinde următoarele trei faze:a) Comanda prevestitoare, constând într-un semn sau un cuvânt care captează atenţia executantului şi indică acţiunea ce urmează să fie executată.b) Pauza pregătitoare, de o durată proporţională cu dificultatea exerciţiului, care permite executantului să se concentreze, să-şi reprezinte mental exerciţiul. Dacă este prea lungă, această pauză va antrena o scădere a atenţiei ; dacă este însă prea scurtă, ea nu-i va asigura subiectului o pregătire convenabilă, iar faza următoare îl va lua prin surprindere.c) Comanda săvârşitoare, care are un caracter decisiv, determină începutul mişcării propriu-zise. Tonul trebuie să se adapteze formei exerciţiului, prin plasarea la locul potrivit a accentului fonic. Comanda trebuie să fie dinamizantă şi lipsită de agresivitate şi se poate prelungi, dacă este necesar, prin acordarea unui sprijin direct. În general verbală, câteodată manuală, ea are scopul de a ajuta subiectul în executarea şi repetarea exerciţiilor. Bazată pe numărătoare, va fi stimulativă şi va uza de expresii şi inflexiuni adaptate formei exerciţiului.3. Corectarea exerciţiului. Corectarea este un element esenţial al pedagogiei exerciţiilor de gimnastică terapeutică, întrucât exerciţiul este rareori executat de la bun început în mod satisfăcător, iar calitatea execuţiei tinde să se degradeze de-a lungul repetării lui.De aceea, exerciţiul trebuie corectat prin intervenţii, vizând cele două aspecte formale pe care le prezintă: - spaţial - temporal1.Încadrarea spaţială

Page 22: Kinetologie Curs

Se referă la încadrarea exerciţiului în spaţiu. Se face în mod sistematic, pe cele trei planuri :

- sagital, - frontal, - orizontal, prin controlarea segmentelor rând pe rând.

Nu trebuie să ezităm să revenim în mod repetat asupra greşelilor, întrucât necorectarea unui element poate compromite adesea execuţia celuilalt element. .Corectarea spaţială se face pe tot parcursul exerciţiului ( înaintea, în timpul executării şi după încheierea lui) şi vizează poziţia iniţială, mişcarea propriu-zisă şi poziţia finală, fiecare dintre aceste etape făcând obiectul unei corectări de jos în sus, pe toate cele trei planuri. Aceasta presupune un efort susţinut atât din partea executantului, cât şi din partea kinetoterapeutului.2 Încadrarea temporală

Se referă la încadrarea în timp a mişcării. Pentru a încadra un exerciţiu în timp ne vom folosi de ritmul şi tempoul mişcării. Tempoul reprezintă viteza sau lentoarea cu care se succed timpii în execuţia exerciţiilor. Altfel spus, în mişcare, tempoul determină şi dirijează viteza de execuţie a diferitelor acte motrice. Tempoul execuţiei poate fi schimbat în funcţie de necesităţi, fără a se schimba:

- forma exerciţiului, - gradul de amplitudine, - realizarea spaţială a mişcării, - planurile şi corectitudinea execuţiei.

Se va porni de la secvenţe motrice simple executate în tempouri lente, iar prin creşterea treptată a tempoului se va ajunge la derularea într-un ritm normal a exerciţiului. Rolul tempoului este de a creşte viteza şi de a perfecţiona execuţia.4.Progresivitatea

Respectă principiul pedagogic, de alegere a succesiunilor celor mai potrivite de exerciţii în funcţie de starea de fapt a subiectului, care să permită atingerea obiectivului propus. În funcţie de posibilităţile unui anume pacient, alegerea trebuie făcută de la exerciţii simple la exerciţii complexe. În plus, folosită în mod judicios, ea trebuie să ofere reducerea monotoniei şedintelor de lucru. Se cunosc două tipuri de progresie :

- în intensitate - în dificultate.

Progresia în intensitate se reduce la aprecierea cantităţii de muncă depusă în unitatea de timp, care poate reprezenta fie durata definită a unui exerciţiu, fie a unei serii de exercitii. Factorii care o determină sunt de tip spaţial, respectiv temporal.

Progresia în dificultate se defineşte prin noţiunea de forţă a activităţii musculare, exerciţiu dificil cu execuţie pretenţioasă. Ea poate fi reprezentată de

- exerciţii de forţă, alese de la exerciţii uşoare la exerciţii grele, - exerciţii de echilibru, alese de la poziţii joase cu poligonul larg de sprijin şi centrul

de greutate jos, la exerciţii de echilibru cu suprafeţe de sprijin reduse şi cu centru de greutate înalt.Exerciţiile de kinetoterapie pot fi practicate

Page 23: Kinetologie Curs

- în grup,- individual.Munca în grup este indicată pentru menţinerea sau întreţinerea condiţiei fizice şi chiar pentru corectarea unor tulburări statice uşoare. Dacă este bine dirijată, ea este dinamizantă şi eficientă, având şi caracter de socializare.Munca individuală utilizată îndeosebi în stări patologice, presupune control din partea unei persoane calificate . Individualizarea programului va fi dirijată şi corectată în raport cu nevoile şi suferinţele pacientului, solicitând un efort de autoasumare a rezultatelor urmăriteExerciţiul de gimnastică terapeutică prezintă avantajul de a folosi foarte puţin material auxiliar (sau chiar de a se desfăşura în absenţa oricărui material) pentru executarea lui.Scara fixă şi oglinda sunt materiale foarte utile, dar nu şi indispensabile. O masă, scaune, nişte bucăţi de lemn, de pâsla sau de cauciuc dur, de grosime variabilă, câţiva saci de nisip, toate acestea sunt elemente de uz curent.Se poate executa, un număr mare de exerciţii fără un echipament special, la domiciliu.Trebuie ştiut, totuşi, că nici un material, oricât de elaborat ar fi, nu poate înlocui efortul personal.URMĂRIREA ŞI PROGRAMAREA ACTIVITĂŢII DE KINETOTERAPIE

URMĂRIREA ŞI PROGRAMAREA ACTIVITĂŢII DE KINETOTERAPIE

Urmărirea şi programarea activităţii de kinetoterapie se realizează pe baza unor documente care trebuie să preceadă, să însoţească şi să coordoneze programul recuperator. Aceste documente sunt:1 – anamneza2 – fişa individuală sau colectivă.3 – planul de perspectivă 4 - proiectul de tehnologie didactică1.Anamneza vine din franţuzescul anamnèse. Totalitatea datelor pe care medicul le capătă interogând bolnavul cu privire la apariţia şi evoluţia bolii de care suferă, la antecedentele ei etc. În kinetoterapie este metoda de examinare care constă din consemnarea răspunsurilor pacientului la

întrebările puse de kinetoterapeut. Anamneza urmăreşte obţinerea de informaţii privind condiţiile de viaţă familială şi antecedentele de natură:

- hereto-colaterale (afecţiuni ereditare, dezvoltarea fizică a membrilor familiei), - fiziologice personale (născut la termen sau prematur), - patologice (afecţiuni infecto-contagioase, alte îmbolnăviri, traumatisme

2. Fişa individuală sau colectivăDatele obţinute în urma examinării şi diagnosticării copilului vor fi înscrise în fişe

individuale sau colective pentru a se avea o evidenţă strictă a stării de sănătate a acestora şi pentru a se putea aprecia evoluţia lor în urma tratamentului individual sau corectiv administrat. Fişele vor fi completate la fiecare examinare periodică pe tot parcursul recuperării. Această evidenţă va permite o bună programare a conţinutului şi mijloacelor folosite în programul recuperator individualizat sau colectiv Fişele individuale sunt recomandate şcolilor ajutătoare sau acolo unde frecvenţa deficienţelor fizice este mare

Page 24: Kinetologie Curs

O fişă individuală trebuie să cuprindă: - datele personale ale copilului, - anamneza, - diagnosticul, - recomandarea programului recuperator asociat, - stabilirea frecvenţei examinărilor medicale, - urmărirea evoluţiei pacientului

Fişele colective sunt recomandate în şcolile normale, unde deficienţele fizice sunt mai puţin reprezentate.

În urma completării fişelor colective, (vom marca colorat deficienţele constatate, cu aceeaşi culoare pe cele de acelaşi fel) se vor putea constitui cu uşurinţă grupe de deficienţi cu care se va lucra în cadrul orelor de kinetoterapie colectivă după un program, parţial individualizat. 3.Planul de perspectivă,

urmăreşte evoluţia corectării deficienţei şi programului kinetoterapeutic stabilit pe o perioadă de timp de 3- 6-12 luni .

El trebuie să cuprindă mijloacele operaţionale utilizate, eşalonate pe săptămâni. Vor fi stabilite exerciţii pentru: segmentele bolnave, segmentele învecinate, exerciţii cu creşterea sau scăderea intensităţii efortului, exerciţii de respiraţie, exerciţii aplicative, exerciţii de relaxare şi de redresare.

În funcţie de afecţiune, de particularităţile copilului şi de condiţiile concrete de lucru se vor alege mijloacele specifice, care vor constitui apoi baza programelor zilnice ce se vor repeta timp de 3 - 4 săptămâni.

După această perioadă de timp, programele zilnice vor fi îmbunătăţite cu alte exerciţii cuprinse în planul de perspectivă, exerciţii care să corespundă în permanenţă evoluţiei corectării.

Un număr de aproximativ 3 - 4 structuri, repetate fiecare, timp de 3 – 4 săptămâni, reprezintă un ciclu de structuri, după care se trece la alt ciclu. 4. Proiectul de tehnologie didacticăsau Planul de lecţie

O lecţie corectivă se poate desfăşura: - individual,- colectiv

se desfăşoară conform proiectului de tehnologie didactică elaborat în prealabil Lecţia este structurată pe 7 verigi după cum urmează:1 - organizarea colectivului (verigă ce la lecţia individuală lipseşte). Ea cuprinde: - adunarea, - raportul, - verificarea ţinutei, - verificarea stării de sănătate, - anunţarea temelor.

Page 25: Kinetologie Curs

Durata 3 - 5 minute2 - pregătirea generală şi specifică a organismului pentru efort.

Această verigă se realizează prin mijloace cu structură corectivă.

Ea cuprinde: - variante de mers şi de alergare, - exerciţii de prelucrare analitică a aparatului locomotor, cu evitarea mişcărilor contraindicate.

Volumul şi intensitatea efortului în această verigă va fi mică, şi va asigura o creştere a pulsului până la cel puţin 120 bătăi pe minut, dar nu mai mult de 140 - 150.

Durata 3 - 5 minute3 - exercitarea componentei psiho-tonice Cuprinde:

- conştientizarea copilului de prezenţa deficienţei, - reamintirea atitudinii corecte, - sublinierea importanţei corectări ei, - stimularea dorinţei de corectare.

Se realizează prin discuţii prieteneşti, redresări pasive şi activă a corpului şi a segmentelor lui în poziţie corectă.4 - decontracturarea musculaturii bolnave

Cuprinde: - exerciţii de relaxare, - masaj, - automasaj - exerciţii de întindere musculară cu scopul de a asigura o participare activă a tuturor

grupelor musculare la efortul care urmează5 - exercitarea componentei musculo-ligamentare, Cuprinde exerciţiile corective propriu - zise. Este cea mai importantă verigă. Exerciţiile corective trebuiesc alese cu o deosebită grijă, în aşa fel încât să nu fie prea multe, dar să fie corecte şi să vizeze o ţintă precisă. Nu se vor folosi exerciţii cu eficienţă redusă, ci exerciţii simple dar cât mai eficiente. Se vor mobiliza atât segmentele bolnave cât şi cele învecinate. Nu vor lipsi exerciţiile de respiraţie şi exerciţiile aplicative. 6 - revenirea la componenta psiho-tonică Cuprinde:

– reamintirea poziţiei corecte prin:– exerciţii de redresare pasivă – exerciţii de redresare pasivă activă, – exerciţii de relaxare – exerciţii de respiraţie, pentru revenirea organismului după efort la

parametrii fiziologici iniţiali.

Page 26: Kinetologie Curs

Durata părţii fundamentale a lecţiei, (adică verigile 3,4,5,6) este de 15 - 20 de minute.7 - concluzii şi aprecieri, Cuprinde:

– aprecieri asupra desfăşurării lecţiei– aprecieri asupra corectitudinii execuţiei– indicaţii şi recomandări pentru activitatea independentă.

Durata 3 - 5 minute.Indicaţii metodiceKinetoterapeutul trebuie să procedeze cu multă răbdare şi mult tact pentru a capta interesul copiilor, cu atât mai mult cu cât această activitate nu este atractivă şi plăcută. Fiecare copil trebuie observat pe tot parcursul lecţiei şi corectat de câte ori este nevoie, pentru că exerciţiile corective cer din partea elevilor un efort fizic şi psihic mare, multă disciplină şi perseverenţă. Ele trebuiesc executate cu multă migală şi cu o mare corectitudine. Pentru a obţine efectul corectiv scontat exerciţiile trebuiesc concepute aşa încât să respecte cele cinci etape succesive ale desfăşurării lor:

- poziţia iniţială, - executarea exerciţiului, - poziţia finală, - repausul pentru refacerea capacităţii de efort între repetări

Dozarea efortului trebuie făcut în mod corespunzător pentru a se obţine efectele dorite. În executarea programului corectiv şi trebuie să ţină seama de:

- viteza de execuţie. Exerciţiile corective trebuie să se execute lent şi corect cu localizarea precisă a contracţiei grupelor musculare dorite şi cu deplasarea exactă a segmentelor pe direcţiile şi în planurile indicate.

- numărul de repetări a unui exerciţiu şi pauza dintre repetări, va fi stabilită în funcţie de vârstă, capacitate motrică, nivel de pregătire şi gradul de deficienţă- succesiunea exerciţiilor, atât în cadrul unei lecţii cât şi în cadrul ciclurilor de lecţii, trebuie să se facă în funcţie de dificultatea acestora şi de gradul lor de solicitare locală şi generală a organismului.

- numărul de exerciţii dintr-o lecţie trebuie să ţină seama de capacitatea de lucru a pacientului sau a colectivului, de uşurinţa sau greutatea cu care aceştia le execută.

- durata lecţiei este de 20 - 45 minute.- frecvenţa lecţiilor este de 2 până la 5 lecţii pe săptămână.

Activitatea independentă la domiciliu, trebuie să se desfăşoare de două ori pe zi în şedinţe de câte 15 - 20 minute fiecare , iar redresarea posturală rămâne o sarcină permanentă.PROIECT DE TEHNOLOGIE DIDACTICĂ PENTRU CORECTAREA ATITUDINII GLOBALE CIFOTICE.

-------------------------------------------------------------------------------------Verigi Măsuri didactice şi mijloace utilizate Dozare Ind.meto-org. Obs-------------------------------------------------------------------------------------Organizarea Adunarea, verificarea echipamentului. 2-3' În linie pe un rând.

Page 27: Kinetologie Curs

colectivului Anunţarea sarcinilor lecţiei.de elevi-------------------------------------------------------------------------------------Pregătirea Mers cu ducerea br. sus şi balansare 20-30m În linie pe un rândorganismului câte unui picior înapoi.pt. efort. Mers pe vârfuri cu br. sus, arcuirea br. 20-30 m

înapoi cu extensie. Mers fandat cu extensia trunchiului. 15-20 m Alergare uşoară cu aruncarea în sus şi prinderea unei mingi.

20-30 m Stând, cu un săculeţ de nisip pe frunte, 4x4 capul în extensie, ridicări pe vârfuri. Stând depărtat ducerea braţelor lateral cu 4x4 arcuiri.

--------------------------------------------------------------------------------------Decontracturarea Culcat dorsal cu gen. îndoiţi. tălpile 3x30s Cu relaxaremusculaturii pe sol, lipirea spatelui de sol.bolnave. Atârnat cu faţa la scara fixă, extensia 8x

întregului corp. Masaj sau automasaj decontracturant. 3-4'

-------------------------------------------------------------------------------------Exercitarea Redresare activă cu corectarea poziţiei. 4x În oglindăcomponentei Alergare uşoară, la semnal oprire în 4xneuro-psihice poziţie corectă.--------------------------------------------------------------------------------------Exercitarea Stând cu spatele la scara fixă, br. apucat 8x Amplit. mareComponentei sus, ducerea bazinului înainte în extensie. musculo- Stând cu spatele la scara fixă, br. apucat 8x Spate drept.articulare. la nivelul umerilor, îndoirea genunchilor cu

spatele lipit de spalier. Pe genunchi sprijin pe coate, ridicarea câte 4x4 Cu ext. col. unui picior sus. Pe genunchi pe călcâie şezând, cu picioa- 8x

rele depărtate, mâinile sprijinite pe glezne, ridicare pe genunchi cu extensia trunchiului. Culcat facial cu br. la spate, târâre pe piept 10-20 m cu ajutorul picioarelor. Şezând br. sus ,trecere în culcat dorsal 8x Ming. în reg. dors. peste o minge medicinală. Culcat facial cu br. sus, rostogoliri laterale. 8x Atârnat la scara fixă cu genunchii îndoiţi, 2x tracţiuni în

braţe. Cu partener, stând spate în spate mâinile 4x4 Pasul mare.

Page 28: Kinetologie Curs

apucat sus, pas fandat înainte şi revenire. Mers cu un baston la spate susţinut de coate,10-20 m ridicare pe vârfuri la fiecare pas.

--------------------------------------------------------------------------------------Revenirea Din mers exerciţii de respiraţie.organismului Mers de voie, la comandă oprire în atitudine 4x Autocorectaredupă efort. corectă.

-------------------------------------------------------------------------------------Concluzii şi Aprecieri asupra tratamentului. Teme pt. acasăaprecieri. Recomandări pt. activitatea individuală.-------------------------------------------------------------------------------------

Atribuțiile KinetoterapeutulRolul aptitudinilor și calităţilor saleImportanța demersului pedagogic Din momentul în care executarea programelor de exerciţii terapeutice active este posibilă fară intervenţia nemijlocită a kinetoterapeutului, din momentul în care pacientul desăvârşeşte singur travaliul muscular pe baza forţei musculare propri, se pune întrebarea, dacă prezenţa şi prestaţia kinetoterapeutului mai este imperativ necesară?

Raspunsul este bineinţeles afirmativ şi argumentat prin:- rolul pedagogic şi în egală masură - rolul de control şi - rolul de corijare pe care îl are kinetoterapeutului în cadrul

protocolului kinetoterapic. Aceste atribuţii ale kinetoterapeutului asigură o recuperare mult mai rapidă şi de o calitate

neindoielnic superioară. Chiar dacă exerciţiile sunt bine invăţate şi chiar dacă pacientul le poate executa singur,

deficitul fizic nu permite o reproducere perfectă a acestora. O argumentare mai profundă a rolului kinetoterapeutului este aceea a competenţei în alegerea celor mai eficiente tehnici, metode şi exerciţii posibile.

Terapeutul alege tipul de activitate musculară, in funcţie de grupele musculare şi în funcţie de contraindicaţiile patologice.

El trebuie să ştie să refacă şi să redea musculaturii toate proprietăţile pentru a fi capabilă să mobilizeze segmentele, articulaţiile şi să menţina aliniamentul normal segmentar şi global al corpului.

Mijloacul de acţionare ale kinetoterapiei active în scopul stimulării activităţii musculare este mişcarea cu toate posibilităţile sale de realizare, perzentate în schema de mai jos.

Metodele de lucru sunt diverse şi se bazează pe tehnici ce răspund cel mai bine exigentelor patologice. În funcţie de scopul urmărit, travaliul muscular se obţine de obicei prin două grupe de metode diferite ce pot fi opozante dar de cele mai multe ori complementare, şi anume:Metode selective -analitice

Page 29: Kinetologie Curs

-globale mobilizări poliarticulare facilitări neuro-proprioceptive echilibru şi stabilitateMetode funcţionale coordonare reprogramare neuro-motorie tratament paliativ (măsură care rezolvă temporar sau aparent o situaţie dificilă). reîntoarcerea la efort (în săli sau terenuri) exerciţii cu obiective multiple ( musculare, vasculare, de adaptare la efort, respiratorii, etc)

Pentru a îndeplini rolul de coordonare, de control de alegere şi aplicare a celor mai bune metode şi tehnici, kinetoterapeutul are nevoie, pe lînga cunoștințele teoretice şi practice, de o serie de abilităţi calităţi si cunoştinţe interdisciplinare.Disponibilitate pentru contact manual.

În kinetoterapia pasivă această disponibilitate este neaparat necesară avînd în vedere specificul acestei activităţi. Adjectivul “pasiv” de origine latină (passivus) se traduce prin : a susţine o acţiune fără a acţiona.

În consecintă kinetoterapia pasivă este un ansamblu de tehnici terapeutice ce se aplică unei persoane ce nu participă activ. Acest contact manual cu pacientii se întâlneşte şi în gimnastica activă . Trebuie din acest motiv să nu existe repulsie la atingerea bolnavului. Sunt multe exerciţii care necesită control prin palpare, contrarezistenţă manuală, direcţionarea mişcării iar altele necesită chiar contact corp la corp. Nu numai că pacientul nu trebuie să simtă nici o clipă repulsie din partea terapeutului, dar senzaţia efortului comun, favorizează şi motivează participarea bolnavului.

Pe de altă parte eschivarea terapeutului de la dialogului gestual duce la pierderea încrederii şi aprecierii bolnavului.Usurinţă gestuală şi demonstrativă.

Contactul corp la corp în vederea asistării si ajutării bolnavului se realizează în bune condiţii dacă terapeutul posedă o uşurinţă gestuală.

Această calitate este consecinţa mai multor noţiuni distincte şi adiționale care să formeze o solidă obisnuinţă gestuală.

Cunoasterea propriei scheme corporale permite terapeutului să imagineze sau să creeze noi exerciţii pe care să le adapteze şi să le personalizeze bolnavului.

Perceperea propriei scheme corporale trebuie să fie completată de o bună orientare în spatiu, şi o bună capacitate de a demonstra exerciţiul cerut.

Demonstraţia trebuie să fie clară şi corectă iar execuţia perfectă, pentru că, nu se poate reprosa bolnavului că nu execută corect un exerciţiu pe care nici terapeutul nu-l poate executa.Coordonare motrică

Coordonarea motrică a terapeutului reprezintă corelaţia directă a propriei scheme spaţiale şi corporale. Ea este necesară în exerciţiile în care intervin deplasări în diferite planuri, în exerciţiile care combină deplasarea mai multor segmente în acelaşi timp sau în exerciţiile cu rezistenţă manuală.

Page 30: Kinetologie Curs

Dozarea rezistenţei manuale este dependentă tot de coordonarea motrică, permitând intensificarea sau diminuarea rezistenţei la momentul potrivit, în asa fel încât exerciţiul să poată fi executat corect.Motivaţie

În urma evaluării pacientului şi în urma protocolului recuperator, Kinetoterapeutul trebuie să încurajeze bolnavul, să lî motiveze, dând un procnostic cât mai aproape de realitate.

Încrederea în progresul real scontat şi entuziasmul terapeutului are rolul de a motiva participarea conştientă a pacientului.

În caz contrar, atunci când terapeutul este blazat şi indiferent, nu poate spera la o participare totală a pacientului la executarea programelor şi la încrederea în tratament.

Se ştie că şi componenta psihică îsi are contribuţia ei de necontestat în procesul recuperator. Gradul de motivare a kinetoterapeutului influentează in mod direct motivatia pacientului. În acelaşi timp, un prognostic pozitiv ireal sau o aprecire eronată a timpului scontat

recuperării va duce la pierderea răbdării, la pasivitate şi incertitudine în tratament a subiectuluiRăbdare

Răbdarea este o calitate necesară în toate activităţile pedagogice. Ea este cu atât mai mult indispensabilă când este vorba de activităţi adresate bolnavilor, deci

celor cu tulburări funcţionale. Kinetoterapeutul trebuie să fie înzestrat din plin cu această calitate cât şi cu multa

perseverenţă, să ştie să repete, de câte ori este nevoie, explicaţiile, demonstraţiile şi cerinţele cu mult calm şi implicare până când este bine înţeles.

El trbuie să aibă abilitatea de a transmite aceste calităţi bolnavilor care de obicei sunt cei mai nerăbdători.

Lipsa răbdării poate duce la conflicte, la alterarea componentelor relaţionaleDemersul pedagogic

O definiţie în sens larg a pedagogiei este : educaţia copiilor. Cu toate acestea, în kinetoterapie nu are inportanţă vârsta bolnavului căci de cele mai multe ori acesta reânvaţă deprinderi cunoscute dar pierdute. Kinetoterapia activă trebuie să respecte principiile pedagogice pentru a facilita comunicarea mai bună între kinetoterapeut şi pacient . Această comunicare se bazează în mare parte pe două concepte:

- dialogul verbal - dialogul gestual

Dialogul verbal

Limbajul folosit trbuie să fie îngrijit, iar terminologia simplă, concisă comprehensivă pe înţelesul tuturor, chiar dacă nu se respectă termenii de strictă specialitate ( ex. adducţia membrului inferior = depărtarea piciorului) Kinetoterapeutul trebuie să ştie să-şi adapteze limbajul în funcţie de cunoştinţele şi gradul de educaţie al bolnavului. O bună adaptare şi folosirea unui limbaj ilustrativ, imaginativ, ludic, duce la o comunicare mai bună şi mai rapidă, eliminând astfel timpii morţi creaţi de explicaţii lungi şi percepţii greoaie. Un limbaj ingrijit şi simplu influenţează pozitiv plăcerea şi motivaţia executării exerciţiilorSunt cerute adesea, explicaţii asupra demersului tratamentului de către pacienţi pentru a înţelege adresabilitatea fiecărui exerciţiu.

Page 31: Kinetologie Curs

Este bine ca terapeutul să explice acest aspect şi bolnavilor care nu o cer în mod expres, pentru că înţelegerea scopului fiecărui exerciţiu face ca participarea pacientului să fie conştientă şi deplină. Explicaţia trebuie să fie şi de această dată simplă, directă, completă şi uşor de înţeles. Explicaţiile prea lungi şi greoaie duc la descurajarea pacientului . Tratamentul neuromotor, bazat pe automatismul contracţiei musculare nu are nevoie de explicaţii prealabile.

În desfăşurarea tratamentului alegerea exerciţiilor se face în funcţie de obiectivul final , fixat în urma evaluării şi progresului bolnavului. Progresia exerciţiilor poate urmării două căi diferite:

- să pornească de la exerciţii simple spre cele complexe sau - să pornească de la exerciţii complexe la cele simple.

În oricare variantă din arsenalul terapeutic kinetoterapeutul trebuie să aleagă exerciţiile cu cea mai mare valoare reeducativăDialogul gestual

Comunicare La început kinetoterapeutul trebuie să prevină bolnavul că-l va atinge explicându-i scopul atingerii. În acest stadiu dialogul verbal trebuie ales cu grijă pentru a se realiza o bună comunicare între kinetoterapeutul emitent şi pacientul receptor. Apoi această comunicare se reduce la simpla atingere manuală urmată de comenzi scurte şi precise. Concept ideo-motor Este stadiul de reprezentare mentală a exerciţiului de către bolnav. Cu cât exerciţiile sunt mai complexe, cu cât pacientul trebuie să facă un efort de reprezentare mentală a căilor musculo-articulară de realizare a exerciţiului, cu atât este mai solicitat. Dacă exerciţiul a mai fost executat, schema spaţială şi corporală cunoscută anterior este înţeleasă pe deplin, şi tentativa de realizare a exerciţiului este simplă. Dacă exerciţiul este nou, necunoscut, etapele metodice a strategiei pedagogice au o mare importanţă în educarea gestuală a pacientului

Studierea şi încercarea executării exercitiului.

Tentativa executării unui exerciţiu nou este pentru pacient prima confruntare cu conceptul de exerciţiu şi realizarea lui. Această încercare îi permite analiza senzaţiilor percepute şi efortul necesar executării lui. Sistemul feet-back creeat cu această ocazie va influenţa reuşita executării exerciţiilor următoare.

Corectitudinea.Pacientul se autocorectează prin sistemul feet-back pe parcursul executării unui exerciţiu, descoperind totodată informaţii pentru corectarea eventualelor exerciţii asemănătoare.Este cazul exerciţiilor balistice (mişcările grele), de aruncare, lansare care se pot corecta mai puţin în timpul execuţiei lor. Corectarea trebuie făcută de altfel şi de către terapeut reclamând greşelile şi subliniind execuţiile bune. Dacă corectările nu sunt făcute la timp şi nu ţin seama de senzaţiile percepute de pacient, poate apărea o neînţelegere mutuală .

Page 32: Kinetologie Curs

În acest caz se va apela la sistemul de feet-back cu autocontrol vizual în oglindă pentru a constata singuri greselile reclamate de kinetoterapeut. Bolnavii deja educaţi, instruiţi se vor putea corecta singuri fără control vizual . Scopul acestor autocorectări este de a se putea trece la etapa următoare a repetărilor. Repetarea Această etapa este necesară din mai multe mottive : repetiţia permite antrenarea bolnavului , dezvoltarea forţei musculare şi a anduranţei. Repetiţia ajuta de asemenea la perfecţionare gestuală cu celui mai mic cost energetic.AutomatismLa baza organizării gestuale stă automatismul care permite gesturi voluntare. Gesturile repetitive executate într-o ordine economică vor fi repede automatizate. Este acel automatism care va permite în mod real bolnavului să profite de reeducare. Confruntarea efectivă cu bolnavii permite afirmarea calităţilor, aptitudinilor, disponibilităţilor şi tactului pedagogic atât de necesare în activitatea profesională a unui kinetoterapeut. Întâlnirile repetate cu o categorie de bolnavi şi anume cu copiii aduce un plus de tact pedagogic şi o experienţa în alegerea celor mai bune metode şi în desfăşurarea unui act terapic eficient. Nu orcine poate face dovada acestor calităţiProfesia de Kinetoterapeut este o VOCAȚIE !

Principiile metodice generale în kinetoterapie

1.”Inainte de toate sa nu faci rau” - Hipocrat, impune folosirea rationala a mijloacelor si metodelor kinetoterapiei in asa fel incit scopul corectiv si recuperator sa fie corect.

2.Principiul cunoasterii efectelor profilactice si terapeutice ale exercitiilor fizice – Folosirea cu mult discernamint a posibilitatilor de influentare a organismului prin aplicarea judicioasa a efortului fizic 3.Principiul cunoasterii diagnosticului si a starii prezente de sanatate – Stabilirea diagnosticului se face printr-un examen medical complex si amanuntit realizat pe baza investigatiilor clinice si de laborator, care sa ne poata orienta spre prognosticul functional in functie de gradul tulburarilor existente precum si de posibilitatile de corectare si recuperare.4.Principiul accesibilitatii – Selectia, adaptarea si combinarea exercitiilor, procedeelor si metodelor kinetotrapiei . Alegerea celor mai potrivite exercitii statice si dinamice5. Principiul dozarii si gradarii efortului fizic – Indicarea exercitiilor cu o intensitate adaptata a efortului.

Efortul insuficient cit si supradozarea lui nu au efecteleasteptate.

6. Principiul individualizarii tratamentului – Se face in functie de deficienta, evolutia sa, reactiile

particulare ale organismului, conditiile de virsta, sex sipregatire fizica.

7. Principiul pedagogic – Maiestria pedagogica a kinetoterapeutului/ profesorului ce

Page 33: Kinetologie Curs

consta in: implicarea si participarea constienta si activa asubiectului, explicarea exercitiilor si a efectelor lor pe intelesul subiectului, demonstrarea

corecta, influentarea psihica pozitiva, evidentierea progreselor, incurajari continue, etc.

8. Principiul respectarii conditiilor de igiena – Care privește igiena personala a pacientului, a specialistului și a locului de lucru.

9. Principiul asocierii exercitiilor fizice cu alte mijloace terapeutice – masaj, corsete, aparate ortopedice, fizioterapie, hidroterapie, crioterapie, interventii chirurgicale, etc.

10. Principiul controlului medical periodic – la fiecare examen se vor nota corect masuratorile somatometrice, testarile musculare si articulare, precum si alti indici obiectivi care vor ajuta la aprecierea eficientei mijloacelor folosite.

11. Principiul continuitatii – pastrarea rezultatelor obtinute prin practicarea zilnica a unor exercitii fizice si dupa atingerea obiectivului.

EXERCIŢII TERAPEUTICE SPORTIVE ŞI KINETOBALNEOTERAPIASportul face parte din educaţia individului, copil sau adult, fiind introdus, în mod firesc, în programele şcolare şi în activităţile de loisir şi sănătate a adulţilor.El permite ameliorarea calităţii gestului şi asigură o mai bună dezvoltare fiziă şi psihică.Prin urmare, utilizarea tehnicilor activeprin introducerea sportului în programele de reeducare este cât se poate de justificatăDefinirea exerciţiilor terapeutice sportive:

Numim exerciţii terapeutice sportive gesturile caracteristice unor anumite sporturi, utilizate în scopuri terapeutice. Principiile exerciţiilor terapeutice sportive:

- Gestul sportiv este o mişcare globală, realizată în mai multe planuri ale spaţiului.- Gestul sportiv antreneaza o pluralitate de articulaţii şi de grupe musculare importante. - Gestul sportiv permite integrarea într-o anumită schemă a unui muşchi sau a unei grupe musculare inserate pe una sau mai multe articulaţii.- Gestul sportiv mobilizează sinergiile musculare ale grupelor musculare învecinate.- Exerciţiul terapeutic sportiv stimulează coordonarea membrului opus, precum şi coordonarea

mişcărilor membrelor inferioare în raport cu membrele superioare şi invers.- Adaptarea gestului sportiv la condiţiile unei săli de reeducare, face terapia mai puţin monotonă pentru pacient.Modalităţi practice de executare a exerciţiilor- Alegerea exerciţiilor în funcţie de scopurile urmărite. Chiar dacă gestul sportiv este o mişcare globală, se impune o anumită selecţie, întrucât fiecare sport are o anumită dominantă.- Selecţia se face în funcţie de regiunea anatomică ce trebuie solicitată.- Selecţia depinde în egală măsură de efectul vizat (mobilizare sau dezvoltare a musculaturii).

Page 34: Kinetologie Curs

- Un alt element determinant este modul în care intenţionăm să solicităm muşchiul : în buclă închisă sau în buclă deschisăAdaptarea gestului sportiv la regiunea care trebuie tratată: 1. Exerciţii pentru trunchi a. Exerciţii de echilibru : adaptări ale unor mişcări din echitaţie sau sporturi nautice cu vele. b. Exerciţii de mobilizare : adaptări ale unor mişcări din cadrul gimnasticii. c.Exerciţii de dezvoltare musculară: adaptări ale unor mişcări din sporturilenautice cu vâsle.2. Exerciţii pentru membrele inferioare

a. Exerciţii de dezvoltare a musculaturii : adaptări ale unor mişcări din ciclism sau haltere.

b. Exerciţii de coordonare : adaptări ale unor mişcări din nataţie, fotbal, schi.3. Exerciţii pentru membrele superioare

a. Exerciţii pentru mobilitate : adaptări ale unor mişcări din tenis şi nataţie.b. Exerciţii pentru fortificarea musculaturii adaptări ale unor mişcări din sportirile nautice cu vâsle şi din haltere. c. Exerciţii de coordonare : adaptări ale unor mişcări din tenisul de masă.d. Exerciţii de abilitate : adaptări ale unor mişcări din baschet şi tir cu arcul

Aspecte pedagogice Utilizarea unui sport în scopuri terapeutice parcurge următoarele etape:1. Dorinţa de a ajunge la un anumit scop.2. Explorarea situaţiei prezente.3. Descoperirea modalităţilor posibile de a atinge respectivul scop sau de a-l aborda.4. Încercarea de abordare. 5. Renunţarea la respectiva abordare în caz de blocare şi orientarea spre altă abordare.6. Descoperirea finală a celui mai eficient mijloc pentru obţinerea rezultatului dorit.Aceasta implică:1. Alegerea scopului : care poate fi recuperarea forţei fizice, viteza, precizia sau sincronizarea.2. Un bilanţ prealabil ce va permnite stabilirea impedimentelor în realizarea gestului ales.

Pentru a atinge scopul vizat, se va urmări: 1. ghidarea mişcării;2. facilitarea gestului printr-un sistem activ de sprijin ;3. concentrarea efortului pe anumite segmente prin punerea în funcţiune a unui lanţ cinetic4. repetarea gestului : cu cât un stimul şi un răspuns sunt asociate mai frecvent, cu atât este mai mare posibilitatea ca răpunsul la respectivul stimul să se producă;5. stimularea verbală şi încurajări. 6. recurgerea la exerciţiile cu rezistenţăÎn cazul unei persoane traumatizate, tratamentul poate fi completat prin recurgerea la un anumit sport ca element de reeducare. Reluarea unei activităţi sportive prezintă un anumit număr de avantaje: -reducerea mai mult sau mai puţin rapidă a tulburărilor motorii prin ameliorarea forţei musculare .- o poziţie mai corectă a coloanei verebrale şi, în consecinţă, o mai bună atitudine corporală de ansamblu ;-ameliorarea coordonării motorii ;- conştientizarea unor posibilităţi de mişcare care redă subiecţilor încrederea în sine, -abaterea atenţiei pacientului de la handicapul său.

Page 35: Kinetologie Curs

Caracteristicile generale ale activităţilor destinate persoanelor cu handicap

Activităţile fizice trbuie să fie complexe şi să cuprindă toate exerciţiile care tind să amelioreze conduita fizică şi tehnică a subiecţilor în vederea practicării sportului indicat.Sportul implică o angajare totală prin ideea depăşirii de sine şi a celorlalţi participanţi.Competiţia este o confruntare ce vizează obţinerea unui titlu sau a unui record.Activităţile de tip sportiv trebuie să fie adaptate posibilităţilor fiecărui subiect în parte şi să vizeze următoarele obiective :

- persoana cu handicap să-şi recapete conştiinţa că poate uza de muşchi, articulaţii, inimă şi plămâni şi că se poate servi de ele cu mai multă eficienţă decât crede ;-să realizeze o nouă schemă corporală, cu totul diferită de reprezentarea imaginii patologice ;-să-şi dezvolte şi să-şi perfecţioneze, prin practicarea unui sport, gesturile utilitare necesare în actele vieţii cotidiene ;-să recupereze unele calităţi fizice : viteza de execuţie, coordonarea motorie, simţul echilibrului etc. ;- să creeze şi să întreţină un spirit de grup în cadrul ambianţei oferite de practicarea unui sport de echipă;-pentru unii subiecţi, să vizeze obţinerea unor performanţe.Câteva dintre sporturile propuse persoanelor cu handicap:

-Sporturi de îndemânare : tir cu arcul, tir cu aer comprimat, aruncarea suliţei (urmărindu-se precizia), tenis de masă (în fotoliu rulant sau în picioare), scrimă, popice.-Sporturi de echilibru : echitaţie, ciclism, yachting.- Sporturi de locomoţie : marş, curse atletice, curse, nataţie, schi, ciclism.-Sporturi cu balonul rotund: baschet în fotoliu rulant.- Sporturi de forţă : ridicarea halterelor din poziţia culcat, aruncarea greutăţii, a discului, a suliţei şi a ciocanului (în atletism), yachting, gimnastică Aceste sporturi sunt destinate următoarelor cinci categorii medicale de handicap:

- amputări, - handicap cardio-respirator, - handicap vizual, - paralizii cu imobilizare în fotoliu rulant, - diverse :

- afecţiuni articulare (luxaţii congenitale, - scolioze compensate,- spondilartrită anchilozantă), - malformaţii congenitale, - surditate, - poliomielită, - infirmităţi motorii de origine cerebrală.

Unele dintre aceste sporturi practicate în regim de competiţie se află sub administraţia federaţiei de sport pentru persoane cu handicap fizic, care stabileşte, în cadrul diferitelor discipline, anumite grupe în funcţie de gradul de handicap (nivelul leziunii în paralizie, nivelurile de amputare etc.).

KINETOBALNEOTERAPIE

Page 36: Kinetologie Curs

Exerciţii terapeutice în apă sunt folosite în tratarea maladiilor sau a infirmităţilor şi datează din vremuri străvechi. În Franţa, Leroy pune bazele tehnice şi terapeutice ale kinetobalneoterapiei, termen care defineşte toate exerciţiile executate în apă.

Efectele apei în kinetobalneoterapie:

1. Efecte mecanice2. Efecte termice3. Efecte biochimice4. Efecte psihologice

1. Efecte mecanice

A. Forţa lui Arhimede şi adâncimea scufundării.

Definiţie. „Un corp scufundat total sau parţial într-un lichid în repaus este împins cu o fortă verticală, orientată de jos în sus şi egală cu greutatea volumului de lichid dezlocuit de corp."Efectul cel mai evident al scufundării este diminuarea aparentă a greutăţii corpului. Făcând apel la două noţiuni diferite

- greutate reală (în aer) şi -greutate aparentă (în apă)

Putem stabili între aceste mărimi unele raporturi care măsoară efectul forţei lui Arhimede:-Scufundare totală : greutatea unui segment de membru este egal cu 3,5 % din greutatea sa reală.-Scufundare parţială : exerciţii efectuate în mare.-Scufundare maximă: pentru subiecţii aflaţi în imersiune până la nivelul sternului, 6-7% din greutatea reală.-Scufundare toracică: pentru subiecţii aflaţi în imersiune până la nivelul mamelonului, 15-30% din greutatea reală.-Scufundare pelviană: pentru subiecţii aflaţi în imersiune până la nivelul pubisului, 50-80% din greutatea reală.Aceste valori permit realizarea cu o rigoare acceptabilă a sprijinului parţial pe membrele inferioare.B. Presiunea hidrostatică. Presiunea exercitată de un lichid într-un punct oarecare al unui corp scufundat în el este aceeaşi indiferent de direcţie. Presiunea hidrostatică este direct proportională cu adâncimea la care se găseşte scufundat corpul. Presiunea hidrostatică depinde şi de densitatea lichidului, presiunea în ulei este mai mare decât presiunea în alcool. Presiunea hidrostatică şi vâscozitatea se află la originea stimulărilor senzoriale.Unii autori consideră că apa asigură o mai bună percepţie a poziţiei membrelor şi îmbunătăţeşte echilibrul. Drenajul circulator va putea fi influentat de acţiunea mecanică directă a presiunii hidrostatice.C. Viteza de deplasare în apă.

Page 37: Kinetologie Curs

Rezistenţa apei este de 900 de ori mai ridicată decât cea a aerului, de unde şi dificultatea cu care se execută mişcările rapide în apă.În opinia unor autori, încetineala „forţată” cu care are loc deplasarea în apă, asigură o mai bună decontracţie şi inhibă reflexele de încordare ale antagoniştilor.. Efecte termiceA. Clasificare. Efectele diferă în funcţie de temperatura utilizată. - Clasificarea lui Rostan

2-12 °C - baie foarte rece 12,5-18,75 °C - baie rece18,75-25 °C- baie răcoroasă25-31,25 °C- baie călduţă

31,25-37,5 °C - baie caldă 37,5-45 °C - baie fierbinte -Clasificarea lui Boigey0-26 °C - baie rece, care scade temperatura corpului 26-35 °C - baie neutră, fără efecte notabile asupra temperaturii corpului peste 35 °C - baie caldă.B. Schimbul caloric.

Temperatura corpului la nivelul pielii este de circa 33,5 °C. Pentru băile terapeutice se utilizează temperaturi de 32-38 °C. Căldura de conducţie şi suprafaţa mare a pielii (1,5 -2 m2), caracterizată printr-o inervaţie bogată, asigură crşterea schimburilor termice într-un timp foarte scurt (răcire sau icălzire).C. Efectele băilor calde.

Băile calde provoacă:-o vasodilataţie periferică ce se concretizează prin inroşirea tegumentelor ; un mecanism de apărare

declanşat de sistemul hipofizocorticosuprarenal şi care se exteriorizează prin tahicardie, scăderea tensiunii şi solicitarea capilarelor neutilizate ;-o activitate sedativă generală, însoţită de senzaţia subiectivă de bine ;- o relaxare a tonusului muscular;- o creştere a pragului de sensibilitate la durere şi scăderea sensibilităţii periferice.Dacă este prea fierbinte (peste 38 °C), apa poate avea efecte nocive, provocând în special o astenie incompatibilă cu activitatea dinamică. Tot astfel, nici apa prea rece nu asigură o activitate confortabilă, optimă.3. Efecte biochimice.

Efectele biochimice se datorează în esenţă compoziţiei speciale a apelor minerale din surse clasificate sau a apei mării.Se ştie că anumite ape au proprietăţi terapeutice.

4. Efecte psihologice.

Page 38: Kinetologie Curs

În afară de confortul datorat căldurii băii, persoanele cu handicap sever au în apă posibilitatea de a face mişcări active, altminteri de neconceput, ceea ce aduce satisfacţii şi măreşte încrederea în sine. Dar, în acelaş timp, persoanele hidrofobe pun probleme mari kinetoterapeuţilor din cauza fricii de apă. Baza materială

1. Localul

Sălile de aşteptare, vestiarele, precum şi culoarele şi spaţiile de acces spre bazin trebuie să fie spaţioase.Sala în care se găseşte piscina trebuie să aibă o suprafaţă suficient de mare pentru a permite apropierea şi manevrarea fotoliilor rulante şi a paturilor.Un scripete sau orice alt sistem de ridicare plasat pe una dintre laturile bazinului permite personalului să-i introducă mai uşor în apă pe indivizii cu handicap sever. Vestiarele şi sălile destinate odihnei trebuie să fie dotate cu un sistem de uscare rapidă şi completă2. Bazine şi piscine

Există trei categorii principale de bazine interioare : 1. Bazine de capacitate redusă : recipiente pentru picioare sau pentru mâini, destinate reeducării localizate şi de multe ori analitice.La acestea se adaugă tancurile sau cuva lui Hubbard în formă de trifoi, care sunt bazine de mici dimensiuni, lărgite pe lateral la nivelul membrelor. Acest tip de bazine permit o reeducare individuală.

2. Bazine de mare capacitate: dimensiunile acestor bazine de formă rectangulară variază între 2X3 şi6X8m.Adâncimea apei este de 1,5 m până la 0,9m pentruadulţi iar pentru copii, de 1,5 m până la 0,7 m.Înclinaţia fundului bazinului este de aproximativ 7°. Uneori piscinele prezintă o enivelare în scări, care permite varierea adâncimii de scufundare. Piscinele pentru reeducare sunt acoperite cu un material antiderapant.

3. Piscinele clasice de nataţie sunt incluse în lista bazinelor destinate reeducării.Mijloacele de a intra în bazin sunt diverse:-scări cu trepte şi bară de susţinere ;- plan înclinat care pemite intrarea în apă a unui pacient aşezat într-un fotoliu rulant ;-scripete care se deplasează pe o grindă fixată în plafon.De jur imprejurul bazinului sunt fixate bare de susţinere situate la nivelul apei şi suficient de departe de perete pentru a permite o prindere eficientă.În funcţie de dimensiuni şi de profilul arhitectural, orice piscină poate fi destinată unei anumite forme de activitate :

- piscină pentru mers ;- piscină pentru activităţi analitice ;- piscină pentru reeducarea membrelor.

APA

Page 39: Kinetologie Curs

Cel mai adesea se utilizează apa din reţeaua generală de alimentaţie. Apele de izvor din staţiunile termale şi apa de mare au anumite proprietăţi corozive care implică luarea unor precauţii speciale

în instalarea ţevilor de aducţiune şi de evacuare.

Filtrarea şi sterilizareaBazinele de mare capacitate presupun instalarea unui sistem de filtrare şi de purificare în circuit închis, ceea ce permite unele economii de încălzire şi de apă Există diverse sisteme de filtrare dart oricum, examenul periodic bacteriologic al apei este oblibatoriu.

Materialul de securitate Utilizarea covoarelor antiderapante şi a barelor de sprijin în duşuri (la 0,90 m de sol) este obligatorie, evitându-se astfel căderile şi alunecările. Ridicarea trebuie să aibă loc cu multe precauţii, terapeutul asigurându-se permanent că bolnavul se află în echilibru în locul unde se odihneşte. Punctul de prim ajutor, complet utilat, trebuie să poată fi utilizat oricând în caz de înec.Accesorii În kinetobalneoterapie sunt considerate accesorii toate materialele fixe sau mobile care îl ajută pe pacient, facilitându-i sau ingreunindu-i activitatea :-rampa fixată pe marginea bazinului ;-colac de cauciuc care impiedică scufundarea capului ;-bare paralele, reglabile in înăltime şi în lăţime (de care subiectul se prinde cu mâna la minimum 0,25 m sub apă) ;-placă sau masă de lucru reglabilă, care să permită adoptarea poziţiilor iniţiale ;-bancă sau scaun sub apă; -treaptă ;-chingi mobile care pot fi fixate de barele de pe marginea bazinului sau de masa de lucru -elemente cu flotabilitate mare: material gonflabil, cauciuc, spumă poliuretanică, lemn şi plută, toate sub formă de colaci şi rondele ;- labe de scafandru (pentru picioare şi pentru mâini) de diferite mărimi ;-palete, baghete, atele uşoare (din lemn sau din plastic) ;-cizme, tălpi şi centură de plumb;-cârje dotate cu flotor, pentru a evita scufundarea lorCondiţiile de aplicare a kinetobalneoterapiei

BilanţurileBilanţurile cuprind anamneza, diagnosticul şi datele necesare pentru stabilirea tratamentului kinetoterapeutic (amplitudinea mişcării articulare, forţa articulară, starea pielii). La fiecare şedinţă, kinetoterapeutul înregistrează data la care se efectuează bilanţul, precum şi temperatura apei, exerciţiile practicate, durata şedintei, progresele înregistrate, reacţiile pacientului la tratament, durata pauzei2. Factorii ambientali1. Temperatura aerului . În vestiare, în sala de tratament şi în spaţiul de odihnă, temperatura mediului ambiant este reglată între 20 şi 24 ° C . 2. Gradul higrometric (de umiditate). Este menţinut în jurul valorii de 50-60%. Unii autori propun un sistem de ventilaţie continuă cu aer uscat la nivelul plafonului. Pe pereţii sălii de tratament nu trebuie să existe picături de condens.

Page 40: Kinetologie Curs

3. Temperatura apei. Am văzut mai sus clasificările propuse de diveşi autori. În practică, temperatura utilizată variază între 34 °C şi 37 °C, dar depinde în primul rând de iagnostic.'Poziţia iniţială şi stabilizarea pacientului.

În imersiune, pacientul se află într-un mediu la care se raportează cu dificultate. Pentru el este vorba de un alt „spaţiu", ca urmare, trebuie să găsească unul sau mai multe puncte fixe de referinţă .Pentru a se stabiliza, pacientul se foloseşte de senzaţiile vizuale şi de percepţiile exteroceptive, aflate în relaţie cu proprietăţile fizice ale apei. În plus, se poate recurge la un material auxiliar cuprinzând

- suporturi fixe, - plăci, - mese, - scaune, - colaci de salvare ficşi, - chingi fixe, - chingi şi curele de susţinere- imobilizarea pacientului de către terapeut.

Poziţiile fundamentale iniţiale justifică utilizarea acestui material complementar.Poziţiile fundamentale iniţiale:

1.Poziţia în decubit pe suport complet. Este o poziţie care presupune existenţa unei plăci sau a unei tărgi fixate de bara ce înconjoară piscina. Pentru a evita plutirea, pacientul este fixat în chingi, iar capul acestuia se sprijină pe o pernă. Poziţia descrisă limitează mobilizarea genunchiului, a şoldului şi a trunchiului.

2. Poziţia în decubit pe jumătate de suport. Materialul auxiliar principal este un suport de dimensiuni mai reduse, fixat de bara ce înconjoară piscina.

Capul pacientului este menţinut la suprafaţa apei. Pentru sprijinirea membrelor inferioare pot fi utilizate flotoare sau colaci. Este o poziţie confortabilă (sprijin solid şi fixare bună), care permite mişcări mai libere sau mai limitative ale genunchiului şi ale şoldului.

3. Poziţia în decubit pe suport reglabil. Pacientul este aşezat pe o suprafaţă de sprijin având o extremitate fixată de bara ce înconjoară bazinul ; celălalt capăt, scufundat în apă, permite reglarea în înălţime a suportului.. Poziţia în decubit flotant. Pentru a asigura plutirea pacientului se utilizează flotoare care se repartizează la gât, la şolduri, la glezne şi la încheieturile mâinilor. Este o poziţie confortabilă pentru pacienţii cu deformări ale coloanei, totuşi stabilitatea este oarecum problematică, iar fixarea pacientului se asigură mai greu .O variantă care poate fi adoptată se caracterizeaza prin sprijinirea capului pacientului pe umărul terapeutului, aflat şi el în apă.

5. Poziţia în decubit ventral pe suport complet şi pe jumătate de suport. Suportul îl reprezintă o placă fixă sau un flotor: un element „de sprijin la nivelul bărbiei sau al frunţii permite menţinerea feţei la suprafaţă.”

Page 41: Kinetologie Curs

6. Poziţia şezând. Pacientul este aşezat pe un taburet greu sau pe un scaun cu spătar.Este o poziţie care permite activitatea în imersie a membrelor inferioare. Scaunul trebuie să fie suficient de jos pentru ca umerii să fie acoperiţi în întregime de apă. Spătarul se poate constitui într-un ajutor suplimentar pentru pacient, care îl poate folosi ca punct de sprijin. Pacientul se poate aşeza pe o treaptă a scării de acces la bazin.

7. Poziţia stând. Pacientul se poate ţine de bara ce înconjoară piscina, de barele paralelesau de alte elemente de sprijin. Adâncimea poate varia în funcţie de scopul vizat : facilitarea mişcării sau rezistenţa.Desfăşurarea tratamentului

Kinetoterapeutul trebuie să eleboreze protocolul de tratament, să-l dirijeze şi să-l ţină sub observaţie, fiind prezent în fiecare moment al şedinţei de reeducare, ce diferă în funcţie de starea patologica, de vârsta şi de stadiul de recuperare a pacientului.Fazele desfăşurării tratamentului:

1. Pregătirea. Înainte de a intra în bazin, pacientul va face un duş complet, putem să-i recomandăm să-şi clătească picioarele într-o soluţie fungicidă.

2. Introducerea pacientului în apă. În majoritatea cazurilor, bolnavul intră în apă singur, utilizând scara şi ţinându-se de barele de acces. Pacientul care se deplasează în fotoliu rulant poate intra în apă fără a se ridica, cu ajutorul unui plan înclinat. În cazul pacienţilor transportaţi cu căruciorul sau cu scripetele, contactul cu apa trebuie să fie progresiv. Kinetoterapeutul trebuie să poată interveni rapid în orice situaţie, pentru a preîntâmpina manevrele defectuoase3.Durata. Poate fi de 5 până la 45 min, în funcţie de vârsta şi starea generală a pacientului, precum şi de temperatura apei.Media admisă este de 15 -25 min.

4. Ritmul. Ritmul mediu este de 12-16 mişcări pe minut.

5. Frecvenţa. Între două şedinţe săptămânal şi una-două şedinţe zilnic. Şedinţele trebuie să fie fixate la o distanţă apreciabilă de orele de masă. Şedinţele de lucru pot fi individuale sau colective, în funcţie de caz şi de tipul de bazin .

6. Odihna. Se face în sala de odihnă după un duş la temperatura de 32-33 °C. Este necesar ca subiectul să se usuce rapid şi complet cu un prosop uscat. Stă întins o jumătate de oră. Prosopul permite adaptarea treptată a temperaturii de la nivelul pielii la mediul ambiant, fără a se risca răceli.Unii autori sunt de părere că este indicat un pahar de băutură caldă pentru a compensa deshidratarea din timpul şedintei de lucru.. Precauţii. Majoritatea incidentelor care se petrec în mediu lichid sunt de gravitate redusă, totuşi se recomandă intensificarea sfaturilor şi o supraveghere atentă, evitându-se astfel accidentele grave. Înainte de introducerea bolnavului în apă, specialistul în reeducare trebuie :

- să prevină căderea pacienţilor(în apă sau în afara ei) ;- să prevadă un personal în număr suficient pentru transportul şi introducerea pacienţilor în apă în siguranţă

Page 42: Kinetologie Curs

- să cunoască temperatura apei - să avertizeze pacientul în legătură cu problemele de vizibilitate cauzate de refracţie şi de reflecţie ;- să-i avertizeze în legătură cu riscul de dezechilibrare ;- să-şi întărească precauţiile dacă numărul de pacienţi este mai mare.Dozarea exercitiilor Exerciţiile în apă pot fi realizate mai dinamic şi cu un grad sporit de dificultate prin creşterea duratei şi a numărului de exerciţii. Kinetobalneoterapia permite stabilirea progresiei în dozare apelând la exerciţiile cu rezistenţă de ordin manual, mecanic sau de densitate a apei, folosind proprietătile forţei lui Arhimede şi ale flotoarelor.

1. Forla lui Arhimede utilizată pentru efectul ei de facilitare a mişcarii. Cu cât membrul se apropie de orizontala, cu atât forţa lui Arhimede creşte, facilitând mişcarea. În acest caz, segmentul trebuie să fie complet cufundat în apă.2. Forţa lui Arhimede utilizată ca element de sprijin. Membrul aflat în poziţie orizontală este susţinut de forţa lui Arhimede, care atinge aici valoarea maximă. În această poziţie se poate adăuga rezistenţa suplimentară a tensiunii de suprafaţă, prin scoaterea parţială a segmentului din apă.3. Forţa lui Arhimede utilizată ca element de rezistenţă. Exerciţiul se execută perpendicular pe suprafaţa apei.

Rezistenţa opusă mişcării este maximă atunci când membrul se află în poziţie orizontală. Scade apoi pe măsură ce membrul coboară şi devine nulă când acesta ajunge la verticală.Indicaţii şi contraindicaţii

Indicaţiile kinetobalneoterapiei în patologia aparatului locomotor sânt foarte largi, tehnicile specifice fiind puse în aplicare abia după explorarea clinică radiologică şi de multe ori chiar biologică a pacientului.

Indicaţiile sânt :- dobindirea partială şi progresivă a independenţei - crşterea mobilităţii articulare ;

- facilitarea mişcărilor şi a gesturilor la persoanele cu handicap sever;- relaxarea musculară;- calmarea durerilor ;- vasodilataţia secundară în urma unor băi calde ;- reeducarea functională motorie a unui segment;- reantrenarea segmentară sau globală la efort.

Contraindicaţiile sânt putine. - orice boala în faza ei acută ; - hipertermia ;

- incontinenţele sfincteriene ;- cardiopatiile decompensate ;- hipertensiunile arteriale- insuficienţele respiratorii- bolile active (tuberculoza) ;- plagile infectate sau necicatrizate, - ulcerele,

Page 43: Kinetologie Curs

- orice boală de piele contagioasă- hidrofobia.

EXERCITII TERAPEUTICE ÎN MECANOTERAPIE

EXERCITII TERAPEUTICE ÎN MECANOTERAPIE Mecanoterapia a început să fie utilizată în scop terapeutic cu multă vreme în urmă având perioade de declin şi de dezvoltare. Cu toate că mecanoterapia se studiază doar în mică măsură şi este prea putin apreciată, nu există centru de reeducare sau cabinet care să nu aibă în dotare cel putin un aparat de mecanoterapie. Asemenea oricărei alte terapii, mecanoterapia are atât indicaţii, cât şi contraindicaţii, atât avantaje, cât şi inconveniente.

1.Definiţie Exerciţiul de mecanoterapie este exerciţiul care foloseşte în scop terapeutic un aparat mecanic în scopul reeducării şi readaptării funcţionale. Pe această structură pot fi create două tipuri de exerciţii : - exerciţii de mobilizare articulară ; - exerciţii de elongaţie vertebrală.

2. Principiul exerciţiilor

2.1. Exerciţii de mobilizare articulară

Aparatul permite mobilizarea unui segment în condiţiile în care celelalte segmente îşi păstrează stabilitatea. Segmentul de mobilizat este amplasat pe aparat, pe o axă care trebuie să treacă prin centrul articular al segmentului.Aparatul poate fi pus în mişcare:

- de o forţă exterioară, care determină mobilizarea pasivă a segmentului ; '- de un alt membru al pacientului, în regim de mobilizare autopasivă ;- de respectivul segment de membru, în regim de mobilizare activă;- de o forţă exterioară care se opune mişcării, în regim de mobilizare activă cu rezistenţă.

Unele aparate dezvoltă mobilizarea analitică, adică antrenează o singură articulaţie; iar altele asigură o mobilizare globală adică a mai multor articulaţii, mai multor membre sau chiar a întregului corp.- Aparatele sunt adesea polivalente, permiţând astfel executarea mai multor categorii de exerciţii, care pot fi clasificate în funcţie de tipul de mobilizare pe care o provoacă sau în funcţie de principiul mecanic conform căruia functionează.2.2. Exerciţii de elongaţie vertebrală

Acest tip de exerciţii permit alungirea progresivă a coloanei vertebrale sau a unui segment al acesteia având drept scop obţinerea :

-unei anumite distanţări a suprafetelor articulare ;-unei anumite alungiri a tendoanelor şi a muşchilor periarticulari -unei diminuări a tensiunii intradiscale.

Exerciţiile de elongaţie vertebrală se desfăşoară pe o masă specială care are posibilitatea de a fixa segmentele interesate cu ajutorul unor chingi, iar apoi cu un sistem de depărtate a părţilor

Page 44: Kinetologie Curs

mesei se realizează elongaţia articulară. Coloana vertebrală este supusă unor forţe cu sensuri contrare:

1. forţa de contratracţiune care are două punce de aplicaţie fixe : unul este situat pe masa de tractiune, celălalt se află în legătură cu o parte a corpului (cap, membru superior trunchi,

bazin, membru inferior) ;

2. forţa de tracţiune este aplicată într-o alta parte a corpului (pe torace, pe bazin) partea corpului care trebuie supusă elongaţiei se situează între punctele de aplicare ale celor două

forţe.Un sistem mecanic deplasează forţa de tracţiune într-o direcţie opusă forţei de contratracţiuneExistă mai multe sisteme de tracţiune :

- prin cablu, cablul se înfăşoară în jurul unui cilindru cu ajutorul unei manivele sau al unui motor (acceleraţie unghiulară constantă) ;- cu melc, transformarea unei mişcări circulare uniforme într-o mişcare rectilinie uniformă.-cu pompă hidraulică.Sistemul este prevăzut cu un dinamometru (resort etalonat) pentru măsurarea şi reglarea intensităIii forţei de tracţiune, precum şi cu un indicator al vitezei de elongaţie şi cu o panglică gradată, care

permite evaluarea amplitudinii de deplasare a forţei de tracţiune3. Modalităţile practice şi materialul necesar

3.1. Mobilizarea articulară pasivăPiesa mobilă a aparatului care produce elongarea este pusă în mişcare de o forţă exterioară, produsă fie dc o contragreutate, fie de un motor electric.1. Contragreutatea poate funcţiona ca un sistem „greutate - scripete" sau „greutate - pîrghie".

Sistemul „greutate - scripete" cuprinde un cablu, unul sau doi scripeţi şi o greutate variabilă. Este un sistem similar celui utilizat în terapia cu scripeţi, cu următoarele deosebiri :-sistemul mecanic prezintă în plus un dispozitiv de fixare pentru segmentele de imobilizat şi un dispozitiv de ghidare pentru segmentul de mobilizat ,-deplasarea are loc conform unei traiectorii precise, eliminindu-se orice mişcare parazită.Prin intermediul cablului, greutatea deplasează piesa articulată; mişcarea este una pasivă, însă revenirea solicită fie activitatea muşchilor antagonişti, fie intervenţia altui membru (mâna, spre exemplu).

Sistemul „greutate - pârghie" presupune existenta unei greutăţi constante, care se deplasează pe un braţ al pârghiei, diminuînd sau sporind forţa contragreutăţii :În prezent, sistemul „contragreutate - scripete" este utilizat în special pentru mişcările de circumducţie şi rotaţie 2. Motorul electric. O altă posibilitate ar fi ca piesa articulată să fie pusă în mişcare de un motor electric, care poate interveni în ambele sensuri ale mişclării (în intregime pasivă).3.2. Mobilizarea articulară autopasivă. Piesa articulată este pusă în mişcare de către pacient prin intermediul altui membru, superior sau inferior. Există mai multe tipuri de sisteme mecanice :-pârghie manuală directă : acţionată cu ajutorul membrului superior, prelungeşte piesa articulată ,-pârghie manuală cu manivelă,-pedală directă, tip maşină de cusut ;

Page 45: Kinetologie Curs

-pedală care pune în mişcare un volant, tip bicicletă. Mobilizarea poate fi în întregime pasivă, dar poate fi şi activ-asistată3.3. Mobilizarea articulară activă contra rezistenţă. Segmentul de membru provoacă deplasarea piesei articulate, mişcare căreia i se opune o forţă

exterioară. 1. Sistemul „greutate - scripete ". Este un sistem care funcţionează la fel ca şi sistemul pasiv, cu deosebirea că în acest caz avem în vedere partea activă a mişcării. Rezistenţa intervine doar pe unul dintre sensurile mişcării, revenirea fiind pasivă. 2. Sistemul greutate-pârghie. Sistemul funcţionează la fel ca sistemul pasiv, un sens al mişcării fiind activ, iar revenirea pasivă sau cu rezistenţă negativă. La o greutate onstantă, rezistenta este proportională cu lungimea braţului pârghiei. La aparatele de circumductie, sistemul cu o contragreutate, care presupune desfaşurarea unei parţi a mişcării în mobilizare pasivă, a fost inlocuit cu un sistem cu patru contragreutati, situate în acelaşi plan pe axe perpendiculare. 3. Sistemul hidraulic. Obtinut prin deplasarea unui fluid dintr-un compartiment în altul, rezistenţa creşte sau scade în funcţie de diametrul vanelor de trecere. Sistemul se ompune dintr-un cilindru împărţit în două compartimente şi un piston care împinge lichidul dintr-un compartiment în altul prin vane cu diametre variabile, rezistenţa depinzând de gradul de deschidere a vanelor.4. Sistemul elastic. Rezistenţa este dată de tensionarea unui elastic sau a unui resort. Ea creşte în timpul tensionării sistemului şi atiuge valoarea maximă a sfârşitul întinderii, întoarcerea la lungimea normală putând antrena fie o mişcare pasivă, fie o mişcare activă cu rezistenţă. Elasticul este utilizat doar în stare de tensiune, în vreme ce resortul poate fi utilizat atât în tensiune, cât şi în compresiune 5. Sistemul bazat pe frecare. Rezistenţa în acest sistem, cu aplicaţii în principal la ispozitivul de

frinare utilizat la biciclete, este obţinut prin frecarea dintre doua suprafeţe.3.4. Elongaţia vertebrală Cel mai adesea, mesele de tractiune sunt alcatuite din două părţi : o placă fixă şi una mobilă pe orizontală, aflată în legatură cu un sistem de tracţiune ; unele mese de tracţiune permit combinarea mişcărilor de rotaţie cu mişcări de înclinare, oferind astfel posibilitatea realizării de mobilizări prin tracţiune. Forţele de tracţiune şi contratracţiune sunt aplicate pe corp prin intermediul mai multor tipuri de sisteme :-corsete toracale sau lombare ;-pentru cap, căpăstru sau curele care se trec pe sub bărbie ;- dispozitive de sprijin aplicate în scobitura poplitee sau subaxilară ;-chingi pentru glezne.Este indicat ca punctele de aplicalie ale celor două forţe să fie situate cât mai aproape posibil de zona de tratat, altminteri acţiunea va fi mai globală, riscând să se disperseze la mai multe etaje vertebrale.4. Aspecte pedagogiceExercitiile cu mobilizare pasivă şi autopasivă, activă şi activă cu contrarezistenţă presupun cunoaşterea unor reguli şi date privind instalarea pacientului într-o poziţie corectă, folosirea aparatelor mecanice, alegerea şi înţelegerea mişcării şi participarea activă a kinetoterapeutului şi a subiectului.

1.Cunoaşterea principiilor mobilizării. Mobilizarea trebuie să respecte regula evitării durerii prin respectarea amplitudinilor articulare şi a axelor, solicitarea unei singure articulaţii odată, mobilizarea lentă şi blândă, care să nu antreneze declanşarea reflexelor de apărare.

Page 46: Kinetologie Curs

2. Cunoaşterea pacientului. Pentru reglarea amplitudinii articulare sunt interesante toate bilanţurile, şi în special bilanţul articular. Orice activitate musculară presupune capabilitatea de realizare a mişcării, prin urmare este necesară o testare musculară prealabilă. Bilantul cardiovascular va permite reglarea efortului cerut în funcţie de posibilităţile subiectului,3. Cunoalterea obiectivelor şi scopurilor mobilizării. Mobilizarea pasivă are două indicaţii principale : creşterea amplitudinii în caz de anchilozare articulară şi conservarea funcţiei articulare în siuaţia în care mişcarea activă este imposibilă sau contraindicată. Principalele indicaţii ale activităţii musculare active sunt :

- intreţinerea musculară : solicitarea moderată a agoniştilor şi antagoniştilor ;- fortificarea musculară : solicitarea intensă a unei grupe musculare ;- readaptarea la efort : solicitarea globală a întregului corp.

4. Instalarea pacientului. Pacientul trebuie să fie instalat confortabil, într-o poziţie care să nu solicite nici un efort din partea acestuia ; toate segmentele trebuie să fie asigurate împotriva oricărei deplasări nedorite ; axa articulaţiei trebuie să corespundă exact cu axa mecanică ; segmentele de imobilizat trebuie să fie fixate, dar nu prea strins, pentru a nu jena circulaţia ; segmentele care urmează a fi mobilizate trebuie să fie ataşate de piesa mecanică, fără ca aceasta să impiedice mişcarea. În cazul mobilizărilor mecanice cu contrarezistenţă, se fixează segmentul care trebuie lucrat pe piesa mecanică cu rezistenţa la zero şi se imobilizează şi segmentele cu care nu se lucrează. Legăturile, nu trebuie să stânjenească sub nici o formă contracţia musculară.

Amplitudinea musculară trebuie reglată ţinând cont de cursa musculară propusă (în afara sau interiorul segmentului de contracţie), care este delimitată cu ajutorul unor dispozitive de susţinere. Rezistenţa este şi ea reglată, în funcţie de mişcarea solicitată şi de legile activităţii musculare.5. Reglarea amplitudinii articulare. Se va face în funcţie de bilanţul articular şi de indicaţii. Dacă se urmăreşte creşterea amplitudinii articulare, amplitudinea aparatului mecanic trebuie să fie superioară cu câteva grade amplitudinii articulare a subiectului. Orice progres este urmat în mod obligatoriu de o creştere a amplitudinii aparatului.Dacă scopul urmărit este conservarea funcţiei, articulare, amplitudinea aparatului mecanic trebuie să aibă aceeaşi valoare ca şi amplitudinea articulară a subiectului.

6. Reglarea intensităţii forţei exterioare. În sistemul cu contragreutate, greutatea trebuie să fie suficientă pentru a deplasa segmentul de membru prin urmare, va fi calculată în funcţie de masa segmentului de mobilizat şi de poziţia acestuia în raport cu gravitaţia (care poate fie să faciliteze, fie să frâneze acţiunea contragreutăţii). Dacă forţa muşchilor antagonişti nu este suficientă pentru a readuce contragreutatea în punctul iniţial sau în cazul în care contragreutatea este contraindicată, se va recurge la un sistem manual. În cazul mobilizărilor active cu contrarezistenţă într-un exerciliu de intreţinere musculară, rezistenţa nu va fi foarte puternică; totuşi, în condiţiile unei articulaţii anchilozate şi/sau dureroase şi ale unor muşchi slăbiţi, mişcarea va fi destul de solicitantă în primele etape ale tratamentului. Într-un exerciţiu de fortificare musculară, efortul cerut este important şi trebuie să se menţină la un nivel înalt, întrucât o rezistenţă prea slabă nu este în măsură să dezvolte forţa musculară. Bilanţurile care trebuie realizate la intervale regulate îi vor permite pacientului să-şi urmărească progresele în privinţa forţei musculare.7. Participarea pacientului la exerciţiu. Pacientul va fi stimulat să se implice în realizarea mişcării dacă i se explică scopul exerciţiului, principiul mecanic, dirijarea exercitiului şi dozarea efortului.

Page 47: Kinetologie Curs

Pacientul fiind acela care depune efortul necesar pentru executarea exerciţiului, este bine ca implicarea lui să fie totală. Este indicat ca pacientul să conştientizeze cursa musculară care trebuie realizată, într-o primă etapă executând mişcarea în absenţa aparatului. În continuare, terapeutul ii va explica desfăşurarea exerciţiului precizând durata contracţiei, respectiv a odihnei, şi implicit durata xerciţiului.

8. Explicarea scopurilor şi a mijloacelor. Pacientul trebuie să ştie ce anume se urmăreşte prin respectivul exerciţiu şi în ce mod se integrează acesta în ansamblul tratamentelor pe care le urmează. El trebuie să-şi urmărească progresele prin cunoaşterea modificărilor diferitelor reglaje ale aparatelor de amplitudine, greutate etc, ce se impun în funcţie de noile lui posibilităţi. Pacientul trebuie să cunoască principiul mecanic utilizat pentru că înţelegerea duce la evitarea angoasei în orice tip de activitate şi să aibă osibilitatea de a opri aparatul mecanic dacă oboseşte sau în cazul vreunui incident.Incidente posibile : exerciţiul nu trebuie să declanşeze dureri articulare sau musculare.

La orice durere articulară trebuie verificate : nstalarea segmentelor (o eventuală nerespectare a axelor) ; cursa articulară solicitată (o modificare a acesteia poate suprima durerea) ; rezistenţa (care poate fi excesivă pentru starea ţesuturilor articulare şi periarticulare).

La orice durere musculară trebuie verificate : rezistenta (care trebuie diminuată sau amplificată în mod progresiv) ; timpul alocat activităţii, respectiv odihnei (o activitate prea îndelungată poate antrena o ischemie musculară).

În caz de oboseală pacientul trebuie să înveţe să recunoască semnele instalării ei :-oboseala musculară locală (mişcarea începe să tremure, muşchiul devine dureros şi nu mai asigură cursa completă) ;-oboseala generală (insomnie, dureri musculare generalizate).Oboseala locala trebuie să ducă la încetarea exerciţiului, în vreme ce oboseala generală impune o regândire a duratei şi intensităţii activităţii, precum şi a frecvenţei şedinţelor9. Dirijarea exerciţiului. În cazul unei mobilizări pasive, participarea subiectului pare a fi nulă, astfel încât este bine să i se ceară să urmărească mental mişcarea efectuată, să o vizualizeze şi să o simtă. El trebuie să semnaleze orice durere care apare în timpul mişcării, aceasta putând fi eliminată printr-o reglare diferită a amplitudinii sau a forţei exterioare.

În mobilizarea autopasivă, participarea subiectului este foarte importantă, el fiind responsabil de mişcarea pe care o imprimă segmentului de membru ; de aceea este indicat să i se dea toate informaţiile cu privire la amplitudinea articulară ce trebuie obţinută şi la caracterul nociv al durerii.TERAPIA CU SCRIPEŢI Definiţie:

Terapia cu scripeţi este o tehnică mecanoterapeutică în care segmentele sunt mobilizate cu ajutorul scripeţilor, al cablurilor şi al, contragreutdtilor.

Page 48: Kinetologie Curs

Scripetele. Se compune dintr-un disc mobil (o roată) sustinut de nişte suporţi laterali, care se învârte în jurul unui ax, perpendicular pe planul discului. Roata este prevazută cu un şanţ prin care rulează cablul. La extremităţile cablului acţionează două forţe (greutăţi), sistemul aflându-se în poziţie de echilibru atunci când forţele (greutăţile) sunt egale. Scripetele este un mecanism simplu, care permite schimbarea direcţiei unei forţe în condiţiile conservării intensităţii acesteia.

Circuitele. Circuitele au următoarele părţi componente: un segment sau un membru, un cablu, unul sau mai mulţi scripeţi, o rezistenţă extrinsecă (greutate) sau intrinsecă (furnizată de subiectul însuşi), o forţă activă (muşchiul) care acţionează asupra rezistenţei.Primul scripete din cadrul unui circuit se numeşte scripete de tracţiune, ceilalli scripeţi se numesc scripeţi de reflexie. Scripetele de tracţiune poate fi fix sau mobil. Se disting trei tipuri de circuite: 1. Circuit ajutător. În care există un singur scripete iar rezistenţa facilitează acţionea musculară (exerciţii cu uşurarea efortului fizic)2. Circuit rezistent. Rezistenţa se opune acţiunii musculare (exerciţii cu îngreunarea efortului fizic) 3. Circuit autopasiv. Este acela în care la capătul cablului acţionează segmentul sănătos al pacientului pentru facilitarea sau îngreunarea mişcării.

Există două situaţii: - circuit autopasiv simetric; - circuit autopasiv asimetric.

Condiţii de desfăşurare a exercitiilor.

În cadrul terapiei cu scripeţi, exerciţiile de forţă musculară şi amplitudinea articulară au drept scop executarea unei anumite mişcări. Montajele autopasive şi ajutătoare sunt posibile indiferent de cota functională a muşchilor solicitaţi. Montajele rezistente sunt recomandate pentru muşchii care ating cotaţia 3 a testingului internaţional. Exerciţiile se pot executa la amplitudinea articulară maximă, ceea ce permite punerea în aplicare a schemelor terapeutice definite de H. Kabat. Terapia cu scripeţi asigură repetarea în bune condiţii a exerciţiilor şi permite pacientului să execute mişcările în ritmul dorit.Kinetoterapeutul realizează bilanturile necesare tratamentului, şi-i explică pacientului: scopul exerciţiului, principiile esenţiale de montaj, direcţia, intensitatea, amplitudinea, ritmul şi durata exercitiului. Odată ce sistemul a fost instalat, kinetoterapeutul trebuie să urmărească executarea corectă a exerciţiului, tinând permanent sub control atât pacientul, cât şi circuitul. Pacientul poate realiza doar mişcările pe care le întelege şi le controlează, ceea ce presupune o excelentă coordonare motorie