curs kinetologie

50
I. NOTIUNI DE BAZA ALE KINETOLOGIEI Sursa bibliografica: (Terminologia Educatiei Fizice si Sportului, Editura Stadion 1973 Nicu Alexe, Totescu Antoaneta) 1. Miscarea omului Expresie care indica totalitatea actelor motrice realizate de om pentru intretinerea relatiilor sale cu mediul natural si social si efectuarea deprinderilor specifice diferitelor discipline sportive. Obs. Notiunea se refera la miscarile omului efectuate numai cu ajutorul muschilor scheletici si nu la cele obtinute cu mijloace mecanice. 2. Act motric Fapt simplu de comportare realizat prin muschii scheletici in vederea obtinerii unui efect elementar de adaptare sau de construire a unei actiuni motrice. Obs. Actul motric, care de regula se considera ca fiind act voluntar, se foloseste in practica in interrelatii care definesc o anumita actiune sau activitate motrica. El este, totodata, un element component folosit in analiza actiunii sau activitatii motrice apreciate ca efecte globale. Termenul de act motric poate sa indice si actele reflexe, instinctuale si automatizate. 3. Actiune motrica Ansamblu de acte motrice astfel structurate incat realizeaza un tot unitar in scopul rezolvarii unor sarcini imediate care pot fi izolate sau inglobate in cadrul unei activitati motrice. Obs. Exercitiul acrobatic, de echilibru, catarare, aruncarea, saritura, alergarea, mersul etc. sunt actiuni motrice care au efecte imediate in urma aplicari lor, dar pot fi inglobate intr-o suita de efecte care se obtin in urma unei activitati motrice, in cazul nostru, procesul de educatie fizica. 4. Activitate motrica Ansamblu de actiuni motrice incadrate intr-un sistem de idei, reguli si forme de organizare in vederea obtinerii unui efect complex de adaptare a organismului si de perfectionare a dinamicii acestuia. Obs. Activitatea motrica se incadreaza in general intr-un concept privind organizarea, continutul si finalitatea educatiei fizice si sportului. Ea este folosita si ca o expresie care concretizeaza numai acele exercitii fizice care se gasesc intr-o anumita interrelatie sau structura si care se aplica dupa anumite reguli si cu un anumit scop. 5. Gestul motric Expresie care diferentiaza din multitudinea actelor motrice pe cele specifice educatiei fizice si sportului datorita intentionalitatii si finalitatii lor. Obs. Gestul motric nu se sinonimizeaza cu actul motric care are o sfera mai mare de cuprindere. Gestul sportiv apare ca un gest motric specializat diferentiat de regulamente pentru fiecare proba si ramura sportiva in parte. 6. Motricitatea omului Insusire a fiintei umane, innascuta si dobandita, de a reactiona cu ajutorul aparatului locomotor la stimuli externi si interni sub forma unei miscari.

Upload: ionut-alexandru

Post on 05-Aug-2015

298 views

Category:

Documents


23 download

TRANSCRIPT

Page 1: Curs Kinetologie

I. NOTIUNI DE BAZA ALE KINETOLOGIEI Sursa bibliografica: (Terminologia Educatiei Fizice si Sportului, Editura Stadion 1973 Nicu Alexe, Totescu Antoaneta) 1. Miscarea omului Expresie care indica totalitatea actelor motrice realizate de om pentru intretinerea relatiilor sale cu mediul natural si social si efectuarea deprinderilor specifice diferitelor discipline sportive. Obs. Notiunea se refera la miscarile omului efectuate numai cu ajutorul muschilor scheletici si nu la cele obtinute cu mijloace mecanice. 2. Act motric Fapt simplu de comportare realizat prin muschii scheletici in vederea obtinerii unui efect elementar de adaptare sau de construire a unei actiuni motrice. Obs. Actul motric, care de regula se considera ca fiind act voluntar, se foloseste in practica in interrelatii care definesc o anumita actiune sau activitate motrica. El este, totodata, un element component folosit in analiza actiunii sau activitatii motrice apreciate ca efecte globale. Termenul de act motric poate sa indice si actele reflexe, instinctuale si automatizate. 3. Actiune motrica Ansamblu de acte motrice astfel structurate incat realizeaza un tot unitar in scopul rezolvarii unor sarcini imediate care pot fi izolate sau inglobate in cadrul unei activitati motrice. Obs. Exercitiul acrobatic, de echilibru, catarare, aruncarea, saritura, alergarea, mersul etc. sunt actiuni motrice care au efecte imediate in urma aplicari lor, dar pot fi inglobate intr-o suita de efecte care se obtin in urma unei activitati motrice, in cazul nostru, procesul de educatie fizica. 4. Activitate motrica Ansamblu de actiuni motrice incadrate intr-un sistem de idei, reguli si forme de organizare in vederea obtinerii unui efect complex de adaptare a organismului si de perfectionare a dinamicii acestuia. Obs. Activitatea motrica se incadreaza in general intr-un concept privind organizarea, continutul si finalitatea educatiei fizice si sportului. Ea este folosita si ca o expresie care concretizeaza numai acele exercitii fizice care se gasesc intr-o anumita interrelatie sau structura si care se aplica dupa anumite reguli si cu un anumit scop. 5. Gestul motric Expresie care diferentiaza din multitudinea actelor motrice pe cele specifice educatiei fizice si sportului datorita intentionalitatii si finalitatii lor. Obs. Gestul motric nu se sinonimizeaza cu actul motric care are o sfera mai mare de cuprindere. Gestul sportiv apare ca un gest motric specializat diferentiat de regulamente pentru fiecare proba si ramura sportiva in parte. 6. Motricitatea omului Insusire a fiintei umane, innascuta si dobandita, de a reactiona cu ajutorul aparatului locomotor la stimuli externi si interni sub forma unei miscari.

Page 2: Curs Kinetologie

Obs. La baza motricitatii stau o serie de factori neuro-endocrino-musculari si metabolici care conditioneaza deplasarea in spatiu a corpului omului sau a segmentelor sale. 7. Teoria miscarii Generalizarea si ordonarea sistemului de cunostinte stiintifice privitoare la originea, esenta, legitatile biomecanice ale efectuarii miscarilor corpului omenesc. Obs. Teoria miscarii se gaseste intr-o interrelatie stransa cu teoria educatiei fizice si cea a sportului, insa numai din punct de vedere al legitatilor biomecanice dupa care se conduc si se efectueaza miscarile. 8. Capacitate motrica Sistem de posibilitati psihomotrice innascute si dobandite, prin care individul rezolva, la un anumit grad, diferite sarcini motrice. 9. Analiza miscarii Proces (operatie, actiune) de descompunere a actului motric pentru stabilirea si examinarea elementelor sale din diferite puncte de vedere (tehnic, pedagogic si psihologic). Obs. Analiza poate sa urmareasca aspectele cantitative si calitative ale punctelor de vedere amintite. 10. Invatare motrica Procesul insusirii de catre individ, prin exersare, a gestului motric sub indrumarea pedagogului sau independent. Obs. Actele motrice se insusesc in ontogeneza timpurie pe baza motricitatii spontane, prin imitatie si indrumarea adultilor. In activitatile specifice ale educatiei fizice si sportului invatarea se realizeaza pe baza modelelor oferite de antrenor sau sportivii fruntasi. 11. Sarcina miscarii Obiectivul de ordin somatic, functional psihic sau de sinteza, cum este cel de performanta stabilit actului motric prin structura si particularitatile sale de executie. Obs. Aceste obiective urmarite separat sau global determina profilul si continutul planificarii unui proces de instruire pe o anumita perioada de timp. 12. Mecanismul miscarii Ansamblu de procese fiziologice, biochimice, biomecanice si psihologice, aflate in relatii de cauzabilitate si interdependenta care determina executia unei miscari. Obs. Orice miscare rezulta din interactiunea factorilor aratati unde participarea fiecaruia ca pondere imprima specificul miscarii. 13. Miscare ciclica Act motric ale carui structuri se repeta periodic Obs. Fiecare ciclu formeaza o unitate ale carei faze se succed in aceeasi ordine, ele fiind inseparabile intrucat sfarsitul uneia conditioneaza inceputul celeilalte, mersul, alergarea, pedalarea, vaslitul, inotul. 14. Miscare aciclica

Page 3: Curs Kinetologie

Act motric ale carui structuri nu sunt caracterizate prin repetare periodica. Obs. Sariturile, aruncarile. 15. Structura miscarii Grupare caracteristica a elementelor actului motric care prin coordonarea si conditionarea lor reciproca ii confera unitate. 16. Momentul miscarii Componenta structurala cea mai simpla care marcheaza aspectele statice ale executiei actului motric. Obs. Momentul miscarii se evidentiaza prin veriga pe care analiza o alege din lantul ei cinematic (secventa care intereseaza din filmul unei miscari, pentru care proiectia ei stopeaza). 17. Fazele miscarii Componenta structurala distincta a actului motric, alcatuita din mai multe momente. Miscare ciclica: Faza principala; Faza intermediara. Miscari aciclice: Faza pregatitoare; Faza principala; Faza finala. Miscari combinate: Faza elanului; Faza bataii; Faza zborului; Faza aterizarii.

Page 4: Curs Kinetologie

II. Introducere in Kinesiologie Sursa bibliografica: Tudor Sbenghe, Kinesiologie – Stiinta miscarii, Editura Medicala, Bucuresti, 2002 CADRUL KINESIOLOGIEI Kinetologia sau kinesiologia, termen introdus de Daily în 1857 la Paris, înseamnă „ştiinţa sau studiul mişcării", căci „kinein" = mişcare, iar „logos" = a studia, a vorbi despre. Pentru a încadra kinesiologia mai corect într-o definiţie ar trebui să spunem că este „ ş t i i n ţ a m i ş c ă r i i o r g a n i s m e l o r vii şi a s t r u c t u r i l o r care p a r t i c i p ă la a c e s t e m i ş c ă r i . " Desigur că în această definiţie poate intra şi studiul deplasării amoebei sau miriapodului ca şi a păsărilor sau omului. Evident că prin kinetologie noi o vom înţelege numai pe cea referitoare la om şi numită „kinetologie medicală". Ar trebui poate să atragem atenţia că în logica taxonomică de mai sus ar fi necesar să clasificăm mai întâi „kinetologia umană" şi ca o componentă a acesteia să vorbim de cea „medicală" deoarece teoretic putem accepta şi o „kinetologie nemedicală". Nu este însă nevoie de o astfel de abordare căci kinetologia medicală preia tot ce s-ar putea spune într-un capitol intitulat „kinetologie umană". De altfel, definiţia kinetologiei medicale este: „ s t u d i u l s t r u c t u r i l o r şi mecanismelor neuromuscu-lare şi a r t i c u l a r e c a r e a s i g u r ă o m u l u i a c t i v i t ă ţ i mot r i c e n o r m a l e , înregistrând, a n a l i z â n d şi c o r e c t â n d mec a n i s m e l e deficitare". Partea întâi a acestei definiţii acoperă după cum se vede întreaga problematică generală (medicală şi nemedicală) a kinetologiei umane în timp ce în partea a doua a definiţiei aspectul medical devine evident. Şi mai devin evidente şi componentele kinetoterapiei. Aspectul ş t i i n ţ i f i c , teoretic al kinesiologiei apare din prima parte a definiţiei „studiul structurilor şi mecanismelor neuromusculo-articulare" ale mişcării. Tot din definiţie am văzut că kinetologia „înregistrează şi analizează" mecanismele deficitare ale mişcării. Altfel spus, a 2-a componentă a kinesiologiei este „ E v a l u a r e a " - capitol considerat esenţial nu numai pentru inventarierea perturbărilor mişcării, ci şi pentru crearea programelor practice kinetice. In sfârşit, definiţia precizează rolul kinetoterapiei în „corectarea" mecanismelor deficitare ale mişcării. Este c o m p o n e n t a p r a c t i c ă , terapeutică ( k i n e t o t e r a p i a ) , sau „arta" acestei ştiinţe numită kinesiologie. Stricto sensum, kinesiologia are în studiu aparatul locomotor sau aparatul mioartrokinetic sau mai corect neuro-mio-artro-kinetic. Largo-sensum, kinetologiei îi revine însă şi sarcina de a studia şi modul în care activitatea acestui aparat influenţează celelalte aparate şi sisteme (mai ales cel cardiovascular, respirator, metabolic şi neuropsihic) precum şi modul în care aceste sisteme îşi exercită influenţa asupra aparatului neuromioarto-kinetic. Şi încă nu am atins graniţele kinetologiei căci mai intervine un factor esenţial: „mediul" în care organismul se mişcă. în 1985, Higgins, parafrazându-l pe Aristotel, marele filosof al Antichităţii, considerat azi ca părintele kinetologiei nu numai pentru că este primul care înţelege acţiunea muşchilor, ci şi pentru că realizează interacţiunea între aceasta şi forţele externe ale mediului; Higgins, deci, stabileşte definitiv această corelare spunând: „mişcarea este inseparabilă de structura care o susţine (care o determină) şi de ambientalul care o defineşte". In această monografie există mai multe momente în care se discută şi se demonstrează justeţea acestei afirmaţii. Ca multe alte ramuri ale cunoaşterii umane, kinetologia are o componentă teoretică, ştiinţifică, şi una practică. Prezenta monografie urmăreşte să expună în primul rând componenta ştiinţifică, teoretică şi doar în subsidiar pe cea practică dar nu în aspectul aplicativ al artei kinetice, ci în explicarea bazelor teoretice ale acestei practici. Termenul de kinesiologie are azi o triplă circulaţie. Ca ştiinţă, ca disciplină şi ca profesie. Să analizăm pe rând aceste aspecte ale kinetologiei.

Page 5: Curs Kinetologie

Kinesiologia ca ştiinţă Am amintit deja încă de la începutul acestui capitol, în cadrul definiţiilor, de acest aspect al kinetologiei. Ca orice ştiinţă, kinesiologia are legi precise după care se conduce. Sunt legi împrumutate din alte ştiinţe (fiziologie, fizică, biologie etc.) dar având şi propriile ei legi pe care şi le-a creat pe baza aplicării celor de mai sus în contextul activităţii fizice umane. în fond întreaga monografie de faţă nu este decât o expunere a acestor legi. In general, după cum se ştie, ştiinţele au dezvoltat în cadrul lor capitole individualizate ca nişte subdiscipline ale ştiinţei-discipline de bază. Astfel fizica şi-a ramificat conţinutul prin studierea separată a mecanicii, electricităţii, energiei nucleare etc. Tot astfel şi kinetologia ca ştiinţă are 3 mari componente (subdiscipline): A. Biomecanica sau „ k i n e t o l o g i a m e c a n i c ă " este aplicarea legilor mecanicii la studiul mişcării. a. Biomecanica studiază „ a n a t o m i a a p l i c a t ă ", adică raporturile între structură şi funcţie. în acest cadru se vor discuta: raportul între forma unei articulaţii şi tipul ei de mişcare, între geometria muşchiului şi forţa lui, între structura coloanei şi gradul ei de mişcare, între aspectul părţii proxi-male a femurului şi presiunile exercitate etc. în acelaşi timp, se analizează şi impactul anormalităţilor structurale, înnăscute sau dobândite, asupra mişcării (activităţii fizice). b. Biomecanica înseamnă şi a n a l i z a fizică a m i ş c ă r i i , aplicarea legilor fizice ale mişcării la activitatea fizică a omului. In acest cadru, se va discuta despre: frecare, inerţie, rezistenţe, acceleraţie, velocitate, pârghii etc. Şi de asemenea analizează implicaţiile abaterilor de la aceste legi ale mişcărilor patologice. B. Fiziologia exerciţiilor este cea de-a doua subdisciplină a kinetolo- giei ştiinţifice reprezentând aplicarea legilor fiziologiei la studiul mişcării umane. în cadrul acestei componente a kinetologiei teoretice se expun: - răspunsurile funcţionale imediate şi adaptările în timp la activitatea fizică a aparatelor şi sistemelor organismului (cardiovascular, respirator, metabolic, endocrin, sânge, termoreglare etc); - modalitatea în care se realizează şi se consumă „energia" în activitatea fizică; - limitele performanţei fizice şi ce reprezintă oboseala; - răspunsurile organismului la stresul fizic; - nivelul de fitness; - etc. Anormalităţile proceselor fiziologice de mai sus reprezintă probleme de preocupare ale kinetologiei medicale căci pe aceste mecanisme fiziopatologi-ce îşi bazează programul de intervenţie componenta practică a acestei ştiinţe. C. Comportamentul psihomotor, a 3-a subdisciplină, are ca material de studiu rolul şi mecanismele Sistemului Nervos Central (SNC) în procesele de comandă şi execuţie a mişcărilor voluntare. în această subdisciplină intră probleme ca: - modul de elaborare a necesităţii şi comenzii unei mişcări; - transmiterea acestei comenzi spre aparatul efector; - continua ajustare a parametrilor unei activităţi fizice (feedback-urile); - modul de formare a abilităţilor, a echilibrului şi stabilităţii; - etc. Tot această subdisciplină a kinesiologiei se preocupă şi de implicaţiile anormalităţilor neurologice sau/şi psihice asupra proceselor de comandă şi execuţie ale activităţilor fizice. Iată, aşadar, „dimensiunile" kinetologiei ştiinţifice care îşi integrează noţiuni de bază ale ştiinţelor fizice, biologice şi medicale. Kinesiologia ca profesie

Page 6: Curs Kinetologie

Această parte a kinetologiei are la bază componenta „ p r a c t i c ă ", arta prin care un individ practicând o suită de activităţi fizice (exerciţii terapeutice) îşi îmbunătăţeşte starea fizică, îşi ameliorează o serie de suferinţe, îşi reface deficite funcţionale. Dacă componenta ştiinţifică o putem considera „partea ascunsă" a kinesiologiei ea existând în bagajele de cunoştinţe obligatorii ale kinetoterapeu-tului, componenta practică este „partea vizibilă" aplicată de acesta printr-un program de activităţi fizice dirijate în vederea unui scop medical. Prin această componentă, kinetologia devine o profesie exercitată de un specialist, kineto-terapeutul. Această componentă practică nu mai este şi profesională dacă ea nu are la bază kinetologia ştiinţifică. Fără aceasta ea devine o aglomerare de mişcări, fără sens şi scop, mimări şi empirisme care nu pot fi considerate benefice, medicale, şi ceva mai mult, putând deveni periculoase sau direct nocive. In ţara noastră, kinetologia ca profesie a parcurs o cale sinuoasă. După un prim început cu circa 35-40 de ani în urmă care se anunţa promiţător (au apărut profesorii de cultură fizică medicală) a urmat o lungă perioadă în care practicarea kinesiologiei a fost făcută de absolvenţi ai unor facultăţi de Educaţie Fizică şi Sport care nu aveau nici un fel de pregătire în domeniu. Lipsiţi de cunoştinţele necesare, „practicarea" kinetologiei în aceste condiţii nu avea nici un fel de suport ştiinţific ea nemaiputându-se numi „profesionistă", ci un soi de kinesiologie „empirică". Din fericire, în ultimii 10 ani, odată cu apariţia facultăţilor de kinetoterapie s-a putut reveni şi la dimensiunea de kinetologie, profesie reală, cu baze ştiinţifice solide. Prin componenta ei practică, numită generic „kinetoterapie" (termen care va mai fi discutat), kinetologia face parte din marele capitol al medicinii fizice, specialitate terapeutică care se află alături de alte tipuri terapeutice ale medicinei (farmacologice, chirurgicale, homeopatice, psihoterapice etc). După cum se ştie, medicina fizică utilizează în afară de exerciţiul fizic terapeutic (terapia prin mişcare, kinetoterapia) şi alţi factori fizici care realizează: termoterapia, hidroterapia, electroterapia, masoterapia, climatoterapia sau presoterapia. Ca „profesie", kinetologia este o profesie liberală ai cărei profesionişti beneficiază de dreptul de cabinet privat în condiţiile legii şi statutului acestor profesionişti. Din păcate, trebuie să recunoaştem că, în prezent, în ţara noastră, posibilităţile de exercitare a acestei profesii sunt limitate la nivelul doar al sistemului de asistenţă medicală (spitale, policlinici, staţiuni balneare, sanatorii), în alte ţări, pregătirea complexă a kinetoterapeuţilor a deschis porţile multor altor instituţii cum ar fi: şcolile obişnuite sau cele speciale (cu copii handicapaţi, sau de dans, balet, sportive), cluburi sportive, cluburi de agrement particulare, armata, nursing-home-wi, centre de cercetare, servicii de asistenţă la domiciliu etc. Complexitatea preocupărilor în aceste locuri de muncă pentru care sunt solicitaţi kinetoterapeuţii se datorează faptului că „firul roşu" în pregătirea acestor profesionişti este studiul activităţii fizice umane atât la omul sănă-tos, cât şi la cel bolnav. Kinesiologia ca disciplină Ca ramură a cunoaşterii, cum se sublinia ceva mai înainte, kinesiologia a devenit o ramură a învăţământului, a devenit disciplină în secolul al XVII-lea. In acest secol, „gimnastica" a început să fie învăţată în şcoli ca materie de studiu, în limba ţărilor respective. Aşa cum s-a putut vedea şi în scurtul istoric expus în această monografie, deşi rădăcinile kinetoterapiei se pierd în timp, de mii de ani, cunoştinţele în domeniul gimnasticii se transmiteau direct de la maestru la elev, sau prin cărţile scrise de unii practicanţi. Secolul al XVII-lea, introducând gimnastica ca disciplină, a realizat un moment de mare cotitură în istoria kinetologiei. Au apărut manuale, programe şcolare, ore speciale de predare etc. iar treptat, paralel, s-au dezvoltat şi problemele legate de pedagogia şi psihologia învăţării acestei discipline. Tot kinetologiei ca disciplină îi datorăm introducerea „programelor de lucru" organizate spre obiective kinetice bine definite.

Page 7: Curs Kinetologie

Se poate spune cu precizie că dezvoltarea teoretică şi practică a kinetologiei este datorată contextului acesteia, ca disciplină de învăţământ. Şi azi, dezvoltarea kinetologiei ca ştiinţă, ca practică, dar şi sub raport organizatoric este determinată de poziţia ei ca disciplină. In SUA, de mai mulţi ani pe acelaşi tărâm al kinetologiei ca disciplină au apărut masterate, doctorate, specializări în domenii deosebit de interesante, cum ar fi în fiziologia exerciţiului, în dezvoltarea motorie, în studiul mersului, în probleme de performanţă (sportivă, acrobatică, balet-dans etc.) (vezi mai departe). Cu toată această dezvoltare impresionantă a kinetologiei ca disciplină ea nu a depăşit bariera universitară generală medicală. Nu a devenit şi disciplină de studiu în facultăţile de medicină de peste tot. în ultimii câţiva ani, această problemă a devenit subiect de discuţii în multe universităţi americane. Punctul de plecare îmi permit să-1 consider nu numai real, dar şi logic. Aşa cum se ştie, peste 70% din decese (ca să nu vorbim şi de morbiditatea cu handicap) se datorează unui grup de „killeri", de boli „criminale", cum sunt considerate: bolile de inimă, cancerul, accidentul vascular cerebral, hipertensiunea, bronhopneumopatia obstructivă cronică, diabetul, osteoporoza (prin complicaţiile ei). La toate acestea, se adaugă încă câteva stări patologice cu mare potenţial de degradare patomorfofuncţională: obezitatea, dislipidemia, depresia şi artropatiile. Discuţia universitară de care aminteam mai sus pleacă de la o realitate şi anume că pentru toate aceste boli există 2 tipuri de tratamente de bază: 1. medicaţia; 2. kinetoterapia; la care se poate adăuga în unele situaţii 3. chirurgia, dar urmată obligatoriu de kinetoterapie. Cu toată această realitate recunoscută, studenţii în medicină urmează timp de 1 an de zile cursurile de farmacologie dar nici o oră de kinetoterapie. Ceva mai mult, este cunoscut faptul că multe efecte ale exerciţiilor terapeutice nu le regăsim la alte tipuri de tratament. Să amintim câteva: - creşterea nivelului de fitness; - scăderea stresului; - apariţia senzaţiei „de bine" resimţită numai după kinetoterapie; - ameliorarea cogniţiei; - oprirea apariţiei şi evoluţiei sindromului de decondiţionare al bătrânului; - armonizarea creşterii şi dezvoltării copiilor; - scăderea sindromului algic; - etc. Toate acestea, fără să mai amintim de efectele specifice bine cunos cute ale kinetoterapiei asupra forţei şi anduranţei musculare, asupra flexibili tăţii articulare, asupra coordonării şi echilibrului, asupra respiraţiei şi toleran ţei la efort etc. ' , EVALUAREA ÎN KINESIOLOGIE După cum se arăta ceva mai înainte, evaluarea face parte integrantă din kinesiologie. Aici dorim să punctăm doar câteva aspecte generale. Fără a avea pretenţia că dorim să impunem o definiţie proprie pentru evaluare este corect să considerăm că „evaluarea este modalitatea de apreciere cât mai corectă a unei situaţii atât din punct de vedere calitativ (adică al catalogării ei), cât şi din punct de vedere cantitativ (adică al gradului de mărime-intensitate-importanţă etc.) ". Se poate spune că munca kinetoterapeutului începe cu „evaluarea", se continuă pe parcursul programului instituit cu „evaluarea" şi se termină cu „evaluarea" în momentul încheierii programului kinetoterapic. îmi permit să fac o apreciere negativă asupra raportului între problema evaluării şi activitatea practică profesională a kinetoterapeuţilor. Până foarte de curând (deşi nici azi în mod mulţumitor), kinetoterapeuţii au

Page 8: Curs Kinetologie

neglijat evaluarea completă, serioasă, pe baza căreia să-şi construiască programul kine-tic pentru pacienţi. Această eroare a costat mult poziţia kinetoterapiei în confruntarea din domeniul asistenţei de recuperare medicală cu terapia ocupa-ţională care a înţeles mai repede importanţa evaluării şi şi-a apropiat-o, a dezvoltat-o şi se bazează pe rezultatele ei pentru orice program de recuperare. In medicină, evaluarea precizează: - starea de sănătate sau de boală; - gradul în care un organ sau o funcţie se abate de la normal, cuantificând prin teste specifice această abatere; - modul în care evoluează în timp o stare patologică (se menţine? retrocedează? se agravează?); - modul în care răspunde la un tratament o disfuncţie; - capacitatea de muncă sau de autoîngrijire; - capacităţile vocaţionale. La toate acestea, pentru kinetoterapeut, se adaugă importanţa evaluării pentru întocmirea unui corect program kinetic de lucru, căci evaluarea stabileşte: - obiectivele programului; - tehnicile şi metodele ce vor fi utilizate; - priorităţile de lucru; - durata programelor; - eficienţa programului aplicat; - necesitatea modificărilor în programul kinetic. Evaluarea - deşi face parte din bazele teoretice ale kinetologiei - merită o monografie separată. Până la apariţia unei astfel de monografii s-a introdus un capitol în această lucrare cu câteva din problemele mai importante ale evaluării. KINETOLOGIA = ACTIVITATE FIZICĂ Această egalitate din subtitlu, cu aspect evident de truism, are însă semnificaţii deosebite pe care merită să le discutăm. Ambele noţiuni poartă în esenţa lor ideea de „mişcare". Kinetologia însă nu acoperă toată aria noţiunii de „activitate fizică" şi nici aceasta, evident, nu se rezumă doar la kinetologie. De aici reiese faptul că noţiunea cea mai generală ca sens este cea de „activitate fizică". De fapt, în acest context, rezidă o serie de confuzii şi interpretări greşite (voite sau nevoite) de a amesteca diversele domenii ale cunoaşterii şi practicii umane. Cea mai importantă şi cu urmări nefericite este apropierea, mult prea mult, în domeniul învăţământului şi practicii a educaţiei fizice şi sportului de kinetologie (kinetoterapie). Dacă aceste domenii se întâlnesc pe unele paliere ale noţiunii generale de „activitate fizică", ele sunt complet separate în ceea ce priveşte obiectivele de bază şi practica de lucru. Să analizăm pe scurt aceste aspecte. Activitatea fizică, ca noţiune general biologică traducând „mişcarea", poate fi analizată pe linie fii o gen e t i c ă în raport cu s c o p u l e i . Există 3 tipuri de activităţi fizice de bază care au evoluat filogenetic în milioane de ani. Acestea sunt: 1. Postura, adică activitatea fizică prin care se menţine poziţia unui corp, raportul acestuia cu mediul şi raportul între componentele (segmentele) corpului. Să exemplificăm, pentru a înţelege, diferenţele între: târâtoare, zbură-toare, patrupede, bipede etc. 2. Locomoţia este activitatea fizică care schimbă permanent raportul între corp şi mediul înconjurător. Modalităţile sunt multiple, de la locomoţia amoebei, a melcului, până la alergatul ghepardului, zborul păsărilor, înotul peştilor sau mersul, dar şi activităţi fizice ca: săritul, rostogolitul etc. 3. Manipularea este activitatea fizică care permite mobilizarea sau/şi utilizarea obiectelor din mediu, conştient sau nu, ceea ce într-o anumită măsură modifică însăşi configuraţia mediului. Desigur că prehensiunea ca achiziţie evolutivă „de ultimă oră" a reprezentat dezvoltarea extraordinară a activităţii fizice de manipulare. Să nu se considere însă că manipularea a apărut odată cu prehensiunea. Păsările care îşi fac cuiburi, rozătoarele care îşi fac galerii în pământ, ierbivorele care distrug frunzişul copacilor şi ierburile savanelor etc. sunt tot atâtea activităţi fizice manipulative ale mediului.

Page 9: Curs Kinetologie

Nu este desigur necesar să arătăm că omul se înscrie la nivelul superior al dezvoltării filogenetice pe toate cele 3 tipuri de activităţi fizice. Sub acest raport, zestrea aceasta filogenetică de .activităţi fizice este comună pentru toate ştiinţele şi specialităţile care au tangenţă cu aceste aspecte cum ar fi kinetologia, educaţia fizică şi sportul, antropologia, zoologia, entomologia etc. Pentru a completa însă procesele filogenetice ale activităţii fizice ar trebui să adăugăm încă unul: 4. Comunicarea, adică activităţile care au ca obiectiv transmiterea de informaţii între fiinţele vii, indiferent pe ce cale (vorbit, gesturi, scris, sunete etc). Comunicarea nu trebuie considerată ca fiind prezentă doar la om căci, aşa cum se ştie, ea este prezentă la foarte multe specii, unele chiar relativ inferioare. Activitatea fizică trebuie analizată şi sub aspect o n t o g e n e t i c pe de o parte sub raport biologic al dezvoltării ei, iar pe de altă parte, în contextul social uman. Analiza ortogenetică biologică a activităţii fizice este o problemă medicală şi implicit kinesiologică. Ea cuprinde etapele de dezvoltare a celor 4 etape prin care trece copilul de la naştere până la dezvoltarea lui completă: a) mobilitate b) stabilitate c) mobilitate controlată d) abilitate. Ceva mai mult, o serie de boli neurologice pot arunca un pacient pe oricare etapă precoce a acestei dezvoltări de la care kinetologia urmează să-l readucă cât mai aproape de starea normală iniţială. Nu insistăm aici asupra acestor etape de dezvoltare ontogenetică a activităţilor fizice ale omului deoarece ele fac subiectul câtorva abordări amănunţite în această monografie. Celălalt context ontogenetic al dezvoltării activităţilor fizice, social-umane, se referă la o serie de activităţi fizice tipic umane, cum ar fi: - activităţile uzuale ale vieţii (ADL-Activities of Daily Living); - jocuri; - dansul; - sportul; - activităţile de muncă; - activităţile expresive (pictură, desen, sculptură, modelaj etc); - transporturi; - activităţi militare şi de luptă; - etc. Această categorie de activităţi fizice pe drept este revendicată de câteva domenii profesionale: Educaţia fizică şi sportul; Igiena muncii; Igiena comunală; Recuperarea vocaţională; Expertiza capacităţii de muncă; Kinetologia; Medicina în general; Terapia ocupaţională; Arta dansului; Arta militară etc. TENDINŢE MODERNE ÎN KINESIOLOGIE Fiind cea mai reprezentativă şi complexă specialitate care abordează activitatea fizică (mişcarea) atât la indivizi sănătoşi cât şi la cei cu infirmităţi, incapacităţi sau/şi handicapuri (a se vedea descrierea acestor noţiuni la capitolul despre Evaluare), kinesiologia şi-a dezvoltat o serie de abordări inter-disciplinare pe problema „mişcării". Iată câteva aspecte pe această linie inter-disciplinară: a) „Mişcarea" şi ştiinţele biologice Se acordă o tot mai largă importanţă studierii aprofundate a „fiziologiei exerciţiilor terapeutice" cu abordarea problemelor de „biochimie a mişcării", mergându-se chiar până la nivel celular sau molecular. b) „Mişcarea" şi coordonare-echilibru Este vorba de o direcţie nouă de studiu pentru situaţii speciale în care se cer calităţi deosebite ale proceselor de coordonare, abilitate şi echilibru. Astfel de cerinţe le găsim la circari, balerini, gimnaşti, instrumentişti (violonişti, pianişti etc), alpinişti etc. adică profesionişti, performeuri, ai celor mai elaborate „mişcări".

Page 10: Curs Kinetologie

în aceste aspecte, se analizează componentele fizice, neurofiziologice, psihologice, ca şi efectele perturbărilor ce pot apărea, precum şi modalităţile de rezolvare. c) Mişcarea ca element de legătură în dualismul (cartezian) „corp" şi „minte" Analiza influenţei mişcării asupra cogniţiei, asupra psihicului, pe de o parte, iar pe de alta conţinutul psihologic şi filosofic al mişcării au dezvoltat o direcţie de studiu deosebit de interesantă în care îşi află locul noţiuni ca: motivaţie, etică, personalitate, estetică, credinţă etc. Trebuie remarcat că acest aspect destul de neglijat de kinetologie a reprezentat de peste un secol baza conceptului holistic al Terapiei Ocupaţionale, adică conceptul unităţii fizice şi psihice pe baza căruia se realizau programele de asistenţă ale Terapiei Ocupaţionale. Iată că, în prezent, kinetologia îşi repară eroarea deschizând un capitol interdisciplinar al „mişcării" ca element de conexiune între „corp" şi „minte". d) „Mişcarea" în contextul societăţii şi culturii Este o componentă foarte largă a raporturilor interdisciplinare a activităţii fizice de care s-a mai amintit. Aici intră activitatea sportivă (mai ales ca preocupare socio-culturală); de asemenea jocurile, dansul etc, iar în ultimul timp îşi face tot mai mult loc preocuparea pentru „stilul de viaţă" pentru nivelul de fitness. Tot în acest capitol al interdisciplinarităţii intră studiul modului de a se atinge „performanţa" la profesioniştii mişcării dar şi a modului de a câştiga performanţă psihică. e) „Mişcarea" şi medicina Acest gen de interferenţă a fost deja discutat mai înainte şi nu mai revenim. Ce reprezintă în fond aceste interferenţe ale „mişcării" şi în ce mod kinetologia este atrasă în aceste direcţii? în cele de mai sus, s-a putut vedea cu uşurinţă multitudinea de activităţi umane care au la bază ca element esenţial „mişcarea". Empirismul şi diletantismul în practicarea acestor activităţi umane a dispărut sau este pe cale să dispară, considerându-se că în lumea modernă orice activitate poate beneficia de pregătire corectă şi eficientă. Treptat, acest rol de educare şi pregătire a fost preluat în special de kinetologie ca „ştiinţă a mişcării" şi dus la îndeplinire de kinetoterapeuţi, dar după o pregătire specială a acestora. Aşa au apărut mai ales în Statele Unite cursuri de perfecţionare pe câte o problemă de mai sus, masterate, doctorate, specializări. Toată această activitate şi efort de diversificare a pregătirii kinetotera-peutului pentru a prelua la rândul lui pregătirea celor interesaţi în domeni ile arătate mai sus a determinat un impact deosebit asupra componentei de „profesie" a kinetologiei căci au apărut astfel o serie de locuri de muncă noi pentru kinetoterapeut cum ar fi: în cluburi sportive, în armată, în centre de cercetare, în şcoli obişnuite sau şcoli speciale (de artă, de acrobaţie, de handicapaţi, de dans etc), în centre de sănătate mintală, cluburi de fitness, centre de sănătate comunitară etc. şi bineînţeles în toate tipurile de unităţi medicale.

Page 11: Curs Kinetologie

ŞTIINŢA ACTIVITĂŢILOR CORPORALE Sursa bibliografica: Mihai Epuran, Metodologia cerectarii activitatilor corporale, FEST, Bucuresti, 2005., pg. 27 – 46 Ştiinţa activităţilor corporale este o ştiinţă integrativă a domeniului activităţilor de educaţie fizică, sport, joc, recreaţie sau compensaţie - prin mişcare. Se prezintă punctul de vedere celor cinci tipuri de activităţi corporale: ludice, gimnice, agonistice, recreative şi compensatorii. Se analizează trecerea de la cercetarea domeniului de către ştiinţele particulare la cercetarea inderdisciplinară şi la constituirea ştiinţelor activităţilor corporale. Se argumentează denumirea acestei ştiinţe, denumire care circulă împreună cu „ştiinţa educaţiei fizice şi sportului". Se prezintă sistemul teoriilor din domeniul activităţilor corporale. 1. CONCEPTUL DE ACTIVITĂŢI CORPORALE Ştiinţa activităţilor de educaţie fizică, sport, joc, recreaţie sau compensaţie - prin mişcare. Prezentăm aici punctul de vedere despre activităţile corporale şi despre cele cinci tipuri de activităţi corporale: ludice, gimnice, agonistice, recreative şi compensatorii. Despre domeniul sau aria activităţilor corporale s-a discutat abia la mijlocul secolului trecut, atunci când formele de mişcare destinate pregătirii/educării fizice şi performanţei fizice/motrice s-au înmulţit. Acest lucru a determinat în mod firesc şi apariţia clasificărilor acestora, dar nu înainte de a se fi formulat o idee despre funcţiile sau efectele specifice ale fiecăreia dintre aceste forme. Istoria culturii fizice consemnează, încă din antichitate, diferitele forme de „luptă" sau întrecere, transformate în evul mediu în mijloace de pregătire militară, înnobilate de pedagogiile Renaşterii în jocuri cu caracter formativ-educativ. In acest sens este instructiv „modelul" de pregătire imaginat de Rabelais pentru tânărul Gargantua, eliberat din constrângerile vieţii monahale: sunt trecute în revistă astfel de activităţi: drumeţie, joc cu mingea - cu pumnul, cu piciorul - înot în ape învolburate, conducerea luntrei împotriva apei, navigaţie cu pânze, călărie cu trecere peste obstacole şi voltije, aruncarea suliţei la distanţă şi la ţintă - pedestru sau călare, mânuirea securii, a spadei grele şi a săbiei, a baltagului şi pumnalului, alpinism, acrobaţii pe frânghie şi prăjină, haltere, tracţiuni cu prăjina etc. etc. (F. Rabelais, Gargantua şi Pantagruel, 1534, trad.rom. 1993). Un astfel de program pare să fi inspirat instrucţia de la trupele de comando. Epoca modernă se caracterizează prin apariţia „sistemelor", fiecare cu ambiţii mai mari sau mai mici, orientate spre satisfacerea a ceea ce mai târziu se va numi „comandă socială". În prima treime a secolului XX, s-au înfiinţat instituţiile de învăţământ superior pentru „educaţie fizică", moment sau etapă în care diferitele „activităţi fizice" au fost predate metodic (şi practicate de către studenţi, pentru a-i învăţa apoi pe elevii lor). Pe de altă parte, societetea continua să dezvolte diferite forme de activităţi, unele sportive, altele cu caracter formativ-educativ şi curativ, în structuri statale sau obşteşti. Comunicarea socială făcea apel la cuvinte/termeni din diferitele domenii ale activităţilor, folosind din tezaurul mai vechi şi mai nou „descriptori" ca: gimnastică, joc sportiv, fotbal, basebal, înot, sporturi nautice, schi, yachting, alpinism, culturism, aerobic, ritmică etc. Cum multe sporturi au fost inventate, ultimii zece-douăzeci de ani au consemnat un mare număr de sporturi noi, de la „snow-board" la parapantă, până la sporturile „extreme". Doar nevoia de comunicare, de data aceasta mai concentrată, a condus la folosirea unor termeni cu caracter general. Nu putem face aici o analiză lingvistică, dar limbajul comun a folosit foarte frecvent sintagma „educaţie fizică şi sport" pentru activităţi proprii, dar şi mai puţin proprii. Profesorul este numit profesor de „sport", făcându-se economie de cuvinte (nu cumva şi de semnificaţie?). Dacă cineva exersează anumite mişcări, mai mult sau mai

Page 12: Curs Kinetologie

puţin structurate, se spune că „face sport". Astfel, sportul a devenit un termen folosit şi când nu trebuie. Cei care practică activităţile corporale/fizice/ se numesc „sportivi". Cum însă activităţile acestea se desfăşoară în societate, în forme organizate, a fost firesc să fie dirijate de organisme (societăţi, cluburi sau chiar guverne) şi să primească o bază teoretică şi metodică, instituţionalizată, devenită cu timpul ştiinţifică. Constituirea ştiinţei despre activităţile menţionate s-a petrecut în timp, aproape într-un secol, necesitând, în mod evident, o denumire. Cea mai răspândită denumire este aceea de „Ştiinţa educaţiei fizice şi sportului", urmată de aceea de „Ştiinţa sportului". Vom încerca să definim domeniul sau aria acestor activităţi şi, în continuare, să discutăm şi despre ştiinţa acestora. Activităţile corporale - caracteristici În cele de mai jos, vom prezenta punctul nostru de vedere cu privire la activităţile corporale, pe care le definim ca activităţi cu finalitate proprie (autotelice şi autoplastice) răspunzând dorinţei omului de a le practica pentru a trăi bucuria mişcării, pentru propria dezvoltare fizică, recreare şi divertisment, compensare sau ameliorare (Epuran, 1969, 1973, 1992, 2000). Considerăm activităţile corporale ca o familie de activităţi, fiecare activitate având funcţii şi obiective proprii, dar asociindu-se, întrepătrunzându-se şi chiar coexistând, ca o expresie a complexităţii fiinţei umane şi a multiplelor ei motivaţii şi aspiraţii în contextul vieţii sociale. Am preferat termenul de „corporal" în locul celui de „fizic", cu care are multe similitudini şi care-l poate înlocui, fără a distorsiona semnificaţia primului. Propunerea de a se folosi sintagma „ştiinţa activităţii motrice" nu este deplin acceptabilă, motricitatea având conotaţii ambigue, dacă nu se specifică a cui motricitate şi de ce fel este aceasta. Este cunoscut faptul că întreaga manifestare a fiinţei umane are drept componentă permanentă şi fundamental structurală mişcarea corporală, în toate formele ei, mai mult sau mai puţin evoluate, analitice sau sintetice, înnăscute sau dobândite. Desigur, nu la această accepţiune a termenului ne referim, ci la una foarte apropiată de ceea ce se numeşte în mod curent exerciţiu corporal, exerciţiu fizic, educaţie fizică şi sportivă, joc, sport sau chiar cultură fizică. Dacă preferăm să vorbim despre activităţi corporale, o facem pentru că fiecare din termenii ceilalţi au sfere limitate, iar unii, cum sunt educaţia fizică, educaţia sportivă sau cultura fizică, semnifică nu numai activitatea subiectului, ci şi acţiunea social-pedagogică de formare intenţionată în direcţia corespunzătoare. In cazul „educaţiei fizice" este vorba în acelaşi timp de activitate şi obiect-disciplină de învăţământ. Conceptul de activitate corporală depăşeşte sfera limitată a „educaţiei fizice", înţeleasă doar ca gimnastică sau, în cel mai bun caz, ca activităţi cu caracter sportiv, în şcoală. Tendinţele fireşti de autodezvoltare ale fiinţei umane, ca şi reflectarea acestora în teoria şi activităţile practice, urmează principiul dependenţei de condiţiile social-istorice ale existenţei. Societatea modernă pretinde alt gen de activităţi, corespunzătoare condiţiilor şi spiritului înnoitor pe care aceasta le-a generat. Activităţile corporale multiple, variate, diversificate, trebuie să dezvolte şi să formeze în toate situaţiile şi să prevină, să compenseze şi să corecteze disfuncţiile, acolo unde condiţile de viaţă, muncă şi activitate nu reuşesc să păstreze echilibrul personalităţii umane. Apare astfel evident nevoia permanentă de mişcare, ca scop în sine şi pentru sine, cu efecte asupra sănătăţii, dezvoltării armonioase a corpului, întreţinerii şi corectării, având nevoie de mijloace adecvate. Vom deosebi astfel, în rândul activităţilor corporale menţionate mai sus, caracteristici sau funcţii de tip formativ, obligatorii pentru toată generaţia în creştere, care realizează obiectivele cunoscute ale educaţiei fizice şi sportive şi pe cele de tip conservativ-adaptativ, proprii populaţiei adulte şi senescente, care corespunde cerinţelor educaţiei permanente şi în care se integrează cu pondere tot mai sporită activităţile de loisir. În sfârşit, pentru o mai clară înţelegere a termenului „activităţi corporale" vom adăuga atributele principale care răspund obiectivelor şi funcţiilor privitoare la formarea şi dezvoltarea fizică armonioasă, cu efectele corespunzătoare în sfera psihică. Considerăm necesare câteva cuvinte despre fiecare dintre aceste atribute, care semnifică, în acelaşi timp, tot atâtea tipuri sau categorii. Tipurile de activităţi corporale

Page 13: Curs Kinetologie

Intr-o lucrare anterioară (1969), am expus principalele aspecte ale activităţilor corporale care ne preocupă. Am deosebit astfel activităţile corporale ludice, agonistice, gimnice, recreative şi compensatorii care, credem noi, acoperă satisfăcător aria educaţiei fizice, sportului, culturii fizice, recreaţiei, corectării şi compensării prin exerciţiile fizice, corporale. 1. Activităţi corporale ludice, de joc (lat. - ludus) aparţin atât copilăriei, cât şi vârstelor următoare, constituind un complex de mijloace care satisfac nevoile de mişcare ale omului, sub formele cele mai variate, de la jocuri de simulare sau ameţeală, la cele cu caracter de luptă (agon) sau şansă (alea) (cf. Caillois, 1988 ). Ele au o evidentă funcţie formativă, educativ-psihomotrică şi psihosocială. După cum se ştie, fiecare vârstă are jocurile ei caracteristice. Dar dincolo de aceste diferenţe rămân trăsăturile lor generale, dintre care cele mai importante sunt atractivitatea, libertatea (lipsa de restricţii), caracterul dezinteresat (fiind motivate prin ele însele), lipsa de scop productiv (Huizinga, 1998) şi satisfacţia directă a mişcării. Prin funcţiile lor specifice răspund unor obiective majore ale procesului educaţional. 2. Activităţi corporale gimnice (lat. - gymnas) sunt orientate spre dezvoltare armonioasă, efectuate de regulă benevol, de multe ori cu scop de autoperfecţionare, în care sunt cuprinse: gimnastica de bază, gimnastica aerobică, jogging-ul, exerciţiile de condiţie -„fitness", exerciţiile calisthenice, cu funcţii de autodezvoltare şi sanogeneză. Cele mai multe activităţi gimnice sunt analitice; ele prelucrează metodic şi sistematic - cu orientare spre perfecţionare - acele segmente pe care jocul şi sporturile le solicită integral şi funcţional. Utilizate în scop pedagogic şi în asociere cu alte forme de activitate, ele constituie conţinutul de bază al educaţiei fizice şcolare în cele mai multe ţări. 3. Activităţi corporale agonistice (lat. - agon), de tip competitiv, continuă cu mijloace şi în forme mult mai diversificate caracteristica de întrecere a jocurilor copilăriei şi tinereţii. Este o trecere de la joc la sport şi, în acelaşi timp, la întrecerea cu sine, pe care o realizează de altfel şi activităţile gimnice cu orientare spre autodezvoltare şi autoperfecţionare. Motivaţia pentru performanţă a determinat apariţia diferitelor întreceri sportive, pentru depăşirea altuia, a naturii sau a propriei fiinţe, fenomen social cu caracteristici ce nu se bănuiau acum câteva decenii (globalizare, intensă mediatizare, comercializare, dopaj şi agresivitate etc). Ele ocupă primul loc atât ca extensie teritorială, cât şi ca fenomen social spectacular. Poziţia pe care o au sporturile între alte activităţi sociale este cunoscută, timpul şi spaţiul pe care le acordă televiziunea, radioul şi presa fiind concludente în privinţa acesta. în rândul acestor activităţi sunt cuprinse sporturile (mai mult sau mai puţin'codificate) a căror caracteristică este întrecerea şi performanţa, având funcţie de satisfacere a dorinţei de afirmare a individului, de evaluare socială şi de optimizare - chiar maximizare, în multe cazuri, a capacităţilor psi-hofizice ale indivizilor. Proliferarea sporturilor „spectacol", comercializate şi subiect de tranzacţii comerciale, de la „Formule" la „Grandprix-uri" şi apoi la sporturi extreme, pune în discuţie multe concepte filosofice-axiologice. Cum agonismul este în firea oamenilor, şi activităţile ludice, gimnice, compensatorii şi chiar recreative au dobândit în ultimul secol caracteristici de întrecere; esenţa lor este însă aceea cuprinsă în conceptele proprii fiecăreia (Epuran, 1968, 1973). 4. Activităţile corporale recreative (lat. - recreatio) sunt efectuate în timpul liber (loisir), deţin, mai mult decât celelalte şi poate în egală măsură cu cele ludice, funcţii de divertisment, destindere, distracţie, relaxare, deconectare, odihnă activă, recreare, refacere psihică şi formare. Ele îmbracă cele mai variate forme, folosind elementele primelor tipuri de activităţi corporale, dar în structuri mai puţin reglementate, căci omul care doreşte să-şi petreacă timpul liber în mod activ, plăcut şi util evită rigurozitatea pe care o impune sportul oficializat. Ele sunt accesibile şi celor care nu au un ridicat nivel de tehnicitate, precum şi celor care au trecut de vârsta tinereţii. 5. Activităţile corporale compensatorii (lat.- compensatio) au funcţie de recuperare a capacităţii fizice, motrice şi psihice a celor care- manifestă diferite handicapuri provenite din accidentări şi înbolnăviri, din disfuncţii profesionale sau din fond genetic. Chiar unele activităţi sportive sunt pentru unii indivizi compensaţie la frustrările socio-economice, la complexele de inferioritate (F. Antonelli, 1964) sau ca o motivaţie de realizare la disabilii care participă la concursurile paralimpice. Activităţile corporale sub formă de joc, exerciţii, sporturi sunt mult folosite în psihoprofilaxia sedentarismului, a stresului vieţii moderne şi în terapia bolnavilor sau a celor cu disfuncţii motrice sau psihice, la reintegrarea lor profesională şi socială (Epuran, 1996).

Page 14: Curs Kinetologie

Iată dar, în puţine cuvinte şi sub aspect global, domeniul activităţilor corporale. Dezvoltarea şi diversificarea acestora, precum şi importanţa lor socială, datorită realizării acelui ideal al echilibrului şi armoniei personalităţii umane, justifică şi explică apariţia ştiinţei activităţilor corporale ca ştiinţă interdisciplinară şi în acelaşi timp integrativă despre „homo se movens" şi „homo ludens". Aşa cum am spus mai înainte, socotim că în grupele propuse îşi găsesc locul toate genurile de exerciţii analitice sau sintetice, individuale sau colective, în natură sau în spaţii închise, pe apă sau zăpadă, cu sau fără mijloace tehnice ş.a.m.d. Dezvoltarea socială viitoare va putea crea şi alte forme sau tipuri de activităţi destinate creşterii calităţii vieţii. Putem avansa ipoteza dezvoltării unor tipuri de activităţi corporale heteroclite, ca urmare a inventivităţii minţii umane. Caracteristicile autotelice şi autoplastice ale activităţilor corporale cel mai bine este înţeles termenul de autotelic în activităţile de joc. Cunoscutul filosof olandez Johan Huizinga (1872-1945) susţine caracterul liber, gratuit şi ca atare lipsit de caracterele producţiei, al jocului. In monografia sa „Homo ludens" (tradusă la noi în Edit. Humanitas, 1998), Huizinga susţine caracteristica de joc a tuturor activităţilor de ordin cultural ale omenirii. Studiile şi manualele de psihologia jocurilor subliniază tocmai această caracteristică de satisfacţie intrinsecă pe care jocul o oferă practicanţilor lui. Numai deturnarea de la specificul acesta al jocului a făcut ca sportul să fie altceva, în vremea noastră: spectacol, industrie, afacere, trişerie etc. în anul 1991, Karin Volkwein încearcă să ne convingă să păstrăm „Caracterul de joc al sportului" („Playful sport"). într-o expunere mai largă a caracteristicilor activităţilor corporale, pe care o facem în altă lucrare, aspectul ludic va fi analizat şi sub alte aspecte (Epuran, Motricitate şi psihism. Oradea, FEFS, 2002). Autoplastia este acţiunea de modelare a propriei fiinţe - îndeosebi corporale - prin activităţi specifice. Dacă din punct de vedere psihologic, autoeducaţia constă în faptul că individul uman „îşi ia soarta în propriile mâini", după expresia lui Paul Popescu-Neveanu, din punctul de vedere al practicii activităţilor corporale, individul uman îşi modelează cu precădere fiinţa corporală. Aspectul acesta este bine reliefat în activităţile gimnice (exerciţii calistenice, ritmice, de formare ş expresie corporală) şi destul de accentuat în pregătirea performanţei sportive (pregătirea fizică şi lucrul în „sala de forţă", în activităţile compensatorii şi chiar în cele de timp liber şi recreativ. Mai reţinem şi semnificaţia de ordin general a caracteristicii au-toplastice a activităţilor corporale, şi anume contribuţia la dezvoltarea capacităţii de adaptare la situaţii noi, cu promptitudine şi supleţe. Chiar dacă acest complement al activităţilor corporale nu este explicit sau vizibil exprimat în psihopedagogia exerciţiilor fizice, el este prezent în mod permanent, stând şi la baza educării „plasticităţii" corpului şi mişcărilor în disciplina mai nouă (totuşi cu tradiţii milenare) a expresiei corporale, în gimnastica ritmică, patinaj şi înot artistic, dansuri etc. Frumuseţea corporală, ca şi frumuseţea armoniei mişcărilor, a fost, din toate timpurile, valoarea estetică cea mai lăudată şi premiată. Dacă ne referim la diferitele funcţii pe care sunt chemate să le realizeze activităţile corporale (funcţia auxologică - de dezvoltare fizică şi psihică, funcţia conativă - de împlinire a nevoii de mişcare şi de satisfacţie şi funcţia integrativ-socială (Epuran, Mihai & Epuran, Valentina, 1975) sau la aspectele corespunzătoare lor, vom constata că satisfac integral ceea ce se numeşte idealul dezvoltării şi formării omului modem, cel puţin sub aspectul corporal-biologic, psihologic şi socio-cultural, fie ideal individual, fie colectiv, de corectare sau compensare, de recreare sau divertisment. Aspectele psihosociale, integrative se întâlnesc şi se corelează cu cele sanogenezice într-o extensie care se subsumează educaţiei permanente, pentru o superioară calitate a vieţii. 3. ŞTIINŢA ACTIVITĂŢILOR CORPORALE Folosim denumirea de Ştiinţa activităţilor corporale pentru disciplina care are ca obiect studiul „omului în mişcare", în mişcarea corporală specifică activităţilor de educaţie fizică, sport, recreaţie şi altele. Pentru variaţie şi eventuală circumscriere, folosim şi sintagma „ştiinţa activităţilor de educaţie fizică şi sport", sau „ştiinţa activităţilor fizice". Asupra diferitelor propuneri de denumire a acestei ştiinţe facem referiri în paragrafele următoare. Denumirea ştiinţei care priveşte domeniul „omului în mişcare" (mişcare cu caracter ludic, autotelic, autoformativ, recreativ etc.) a fost subiect de studii şi dezbateri timp de peste patru decenii, fără să se ajungă încă la un consens.

Page 15: Curs Kinetologie

Se poate pune întrebarea de ce aşa târziu, în raport cu legitimarea altor ştiinţe. Din cele ce urmează, se va vedea că procesul istoric al constituirii ştiinţei acesteia trebuia să ajungă la un stadiu în care să se producă - cel puţin în forme acceptabile din punct de vedere metodologic -structurarea componentelor unei ştiinţe. Pentru începutul discuţiei noastre, vom considera că „ştiinţa sportului" este un termen provizoriu, întrucât pentru neiniţiaţi sugerează numai activităţile performanţiale. El va rămâne şi mai târziu un termen care va eticheta un subdomeniu al ştiinţei activităţilor corporale, cel mai important şi cu influenţa oea mai puternică asupra celorlalte tipuri de activităţi. Am propus denumirea de „Ştiinţa activităţilor corporale" (1969), sub influenţa literaturii ştiinţifice francofone şi în ideea că termenul „corporal" exprimă mai bine esenţa acestei activităţi în comparaţie cu termenul „fizic". Timp de aproape un secol şi jumătate educaţia fizică a fost considerată ca activitate pedagogică cu obiective specifice. La începutul secolului XX, i s-a adăugat sportul, tot ca activitate practică, instituţionalizată, de tip competiţional şi performantiai. (In discuţia aceasta nu facem referiri la practica exerciţiilor fizice şi a „sporturilor" de-a lungul istoriei.) în anii '60, s-a conturat şi ulterior s-a constituit ştiinţa domeniului educaţiei fizice şi sportului, a cărei denumire a fost subiect de ample discuţii, nici astăzi încheiate. Sintagma „ştiinţa educaţiei fizice şi sportului" se dovedeşte nepotrivită, întrucât „ştiinţa educaţiei" este pedagogia!2 Pentru moment vom spune că în ultimii 10 ani s-a acceptat de către tot mai mulţi specialişti şi de unele organisme internaţionale termenul de „ştiinţa sportului", termen care, evident, limitează domeniul de preocupare pe care îl avem în vedere. Fiind un domeniu foarte diversificat - atât ca tip de activităţi, cât şi ca determinare de ordin biologic, psihologic şi social el va trebui cercetat cu metode specifice şi în contextul sistemic mulţi- şi interdisciplinar. Este ceea ce ne propunem să schiţăm, în continuare, ca o introducere la o necesară monografie. Cu titlu informativ, prezentăm ca „Lectură" câteva din părerile exprimate asupra acestei ştiinţe, în anii foarte apropiaţi. Ştiinţa activităţilor corporale în ţara noastră Deşi condiţiile social-istorice de la sfârşitul şec. al XlX-lea nu au permis o dezvoltare cât de cât satisfăcătoare a activităţilor de educaţie fizică şi -sport, vom consemna totuşi speranţa şi dezvoltarea unor idei progresiste şi încercări de fundamentare în domeniul acesta. Inceputul este legat de numele lui Gh. Moceanu (1831-1909) care organizează învăţământul gimnasticii în şcoală şi armată, împreună cu pregătirea profesorilor. Cartea sa de gimnastică (1869) a fost elogiată de B.P. Haşdeu. Reforma învăţământului din 1893 introduce gimnastica în şcolile primare, determină elaborarea de programe şi de instrucţiuni cu caracter metodic. în 1904, se ţine la Bucureşti prima conferinţă a profesorilor de gimnastică din întreaga ţară, în prezenţa lui Spiru Haret. Printre pionierii educaţiei fizice din ţara noastră îi vom aminti pe D. Ionescu, adept al curentului francez al lui Demeny şi pe I. Bucovineanu, autor al unui manual de gimnastică. Pe tărâm ştiinţific numeroşi savanţi, ca dr. CI. Istrati (1850-1918), dr. I. Felix (1832-1905), dr. I. Athanasiu (1868-1926) susţin necesitatea practicării exerciţiilor fizice în aer liber, pentru sănătate şi recreaţie, fundamentând, în acelaşi timp, practicarea lor pe principii igienice şi filosofice. Cercetările cu caracter experimental au început abia în perioada dintre cele două războaie mondiale, mai ales în cadrul Academiei de Educaţie Fizică, unde au activat savanţi de renume ca Fr. Rainer, acad. Octav Onicescu, prof. dr. docent Gh. Zapan. în 1937, acad. Şt. Milcu, prof. dr. docent F.C Ulmeanu au iniţiat primele studii de fiziologie, antropologie, sociologie, psihologie pe atleţii participanţi la Balcaniada care s-a ţinut la Bucureşti. Se poate spune că în jurul anilor 1930-1938. s-au conturat bazele experimentale ale diferitelor discipline din planul de învăţământ al Academiei de Educaţie Fizică (fiziologia, antropologia, psihologia, pedagogia ş.a.). După cel de al doilea război mondial, sub influenţa „modelului" sovietic, cercetarea ştiinţifică s-a organizat după principiul centralismului. Vom înregistra, în primul rând, stabilirea unei tematici unitare de cercetare şi instituţionalizarea cercetării, mai întâi ca obligaţie a cadrelor didactice din învăţământul superior de educaţie fizică (Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport şi Facultăţile de Educaţie Fizică şi Sport) şi apoi ca activitate desfăşurată în unităţile speciale, ca Laboratorul (devenit apoi Centrul de Cercetări Ştiinţifice al CN.E.F.S. şi, din 2002, Institutul Naţional de Cercetare

Page 16: Curs Kinetologie

pentru Sport - I.N.C.S.), Laboratorul IEFS şi cabinetele metodico-ştiinţifice din unele municipii din ţară, la care se adaugă activitatea ştiinţifică a medicilor din dispensarele medico-sportive şi Institutul Naţional de Medicină Sportivă. în anul 2003 a început constituirea unor centre de cercetare pentru performanţa umană în cadrul unor facultăţi de educaţie fizică şi sport din ţară, la iniţiativa lui Pierre de Hillerin, directorul I.N.C.S. Pentru rezolvarea unor nevoi practice, mai ales în sportul de performanţă „aducător de medalii", s-au constituit brigăzi multidisciplinare. în acelaşi timp, s-au format echipe de cercetători pentru temele de importanţă deosebită, incluse în programe finanţate. Mulţi savanţi şi cercetători români au colaborat sau colaborează şi contribuie la activitatea societăţilor ştiinţifice mondiale şi europene; ei au fost sau sunt membri în multe din comitetele de conducere ale acestor societăţi (ICSSPE - Consiliul Internaţional pentru Ştiinţa Sportului şi Educaţiei Fizice, Federaţia Internaţională de Medicină a Sporturilor, Comitetul Internaţional de Informaţie Documentară, Societatea Internaţională de Psihologie a Sporturilor, Federaţia Europeană de Psihologie a Sportului şi Activităţilor Corporale, Societatea Internaţională de Biomecanica etc.) ca o recunoaştere a contribuţiei româneşti la tezaurul mondial al ştiinţei activităţilor corporale. Cu toate aceste enumerări, specificul domeniului nu este suficient de bine conturat, dacă privim în mod sistemic şi interdisciplinar întreaga activitate şi condiţionările ei psiho-sociologice, politice si economice. Ca în orice ştiinţă, cu atât mai mult în această ştiinţă tânără, există încă multe chestiuni teoretice, metodologice şi practice care aşteaptă să fie identificate şi investigate. ŞTIINŢĂ AUTONOMĂ, INDEPENDENTĂ? Au trecut aproape patru decenii de când s-au formulat primele argumente privind constituirea acestei ştiinţe şi caracterul său independent. Epistemologia, mai întâi, şi scientica, mai apoi au expus principalele condiţii ale constituirii unei discipline care se pretinde îndreptăţită să fie considerată ştiinţă. Cei care s-au ocupat de problema aceasta au afirmat şi au argumentat necesitatea şi existenţa reală a unei discipline independente, autonome. Argumentul şi cel mai „tare": nici una dintre ştiinţele particulare nu şi-au propus şi nici nu studiază domeniul acesta, deosebit de complex şi variat al activităţilor de educaţie fizică, sport, turism, recreaţie, terapie prin mişcare etc. Am arătat cu alt prilej (1977, p. 46) că orice ştiinţă are mai întâi un domeniu, un obiect propriu de studiu. Care este obiectul ştiinţei noastre? Răspunsul nu este atât de simplu de formulat, deşi, la o analiză mai atentă, dificultatea majoră e de ordin terminologic, alte dificultăţi provenind din diferenţele de orientare filozofică-scientică şi din diferenţele culturale. R. Renson (Belgia, 1990) face o interesantă trecere în revistă a punctelor de vedere exprimate din 1964 şi până în 1990, în cinci arii de pe glob în legătură cu această chestiune, astfel: In S.U.A. nu s-a ajuns încă la o teorie unificată, paradigma acesteia fiind o „cooperativă amalgamată sau aserţiuni ale unor subdiscipline". Obiectul este totuşi „Studii de kineziologie şi sport", dintr-un punct de vedere holistic, integrat (Lawson-Morford). In Franţa, P. Parlebas a militat pentru o „ştiinţă a activităţii motorii", iar în Canada, Landry şi colab. pentru o „ştiinţă a activităţilor fizice". In Germania, Haag, Heinemann şi alţii au optat pentru „ştiinţa sportului", în unele luări de poziţie propunându-se şi pluralul „ştiinţele sportului" (aşa cum sunt denumite şi ştiinţele naturii, numai că aici subdisciplinele sunt bine diferenţiate). In Anglia, s-a impus „ştiinţa mişcării umane". In Ţările de Jos, Belgia în special, se propune denumirea de „Kinanthropologie" pentru ştiinţa care se ocupă în mod multidisciplinar de mişcarea umană. După cum se observă din cele de mai sus, obiectul ştiinţei este legat direct şi de denumirea ei, în sinteză, rezultă că obiectul este omul în mişcare. Din punctul nostru de vedere credem că trebuie mai bine definită orientarea studiului

Page 17: Curs Kinetologie

omului în mişcare, şi anume: ce fel de mişcare, cu ce scop, cu ce motivaţie, pentru ce funcţionalitate, întrucât mişcarea corporală e caracteristică pentru întregul şi foarte complexul comportament uman. Cât priveşte celelalte condiţii metodologice care fac posibilă existenţa unei discipline (alături de obiectul propriu, discutat), teoria specifică, metodele adecvate, terminologia, ipotezele au fost prezentate în alte lucrări (Epuran, 1977, 1992, 2000) şi vor fi reluate şi în aceasta. Pentru moment, afirmăm doar existenţa lor, chiar dacă sub raportul conţinutului şi structurilor aceste condiţii-componente sunt sinteze mulţi- şi interdisciplinare. Se ştie însă că în epoca noastră nici o ştiinţă nu mai poate exista şi nu se mai poate dezvolta în mod total independent. Vom prezenta, în continuare, şi alte consideraţii asupra temei. După cum am mai arătat, am recurs la sintagma integratoare „activităţile corporale" întrucât toate formele de mişcare, considerate ca mijloc ale educaţiei fizice, ale activităţii sportive, ale activităţilor de „condiţie" (fitness) ş.a. au această caracteristică. Se va putea obiecta că în sfera activităţilor corporale intră şi alte elemente, acte, mişcări din muncă sau artă, de exemplu, însă toate aceste elemente motorii, părţi ale comportamentului uman, sunt mijloace orientate spre alte scopuri, în timp ce în domeniul nostru scopul este însăşi optimizarea activităţii corporale cu efectele formative caracteristice. Cum multe denumiri ale unor ştiinţe sau discipline ştiinţifice au întâmpinat opoziţii din partea publicului, au fost asimilate progresiv sau au fost refuzate, este posibil ca unul dintre aceste fenomene să se petreacă şi cu termenul propus de noi, care în realitate circulă de mai multă vreme în literatura de specialitate. Motricitatea omului - delimitări conceptuale şi elemente de structură Sursa bibliografica: A. Dragnea, A. Bota, Teoria activitatilor motrice, Editura didactica si pedagogica, R.A. Bucuresti, 1999 (pg. 32 – 49) Motricitatea - concept, delimitări noţionale, familie de termeni Conceptul de motricitate nu poate fi privit în afara conceptului de mişcare, în general, mişcare biologică, în special. Provenit din latinescul "movere", mişcarea desemnează o ieşire din starea de imobilitate, stabilitate, o schimbare a poziţiei corpului in spaţiu, în raport cu unele repere fixe. In sens mai larg, dar perfect valabil pentru o înţelegere sistemică a noţiunii, mişcarea înglobează toate schimbările şi procesele (transformările) care au loc în organism. Se vehiculează chiar idea de impuls interior care provoacă schimbarea, din termenul "movere" derivând şi noţiunile: motiv, motivaţie. Un aspect interesant este acela că mişcarea poate fi privită ca act, proces şi rezultat. Conceptul de motricitate este definit ca exprimând o însuşire a fiinţei umane înnăscută şi dobândită de a reacţiona cu ajutorul aparatului locomotor la stimuli externi şi interni, sub forma unei mişcări. La baza motricitatii stau o serie de factori neuro-endocrino-musculari şi metabolici care condiţionează deplasarea în spaţiu a corpului uman sau a segmentelor sale. In Dicţionarul explicliv al limbii române, motricitatea se defineşte ca o "capacitate a activităţii nervoase superioare de a trece rapid de la un proces de excitaţie la altul, de la un stereotip dinamic la altul". Aceasta definiţie ni se pare uşor simplista, limitând acest complex de funcţii la un proces de transmitere a biopoteţialelor nervoase. O altă definiţie consideră motricitatea ca "ansamblu al funcţiilor fiziologice care asigură mişcarea la oameni si animale". Motricitatea reuneşte totalitatea actelor motrice efectuate pentru întreţinerea relaţiilor cu mediul natural sau social, inclusiv prin efectuarea deprinderilor specifice ramurilor sportive. Este vorba de actele motrice realizate prin contracţia muşchilor scheletici. Deşi unele dicţionare consemnează ca sinonim termenul motilitate, drept acea aptitudine de a efectua mişcări spontane sau reacţionale la om, noi consideram ca acesta este propriu activităţii musculaturii netede, viscerale, care nu are o expresie mecanică vizibilă. Un alt termen utilizat în studiul motricitatii este adjectivul motor, provenit din latinescul "motor" - cel care produce o mişcare sau care o transmite. Substantival, acesta desemnează aparatul care transforma în energie

Page 18: Curs Kinetologie

mecanica alte forme de energie. în sens figurat, acest termen reprezintă cauza unei acţiuni, motivul determinant. O altă noţiune utilizată în contextul studiului motricitatii este cea de efector, ce reprezintă un ansamblu de celule-ţintă care, excitate de un stimul (influx nervos, hormon), răspund printr-o reacţie specificiă a spaţiului: motricitatea. De exemplu, muşchiul striat prin depolarizarea membranei sale ca urmare a influxului nervos, realizează o contracţie musculară şi, prin urmare, un lucru mecanic. Evidenţiem că domeniul motricitatii cuprinde o infinitate de mişcări, de la cele mai simple acte motrice, ca reacţii elementare la diferiţi stimuli, până la formele de exprimare corporală complexă, specifice unor ramuri de sport şi unor domenii artistice consacrate (gimnastică ritmică sportivă, patinaj artistic, balet clasic, modern etc.) asupra cărora vom reveni în capitolele următoare. Elementele de structură ale motricitatii In vederea analizei motricitatii s-a considerat necesar ca ea să fie studiată în funcţie de complexitatea conţinutului si a formei mişcărilor, astfel încât astăzi se poate vorbi despre substructurile sale. Mişcarea umană ca ansamblu, poate fi dezarticulată în scop didactic în secvenţele sale componente, actul, acţiunea şi activitatea motrică. Acestea reprezintă micro-, mezo- şi macrostruclura mişcării cu conţinut şi intenţii din ce în ce mai elaborate, cu diferi te niveluri de structurare şi integrare, alcătuind un sistem funcţional ierarhic. • Actul motric este definit ca fiind elementul de bază al oricărei mişcări, executată în scopul adaptării imediate sau al construirii de acţiuni motrice. Acesta se prezintă ca act rellex, instinctual. (De exemplu, o mişcare de "pompare" a mingii în sol, în cazul driblingului sau retragerea bruscă a unui segment la atingerea unei suprafeţe fierbinţi). • Acţiunea motrică desemnează un sistem de acte motrice prin care se atinge un scop imediat, unic sau integrat într-o activitate motrică (de exemplu, mersul, alergarea, "serviciul", driblingul, contraatacul etc). Acţiunea este determinată de integrarea factorilor energetici, cinematici şi cognitivi ai mişcării. Acţiunea motrică are în acelaşi timp caracteristici de constanţă (aptitudinea de a realiza o anumită sarcină motrică în repetate rânduri, de exemplu, scrisul) şi caracteristici de uni citate (mişcarea nu se repetă niciodată identic, ci există mici variaţii ale ei). Se poate deduce că actul şi acţiunea motrică sunt niveluri "concentrice" ale mişcării. Trebuie remarcat însă că nivelul superior al mişcării nu reprezintă o simplă însumare a nivelurilor inferioare, ci o reunire de tip sistemic care se realizează după reguli bine precizate ce conduc la efecte globale. Descompunerea mişcărilor în aceste secvenţe este realizată cu două intenţii: prima, de a delimita acţional şi noţional componentele mişcărilor, în general, pentru a putea fi studiate din punct de vedere structural şi a doua, pentru a oferi o alternativă ştiinţifică activităţii practice de construcţie efectivă a mişcărilor. Conceptul de activitate motrică Clarificările terminologice constituie demersuri cu rolul de a transfera o serie de noţiuni utilizate în diferite fraze conform înţelegerii celor care le rostesc în domeniul ştiinţific, ceea ce prespune definiţii, delimitări, geneze, relaţii, etc. Din acest motiv, precum şi din altele asupra cărora nu insistăm, am considerat necesar să delimităm întâi conceptul de motricitate, apoi îl vom discuta pe cel de activitate şi, în final, ne vom referi la activitatea motrică. De la început subliniem că termenul de activitate se foloseşte în numeroase domenii pentru a desemna un proces complex de elemente desfăşurate în sistem, a cărui unitate structurală de bază este acţiunea.

Page 19: Curs Kinetologie

C. Zamfir (1972) simte nevoia să precizeze noţiunea de activitate prin antiteză cu cea de acţiune, care ar desemna un "comportament simplu, elementar"; în acelaşi timp evidenţiează independenţa sa relativa, insuficienta; aşadar, acţiunea este o secvenţa componenta în cadrul unui complex de acţiuni. Acelaşi autor, pentru a face distincţia dintre acţiune şi activitate, precizează că "acţiunea se referă la un comportament suficient de simplu, delimitat în timp, orientat către un scop precis, element component al unui sistem mai larg". Activitatea se referă la sisteme mai complexe de acţiuni, întinse pe o durata mai mare, greu de delimitat şi mult mai difuz determinate de scopuri. Putem considera în sinteză că activitatea se prezintă ca un sistem complex, constituit din subsisteme de acţiuni reglate în mod sinergic în scopul realizării unei activităţi eficiente. În acest sens, vorbim despre activitatea de educaţie fizică sau despre activitatea elevilor în lecţie, activitatea competiţională sau despre activitatea motrică a fiinţei umane. Acţiunile sunt manifestări concrete: organizarea grupelor de elevi în anumite momente ale lecţiei, secvenţe de mişcări efectuate cu membrele superioare, inferioare sau cu tot corpul, mersul, alergarea şi toate celelalte deprinderi motrice. Conceptul de activitate desemnează o formaţiune organizata relativ autonoma, indecompozabila, a vieţii social-umană. De asemenea, aceasta deschide posibilitatea unei determinări obiective, depăşind cauzalitatea subiectiva prin scop, proprie acţiunii. Punctul de plecare al oricărei activităţi îl constituie o necesitate care implica organizarea în vederea realizării sale (necesitatea de a se hrăni determina producerea alimentelor, necesitatea de reglementare a relaţiilor umane create de activităţi de reglementare morale, politice, religioase, necesitatea de dezvoltare fizica armonioasă sau de mişcare -joc creează activitatea de stabilire a normelor, regulilor şi principiilor activităţii motrice). Din perspectivă sistemică, necesitatea trebuie privită ca o cerinţă funcţională, care face ca sistemul să fie viabil, să se dezvolte, să se regleze, etc. Proprietatea fundamentală a acestei cerinţe este de a declanşa, de a induce o activitate orientată spre satisfacerea sa (de exemplu, prevenirea proceselor degenerative la bătrâni conduce la necesitatea unui regim raţional de viaţă din care sa nu lipsească practicarea sistematică a exerciţiilor fizice). Specificul unei activităţi, cum este activitatea motrică este determinată de cerinţa funcţională care o declanşează si o organizează. Evidenţiem că cerinţa funcţionala finală determină constituirea acestei activităţi. (De pildă, corectarea unei atitudini cifotice, determina o activitate riguros precizata, strict specifica ca organizare şi conţinut). Prin funcţie, înţelegem o anumita activitate, acţiune, comportament, semnificative pentru un anumit sistem, în sensul satisfacerii cerinţelor funcţionale ale acestuia. (De exemplu, funcţia de recreere, pe care o are practicarea exerciţiilor fizice, după alte tipuri de activităţi). Activitatea reprezintă o succesiune de acţiuni, cu o arhitectură specifică, organizată ierarhic în operaţii si acte sau gesturi. Orice conduita (motrica sau de alta natura) se îndreaptă către o finalitate spre care converg toate acţiunile componente. Activitatea integrează, unifica, organizează elementele ierarhic inferioare care îi asigura substanţa. Elementele componente ale unei activităţi sunt acţiunile sau procesele comportamentale. Structura unei activităţi vizează stabilirea diferenţiata a ro l u l u i acţinilor componente, în aşa fel încât prin conjugarea acestora sa se realizeze funcţia f inala (cerinţă funcţionala sau necesitate). Acţiunile componente ale activităţii au funcţie instrumentală, sunt extrem de mobile şi variază aproape nelimitat în funcţie de particularităţile individului si de condiţiile în care se desfăşoară activitatea. Activitatea motrica este unitara, conştienta, bazata pe anticipare şi susţinuta de o motivaţie consistenta. Ea este un fenomen complex, de mare amplitudine care în cele mai dese situaţii poartă "marca" personalităţii individului.

Page 20: Curs Kinetologie

Activitatea motrica este o înlănţuire de scopuri, spaţiate în timp a căror atingere presupune depăşirea unor obstacole interne şi externe, asumarea unor decizii, etc; ceea ce se "vede" dintr- o activitate sunt structurile mai mult sau mai puţin spontane care aparţin prezentului si care se desfăşoară sub ochii noştri. Acestea fac parte din ansamblul final care se va desăvârşi într-un vi i tor mai mult sau mai puţin apropiat. "Secvenţa motorie a finalităţii este pregătita şi cu ajutorul a numeroase componente intelectuale ce ţin de organizarea percepţiei, dirijarea prin limbaj sau rezolvare algoritmica şi euristica a sarcinilor motrice". (Epuran). Apare deci evident ca explorarea activităţii motrice trebuie realizata cu necesitate atât din perspectiva funcţionala (de realizare a scopului), cât şi din perspectiva structurala (acte şi acţiuni motrice). Termenul de semnificaţie sau consecinţă funcţională se foloseşte în condiţiile în care sunt satisfăcute sau se împiedică satisfacerea unor cerinţe funcţionale. Semnificaţia unui proces pentru o cerinţa funcţionala este valoarea funcţionala care poate fi pozitivă (favorizantă) sau negativă (neutră ori nocivă). De exemplu, valoarea exerciţiilor cu încărcătura în schema de recuperare post traumatica este pozitivă (în multe si tuaţii ) şi negativă în cazul existenţei anchilozei sau redorii articulare. In sinteză, definim activitatea motrică drept proces al satisfacerii unei necesităţi (cerinţă funcţională) sau, din perspectivă structurală, o mulţime de acţiuni, operaţii, acte sau gesturi orientate in vederea împlinirii unui anumit obiectiv. Eficienţa unei acti v i tăţi (implicit activitatea motrică) poate fi definită prin gradul în care se realizează funcţia fi na l ă sau, mai corect spus, este reprezentată prin cant i tatea prin energiea consumata în vederea realizării funcţiei respective si at i ng er i i unui scop. Eficienţa are în vedere întotdeauna atingerea scopului cu un consum cat mai redus de energie, mijloace şi informaţii. Eficienţa este şi condiţie a activităţi i de reglare şi, alături de întindere şi finalitate, reprezintă elementele ce trebuie luate în discuţie pentru aprecierea sa. Noţiunile de act, acţiune şi activitate înlesnesc înţelegerea deplasărilor în spaţiu, a motricitatii în general, ca formă de exprimare a conştiinţei sau a activităţii psihice. În acest context putem atribui o serie de cal ităţi mişcărilor (forţa, direcţia, coordonarea, precizia, expresivitatea, cursivitatea, ritmul etc.) care pot fi considerate şi caracteristici definitorii ce desprind iremediabil mişcarea umană din categoria mişcărilor, în general, şi o plasează în conduita conştientă a omului. Din cele prezentate rezulta că motricitatea poate constitui obiectul unei teorii ce are în studiu, aşa cum defineam anterior, atât originea si geneza mişcărilor, cât şi descrierea şi perfecţionarea acestora în scopul creşterii eficienţei. Prin urmare, teoria activităţilor motrice cuprinde un sistem de cunoştinţe referitoare la originea, esenţa şi legile efectuării mişcărilor, evidenţiate în teoriile biologice, psihologice, fizice şi sociale care au studiat şi studiază omul în mişcare din perspective particulare, specifice lor. în finalul consideraţiilor noastre, apreciem ca mişcările intenţionate ale omului pot fi considerate ca elemente ale unui sistem complex, compus din mai multe subsisteme organizate. Nivelul motricitatii. Capacitatea motrică Dintr-o perspectivă descriptivă, motricitatea exprimă o caracteristică globală, cuprinzând ansamblul de procese şi mecanisme prin care corpul uman sau segmentele sale se deplasează, detaşându-se faţa de un substrat, prin contracţii fazice sau dinamice sau îşi menţin o anumită postură prin contracţii tonice sau statice. În acest context este necesar să precizăm că ceea ce deosebeşte indivizii între ei este nivelul la care această funcţie se realizează, măsura în care ea face individul adaptat şi adaptabil la situaţiile complexe şi variate ale mediului. Acest nivel este reprezentat de capacitatea motrică. Provenind din latinescul "capacitas", capacitatea reprezintă posibilitatea indivizilor de a reuşi în executarea unei sarcini sau a unei profesii (Pieron). Capacitatea motrică cuprinde: • componentele stabile: aptitudini, calităţi motrice, deprinderi motrice, structuri operaţionale, cunoştinţe, experienţă; • componentele de stare: motivaţie, stări emoţionale, care pot favoriza, reduce sau bloca exprimarea

Page 21: Curs Kinetologie

capacităţii motrice. Capacitatea motrică este deci o rezultantă plurifactorială, un vector ce rezultă din interacţiunea componentelor sus-menţionate. Aceasta evoluează după o curbă ascendentă, se lărgeşte şi se restructurează prin maturizare, instruire, educare. Evoluţia sa nu este lineară, ci sinuoasa, cu momente de stagnare sau regres; caracteristicile de constanţa ale capacităţii motrice sunt asigurate de prezenţa aptitudinilor, deprinderilor motrice, iar regresul sau stagnarea pasageră e determinata de motivaţie sau de stările afective. "Capacitatea motrică este ansamblul posibilităţilor motrice naturale şi dobândite prin care se pot realiza eforturi variate ca structura şi dozare." Capacitatea este întotdeauna demonstrată şi demonstrabilă, spre deosebire de aptitudinea motrică care este o virtualitate ce urmează a fi pusă în valoare. Sub aspect practic, subiecţii trebuie sa fie în stare să exprime capacitatea motrică în totalitate în acest sens, A. Dragnea introduce termenul de capacitate motrica manifestă materializată în valori obiective sau obiectivate în puncte, locuri, kilograme ridicate etc. Uneori subiecţii îşi subdimensioneaza sau supradimensionează propriile capacităţi, a doua varianta f i i nd mai nociva. Capacitatea motrică, de cele mai multe ori, nu se reduce doar la rezolvarea unor situaţii standard, ci a unor situaţii variate, posibila prin structurări şi recombinări ale componentelor sale, manifestându-se ca răspuns original, strict individual. Înţelesul noţiunii este larg şi diferă de la un autor la altul, deoarece specialistul, în funcţie de profitul pe care îl are (profesor de educaţie fizica, psiholog, fiziolog etc), restrânge sau lărgeşte sfera prin includerea sau neincluderea, pe lângă factorii biologici, şi a unor procese psihice (care cel mai adesea nu sunt mereu aceleaşi). În literatura anglo-saxona, noţiunea de capacitate motrica are ca echivalent termenul "fitness" (capacitate). Capacitatea motrică este inclusă de alţi autori în capacitatea fizică aşa cum procedează şi D.K. Mathews (1978), care o defineşte astfel: "capacitatea unui individ de a îndeplini o sarcină dată". Karpowich (1951) o defineşte ca: "aptitudinea de a îndeplini o anumită sarcină specifică ce presupune un efort muscular". Analizele întreprinse au dat o înţelegere foarte largă termenului de "aptitudine" totală, care ar cuprinde următoarele părţi: 1. capacitatea psihică; 2. sănătate perfectă; 3. efectuarea eficientă a mişcărilor corpului, începând cu statul în picioare, mersul, alergarea, până la cele implicate de practicarea unei ramuri de sport; 4. atitudine corectă a corpului ca rezultat al unui bun tonus muscular şi capacitate de control. Se întâlnesc şi alte denumiri date capacităţii motrice, cum sunt: "topografie fizică" (S. Jollvinschi şi S. Marinescu - 1972), care include forţa, viteza, rezistenţa şi mobilitatea, deci numai unele calităţi motrice, îndemânarea f i i nd divizată între acestea; "capacitatea generală de efort" (O. Bănăţan - 1973), pentru care autorul foloseşte numai câteva probe ce testează unele calităţi motrice şi mai puţin capacitatea de efort. Reducerea capacităţii motrice doar la cali tăţile motrice este des î ntâl ni tă în literatura de specialitate, fapt pe care îl considerăm a fi rezultatul neprecizării sferei noţiunii. M. Hebbclink evidenţiază următoarele: "Determinarea aptitudinii fizice (capacităţi motrice sau "total fitness") nu constă numai în aprecierea comparativă dintre individ şi norme. Aprecierea aptitudinii fizice a copiilor şi adolescenţilor depinde în egală măsură de relaţia ontologică între diferite componente ale acestei aptitudini, cum sunt: forţa, puterea, precizia, viteza, anduranţa şi tipul morfologic. În sfârşit, legătura dintre diferiţi factori anatomici şi fiziologici determină facultatea individului de a se mişca. Scopul nostru nu este de a defini limitele stricte ale mişcării, ca viteza, forţa, anduranţa sau puterea, ci să determinăm în ce măsură intervin ele în procesul de creştere" şi, am adăuga noi, ce relaţii se stabilesc între nivelul calităţilor motrice, indicii morfologici şi funcţionali şi procesele psihice.

Page 22: Curs Kinetologie

O definiţie mai cuprinzătoare este dată de M. Epuran (1976), care consideră "capacitatea motrică a individului o reacţie complexă la stimuli ambianţi, care cuprinde într-o unitate caracteristică mai multe elemente: aptitudini psihomotrice (ca înzestrare naturală psihofizică), aptitudinile motrice atletice (ca expresie concretă şi specifică a celor de mai sus), toate influenţate de maturizarea firească a funcţiilor, de exersare şi de factorii interni motivaţionali". Mergând pe o linie asemănătoare, autorul finlandez Pentli Pitkanen, (1979) consideră că produsele activităţii noastre sunt rezultatul componentelor motorii, afective şi cognitive integrate într-un ansamblu ce constituie comportamentul fizic. Se pune întrebarea firească dacă numai de aceste elemente, de ordin motric şi psihic, depinde capacitatea de mişcare. Este oare corect să omitem aspectele intime de ordin biochimic şi metabolic care, în ultimă instanţă, reprezintă substratul energetic al întregii noastre activităţi? Desigur, nu! În urma prezentării variatelor aspecte ce condiţionează capacitatea motrică sau o compun, putem concluziona că aceasta are un caracter complex, multidimensional, definită astfel: Capacitatea motrică, reprezintă un complex de manifestări preponderent motrice (pricepri şi deprinderi), condiţionat de nivelul de dezvoltare a calităţilor motrice, indicii morfo-funcţionali, procesele psihice (cognitive, afective, motivaţionale) şi procesele biochimice metabolice, toate însumate, corelate şi reciproc condiţionate, având ca rezultat efectuarea eficientă a acţiunilor şi actelor solicitate de condiţiile specifice în care se practică activităţile motrice. Încercările de a analiza structura noţiunii de capacitate motrică (în sens larg şi restrâns) sunt necesare pentru corecta înţelegere a elementelor care o compun, precum şi a testelor folosite în cercetare, a criteriilor de alegere şi a tehnologiei pentru aprecierea disponibilităţilor fizice individuale şi efectuarea de comparaţii, în diferite etape, în dinamica dezvoltării capacităţii motrice; de asemenea, aplicarea testelor permite comparaţiile între indivizi şi colective diferite, pentru a desprinde elementele comune sau diferenţieri datorate unor tehnologii de lucru variate. Antonimul motricitatii este lipsa de motricitate, datorata afectării diverselor funcţii neuromusculare şi psihice. Un alt termen al cărui sens nu este întotdeauna clar precizat este acela de aptitudine motrica, deseori confundat cu capacitatea motrică. M. Epuran consideră aptitudinea motrică ca "sistem de procese fizice sau psihice organizate în mod original pentru efectuarea cu rezultate înalte a activităţii". V. Horghidan o priveşte ca pe o însuşire fizică sau psihofizică care permite obţinerea unor rezultate supramedii, în ceea ce priveşte progresul şi nivelul maxim posibil. Aptitudinea exprima ideea de potenţialitate, ea fiind substratul constitutiv al capacităţii, preexistent acesteia, care va depinde de evoluţia naturală, de exerciţiu, de formaţia educaţională, etc. Aptitudinea constituie în fapt o virtualitate, în vreme ce capacitatea motrică poate fi obiectul unei evaluări directe. Singer operează distincţia conform căreia aptitudinile psihomotrice se deosebesc de cele motrice prin faptul că sunt mai rafinate, cuprinzând un grad superior de manifestare a funcţiei perceptive şi intelectuale. Calitatea motrică este definita ca "aptitudine a individului de a executa mişcări cu indici de viteza, forţă, rezistenţă, îndemânare, ele". Termenul de calitate ni se pare mai vag decât cel de aptitudine, el desemnând o însuşire universala a individului, ce poate avea niveluri dintre cele mai diverse. Nivelul calităţii motrice se apreciază pe baza interrelaţiei dintre masa corpului pe de o parte şi spaţiul, şi respectiv timpul, în care se desfăşoară mişcarea. Performanţa motrică desemnează rezultatul efectuării unui anumit act motric (acţiuni motrice) ce poate fi evaluat după anumite criterii, norme stabilite. Performanţa motrică este, deci, expresia capacităţii motrice la un moment dat, ea nefiind egala cu ea însuşi. Aceasta nu desemnează neapărat un rezultat de excepţie, aşa cum se interpretează deseori. Motricitatea exprimă o implicare a eu-lui in plan corporal, anatomo-funcţional dar şi social, în sensul actualizării şi dinamizării potenţialului de mişcare în raporturile interpersonale. In familia de termeni ai motricitatii,

Page 23: Curs Kinetologie

sociomotricitalea şi etnomotricitatea întregesc registrul mişcării, conferindu-i acesteia dimensiunea socială şi pe cea culturală. Parlehas (1976) defineşte sociomotricitatea ca pe un concept ce reuneşte interacţiunile sociale şi motrice în cadrul sporturilor colective; individul este impregnat de afectiv, de social în cadrul realizării diferitelor activităţi motrice, iar acestea se înscriu într-o schemă colectivă plină de semnificaţii, de exemplu, aprecierea spaţiului ca pe o cale de comunicare cu partenerul sau de ruptură cu adversarul. Există un conţinut social în relaţie directă cu motricitatea în momentul derulării conduitei corporale (motrice) a indivizilor care fac parte dintr-un grup. "În cazul unei acţiuni colective nu se realizează doar o sumare a acţiunilor coechipierilor, ci şi o recoiiversic originală a actelor fiecăruia" (Parlehas). Situaţii le din sporturile colective oferă modele de interacţiuni sociale şi motrice în care se regăsesc constant două elemente majore: opoziţia şi asocierea forţelor care se înfruntă şi a celor care se concertează. Prezenţa simultană a adversarilor şi a coechipierilor afectează conduita motrică de o manieră mai mult sau mai puţin importantă, de aceea este necesară o schimbare a perspectivei de studiu prin includerea dimensiunii sociale şi implicit, a conceptului de sociomotricitate. Un concept foarte interesant şi puţin abordat în literatura de specialitate îl reprezintă etnomolricitatea. Etnomotricitatea reuneşte aria şi tipurile de practici motrice raportate la cultura şi mediul social în interiorul cărora s-au dezvoltat; acţiunile motrice suni profund dependente de norme culturale, tradiţii, ri tualuri . Practica sportivă modernă nu poate înlocui în totalitate practicile originale ancestrale, cultura ludică ce ţine de însăşi fiinţa unei naţii. MĂSURAREA COMPORTAMENTULUI MOTRIC Sursa bibliografica: Mihai Epuran, Metodologia cerectarii activitatilor corporale, FEST, Bucuresti, 2005., pg. 27 – 46 INTRODUCERE; DELIMITĂRI CONCEPTUALE Capitolele următoare prezintă câteva orientări şi tehnici de cercetare a comportamentelor motrice, din mulţimea celor existente, urmărind introducerea tinerilor cercetători în metodele de recoltare a datelor specifice domeniului nostru. Din lectura capitolelor anterioare a rezultat ideea că o corectă şi cuprinzătoare recoltare a informaţiilor este deosebit de necesară. Am subliniat, de asemenea, că o „grămadă de date" nu constituie un sistem decât dacă cercetătorul introduce ordine în ele, ordine pe care o prefigurează ipoteza şi sarcinile temei şi o realizează prelucrarea logică şi matematică. în mod obişnuit, datele recoltate şi prelucrate în cercetare se numesc informaţii, având valoare numai în măsura în care înlătură o nedeterminare, adică dacă furnizează un plus de cunoaştere. Asemenea diverselor teorii, ipoteze, teste, măsurări etc. şi tehnicile cercetării sunt guvernate de cerinţele validităţii, exactităţii şi semnificaţiei. Chiar dacă domeniul comportamentului motrice-acţional al subiecţilor noştri este uneori „interpretabil" din punct de vedere calitativ, axiologic şi chiar hermeneutic, avem obligaţia de a observa, măsura şi a înregistra cu acurateţe toţi indicatorii posibili, pe baza cărora să putem realiza o interpretare coerentă, logică. Recoltarea datelor este un proces pretenţios, indiferent că este vorba de folosirea unui interviu sau de controlul variabilelor într-un experiment de laborator. Validitatea datelor este tot atât de importantă ca şi validitatea teoriei sau ipotezei. Dacă ne propunem să cercetăm/măsurăm o caracteristică, o atitudine, un comportament, să ne aducem aminte că este necesar să-1 definim foarte exact, prin definiţie operaţională. Pornind de la o astfel de definiţie vom şti mai bine ce instrument, ce tehnică şi ce metodologie să folosim. Să luăm cel mai simplu exemplu: reacţia motrice la un stimul anume (vizual, auditiv etc.) - timpul de reacţie - T.R. Foarte mulţi o numesc viteză de reacţie, deşi viteza se defineşte prin raportul dintre spaţiul parcurs şi durata mişcării; în măsurarea reacţiei motrice simple, spaţiul este aşa de mic (la cheia de contact sau, şi mai exact, când reacţia constă din declanşarea cronoscopului la ridicarea degetului) încât ceea ce măsurăm nu este viteza, ci perioada latentă, adică timpul care se scurge din momentul perceperii stimulului şi până la schiţarea reacţiei motrice. în practică măsurăm evident şi viteze: de repetiţie, de execuţie, de deplasare şi de accelerare a subiecţilor, precum şi obiectelor diferite utilizate

Page 24: Curs Kinetologie

de aceştia. Apare evident faptul că cifrele astfel înregistrate au nevoie de interpretare, în raport cu ce s-a urmărit, caracteristicile subiecţilor, condiţiile ambianţei, factori de organizare etc. Măiestria cercetătorului constă în această capacitate interpretativă, care îl va conduce la confirmarea sau infirmarea ipotezei şi, în continuare, la explicarea cât mai completă a fenomenului cercetat. Analiza comportamentului deschis/observabil Studiul actelor motrice şi al activităţilor priveşte comportamentele adaptative la natură, semeni, grup, societate, ca reacţii cognitive, afective, volitive, reglări-autoreglări, disfuncţii, stări de limită, stări alterate ale conştiinţei etc. Comportamentul este proprietatea fiinţelor vii de a interacţiona cu mediul ambiant, prin intermediul activităţii externe (motrice) şi interne (psihice). El este reacţia totală a unui organism, prin care acesta răspunde la o situaţie trăită, în funcţie de stimulările mediului şi de tensiunile sale interne, şi ale cărui mişcări sunt orientate într-o direcţie semnificativă (scop). De asemenea, putem privi comportamentul drept conduita unui subiect oarecare, considerat într-un mediu şi într-o unitate de timp date. In literatura de limbă franceză termenul comportament" (behavior, engl.) este adeseori înlocuit cu cel de „conduită", privită ca ansamblu de acţiuni prin care un subiect caută să se adapteze la o anumită situaţie. Nu privim comportamentul ca reacţii de răspuns la o anumită stimulare fără să ne intereseze ce se petrece în cutia neagră a ciberneticii, în conştiinţă. Cercetarea actelor, acţiunilor şi activităţilor oamenilor, orientată spre obiectivare prin măsurare, lasă în penumbră intenţionalitatea lor. Când analizăm însă comportamentul performanţial, acurateţea gestului sau elementului tehnic, sau oportunitatea unora de ordin tactic, atunci ne punem şi problema corectitudinii formării deprinderilor specifice, a reprezentărilor şi programului de execuţie, precum şi a posibilităţilor de ameliorare a randamentului acestora, ceea ce ţine de analiza calitativă a mişcărilor, dublată de biomecanica, ergofiziologie şi psihologie. Delimitări conceptuale Componentele comportamentului uman, ale activităţilor corporale: mişcări, acte, acţiuni, activităţi Cercetarea caracteristicilor de executare a actelor motrice specifice activităţilor corporale, ludice, gimnice, agonistice, recreative şi compensatorii are caracter interdisciplinar, la ea colaborând cu ponderi şi valori diferite: biomecanica, ergonomia, fiziologia, psihologia, pedagogia, tehnologiile informaţiei şi comunicării. Indiferent de caracterul analizei, cantitativă sau calitativă, ea trebuie să se realizeze pe baza clară a terminologiei specifice. Sunt numeroase lucrările de antropologie, teorie sau metodică a domeniului nostru în care, cu puţine excepţii, termenii de bază ai acestui domeniu să fie definiţi fie logic, fie operaţional. In rândurile de mai jos ne propunem să precizăm, din punctul de vedere al tematicii acestei lucrări, principalii termeni care au legătură cu motricitatea umană, privită din punct de vedere psihologic. Operaţia nu este deloc uşoară, întrucât dicţionarele, generale sau de specialitate, definesc aceşti termeni sub aspectul lor cel mai uzual sau sub aspectul lor filosofic, psihologic, sociologic sau fiziologic. Pentru a nu încărca textul, ne propunem să realizăm o prezentare terminologică sintetică, orientată electiv, spre susţinerea punctului de vedere pe care-1 adoptăm în această lucrare şi anume, al coordonărilor de tip sistemic dintre motricitate şi psihism. Vom vorbi în cele ce urmează despre: mişcare, ca schimbare în spaţiu şi timp a poziţiei corpurilor; despre motricitate, discutată de regulă, sub aspectul fiziologic şi psihofiziolo-gic; acţiunea şi activitatea,care sunt considerate ca organizare a comportamentului în funcţie de anumite scopuri, orientate şi susţinute de motivaţie. Alături de aceste concepte, de bază, vom afla încă altele cum sunt: gesturile motrice, posturile, atitudinile preoperatorii, învăţarea motrică, performanta motrică, capacitatea motrică, eficienţa motrică etc. Pe unele dintre ele le vom prezenta aici; pe altele le vom considera că fac parte din vocabularul curent al specialiştilor noştri şi nu le vom mai discuta. în textul lucrării, când se va simţi nevoie de precizări, le vom face. MOTRICITATE Şl MIŞCARE

Page 25: Curs Kinetologie

„Motricitate" şi „mişcare" sunt termeni de bază în teoria domeniului activităţilor corporale şi în „ştiinţa sportului". De cele mai multe ori ei sunt folosiţi alternativ, deşi există unele diferenţe pe care specialiştii le evidenţiază. In privinţa aceasta există, teoretic, patru poziţii: una care consideră că termenii de motricitate şi mişcare sunt identici; alta, că mişcarea este inclusă în motricitate; a treia, că cei doi termeni se intersectează, iar a patra, că cei doi termeni sunt disjuncţi. Din punct de vedere ştiinţific este necesar să avem în permanenţă sensul exact al termenilor pe care îi utilizăm şi să spunem la ce fel de motricitate sau mişcare ne referim. Motricitatea este ansamblul funcţiilor care asigură menţinerea posturii şi execuţiei mişcărilor specifice fiinţelor vii; ea este gândită în opoziţie cu funcţiile de recepţie şi senzoriale. Dicţionarele definesc motricitatea drept „capacitatea de a se/te mişca; funcţie a mişcării". Fiziologic este ansamblul funcţiilor biologice care asigură mişcarea, la om şi animal. În familia acestui termen îi aflăm şi pe cei de „motor, motrice (adj.): 1. Care produce o mişcare, Care o transmite; 2. Se spune despre un nerv sau muşchi care asigură motricitatea unui organ; (S.) 2. Aparat care transformă în energie mecanică alte forme de energie." şi de motilitate: „Aptitudine de a efectua mişcări spontane sau de reacţie, ale fiinţei vii". In câmpul motricitatii se disting: - motricitatea reflexă (complet independentă de voinţă); - motricitatea voluntară (în care fiecare gest este gândit înainte de a fi efectuat. Termenul ţine mai ales de limbajul fiziologic decât de cel psihologic (Didier, 1994, p. 180); - motricitatea automată (în care voinţa nu intervine decât pentru a declanşa o succesiune de mişcări automatizate: mersul, înghiţirea etc). Din punct de vedere psihologic, motricitatea desemnează funcţia care asigură relaţiile cu ambianţa materială şi socială şi care are drept suport periferic musculatura striată. La ora aceasta, literatura ştinţifică preferă termenul de senzorimotricitate pentru a sublinia rolul informaţiilor senzoriale în declanşarea, conducerea şi adaptarea mişcărilor. Principala delimitare între motricitate şi mişcare este făcută în literatura de specialitate. Mişcarea este noţiunea centrală pentru multe ştiinţe, ca biologia, fiziologia, psihologia şi toate cele care se ocupă de mişcarea umană. „în acest caz, arată Bos şi Mechling (1987, în Wor-terbuch..) vom considera în conceptul de motricitate caracteristicile neurocibernetice, care înglobează, de asemenea, factorii subiectivi şi ai conţinutului conştiinţei, în timp ce mişcarea este caracterizată ca „o modificare a locului masei corporale umane în spaţiu şi timp, văzută din exterior ca un proces obiectiv" (Gutewort & Pohlmann, 1966). „Astfel, distingem clar şi precis, pe de o parte, ansamblul tuturor proceselor de conducere-reglare şi de funcţionare, iar pe de altă parte, rezultatul lor, cu multiplele dimensiuni, pe care le are mişcarea" (Morhold, 1965). J. Pailhous şi M. Bonnard (1999 p. 592) afirmă că, în general şi restrictiv, motricitatea desemnează o funcţie care organizează relaţiile cu ambianţa şi are ca suport periferic musculatura scheletică. Termenul de senzorimotricitate subliniază tocmai rolul informaţiilor senzoriale în declanşarea, menţinerea şi adaptarea mişcărilor. Motricitatea ar trebui să fie denumită mai curând senzorimotricitate („sensorimotricite"). Din cauză că nu se pot examina în mod independent funcţiile şi procesele motrice în raport de situaţii şi de subiecţi, se recurge la folosirea combinaţiei de termeni ca „senzorimotricitate" şi „psihomotricitate". Senzorimotricitatea pune accentul pe raportul reciproc dintre controlul senzorial (informaţiile simţurilor tratate ca stimuli) şi elementele sistemului motor. Psihomotricitatea, din contră, pune accentul pe reglarea psihică a motricitatii. Ea consideră motricitatea ca fiind reglată şi condusă în mod deosebit de factori subiectivi, ceea ce a condus la afirmarea influenţei pozitive a mişcării asupra sănătăţii şi la dezvoltarea unui câmp specific de aplicaţii terapeutice în psihiatrie şi ortopedagogie (Bos & Mechling, 1987, p. 427). Datorită importanţei crescute pe care o are în aceste domenii şi în educaţia motricitatii la vârsta de creştere, termenul de psihomotricitate este adesea înţeles ca o programare a activităţii. Ca şi termenul „sensumotorik" (din literatura germană - Ungerer), psihomotricitatea pune accentul pe partea însemnată a conştiinţei, plasând pe

Page 26: Curs Kinetologie

primul plan procesul percepţiei şi unitatea dintre percepţie şi mişcare. în acest context se explică înainte de toate legătura reciprocă dintre aspectele cognitive, afective şi mdtorii sub forma circuitelor de reglare intricate ierarhic în acţiunea motrică, prin mijlocirea Unităţii TOTE (Test Operation Test Exit - Miller/ Galanter/Pribram - bucla de reglare cibernetică a comportamentului, prin punerea în relaţie a informaţiei de intrare cu imaginea şi cu realizarea). Problema motrică solicită o strategie de acţiune, ţinând seama de faptul că nu se poate vorbi despre motricitate fără să se considere baza cognitivă a ei, în special percepţiile (Haywood, 1993). Act, act corporal Act: „1. Orice acţiune umană adaptată unui scop, cu caracter voluntar sau involuntar şi considerat ca un fapt obiectiv şi realizat: act instinctiv, voluntar, act de bunătate, de bravură. Psih: Trecerea la act: realizarea unei tendinţe, a unei dorinţe impulsive, până acum reţinută. 2. Decizie, operaţie destinată să producă un efect de drept." (Larousse 1999). Din punct de vedere psihologic, actul este cea mai simplă unitate structural-funcţională din care sunt formate operaţiile, acţiunile, întreaga activitate psihică şi comportamentală. (U. Şchiopu, 1997). Dacă în limbaj fonemele sunt cele mai mici unităţi, în motricitate actemele şi gestemele sunt componente ale actului motric. „Actul motric, descompus în acteme, ocupă un loc primordial în structurarea cunoaşterii şi ordonarea ei în spaţiu şi timp, dar mai ales cunoaşterea şi recunoaşterea propriului eu biologic, prin intermediul pivotului său concret care este corpul" (C. Păunescu, 1977, p. 117). Actele au mecanisme şi structuri diferite, multe dintre ele fiind considerate sinonime cu acţiunile sau chiar activităţile. Totuşi, considerându-le în simplitatea lor structurală şi, uneori, intenţională, vom deosebi actele reflexe, ca răspunsuri motrice predeterminate, la anumite stimulări; actele psihic elementare - motorii sau mentale; actele voluntare, caracterizate de P. Popescu-Neveanu (1978) ca acte psihocomportamentale care dispun de autoreglaj verbal şi se declanşează ca urmare a unei decizii. In acest caz, actul voluntar vizează un scop formulat şi dirijat conştient, fiind anticipativ. Actele motrice, care sunt componentele elementare ale exerciţiilor fizice sau activităţilor corporale, sunt, de asemenea, conduse şi reglate conştient, în vederea obţinerii unui efect de ordin somatic, fiziologic, psihologic sau manifest-performanţial. M. Richelle consideră actul ca unitate de comportament, izolabilă în fluxul continuu al conduitelor, având funcţie de adaptare sau de slujire a unei trebuinţe (mişcările, cuvintele). Se disting acte preparatorii şi acte consumatorii, de satisfacere a unor trebuinţe. „Actul apare ca acţiune (subl ns.), intervenţie a subiectului orientat de prefigurarea mintală a unui scop, în succesiunea spontană a evenimentelor şi proceselor naturale, vizând o anumită schimbare în sfera realului" (Gorgos, 1987,1, p. 150). Raportarea actului la intenţionalitate şi strategie ne conduce la definirea „actului voluntar" care este „componentă a activităţii voluntare, având o desfăşurare internă sau externă şi dispunând de autoreglaj verbal care se declanşează în urma unor decizii, vizează un scop formulat conştient şi implică efort voluntar" (Paul Popescu-Neveanu, 1978). Vom continua în altă parte tema constituirii şi desfăşurării activiţii voluntare a omului. (M. Epuran, Motricitate şi psihism. în curs de apariţie) Terminologic este greu de stabilit diferenţa dintre act şi acţiune sau activitate. Astfel, în vocabularul nostru sunt diferite sintagme: act automat, act compulsiv, act deliberat, act deturnat, act habitual, act inconştient, act imperativ, act imperios, act impulsiv, act medical, act reflex, act social, act voluntar. în vocabularul curent se folosesc şi termeni ca acte de binefacere, acte gratuite, acte ratate etc, cele mai multe având conotaţii de comportamente complexe. Polisemia termenului „act" permite receptarea mesajului, aşa cum autorul a intenţionat să-1 transmită. Astfel, lucrarea clasică a lui H. Wallon, „De la act la gândire" furnizează un univers de acte, activităţi şi fapte deosebit de variate, unele foarte complexe, care condiţionează şi susţin formarea intelectuală a individului.

Page 27: Curs Kinetologie

Putem spune, deci, că actul voluntar constă în esenţă din orientarea spre atingerea unui scop, din decizia şi programarea execuţiei unei acţiuni. Judecăm sau apreciem axiologic faptele unui subiect după orientarea actului voluntar, şi nu după cum se desfăşoară, biomecanic şi fiziologic, mişcările sau acţiunile. Numai când dorim să stabilim nivelul performanţei, facem judecăţi de valoare asupra acurateţei, adecvării sau altor caracteristici spaţiale, temporale sau de forţă ale mişcărilor şi ale acţiunilor. Din toate acestea putem conchide că actul nu trebuie înţeles numai ca „element constitutiv" al unui complex comportamental, ci drept o componentă orientată electiv şi selectiv a acestuia. într-o ierarhie a componentelor complexe-anticipative-creative ale omului vom distinge, de la simplu la complex: actul, acţiunea, activitatea. Componentele structurale vor fi mişcările: reflexe, înăscute, mişcările voluntare-învăţate şi orientate electiv spre scopuri conştiente, între acestea din urmă fiind incluse şi cele cu caracter inovator, creator. Un rol deosebit îl deţine, în execuţia actelor voluntare, autoreglajul verbal. Gest şi gesteme Ansamblul mişcărilor cu caracter proiectat, de comunicare şi expresie constituie paralim-bajul. Gestica este ansamblul mişcărilor voluntare, uneori şi involuntare, care realizează, alături de mimică, forma nonverbală a comunicării (Gorgos, II, p. 264, 265). Autorii de limbă franceză din domeniul psihologiei şi chiar al activităţilor corporale folosesc cuvântul „geste", pentru a desemna o acţiune sau o mişcare, chiar dacă sensul propriu este de „mişcare a corpului, mai ales a mâinii, braţelor, capului, purtătoare sau nu de semnificaţie" (Le petit Larousse, 1993). Guillet, Genety şi Brunet-Guedji (1980) prezintă studiul „gesturilor motrice" din punct de vedere biomecanic, cinematografic, kinantropologic, electromiografic, fiziologic-muscular şi nervos, ergonomie. Un sens particular este acordat de Ursula Şchiopu (1970, p. 163) gestului profesional, pentru caracteristici ale activităţilor orientate spre scopuri productive, spre deosebire de reacţii sau mişcări. In limba română, gesturile au semnificaţie de comunicare paraverbală sau morală: gesturi frumoase, gesturi obscene, gesturi ameninţătoare etc. Există şi o subdisciplină a „limbajului corpului sau a gesturilor" aşa cum N. Vaschide a elaborat un studiu clasic asupra „Psihologiei mâinii", iar I.G. Duca (1990) a scris un eseu reuşit despre gestica şi caracteristicile mâinilor politicienilor din perioada interbelică. Problema comunicării prin mişcare (kinezia) este discutată în lucrarea menţionată mai sus. Gesteme sau kineme. între gestem şi gest, diferenţa poate fi uneori foarte mică: flexia degetului arătător este gestem, dar este şi gest, atunci când înseamnă chemare, „vino aici!"; un astfel de gest se mai numeşte şi kinemorfem. Scopul gestului motric poate avea numeroase aspecte: poate fi de exprimare a unei mişcări sau de manipulare a unui obiect, vizibil sau. invizibil, apropiat sau îndepărtat. Nu reţinem aici decât distincţia dintre morfocinezii sau mişcări morfocinetice (mişcări declanşate de un model intern) şi topocinezii sau mişcări topocinetice (mişcări dirijate spre o ţintă spaţială), în măsura în care ele ne arată legătura dintre spaţiu şi motricitate, evidenţiind rolul reprezentărilor spaţiale în planificarea şi controlul mişcării. Topocineziile sunt mişcări orientate spaţial; amplitudinea şi direcţia mişcării sunt determinate de poziţia obiectelor în spaţiu. Apucarea cu mâna, capturarea prăzii de către animalul de pradă sunt numai exemple. Proiectul este^spaţial şi activitatea motrică este în slujba acestui proiect spaţial. In morfocinezii, situaţia este alta: forma gestului este obiectul însuşi al activităţii subiectului, proiectul privind însăşi mişcarea, spaţiul nefiind decât suportul mişcării. Scrierea, de exemplu, este activitate morfocinetică. Se poate observa că în cele două tipuri de activităţi rolul proceselor cognitive în planificarea şi controlul mişcărilor este complet altul: informaţiile senzoriale care servesc acestui control sunt diferite, mai centrate asupra spaţiului corpului, pentru morfocinezii, mai centrate asupra ambianţei externe, pentru topocinezii. Se vede aici o inversare a legăturii cognitive între spaţiu şi motricitate, chiar dacă gestul produs este identic; trebuie luate în consideraţie condiţiile care preced declanşarea mişcării (cf. Pailhous şi Bonnard, Larousse, 1999, p. 592). Actele motrice

Page 28: Curs Kinetologie

Actele motrice sunt expresia cea mai simplă a reacţiilor adaptative ale individului Îs situaţiile concrete în care el se află, din necesitatea dialogului cu natura, cu alţii sau cu sine. Ele vor constitui „materialul de construcţie" al acţiunilor care urmăresc efect adaptativ, precis, concret. Uneori actele motrice sunt numite şi „gesturi motrice" sau „gesteme", în analogie cu fenomenele care constituie cele mai mici unităţi ale limbii. Actele motrice sunt studiate în mod deosebit de biomecanica, cercetarea analitică oferind indicaţii pentru creşterea eficienţei lor. Acţiunile motrice Acţiunile motrice sunt sinteze de acte motrice care răspund rezolvării unei sarcini imediate. Ele constituie conţinutul activităţii, fiind grupate, dozate, modificate, în funcţie de situaţiile concrete în care se află individul. De exemplu, aruncarea la poarta de handbal este o acţiune care se integrează în sistemul activităţii de joc; acţiunea aceasta are însă caracteristici tehnice (detalii de execuţie, procedee specifice, individualizate), care vor depinde de situaţiile din teren create de adversari şi parteneri. Acţiunile motrice constituie domeniul de studiu al „tehnicii", al pedagogiei speciale a domeniului nostru (didactica educaţiei fizice şi sportului). Cunoaşterea mecanismelor acţiunilor, a structurii şi dinamicii lor conduce la perfecţionarea execuţiilor, la îmbunătăţirea procesului de învăţare şi desăvârşirea gestului motric. Toată psihologia şi metodica învăţării şi perfecţionării tehnicii şi tacticii se sprijină pe progresele înregistrate de studiul biomecanic şi metodic-pedagogic al acţiunilor elevului sau sportivului. Activitatea Activitatea este ansamblul acţiunilor desfăşurate de om după anumite strategii, cu mijloace adecvate, în vederea atingerii unui scop propus. In domeniul educaţiei fizice şi sportului, activităţile sunt de ordin psihologic, pedagogic, sociologic: activitate de învăţare, antrenament, concurs, timp liber etc. Ele se pot desfăşura individual sau în grup; activitatea este efectuată de antrenor, sportiv, arbitru, elev ş.a. în general, activitatea este constituită din conduita individului sau echipei, exprimată în acţiuni şi acte motrice şi desfăşurată intenţionat, inteligent, după strategii exersate (algoritmi, deprinderi) sau create spontan (rezolvări euristice). Cercetarea activităţilor globale ale individului sau grupului (de exemplu, strategiile de rezolvare a unor situaţii tactice, conţinutul şi dozarea mijloacelor antrenamentelor, relaţiile interindividuale în cadrul grupului ş.a.) se efectuează cu metodele specifice disciplinelor psiho-pedagogice şi sociologice şi, în orientarea propusă, prin tehnicile specifice investigaţiei domeniului nostru. Tehnicile actografice, movografie, poligrafice sunt cele mai adecvate studiului unor astfel de fenomene. Activităţile motrice. Prin definiţie, activităţile au caracter complex, orientare spre scop, strategii de pregătire şi desfăşurare; ele sunt sinteze de tip sistemic, cuprinzând acţiuni şi mişcări subsumate orientării structurii proprii. Psihologia, pedagogia, sociologia şi mai ales ramurile aplicate interdisciplinare ale acestora studiază astfel de fenomene sintetice care con-stituie conduitele generale ale subiecţilor angajaţi în activităţile corporale ludice, agonistice, recreative, gimnice sau compensatorii. O mare dezvoltare au luat-o studiile cu privire la algoritmii de învăţare-predare, la mecanismele interacţiunii umane în grupurile constituite pentru activităţi specifice, la strategiile conduitelor tactice etc. Cititorul va înţelege desigur că este foarte dificil, dacă nu imposibil, de trasat limite precise de demarcaţie între aceste forme de manifestare a conduitei umane. Oricum, complexitatea biomecanica (numărul de legături în lanţul cinematic, dificultatea mişcării), complexitatea psihologică a acţiunilor şi activităţii, ca şi scopul urmărit de cercetător vor determina alegerea celor mai potrivite tehnici de studiu. Lectură Istoria studiului mişcărilor umane nu este prea îndelungată, căci acesta a putut fi început abia când s-au întâlnit şi alăturat cunoştinţele de mecanică cu cele de biologie şi mai apoi cu cele de antropologie şi psihologie. In epoca Renaşterii, geniul lui Leonardo da Vinci (1452-1519) - desenator, anatomist, sculptor, arhitect, inginer, scriitor şi muzician - s-a aplecat şi asupra unor fenomene miraculoase, pentru vremea aceea, şi anume zborul

Page 29: Curs Kinetologie

păsărilor, concepând mecanisme pentru realizarea zborului mecanic. El a scris: „Marea pasăre îşi va lua zborul şi omul, desfăşurând aripile ei, va umple lumea de uimire" (citat de C. Gheorghiu, p. 13). Se ştie că Leonardo da Vinci a imaginat elicopterul, a inventat elicea şi paraşuta, ceea ce 1-a consacrat ca precursor al aviaţiei moderne. Sfârşitul secolului al XlX-lea marchează primele cercetări cu caracter kinematic în domeniul mişcării animalelor şi omenilor. La Palo Alto în Statele Unite ale Americii, în anul 1878, E.G. Muybridge realizează o primă descompunere a galopului unui cal, prin fotografii succesive făcute cu 24 de aparate de fotografiat declanşate de firele pe care le rupea calul. Figura 12.1 Kinograma galopului calului, realizată de E.G. Muybridge (din J.P. Bovet, 1991)

Studiul zborului păsărilor, al locomoţiei calului şi al mişcării altor fiinţe s-a preocupat şi pe Etienne Jules Marey (1830-1904) care poate fi considerat pe drept cuvânt părintele biomecanicii şi al cinematografiei. în anul 1981, el a realizat primele conofotograme. J.E. Marey inventează puşca cronofotografică, aplicaţie a tehnicii cronografiei la cercetarea locomoţiei omului şi animalelor. Profesor de istorie naturală la College de France, Marey creează numeroase aparate şi dispozitive pentru înregistrarea grafică şi cinematografică, cu sensibilitate şi precizie remarcabile, a fenomenelor fiziologice (circulaţia şi respiraţia) şi a actelor motrice. Marey este precursorul cinematografiei. în 1882 realizează fotografierea, pe plăci fixe şi mobile, a mişcărilor oamenilor şi animalelor. Tehnica cronografiei a adus însemnate contribuţii la cunoaşterea caracteristicilor mişcărilor umane şi este utilizată şi astăzi în studiile biomecanice, din sport în special. în capitolele următoare vom avea ocazia să arătăm şi alte tehnici pentru studiul mişcării umane.

3. ANALITIC Şl SINTETIC ÎN STUDIUL ACTELOR Şl ACTIVITĂŢILOR MOTRICE Clasificarea mişcărilor Dacă în comunicarea umană folosim un număr limitat de foneme, din care realizăm monologul, dialogul, poezia, drama şi încă altele, cu semnificaţii din cele mai diferite, în domeniul motricitatii numărul morfemelor sau gestemelor este cu mult mai mare, comunicarea non-verbală şi „melodiile cinetice" căpătând numeroase funcţii şi forme de exprimare, infinite, ca număr. Literatura ştiinţifică şi metodică cuprinde şi încercările de clasificare şi caracterizare a mişcărilor pe care, atunci când sunt bine învăţate, le numeşte deprinderi şi care, la rândul lor, sunt de mai multe feluri, cele mai familiare fiind deprinderile motrice şi psihice/te/mi'ce, tactice şi de autoreglare. Activităţile practice de „educare a fizicului şi de educaţie prin fizic" au în vedere diferitele forme de manifestare a mişcărilor corporale. Literatura de specialitate oferă următoarea clasificare a mişcărilor fundamentale, fie că le prezintă ca atare, fie ca deprinderi care trebuie formate, în tabelul 12.1 este prezentată o sinteză a tipurilor de mişcări, tipuri care oferă şi sugestii pentru direcţiile cercetării în domeniu. Clasificarea mişcărilor fundamentale (Dauer et al. 1986; Gallahue, 1993; Siedentop et al., 1984)

Page 30: Curs Kinetologie

Locomotorii De manipulare De stabilitate

Mers Aruncare Aplecare Alergare Prindere întindere Săritură Lovire Răsucire Ţopăire Blocare întoarcere Tropotire Izbire Legănare Târşire Voleibolare Rostogolire Lunecare Conducere Aterizare Caţăr are Rostogolire (a mingii) Oprire Fandare Transportare Eschivare Galopare Driblare Echilibrare Săltare

Observaţie: Avem tendinţa de a privi „mişcarea" ca deplasare, schimbare de loc sau poziţie. Trebuie să avem în vedere că în domeniul activităţilor corporale de toate genurile avem componente în care latura comportamentală este inhibată, procesul central nervos fiind „ascuns", „mişcare zero". Menţinerea poziţiei iniţiale sau a poziţiei de start, fixarea poziţiei la încheierea unui exerciţiu, pauzele de nemişcare în anumite situaţii sau exerciţiile de nemişcare şi linişte pe care le-a recomandat Măria Montessori în jocurile copiilor (1936, p. 148), poziţiile preparatorii-preoperatorii, pânda, jocul „statuile", toate şi încă multe altele fac parte din con-ceptul dialectic al mişcării/nemişcării active. In aceast tabel, de la stânga la dreapta, se trece de la parametrii complecşi la elementari. Cei din prima parte sunt definiţi în mod calitativv, în timp ce următorii pot fi definiţi fie calitativ, fie cantitativ. în final, se vede cum primii pot fi cuantificaţi pe baza analizei şi sintezei complexe de tip matematic, computerizat (F. Merni). Analiza calitativă şi cantitativă In analiza mişcării se utilizează, fiind necesar să se coordoneze, două axe teoretice. Prima, priveşte mişcarea ca un răspuns la solicitările mediului extern (reflexele la nivelul cel mai elementar); a doua o priveşte ca o producţie autonomă având drept scop să stăpânească şi chiar să transforme ambianţa în perspectiva integrativă a motricitatii, mişcările „reacţii" şi mişcările „acţiuni" fiind strâns articulate în comportamentele adaptative (Pailhous şi Bonnard, 1993, p. 592-593). Din punct de vedere fenomenal, analiza mişcării urmăreşte cel puţin două obiective: descrierea şi explicarea ei. Bineînţeles că este vorba de mişcările corporale, pe care le găsim drept componente ale acţiunilor şi activităţilor respective, în joc, sport, recreaţie etc. Pe primul plan vom găsi descrierile prin care se prezintă diferitele forme de mişcare. O astfel de descriere, la vedere, a căpătat denumirea de fenografie (Kiphard). Până la descrierea biomecanica, descrierea fenografică va prezenta caracteristicile spaţiale şi temporale ale mişcărilor, aşa cum sunt ele evaluate de observatorul mai mult sau mai puţin priceput în aşa ceva. O situaţie deosebită întâlnim în instruirea motrică, atunci când profesorul descrie mişcarea sau mişcările pe care elevii trebuie să le execute şi să le înveţe, ca formă, direcţie, întindere, viteză, energie etc. Evident că descrierea este însoţită de explicaţie şi demonstraţie, dublate toate de posibile utilizări de materiale ilustrative. Filmul sau imaginile video sunt tot înregistrări fenografice. Analiza biomecanica (numită şi analiză kineziologică) merge mai departe, prin cele două genuri de studiu: cinematica şi cinetica.

Page 31: Curs Kinetologie

Cinematica este acea parte descriptivă a mecanicii care studiază caracteristicile temporale şi spaţiale ale mişcărilor (făcând abstracţie de masă şi de forţele care le produc), şi anume: traiectoria (lungimea), translaţia, unghiul, durata, viteza, acceleraţia, viteza unghiulară şi acceleraţia unghiulară. Denumirea şi aprecierea componentelor mişcărilor constituie analiza calitativă, iar numărarea şi măsurarea lor, analiza cantitativă. Cinetica realizează analiza cauzală a mişcării, cu considerarea interacţiunii forţelor care produc sau modifică mişcarea: masa, greutatea, forţa, impulsul, momentul forţei, prin studiul staticii (echilibrului) şi al dinamicii (mişcarea produsă de forţele care nu se echilibrează) (cf. Barham, 1978, p.6). Nu mai este nevoie să vorbim despre relaţia calitate-cantitate în cercetarea fenomenelor sau proceselor din domeniul nostru. Am dezvoltat la Cap. 8 metodele descriptive şi caracteristicile analizei calitative. Profesorii şi antrenorii folosesc metoda analizei calitative, chiar dacă „măsoară" performanţe. Analiza tehnicii sau a strategiei tactice (intenţii, decizii, realizare) este calitativă. Când se folosesc tehnici foto sau video, tot o astfel de analiză se realizează. „Traducerea" imaginilor prin programe speciale de calculator dublează analiza calitativă cu analiza cantitativă. Când zicem analiză înţelegem proces de evaluare, nu numai de numărare sau scalare. Analiza cantitativă a mişcării este domeniul de excelenţă al biomecanicii. Aşa cum am mai spus, profesorul sau antrenorul poate realiza astfel de analiză, asociindu-se cu un biome-canician şi informatician, dispunând de o logistică performantă. Pentru a ne face o imagine a unor direcţii de cercetare în domeniul acesta reproducem, în tabelul nr. 12.3, tematica manualului de „Kinematică", elaborat de binecunoscutul VI.M. Zatsiorski. Tematica studiului mişcării umane 1. Geometria cinematică a mişcării umane: Poziţiile şi deplasările corpului uman 2. Geometria kinematică a mişcării umane: Postura corpului 3. Cinematici diferenţiale ale mişcării umane: Viteza lanţurilor cinematice; Acceleraţia lanţurilor cinematice; Controlul vitezei mişcării 4. Geometria şi cinematica articulaţiilor 5. Cinematica diferitelor articulaţii: piciorul, glezna, genunchiul, şoldul, umărul, cotul, încheietura mâinii, articulaţiile mâinii, articulaţia temporomandibulară. Zatsiorsky, V. M., Kinematics ofHuman Motion. Champaign, IL, Human Kinetics, 1998 Domeniul comportamentelor care pot fi cercetate SUBIECTUL A. Evoluţii individuale • solitare - planorism, paraşutism, scufundări • succesive - gimnastică, patinaj artistic, atletism-sărituri, schi-coborâre, slalom şi sărituri, • paralele - atletism, înot (curse pe culoare), tir • opozitive - box, lupte, scrimă ' • cu aparate ca mijloc de deplasare, ca suport pentru mişcare, ca element perfor-manţial (planor, schiuri, bârnă, floretă, suliţă etc.) B. Evoluţii în cuplu

coordonat – canotaj

cooperant simultan - patinaj perechi

cooperant alternativ - tenis-dublu C. Evoluţii în grup (echipă)

Page 32: Curs Kinetologie

coordonat – canotaj

simultan – paraşutism

contra echipă - fără contact direct: volei; - interactiv opozitive: baschet, handbal, fotbal, rugby, hochei (cu contact direct)

D. In conditii de mediu

sol, apă, aer - atletism, înot, planorism

altitudine – alpinism

iamă-vară - schi, golf E. Caracteristici individuale (numai cele legate de „mişcare") tip somatic

caracteristici ale sistemelor: - muscular, - nervos central, cardiorespirator etc.

psihomotricitate

capacitatea de performanţă

capacitatea de efort

capacitatea psihică

capacitatea de refacere

capacitatea motrică (analitic) - viteză, rezistenţă, coordonare, forţă, mobilitate, elasticitate, echilibru

condiţie fizică (fitness)

capacitatea de învăţare şi progres

particularităţi în execuţii (stil personal). ACTIVITĂŢILE

A. Aspectul global:

lecţie şcolară

antrenament

concurs

joc

timp liber (divertisment)

camping, caravane turistice B. Aspectul operaţional

învăţare - dezvăţare – transfer

predare, evaluare

perfecţionare (supraînvăţare)

strategii tactice şi decizionale - în învăţare, în aplicare practică (concurs)

stereotipii – creativitate

terapie prin mişcare C. Aspectul metodic

Conţinut

Dozare

Durată

Varietate

adecvare, eficientă D. Aspectul psiho-pedagogic • ambiantă educaţională • activism, motivaţie

Page 33: Curs Kinetologie

• interes • efort şi oboseală • comunicare şi interacţiuni profesor-elev, între elevi, integrare socială şi sportivă (în activitate şi grup) ACŢIUNILE A. Aspectul global • Tehnica gestului motric (tehnica în sport şi în alte activităţi corporale) • tehnica mersului şi alergării • tehnica săriturilor • tehnica aruncărilor • tehnica conducerii propriului corp în situaţii deosebite (gimnastică) • tehnica conducerii aparatelor şi maşinilor (mânuire, pilotare, manevrare) • Caracteristici ale deprinderilor, ca tehnici perfecţionate prin exersare • deprinderi fine - declanşarea focului în tir (echilibru, ochire) • deprinderi intermediare - aruncarea liberă la coş • deprinderi mari - evoluţii în gimnastică, schi, lupte etc. • capacitate operaţională, decizie, creativitate. B. Aspectul analitic • caracteristici şi parametri biomecanici ai - formei, - structurii şi - eficienţei acţiunii; • idem în privinţa: - coordonării şi corectitudinii, - vitezei, - forţei şi - spaţiului acţiunii. MIŞCĂRILE A. Caracteristici cinematice (de traiectorie, viteză şi acceleraţie) • spaţiale (deplasare, traiectorie) • temporale (momentul de timp, durata, tempoul, ritmul) • temporale-spaţiale (viteza, viteza unghiulară, acceleraţia) B. Caracteristici dinamice (cauze care determină sau modifică mişcarea cor purilor) • inerţiale (masa, momentul de inerţie) • de forţă (statică, dinamică, distanţă de contact externă, internă, constantă, variabilă) • aplicaţii la biomecanica: - forţa de gravitaţie, de inerţie, de rezistenţă a mediului, de reacţie a reazemu lui, de tracţiune musculară, de contracţie pasivă. Pe alt plan, al gândirii metodologice, studiul mişcării umane va înregistra date de ordin cantitativ şi calitativ despre varietatea comportamentului individual sau colectiv, ca răspuns la o serie întreagă de întrebări care verifică o ipoteză sau provin din nevoia de cunoaştere.

Page 34: Curs Kinetologie

Elemente ale analizei comportamentului

ÎNTREBĂRI CANTITATE CALITATE COMPORTAMENT

Ce - număr de elemente - combinare - creator

cum - număr de acţiuni - coordonare - stereotip

Cât, când - număr şi tip de acţiuni, - precizie, agilitate - autocondus

în ce situaţii - viteză - corectitudine - heterocondus

cu cine - tempo, ritm - estetică - învăţat

contra cui - frecvenţă - varietate - supraînvăţat Etc. - forţă - eficienţă - fair-play

- energie - cooperare - agresivitate

- spaţiu etc. etc. etc.

4. BAZELE ANALIZEI MIŞCĂRILOR; TEHNICI Şl INSTRUMENTE PENTRU ANALIZA MIŞCĂRILOR Caracteristici şi parametri Studiul oricăror fenomene este calitativ şi cantitativ. Calitatea este însuşirea specifică oricărui proces şi fenomen, deosebindu-l pe acesta de altele. Ea se exprimă sub forme diferite, unele din acestea putând fi cuantificate. Una dintre cerinţele principale ale proiectării şi organizării cercetărilor este aceea de a defini exact ce anume urmează să se cerceteze. Fiecare obiect sau fenomen prezintă un set de însuşiri sau calităţi proprii. Vom considera caracteristici ale lucrurilor şi fenomenelor pe care le studiem acele însuşiri, particularităţi, trăsături, calităţi care sunt distinctive şi constituie specificul acestor lucruri sau fenomene. Cercetătorul va trebui să desprindă prin analiză logică acele caracteristici pe care le supune analizei şi să le exprime în definiţii operaţionale, pentru a păstra pe tot parcursul investigaţiei unitatea orientării (respectarea principiului logic al identităţii). In cercetarea activităţilor şi acţiunilor vom întâlni situaţii în care diferenţele dintre fenomenele observate sunt de ordin calitativ, aprecierea noastră făcându-se prin descrieri care uneori se exprimă şi în note, notele fiind însă stabilite arbitrar, scala de notare putând fi oricând modificată. Astfel, evoluţia unui patinator sau gimnast se face prin apreciere şi transformarea impresiei tehnice şi artistice în note (de la 1 la 6 şi de la 1 la 10, de exemplu). Tot aşa apreciem în calificative sau note comportarea tehnico-tactică a unui jucător de fotbal sau priceperea şi obiectivitatea unui arbitru. Coordonarea, uşurinţa, eleganţa, continuitatea ş.a. sunt caracteristici ale mişcărilor, care pot avea grade diferite, dar a căror apreciere este făcută după criterii precis formulate, cât mai obiectiv (cel puţin în intenţie) de către specialişti. Capacitatea de apreciere exactă a caracteristicilor mişcărilor, de către evaluatori sau specialişti, se dobândeşte prin exerciţiu şi studiu, aşa cum am subliniat acest lucru în metoda observaţiei. In domeniul nostru de activitate comportamentul este alcătuit din deosebit de multe manifestări (fenomene) care au frecvenţă mare (care se repetă de nenumărate ori) sau care, exprimând performanţe, pot fi măsurate în sistemele metrice existente. Inregistrarea cantitativă (frecvenţe, valori motrice sau performanţe) conferă domeniului nostru precizia pe care o asigură apoi prelucrarea matematică şi statistică şi, în general, îi conferă încrederea pe care o dă indicatorul măsurat obiectiv. Vom putea prelucra statistic şi grafic (tabele, indicatori statistici, grafice de situaţii şi evoluţii) majoritatea actelor şi acţiunilor care se

Page 35: Curs Kinetologie

repetă; vom stabili relaţii cauzale deterministe sau probabiliste, vom putea interveni în pregătirea subiecţilor pentru a „dirija" cauzalitatea şi probabilitatea. De exemplu, înregistrarea numărului de pase, caracteristicile lor şi înlănţuirea cu alte acţiuni ne va permite să caracterizăm o echipă şi o manieră de joc. Performanţele din atletism, nataţie, haltere, tir sunt precis măsurate în timp, spaţiu, forţă, puncte, ele putând fi oricând comparate cu altele. De aici şi posibilitatea ca pentru astfel de „evenimente" să avem tabele de recorduri - de la mondiale şi olimpice, la locale şi personale. Vom denumi deci parametri numai acele valori ale actelor motrice care pot fi exprimate în unităţi de măsură. Cercetătorul domeniului are deci un vast câmp de investigaţie. Cu atenţie şi exigenţă, el va trebui să asigure o cât mai mare obiectivitate aprecierii pe care o face asupra caracteristicilor acţiunilor şi mişcărilor, să-şi fixeze criterii exacte de evaluare, cunoscând că de multe ori indicatorii calitativi sunt hotărâtori pentru performanţă. Direcţiile analizei mişcărilor Domeniul mişcărilor umane este studiat în principal de biomecanica, pe baza principiilor mecanicii, adaptată la fiinţa vie. În ultimele decenii s-a impus conceptul şi disciplina kinesi-ologiei. Ca disciplină ştiinţifică, kinesiologia studiază activitatea corporală în toată complexitatea ei, din multiple puncte de vedere fundamentale: filosofic, psihologic, pedagogic, biofizic (fiziologic, biomecanic), igienic (S.J. Hoffman & J.C. Harris, (2000). Sub denumirea de „Kinematics", cunoscutul cercetător V.M. Zatsiorski (1998), dezvoltă aspectele de ordin cinematic ale mişcării umane. A. Analiza calitativă Analiza calitativă prezintă două aspecte majore: 1. Analiza nominală, de identificare şi numire a componentelor mişcării. Diferenţierea mişcărilor constă din stabilirea unui sistem de termeni care constituie nomenclatura, pe baza căruia se face recunoaşterea şi identificarea unei mişcări, aşa cum există ea. Analiza aceasta este posibilă datorită clasificării realizate într-un domeniu anume al mişcărilor umane. În biomecanică, în descrierea mişcărilor, se folosesc termeni ca: linear, unghiular, parabolic, circular etc. Pentru această analiză, cercetătorul-observator trebuie să fie abilitat. 2. Analiza evaluativă continuă analiza nominală pentru a diferenţia mişcările între ele după anumite caracteristici, mai mult sau mai puţin prezente sau importante. Clasificarea sau ordonarea după o caracteristică dată de un sistem de valori reprezintă acest tip de analiză – analiză criterială. Termeni comparativi: mai mare, mai înalt, mai rapid, mai precis sunt utilizaţi frecvent în analiza evaluativă. Arbitrajele din patinaj, gimnastică, sărituri în apă sunt exemple. Adăugăm aici şi scalele ordinale care indică numărul de ordine al sosirii sportivilor într-o cursă, după valoarea lor (Nr. 1 pentru primul, Nr. 2 pentru al doilea etc). B. Analiza cantitativă Prin analiza cantitativă se înţelege stabilirea mărimii variabilelor (caracteristicilor) mişcărilor. Variabilele mişcărilor sunt cuantificate fie prin operaţii de numărare, fie de măsurare. După cum am mai arătat, când cantităţile pot fi descrise prin numărare, ele se numeasc discrete, iar când nu pot fi descrise prin numărare se numesc continue. Cinematica este acea parte a biomecanicii care se ocupă cu caracteristicile temporale si spaţiale ale mişcărilor, făcând abstracţie de forţele care le produc. Mărimile utilizate pentru descrierea mişcărilor sunt în principal: traiectoria, unghiul, timpul/durata, viteza, acceleraţia, viteza unghiulară şi acceleraţia unghiulară. Cinetica sau dinamica este acea parte a mecanicii care studiază forţele care produc sau modifică mişcarea. Mărimile caracteristice sunt: masa, greutatea, forţa, impulsul, momentul forţei.

Page 36: Curs Kinetologie

Variabilele cantitative ale mişcărilor umane cum sunt durata, spaţiul şi forţa pot fi exprimate în unităţi S.I. (Sistemul Internaţional), dar poate fi măsurat ca viteză de deplasare (s/t) cu ajutorul vitezometrului, care exprimă cantitatea sub formă continuă, ca trecere progresivă de la o valoare la alta. Din variabilele cantitative, de bază se derivă altele ca viteza, acceleraţia, energia etc. C. Analiza observaţională Denumim astfel analiza realizată de cercetător a „performanţelor reale", a comportamentului în condiţiile fireşti ale concursului, antrenamentului, ale terenului sau sălii. Cea mai simplă tehnică de analiză este observarea fenomenologică, pe baza simţurilor văzului şi auzului, prin care este apreciată execuţia unuia sau mai multor subiecţi, de exemplu, corectitudinea unui procedeu tehnic sau modul de organizare a unei acţiuni tactice. Nevoia de cuantificare îl obligă pe cercetător să utilizeze o tehnică de înregistrare şi măsurare. Tehnica fenografiei prezintă forma mişcării, aşa cum este ea percepută şi obiectivată şi prin tehnica cinematografiei sau video. Este o analiză a structurii mişcării, a caracteristicilor figurale şi dinamice ale formei acesteia din punctul de vedere al calităţii ei. Modelul vizual pe care cercetătorul îl are din studii şi experienţă este fundalul pe care se proiectează ceea ce percepe actual şi pe baza căruia se face evaluarea eficienţei, randamentului şi abilităţii. Pentru o analiză cât mai bine structurată, cercetătorul întocmeşte liste de control după care sunt grupaţi itemii observaţiei: scopurile generale ale activităţii, sarcinile concrete ale observaţiei, structurile secvenţiale ale mişcărilor şi modalităţile de coordonare dinamică, cele mai frecvente greşeli care se produc, factorii interni şi externi care influenţează sau determină comportamentul motric etc. D. Analiza pe baza înregistrărilor Obiectivitatea observaţiei este asigurată de înregistrările cât mai specifice realizate cu aparatură şi dispozitive adecvate (mecanice, electronice, optice ş.a.) Jerry N. Barham numeşte instrumente software tabelele, protocoalele şi graficele de înregistrate (la vedere, inclusiv formularele de tip actografic sau movografic), tabelele de evaluare, testele creion-hârtie, precum şi „software routines" - consemnele după care se administrează sau se folosesc acestea, şi instrumente hardware toate dispozitivele, aparatele şi instalaţiile care obiectivează - înregistrează sau măsoară - caracteristicile de tot felul ale mişcărilor. Pentru diferitele tehnici care studiază mişcarea umană se folosesc în mod curent termeni ca fotografie şi cinematografie (cu diferite variante ca ciclografie, cinegramă, cronogramă, kinogramă) movografie, actografie, dinamografie, spidografie etc. E. Analiza pe baza „reducţiei" şi a prelucrării datelor. Reducţia este transformarea datelor inducţiei în aserţiuni cu caracter „amplifiant", generalizator. Datele recoltate trebuie transformate, grupate, sintetizate, condensate, pentru a putea fi folosite mai bine în vederea ameliorării teoriei, prin generalizare, şi a practicii, prin aplicaţii de recomandări dovedite ca semnificative (inclusiv din punct de vedere statistic) „Motoscopia", „motografia", „fenografia", filmarea stroboscopică, inregistrările pneumatice sau electronice sunt considerate ca făcând parte din tehnicile de „motodiagnostic" (Kiphard) Kinograma Sursa bibliografica: Mihai Epuran, Metodologia cerectarii activitatilor corporale, FEST, Bucuresti, 2005., pg. 326 -328 Kinograma este o succesiune de momente ale unui act motrice, numărul lor fiind dat de durata acestui act şi de frecvenţa cadrelor pe secundă. Ea se realizează cu aparate fotografice tip „Robot", cu motor mecanic (cu arc) sau electric şi care permite luarea a 6-8 imagini pe secundă,

Page 37: Curs Kinetologie

sau cu aparate de luat vederi (cinematografice), cu frecvenţa cadrelor de 16, 24, 32, 64 imagini pe secundă. De regulă, fotografierea sau filmarea se face pe peliculă de 35 mm pentru ca măririle fotografice să permită o analiză exactă a parametrilor şi caracteristicilor execuţiei. (In anii '60 ai secolului trecut s-a folosit peliculă de 16 mm care permitea proiecţia în sistemul de televiziune, nu prea utile pentru realizarea copiilor cadru cu cadru, pentru analiza kinesiologică). Kinogramele cu destinaţie metodică nu pun prea multe probleme tehnice. Ele pot fi făcute „din mână"; alegerea fotogramelor care vor fi copiate este la latitudinea celui care le foloseşte. Cele cu destinaţie ştiinţifică trebuie să îndeplinească anumite cerinţe tehnice, altfel prelucrarea nu este completă si are valoare limitată. Fără să intrăm în detalii, vom aminti unele dintre aceste cerinţe: a) frecvenţa cât mai mare a cadrelor, cu timp de expunere între 1/500/sec şi 1/1000 sec, corespunzătoare repeziciunii actelor sau acţiunilor urmărite; b) unghi de filmare adaptat genului acţiunii (uneori se utilizează 2-3 camere aşezate în unghiuri diferite); c) cameră aşezată pe trepied, cu posibilitate de rotire în plan orizontal sau vertical; d) fond contrast cu subiectul filmat; e) repere, grile, indicatori, pe baza cărora să se poată măsura distanţele parcurse de subiect (sportiv, obiect), astfel confecţionate şi calculate, încât să permită corecţia erorii de paralaxă: f) cronoscop care permite afişaj vizibil pe fotogramă, în cazul când camera de luat vederi nu se deplasează prea mult, şi care va indica foarte exact durata fiecărei faze a actului filmat. (Unele camere au încorporat dispozitivul de timp, pus în acţiune de un cronoscop electronic.) Figura 14.22

„Lupa de timp". în cercetările de mare precizie se utilizează aparate speciale de luat vederi, cu câteva mii de imagini pe secundă. în sport, 300 sau 500 imagini pe secundă permit o analiză convenabilă a dinamicii mişcărilor observate. Prelucrarea imaginilor de film. O copie pozitivă a filmului sau o kinogramă poate fi oricând proiectată pentru studiul direct, vizual. O „citire" mai îndelungată se poate face la masa de montaj sau la aparatul de proiecţie, filmul fiind făcut „buclă". Pentru studiul tehnic şi biomecanic se recurge la anumite procedee de prelucrare, atunci când nu se dispune de posibilităţi tehnice avansate: a) copie, mărită, pe hârtie, cadru cu cadru, în vederea analizei detaliate a caracteristicilor de spaţiu şi timp a execuţiei; b) proiectarea la aparatul de citit microfilmul, copierea conturului şi a reperelor, apoi studiul detaliilor; c) proiectarea pe ecran sau hârtie albă, măsurare şi studiu în condiţii de mărire accentuată a imaginii;

Page 38: Curs Kinetologie

d) proiectarea succesiunii de imagini pe acelaşi suport - conturogramă (posibilă însă numai pentru anumite execuţii); e) proiectarea filmului cadru cu cadru şi alcătuirea ciclogramei (dacă filmarea s-a efectuat cu „marcarea" subiectului); f) efectuarea calculelor duratelor, acceleraţiilor, spaţiului, pe baza transformării diferitelor elemente ale imaginilor în mărimi temporale şi spaţiale sau determinarea acestora după diagramele rezultate din prelucrarea filmului. Exercitiul fizic Sursa bibliografica: M. Faur, Teoria educatiei fizice Sursa bibliografica: A. D. Novikov, Teoria si Metodica Educatiei Fizice, Editura Sport-Turism, Bucuresti, 1980, pg. 64-89 SISTEMUL MIJLOACELOR E.F. ŞI ANTRENAMENTULUI SPORTIV Pentru a analiza sistemul mijloacelor E.F. şi antrenamentului sportiv trebuie definite cele doua noţiuni de bază: sistemul şi mijlocul. Prin sistem se înţelege un ansamblu de elemente (principii, reguli, forţe) dependente între ele şi formând un întreg organizat, care pune ordine într-un domeniu de gândire teoretică, reglementează clasificarea materialului într-un domeniu de ştiinţe ale naturii sau face ca o activitate practică să funcţioneze potrivit scopului urmărit.( D.E.X.) Prin mijloc se înţelege – unealta pentru realizarea unui scop; posibilităţile de care dispune cineva pentru un anumit scop. Particularizând cele expuse mai sus, consideram că în activitatea de E.F.S. este necesar realizarea unui sistem de mijloace care să asigure realizarea obiectivelor acesteia. În acest sens, operăm cu un sistem variat de instrumente grupate în trei categorii: mijloace specifice; mijloace ne specifice (asociate); mijloace împrumutate; Aceste mijloace, ca elemente componente a unui sistem , se află într-o strânsă interacţiune, având acelaşi scop şi anume, realizarea obiectivelor E.F.S. Mijlocele reprezintă instrumente didactice care asigură transpunerea conţinutului instructiv-educativ, pregătirea subiecţilor în vederea obţinerea unor abilităţi, capacităţi sau performanţe sportive care aparţin deopotrivă sferei fizice şi psihice a personalităţii acestora. EXERCIŢIUL FIZIC I.Şiclovan consideră că “ exerciţiul fizic reprezintă o acţiune preponderent corporală, efectuată sistematic şi conştient în scopul perfecţionării dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice a oamenilor”. Altă definiţie : act motric repetat sistematic şi conştient în vederea îndeplinirii obiectivelor E.F.S. Exerciţiul fizic este mijlocul specific şi în acelaşi timp mijlocul de bază al E.F.şi antrenamentului sportiv. El îşi are originea în actul motric general al omului în scopul întreţinerii unor relaţii optime cu mediul natural şi social. Este un act special şi specializat denumit şi gest motric, influenţând atât sfera biologică cât şi cea spirituală.

Page 39: Curs Kinetologie

Conţinutul exerciţiului fizic cuprinde totalitatea elementelor şi proceselor care compun exerciţiul fizic şi care determină o anumită influenţă asupra organismului. Elementele care definesc conţinutul sunt:

Mişcările corpului şi a segmentelor sale;

Efortul fizic caracterizat prin parametrii săi : volum, intensitate şi complexitate;

Efortul psihic solicitat în efectuarea exerciţiilor fizice;

Finalităţile practicării exerciţiilor fizice, reprezentate de efectele apărute în organism în urma practicării acestora; Forma, după I. Şiclovan este “ modul particular în care se succed mişcările componente ale fiecărui exerciţiu, precum şi legăturile care se stabilesc între acestea de-a lungul efectuării acţiunii motrice în cauză”. Forma este dată de aspectul exterior al exerciţiul fizic . În aprecierea formei au existat mai multe puncte de vedere din care am sintetizat următoarele elemente:

Poziţia corpului şi a segmentelor sale(poziţie iniţială, intermediară, finală);

Poziţia corpului faţă de obiect sau aparat;

Direcţia mişcării;

Amplitudinea mişcării;

Tempoul mişcării;

Ritmul mişcării; Între conţinut şi formă există o strânsă legătură. Forma nu poate determina esenţial conţinutul, dar poate avea un rol activ asupra acestuia. Un concept apropiat de forma exerciţiului fizic îl reprezintă tehnica, definită ca :îmbinarea cea mai raţională a structurii acţiunilor motrice, în conformitate cu scopul urmărit pentru valorificarea optimă a legilor biomecanicii. Aspectele esenţiale ale tehnicii:

Mecanismul de bază al mişcării sau bază tehnicii, care determină structura acţiunii motrice;

Detaliile tehnice , particularităţile secundare ale mişcării, care nu denaturează mecanismul de bază; Tehnica se schimbă mereu, se perfecţionează, are un caracter evolutiv şi individualizat. CARACTERISTICILE MIŞCĂRILOR După cum s-a mai subliniat, distingem: caracteristici spaţiale, temporale, spaţial-temporale (cinematice), dinamice şi ritmice ale mişcărilor. Caracteristicile spaţiale. Dintre caracteristicile spaţiale ale tehnicii exerciţiilor fizice fac parte poziţia corpului şi traiectoria (calea) mişcării părţilor corpului. Poziţia corpului. Cu prilejul executării a numeroase exerciţii fizice, corpul sau părţi ale acestuia nu se deplasează numai una faţă de alta, dar păstrează şi o poziţie imobilă datorită contracţiei musculare statice. Necesitatea evidenţierii în tehnica exerciţiilor fizice a „poziţiei corpului" ca o componentă de sine stătătoare se explică prin marea şi variata sa însemnătate în organizarea raţională a mişcărilor, care se obţine prin : a) poziţia de plecare corectă care precede începutul mişcării şi b) menţinerea poziţiei necesare în mişcarea propriu-zisă. In rezolvarea unor probleme pedagogice, multe poziţii de plecare şi poziţii statice pot avea şi o însemnătate de sine stătătoare (de exemplu, poziţia de drepţi, echilibrul orizontal, stînd pe mîini etc).

Page 40: Curs Kinetologie

Poziţia de plecare se adoptă cu scopul de a crea condiţiile cele mai avantajoase pentru începerea acţiunii şi obţinerea unui anumit efect anatomo-fiziologic. Aceste poziţii — de mare însemnătate în cazul mişcărilor de start — creează condiţii optime pentru eficienţa acţiunilor ce urmează. Startul de jos al atletului, poziţia iniţială a scrimerului sau boxerului, poziţia de aşteptare a portarului, cu toată deosebirea sarcinilor speciale, reprezintă expresia exterioară a stării de pregătire pentru acţiune. Toate aceste poziţii pot fi incluse printre stările pa care academicianul A. A. Uhtomski le-a denumit „repaus operativ". Deşi nu conţin mişcări exterioare, poate că nicăieri nu se manifestă atît de bine orientarea către ţelul dorit ca în aceste poziţii introductive la mişcare. Eficienţa multor exerciţii fizice depinde deseori nu numai de poziţia de plecare care precede începutul mişcării, ci şi de o anumită poziţie, mai avantajoasă, în însuşi procesul mişcării. Astfel, poziţia orizontală a înotătorului, poziţia joasă a patinatorului de viteză şi a ciclistului micşorează rezistenţa mediului exterior şi prin aceasta contribuie la o mai rapidă propulsare a corpului înainte. La săriturile cu schiurile de pe trambulină, înclinaţia corpului amplifică rezistenţa aerului faţă de căderea corpului în jos, reduce în acelaşi timp rezistenţa aerului faţă de deplasarea înainte şi prin aceasta lungeşte săritura. Prin modificarea poziţiei corpului, în procesul mişcării se poate modifica direcţia reacţiilor dinamice de sprijin, impri-mînd astfel corpului o acceleraţie într-o direcţie mai avanta joasă pentru condiţiile respective. Drept exemplu pot servi diferitele unghiuri de înclinare a trunchiului la alergările pe distanţe scurte şi de fond, în fazele de bătaie la săriturile în lungime de pe loc şi cu elan. In unele forme de exerciţii fizice, poza generală şi poziţiile anumitor părţi ale corpului trebuie să corespundă şi unor exigenţe speciale, nu numai de ordin biomecanic, ci şi de natură estetică. Astfel, în patinaj artistic, sărituri în apă, acrobatică şi gimnastică (sportivă şi modernă) se apreciază nu numai complexitatea exerciţiilor în ceea ce priveşte coordonarea, ci şi manifestările exterioare ale motricitatii, ca precizia poziţiilor, siguranţa,- atitudinea degajată, eleganţa etc. In practica educaţiei fizice se întîlnesc şi poziţii ale corpului care răspund concomitent exigenţelor esteticii, eficienţei tehnice şi anatomo-fiziologice. In tehnica de execuţie a numeroasa exerciţii, o anumită poziţie a capului are însemnătate determinantă. Multe greşeli în poziţia corpului sau în mişcări se explică prin faptul că nu se ţine seama de influenţa reflexelor tonice ale gîtului, provocate de modificarea poziţiei capului faţă de trunchi. Traiectoria mişcării. In orice mişcare trebuie să distingem în primul rînd traiectoria (drumul) părţii corpului aflate in mişcare. In legătură cu traiectoria putem evidenţia : forma, direcţia şi amplitudinea. După forma traiectoriei se deosebesc mişcări rectilinii şi curbilinii. Observaţiile demonstrează că omul nu execută aproape niciodată mişcări rectilinii. Aceasta se explică prin faptul că pînă şi mişcările cele mai simple, fragmentate artificial, din diferite articulaţii, sînt mişcări de rotaţie. Sînt rare, de asemenea, frînturi în unghi ale traiectoriei mişcării. In toate schimbările de direcţie a mişcării, în tehnica raţională se observă o mişcare rotunjită, chiar în cazul în care traiectoria totală a mişcării curbilinii este mai mare decît traiectoria totală a mişcării rectilinii (de exemplu, trecerea de la avînta-rea rachetei la lovirea mingii în tenis fig. 2). Avantajul mişcărilor curbilinii în cazul schimbărilor bruşte de direcţie constă în aceea că dispare ne cesitatea de a cheltui eforturi musculare suplimentare pentru învingerea inerţiei mişcării.

Page 41: Curs Kinetologie

Fig. 2. Traiectoria sub formă de nod a rachetei la lovirea mingii din dreapta.

În cazurile în care sarcina motrică constă în a dezvolta viteza cea mai mare a mişcării vreunei părţi a corpului pe o traiectorie scurtă (de exemplu, la loviturile directe în box, atingeri în scrimă), mişcările rectilinii sînt mai avantajoase. Varietatea în forma traiectoriei mişcărilor active este determinată în principal de particularităţile coordonării neuro-mo-torii. Complexitatea mai mare sau mai mică a formei traiectoriei depinde şi de masa corpului în mişcare; cu cît aceasta este mai mare, cu atît forma este mai simplă, şi invers. De exemplu, în zona articulaţiei coxo-femurale sînt mai mulţi muşchi, plasaţi mai variat, şi totuşi mişcările piciorului sînt mai sărace decît ale braţului. Eficienţa acţiunii exerciţiilor fizice asupra organismului celor ce le practică şi corectitudinea tehnicii exerciţiilor depind de direcţia traiectoriei corpului în mişcare, a părţilor lui sau a obiectului. De exemplu, mişcările cu braţele îndoite la piept în scopul întinderii marilor muşchi pectorali se vor dovedi cu totul inutile dacă vor fi executate lateral-în jos, şi nu lateral sau lateral-în sus. Alt exemplu : la aruncarea mingii de baschet de la o distanţă de G m, în cazul unei devieri a zborului mingii cu numai 4°, aceasta nu va nimeri în coş. In practica educaţiei fizice, direcţia mişcării se indică fie prin planurile corpului, fie prin elemente de orientare exterioare. Ridicînd, de exemplu, braţele înainte sau lateral; stabilim direcţia mişcării braţelor în raport cu propriul trunchi. Executînd o fandare în direcţia solului sau aruneînd greutatea peste ştachetă, utilizăm puncte de orientare exterioare pentru stabilirea direcţiei mişcării. Direcţiile în sus, în jos, înainte-înapoi, la dreapta-la stînga sînt denumite îndeobşte direcţii fundamentale. Direcţia mişcărilor de rotaţie se determină după planurile corpului, folosindu-se termenii: „înainte" şi „înapoi" pentru mişcările în plan sagital (anteroposterior) (de exemplu: rostogolire înainte, roată mare înapoi), „spre stînga" şi „spre dreapta" pentru mişcările în plan frontal (de exemplu : răsturnările laterale), „la stînga" şi „la dreapta" pentru mişcările în pian orizontal (de exemplu: piruetele pe patine sau „şurubul" la săriturile în apă) în completarea direcţiilor fundamentale se evidenţiază diferite direcţii intermediare. În controlul asupra direcţiei mişcării şi în orientarea în spaţiu, de cele mai multe ori, vederea joacă rolul conducător. De aceea, în cazul unor modificări mari şi rapide ale direcţiei mişcării, mişcarea capului devansează de obicei întrucîtva mişcarea celorlalte părţi ale corpului. Amplitudinea, mişcării exprimă amploarea mişcării. Mărimea amplitudinii se determină în grade unghiulare. Amplitudinea totală a mişcărilor citorva verigi ale corpului se determină prin măsuri liniare (de exemplu, lungimea pasului — 75 cm) sau semne convenţionale (de exemplu, semigenuflexiunea). Amplitudinea mişcărilor diferitelor verigi ale corpului omenesc depinde de structura articulaţiilor şi elasticitatea aparatului ligamentar şi a muşchilor. Distingem mobilitatea activă a articulaţiilor, care se obţine prin contracţia activă a muşchilor, şi cea pasivă, provocată de acţiunea forţelor exterioare (de exemplu, cu ajutorul partenerului), în marea majoritate a cazurilor, mobilitatea activă este mai mică decît cea pasivă. în acţiunile

Page 42: Curs Kinetologie

cotidiene, în cele de muncă şi sportive, amplitudinea maximă, anatomic posibilă a mişcărilor nu se utilizează, cel mai adesea, integral. Aceasta se explică în primul rînd prin faptul că pentru atingerea ei este necesar un efort muscular suplimentar, îndreptat spre întinderea la maximum a muşchilor antagonişti şi a aparatului ligamentar ; în al doilea rînd, prin aceea că, în cazul împingerii mişcării pînă la limitele ei extreme, este greu să i se modifice direcţia. Tendinţa de a mări peste măsură amplitudinea mişcării poate duce la traumatisme. în practica educaţiei fizice, întreaga amplitudine a mobilităţii în articulaţii se utilizează fie în scopul întinderii prealabile a muşchilor, care în faza următoare trebuie să se contracte rapid şi puternic, fie în scopul întinderii muşchilor scurtaţi, pentru a mări supleţea sau a corecta deficienţele ţinutei. Mişcările cu o amplitudine exagerată sînt denumite de obicei mişcări largi, iar cele cu o traiectorie scurtă, redusă se numesc mişcări mici. Dacă direcţia sau amplitudinea mişcării nu corespunde sarcinii motrice stabilite, mişcările sînt imprecise. Caracteristicile temporale se referă la durata şi tempoul mişcărilor. Durata. Durata poziţiilor şi mişcărilor joacă un rol esenţial în modificarea activităţii organismului. Modificînd durata de execuţie a exerciţiului (timpul de alergare, durata încordărilor statice etc), se poate regla volumul total al efortului. În tehnica exerciţiilor fizice, durata diferitelor faze ale mişcării (elanul şi aruncarea) sau a mişcărilor diferitelor părţi ale corpului este de mare însemnătate. Informaţia periodică cu privire la durata lucrului executat măreşte capacitatea de lucru. Tempoul mişcărilor. Prin tempo înţelegem frecvenţa repetării ciclurilor de mişcări sau numărul de mişcări în unitatea de timp. Astfel, vorbim de tempoul mersului — 120—140 paşi pe minut, de tempoul vîslitului — 30—40 vîsliri pe minut. Practic, noţiunea de tempo este strîns legată de cea de viteză, fără a fi însă identice. De exemplu, ridicînd mîna la înălţimi diferite şi coborînd-o în acelaşi tempo, viteza mişcării va fi diferită. Diferită va fi şi viteza alergării în cazul paşilor de alergare de aceeaşi frecvenţă, dar de lungimi diferite. Cu toate acestea, este absolut evident că, de exemplu, viteza alergării depinde atît de lungimea, cît şi de frecvenţa paşilor şi că între ele există — în cazul fiecărui alergător în parte — o anumită corelaţie optimă. Tempoul mişcării depinde de masa sau momentele de inerţie ale părţii în mişcare a corpului. Astfel, în cazul mişcării degetelor mainilor se poate menţine un tempo mai ridicat (8—10 mişcări pe secundă) decît la mişcarea trunchiului (1—2 mişcări pe secundă)/ Odată cu modificarea tempoului, adesea.se modir-fică calitativ toată structura mişcării. Astfel, dacă tempoul de-păşeşte anumite limite, mersul normal se transformă în alergare. In practica pedagogică se utilizează pe scară largă diferite tempouri ale mişcărilor cu scopul de a spori sau a reduce solicitarea fiziologică. Dacă frecvenţa mişcărilor nu este dată şi rezultatul exerciţiului nu depinde de ea, vom observa la executanţi un tempo individual, determinat atît de particularităţile organismului (înălţime, greutate, tip de sistem nervos), cît şi de particularităţile individului în general (dinamism în activitate, exigenţă faţă de sine) şi de nivelul de stăpînire a respectivei mişcări. Caracteristicile spaţial-temporale. Principala caracteristică din această categorie este viteza mişcării. Viteza mişcării. Viteza caracterizează iuţeala deplasării corpului (sau punctului) în spaţiu în unitatea de timp. Viteza se determină prin raportul dintre lungimea traiectoriei parcurse de corp (sau de o parte a lui) şi timpul cheltuit pentru parcurgerea acestei traiectorii. De obicei, la stabilirea vitezei, ea se exprimă în metri pe secundă. Dacă viteza mişcării este con-stantă în toate punctele traiectoriei, o astfel de mişcare se numeşte uniformă, iar dacă se

Page 43: Curs Kinetologie

modifică — neuniformă. Modificarea vitezei în unitatea de timp se numeşte acceleraţie şi poate fi pozitivă sau negativă. Mişcările executate fără modificări bruşte ale vitezei se numesc line. Mişcările care încep dintr-o dată cu viteze mari, precum şi mişcările neuniform accelerate sau încetinite se numesc bruşte. La om, mişcările cu viteză constantă sau cu acceleraţie constantă sînt foarte rare. Cu toate acestea, într-un exerciţiu fizic bine executat din punct de vedere tehnic, adesea nu există modificări inopinate, în salturi, ale vitezei. Modificările bruşte ale vitezei sînt de obicei indiciul unui exerciţiu prost executat sau greşit însuşit. Este necesar să se distingă viteza mişcării diferitelor părţi ale corpului şi viteza deplasării întregului corp. Cea a întregului corp depinde nu numai de viteza mişcării diferitelor lui părţi, ci şi de o serie de alţi factori (lungimea membrelor, rezistenţa mediului extern etc). Sub aspect psihologic şi metodic distingem viteză optimă şi maximă. Viteza mişcării joacă un rol deosebit de important în tehnica sportivă: cu cit viteza este mai mare, cu atît rezultatul este, de obicei, mai bun. Totuşi, pentru obţinerea celui mai bun rezultat, adesea importantă este nu viteza maximă a mişcării, ci viteza optimă pentru fiecare sportiv. Viteza poate fi „voluntară" şi „forţată". De exemplu, viteza schiorului eînd urcă panta este voluntară, iar atunci eînd coboară, forţată, impusă. In activitatea competiţională, un mare rol joacă priceperea de a menţine exact viteza de mişcare anteiior planificată, adică de a parcurge porţiunile distanţei cu viteza prevăzută în graficul dinainte alcătuit. Aceasta permite distribuirea raţională în timp a propriilor forţe şi îndepărtarea momentului apariţiei oboselii. în sport, această pricepere este denumită „simţul vitezei". Caracteristicile dinamice. Forţele care influenţează mişcarea eorpului omenesc pot fi împărţite în forţe interne şi externe. Dintre forţele interne fac parte : a) forţele active ale aparatului locomotor — forţele de tracţiune a muşchilor ; b) forţele pasive ale aparatului locomotor — forţele elastice ale muşchilor, consistenţa muşchilor efcc. ; c) forţele de reacţie — forţele reflectate, care apar cu prilejul interacţiunii verigilor corpului în procesul mişcărilor cu accelerări. Forţele externe sînt cele ce acţionează din afară asupra corpului omenesc. La executarea exerciţii lor fizice se iau în considerare următoarele forţe externe : n) forţa greutăţii propriului corp ; b) forţele de reacţie a sprijinului ; c) forţele de rezistenţă a mediului extern (apă, aer) şi a corpurilor fizice (adversarii în luptă, partenerii în acrobatică), îngreuierile exterioare, forţele de inerţie ale corpurilor deplasate de om. Orice activitate motrică a omului poate fi privită ca o aplicare a forţelor musculaturii în interacţiunea lor cu alte forţe interne şi externe. Dar raportul dintre aceste forţe în interacţiune va fi altul în acţiunile sportive perfecte din punct de vedere tehnic, decît, să zicem, în cele ale începătorilor. In cazul celor dinţii, el va fi mai raţional, adică mai eficient şi totodată economic, în cazul celor din urmă — mai puţin raţional, adică mai puţin eficient şi economic. Uşurinţa şi abilitatea acţiunilor maeştrilor din domeniul sportului, dansului, artei circului se explică, în special, prin faptul că la ei proporţia încordărilor musculare active este relativ mai mică în comparaţie cu diferitele forţe nemusculare folosite cu pricepere. Tocmai de aceea trebuie să se tindă către utilizarea pe cît posibil mai deplină a forţelor motrice, cu reducerea concomitentă a forţelor de frînare, prin însuşirea tehnicii exerciţiilor fizice.

Page 44: Curs Kinetologie

în practică, pentru caracterizarea mişcărilor din punct de vedere al forţei se foloseşte noţiunea generalizată forţele mişcării. Prin forţa mişcării se subînţelege măsura acţiunii fizice .a părţii în mişcare a corpului asupra unor obiecte materiale externe. Acest termen este folosit cînd se vorbeşte, de exemplu, •despre forţa de împingere la sărituri, forţa de presiune asupra -armei adversarului în scrimă etc. Caracteristica ritmică. Una dintre cele mai integrale caracteristici ale tehnicii mişcărilor este ritmul. Cuvîntul „ritm" are o răspîndire foarte largă şi se întrebuinţează în legătură cu cele mai diferite şi mai variate fenomene. Aşa, de exemplu, se vorbeşte de ritm muzical, al poe ziei, respirator, cardiac etc. In aceste cazuri, cel mai adesea principala caracteristică a ritmului este întrevăzută în periodicitatea mai mult sau mai puţin strictă a repetării fenomenului şi prin aceasta el este identificat cu tempoul, adică dezmembrarea pur mecanică a unui fenomen oarecare în intervale de timp egale. Or, repetarea periodică prin ea însăşi încă nu creează ritm. O condiţie obligatorie a ritmului este prezenţa în cadrul mişcării respective a unor momente puternice, accentuate într-o oarecare privinţă, şi succesiunea, alternarea diferitelor intervale d:î timp. Prin urmare, ritmul este o caracteristică complexă a mişcărilor, care exprimă raportul dintre elementele lor în ceea ce priveşte eforturile, în timp şi spaţiu. Ritmul mişcării se caracterizează prin raportul temporal diferit dintre fazele puternice, accentuate ale mişcării, legate de eforturi şi încordări musculare active, şi fazele slab?, pasive ale mişcării. Toate aceste momente sînt prezente în orice act motric unitar. Prin urmare, ritmul motric poate fi definit ca o distribuire relativ corect organizată a eforturilor în spaţiu şi timp1. Alternarea justă şi la momentul potrivit a încordării şi relaxării musculare în executarea exerciţiilor fizice este unui din indicii cei mai importanţi ai însuşirii tehnicii acestora. în partea accentuată, puternică a mişcării se concentrează eforturile cele mai mari. Mişcarea provocată de aceste eforturi va continua un anumit timp în mod pasiv. Cu cît mai intensă este perioada accentuată, cu atît mai însemnat este efectul util, cu atît mai eficient pot fi utilizate fazele pasive ale mişcării. La sportivii maeştri, în condiţii standard, ritmul motric capătă un caracter foarte precis şi stabil. In fiecare acţiune motrică concretă, executată perfect din punct de vedere tehnic, se poate constata un ritm raţional. Dar el nu poate fi privit ca un ritm abstract ideal, la fel de bun pentru toţi. Fiecare individ, în virtutea particularităţilor lui individuale, trebuie să aibă propriul iitm de executare a mişcărilor. Dar această variabilitate a ritmului nu trebuie să iasă dincolo de anumite limite, determinate de structura raţională obiectivă fundamentală a acţiunii respective. Intrucît ritmul reuneşte diferitele elemente ale mişcării într-un tot unitar, indiferent de accelerarea sau încetinirea acţiunii (în cazul modificării proporţionale a vitezei tuturor ele-mentelor), în linii mari, aspectul lui general poate să se menţină,, în condiţiile cunoscute, fără modificări. Dar ritmul motric raţional se formează ca o grupare adecvată a eforturilor în interacţiune cu forţele de rezistenţă ale mediului extern ; de aceea, în cazul schimbării condiţiilor externe (sau a altora), şi ritmul motric trebuie să se modifice corespunzător. De exemplu, ritmul deplasării pe schiuri pe o pîrtie bună va fi altul decît ritmul deplasării pe un cîmp. In exerciţiile fizice, ritmurile de mişcare se formează şi se reglează în mod conştient de către om potrivit legităţilor obiective ale tehnicii raţionale. In comparaţie cu ritmurile pur biologice involuntare ale multor funcţii organice, ritmurile motrice voluntare reprezintă o treaptă mai înaltă de organizare a mişcărilor, proprie numai omului. Caracteristicile calitative generalizate. In afara caracteristicilor evidenţiate, care au o măsură cantitativă suficient de precisă, în procesul de educaţie fizică se recurge pe scară

Page 45: Curs Kinetologie

largă la caracteristici calitative nu pe deplin precise, dar practic utile, ale mişcărilor. De obicei, ele răspund la întrebarea „cum se execută acţiunea motrică" şi reflectă nu doar o singură trăsătură oarecare a acesteia, ci un complex de trăsături, luate în ansamblu. Caracteristicile calitative sînt variate. Deocamdată, sistematizarea lor este dificilă. Totuşi, dintre ele pot fi evidenţiate, oarecum convenţional, următoarele caracteristici de bază : • mişcările precise sînt cele caracterizate fie printr-o înaltă precizie în atingerea scopului material (de exemplu, nimerirea cu mingea în coşul de baschet, în sectorul marcat al terenului de joo sau cu pucul în poartă), fie printr-o concordanţă cît mai deplină între mişcări şi forma dinainte condiţionată (de exemplu, la săriturila în apă, gimnastică, patinaj artistic). In primul caz se poate vorbi de precizia scopului, în al doilea — despre precizia formei. Se evidenţiază, de asemenea, precizia privind spaţiul, timpul şi mărimea eforturilor ; • mişcările economice se deosebesc prin absenţa sau un minim de momente inutile şi prin cheltuieli de energie strict necesare (în cazul unei tehnici perfecte şi al unei înalte eficiente) ; • mişcările energice se realizează cu o forţă şi viteză puternic exprimate, datorită cărui fapt sportivul învinge rezistenţe considerabile ; • mişcările line sînt cele In care încordările musculare se modifică evident treptat, cu accelerare şi încetinire treptată, cu traiectorii rotunjite în cazul schimbării direcţiei mişcărilor ; mişcările elastice sînt mişcările cu faze (sau momente) de amortizare subliniate, care permit atenuarea forţei împingerilor sau loviturilor (de exemplu, la aterizare după săritură, la prinderea mingii, la săriturile la cal). In unele mişcări, forţele elastice care apar în chiar1 corpul sportivului acţionează asemenea unui arc spiral presat în prealabil, ceea ce se utilizează în tehnica raţională a exerciţiilor fizice. Caracteristicile enumerate exprimă particularităţile calitative ale tehnicii exerciţiilor fizice, care urmează a fi însuşite în procesul învăţării acţiunilor motrice pasibile de perfecţionare ulterioară. Aceste trăsături ale tehnicii sînt apreciate de obicei de către specialist pe baza manifestărilor lor exterioare şi pot fi controlate într-o măsură sau alta fără utilizarea unor dispozitive sau instrumente complexe. REGULI GENERALE DE EXECUTARE TEHNICA A ACŢIUNILOR MOTRICE Principiul fundamental, care condiţionează toate regulile structurării raţionale a tehnicii exerciţiilor fizice, este principiul utilizării adecvate şi pe deplin eficiente a forţelor motrice active şi pasive, cu reducerea concomitentă a acţiunii forţelor de frînare. Invăţătura despre mişcările mecanice se bazează pe cele trei legi ale lui Newton. Dar în cazul în care este vorba de mişcările omului, nu putem trage concluzii cu privire la caracterul raţional a! tehnicii exerciţiilor fizice bazîndu-ne numai pe legile mecanicii. Aşa, de exemplu, pentru a sări cît mai sus posibil, teoretic, plecînd de la legea fizicii, săritura ar trebui să se execute dintr-o ghemuire profundă, accentuată. Dar experienţa ne arată că înălţimea săriturii este mai mare dacă se execută dintr-o uşoară genuflexiune. Astfel de exemple ar putea fi nenumărate. Prin urmare, la stabilirea criteriului tehnicii raţionale a exerciţiilor fizice trebuie să se ţină seama nu numai de legile mecanicii, ci şi de legităţile unor forme superioare ale mişcării materiei, în speţă legităţile biologice. Despre unele legităţi obiective ale tehnicii exerciţiilor fizice s-a vorbit la capitolul consacrat caracteristicilor diferite ale mişcărilor. In continuare sînt prezentate regulile de bază ale utilizării eficiente a forţelor musculare.

Page 46: Curs Kinetologie

Direcţia optimă a eforturilor depuse. Direcţia acţiunii forţelor musculare trebuie să fie pe cît posibil mai apropiată de direcţia mişcării proiectate. Aşa, de exemplu, la aruncarea suliţei se poate dezvolta o forţă mare în timpul elanului, al paşilor încrucişaţi şi avîntării braţului, dar efectul final al acestor acţiuni va fi redus dacă direcţia efortului final nu corespunde cu direcţia liniei proiectate a zborului suliţei. Eficienţa startului de jos va fi diferită în cazul împingerii sub un unghi, de exemplu, de 54° şi 72°. Calculele arată că la împingerea cu ambele picioare cu o forţă de 180 kg sub un unghi de 72° eficienţa forţei (componenta orizontală) va fi egală cu 55, 62 kg, iar în cazul împin gerii sub un unghi de 54°, cu 105, 90 kg, adică aproape de două ori mai mare. în faza finală a aruncării greutăţii, pentru ca reacţia de sprijin provocată de împingerea în sol să fie utilizata cît mai deplin, greutatea trebuie să se găsească pe linia dreaptă care trece prin centrul de greutate al corpului şi piciorul de sprijin. Mărirea vitezei mişcării. Un corp se mişcă cu acceleraţie numai în cazul în care asupra lui acţionează o forţă oarecare, şi anume acceleraţia sporeşte direct proporţional cu această forţă. Dar viteza nu creşte într-o clipă, este necesar ca forţa să acţioneze un timp oarecare. De aceea, in principiu, pentru dezvoltarea vitezei maxime este avantajos să se aplice o forţă mai mare pe o traiectorie mai lungă, adică să se mărească timpul de acţiune a acesteia (fig. 3). Aşa se şi procedează la executarea unor exerciţii fizice. De exemplu, la alergarea pe patine, forţa de împingere este relativ redusă, dar ea acţionează pe parcursul unui timp îndelungat, ceea ce asigură un considerabil impuls al forţei1. în mod practic, la executarea majorităţii covîrşitoare a exerciţiilor fizice drumul necesar creşterii vitezei este într-o măsură mai mare sau mai mică limitat fie de particularităţile morfologice ale verigilor corpului omenesc, fie de regulile sportive (de exemplu, diametrul cercului pentru aruncări), fie de necesitatea de a camufla mişcarea prealabilă de avîntare din considerente tactice (loviturile în box, aruncările în baschet etc). De aceea, în cazul în care acest drum este limitat, trebuie să se tindă spre o maximă reducere a timpului de acţionare a forţei musculare. Cu cît forţa este mai mare, iar timpul ei de acţionare pe drumul respectiv — mai mic, cu atît viteza mişcării va fi mai mare. Dacă un corp trebuie să capete acceleraţia pe o traiectorie curbilinie, pentru o viteză mai maro va fi necesară aplicarea unei forţe mai mari decît în cazul acceleraţiei pe o traiectorie rectilinie de aceeaşi lungime. Forţa centripetă suplimentară este necesară pentru a obliga corpul să se mişte pe o cale curbilinie. De aceea, pentru utilizarea integrală a forţei în scopul obţinerii unei viteze cit mai mari, trebuie să se tindă către o acceleraţie pe traiectorie rectilinie. Caracterul neîntrerupt şi succesiv al aplicării forţelor. Această regulă decurge din primele două legi ale lui Newton (legea inerţiei şi legea acceleraţiei). Forţa cea mai mare este necesară la începutul mişcării, pentru a învinge inerţia stării de repaus. De exemplu, spre a ridica haltera la piept se utilizează pentru începutul mişcăi-ii muşchii puternici ai picioarelor şi spatelui. Cînd mişcarea este deja începută, este avantajos să fie continuată fără a fi întreruptă, deoarece pentru învingerea inerţiei repausului chiar şi după o oprire neînsemnată va trebui cheltuit un efort suplimentar, care ar fi putut fi utilizat cu succes pentru mărirea vitezei. Dacă, de exemplu, la aruncarea greutăţii, mişcarea este reţinută sau încetinită într-un anumit loc, efectul util al mişcării precedente se va pierde. Continuitatea mişcării se remarcă la executarea la un înalt nivel tehnic a foarte multor exerciţii fizice : în toate probele de aruncare, la înot, săritura cu prăjina etc. Mişcările trebuie executate într-o astfel de succesiune, încît înainte de încheierea acţiunii unei grupe musculare să intre în funcţiune o alta. Totodată, mişcările care urmează trebuie executate adesea cu o viteză mereu crescîndă. Aceasta se obţine dacă fiecare forţă începe să acţioneze în

Page 47: Curs Kinetologie

acel loc şi atunci, unde şi cînd s-a atins cea mai mare viteză a mişcării, determinată de acţiunea forţei anterioare. (La executarea unor exerciţii, în special de gimnastică, mişcarea următoare, succesivă, începe în momentul în care mişcarea precedentă a unei părţi oarecare a corpului sau a întregului corp se încheie. De exemplu, o serie de exerciţii de balans la inele se execută în punctele extreme ale balansului, cînd toate forţele care acţionează asupra centrului general de greutate al gimnastului se echilibrează şi gimnastul rămîne parcă suspendat în aer.) Transmiterea cantităţii de mişcare de la o verigă la alta. Urmărind executarea cu o înaltă tehnicitate de către sportiv a exerciţiilor fizice, se poate observa că diferitele verigi ale corpului său nu se angrenează în mişcare concomitent, ci într-o anumită succesiune. In unele cazuri, părţile corpului cu o masă mai mare devansează mişcările corpului cu o masă mai mică ; în altele, dimpotrivă. Astfel, în fotbal, la lovirea mingii cu piciorul, mişcarea coapsei devansează mişcarea gambei şi a labei piciorului. In unele exerciţii de gimnastică la aparate, mişcarea picioarelor devansează mişcarea trunchiului. în exemplele prezentate, mişcarea fiecărei verigi următoare este provocată nu numai de contracţia activă a muşchilor corespunzători, ci şi de transmiterea cantităţii de mişcare de la veriga precedentă1. Crearea contraacţiunii faţă de forţele în acţiune. Conform celei de-a treia legi a lui Newton, acţiunile a două corpuri unul •asupra altuia sînt egale între ele ca mărime şi opuse ca direcţie. Cunoaşterea legii „acţiunii şi contraacţiunii" ne dă posibilitatea să înţelegem. numeroase particularităţi ale tehnicii -exerciţiilor fizice şi să utilizăm această lege cît mai adecvat. Manifestarea principiului contraacţiunii s? poate observa în multe mişcări de translaţie, de rotaţie, de întîlnire şi de compensaţie. Pe o pistă tare, atletul poate alerga mai repede decît pe nisip. Aruncătorul de greutate va putea dezvolta forţa maximă în direcţia necesară doar în cazul în care, în momentul efortului final, se sprijină pe sol cu unul sau cu ambele picioare, în mişcările de lovire, acea parte a corpului cu care se execută lovitura (mîna în volei, laba piciorului la fotbal, pumnul în box) trebuie să fie consolidată, întărită în momentul executării ei. Jucătorul de tenis, în momentul atingerii mingii -cu racheta, trebuie să o ţină puternic în mînă. Dacă unuia din executanţi îşi utilizează forţa pentru a imprima o mişcare de rotaţie corpului unui alt executant, acesta din urmă trebuie să creeze o rezistenţă suficientă faţă de această forţă. De? e'xemplu, dacă, la executarea saltului înapoi prin aruncare din mîiniie partenerului, în momentul împingerii sportivul nu va contracta puternic musculatura picioarelor pentru a bloca articulaţiile, mişcarea de rotaţie nu se va produce. La unele exerciţii fizice apare uneori necesitatea de a nu •da naştere la contraacţiune, ci, dimpotrivă, de a o micşora, pentru a slăbi acţiunea forţei şocurilor sau loviturilor (la prinderea mingii umplute, la cădere în timpul jocului de volei etc). Pentru aceasta se măreşte fie drumul de amortizare, fie suprafaţa asupra căreia acţionează forţa. Astfel, la prinderea mingii braţele se întind în întîmpinarea acesteia, iar în cazul căderii, jucătorul nu se sprijină doar pe mîini, ci execută şi o rostogolire. CLASIFICAREA EXERCIŢIILOR FIZICE Exerciţiile fizice sunt instrumente care prin conţinut şi formă conduc la efecte funcţionale stabile. Datorită varietăţii exerciţiilor fizice există o multitudine de puncte de vedere în ceea ce priveşte clasificarea şi ierarhizarea acestora, urmărind în final îndeplinirea obiectivelor

Page 48: Curs Kinetologie

E.F.S. Aceste puncte de vedere au evoluat odată cu gândirea teoretică despre fenomenul practicării exerciţiilor fizice. Astfel, vechii greci utilizau următoarele categorii de exerciţii: exerciţii igienice, exerciţii militare şi exerciţii pentru dezvoltarea organismului. Pehr Henrik Ling a creat sistemul suedez de gimnastică, constituit pe observarea structurii, funcţionării organismului, pe baza analizei mişcărilor. F.L.Jahn întemeietorul şcolii germane, are la baza sistemului său, gimnastica la aparate, utilizând exerciţii ordonate după forma şi valoarea lor: exerciţii pregătitoare, exerciţii originale pentru care s-au creat aparate noi. Clias şi Amoros doi reprezentanţi ai şcolii franceze, au împărţit exerciţiile în: exerciţii pentru dezvoltarea membrelor inferioare, superioare, exerciţii complicate şi exerciţii pentru gimnastica feminină. P.S. Leshaft , cel care a pus bazele sistemului rus şi a considerat că alegerea exerciţiilor să se facă în funcţie sarcini anatomice, pedagogice . Trebuie amintiţi şi F. Delsarte, care a sistematizat mişcările în trei grupe: încordare, relaxare şi respiraţie şi Elli Byorksten, care a selecţionat un sistem de exerciţii prin care se poate obţine plasticitate, ritmicitate şi graţie. În prezent clasificarea exerciţiilor se face nu numai după conţinut şi formă dar şi după funcţionalitatea acestora şi modul de îndeplinirea obiectivelor. Criterii de clasificare : 1. După ponderea exerciţiilor asupra dezvoltării unor segmente sau grupe musculare : - exerciţii pentru membrele superioare; - exerciţii pentru membrele inferioare; - exerciţii pentru trunchi; - exerciţii pentru spate; 2. După poziţia executantului faţă de aparate : - exerciţii la aparate; - exerciţii pe aparate; - exerciţii cu aparate; 3. După influenţele pe care le are asupra dezvoltării aptitudinilor motrice: - exerciţii pentru dezvoltarea/educarea vitezei; - exerciţii pentru dezvoltarea/educarea îndemânării (capacitate coordinativă); - exerciţii pentru dezvoltarea/educarea rezistenţei; - exerciţii pentru dezvoltarea/educarea forţei; 4. După influenţele pe care le exercită asupra componentelor antrenamentului sportiv: - exerciţii fizice pentru pregătirea fizică, tehnică, tactică, psihologică; 5. După caracterul succesiunii elementelor componente: - exerciţii ciclice, aciclice, mixte; 6. După natura efortului, a contracţiei musculare : - exerciţii statice – efort izometric; - exerciţii dinamice – efort izotonic; - exerciţii mixte; 7. După intensitatea efortului : - exerciţii cu intensitate maximală; - exerciţii cu intensitate sub maximală; - exerciţii cu intensitate medie; - exerciţii cu intensitate mică; 8. După tipul de deprinderi motrice care se învaţă: - exerciţii pentru însuşirea deprinderilor de bază, aplicativ-utilitare şi specifice;

Page 49: Curs Kinetologie

Aceste clasificări sunt reale şi funcţionale pe măsură ce corespund necesităţilor pentru care au fost create. EFECTELE EXERCIŢIILOR FIZICE Clasificarea efectelor exerciţiilor fizice după următoarele criterii: Anatomo- fiziologice, efectele sunt: morfogenetice şi morfoplastice; fiziologice; educative; Medicale, efectele pot fi: profilactice; terapeutice de refacere şi recuperare; Biologice şi sociale, efectele sunt: biologice; economice; etice; estetice; Metodice, efectele pot fi: locale şi generale; imediate şi tardive; specifice şi nespecifice; FORMELE DE PRACTICARE A EXERCIŢIILOR FIZICE În viaţă exerciţiile fizice nu se practic în mod general ci sub diferite forme. Aceste forme sunt: gimnastica; joc; sport; dans; turism; Aceste forme s-au constituit de-a lungul anilor în discipline de sine stătătoare. Fiecare cuprinde exerciţii cu structuri diferite, caracteristici ai efortului şi influenţe instructiv-educative proprii, soluţionând în mod diferit obiectivele E.F.S. APARATURA DE SPECIALITATE Alături de exerciţiul fizic, aparatura de specialitate face parte din grupa mijloacelor specifice. Ea reprezintă un mijloc important atât pentru antrenamentul sportiv, unde contribuie în mod deosebit la obţinerea marilor performanţe, cât şi în educaţie fizică, determinând organizarea eficientă a lecţiilor. Prin aparatura de specialitate înţelegem atât instalaţiile utilizate (porţi ,panouri, groapa pentru sărituri) cât şi aparatele şi materialele specifice(mingi, bănci, scări fixe, saltele, bârne etc.). Aceste pot fi grupate în funcţie de scopurile pentru care sunt utilizate:

aparatura necesară pentru practicarea diferitelor sporturi( aparatele de gimnastică, mingile, schiurile, ambarcaţiunile, prăjina);

aparatura care ajută la perfecţionarea tehnicii(manechinele la lupte, lonjele la gimnastică ,aparatul de aruncat mingile de tenis, bacul, groapa cu bureţi);

aparatura de protecţie, cu rol în a proteja sportivii(casca în box, ciclism, schi, genuncherele);

aparatura de tip trenajoare- simulatoare ; trenajoarele asigurând dezvoltarea aptitudinilor motrice, iar simulatoarele creează posibilitatea pregătirii în condiţii de analoage probei de concurs; Aparatura de specialitate adaugă exerciţiilor fizice valori funcţionale deosebite, care nu pot fi realizate doar prin repetarea structurilor motrice. Prezenţa acesteia mai ales în sporturile de sezon, este indispensabilă pentru caracterul permanent al pregătirii sportivilor. MĂSURILE DE REFACERE A CAPACITĂŢII DE EFORT Practicarea exerciţiilor fizice se face prin consum de energie şi uneori apare starea de oboseală, din care cauză, refacerea capacităţii de efort devine o necesitate. Această refacere este importantă atât în activitatea de performanţă cât şi în activitatea de educaţie fizică. Ea se poate realiza în două moduri:

refacerea pe parcursul activităţii (lecţie, concurs); se concretizează în pauzele active sau pasive dintre execuţii, iar în activitatea competiţională refacerea se poate asigura prin schimbarea competitorilor, prin pauzele dintre reprize, seturi.

Page 50: Curs Kinetologie

Refacerea după încheierea activităţii, prin luarea de măsuri hidrofizioterapice :duşuri calde, relaxare în bazine cu apă caldă, oxigenarea, relaxare în saună, vitaminizarea, etc. MIJLOACELE NESPECIFICE (ASOCIATE) –Condiţii favorizante Ion Siclovan(1979) a utilizat termenul de mijloace asociate pentru a desemna factorii naturali de călire, condiţiile de igienă şi mijloace preluate din alte laturi ale educaţiei. A.Dragnea(2000) consideră factorii de călire şi condiţiile de igienă, condiţii favorizante pentru acţiunea mijloacelor specifice, ele potenţând efectele exerciţiilor fizice, creând suportul progresului.

Factorii naturali de călire - principalii factori naturali de călire sunt: apa, aerul şi soarele - folosirea acestora ori de câte ori este posibil determina realizarea eficientă a obiectivelor specifice diferitelor subsisteme ale educaţiei fizice. - expunerea raţională a corpului la soare , îmbinată cu practicarea exerciţiilor fizice în aer curat şi cu folosirea apei sub diferite forme, ajută la întărirea sănătăţii , sporirea rezistenţei la diferiţi microbi, obţinerea unui randament crescut în orice activitate.

Condiţiile de igienă acestea vizează atât aspectele legate de igiena individuală a subiecţilor cât şi igiena bazelor materiale; Igiena individuală cuprinde următoarele elemente: deprinderi şi obişnuinţe privind echipamentul sportiv; reguli privind raportul dintre efort şi odihnă; reguli de alimentaţie; Igiena bazelor materiale cuprinde: respectarea unor reguli de tip ergonomic şi ecologic în confecţionarea sau construirea unor baze materiale; folosirea corectă a bazelor; MIJLOACELE ÎMPRUMUTATE Aceste mijloace sunt eficiente pentru a contribui la o educaţie integrală a celor care practică exerciţiile fizice, sunt reprezentate de elemente de conţinut ale celorlalte laturi ale educaţiei.