Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” , Iaşi

Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor

Specializare: Finanțe și bănci

Tema:

Modalități de înfăptuire a funcției de reglare (stabilizare) a finanțelor

CUPRINS:

CAPITOL 1. Concepte fundamentale ale funcției de reglare (stabilizare) a finanțelor...............3

1.1 Conținutul funcției de reglare (stabilizare) a finanțelor................................................3

1.2 Alte abordări conceptuale privind funcția de reglare (stabilizare) a finanțelor.............6

CAPITOL II. Reglarea sau stabilizarea anticiclică......................................................................9

CAPITOLUL III. Stimularea expansiunii (creșterii) economice..............................................14

CAPITOL IV. Modernizarea, restructurarea și adaptarea economiei la cerințele pieței interne și externe........................................................................................................................................17

Concluzii....................................................................................................................................19

BIBLIOGRAFIE........................................................................................................................20

CAPITOL 1. Concepte fundamentale ale func iei de reglare (stabilizare) a țfinan elorț

1.1 Con inutul func iei de reglare (stabilizare) a finan elorț ț ț

Stadiul actual de dezvoltare a economiei de piață în diferite țări se caracterizează prin

intervenția activă a statului în procesele economice și sociale, încât în condițiile existenței

2

monopolurilor, influența puternică a sindicatelor nu duce în mod automat la autoreglarea

pieței. Astfel, din acest punct de vedere , adică din cauza posibilităților limitate de a folosi

metode administrative, de cele mai multe ori se folosesc instrumentele economice ale

finanțelor. În aceste condiții,conform doctrinei intervenționist- statale s-a conturat teoretic și

funcția de reglare (stabilizare) a economiei, unde se manifestă profund eșecurile pieței libere.

„Atributul finanţelor publice nu trebuie să fie numai acela de asigurare cu resurse

financiare a necesităţilor statului, ci odată cu acest lucru un mijloc eficient de intervenţie a

statului în economie.”1 Conform acestei sesizări se dorește a evidenția rolul major pe care-l

îndeplinește funcția de reglare în contextul existenței statului , încât într-un anume fel acesta

îndeplinește rolul de a asigura funcționarea statului, iar acesta la rândul lui are rolul de a

interveni la momentul oportun în activitățile economice.

Sferele de manifestare a finanțelor s-au amplificat încă din perioada Primului Război

Mondial, când statele participante trebuiau să dispună de cantități mari de resurse și de

capacitatea de a le folosi corect pentru a putea face față necesităților din timpul războiului,

marea majoritate a acestor resurse trebuiau însă sa fie procurate și alocate în formă bănească.

Un alt factor important îl reprezintă criza economică mondială din anii 1929-1933, unde

prezența statului era considerantă a fi ceva indispensabil pentru rezolvarea problemelor de

tipul economico-sociale, apărute ca urmare a unor disfuncționalități ale mecanismelor de

piață, care la rândul ei se ciocnea cu fenomene ce duc la perturbarea situației social –

economice, cum sunt criza și șomajul. Prin urmare, datorită acestor disfuncționalități aria de

manifestre a finanțelor publice tinde să se lărgească, statul luându-și responsabilitatea de a

contracara aceste fenomene dezastruoase care duc la destabilizarea vieței economice și de a

stimula factorii care conduc la o dezvoltare intensă a societății și la o creștere economică.

Reglarea de către stat a proceselor economice și în general reglarea finanțelor de către

stat, sânt menite să prevină distorsiunile care apar, mai ales în situațiile când unele segmente

ale economiei tind să crească mai repede decât altele, amenințând prin manifestarea unei

situații de ofertă excedentară. Un alt domeniu de gestionare a funcției de reglare a finanțelor

este acela de a asigura dezvoltarea cu un ritm mai rapid a sectoarelor caracterizate prin

1 Gabriela Anghelache, Pavel Belean, Finanţele Publice ale României, Ed. Economică, Bucureşti, 2003

3

tehnologii înalte ale economiei sau de creare a lor. Această direcție este caracteristica pentru

țările cu o schimbare sistematică substanțială. Un alt factor la fel de important al dezvoltării

economice este stabilitatea socială, din acest motiv reglarea financiară de către stat,

deasemenea este legată de realizarea acetui factor.

Pentru a putea vorbi depre funcția de reglare (stabilizare) a finanțelor trebuie, mai întâi de

toate definit acest concept, pentru putea fi folosit în contexte adecvate.

În primul rând trebuie definit conceptul de bază ”funcția”, aceasta reprezintă ,

caracteristica de bază a unei componente economice de a mijloci realizarea unor procese de

ordin economic într-un mod obiectiv.

Multitudinea de decizii luate de către componenta respectivă în efectuarea anumitor

procese economice, au fost definite drept ”politică”. Politica economică întrunește mulțimea

de decizii luate de către autoritățile publice cu privire la îndreptatrea activităților economice

într-un sens cât mai avantajos în cadrul teritoriul său național. Politica economică este

întâlnită sub două forme: politică financiară și politică monetară. Prima constituie ansamblul

de metode și mijloace precise care privesc procurarea și dirijarea resurselor financiare,a

instrumentelor, a instituțiilor și a reglementărilor de tip financiar folosite de către stat pentru

a putea influența categoriile de procese economice și de relații sociale într-un moment

determinat. Faţă de politica monetară, care este eficientă doar în combaterea inflaţiei, politica

financiară este mai eficientă în stimularea creşterii economice decât în stabilizarea

preţurilor.2 Astfel, obiectivele acestei politici sunt legate direct de dezvoltarea economico-

socială a statului și de obiectivele de fiecare entitate economică,socială în parte .Din acest

punct de vedere se poate confirma că , “conceptul de politică financiară este folosit în sensul

de politica finanţelor publice, pentru a desemna fenomenele generate de interese publice şi

prezenţa statului, care dau naştere unei sarcini publice având la bază factorul financiar”.3

La rândul ei politica financiară încorporează politica bugetară și politica fiscală, ambele

însemnând grupul de instrumente aflate la dispoziția statului, datorită cărora statul

2 Iulian Viorel Braşoveanu, Analize ale politicii fiscale în Romania şi în statele membre ale Uniunii Europene, Ed ASE, Bucureşti, 2009

3 Dan Chirleşan, Metodele acţiunii bancare și gestiunea finanţelor publice, Vol. II Politicile financiar-monetare, Editura Universității “Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2008

4

implementează obiective ce țin de intervenția în sectorul economic și social. În cazul în care

se discută despre funcția de reglare a economiei , problematica politicii bugetare devine

complementară celei dintâi. Politica bugetară include deciziile luate de către centrele

responsabile, cu referire la îndeplinirea principalelor obiective, care țin de implicarea

cheltuielilor publice și deficitul financiar public consolidat, iar politica fiscală ține de

utilizarea resurselor fiscale ale statului, sub forma unor instrumente de intervenție a

autorităților publice în activități economice și mediul social.

În condițiile, abordărilor politicilor enumerate este necesar a se discuta și despre

manifestarea funcționării unui ”mecanism”, care înseamnă totalitatea instituțiilor, tehnicilor,

instrumentelor și metodelor, care reprezintă părți componente ale îndeplinirii proceselor

economice necesare.

Ceea ce se concretizează prin rezultatele generate de acesta și efectele manifestate ale

mecanismului poartă denumire de ”rol”. Acesta decurge din conținutul pe care-l au procesele

și relațiile în condițiile desfășurării activităților cu caracter economic.

După funcțiile și rolul ce le revin finanțelor, în contextul vieții social-economice se

sintetizează concret caracterul obiectiv al manifestării acestora și a altor categorii din acest

punct de vedere prin producția, repartiția, schimbul, și consumul de produs național. Acest

caracter s-a creat , în mod obiectiv, datorită apariției banilor și utilizarea acestora în viața de

zi cu zi,în condițiile în care banii si-au indeplinit cu rigurozitate funcțiile specifice lor. Prin

urmare pentru realizarea unor procese materiale de repartiției se ține cont de dependența

acestora de desfășurarea proceselor financiar-bănești, în majoritatea cazurilor procesele

financiar-bănești trebuie să perceadă procesele materiale. Un exemplu convingător în acest

sens ar putea fi realizarea de investiții, care sunt condiționate prin procurarea din timp

resurselor sub formă bănească care vor servi ulterior la finanțarea achizițiilor. Într-un mod

asemănător poate fi explicat și fenomenul proceselor de consum final,care sunt condiționate

de procesele de repartiție financiară, atât din punct de vedere al dimensiunii, cât și din punct

de vedere al repartizării acestora în timp și spațiu.

Funcţia de reglare (stabilizare) a economiei reprezintă abilitatea finanţelor de a mijloci

realizarea unor influenţe reglatoare asupra activităţilor economico-sociale. Prin realizarea

5

trăsăturilor caracteristice acestei funcții, finanțele publice contribuie la realizarea piedicilor

pentru fenomenele cu efect perturbator asupra proceselor de ordin economic și social, dar

totodată contribuie si la un randament dorit al acestor procese.

Suportul obiectiv al acestei funcții constă în interacțiunea dintre procesele financiar-

bănești cu procesele materiale. În acest mod, procesele financiare pot provoca modificări la

nivelul proceselor reale . De exemplu, în cazul în care se inițiază o investiție publică, în

primul rând trebuie cumpărate acele resurse necesare pentru achizițiile și lucrările

respective. Totodată mărimile cantitative și calitative ale porceselor materiale ce manifestă

crearea de nouă valoare, se condiționează reciproc cu procesele de formare și utilizarea

veniturilor financiare ale sectorului public.

Impactul posibil reglator al finanțelor asupra activităților economice și sociale paote fi

sintetizat pe următoarele direcții principale:

Reglarea sau stabilizarea anticiclică;

Stimularea expansiunii (creșterii) economice;

Modernizarea, restructurarea și adaptarea economiei la cerințele pieței interne și

externe;4

1.2 Alte abordări conceptuale privind func ia de reglare (stabilizare) a finan eloraț ț

Diferiți autori interpretează funcțiile finanțelor în economie, diferit conform ideilor

pregnante pe care le au aceștia asupra funcțiilor, unii susțin că sunt doar două, alții trei, iar

unii și mai multe. Spre exemplu, în cartea ”Finanțe publice”, scrisă de Iulian Văcărel,

autorul vorbește doar despre două funcții, de repartiție și de control , neluând în considerare

și ultima funcție, de stabilizare. Văcărel afirmă că finanțele publice sunt folosite pentru a

dezvolta domeniul economic și social, în mod pe cât se poate de posibil a fi echilibrat.

Autorul susține că lurcările efectuate pentru dezvoltarea și modernizarea unor categorii

economice de ordin național, protecția mediului înconjurător, restrângerea ariei de

manifestrea a crizei economice, scăderea șomajului se pot îndeplini ”prin facilităţi financiare

acordate (reduceri sau scutiri de impozite, credite cu dobânzi subvenţionate etc.) sau prin

4 Filip, Gh., Finanțe publice, Ed. Junimea, Iași, 2010

6

finanţare directă de la buget (pentru obiective economice, infrastructură, acţiuni de protecţie

a mediului înconjurător, cercetare ştiinţifică, formarea sau recalificarea muncitorilor etc)”.

Într-o altă carte, se afirmă că pe lânga funcțiile de repartiție și control, se manifestă în

economie și funcția de intervenție a statului în aceasta, unde subliniează că : „una dintre cele

mai importante funcţii ale finanţelor publice este cea de intervenţie în economie, funcţie care-

i dă statului posibilitatea să influenţeze decisiv procesele economice şi, pe această cale,

relaţiile sociale între membrii acelei societăţi”5. Acest sistem de reglementări este considerat

că acordă statului dreptul de interveni prin reduceri, facilitări sau alte înlesniri fiscale în ceea

ce privește taxele, impozitele, sau majoratea termenului de neplată.

Funcția de reglare,vorbind de sensul larg al acestui concept, include politica bugetară și

monetară. Tehnicile și metodele folosite în sistemul fiscal, bugetar, reprezintă cele mai de

seamă acțiuni ale statului pentru a influența factorii economici ai statului respectiv. Obiectul

de realizarea al acesteia este : bugetul, sistemul bancar, piața, relațiile de credit, ș.a.

Conform unora acestea reprezintă : „instrumentele şi tehnicile de stat pentru a interveni în

viaţa economică a ţării, prin a-i stimula pe unii subiecţi economici şi a-i inhiba pe alţii”.6

Funcția de reglare se referă îndesosebi la reglarea bugetului de stat, la deficitul sau

excedetul balanței de plăți, a datoriei publice. În special, diferitele manipulări, cum ar fi

deficitul în cazul bugetului de stat, care ar duce, prin urmare la frustrarea sau optimizarea

finanțelor publice, la creșterea sau scăderea inflației , la intensificarea sau reducerea

investițiilor și a activităților economice. Prin finanțarea inflaționistă (achiziții, comenzi de

investiții), statul asigură intervenția prin numerar sau credite, fapt ce duce la creșterea

prețurilor, deprecierea monedei naționale, la scăderea veniturilor reale ale populației, dar, în

același timp, dacă toate acestea se petrec in limite rezonabile, se stimulează activitatea

economică, cresc investițiile, are loc și dezvoltarea economiei naționale.

Richard Mustgrave și Peggy Mustgrave, abordează funcția de stabilizare, care constă în

utilizarea politicilor bugetare în scopul de atinge un grad cât mai înalt de ocupare a forței de

muncă, pentru a putea păstra un grad convenabil în stabilitatea prețurilor, situația balanței de

plăți externe să fie una stabilă,dar și menținerea unei rate rezonabile a stimulări expansiunii

economice.

5 Beleanu, P., Anghelache, G., Finanțele publice ale României, Ed. București, 20056 Beleanu, P., Anghelache, G., Finanțele publice ale României, Ed. București, 2005

7

La etapa actuală încă nu există un mecanism care ar duce în mod automat la un grad

ridicat al ocupării forței de muncă, dar în același timp să ducă și la o stabilizare economică,

afirmă vertiginos economiștii americani. De aceea se apelează la măsuri monetare și fiscale,

fiindcă sunt singurele în măsură să ajusteze o asemenea situație. În cazul iși folosesc

instrumentele monetare, banca centrală are rolul de controla masa monetară care trebuie să

corespundă nivelului de economie, atât pentru stabilitatea acesteia pe un termen scurt, cât și

pe termen lung. În cadrul politicii monetare întâlnim condițiile de rata rezervelor minime

obligatorii, politica de open- market, rata de actualizare . În cazul în care masa monetară va

crește excesiv, aceasta va conduce la creșterea nivelului de lichidități, la scăderea ratei

dobânzii, va crește cererea. Cererea poate fi influențată, deasemenea și de politica fiscală.

Astfel dacă cresc cheltuielile publice, va crește și cererea, atât din sectorul public, cât și din

cel prrivat.Scăderea impozitelor va aduce un venit mare contribuabililor, care la rândul lui

urmează a fi cheltuit. Într-un mod asemănător esre influenţat și finanțarea deficitului

bugetar. Astfel, dacă se decide să se facă un împrumut, datoria respectivă va conduce în

mod distinctiv la o majorare a ratei dobânzii, iar datorită acesteia vor scădea tranzacțiile

efectuate pe piață.

CAPITOL II. Reglarea sau stabilizarea anticiclică

Manifestarea acestei funcţii constă în utilizarea tehnicilor şi instrumentelor financiare

publice ca mijloace pentru contracararea crizei economice, ca fenomen real sau posibil a se

produce şi a şomajului care o însoţeşte, urmărind asigurarea unei anumite stabilizări a activităţii

de producţiei şi a ocupării forţei de muncă, respectiv atenuarea oscilaţiilor ciclice, determinate de

8

alternarea perioadelor de prosperitate cu cele de declin economic. Ea presupune facilităţi sau

restricţii financiare menite să favorizeze evitarea sincopelor majore.7

Interacțiunea dintre procesele materiale cu cele financiare , se manifestă ca un fenomen

de reglare al finanțelor publice. Principale instrumente care pot fi folosite în acest sens, sunt:

impozitele, cheltuielile publice și bugetul public. Acest fenomen poate fi urmări cu ajutorul

variabilelor economice și financiare, ale căror mărimi duc la îndeplinirea obiectivelor propuse.

De exemplu, obiectivul urmărit este reglarea economiei cu ajutorul finanțelor publice, astfel

trebuie luat în considerare relația mutuală dintre venitul total, alcătuit din venitul disponibil și

impozite, cu dimeniunea consumului total, alcătuit la rândul lui din consum personal și investiții,

relații demonstrate în următoarele ecuații:

V t=V d+T ;

C t=C p+ I ;

În urma egalării celor două ecuații, V t=C t , rezultă că și celelalte componenete ale

ecuației sunt corelate una cu alta. Asfel se evidențiază condiționarea indirectă dintre cele două

dimensiuni, adică impozitele,respectiv investițiile, prin urmare în cazul în care crește una dintre

ele, cealalta ar scădea, relația este valabilă si invers.

După cum am amintit anterior, ecomonia poate fi reglată prin intermediul mai multor

instrumente.Impozitul constituie unul dintre ele, acesta trebuie să se adapteze conform venitului

total, care are un impact asupra venitului disponibil, iar acesta din urmă cu impact asupra

investițiilor. Așadar, în dependența de starea în care se află economia are loc și dimensionarea

valorică a impozitelor, dacă economia se va afla în starea de declin acestea vor scădea, și invers ,

dacă economia se va afla în expansiune. Se presupune o situație de declin a activităților

economice, asfel în acest mod, odată cu dimensionarea impozitelor au loc și modificări în rândul

venitului disponibil, care înregistrează creștere, din care o anumită parte se trasformă în

investiție. Modificarea impozitelor duce la creșterea investițiilor și a producției, dar și

disponibilitatea unui număr mai mare a locurilor de muncă, însă și reducerea masei șomajului.

Iar în cazul în care se manifestă o situație de boom economic, astfel are loc o intervenție în sens

7 Gheorghe Filip, Finanţe Publice, Ed. Junimea, Iaşi, 2002

9

invers, unde va scădea venitul disponibil,a investițiilor și a producției, având loc o temperarea

situației date.

Într-un mod asemănător se manifestă și impactul posibil reglator asupra economiei prin

cheltuieli publice, având loc redimensionarea consumului total, al cererii agregate, care la rândul

ei influențează oferta.

În același context, acțiunea reglatoare direcționată de către finanțele publice, poate folosi

şi bugetul public, astfel în cazul în care se acceptă un deficit bugetar, dar și finanțarea acestuia

din resurse extraordinare, în situația în care economia se află în stagnare , bugetul public devine

un factor în impulsionarea, dar şi stimularea creșterii economice.

Așadar, creșterea economică nu este nici uniformă și nici încetinită. În cazul mișcării

producției sociale sunt ani în care creșterea producției este extrem de rapidă, dar sânt și ani când

aceasta decurge foarte încet, situație care poate îndrepta spre declin. Repetarea regulată într-o

anumită perioadă de timp a mișcărilor fluctuante în producție depind mult de natura acestora. Un

singur ciclu poate cuprinde mișcările economice de la o criză la alta , sau dintr-un anumit puct de

începere a crizei la altul. Cauzele acestor fluctuații în cadrul dezvoltării economice au diferite

explicații. Unii economiști, cum sunt J.B Say, D. Ricardo, dar și alții au negat că, în general,

posibilitatea de manifestarea a crizelor economice, astfel crizele de supraproducție erau explicate

parțial prin încălcarea de proporționalități între diferitele ramuri ale producției, care se

stabilizează datorită mișcărilor economiei de piață. O altă categorie de economiști, J. Keynes,

Hansen, explică crizele de supraproducție prin consumul insuficient, care rămâne după creșterea

veniturilor, astfel încât singura soluție, ei o văd ca fiind stimularea cererii agregate. În cele din

urmă, o altă serie de economiști percep cauzele crizelor ca fiind neajunsuri ale politicii monetare.

După cum se observă, este dificil să depistăm care este motivul principal al mișcării ciclice în

economia de piață. Prin urmare, mulţi economiști moderni se limitează la faptul că motivul

mișcării ciclice este de natură complexă și este contradictoriu mai multor forțe și factori ale

economiei. Statul dispune de un set întreg de instumente economice capabile să rețină

”supraîncălzirea” economiei sau să o stimuleze în situație de declin. În acest scop se utilizează

sistemul fiscal prin mărirea sau micșorarea ratei impozitului pe profit, statul încurajează sau,

invers, descurajează, activitatea de afaceri în anumite domenii. Însă folosind un sistem de

beneficii, pot fi efectate hotărâri orientate asupra unor grupuri mai speciale ale întreprinderilor.

10

În același scop se utilizează politica de credit, prin scăderea sau creșterea ratei dobânzii, care la

rândul ei poate crește interesul pentru investițiile de capital. O mare contribuție la dezvoltatrea

producției și stabilitatea ciclicității o are politica fiscală a satului. Așadar, stabilirea unor

programe de dezvoltarea a afacerilor din contul bugetul de stat (exemplu : infrastuctura

industrială) creează premise generale de dezvoltare a afacerilor necesare anumitor domenii ale

societății.

Teoria ciclurilor economice este destul de actuală în prezent, cum sunt și amintirile

despre criza economică de la sfârșitul anilor ’90. Secolul XX, perioada a căror consecințe le

suportăm și în zilele de astăzi. Trăsătura distinctivă a economiei de piață, se manifestă în

tendința de a repeta fenomenele economice, lucru observat de economiști, încă din prima

jumătate a secolului trecut. În căutarea pentru extinderea nelimitată a producției sale, în cucerirea

celei mai mari piețe posibile, care în orice moment are anumite limite, proprietarii

întreprinderilor de capital se confruntă periodic cu o supraproducție de bunuri. Esența

supraproducției constă într-o oferă superioară cererii de bunuri, când prețul bunurilor scade până

la nivelul la care, dacă nu pentru toți, atunci cel puțin pentru o parte semnificativă a

producătorilor nu este normal, nemailuând în considerație beneficiile economice. În încercarea

de a indentifica cauzele de supraproducție, economiștii au acordat mare atenție frecventelor

evenimente , cum ar fi creșterea sau scăderea cererii, creșterea producției sau stagnarea

acesteia.Astfel s-a evidențiat o ordine în succesiunea acestor evenimente. Problema avea o

relevanță atât de semnificativă pentru dezvoltarea economică, astfel încât nici unul dintre

economiștii secolelor XIX și XX nu au trecut cu vederea această problemă.În lucrările de

specialitate,se combină recunoașterea obiectivității și realitatea dezvoltării ciclice, importanța sa,

din punct de vedere al influențării asupra caracterul economic al proceselor, se găsește în

ansamblul diferitelor interpretări ale determinărilor cauzelor de dezvoltare ciclică, obținând o

diversitate de explicații și predicții. O mulțime de savanți renumiți au studiat acest fenomen

Marx, Clarck, Keynes, Schumpeter și mulți alții. În special, este necesar de subliniat ideea lui

Schumpeter despre sistemul celor trei cicluri, adică a proceselor oscilante în economie, care se

desfășurau pe trei niveluri, ca fiind fenomenul cel mai potrivit pentru a descrie fenomenele ce au

loc într-o economie de piață. El a numit aceste cicluri după numele oamenilor de știință,

Kondratieff, Juglar, Kitchin, care au descoperit cicluri cu durate de: cincizeci de ani , zece ani,

11

trei ani și patru luni. Schumpeter credea că sistemul economic constă în interconectarea și

interdependența dintre toate cele trei cicluri.

Paul Samuelson, în celebra sa carte ”Economics”, determină ciclul economic ca fiind o

trăsătură comună pentru toate domeniile vieței economice și pentru toate țările cu economia de

piață. Recunoscând caracterul obiectiv al ciclului economic, majoritatea economiștilor

contemporani propun studierea acestui fenomen prin intermediul factorilor interni și celor

externi, care afectează natura ciclului, durata acestuia, dar și manifestările specifice ale fazelor

individuale. Factorilor externi li se pot atribui atât circumstanțe obiective dar și subiective care

cauzează repetarea periodică a fenomenelor economice și care se află în afara sistemului

economic. Printre factorii externi se numără: războaie, revoluții și alte răsturnări politice;

descoperirea unor mari depozite de aur, uranium, petrol și alte resurse valoroase; dezvoltarea

unor noi teritorii și migrația populației; progrese semnificative în tehnologie, invenții și inovații

în a schimba fundamental structura producției sociale. Teoriile, care explică ciclul economic, în

principal prin prezența factorilor externi se numesc și teorii externe,spre deosebire de teoriile

interne , care iau în considerare ciclul economic ca un produs intern, inerent factorilor din

sistemul economic. Acești factori pot provoca atât creșterea, cât și descreșterea activității

economice la intervale regulate de timp. În cazul în care una sau mai multe ramuri se manifestă

în situație de boom, care provoacă creșterea cererii pentru utilaje și echipamente, este firesc să

presupunem că acest fenomen se va mai repeta odată după 10-15 ani, timp în care mașinile și

echipamentele vor fi complet uzate. Durata de viață fizică a activelor fixe ( mobile și immobile),

este considerat de mulți economiști ca fiind unul dintre cei mai importanți factori interni care dau

naștere ciclului economic. Printre alți factori interni se disting : consumul privat, scăderea sau

creșterea căruia afectează volumul de producție și gradul de ocupare a forței de muncă, politica

economică a statului, care exprimă un impact direct și indirect asupra producției, cererii și

consumului. Caracteristica cea mai pronunțată a ciclului industrial este fază de criză. Criza

industrială se diferențiază prin încălcarea dezechilibrului între oferta și cererea pentru un anumit

bun sau a unui anumit sector industrial. Crizele industriale au apărut ca urmare a saturării sau ca

un șoc profund al întregului sistem economic. Spre exemplu, o imagine de ansamblu a crizei

industriale din secolul al XIX-lea și începutul secolului XX. Piața, absoarbe cu ușurință toate

bunurile produse, care o perioada pare să fi saturată, produsele continuă să sosească, dar cererea

începe să se reducă treptat, îndepărtându-se de ofertă și în final se oprește definitiv. Situația

12

alarmantă se împrăștie asupra întregii pieți. Cererea dispare peste tot în același timp, însă există

stocuri imense de produse și multe companii continuă să lucreze la capacitatea maximă din cauza

inerției și aruncă pe piață din ce în ce produce mai noi.

În ciuda existenţei diferitelor ciclurilor, dar şi a diferitelor abordări ale acestor concepte,

se observă că ambele caracteristici se îndreaptă spre una dintre cele două curente cu privire la

reglementare, fie cea keynesistă, fie cea neoconservatoare. Primul se concentrează asupra

reglementării ofertei agregate, iar al doilea asupra cererii agregate.

13

CAPITOLUL III. Stimularea expansiunii (cre terii) economiceș

Acestă direcție de reglare a economiei “vizează folosirea tehnicilor şi instrumentelor

financiare ca factori propulsori ai activităţilor economice, prin stimularea investiţiilor şi

impulsionarea ritmului de creştere a producţiei asigurând, nu numai relansarea economiei sau

combaterea tendinţelor de încetinire a ritmului creşterii, ci şi o expansiune a acesteia”8.

Politicile financiare ale fiecărei ţări are scopul de asigura confortul și bunăstarea

populației sale prin oferirea unui standard de viață mai bun, sau mai bine zis prin stimularea

creșterii economice a țării. Prin conceptul de creștere economică se exprimă creșterea produsului

național global, dar și pe cap de locuitor, orientate pe termen lung. Astfel, între noțiunile de

creștere și dezvoltare economică se manifestă o interdependență, cum ar fi ca de la o parte la tot

întregul. Dezvoltarea economică presupunând însă înglobarea creșterii economice, cel dintâi

include și schimbările structurilor economice, sociale și politice, modificarea modului de trai, a

metalității societății, și a mediului încojurător, ș.a. pentru a putea evidenția creșterea economică

se iau în considerație indicatorii ca produsul național brut, produsul pe cap de locuitor, care

demonstrează o imagine clară cu privire la veniturile locuitorilor.

Creşterea cheltuielilor publice va antrena şi creşterea de consum public, care prin urmare

va duce la creşterea ofertei şi în sfârşit la creşterea produsului intern brut. Însă, pe de altă parte

au loc şi creşterea investiţiilor publice, care conduc spre dezvoltarea investiţiilor per ansamblu, a

producţiei, şi la bun sfârşit a economiei în sine.

Încă din Occident conceptul de creștere economică a prezentat un mare interes. Au

început, în special sa utilizeze la scară largă, guvernele din toate țările capitaliste dezvoltate în

anii ’50 și ’60 ai secolului XX, recomandările teoriilor keynesiste. Cel mai important factor de

creștere economică în aceste teorii este mărimea investițiilor. Printre metodele de reglare, o

importanță crucială o au cheltuielile guvernamentale, dezvoltarea cărora duce la un deficit de

finanțare. Obiectivul principal al creșterii cheltuielilor guvernamentale este creșterea cererii

efective din partea statului în sine și crearea unui mediu favorabil pentru investițiile private. Cea

mai importantă orietare a acestor cheltuieli, conform acestei concepții,sunt cercetările, industria,

8 Gheorghe Filip, Finanţe Publice, Ed. Junimea, Iaşi, 2002

14

infrastructura socială (educație, formare profesională, asistență medicală). Prin urmare,

cheltuielile publice sunt impulsuri ale dezvoltării economiei naționale.

Teoriile de stimulare a creșterii economice. și reglarea anticiclică a economiei joacă un

rol important asupra impactului investișiilor publice. Keynes și adepții săi justifică abordarea lor

după principiului multiplicării. Potrivit lui, investițiile realizate de guvern, au un impact pozitiv

asupra dinamicii venitului național, a ocupării forței de muncă și a consumului. Acest mecanism

constă în faptul că ramurile care au primit un prim impuls , duc la creșterea producției în

industriile primare și a celor conexe. Acestea la rândul lor duc la o creștere a ocupării forței de

muncă și la creșterea cererii de bunuri de consum. Deci, se manifestă o reacţie în lan, care duce

la o creșetere a venitului național, cu condiţia ocupării depline a resurselor de muncă și de

capital.

Utilizarea conceptelor Keynesiste în practica de reglementare guvernamentală în Statelor

Unite și în majoritatea țărilor din Europa de Vest, au dat naștere unei idei , potrivit căreia

economiștii erau de părere că au gasit modelul ideal al unei economii mixte. Prin această ofertă

pârghiile redau eficiența, dar statul completează , reglează, umple golurile lăsate de

întreprinderile private și de piață, obținând astfel o stabilitate economică și socială. Multe lucruri

în dezvoltarea economică au arătat că a fost posibil într-o anumită măsură sa se atenueze ciclul

economic. Politica de creștere economică stimula revoluția științifică și tehnologică și realizările

sale în diversele domenii ale economiei. La acest lucru au contribuit și investițiile în sectrorul

infrastructurii industriale. Cheltuielile guvernamentale pentru educație, formare și reformare a

facut posibilă formarea unui nou lucrător colectiv ca urmare a cerințelor de calificare din

domeniul științific și tehnologic. Si totuși, unele dintre legile economiei de piață, s-au dezvoltat

din teoriile keynesiste. Un exemplu convingător poate fi criza economică globală de la mijlocul

anilor ’70. Astfel, a devenit evident că teoria keynesistă invoca sarcina de a elimina consecințele

negative din economia de piață capitaliste, păstrând în același timp caracteristicile sale pozitive,

care pe termen lung erau greu de întreținut. Pentru inițiativa antreprenorială și eficiență trebuie să

plătească și instabilitatea, și șomajul precum și alte consecințe nedorite. Dar este necesar să te

răsplătești pentru a nu pierde impulsul mișcării continue, fără de care capitalul încetează a mai fi

capital, așa consideră neoclasicii. Pentru keynesiști alternativele în raport cu ”eficența

economică” sau ”justiția socială” se decid mai degraba în favoarea celei din urmă. Obiectivele

15

politicii economice a guvernului, din punctul lor de vedere, sunt nivelul ridicat al ocupării forței

de muncă, stabilitatea dezvoltării economice, stimularea creșterii economice, politica socială,

întreținerea justiției sociale în reparției.

Pe de altă parte , stimularea creşterii economice poate avea loc şi cu ajutorul impozitelor.

Nivelul acestora trebuie perceput într-un asemenea mod încât să aibă o influenţă pozitivă asupra

cetăţenilor şi a agenţilor economici, să poată îmbina corect interesele generale cu cele locale, să

poată stimula şi încuraja dezvoltarea liberei iniţiative. Impozitele sunt percepute astfel încât să

asigure alimentarea suficientă a bugetului, dar şi la mnifestrea interesului subiecţilor de a munci

mai mult. Stimularea expansiunii (creşterii) economice cu ajutorul impozitelor are loc în felul

următor: atunci când impozitele sunt reduse, contribuabilii vor dispune de un venit disponibil

mai mare decât de obicei, care nemijlocit creşterea investiţiilor şi deci la o sporire a produsului

intern brut. Dar şi atunci când contribuabilii vor avea în posesia lor un venit mai mare, ei vor

tinde să consume mai mult, în acest mod stimulând cererea şi în continuare şi oferta, care duc la

creşterea producţiei, de unde iarăşi se deduce o sporire a produsului intern brut.

16

CAPITOL IV. Modernizarea, restructurarea i adaptarea economiei la cerin eleș ț pie ei interne i externeț ș

Prin acest asepect se are în vedere implicarea finanţelor publice prin tehnici şi

instrumente specifice pentru realizarea proceselor de modernizare şi restructurare a economiilor

naţionale, fie susţinând eforturile agenţilor economici privaţi sau dezvoltând direct în cadrul

sectorului public, anumite segmente, ramuri sau subramuri economice, fie restricţionând alta şi

asigurând adaptarea la evoluţia cererii pe pieţele interne şi externe. 9

O dezvoltare mai impresionantă a sferei producţiei , dar şi îmbunătăţirea nivelul de trai al

populaţiei este în masură să le asigure doar tehnologia avansată. În condiţiile actuale nu se poate

imagina o viaţă care ar fi lipsită de influenţele tehnologice, se simte o nevoie indispensabilă de

maşini,utilaje, instalaţii moderne, fabrici ş.a. fără de care statul nu este capabil să-şi asigure sfera

de producere a bunurilor şi serviciilor, orientată către satisfacerea nevoilor populaţiei sale.

Astfel, în dependenţă de gradul de dotare cu tehnologie corespunzătoare domeniului de activitate

şi de o cantitate mai mare de capital, se va simţi o eficenţă mai ridicată de productivitate, iar

resursele naturale vor putea fi utilizate aproape în totalitate şi cu un grad mai ridicat de eficienţă.

Prin intermediul metodelor, cum sunt promovarea de politici industriale, încurajarea de

investiţii productive, atragerea de investiţii străine, statul susţine procesul de remodelare a

ramurilor şi subramurilor economiei naţionale în conformitatea cu criteriile de eficienţa ale

acestora . Tot statul sprijină şi refacerea şi dezvoltarea infrastructurii, prin mijloace precum

folosirea resurselor bugetare ,dar şi prin atragerea de resurse externe pentru finanţare.

Starea pieţei interne reprezintă un indice destul de important al dezvoltării, sau invers

degradării economiei unei ţări. În dependenţă de conforturile şi planurile de viaţă ale celei mai

active părţi din întreaga populaţie, se poate observa şi operativitatea reacţiei pieţei interne la

nevoile populaţiei, adică de a crea noi locuri de muncă şi de a stimula dezvoltarea păturilor

sociale. Prin urmare, statul trebuie să dea o mare importanţă pieţei interne, care este un impuls

puternic al dezvoltării businessului local, în acest mod dezvoltarea statului va ajuta companiile să

ocupe poziţii prielnice pe piaţa internă, va crea stimulente pentru dezvoltarea acestora,

înaintarea, dar şi ieşirea acestora pe piaţa externă. Aşadar, piaţa internă este cea care stimulează

9 Gheorghe Filip, Finanţe Publice, Ed. Junimea, Iaşi, 2002

17

dezvoltarea companiilor transnaţionale cu orientări spre exporturi, companiile care se încadrează

în acest segment sunt capabile şă întreţină cu comenzi mici şi mijlocii, şi , în cele din urmă

reprezintă un impuls puternic al prosperităţii statului şi societăţii. Conform acestora este foarte

important să se încurajeze dezvoltarea unor industrii şi tehnologii, spre exemplu cele ecologice,

dar şi producţia mărfurilor şi a serviciilor,care nu vor manifesta efecte negative asupra

populaţiei.

Concluzii

În condiţiile actuale, economia nu ar putea funcţiona normal fără intervenţia statului, care

este în masură să asigure o dezvoltare mai eficientă a activităţii economice şi a funcţionării

corespunzătoare limitelor normale a mecanismelor de piaţă.

18

În general, este dificil să se estimeze rolul statului în economie. El creează condiţiile

necesare pentru activitatea economic, prătejează întreprinzătorii de ameninţările din partea

monopolurilor, vine în întâmpinarea societăţii cu bunuri publice, asigură cu ajutoare sociale pe

categoria populaţiei cuprinsă de sărăcie, decide problemele de apărare naţională. Pe de altăparte,

intervenşia statului ar putea, în unele cazuri, ar putea slăbi, în mod semnificativ, mecanismul de

piaţă şi poate constitui chiar şi un pericol major pentru economia ţării, aşa cum s-a întâmplat în

Franţa, la sfârşitul anilor ’70 începutul anilor ’80.

Pentru îndeplinirea funcţiei de reglare (stabilizare), statul este nevoit să intervină prin

instrumente corespunzătoare precum impozitele, cheltuielile publice, bugetul public; datorită

cărora are loc temperarea situaţiilor în care se află economia statului respective, stimularea

acesteia daca se află în recesiune, şi inhibarea dacă se constată un ritm prea înalt al creşterii

economice, care în final este posibil să manifeste o situaţie de supraîncălzire.

În condiţiile în care, în prezent suntem cuprinşi de criza economică, pentru a scăpa de ea ,

căile de soluţionare ar fi stimularea expansiunii economice prin intermediul cheltuielilor

guvernamentale, care vor fi destinate să înlocuiască temporar nivelul scăzut al cererii private;

majorarea nivelului veniturilor bugetare în produsul intern brut, cu ajutorul reducerii evaziunii

fiscale, a majorării gradului de absorbţie a fondurilor europene, a creşterii gradului de acumulare

a resurselor, prin fiscalitatea majorată pentru categoria populaţiei caracteristică prin venituri şi

averi peste media normală; alocarea de chletuieli publice în scopul dezvoltării durabile,cum sunt:

sănătate, învăţământ, protecţia socială şi a mediului, cercetarea ştiinţifică, infrastructura, etc.

BIBLIOGRAFIE

1. Anghelache Gabriela, Belean Pavel, Finanţele Publice ale României, Ed. Economică,

Bucureşti, 2003

2. Braşoveanu Iulian Viorel, Analize ale politicii fiscale în Romania şi în statele membre ale

Uniunii Europene, Ed ASE, Bucureşti, 2009

19

3. Chirleşan Dan, Metodele acţiunii bancare & gestiunea finanţelor publice, Vol. II

Politicile financiar-monetare,  Editura Universității “Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2008

4. Filip Gheorghe, Finanţe Publice, Ed. Junimea, Iaşi, 2002

5. Frois, G. A., Economie politică, Ed. Humanitas, Bucureşti; 1994

6. Ignat, Ion, Pohoaţă, Ion ñ Economie Politică, Ed. Economică, 1997.

7. Moşteanu Tatiana (coordonator), Politici şi tehnici bugetare, Ed. Universitară, Bucureşti,

2009

8. Musgrave Richard şi Musgrave Peggy, Public finance in theory and practice

9. www.business-forum.ro

10. www.euractiv.ro

20