PRINCIPIILE CERCETARII ŞTIINŢIFICE

Instrumentele necesare ştiinţei în procesul cunoaşterii sunt înainte de toate bunul simţ şi legile logicii. Dar în afară de metodele care decurg din acestea, comune tuturor sferelor de activitate, ştiinţa a dezvoltat şi verificat în practică principii care permit evitarea greşelilor şi scurtarea timpului pe drumul către adevăr.

Conform principiului cauzalităţii cauza precede întotdeauna efectul.

Orice teorie trebuie să satisfacă principiul corespondenţei, ea trebuie să fie legată de teoria anterioară, dacă sunt valabile condiţiile în care a fost stabilită aceasta din urmă. Principiul corespondenţei reflectă continuitatea ştiinţei.

Principiul observabilităţii cere ca în ştiinţă să se introducă numai acele afirmaţii care pot fi supuse unui experiment, fie el şi numai mental sau, fie şi numai în principiu. El nu poate fi aplicat însă fără anumite rezerve.

Principiul complementarităţii conform căruia anumite noţiuni sunt reciproc incompatibile şi trebuie deci să fie interpretate numai prin prisma completării reciproce. Ideea complementarităţii permite să se înţeleagă şi să se concilieze diferite entităţi contradictorii.

Claritatea este şi ea o caracteristică necesară a teoriei ştiinţei. Nu de puţine ori claritatea este evidentă prin simetria unor procese.

Încercând o sinteză a ceea ce metoda ştiinţifică are comun pentru toate ştiinţele, se constată că există într-adevăr unele cerinţe evidente:

o atitudine de imparţialitate, hotărârea de a lua în considerare toate posibilităţile rezonabile, dorinţa de a depune orice eforturi pentru a fi exact ori de câte ori acest lucru este posibil, necesitatea de a evita influenţa ideilor preconcepute.

Dacă este vorba de o cercetare fundamentală, ea va urmări formarea unor concepte, apoi, cu ajutorul acestor concepte vor fi elaborate ipoteze, teorii, legi.

Deosebirea dintre cei trei termeni amintiţi este una de accent; nu este vorba de o deosebire de esenţă, ci mai curând de o deosebire în gradul de certitudine ce le este atribuit în mintea cercetătorului.

3.1.1. Principii generale ale managementului cercetării ştiinţifice

Principiile generale ale managementului cercetării ştiinţifice sunt rezultatul impactului unor cerinţe cu caracter general cu aspectele cele mai importante ale conţinutului şi condiţiilor de muncă din cercetarea ştiinţifică. Ele s-au cristalizat treptat printr-o laborioasă xperienţă şi acţiune de sintetizare şi de generalizare a elementelor esenţiale, comune cercetării, privită ca unitate întreagă. Aceste principii sunt:

a. Principiul compatibilităţii dintre mecanismele (mijloacele, instrumentele etc.) de realizare a managementului şi caracteristicile generale, interne ale cercetării ştiinţifice Buna şi permanenta compatibilitate între cele două laturi menţionate se cer realizate într-o dublă ipostază, atât static, în fiecare moment, cât şi într-o ipostază dinamică, în sensul că tendinţele din

sfera activităţii de cercetare, fie că sunt pozitive sau negative, trebuie să-şi găsească reflectarea în sfera managementului, a mijloacelor şi instrumentelor de realizare, a combinaţiilor dintre acestea.

1

Orice incompatibilitate care se observă, chiar sub formă incipientă, a neconcordanţelor mărunte conduce la disfuncţionalităţi care afectează cel mai adesea eficienţa economică, atât în echipă, în institutul de cercetare, la scara ramurii cercetare-dezvoltare, cât şi la beneficiarii cercetării ştiinţifice.

b. Principiul managementului participativ

Participarea individului la actul de management tinde să devină un principiu mai larg în multe domenii şi sectoare de activitate. În cercetarea ştiinţifică principiul participării s-a impus mai mult şi mai timpuriu, întrucât cercetătorii pot să influenţeze, să determine eficienţa muncii în proporţii mult mai mari decât în cazul muncii fizice şi al muncii intelectuale obişnuite.

Fiecare cercetător privit separat are datele sale particulare native, ca şi cele de pregătire, de voinţă, de experienţă. Acestea îl obligă să realizeze într-un anumit fel etapele cercetării unei teme, să le respecte

riguros şi cu consumuri proprii de timp, după cum alt cercetător, cu experienţă mai mare, cu simţ de observaţie şi de intuiţie mai ridicat, cu o mai bună stăpânire a metodelor de cercetare, poate să realizeze etapele cercetării într-un mod aparte, cu timpi mult mai mici şi cu rezultate superioare. Dacă privim acum principiul participării la munca în echipă de cercetare, efectele sale benefice pot fi miraculoase. Vom vedea toate acestea în partea finală a capitolului.

Din aceste caracteristici, participarea cercetătorului la managementul cercetării ştiinţifice se realizează nu numai în procesul muncii propriu-zise, ci pe toate treptele ierarhice în echipă, în institutul (centrul) de cercetare, ca şi la nivelul economiei naţionale.

De exemplu, oamenii de ştiinţă şi cercetătorii care decid asupra direcţiilor dezvoltării ştiinţei participă alături de organisme guvernamentale specializate la formularea politicii ştiinţei şi buna corelare a

acesteia cu strategia de dezvoltare economică şi socială.

c. Principiul motivării cercetătorilor şi personalului auxiliar din cercetarea ştiinţifică Atragerea valorilor şi stabilizarea acestora în cercetarea ştiinţifică (în echipă, în institut) şi asigurarea eficienţei cercetării ştiinţifice depind covârşitor de motivaţia cercetătorului. Motivaţia presupune cumularea pregătirii, vocaţiei şi chemării, a capacităţii de voinţă (renunţare la multe plăceri ale vieţii), cu stimulente corespunzătoare privind o bună remunerare, o bună stabilire şi creştere a salariului de bază, o bună cointeresare la rezultate, o benefică participare la distribuirea profitului, precum şi cu posibilitatea cumpărării de acţiuni, de obţinerea unor procente din drepturile de brevetare şi de vânzare a acestora etc.

d. Principiul eficienţei

Principiul eficienţei – care sintetizează toate principiile precedente – este funcţia - scop a oricărei cercetări ştiinţifice. Eficienţa este un principiu general pentru toate tipurile de cercetare ştiinţifică (fundamentală, aplicativă şi de dezvoltare). Dar acest principiu se promovează şi se realizează într-un mod specific, particular pentru fiecare dintre tipurile cercetării ştiinţifice.

Principiul eficienţei presupune luarea în considerare atât a ficienţei interne (cheltuieli, venituri, beneficii), în cadrul echipei sau al institutului, cât şi a eficienţei externe, adică a efectelor, a costurilor şi profitului ce se obţin de la beneficiari (agenţi producători, alţi agenţi, cetăţenii în calitate de consumatori).

Din acest punct de vedere, principiul eficienţei nu poate fi abordat doar sub aspect financiar îngust, ca rentabilitate (foarte importantă şi chiar decisivă), ci şi sub aspectul orizontului mediu şi lung, din

2

perspectiva ameliorării vieţii pe pământ şi a protecţiei mediului ambiant, a conservării şi ameliorării calităţii lui, a apei, a aerului şi a solului.

DOCUMENTAREA ÎN CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ

Pentru a utiliza cu randament ridicat serviciile documentare, orice beneficiar trebuie să dispună de anumite cunoştinţe specifice. După opinia generală a specialiştilor, esenţiale sunt sub acest aspect:

un minim de noţiuni fundamentale referitoare la documentare ca fază a cercetării ştiinţifice, fără de care cercetătorul nu poate stabili o unitate de limbaj cu documentariştii.

cunoaşterea reţelei de documentare deprinderile de a mânui diversele instrumente de lucru puse la dispoziţie de diverse unităţi de

documentare: cataloage, reviste informative, prospecte, şi de a utiliza anumite tehnici de lucru specifice documentării. Instrumentele şi tehnicile de lucru diferă nu numai în funcţie de domeniu, de temă şi de particularităţile individuale ale cercetătorului, ci şi de tipul documentării.

Cercetarea economică studiază procesul economic real şi nu doar concepţiile despre respectivul proces (acestea devin obiect principal de cercetare în cazul istoriei doctrinelor economice). De aceea, în cercetarea economică, mai mult decât în alte ramuri ale ştiinţei este necesar să se acorde atenţia tuturor tipurilor de documentare: documentarea bibliografică, documentarea directă şi discuţii cu specialişti.

Informaţiile proprii documentării bibliografice pot fi regăsite pe următoarele tipuri de documente:

a) Documente primare - surse în care este fixat direct conţinutul unei activităţi de cercetare şi creaţie. Dintre acestea pot fi reţinute: raportul ştiinţific şi tehnic, disertaţia, proiectul şi documentaţia tehnică, preprinturile sau publicaţiile preliminare, lucrările prezentate la diferite manifestări ştiinţifice, periodicele, revistele ştiinţifice, articole, ziare, reviste, cărţi, invenţii şi descrierile de invenţii, culegeri de lucrări ştiinţifice, monografii, manuale, standarde, ş. a.

b) Documente secundare - surse rezultate din prelucrarea analitică şi sintetică a informaţiilor cuprinse în documentele primare, cu scopul semnalării acestora. Dintre acestea, cel mai adesea se folosesc:

cataloagele - cuprind semnalări de lucrări existente într-o bibliotecă. bibliografiile - se prezintă sub forma listelor de semnalare a unor lucrări selectate după un

anumit criteriu - valoare tematică, categorii de documente, timp, autor – însoţite sau nu de descrieri succinte. Există o mare varietate de tipuri de bibliografii.

indexurile - sunt modele de nuclee informaţionale cuprinzând titluri, cuvinte cheie, nume, autori, instituţii, subiecte, referinţe bibliografice şi se prezintă ca surse ataşate la finalul unei lucrări;

reviste de referate - publicaţii de informare al căror conţinut se prezintă sub formă de referate, adnotări sau titluri, la care se adaugă o succintă descriere bibliografică, toate fiind grupate tematic şi urmate de indexuri pe subiecte.

c) Documente terţiare - sunt forme complexe de prelucrare a informaţiilor prin

analiză, evaluare, comparare sau sinteză, cu grad crescut de veridicitate şi generalizare, cu posibilităţi superioare de valorificare. Dintre acestea menţionăm: îndreptarele, tratatele, dicţionarele, enciclopediile, sintezele informative şi documentare.

Procesul complex al activităţii intelectuale de documentare nu se poate desfăşura la întâmplare. La nivelul acestui proces două operaţii sunt fundamentale: sistematizarea informaţiilor şi regăsirea informaţiilor. Suportul eficienţei muncii intelectuale îl constituie edificiul operaţional bazat pe

3

sistematizarea informaţiilor cuprinse în diferite documente sau surse, care presupune, în primul rând, clasificarea informaţiilor şi uneori indexarea lor. Clasificarea sau ordonarea constă într-o acţiune de grupare raţională, în clase şi subclase, a părţilor universului informaţional, permiţând apoi, regăsirea rapidă a faptelor, datelor sau ideilor. Acţiunea de clasificare se poate realiza fie după aspecte exterioare (autor, formă de prezentare), fie după caracteristici de conţinut. Cea mai cunoscută clasificare, acceptată internaţional, are la bază criteriul diviziunii universului cunoştinţelor umane în clase şi subclase. Principiul diviziunii este cel zecimal, propus de bibliologul american Malvin Dewey, în 1876, şi perfecţionat ulterior. Sistemul este cunoscut astăzi sub numele de Clasificare Zecimală Universală (CZU). Indicii ei sunt ierarhizaţi, numerotarea făcându-se cu cifre arabe pentru fiecare clasă, iar subdiviziunile acestora prin adăugiri de alte clase arabe. Clasificarea zecimală universală este ierarhică, noţiunile de conţinut fiind ordonate succesiv după relaţii tematice. Schema ei liniar ierarhică se bazează pe împărţirea totalităţii cunoştinţelor în 10 clase şi a fiecărei clase, la rândul ei, succesiv, din nou în câte 10 subclase. Tabelele de bază sunt următoarele:

1. Lucrări cu caracter general. Bibliografie. Biblioteconomie.2. Filozofie. Psihologie. Logică. Epistemologie. Etică. 3. Religie. Teologie. Ateism.4. Ştiinţe sociale, inclusiv pedagogie. Ştiinţe juridice. Administraţie. 5. Clasă liberă.6. Matematică. Ştiinţele naturii. Fizică. 7. Ştiinţe aplicate. Medicină. Tehnică. Agricultură.8. Arte. Sport. 9. Lingvistică. Beletristică. Literatură. 10. Geografie. Istorie. Biografii.

Sistematizarea presupune adesea şi realizarea unei alte operaţii paralele cu clasificarea şi anume, indexarea. Aceasta constă în determinarea subiectului principal (sau a subiectelor principale) tratat într-un document şi redarea lui cât mai concisă, cu ajutorul unei expresii formate din unul sau mai multe concepte sau noţiuni fundamentale, exprimate prin 1 până la 15 cuvinte. Indexarea pe subiecte sau domenii este o metodă de ordonare a informaţiilor, mai elastică şi mai accesibilă celor ce caută informaţii, dar mai puţin deprinşi cu clasificările. Alteori indexarea se face prin redarea conţinutului cu ajutorul unor noţiuni (decriptori), simboluri (din titlul lucrării) ce cuprind 1-3 cuvinte.

Regăsirea informaţiilor este, de asemenea, un proces destul de complex. Cel mai frecvent, el presupune parcurgerea a patru etape esenţiale:

căutarea informaţiilor prin care au fost simbolizate şi indexate sursele, folosinduse liste de cuvinte, dicţionare, tezaure, coduri speciale.

căutarea în index, utilizând aceste coduri-cuvinte, pentru a găsi toate informaţiile conexe din diferite sisteme de referinţe utilizând aceste coduri-cuvinte,

localizarea documentelor pornind de la sistemele de referinţe. extragerea şi prelucrarea informaţiilor derivate.

Procesul căutării unui subiect ce răspunde unei cereri specifice a celui ce studiază într-o bibliotecă este de fapt şi o muncă de cercetare, care trebuie învăţată şi exersată.

4

PROCEDEE ŞI TEHNICI DE PRELUCRARE A INFORMAŢIILOR

Prelucrarea datelor economice înseamnă, în ultimă instanţă, utilizarea documentaţiei, adică, acel proces în care interpretarea proprie a informaţiilor trece în prim plan. Pentru aceasta se impun cu necesitate următoarele operaţiuni, considerate ca fiind foarte importante:

evaluarea critică a sursei de documentare organizarea şi sistematizarea informaţiilor obţinute în urma documentării bibliografice sau de

teren punerea în diferite relaţii a datelor rezultate din documentaţie, în funcţie de scopul urmărit

Evaluarea critică a surselor de documentare bibliografică trebuie să ţină cont de o serie de aspecte, dintre care pot fi menţionate:

anul apariţiei lucrării, numărul ediţiei precum şi revizuirile şi adnotările la ediţia respectivă. Aceste date sunt de natură să plaseze în timp lucrarea, care de multe ori poate purta amprenta epocii în care a fost elaborată.

informaţii privind editura, editorul şi gradul de specializare şi de profesionalism al acestora, ele putându-se constitui într-o garanţie pentru însuşirile de ordin calitativ ale lucrării.

date referitoare la autor privind perioada în care a trăit, formaţia sa profesională, orientarea politică, toate fiind de natură să permită o percepţie realistă a mesajului lucrării şi totodată posibilitatea de a delimita aspectele obiective de cele cu caracter subiectiv.

determinarea tipului de lucrare, fapt ce permite aprecierea lucrării prin prisma obiectivului urmărit, al unghiului de abordare şi al profunzimii tratării subiectului.

In cazul în care documentarea s-a făcut din mai multe surse, se impune confruntarea acestora, ştiut fiind că pot apărea unele probleme, cum ar fi cele referitoare la comparabilitatea datelor, la compatibilitatea, suficienţa sau insuficienţa lor, toate, de natură să permită o analiză corelată şi pertinentă.

Sistemul metodologic utilizat în prelucrarea informaţiilor este alcătuit din metode şi tehnici proprii ştiinţei în general, cu particularizări ce ţin de specificitatea problemelor economice care se găsesc la interferenţa cu socialul şi politicul.

Organizarea şi sistematizarea informaţiilor obţinute în urma documentării cu caracter aplicativ, presupune folosirea unor procedee şi tehnici care să permită o prelucrare sugestivă şi pertinentă a informaţiilor.

Unul din procedee se referă la întabelarea datelor. Cea mai dificilă etapă este cea a stabilirii conţinutului şi structurii tabelului, astfel încât, în urma analizei datelor cuprinse în el, să poată fi formulate concluzii care să se constituie în argumente utile.

În prelucrarea datelor se poate recurge la grafice şi diagrame, ele numărându-se printre cele mai sugestive mijloace de vizualizare a structurilor şi corelaţiilor proprii informaţiilor economice.

Una din modalităţile de prelucrare a datelor referitoare la faptele, fenomenele şi procesele economice, presupune evidenţierea relaţiilor de cauzalitate între diferite variabile. Pentru aceasta se apelează la formalizarea matematică, prin formule de determinare a unor indicatori, prin funcţii sau prin modele.

Variabilele nu au acelaşi statut. Unele dintre ele pot fi considerate instantanee, proprii unei cercetări statice, definind mărimi economice la un anumit moment dat şi reprezentând nivelul indicatorului respectiv: preţul unui produs sau nivelul stocului de capital la sfârşitul anului, de exemplu. O altă categorie sunt variabilele de flux, care sugerează şi o dimensiune temporală: venitul anual sau

5

consumul lunar. Astfel, unii indicatorii pot fi determinaţi ca mărimi absolute, prin însumare,ezultând de exemplu, agregatele macroeconomice, sau prin scădere, atunci când este vorba de masa profitului, ca diferenţă între cifra de afaceri şi costul total. Alţi indicatori se determină ca mărimi relative, precum cei de eficienţă, ca raport dintre efect şi efort, cum ar fi productivitatea muncii. Una din problemele prelucrării informaţiilor este cea a măsurării, cuantificării datelor, care trebuie să ţină cont nu numai de stabilirea corectă şi sugestivă a unităţilor de măsură în funcţie de natura fenomenului urmărit, dar şi de faptul că este vorba de o cercetare statică sau una dinamică. Aşa de exemplu, nivelul productivităţii muncii, ca raport de eficienţă între efect şi efort, poate fi exprimată diferit, în funcţie de cuantificarea producţiei şi a muncii. Dacă se doreşte determinarea numărului de lucrători necesari pentru a obţine o anumită producţie fizică, se va pleca de la productivitatea muncii calculată ca raport între producţie în unităţi fizice şi numărul de lucrători. Dacă se urmăreşte fundamentarea unei decizii privind dimensionarea optimă a numărului de lucrători, se va compara salariul mediu individual al lucrătorilor cu productivitatea medie a muncii, calculată ca raport între producţia exprimată în unităţi valorice şi numărul de lucrători. Aprecierea dinamicii unui indicator presupune folosirea indicilor, ca mărimi relative.

Analiza proceselor economice presupune ca punct de plecare determinarea abaterilor indicatorilor în timp sau faţă de un nivel luat ca bază de comparaţie. Abaterile pot fi apreciate ca abateri absolute, prin diferenţă, sau ca abateri relative, prin indici. De reţinut că formalizarea matematică a unei relaţii dintre date sau fapte economice nu presupune în mod automat şi caracterul operaţional al relaţiei. Aşa de exemplu, relaţia dintre salariul real, salariul nominal şi nivelul preţurilor poate fi formalizată prin raportul:

Salariul real = salariu nominal / preţuri

Semnificaţia economică a relaţiei dintre cele trei date se referă la aceea că salariul real este direct proporţional cu salariul nominal şi invers proporţional cu preţurile, fără ca prin această relaţie să se poată determina mărimea absolută a salariului real, care este o noţiune abstractă în sensul că nu poate fi cuantificat ca mărime absolută. Pornind însă de la această corelaţie, raţionamentul se poate transfera în domeniul indicilor, al relaţiei dintre dinamica celor trei mărimi. Ca expresie a modificării nivelurilor celor trei variabile, se obţine formalizarea unei corelaţii care devine totodată şi operaţională: Indicele salariului real = Indicele salariului nominal / Indicele preţurilor cu o semnificaţie concretă, potrivit căreia, modificarea salariului real este direct proporţională cu modificarea salariului nominal şi invers proporţională cu modificarea preţurilor. In plus această relaţie este şi operaţională, adică se poate determina creşterea sau scăderea salariului real şi totodată se poate aprecia cui s-a datorat modificarea.

Exprimarea relaţiilor proprii fenomenelor şi proceselor economice îmbracă forma unor funcţii: funcţia cererii, funcţia ofertei, etc. Funcţia de producţie, privită ca funcţie a costului total, exprimă corelaţia existentă între cele două componente ale acestuia costurile fixe şi costurile variabile şi modificarea producţiei. Forma funcţiei este diferită şi exprimă complexitatea relaţiei dintre ele, ea putând fi liniară, exponenţială, logaritmică,etc.

Într-un plan superior sunt elaborate modelele matematice, care cuprind ca elemente distincte: funcţia obiectiv, de maximizare(a profitului), de minimizare (a costului) sau de echilibru( al venitului naţional); sistemul de restricţii tehnicoeconomice, cum ar fi de exemplu funcţia de consum şi funcţia de investiţii din modelul lui Keynes; restricţiile logice, ele rezultând din natura variabilelor şi regulile formalizării matematice, cum ar fi de exemplu, 0 c 1.

6