UNIVERSITATEA SPIRU HARET

GRAZIELA VÎJIALĂ

METODOLOGIA CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE ÎN E.F.S.

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

1

CUPRINS

Capitolul 1 - Noţiuni introductive Capitolul 2 - Metodologia generală a cercetării ştiinţifice Capitolul 3 - Metodologia cercetării în educaţie fizică şi sport Capitolul 4 - Tehnica documentarii în cercetarea ştiinţifică Capitolul 5 - Organizarea şi managementul proiectelor de cercetare ştiinţifică Capitolul 6 - Noţiuni de statistică matematică aplicate în educaţie fizică şi sport Bibliografie

CAPITOLUL 1

2

Noţiuni introductive 1.1 Principalele noţiuni privitoare la cercetarea ştiinţifică.

Ştiinţa este un sistem de cunoştinţe teoretice veridice referitoare la un domeniu al realităţii. Componenta principală a unei ştiinţe o constituie teoria, cu condiţia ca ea să închege în sistem cunoştinţele domeniului. Ştiinţa, prin teoria sa, va reflectă generalizat realitatea sub formă abstractă, a noţiunilor, urmărind descoperirea şi studierea legilor care determină faptele şi fenomenele. Pe baza acestor legi sunt posibile previziunile ştiinţifice.

Prin ştiinţă înţelegem ansamblul sistematic de cunoştinţe veridice despre natură, societate şi gândire, reproducerea şi reflectarea generalizată şi abstractizată a realităţii.

Ştiinţa constituie factorul primordial al progresului. Prin studierea legilor obiective care guvernează fenomenele, ştiinţa urmăreşte să prevadă desfăşurarea acestora.

Prin conţinutul ei, ştiinţa reprezintă o generalizare a cunoştinţelor dobândite în practica socială, fiind un produs al dezvoltării istorice a societăţii. Spre deosebire de cunoştinţele empirice, care sunt acumulate nemijlocit în cursul activităţi practice şi care permit cel mult constatarea repetabilităţii unor fenomene, cunoştinţele ştiinţifice sunt rezultatul unei activităţi specializate, bazată pe observaţii sistematice, pe experimente, pe ipoteze noi şi pe verificarea acestora. Ele constituie reflectarea esenţei proceselor, a legilor lor obiective de dezvoltare.

Dezvoltarea sportului modern, creşterea deosebită a performanţelor, a determinat o schimbare de mentalitate, care a permis recunoaşterea caracterului ştiinţific al activităţilor de educaţie fizică şi sport.

Obiectul cercetării în ştiinţa educaţiei fizice şi sportului îl constituie legile de manifestare a comportamentului motric al omului, în scopul perfecţionării acestuia, a creşterii capacităţii de efort şi a îmbunătăţirii performanţei. 1.2 Cercetarea ştiinţifică

Cercetarea ştiinţifică este o activitate sau un ansamblu de activităţi conduse sistematic în vederea rezolvării problemelor pe care le generează nevoia de cunoaştere şi de ameliorare a practicii domeniului. Cercetarea poartă de regulă atributul de '"ştiinţifică" întrucât se organizează şi se desfăşoară după "canoane" (reguli) logice, raţionale cu scopul de a descrie, clasifica, cuantifica şi interpreta realitatea supusă investigatei.

Cercetarea este fundamentală, când urmăreşte să descopere noi legităţi şi caracteristici ale fenomenelor şi aplicativă, când îşi propune să rezolve aspecte concrete ale practicii. Progresele realizate în tehnici, metode şi în însăşi cunoaştere au obligat echipa de lucru să desfăşoare cercetare multidisciplinară şi interdisciplinară în viziune sistemică.

Cercetarea ştiinţifică este definită ca investigaţie, studiu, în vederea descoperirii şi punerii în evidenţă a noi cunoştinţe (legi, fenomene, procese, etc.) şi verificarea acestora.

Noţiunea de cercetare, de regulă, este corelată cu noţiunea de ştiinţă, deoarece ştiinţa nu se realizează în afara cercetării. Cercetarea, reprezintă una din funcţiile ştiinţei; a doua funcţie fiind interpretarea. Pentru cercetare aspectele definitorii sunt investigarea realităţii concrete în mod sistematic şi pe baza observaţiei şi experimentului, urmărind descrierea şi clasificarea calitativă de ordin logic, cât şi înregistrarea cantitativă de ordin matematic.

Ştiinţa nu este numai o acumulare de cunoştinţe transmise prin tradiţie, cât şi metoda de dobândire a acestor cunoştinţe. Apare firească existenţa aspectelor metodologice ale cercetării indicată de J. Bernall: observaţia şi experimental, clasificarea şi măsura, aparatura, limbajul ştiinţific, legile, ipotezele şi teoriile, strategia, toate acestea sunt componente ale ştiinţei privită ca metodă.

Criteriul ce stă la baza clasificării tipurilor de cercetare constă în intenţionalitatea cercetării, a scopului pe care îl urmăreşte. Pornind de la acesta, majoritatea autorilor consideră trei tipuri de cercetare:

A. - cercetarea fundamentală; B. - cercetarea aplicativă; C. - cercetarea pentru dezvoltare. Cercetarea fundamentală urmăreşte să descopere ceea ce este esenţial într-o anumită direcţie a

domeniului, are caracter de lege sau normă, şi reprezintă baza teoretică a unui anumit aspect al acestuia. În cercetarea fundamentală se încadrează investigaţiile sub formă de studii teoretice sau cercetări experimentale care duc în final la constituirea cadrului şi conţinutului ştiinţei domeniului.

În domeniul ştiinţei activităţilor corporale, studiul calităţilor motrice, indiferent de metodele şi tehnicile folosite, are caracter de cercetare fundamentală, dacă urmăreşte stabilirea legităţilor şi caracteristicilor acestora.

3

Cercetarea aplicativă are ca principală sarcină furnizarea de date pentru direcţionarea activităţii practice, pentru creşterea muncii metodice.

Cercetarea aplicativă poate fi rezultatul folosirii unor concluzii ale cercetării fundamentale. Cercetarea aplicativă indică direcţia în care o problemă practică poate fi rezolvată. De pildă, în domeniul activităţilor corporale, studiul fundamental al calităţii motrice oferă elementele aplicative referitoare la posibilităţile de perfecţionare ale acestora în diferite activităţi practice din şcoli, cluburi sportive, săli de fitness etc.

Cercetarea pentru dezvoltare constituite acea investigare care urmăreşte crearea acelor produse (tehnici, procedee, dispozitive) ce pot influenţa direct activitatea practică. Dacă cercetarea aplicativă indică posibilităţile de rezolvare a unei probleme, cercetarea pentru dezvoltare dovedeşte în practică aceste posibilităţi şi oferă totodată tehnologia cea mai adecvată. Este ceea ce se realizează pe teren sau în laborator în legătură cu dezvoltarea şi perfecţionarea calităţilor motrice ale unor anumiţi sportivi aflaţi în "asistenţa ştiinţifică" a unui laborator sau/şi a specialiştilor. 1.3 Obiectul cercetării în ştiinţa activităţilor corporale.

Statuarea educaţiei fizice şi sportului ca ştiinţă este rezultatul dezvoltării impetuoase a fenomenului de educaţie fizică şi sport - fenomen devenit social, de mare amploare şi cu implicaţii deosebite atât pe plan social, cât şi pe plan politic. Pe de altă parte, diferenţierea şi specializarea cunoştinţelor, dezvoltarea ştiinţelor de graniţă şi apariţia celor integrative a făcut posibilă evidenţierea şi punerea în actualitate a sistemului de cunoştinţe din domeniul activităţilor corporale.

Dezvoltarea sportului modern, creşterea deosebită a performanţelor, a determinat o schimbare de mentalitate, care a permis recunoaşterea caracterului ştiinţific al activităţilor de educaţie fizică şi sport.

Obiectul cercetării în ştiinţa educaţiei fizice şi sportului îl constituie legile de manifestare a comportamentului motric al omului, în scopul perfecţionării acestuia, a creşterii capacităţii de efort şi a îmbunătăţirii performanţei.

După cum ştim, prin activitatea practică de educaţie fizică şi sport se urmăreşte dezvoltarea armonioasă a individului, întărirea sănătăţii, dezvoltarea capacităţii lui motrice, înzestrarea cu deprinderi şi priceperi de mişcare, contribuie la destindere şi recreere, din toate acestea rezultând dezvoltarea personalităţii, în vederea unei mai bune integrări sociale. Astfel, apare firesc ca ştiinţa educaţiei fizice şi sportului să aibă ca obiect de studiu legile, mecanismele şi particularităţile acestor obiective.

Omul trebuie privit în complexitatea unui sistem de relaţii ce implică factorii: antropologic, biologic, anatomic, fiziologic, psihologic, pedagogic, sociologic. Astfel, investigaţia trebuie să cuprindă toţi aceşti factori în întrepătrunderea lor, în aşa măsură încât rezultatele şi generalizările ce rezultă din cercetări să contribuie la desăvârşirea comportamentului motric, la optimizarea capacităţii motrice, dusă până la cele mai înalte valori (în cazul sportului de performanţă), la dezvoltarea personalităţii, în vederea unei mai bune integrări sociale.

În felul acesta, domeniul cercetării în educaţia fizică şi sportului apare ca fiind complex, atât prin mulţimea aspectelor pe care le prezintă, cât şi prin diversitatea dintre ele.

Comportamentul omului este privit ca un sistem de relaţii dintre personalitatea acestuia şi situaţia de unde decurge firesc reacţia. Reacţiile comportamentale nu sunt simple răspunsuri stereotipe, uniforme la stimuli ce provin din mediul ambiant, ci manifestări în care trăsăturile individualităţii se oglindesc, determinând aspectele particulare, personale. Mecanismele, şi legităţile acestei reactivităţi dublu determinate, de particularităţile subiectului şi de natura stimulilor, sunt cercetate prin metode ce aparţin diferitelor ramuri ale ştiinţelor (biologice, sociale), sau care - prin gradul lor de generalitate - aparţin mai multor ştiinţe.

Comportamentul motric este învăţat, dobândit şi perfecţionat în cursul vieţii individuale, în activitatea generală sau în procesul de învăţământ. El depinde însă şi de factorii ereditari, de condiţiile tehnicii şi civilizaţiei sau de factori interni (motivaţie, nivelul de aspiraţie, scopuri, voinţa, dirijarea conştientă, autodeterminarea. autoeducarea)

CAPITOLUL 2 Metodologia generală a cercetării ştiinţifice

2.1 Metodologia

Metodologia (din gr. methodos = cale, mijloc şi logos = ştiinţă). Termenul este folosit în două accepţiuni. Prima accepţiune este de teorie generală asupra metodelor, sistem al celor mai generale principii normative ale investigării (doctrina a metodelor). A doua accepţiune este de ansamblu al metodelor speciale şi particulare, eficiente numai dacă se aplică în acord cu teoria generală. Utilizarea termenului în ambele

4

sensuri este atunci când dorim să descriem demersul (ca orientare, metodele generale, metodele particulare şi tehnicile) prin care ne propunem sau pe care 1-am folosit în cunoaşterea şi creaţia ştiinţifică.

Prin metodologie înţelegem ansamblul metodelor folosite într-o anumită ştiinţă al cărui fundament îl constituie sistemul celor mai generale legi şi principii ale ştiinţei respective.

Metodologia este o parte a filosofiei care se ocupă cu analiza teoretică a metodelor folosite în ştiinţa modernă; este ştiinţa despre metode. 2.2 Metoda

Metoda (de la grecescul methodos = drum, cale, mod de cercetare, de cunoaştere şi de transformare a realităţii obiective) este aspectul teoretic cel mai activ al ştiinţei, care jalonează calea dobândirii de cunoştinţe noi. Metoda mai poate fi definită şi ca procedeu sau sumă procedee folosite în vederea cunoaşterii unui obiect.

Caracterul ştiinţific al unei metode, eficienţa ei practică depind de reflectarea veridică a fenomenelor studiate, a legilor lor obiective. Sursa metodei se află în realitatea obiectivă. Apărând ca un rezultat al cunoaşterii realităţii obiective, metoda devine o premisă a cercetării ei ulterioare. De aceea, metoda se află în unitate indisolubilă cu teoria. Metoda în ştiinţă ia naştere prin conversiunea domeniului teoretic enunţiativ al unei ştiinţe în domeniul teoretic normativ, în indicaţii asupra modului cum trebuie abordat obiectul pentru a se obţine despre el cunoştinţe autentice. Metodele cele mai generale de cunoaştere a realităţii, opuse una alteia, sunt metodele dialectice şi metafizice. Dintre cele mai cunoscute metode de cercetare folosite în majoritatea ştiinţelor menţionăm: observaţia, experimentul, modelarea, statistica, ancheta etc. Complexitatea obiectului determină complexitatea metodelor.

În domeniul educaţiei fizice se folosesc metode din ştiinţele biologice şi sociale, într-o unitate caracteristică numită metoda complexă. 2.3 Tehnici şi procedee de cercetare

Procedeele şi tehnicile constituie modul particular în care este aplicată o metodă la domeniul specific al cercetării. Ele sunt modalităţi practice de acţionare în cadrul metodei. Spre exemplu, aplicarea metodei observaţiei presupune atât perceperea sistematică a fenomenului cât şi înregistrarea obiectivă a datelor. În acest scop se folosesc tehnicile foto-cinematografice, înregistrările magnetice, actografice s.a.m.d. Transcrierea, sistematizarea şi prelucrarea datelor se face după diferite procedee grafice, statistice etc.

Termenul cercetare este comun, fiind folosit în fiecare moment în legătură cu o anumită activitate individuală sau colectivă, 2.4 Rolul ipotezei în cercetarea ştiinţifică

De regulă, orientarea cercetării este realizată prin formularea unor întrebări, cărora urmează a li se găsi răspuns. În demersul cunoaşterii, ipoteza funcţionează de la formularea întrebării până la descoperirea adevărului,- moment în care ipoteza devine teorie, adică cunoştinţă certă.

"Alături de experiment, ipoteza şi teoria sunt momente esenţiale ale oricărei cercetări, apariţia unei ipoteze sau teorii noi finalizându-se adesea cu un salt al cunoaşterii",

Ipoteza este o presupunere, o anticipare a unor realităţi sau rezultate, care urmează a fi verificate în cercetare. Această presupunere este sugerată de observarea faptelor, de datele experienţei şi de cunoştinţele anterioare. Formularea ipotezei decurge dintr-un anumit nivel de cunoaştere, ea producându-se la nivelul confruntării dintre o anumită practică, concret determinată, şi teoria existentă - sistemul de adevăruri elaborat de ştiinţă.

Punctul de plecare în cercetarea ştiinţifică îl constituie, prin esenţă, o teză provizorie, care urmează a fi verificată. Înainte de a începe cercetarea propriu-zisă, ipoteza trebuie evaluată sub aspectul gradului de probabilitate. Operaţia este pur raţională şi are la bază experienţa personală şi acumulările din domeniul investigaţiei.

Acceptarea ipotezei nu înseamnă însă pierderea libertăţii de gândire sau a poziţiei critice faţă de materialul faptic acumulat.

Spiritul ştiinţific impune ca orice informaţie să fie însuşită într-un mod critic, prin cântărirea argumentelor care o susţin.

Formularea temei de cercetare conţine două elemente principale: domeniul investigat şi modul de abordare. În toate cazurile se impune o delimitare precisă a domeniului abordat.

Circumscrierea problemei investigate, reprezintă unul din principiile euristice de baza ("a nu privi niciodată un lucru drept adevărat, dacă nu ştim în mod evident că el este adevărat").

Sursa ipotezei de lucru se găseşte atât în practica individuală, cât şi în cea generalizată a realităţii, întrebarea este provocată, de cele mai multe ori, în mod direct, de observări empirice sau cercetări sistematice, care vor conduce în acest fel la alte întrebări. În procesul de elaborare a ipotezelor trebuie să

5

pornim întotdeauna de la practică, să urmărim, de pildă, desfăşurarea unui proces educativ, o acţiune competiţională, etc., să desprindem acele aspecte sau domenii care nu au primit încă o explicaţie şi să încercăm să dăm noi o explicaţie provizorie, pe care urmează să o verificăm. Nu are rost să recurgem la ipoteze fără legătură cu necesităţile de optimizare a practicii educaţionale, competiţionale, etc.

Când, în formularea ipotezelor, pornim de la practică, de la datele concrete, de la fapte observate sau apărute în cadrul experienţelor, vorbim despre ipoteze inductive, iar când formularea lor îşi are izvorul în legile şi teoriile deja cunoscute şi prin care se caută să se fundamenteze alte fenomene din realitate, ipotezele sunt deductive.

Verificarea poate fi directă, în cazul ipotezelor de nivel elementar şi indirectă, prin intermediul altor mijloace de investigaţie (pentru ipotezele de nivel maxim).

Verificarea ipotezei trebuie să se facă pe cât mai multe cazuri. În cercetările experimentale, verificarea ipotezei se face prin aplicarea "ipotezei nule", care presupune că rezultatele cercetării nu provin din acţiunea variabilei independente, ci din cauze întâmplătoare. Infirmarea ipotezei nule va duce la confirmarea ipotezei de cercetare. Acest demers se face prin intermediul testelor de semnificaţie.

Poziţia creatoare pe care o adoptă cercetătorul este de a căuta să înţeleagă tot ceea ce pătrunde în zona percepţiei sale, fără a neglija nimic. Din punct de vedere euristic, nu există detalii lipsite de semnificaţie.

Ipoteza este tehnica mintală cea mai importantă pe care o poate folosi cercetătorul. Principalul rol al ipotezei constă în sugerarea de experimente şi observaţii noi. Chiar atunci când ideea urmărită se dovedeşte a fi falsă, cercetările cauzate de aceasta răsplătesc autorul pentru faptul de a-şi fi propus şi urmărit o idee.

În folosirea unei ipoteze se impune respectarea unor reguli: a) nu insistă în a susţine idei care s-au dovedit ineficiente; b) se impune respectarea unei discipline intelectuale, necesară pentru a subordona ideile, - faptelor; c) examinarea critică a ideilor, - să nu fie acceptate primele supoziţii, chiar dacă par evidente, fără

observaţii, fără verificare şi chiar, dacă este nevoie, reformulare; d) evitarea concepţiilor greşite.

2.5 Măsurarea în cercetare Prin cercetarea ştiinţifică se urmăreşte obiectivizarea tuturor aspectelor şi momentelor sale.

Obiectivizarea se realizează prin măsurarea obiectelor, fenomenelor şi a altor variabile supuse cercetării. Măsurarea este procesul de atribuire de numere proprietăţilor, obiectelor (persoanelor, fenomenelor)

după anumite reguli, astfel încât relaţiile numerice să reprezinte relaţiile relevante dintre acestea. Măsurarea nu se referă numai la caracteristicile cantitative sau extensive, ci şi la cele calitative şi

intensive. În domeniul educaţiei fizice şi sportului se fac ambele măsurări, adică se fac măsurători cantitative

(timpul, spaţiul, forţa mişcărilor) şi calitative, cum sunt notarea în gimnastică, patinaj, săriturile în nataţie, iar de tip intensiv sunt cele ce se referă, de pildă, la scalarea atitudinilor în cercetările psihologice sau sociologice.

Funcţiile măsurării sunt: 1. Obiectivitatea - datele obţinute prin măsurare sunt valabile şi reale şi pot fi verificate, cu rezultate

identice, de mai mulţi examinatori. 2. Cuantificarea şi precizia: constau în realizarea unei descrieri numerice a unor caracteristici, prin

definirea unor valori semnificative, standarde, etaloane sau unităţi de măsură specifice. În domeniul educaţiei fizice şi sportului există fenomene care pot fi măsurate precis, cât şi fenomene

care nu pot fi măsurate precis. Performanţele motrice, indicatorii biomecanici, funcţionali sau biochimici ai organismului etc., se măsoară precis, în timp ce performanţele din gimnastică, patinaj artistic, sărituri în apă, notele acordate jucătorilor de handbal, fotbal, baschet de-a lungul unui campionat, sunt apreciate cifric. Aceasta reprezintă cuantificarea necesară pentru evaluarea capacităţii de performanţă.

Prin cuantificare şi precizie se face posibilă prezentarea rezultatelor sub forma cuantificată exactă. 3. Comunicarea se referă la utilitatea măsurilor standardizate care permite o comparaţie a

rezultatelor. 4. Economicitatea - măsurarea economiseşte mai mult timp şi bani în comparaţie cu evaluarea

subiectivă. 5. Generalizarea ştiinţifică - se poate realiza numai printr-o metodologie riguroasă. Metodele standardizate de măsurare, bazate pe definiţii operaţionale vor permite formularea

principiilor şi legilor domeniului.

6

6. Evaluarea - reprezintă o judecată asupra rezultatelor măsurate în raport cu criteriile şi scopul propus.

7. Statistica – este metoda de sistematizare si analiză a datelor, în scopul interpretării lor.

CAPITOLUL 3 Metodologia cercetării în ed. fizică şi sport

3.1 Metodologia cercetării în educaţia fizică

Domeniul de cercetare al educaţiei fizice şi sportului, ca ştiinţă, este complex. La fel ca şi alte ştiinţe, foloseşte în cercetare metode generale, cât şi metode particulare, specifice domeniului său.

Există un punct de întâlnire al mai multor ştiinţe, care tratează, fiecare în specificul sau, - omul - în complexul sistem de relaţii şi inter-relaţii. Este de la sine înţeles că ştiinţa activităţilor corporale se va folosi de metodele utilizate de biologie, antropologie, medicină, psihologie, ştiinţe sociale. Fiecare dintre aceste ştiinţe cercetează omul şi, bineînţeles, unele manifestări specifice domeniului ştiinţelor activităţilor corporale. Astfel, psihologia, medicina, sociologia, studiază manifestările omului în condiţii de efort, specificul antrenamentului şi performanţei. Rezultatele cercetărilor făcute de aceste ştiinţe asupra omului în mişcare s-au acumulat şi sintetizat, formând, în ultimul timp, ramuri distincte ale biochimiei, fiziologiei, medicinii, psihologiei, sociologiei. Sintezele acestora, realizate pe plan superior de către ştiinţa activităţilor corporale, constituie un prim volum de cunoştinţe şi legi care conferă activităţilor corporale fundamentale de bază.

Este firesc ca ştiinţa educaţiei fizice şi sportului - ca ştiinţă nou constituită - să folosească metodele unor ramuri, care stau la baza fundamentării ei ca disciplină ştiinţifică. Normal că, ponderea cea mai mare o vor ava metodele care sunt mai apropiate de specificul obiectului: metode din psihologie şi pedagogie pentru aspectele privitoare la învăţarea şi perfecţionarea gestului motric, metode fiziologice pentru aspectele privitoare la adaptarea la efort fizic.

Ştiinţa activităţilor corporale şi-a sintetizat o parte din aceste metode şi le consideră ca aparţinându-i, astfel:

- din domeniul antropologiei, metodele: biometriei, biomecanicii, tipologiei, demografiei; - din domeniul biologiei, metodele: biofizicii, biochimici, experimentului electro-fiziologic; - din domeniul medicinei, metodele: nosologiei diagnosticului, tratamentului; - din domeniul psihologiei, metodele: testelor şi observaţiei; - din domeniul ştiinţelor sociale: metodele de ancheta, sociometria, analiza rezultatelor. La toate aceste metode se mai adaugă şi metodele cu caracter mai mare de generalitate, care se

folosesc, de asemenea, în cercetarea domeniului activităţilor corporale (metodele: istorică, experimentală, axiomatică, etc.).

Aspectele specifice ale cercetării în domeniul educaţiei fizice şi sportului sunt: - studiul calităţilor şi capacităţii psihomotrice; - învăţarea şi perfecţionarea tehnicii şi tacticii sportive; - valoarea formativă a exerciţiilor fizice efectuate în anumite condiţii; - adaptarea organismului la diferite tipuri de efort şi refacerea după efort; - efectele de antrenare ale activităţilor cu caracter sportiv; - particularităţile de vârstă ale: învăţării, antrenamentului şi competiţiei; - factorii psihologici care favorizează performanţa; - relaţiile de grup; - integrarea socială a individului prin sport; - studiul materialelor şi instalaţiilor sportive; - aspecte ale competiţiei, etc. Cercetătorul este obligat să folosească în acelaşi timp şi în mod corelat mai multe metode. Acest

mod, necesar, de folosire a metodelor ne dă de fapt metoda complexă - metoda specifică domeniului activităţilor corporale.

Metoda complexă este în fond o sumă armonică, unitară şi coerentă de diferite metode, tehnici şi procedee adecvate. Această metodă este mânuită, de regulă, de un colectiv de cercetători - brigadă mixtă sau complexă, în care intră, după nevoi, profesorul de educaţie fizică, antrenorul, psihologul, medicul, fiziologul, statisticianul. 3.2 Metoda observaţiei şi tehnica ei.

Observaţia este cea mai veche metodă de cunoaştere, proprie ştiinţelor în constituire.

7

Cercetarea ştiinţifică se desfăşoară începând cu contactarea directă a realităţii, căci cunoaşterea umană apare ca necesitate Ea izvorăşte din cerinţele practicii şi îşi atestă valabilitatea prin aplicaţiile practice.

Necesitatea actului cunoaşterii este urmare a unei probleme (întrebări cărora trebuie să li se dea răspuns) puse în legătură (Moisil) cu un anumit sistem şi cu fenomenele suferite de acesta. Pentru rezolvarea problemei, mai întâi, se impune să obţinem informaţii asupra sistemului care ne interesează. Obţinerea de informaţii direct de la sisteme se realizează prin operaţia de observaţie.

De la atitudinea de observare pasivă, se trece la activizare, conştientizare, raţionalizare şi organizarea observaţiei. Astfel, observaţia devine o metodă ştiinţifică de investigare. Rolul şi importanţa ei se intensifică odată cu utilizarea experimentului. Ambele metode se completează prin particularităţile lor, alcătuind o unitate ce formează baza metodologică a ştiinţei.

Observaţia permite cercetătorului să desprindă anumite fapte remarcabile, cunoaşterea acestor fapte conducandu-1 la o anumită ipoteză în cadrul informaţiei de care dispune. În baza ipotezei enunţate se instituie experimentul propriu-zis, care are rolul de a verifica presupunerea făcută şi de a sugera, eventual, alte întrebări.

Observaţia este definită ca un proces al cunoaşterii ştiinţifice, constând în contemplarea metodică şi intenţională, vizând un anumit scop, a unui obiect sau proces.

Observaţia este, prin natura ei, o metodă de constatare, dar, în acelaşi timp, şi de explorare atentă a celor observate prin mobilizarea cunoştinţelor anterioare, deci este o percepţie fundamentală, dirijată, planificată şi selectivă, întreprinsă cu un anumit scop.

În urma observaţiei apar ipotezele, apar problemele noi, la care, pe baza experienţei şi cunoştinţelor, avem anumite puncte de sprijin; ca urmare a observaţiei se pot face clasificări, descrieri.

Observaţia, ca percepţie activă, pretinde din partea cercetătorului o pregătire corespunzătoare, care să-i permită să extragă din multitudinea de factori şi fenomene numai esenţialul. În afară de pregătirea corespunzătoare, din partea observatorului mai sunt necesare şi priceperea în a-şi organiza observaţia, modul în care ştie să se integreze în ambianţa locului, în aşa fel încât, el să nu constituie un factor de perturbaţie, dar, în acelaşi timp, prezenţa lui trebuie să existe în cadrul observaţiei. Concluziile pe care le desemnează trebuie să aibă un înalt grad de obiectivitate.

Tipuri de observaţii. Observaţia spontană (întâmplătoare) este, aşa cum reiese din enunţ, de tipul observaţiei pasive, dar, având în vedere că este făcută de specialist, poate conduce la evidenţierea unor aspecte noi şi interesante.

Observaţia organizată, cu caracter intenţionat, activ, provocat şi sistematic. Acest tip de observaţie porneşte de la o anumită idee, anticipativă a rezultatelor şi a efectelor lor.

Observaţia naturală, numită şi directă, este făcută în condiţii obişnuite, naturale, fără intervenţia cercetătorului, în timp ce în observaţia experimentală sau provocată, cercetătorul intervine direct prin administrarea unor stimuli, verificând reacţiile şi conduita celor observate.

Observaţia transversală şi longitudinală. Observaţia se numeşte transversală când se face simultan pe mai multe situaţii (de exemplu când luăm în studiu mai multe clase de elevi de diferite vârste), în timp ce în observaţia de tip longitudinal se urmăresc evolutiv (în timp) aceiaşi subiecţi.

Observaţia mai poate fi: pedagogică, psihologică, sociologică şi statistică. În cadrul activităţii de educaţie fizică şi sport şi, poate cu o notă mai accentuată în munca de

performanţă, atunci când sportivul are un bagaj de cunoştinţe şi deprinderi bogat, când ştie să interpreteze anumite stări de fapt, când a "învăţat" să se cunoască, poate fi folosită ca metodă auto-observaţia, care poate veni cu succes în sprijinul cercetătorului şi, în primul rând, acelui ce se auto-observă.

Este necesar ca observatorul ca şi auto-observatorul să nu se grăbească în a trage concluzii; în formularea acestora să ţină cont de toţi factorii stimulatori şi inhibitori.

Reiese că, percepţia şi implicit observaţia, prezintă un caracter selectiv. Ce observam? În domeniul nostru de activitate principalul subiect al observaţiei este omul în

mişcare. Acesta desfăşoară o anumită activitate în condiţii date. Dar, el nu este urmărit numai în aceste condiţii, ci şi în manifestările lui spontane şi individual, ca şi în procesul dirijat. Deci, subiecţii sunt observaţi în:

- procesul instructiv-educativ; - competiţii; - activităţi de recreere. Poate fi observat individual, grupul şi inter-relaţiile indivizilor în grup.

8

Observaţia este îndreptată, în primul rând, asupra comportamentului, care poate fi observat în general sau selectiv. M. Epuran (1977), citându-i pe Osterriet, subliniază aspectele care pot fi urmărite în mod deosebit în lecţiile de educaţie fizică şi în activitatea sportivă. Acestea sunt:

- felul în care sportivul abordează situaţia: cu încredere, cu uşurinţă, dominant sau dominat; - cum stabileşte contactul uman cu ceilalţi (antrenor, colegi, arbitri, spectatori): învingător,

încrezător, rezervat, bănuitor, deschis, neutru, uşuratic, cu autocontrol, cu familiarism, etc.; - cum reacţionează la sarcinile propuse (mai ales în antrenament): cu interes şi receptivitate,

indiferent, cu opunere, dacă ascultă şi înţelege indicaţiile sau dacă se precipită să execute fără a fi înţeles deplin sarcina;

- felul cum îşi organizează acţiunea: cu impulsivitate, pe baza reflecţiei structurate, cu atenţie, cu meticulozitate anxioasă, lipsit de control, necesitând imbold permanent;

- felul cum se exprimă prin cuvânt, mimică, gest: nivelul, calitatea, varietatea, bogăţia, fineţea, coerenţa, adecvarea acestor modalităţi de comunicare;

- felul cum subiectul îşi conduce propria organizare motrică ("dialogul cu propriul corp"): calmul, stăpânirea gesturilor sau precipitarea, febrilitatea, abilitatea sau inabilitatea, vivacitatea sau inerţia, autocontrolul, ticuri şi mişcări nenaturale;

- reacţiile subiectului la propriul comportament, la randamentul sau, în faţa dificultăţilor, reuşitei sau eşecului: indiferenţa, autoîncurajarea, autocritica, abandonul, solicitarea ajutorului străin, nevoia de justificare, raţionalizările;

- evoluţia raporturilor cu examinatorul, în timp şi în raport de situaţii: creşterea sentimentului de încredere, menţinerea în atitudine rezervată, etalarea persoanei, reacţia de respingere;

- preocupări şi opinii mărturisite de subiect. Înregistrarea observaţiilor. Pentru justa orientare a observaţiei, în legătură cu o anumită temă, este

necesară o schemă sau un protocol (program) de observaţie, se stabileşte o anumită tehnică de notare şi, dacă este nevoie, o terminologie minimă. Datele observaţiei se notează în timpul său, în orice caz, imediat după observare, deoarece timpul şi alţi factori ar putea denatura datele.

Datele se pot nota sporadic - cu caracter provizoriu - într-un carnet de buzunar, sau pe fişe, urmând să li se dea o formă clară şi concisă atunci când se notează în foaia sau caietul de observaţie, ceea ce reprezintă, de fapt, interpretarea, prelucrarea imediată a materialului faptic.

Pentru succesul observaţiei este necesar ca subiectul sau grupul studiat să fie urmărit în situaţii diferite, iar datele obţinute să fie verificate prin mai multe procedee.

Astăzi, observaţia beneficiază de tehnici moderne de înregistrare: filmul, fotografia, înregistrarea magnetică, etc.

Observaţia singură nu este suficientă. Este necesar ca, în cercetare, ea să fie folosită simultan cu alte procedee. 3.3 Metoda experimentală.

În comparaţie cu observaţia, experimentul este o metodă superioară de cercetare. El cuprinde în sine observaţia, nu o neagă, ci o ridică pe o treaptă superioară, încât creează posibilitatea analizei unor fenomene dinamice, complexe, în relaţii de pluricondiţionare.

Ceea ce dă o notă particulară experimentului este caracterul sau activ. Se spune că "experimentul este observaţia provocată".

Cunoaşterea experimentală foloseşte observaţia ca o condiţie esenţială, ca izvor al ipotezelor şi ca sursă a informaţiilor provenite din provocarea deliberată a faptelor.

Metoda experimentală este un sistem complex de cunoaştere a realităţii, caracterizat prin utilizarea raţionamentului experimental, care prelucrează atât fapte provenite din observaţie, cât şi din experiment.

Experimentul mai este definit şi ca procedeu de cercetare în ştiinţă, care constă în reproducerea artificială sau modificarea intenţionată a unor fenomene în condiţiile cele mai propice pentru studierea lor şi a legilor care le guvernează, potrivit, de regulă, unor ipoteze sau modele prealabile.

Experimentul presupune o bază teoretică, reprezentată prin ipoteza conducătoare. O ipoteză neverificată în practică nu reprezintă un adevăr, iar o experienţă fără finalitate precisă nu are sens. În cadrul experimentului, condiţiile de producere şi desfăşurare ale fenomenului sau procesului sunt supuse unei variaţii sistemice. Experimentul se caracterizează şi prin posibilitatea de repetare a fenomenului sau procesului în aceleaşi condiţii, pentru verificare.

Tipuri de experimente. Există cazuri când o experienţa poate avea loc fără ca cercetătorul să intervină. Se vorbeşte, în acest caz, despre experiment invocat.

9

Experimentul de laborator este o metoda de cercetare precisă şi sigură. El oferă posibilitatea de a desprinde, cu mare precizie şi siguranţă, relaţiile dintre factorii variabili, ceea ce constituie o condiţie de bază pentru descoperirea legilor.

În experimentul natural, subiecţii sunt supuşi studiului în condiţiile vieţii reale. Marele avantaj al acestei metode constă în aceea că experimentatorul aduce, în cursul cercetării, variabile ale căror efecte le studiază. Un alt avantaj al acestei metode este acela că adunarea datelor este însoţită de adnotări rezultate din folosirea concomitentă a metodei observaţiei.

Uneori este necesar ca datele obţinute prin experimentul natural să fie completate cu datele obţinute în condiţii de laborator.

O variantă a experimentului natural o constituie experimentul psiho-pedagogic, care se limitează la condiţiile instructiv-educative, îmbinând studiul psihologic al copilului cu acţiunea instructiv-educativă a procesului de învăţământ sau antrenament, care se execută asupra sa.

Tipul fundamental de experiment este cel de verificare sau confirmare, ce urmăreşte verificarea unei ipoteze formulate dinainte.

Prin experimentul pilot (considerat ca o repetiţie generală), experimentatorul îşi verifică tehnicile de lucru, de administrare a stimulilor, de înregistrare a răspunsurilor şi condiţiile optime de aplicare a variabilei.

Prin experimentul funcţional se urmăreşte stabilirea relaţiei funcţionale dintre o variabilă independentă şi o alta dependentă.

Orice tip de cercetare poate aborda fenomenele în desfăşurarea lor temporală sau sincronic, concomitent. Experimentul longitudinal urmăreşte modificările corelate ale diferitelor variabile în diferite momente ale evoluţiei subiecţilor, în timp ce experimentul transversal constă în investigarea, la un moment dat (într-o perioadă scurtă de timp) a unor grupe de vârste diferite, cu teste adecvate.

Experimentul crucial este experimentul destinat să aibă un rol decisiv în alegerea uneia dintre două ipoteze contradictorii.

Organizarea experimentului. Aceasta se referă la toate acţiunile întreprinse pentru ca experimentul să se deruleze în maniera care conduce la obţinerea rezultatelor scontate. Prima acţiune se referă la selectarea subiecţilor. De obicei, în experiment sunt cuprinse două grupuri: unul experimental, căruia i se administrează variabila independentă, şi celălalt numit de control (martor, pentru care valoarea variabilei independente este zero).

Aceste grupuri sunt selectate dintr-o populaţie, în funcţie de un criteriu (vârstă, sex, sport practicat, ş.a.). Aceste grupe sau eşantioane trebuie să fie reprezentative, adică să nu difere din punctul de vedere al caracteristicilor esenţiale. Cu cât eşantionul este mai mare, cu atât rezultatele sunt mai semnificative şi, ca atare, rezultatele cercetărilor sunt caracteristice pentru întreaga populaţie (din care s-a selectat eşantionul).

Selecţia eşantioanelor poate fi făcută în mai multe feluri: - selecţia întâmplătoare, când fiecare membru al populaţiei are şanse egale. În acest caz se face lista

subiecţilor, apoi se fac bilete cu numărul subiectului din lista şi se trage la sorţi ori de câte ori este necesar pentru a obţine eşantionul de mărimea dorită (atât pentru grupa experimentală, cât şi pentru cea de control). În cadrul experimentului psiho-pedagogic, metodic, clasele de elevi sunt considerate, în totalitatea lor, grupe de experiment şi control (clase paralele). Astfel de grupuri, selecţionate întâmplător, se numesc grupuri independente.

- grupuri perechi, numite şi asociate sau corelate. În acest caz echivalenţa grupurilor este dată de faptul că fiecare subiect din grupa experimentală are un echivalent în grupele de control. Pentru a se realiza aceasta, subiecţii sunt supuşi unei probe (sau mai multe) preliminare şi legătură cu variabila (variabilele) pe care o controlăm. În funcţie de rezultate, subiecţii sunt repartizaţi doi câte doi, unul în grupa experimentală şi celălalt în grupa de control.

În cazul grupelor perechi, rezultatele obţinute sunt prelucrate statistic (oarecum) diferit faţă de grupele independente.

Dacă în cercetare este cuprinsă o singură grupă, rezultatele iniţiate şi cele finale sunt prelucrate şi integrate statistic, ca şi în cazul grupelor corelate.

De regulă, în experiment, variabilei independente i se dau mai multe valori (cantitative sau calitative), pentru a vedea efectele asupra variabilei dependente. Pornind de la acest fapt, se impune utilizarea mai multor grupe echivalente. Prin aceasta sunt neutralizate, în mare măsură influenţele nedorite, necunoscute, ale unor variabile ne-experimentale provenite din diferenţele dintre subiecţi sau din ordinea prezentării stimulilor. Astfel, pentru fiecare valoare a variabilei independente se vor folosi grupuri echivalente. Un alt caz este când, pentru toate valorile variabilei independente, se foloseşte un singur grup de subiecţi.

10

Multă vreme, în cercetarea experimentală, s-a considerat ca suficientă măsurarea unei singure variabile şi menţinerea constantă a celorlalte.

Utilizarea mai multor variabile a fost demonstrată în deceniul al treilea al secolului nostru. Planurile experimentale cu mai multe variabile se numesc factoriale.

Interpretarea rezultatelor cercetării urmează mai multe etape. Important pentru experiment este confirmarea ipotezei de cercetare. Pentru aceasta se procedează conform regulilor de prelucrare statistică, adică:

- ordonarea datelor; - calcului valorilor centrale şi al variabilităţii; - se calculează erorile mediilor grupurilor cuprinse în cercetare, faţă de media presupusă a

populaţiei; - se calculează testul de semnificaţie al mediilor şi testul de comparare al frecvenţelor. În prelucrarea şi interpretarea statistică se porneşte de la ipoteza nulă, conform căreia datele obţinute

sunt întâmplătoare, în timp ce ipoteza de cercetare afirmă existenţa unei diferenţe datorate administrării variabilei independente. Testul de semnificaţie nu permite să demonstrăm că diferenţa rezultată nu se datoreşte întâmplării. 3.4 Metoda anchetei

Metoda anchetei, prin dezvoltarea şi extinderea investigării din diferite domenii şi, mai ales din domeniul ştiinţelor sociale, a dobândit un prestigiu deosebit.

Pe parcursul utilizării ei, tehnica de folosire a anchetelor, mai precis fundamentarea ei metodologică, s-a perfecţionat, stabilindu-se cu precizie condiţiile folosirii eşantioanelor, chestionarelor şi interviului, a prelucrării şi prezentării rezultatelor din anchete.

Faptul că metoda anchetei este folosită în diverse domenii: sociologie, pedagogie, psihologie şi faptul că nu întotdeauna cei ce folosesc această metodă nu au o pregătire corespunzătoare, a dus la comiterea unor greşeli de utilizare.

Este ştiut faptul că, prin aplicarea unei singure metode, rezultatele în cercetare nu sunt concludente, cu atât mai mult, folosirea metodelor de anchetă, prin care obţinem informaţii ce poartă o mare doză de subiectivism, trebuie să se facă concomitent cu alte metode.

Ancheta este cea care ne oferă informaţii, dovezi din diverse surse, dar experimentul ne oferă "probe".

Folosirea metodelor de anchetă este necesară, mai ales în cazul în care ne interesează opiniile, atitudinile şi motivele acestora, a unor indivizi sau grupuri. De exemplu: folosind chestionarul, ne putem da seama de preferinţele unei clase de elevi în ceea ce private sportul preferat, sau folosind interviul putem afla opinia unor spectatori în legătură cu o competiţie sportivă.

Având în vedere că prin anchetă obţinem "relatări personale", se iveşte problema: cât de "obiectivă" este aceasta şi dacă poate fi folosită în formarea unor concluzii cu caracter ştiinţific.

Folosind ancheta în domeniul educaţiei fizice şi sportului, obţinem relatări privind: stările psihofiziologice (senzaţii, percepţii, efort voluntar, manifestări organice etc.), atitudini, opinii, motive, stări subiective din domeniul cognitiv, afectiv.

Trebuie avut în vedere că relatările sunt afectate de mai mulţi factori, printre care: tendinţa unora de a-si "corecta" trăsăturile personale, din dorinţa de a apărea într-o lumină cât mai favorabilă; nivelul de cultură, atitudinea refractară la răspunsuri, sau, pur şi simplu, refuzul de a răspunde ş.a.

Folosirea metodei de ancheta în domeniul educaţiei fizice este determinată, în primul rând, de caracteristicile domeniului şi temei de cercetare.

Metodele de ancheta fiind caracteristice, mai ales, ştiinţelor sociale, scopul lor este, în principal, sondarea opiniei oamenilor, a indivizilor, a grupurilor alese la întâmplare sau după anumite criterii (vârsta, profesia, zona geografică, etc.) Ancheta poate avea un scop descriptiv, fiindu-ne utilă în cunoaşterea de ansamblu, alteori având un scop explicativ, funcţia ei fiind teoretică - să testeze o anumită ipoteză, sugerată de teorie - sau strict practic - să explice raportul dintre un număr de variabile.

Aplicarea metodei de anchetă se face în două moduri: 1. Chestionare; 2. Interviuri. Chestionarele pot fi: - poştale sau prin corespondenta; - directe. Interviul (convorbirea) poale fi: - formal; - neformal. Etapele anchetelor. Metodologia anchetei precizează o serie de etape de care trebuie ţinut cont

pentru o bună organizare a cercetării. Aceste etape sunt:

11

1. Precizarea problemei şi a scopurilor pe care le urmăreşte. 2. Delimitarea populaţiei (alegerea eşantioanelor). 3. Pregătirea instrumentelor de anchetă. 4. Efectuarea anchetei de proba (pilot), după care se aplică corectivele necesare planului anchetei

propriu-zise. 5. Efectuarea anchetei propriu-zise. 6. Interpretarea rezultatelor. 7. Redactarea raportului final. Etapele cercetării. Orice cercetare presupune o finalizare care se concretizează într-o lucrare, prin

care se face cunoscut rezultatul cercetării, etapele parcurse, subiecţii, metodele folosite. În general, planul de cercetare a unei teme include următoarele probleme:

1. Denumirea temei care urmează a fi cercetată: - caracteristica gradului ei de actualitate, ipoteza de lucru, scop;

2. Stabilirea metodelor de cercetare ce vor fi utilizate; 3. Stabilirea grupelor (sau subiecţilor) cuprinse în cercetare; 4. Stabilirea etapelor de muncă a cercetării; 5. Strângerea materialului faptic şi organizarea evidenţei lui (protocoale, înregistrări, etc); 6. Interpretarea şi prelucrarea materialului, formularea concluziilor; 7. Verificarea concluziilor prin organizarea unor experimente de control; 8. Redactarea lucrării. Rezultă că orice formă de cercetare presupune mai multe momente, care pe parcursul muncii

concrete pot să se interpreteze şi să se intercaleze. Punerea problemei (formularea ei) este primul act cu care începe demersul cunoaşterii, ca ipoteza să

fie puntea de legătură dintre problema pusă şi rezolvarea ei. În procesul de elaborare a ipotezei se impune întotdeauna să pornim de la practică, să desprindem

acele aspecte care nu sunt explicate sau suficient rezolvate. După delimitarea domeniului investigat şi punerea problemei, o altă sarcină importantă, în perioada

pregătitoare o constituie precizarea scopului cercetării. Treptat se precizează sursele de informare, adică documentele, felul lor şi metodele prin care

rezolvăm problema pusă. Una din activităţile preliminare ale cercetării o reprezintă documentarea. Prin aceasta se înţelege

studierea literaturii de specialitate (internă şi internaţională), care oferă informaţii referitoare la tema studiată şi, totodată, ne poate sugera o serie de soluţii, posibilităţi de prelucrare a datelor, etc. Pe de altă parte, studierea literaturii este necesară şi pentru a se evita repetarea studiului unei probleme deja rezolvate.

Redactarea lucrării. Valoarea cercetării ştiinţifice începe cu operaţia de redactare a lucrării ce va fi comunicată şi publicată. Poziţia critică a autorului este absolut necesară pentru selectarea materialelor demne de a fi aduse la cunoştinţa celorlalţi, condiţie esenţială care decide conţinutul real de idei.

Redactarea unei lucrări are o importantă valoare euristică pentru autorul respectiv. Activitatea raţională de cunoaştere nu poate fi definită decât odată cu redactarea textului, având în vedere relaţia organică dintre gândire şi scris.

În ceea ce priveşte tehnologia lucrării, pentru începători este necesar ca redactarea propriu-zisă să fie precedată de o etapă pregătitoare care constă în sistematizarea datelor obţinute şi prelucrarea lor statistică şi grafică. Concomitent cu analiza materialului original şi cu meditarea asupra problemelor pe care le ridică, informaţia bibliografică este completată în aşa fel, încât achiziţiile proprii să poată fi integrate teoriei ştiinţei respective (in cazul nostru ştiinţei activităţilor corporale).

Comentariile proprii, făcute pe marginea datelor culese şi informaţiilor bibliografice sunt prevăzute în ansamblul lor. Cu acest prilej se impune verificarea atentă a oricăror referinţe care urmează a fi prelucrate. După aceasta, urmează întocmirea unui plan general, structurat logic. Materialul cules este uşor manevrabil, dacă s-au folosit fişe documentare volante, care sunt grupate acum, conform ordinii pe care o impune textul. Redactarea sa începe cu o variantă care se concentrează asupra fondului, lăsând liberă asociativitatea şi necenzurând formulările cele mai îndrăzneţe.

Important este ca dezvoltarea ideilor să fie axată pe o schiţă oricât de rudimentară, întrucât ulterior se impun adăugiri, se prevede pentru aceasta fie pagina pe verso, fie o margine cât mai lată.

În a doua etapă se trece la analiza formală a textului realizat, cu grija preponderentă asupra coerenţei logice şi asupra stilului. În revizuirea textului se urmăreşte nu numai completarea şi corectarea lui, ci şi

12

excluderea ideilor care apar în plus, fără legătură, până la atingerea unui anumit nivel de claritate şi conciziune.

Titlul este, alături de rezumat, una din părţile cele mai importante, deoarece el atrage atenţia asupra lucrării. Titlul trebuie să fie cât mai informativ.

Înscrierea autorilor respectă în mod obiectiv contribuţia adusă, conform normelor etice uzuale. Punerea problemei se face în partea introductivă a lucrării. Aici se enunţă şi se formulează ipoteza de

lucru, precizându-se scopul şi obiectivele cercetării. Materialul şi metoda de lucru pot fi expuse într-un singur capitol, sau într-un capitol divizat. Expunerea rezultatelor ocupă cea mai mare întindere a lucrării şi reprezintă, de altfel, partea care-i

conferă originalitatea. Materialul brut va fi expus în forma prelucrată. Discuţiile asupra rezultatelor asigură integrarea contribuţiilor personale în sistemul de cunoştinţe

anterioare. Trebuiesc enunţate şi problemele care au rămas nerezolvate. Astfel, planul lucrării de cercetare va cuprinde capitolele: 1. Introducerea în care se precizează importanţa teoretică şi practică a temei cercetate, motivele

alegerii ei, istoricul temei, delimitările în cadrul domeniului, ipoteza de lucru, scopul urmărit şi cadrul general de desfăşurare a cercetării.

Când tema studiată necesită o clasificare teoretică sau o discuţie teoretică pentru justificarea formulării ipotezei, în planul lucrării se poate afecta un capitol destinat discutării datelor din literatura, încadrarea temei cercetate în contextul domeniului, aportul cercetării la clarificarea, precizarea unor aspecte, etc.

Un astfel de capitol este obligatoriu în lucrările de diplomă a studenţilor. Prin modul de prezentare şi de sinteză a datelor literaturii, candidatul dovedeşte cunoaşterea bazei teoretice şi metodologice a temei studiate.

Acest capitol este de regulă intitulat: 2. "Fundamentarea teoretică a temei" sau "Date din literatura de specialitate referitoare la tema

studiată" 3. Subiecţi şi metode este capitolul care mai poate fi intitulat şi "Organizarea cercetării", deoarece

aici sunt trecute de fapt condiţiile metodologice ce decurg din ipoteza de cercetare. Se arată modul de organizare a cercetării (adică: cercetare de constatare; de verificare experimentală; ancheta, etc), locul unde s-a efectuat cercetarea, durată şi periodicitatea efectuării măsurătorilor (experimente, observaţii, etc.), în fond toate datele care pot oferi o imagine compactă şi reală a organizării cercetării.

Referitor la subiecţi se va arăta vârsta, sexul, nivelul de pregătire, condiţiile solicitării pentru cercetare, modul de organizare al grupelor în planul factorial experimental, etc. De regulă, aceste date sunt cuprinse într-un tabel centralizator.

Metodele de cercetare folosite vor fi prezentate pe scurt, deci circumstanţele aplicării lor nu prezintă particularităţi deosebite. Dacă autorul realizează tehnici şi procedee proprii (specifice temei), le va descrie detaliat, încât rezultatele recoltate să poată fi înţelese de către cititor.

În cazul aplicării chestionarelor, acestea vor fi anexate, în text precizându-se condiţiile administrării. Pentru tehnicile observaţiei se poate, de asemenea, anexa, protocolul utilizat.

Aceste "anexe" pot fi incluse în text, în locul în care au fost amintite, sau într-un capitol special "Anexe", introdus la sfârşitul lucrării.

4. Analiza rezultatelor şi interpretarea lor este capitolul de bază al lucrării. Rezultatele vor fi interpretate pentru fiecare obiectiv al cercetării, în parte (acordându-se pentru fiecare obiectiv un subcapitol). De modul în care sunt interpretate datele, depinde veridicitatea concluziilor, aplicativitatea lor practică şi însemnătatea lor teoretică.

Rezultatele sunt cuprinse în tabele, unele din date în formă brută, iar în alte tabele sunt prezentate date prelucrate. Astfel, pot fi tabele cumulative, comparative, statistice, etc. Pentru o privire rapidă şi sintetică asupra materialului faptic se vor prezenta grafice şi materiale ilustrative (fotografii, schiţe, scheme, chinograme).

Pentru fiecare problemă analizată se vor prezenta concluziile ce decurg din materialul faptic coroborat cu datele teoriei.

5. Concluziile lucrării au aspect general şi decurge din sinteza datelor fiecărui subcapitol, unele concluzii au caracter teoretic, iar altele teoretico-practic.

13

Prezentarea concluziilor cercetării va fi realizată sintetic şi sistematic, scoţându-se în evidenţă caracterul lor teoretic sau de aplicabilitate practică, iar alteori se pot formula alte demersuri metodologice.

Când se impune, cercetătorul va face şi propuneri privitoare la metodologia aplicării rezultatelor cercetării.

6. Bibliografia este capitolul în care sunt notate lucrările consultate şi/sau citate. Indicarea surselor de informare se face fie prin trimitere la numărul sursei din lista bibliografică de la sfârşitul lucrării, fie în subsolul paginii în care se face referirea. În cazul citatelor, acestea se trec în ghilimele şi imediat se indică numărul sursei şi pagina (paginile).

Întocmirea listei bibliografice. Dacă este vorba de revistă – se înregistrează în ordine: Autorii……, titlul revistei, volumul revistei (bold), numărul revistei, paginile consultate, anul.

Dacă este vorba de carte – se înregistrează în ordine: Autorii, ……., titlul cărţii, Editura, anul, paginile consultate.

Dacă este vorba de lucrări prezentate la manifestări ştiinţifice – se înregistrează în ordine: Autorii, titlul lucrării, denumirea manifestării ştiinţifce, locul, anul, volumul, paginile

Limbajul lucrării ştiinţifice trebuie să fie clar, fraza simplă şi la obiect, fără umflături lingviste, care nu-şi au rostul.

Rezumatul lucrării este partea care îşi informează cititorii asupra esenţei conţinutului şi asupra contribuţiei autorului.

Formularea unei concluzii este necesară pentru a scoate în evidenţă contribuţia proprie şi pentru a-i evalua semnificaţia.

Lista bibliografică trebuie întocmită cu discernământ, ea trebuie să cuprindă lucrările consultate care au avut legătura cu problemele cercetate şi au oferit un volum bogat de informaţii.

Gruparea lucrărilor se face în ordinea alfabetică a autorilor sau, în lipsa acestora, a lucrărilor. Susţinerea comunicării ştiinţifice. Valorificarea lucrării se face prin comunicarea ştiinţifică în

cadrul sesiunilor, simpozioanelor, etc, sau publicarea în reviste de specialitate. Comunicarea se poate face liber, sau prin citirea rezumatului. Este indicat să se facă pregătirea

comunicării, încât să fie cât mai liberă. În privinţa elaborării planului unei lucrări prezentăm două exemple date de M. Epuran: Tema:,,Tratarea diferenţiată în educaţia fizică" Planul lucrării 1. Introducere 1.1. Rolul educaţiei fizice în dezvoltarea personalităţii 2. Abordarea diferenţiată modalitate de sporire a eficienţei educaţiei fizice 2.1. Implicaţii psihice ale motricităţii 2.2. Particularităţile învăţării la educaţia fizică 3. Referiri cu privire la folosirea tratării diferenţiate în învăţământ 3.1. Tratarea diferenţiată în procesul educaţiei fizice 4. Criterii de diferenţiere a activităţii la educaţia fizică 1.I. Educaţia fizică - obiect al cercetării 4.2. Cunoaşterea particularităţilor individuale ale elevilor condiţie pentru o aplicare a tratării

diferenţiate la educaţia fizică. 4.2. Indici de dezvoltare morfo-funcţională 4.2.2.Capacitatea motrica a subiecţilor 4.2.3.Examinarea psihologică a subiecţilor 5. Probleme ale cercetării experimentale 6. Aspecte specifice ale educaţiei fizice şi modalităţi de tratare diferenţiată 7. Stabilirea unor repere privind aplicarea tratării diferenţiate la educaţia fizică 8. Prin analiza rezultatelor la argumente în favoarea tratării diferenţiate 8.1. Formularea unor indicaţii metodologice cu o valabilitate mai generală, în munca de proiectare,

organizare şi desfăşurare a activităţii de educaţie fizică şcolară. 9. Concluzii finale Bibliografie A se reţine faptul, că cea mai mare parte din întinderea lucrării o ocupă experimentul, care începe cu

capitolul al patrulea. Fără să apară un capitol sau un subcapitol intitulat ipoteze şi obiective", acestea apar în subcapitolul 4.1,,Educaţia fizică-obiect al cercetării".

14

Prezentăm un alt exemplu de structurare a lucrării, în care în cercetare se folosesc metodele: observaţia; metodele de anchetă; analiza de caz; analiza statistică.

Tema:,, Rolul dirigintelui în complexul activităţilor de integrare socio-profesională a elevilor din

şcoala specială" Planul lucrării: 1. Caracteristici ale procesului instructiv-educativ în şcolile profesionale speciale 1.1. Sistemul şcolilor speciale în tara noastră 1.2. Obiective, conţinut şi metodologia instruiri în şcolile speciale 2. Elevul deficient mintal - particularităţi ale dezvoltării 2.1. Dezvoltarea fizică şi psihomotrică a deficientului mintal 2.2. Premise ale integrării socio-profesionale a deficientului mintal 3. Munca educativă - obiectiv de bază al procesului didactic 3.1. Dirigintele şi misiunea sa educativă 3.2. Formele de activitate şi sarcinile dirigintelui 3.3. Relaţia diriginte-familie factor optimizator al procesului formativ 4. Ipoteza şi obiectivele lucrării 5. Subiecţi şi metode 6. Desfăşurarea cercetării 7. Analiza şi interpretarea datelor 7.1.Delimitarea ariei de interes a elevilor în funcţie de complexul de acţiuni de la nivelul şcolii 7.2.Reorientare direcţiilor de acţionare a activităţii dirigintelui în concepţia cadrelor didactice din

şcoală 8. Concluzii Bibliografie

CAPITOLUL 4

Tehnica documentarii în cercetarea ştiinţifică. 4.1 Noţiuni de bibliografie. Căutarea surselor de informare. Indexarea coordonată.

Documentele ştiinţifice reprezintă atât principala sursă de informare ştiinţifică, cât şi principalul mijloc de transmitere a informaţiilor ştiinţifice în timp şi în spaţiu.

Documentele se folosesc în diferite domenii ale activităţii omului. Ele formează obiectul de studiu al diferitelor domenii ştiinţifice.

În sens larg se pot considera drept documente nu numai inscripţiile, manuscrisele şi publicaţiile tipărite, ci şi opere de artă, relicvele numismatice, exponatele muzeale, etc.

Se consideră document ştiinţific obiectul material care conţine fixată o informaţie ştiinţifică, destinată pentru a fi transmisă în timp şi spaţiu, şi folosită în activitatea societăţii.

Din punct de vedere al formei documentelor distingem: - texte (cărţi, reviste, manuscrise); - documente grafice (scheme grafice, planuri, hard, diagrame); - documente audio-vizuale (înregistrări fonice, filme, diapozitive). În domeniul activităţii de informare ştiinţifică documentele se clasifică în documente primare, şi

documente secundare, în documente publicate şi documente nepublicate (la această oră este o clasificare convenţională). Documentele ştiinţifice primare sunt documentele care fixează direct conţinutul şi rezultatele activităţii ştiinţifice şi de proiectare.

Din punct de vedere al grupărilor referinţelor, cataloagele se clasifică în: - alfabetice (indiferent de conţinut); - sistematice (grupate pe domeniul ştiinţei); - pe subiecte (urmează folosirea cataloagelor sistematice, prin alcătuirea unui index alfabetic de

subiecte sau o cheie). Comunicarea ştiinţifică şi tehnică a apărut concomitent cu începutul dezvoltării ştiinţei şi tehnicii în

societate şi a evaluat în funcţie de necesitatea materială a oamenilor, de a acumula treptat şi continuu cunoştinţe.

Din punct de vedere istoric, apariţia limbajului articular, considerată prima revoluţie informaţională, a permis realizarea relaţiilor de informare prin schimbul direct de informaţii între oameni.

15

Referarea documentelor, încadrată în analiza documentară, operaţia de referare (rezumare) a documentelor se materializează prin întocmirea referatelor bibliografice.

În tara noastră, referatul bibliografic este definit ca: "expunerea pe scurt a conţinutului şi însoţită de descrierea bibliografică respectivă".

Indexarea documentelor primare este operaţia de descriere şi exprimare a formei sau a conţinutului unui document - în urma unei analize mai mult sau mai puţin adânci - cu ajutorul unor termeni de specialitate, sau al unor simboluri care aparţin unui anumit limbaj documentar.

Prin indexare, fiecărui document i se atribuie deci o listă de simboluri sau termeni caracteristici, care ulterior sunt utilizaţi la regăsirea documentului respectiv. Orice informaţie conţinută în document, dar necuprinsă în această listă nemaiputând fi identificată, decât întâmplător prin parcurgerea documentului în întregime.

De aceea este justificată afirmaţia conform căreia indexarea reprezintă cheia regăsirii informaţiilor. Mijloacele indexării sunt simbolurile (numerice sau nenumerice) sau termeni caracteristici care reprezintă concepte unice într-un domeniu de specialitate şi care poartă în literatura de specialitate diferite denumiri: - cuvinte cheie;- descriptori; etc.

Conspectul. Pentru înregistrarea datelor culese prin lectură se foloseşte conspectul sau referatul informativ. Acesta conţine, toate datele esenţiale din documentul primar, materialul care ilustrează aceste date, argumentarea lui principală, datele privind metodica cercetării. Reprezintă un material bogat cu conţinut de idei, care urmează a fi prelucrat în cursul redactării lucrări personale. Deşi utilizat într-un sens asemănător, rezumatul (referatul indicativ) redă doar principalele date legate de tematica urmărită, omiţând informaţiile de interes secundar pentru aceasta.

Condiţii metodologice ale cercetării. Cel ce cercetează o temă, un aspect al practicii, trebuie să cunoască şi să respecte regulile cercetării. Îmbinarea permanentă dintre teorie şi practică, trecerea de la general la particular, şi de la particular la mai puţin general permite cercetătorului să extragă, în final, ceea ce este cu adevărat semnificativ, ceea ce are caracter de adevăr, contribuind în acest fel la îmbogăţirea teoriei şi practicii domeniului.

Cercetătorul trebuie să parcurgă anumite secvenţe metodologice, reuşind, în acest fel, să rezolve problema pusă.

Pentru început el va proceda la fundamentarea teoretică referitoare la conţinutul filozofic al domeniului şi la realităţile sociale, economice, de valoare a tezelor fundamentale ale activităţilor corporale.

Documentarea permite cercetătorului să se informeze temeinic şi să fie la curent cu toate noutăţile din domeniu; îl ajută să prevadă direcţiile de interes şi necesitate ale evoluţiei cercetării. Datele rezultate din analiza critică a literaturii, ideile cele mai semnificative vor fi reţinute prin înregistrarea lor pe fişe, acestea fiind întocmite pentru fiecare sursă de informare.

O altă problemă este cunoaşterea semnificaţiei a diferitelor tipuri de activităţi corporale cu înregistrarea şi evaluarea aspectelor acestora. Colaborarea cu alţi specialişti din ştiinţele particulare, este o condiţie de bază pentru realizarea unei cercetări pluri şi interdisciplinare.

Un ultim aspect este stabilirea unui sector preferenţial de cercetare. În ultimii 20 de ani, procesul de cercetare şi metodologiile folosite în bibliotecile colegiilor şi

universităţitor s-a schimbat drastic. Accesul la resursete bibliotecii prin servicii printate de indexare s-a transformat în accesul convenabil prin cataloage publice de acces online şi prin baze de date online, actualizate periodic. Dezvoltarea ,,software” şi ,,hardware” a calculatoarelor a avut un profund efect asupra vieţii cercetătorului, întrucât acuma, majoritatea cercetătorilor au acces la biblioteci automate şi dispun de calculatoare personale pentru a ,,compune”, stoca şi transmite mai departe cercetarea. Programele de grafică îmbunătăţesc şi edifică munca de cercetare. Publicarea se poate face acum de pe calculator, iar paginile web se creează cu uşurinţă.

Pe câtă vreme tehnologia informatici joacă un rol din ce în ce mai important în îmbunătăţirea metodelor şi strategiilor de cercetare, aceasta nu este însă decât un instrument de folosit la maximă capacitate. Cercetatorul PC are importanta responsabilitate de a învăţa cum să folosească eficient şi efectiv resursele bazate pe calculatoare. Aceasta necesită o mai amanunţită abilitate şi cunoaştere asupra procedurilor de a accesa informaţia, precum şi cunoştinţe despre structura bazelor de date. Procesele de luare a deciziei implicate în determinarea surselor optime pentru specificitatea problemei de cercetare sunt o abilitate sine qua non. Consultarea colegilor şi experţilor academici în domeniu rămâne parte importantă a procedurii tradiţionale de cercetare. În plus, abiiitatea de a sintetiza competent cercetarca precum şi scrisul clar sunt de asteptat de la cercetător.

16

Acest capitol îl va ajuta pe cercetător în parcurgerea etapelor necesare găsirii unei teme, a unei surse adecvate dar şi în învăţarea utilizarii bazelor de date ,,online”.

Puncte de plecare. La o căutare complexă, cercetătorul organizat notează clar unde şi ce anutne a căutat. Pentru cercetătorul contemporan, folosirea unui laptop sau calculator personal e deja uzualul program de procesare / editare a cuvintelor şi cifrelor poate fi îmbunătăţită de adăugarea de programe software bibliografice. Programele ,,Reference Manager” sau ,,Endnote 6” sunt dintre cele mai de actualitate pachete software, folosite de mulţi cercetători academici pentru descărcarea rezultatelor cercetării, stocarea şi producerea de bibliografli.

La un preţ mai accesibil se gaseşte ,,Endnote 6”, care are o complexă bază de date, unde cercetătorul poate descărca din majoritatea celorlalte baze de date sau crea o listă personală (denumită ,,library”) a referinţelor bibliografice. Elementele sau datele din baza personală a referinţelor bibliografice pot fi de aşa manieră ,,manipulate” pentru a se conforma ,,stilu bibliografic” al unui anuniit editor periodic. ,,Endnote 6” este deasemenea compatibil cu standardul de coniunicare ,,Z39.50”, omologat de ISO (organizaţia intemaţională a standardelor). Multe astfel de liste personale (libraries) folosesc baze de date aflate pe servcr-e care suportă versiunea 3 a protocolului Z39.50.

Rezultatul este că înregistrările din bazele de date (ce includ SPORTDiscus, ERIC, Sociofile), pot fi cu uşurinţă descărcate în Endnote 6 şi în Reference Manager.

Endnote 6 Berkeley, California: Niles & Associates Ruleaza pe platforme Windows şi Mac Pagina web: http://www.endnote.com Reference Manager Philadelphia, Institute for Scientific Information Ruleaza pe platforme Windows şi Mac Pagina web: http://www.refman.comlrminfo.asp De obicei, cercetătorului neabsolvent (în ştiinţa sportulul), i se dă de catre profesorul de curs sau

instructor, ca parte a cursului de elaborat, o tema de examen. Pentru absolvent, o temă de cercetare pentru teza de masterat sau doctorat rezultă de regulă din literatura unui domeniu foarte specializat şi are drept cerinţă ,,investigarea” în mod original a unei probleme.

Înainte de a purcede la o astfel de elaborare ,,originală”, trebuie efectuată o căutare extensivă a literaturii. Aceasta include şi serviciile de indexare şi bazele de date pentru alte teze / disertaţii de doctorat / masterat. Aceste baze de date îl asigură pe candidat că cercetarea pe care şi-a propus-o nu a mai fost aleasă anterior. 4.2 Biblioteca personală şi catalogul online.

Pentru acei cercetători care au utilizat o bibliotecă universitară, prima problema este de a descifra complexitatea organizaţională. De obicei, bibliotecile academice au birouri de informaţii şi personal calificat: bibliotecari şi asistenţi avizaţi, care pot fi consultaţi în legătură cu literatura unui anumit domeniu. Unul dintre bibliotecarii de referinţă poate avea subiecte de specialitate, el find denumit oficial (de exemplu): bibliotecar pe probleme de kinetologie, kinetica umană, ştiinţa exerciţiului fizic, etc. Aceşti profesionişti pot recomanda cel mai bine sursele optime pentru o anumită temă, ei au cunoştinţe aprofundate şi ar trebui folosiţi drept consilieri în strategii de căutare. Dacă cercetătorul nu este familiarizat cu catalogul public de acces online, personalul calificat din majoritatea bibliotecilor oferă sesiuni de instructaj al folosirii acestui catalog, sau a bazelor de date disponibile. Catalogul este baza de date a respectivei biblioteci — un index al tuturor materialelor fie ele scrise, audio-vizuale, etc. Majonitatea oferă şi status-ul materialelor (de ex. ce carte este împrumutată, câţi, sau locaţia fiecărui volum).

Cercetătorul intreprinzător versat în tehnologia informaţiei, având la îndemână calculatorul personal şi internetul poate descoperi multe despre oferta on-line a bibliotecilor, prin experimentare. 4.3 Surse de referinţă şi publicaţiile anuale retrospective

Precum am menţionat anterior, majoritatea bibliotecilor au o colecţie de referinţe sau un loc în care sunt puse la dispoziţie dicţionare, indexe, manuale şi enciclopedii 4.3.1 Enciclopedii specializate şi dicţionare

Majoritatea disciplinelor au o istorie de enciclopedii şi dicţionare de specialitate ce deservesc cercetătorul cu definiţii, informaţie de ,,background” şi retrospectiva temelor specifice. Educaţia fizică şi sportul au titluri consacrate ce furnizează o bună fundaţie istorică (The Oxford Companion to Sports and Games, London, Oxford University Press, 1975). Acestea sunt parţial suplinite şi de surse de actualitate ce cupnind:

17

Enciclopedia Ştiinei Sportului (Encyclopedia of Sports Science) Editată de John Zumerchik New York: MacMillan Libraty Reference, 1997, 2 volume Această enciclopedie în două părţi examinează fizica unei clase cuprinzatoare de sporturi individuale

şi, în partea a II-a, fiziologia sportului. Această a doua secţiune este intitulată: ,,Corpul omenesc” (The Body). Fiecare secţiune se ocupă de

anumite aspecte incluzând: procesul de îmbătrânire, glezna şi piciorul, compozitia corpului, energia şi metabolismul, sistemul circulator şi coronar, nutriţia, etc.

Encictopedia Sportului la nivel mondial Editată de David Levinson şi Karen Christensen Santa Barbara, California: ABC-CLIO, 1996, 3 volume Această enciclopedie cuprinde aproape 300 de sporturi şi jocuri diferite distincte sau alte activitati

recreaţionale. Fiecare articol prezintă o istorie a sportului, scopurile lui primare, relaţia faţă de societate şi cultură, şi natura competiţiei. Citeva articole conţin informaţii statistice semnificative.

Dicţionarul Oxford pentru Ştiinţa Sportului şi Medicinei Editia a lI-a Editat de Michael Kent New York, Oxford University Press, 1998 Un dicţionar actualizat, de terminologie în domeniul ştiinţei sportului. Dicţionar al Sportulni - Educaţiei Fizice - Ştiinţa Sportului Editat de Herbert Haag / Gerald Haag Kiel: Institutul pentru Sport şi Ştiinţa Sportului, 2003 Acest dictionar se ocupă de cele trei mari componente: sport, educaţie fizică şi ştiinţa sportului.

Conţine aproximativ 2000 de termeni, bazaţi pe tezaur structurat. Include indici lingvistici pentru: Germana-Engleza, Franceza-Engleza şi Spaniola-Engleza. Pe un CD-ROM separat, lista de cuvinte în lb. engleză, precum şi alţi indici lingvistici: chineza, greaca, româna, maghiara, ebraica, portugheza, rusa, turca şi araba. 4.3.2 Alte resurse de consultat

Majoritatea bibliografiilor ce se ocupă de un anumit subiect ies din actualitate încă dinainte de a fi printate (cu excepţia celor ce se ocupă de literatura istorică). Serviciile de indexare printate sau online conţin o abordare şi au de obicei o mare acoperire. Ele ar trebui utilizate pentru căutarea celor mai recente cercetări. Un tip de publicaţie ce poate fi de ajutor în găsirea ideilor sau revizuirea ultimelor informaţii pentru tema de cercetare este publicaţia de tip ,,Retrospectivă anuală”. De cele mai multe ori, aceste publicaţtii prezintă o recapitulare anuală a temelor de cercetare la zi. Autorii selectaţi pentru aceste publicaţii sunt binecunoscuţi şi respectaţi în domeniile specifice.

O sursă importantă, sponsorizată de Colegiul American de Medicină Sportivă se ocupă de teme comportamentale, biochimice, biomecanice, clinice, fiziologice şi de reabilitare în ştiinţa exerciţiului:

Retrospective ale Ştiinţei Sportului şi Exerciţiulni Fizic Din 1973 până astazi Hagerstown, Departam. Medical: Lippincott, Williams & Wilkins Alte surse pentru astfel de articole apar în diferite discipline. Aceste retrospective anuale pot conţine

sau nu articole gen retrospective, însă ele reflectă temele importante în cadrul disciplinei ce are o potenţială aplicare în sport. Următoarele sunt reprezentative:

Retrospectiva anuală a Medicinei Palo Alto, California: Retrospective anuale din 1950 până astăzi Retrospectiva anuală a Psihologiei Palo Alto, California: Retrospective anuale din 1950 până astăzi Pagina web: http://www. anualreviews. orz Ca parte a proiectului de cercetare, în special la nivel avnsat, cercetătorul poate decide să includă

teste sau testare ca parte a cercetării ,,originale”. Pentru a găsi testele cele mai adecvate, este de folos consultarea bibliografiilor de teste. În domeniul psihologiei educaţionale există multe directoare, inclusiv binecunoscuta: Mental Measurement Yearbook, edtţia a 14-a: http://www.unl.edu Această sursă include teste relevante pentru domeniul Ştiinţei sportului şi exerciţiului fizic şi ar trebui consultată împreună cu alte surse mai de specialitate, care cuprind

Directory of Psychological Tests in the Sport and Exercise Science, 2nd Edition Editată de Andrew C. Ostrow Morgantown

18

Pagina web: hlty://www. fitinfotech. com Nota: teste individuale disponibile online pentru o taxă modică Pentru a îmbunătăţi aceste instrumente ar trebui cercetate şi bazele de date (SPORTDiscus, Psyclnfo,

Medline) 4.4 Indexarea online

Cum găsim articole periodice şi cercetări recente. Înainte de existenţa serviciilor şi bazelor de date online, cercetătorul caută articolele periodice în literatura de specialitate şi în serviciile de indexare printate. Sarcina necesită dedicare, întrucât căutarea adesea dura ore în şir. Majoritatea serviciilor online datează din anii ‘70, astfel că temele ce impun căutarea articolelor anterioare acestei decade trebuie căutate manual.

Mulţi cercetători ai anilor ‘60 şi 70 la folosirea bibliotecilor academice, nu aveau acces la căutarea online ci aveau nevoie de intermediari — personal calificat deprins cu mediul online, în anii ‘80 şi ‘90, odată cu apariţia de software şi tehnologie mai avansată (CD cercetatorului i-a fost facilitat controlul asupra cercetării. Cercetătorul trebuie acum să înveţe elementele-cheie ale bazei de date, pentru a efectua o căutare eficientă, efectivă şi competenta. Pentru a atinge acest scop, cercetătorul are nevoie de cunoştinţe de actualitate asupra structurii bazei de date. Aceste informaţii se găsesc în secţiunea ,,Ajutor” (Help) a bazei de date sau în secţiunile introductive ale tezaurului imprimat (printat).

Pentru a ilustra trăsăturile importante ale unei căutari simple sau avansate, un exemplu de căutare va fi ilustrat mai jos. Vor fi folosite bazele de date SPORTDiscus şi MedLine.

SPORTDiscns Ottawa, Ontario: Centrul de Resurse Informative în Sport Din 1975 până astazi Actualizat mensual Tezaur: SIRCThesaurus, ediţia 2002 (pe CD-ROM sau ca parte a bazei de date online) Pagina web: http://www.sportguest.com O bază de date cuprinzând peste 600.000 de inregistrări ale articolelor periodice, cărţilor, capitolelor,

eseurilor, conferinţelor, rapoartelor, şi casetelor video asupra tuturor aspectelor ştiinţei sporturilor, psihologiei, administraţiei, sociologiei, antrenamentului, educaţiei fizice, fitness-ului fizic şi recreaţiei. Este inclusă şi cea mai mare parte din Colecţia de Sănătate şi Educaţie Fizică a Universităţii din Oregon actualizată din 1949 la zi, precum şi baza de date dezafectată SIRLS (sociologia sportului). Baza de date este disponibilă PC CD-ROM şi la distribuitorii online, precum şi pe server-ele SilverPlatter ERL. ,,Heracles” — baza de date frantuzească, produsă de INSEP la Paris, o Versiune spaniolă a bazei de date precum şi Catalogul Muzeului Olimpic din Lausanne, Elveţia,, sunt acum incorporate în SPORTDiscus

MedLine Bethesda, Maryland: Biblioteca Naţională de Medicină Din 1966 la zi, actualizată săptămânal Tezaur: Titluri şi Subiecte Medicale Pagina de acces public online: www.ncbi.nlin.nih.gov/PuhMed O bază de date cu articole periodice biomedicale, indexate din peste 3700 de publicaţii în toate

limbile, se adresează atât medicinei clinice cât şi celei experimentale, farmacologiei, iar pentru cerectătorul din sport: medicina sportivă, fiziologie, ştiinţa exerciţiului fizic, doping-ul şi drogurile. 4.4.1 Efectuarea de căutări într-o bază de date cheie

Majoritatea bazelor de date online au structuri asemănătoare şi fiecare conţine unităţi de informaţie denumite inregistrări (records). În cadrul fiecărei înregistrări există un număr de ,,câmpuri” (fields) unde găsim informaţia plasată. De exemplu, într-o structură tipică a unei înregistrări a unui articol periodic apare numele prescurtat pe lingă cel complet.

Cele mai importante câmpuri TL: Titlul articolului A U: Autorul articolului JN: Titlul jurnalului IS: Numărul de serie în standard internaţional PY Anul publicării LA: Limba în care este scris articolul DT: Tipul de document LE: Nivelul de dificultate DE: Descriptori (Titluri de subiecte din tezaurul SlRCThesaurus)

19

CP: Ţara în care a fost publicat articolul (Un număr alocat de UNESCO, ce desemnează o ţara, de exemplu: 840=SUA, 124 = Canada, etc)

Utilizarea operatorilor Boolean-i. Logica Booleana îşi are originea în matematică şi se foloseşte în manipularea de seturi în mod logic şi precis. Logica Booleana suportă trei feluri de combinare a seturilor: prin folosirea operatorilor „Sau”, „Şi”, „Non”. Bazele de date folosesc aceşti operatori, şi chiar motoarele de căutare o fac până la un anumit punct.

Exemplu de căutare în baza de date SPORTDiscus: Pentru a ilustra o căutare tipică, un bun exemplu provine de la profesorul de curs care sugerează o temă de examen win & I ,,Examinarea tensiunii şi stării emoţionale a înotătorutui înainte sau în timpul competiţiei”

Primul pas este de a interpreta cerinţa şi de a identifica cuvintele cheie şi sinonimele. În acest caz, pentru a purcede, cuvintele ,,stare, tensiune, înotator, competitiv” sunt de luat în considerare. Astfel, un cercetător poate începe prin:

Pasul 1: După înregistrarea în baza de date SPORTDiscus (login), se verifică terminologia descriptorului din tezaurul disponibil online sau pe CD-ROM

Pasul 2: Cercetătorul descoperă din tezaur că: a) ,,stare” nu e folosit drept descriptor, ,,emoţie” însă da; b) ,,tensiune” nu este folosit, în schimb avem ,,anxietate” şi ,,stress”; c) ,înotător” nu există, dar avem ,,a înota”; d) ,,competitiv” nu există, ci ,,competiţie” sau ,,spirit competiţional”. Cercetătorul dedicat se uită şi la termenii cei mai specifici. În acest caz, el caută ,,anxietate” şi

găseşte la termenii restrânşi (NT) — nume specifice de teste, sub termenii generali (BT) — ,,emoţie”, şi la termenii relativi (RT) — ,,stress”

Pasul 3: După examinarea acestor termeni, se decide care sunt cei mai specifici şi elementari. Se pare că cei mai succinţi termeni sunt ,,anxietate” şi ,,stress”, precum şi ,,a înota”, astfel că se conturează căutarea după cum urmează:

I) ,,Anxietate” SAU ,,stress” 2) A înota (înot) 3) ,,Si” (AND) rezultatele de la 1) şi 2) Această căutare foloseşte operatorii sistemului Boolean (,,SI”, ,,SAU”) pentru executare. Operatorul

boolean ,,SAU” (OR) este folosit pentru termeni similari şi acolo unde s-a intenţionat extragerea unei înregistrări unde apar oricare din termenii dinaintea şi de după ,,SAU”. Înregistrarea este extrasă la punctul 3 unde este folosit operatorul ,,SI” (OR) asupra rezultatelor de la 1) şi 2). De exemplu, combinaţiile pot fi ,,înot” şi ,,anxietate”, termenii ce apar în fiecare rezultat al căutării.

Căutarea poate fi rafinată prin limitarea rezultatelor la anumiţi ani, anumită limbă, nivel de dificultate şi ţara de origine a publicaţiei. 4.5 Alte metode de căutare

Strategii adiţionale de căutare ce pot fi utilizate includ: Trunchierea. Majoritatea sistemelor folosesc asteriscul drept simbol de trunehiere. La căutarea de

text oriunde în articol, asteriscul poate fi plasat la capătul rădăcinii cuvântului, de exemplu la ,,calcul*” vor fi afişate: ,,calculator”, ,,calculat”, „calculare”, etc.

Conventii ale bazelor de date. Alte convenţii de remarcat includ forma singulară sau plurală a descriptorilor:

Pentru a specifica o populaţie sau un grup particular de persoane, SPORTDiscus foloseste singularul, PC câtă vreme PSYCInfo le foloseşte pe amândouă 4.6 Resurse în alte biblioteci

Pe lîngă căutarea de cărţi şi teze, cercetătorul poate căuta în catalogul de acces public online pentru titlurile articolelor periodice ale fiecărei menţiuni găsite în SPORTDiscus, MedLine, Eric şi alte baze de date.

Dacă nu găsim materialele în biblioteca de specialitate din oraşul nostru, atunci putem apela la serviciul de livrare de documente (DDS = Document Delivery Service), sau la Departamentul de împrumut inter-bibliotecar.

În anumite instituţii, numai cercetătorul absolvent are dreptul de a utiliza serviciile DDS însă această restricţie este încet-încet eliminată pe măsură ce procesul devine automatizat. Tehnologia de scanare şi software-ul imbunătăţit ajută la urgentarea satisfacerii nevoilor de căutare. De multe ori, este nevoie de câteva săptămâni pentru a localiza biblioteca ce deţine materialele căutate, după care personalul trebuie să le caute, să le scancze / fotocopieze şi să le tnimită la biblioteca ce a formulat cererea.

20

Uua din cele mai importante resurse de a găsi cataloage de acces public online este LibWeb ( precum şi The WWW Library Directory). Prin aceste directoare, cercetătorul poate găsi biblioteci în orice regiune a lumii. 4.7 Resurse ale Interntet-utui

Folosirea Inteniet-ului creşte exponenţial de la an la an. La început, poşta electronică reprezenta traficul principal. În ultimii opt ani, paginile web au egalat şi chiar depăşit poşta electronică. Până la acest punct, informaţia din sport de pe Internet a fost dominată de paginile prea generale ale sportunilor profesioniste şi universitare (fotbal, baschet, tenis, hockey, ete). Găsirea paginilor academice este în cel mai bun caz o sarcină grea. Devine însă proeminentă prezenţa paginilor educative. Link-ul găsim la http://www.ucalgary. ca/library/

Internetul poate fi folosit drept unealtă în căutarea variilor teme. Câteva reguli pot asista cercetătorul în evaluarea paginilor, acesta putând determina dacă informaţia este relevantă şi fiabilă:

a) Primul criteriu: autoritatea site-ului. Se poate determina dacă a fost creat de către o persoană sau organizaţie cu credibilitate sau dacă aceasta este responsabilă pemru conţinutul editorial? Are informaţii de contact? Paginile anonime trebuie abordate cu precauţie

b) Este pagina actualizată în mod regulat? De obicei, pe pagina principală dedesubt de tot se află o dată la care a fost actualizată pagina cel mai recent. Paginile ce conţin material ,,arhivat” ar trebui tratate drept ,,arhivă”

c) Format-ul şi organizarea paginii. Se evidenţiază secţiunile majore pe pagina de start? Grafica şi link-utile actualizate şi procesul rapid de descărcare asistă la a face din respcctiva pagină un loc satisfăcător de investigare / vizitare. 4.8 Motoarele de căutare

Cercetătorul poate începe acum în sarcina greoaie de a găsi pagini care să-i îndeplinească cerinţele. Recent, un motor excelent de cautare, Google (www.google.com) a indexact activ pagini academice şi a permis instituţiilor educaţionale să-i folosească resurscle pentru a facilita accesul la informaţie.

Motoare de căutare: Google: http://www.google.com Ask Jeeves!: www.aj.com Metacrawler: www.webcrawler.com AltaVista: www.altavista.com

4.9 Directoare şi portaluri web Alte portaluri indexează sau organizează paginile după subiect, tip sau Locaţie. Yahoo! păstrează o

structură a disciplinelor majore având ca index recreaţia şi sportul (www.yahoo.com/Recreation/Sports) Alte directoare şi portaluri de investigat: www.infomine.usr.edu/main.html www.lii.org www.uiowa.edu/ge 4.10 Pagini-cheie ale Academiilor şi Asociaţiilor www.pe. Central.org/ www. ucalgary. ca/library/ssportsite

CAPITOLUL 5 Organizarea şi managementul proiectelor de cercetare ştiinţifică

5.1 Tehnici de colectare a datelor

Etapele prezentate în cadrul procesului de cercetare sunt tipice pentru aproape orice tip de cercetare, mai ales atunci când conceptul metodologici se bazează pe abordarea cuprinzătoare. Tehnicile de colectare de date presupun următoarele:

a) Chestiunile şi uneltele disponibile determină tipul de date ce vor fi folosite în cercetare. b) Calitatea cercetării depinde de “triangularea” probelor, colectarea datelor din surse diferite fiind

de importanţă vitală. În consecinţă, “Cuvintele sau/şi Numerele” sunt prezentate ca metode de codificare a datelor. Sunt detaliate trei mari probleme privind conceptele şi procedurile în colectarea de date sub forma de

cuvinte: - fundaţia tehnicilor de colectare de date sub formă de cuvinte;

21

- concepte ale colectării de date sub formă de cuvinte; - proceduri de colectare de date sub formă de cuvinte. Fundaţia tehnicilor de colectare este văzută drept baza furnizării unui cadru teoretic în care datele

sunt codificate în cuvinte. Sunt prezentate en-detail trei concepte: observaţia, chestionarea şi colectarea conţinutului, urmate de tratarea şi analizarea lui. În final, sunt descrise proceduri de colectare de date sub formă de cuvinte.

În conceptele şi procedurile de colectare a datelor sub formă de numere se ocupă de procesul de colectare în cadrul căruia datele sunt codificate în numere (măsurare). Conceptele de bază ale măsurătorii sunt analizate în acest capitol în mai multe secţiuni, având următoarele subiecte:

- baze ale tehnicilor colectării de date sub formă de numere; - concepte ale colectării de date sub formă de numere; - proceduri ale colectării de date sub formă de numere.

5.2 Tehnici de analiză a datelor Constă în două mari aspecte: - cuvinte: strategii non-numerice de analiză a datelor (ermeneutica) - numere: strategii numerice de analiză (statistici) Ermeneutica este prezentată în şase secţiuni având un larg areal de aspecte, care include: - ermeneutica în procesul de cercetare ; - funcţii standard ale ermeneuticii, în sens larg; - legătura dintre colectarea de date, tratament şi analiză; - paradigme de bază; - strategii logice şi teoretice; - cercetare de calitate, asistată de calculator; Statisticile sunt descrise după cum urmează: - statistici în procesul de cercetare ; - statistici descriptive ; - statistici inferenţiale.

5.3 Model de Metodologie de Cercetare pentru Ştiinţa Sportului şi Exerciţiului Fizic Modelul necesită elaborare ulterioară, întrucât serveşte drept cadru teoretic de bază pentru această

lucrare. Modelul de metodologie reprezintă un concept ce include o secvenţă logică de şase etape (v. Haag, 1991b; Haag, 1994b; Hager & Westerman., 1983).

Condiţiile în care se acumulează ştiinţific cunoştinţele, determină în cele din urmă status-ul academic al anumitor discipline ştiinţifice. Acest lucru este şi el o provocare pentru o disciplină relativ nouă, cum este şi ,,Ştiinţa sportului şi exerciţiului fizic”. În dezvoltarea unui domeniu ştiinţific nou, se aplică adesea aspecte de metodologie de cercetare ale ,,ştiinţei mamă”, sau ,,ştiinţei de referinţă”. Pas cu pas, însă, este necesar să dezvoltăm metodologia de cercetare din punctul de vedere propriu noii discipline ştiinţifice.

În faza introductivă a procesului de cercetare, se discută chestiuni fundamentale legate de filosofia ştiinţei. În acest stadiu îşi au originea problemele de cercetare. Mai presus de toate, se iau în considerate aspecte ale epistemologiei (ermeneutica, empirism, fenomenologie), şi aspecte de teorie ştiinţifică (diversitate, de ex.: idealism subiectiv, materialism dialectic, teorie critică, raţionalism critic, empirism logic, pozitivism şi filosofie New-Age).

De-a lungul dezvoltării istorice a ştiinţei în genere, s-au dezvoltat diverse puncte de vedere în legătură cu filosofia ştiinţei. Când face munca de cercetare, cercetătorul trebuie să aibă o părere bine definită asupra filosofiei ştiinţei precum şi un cadru teoretic în legătură cu problemele epistemologiei şi teoriei ştiinţifice, care sunt necesare în procesul de cercetare.

După trecerea în revistă a aspectelor de bază ale epistemologiei şi teoriei ştiinţifice, ne ocupăm de deciziile fundamentale (cum ar fi ,,Care sunt metodele de cercetare ce trebuie aplicate pentru investigarea problemelor?”). O discuţie în termeni antitetici asupra variilor concepte de cercetare este indicată (de exemplu: raţionalist versus naturalist, experimental versus descriptiv, şi empiric versus ermeneutic). Pentru fiecare proces de cercetare, trebuie să ne decidem asupra metodei ce poate depinde de problema în cauză. Trei metode, în speţă descriptiv, corelativ şi experimental se pot distinge (v. Strauss & Haag, 1994).

La nivel mai concret, trebuie să luăm în consideraţie design-urile de cercetare care corespund cel mai bine subiectului sau problemei în sine, şi pentru care trebuie să prioritizăm ipoteze sau/şi prezumţii de bază în design-ul de cercetare, trebuie urmărite multe aspecte detaliate ale procesului de cercetare. Odată ce acest proces ajunge la acest nivel, el poate continua în mod corect şi efectiv.

22

Următorul pas în proces este colectarea datelor. Atât baza de date (şi delimitările ei) cât şi respectivele tehnici de colectare a datelor au o foarte mare importanţă. În acest punct, aspectele specifice sportului devin din ce în ce mai importante, din moment ce condiţiile la care se supune colectarea datelor sunt de cele mai multe ori specifice sportului. Astfel selectarea şi calitatea tehnicilor de colectare de date determină calitatea cercetării într-o mai mare măsură.

În momentul finalizării colectării datelor, umătorul pas logic este analizarea lor. Se cer tehnici pentru două cazuri tipice: strategii ermeneutice pentru informaţii codate în cuvinte şi strategii statistice pentru date codificate în numere. Ambele feluri de analiză de date sunt necesare. A doua a fost dezvoltată cu succes folosind multe concepte statistice, iar prima încă mai necesită şlefuire.

Ultimul pas este aplicarea rezultatelor în practică, folosind transferul de cunoştinţe. În prezent, există multe deficienţe aici. Mai multe aspecte principale ale teoriei ştiinţifice (relevante pentru primul pas al modelului de metodologie de cercetare), trebuie reluate în acest ultim pas.

În concluzie, întrebarea ,, Cum putem obţine cunoştinţe ştiinţifice în ştiinţa sportului şi exerciţiului fizic? “, trebuie abordată folosind un model multi-dimensional. Modelul de Metodologie de cercetare prezentat este o posibilă soluţie pentru această provocare. Este important să considerăm metodologia de cercetare drept aspect major al fundaţiei teoretice a ştiinţei sportului şi exerciţiului fizic drept disciplină ştiinţifică. Astfel că, modele de cercetare adecvate reprezintă o condiţie sine qua non pentru calitatea cercetării. Ele trebuie dezvoltate pentru această nouă disciplină în general plecând de la domeniul teoretic al filosofiei sportive, şi de asemenea pentru fiecare din subdisciplinele adiacente. 5.3.1 Cercetarea literaturii, Internetul şi Tehnologia informaţiei

Index: 5.1 Introducere 5.2 Puncte de plecare 5.3 Biblioteca proprie şi catalogul ei (de pe Internet) 5.4 Surse de referinţă, publicaţii anuale, manuale 5.5 Indexarea online: cum să găsim articole periodice. Cercetarea de astăzi 5.6 Resurse în alte biblioteci 5.7 Resursele Internet-ului 5.8 Motoare de căutare 5.9 Directoare şi portaluri ale paginilor Web 5.10 Pagini web ale Academiilor şi Asociaţiilor Cuvinte-cheie: - biblioteca / catalog online / surse de referinţă - indexare online - resurse ale altor biblioteci - resurse ale Internet-ului / motoare de căutare / pagini web

5.3.2 Cercetarea ,,în bibliotecă”, Internet-ui şi Tehnologia Informaţiei Datorită rapidei dezvoltări a tehnologiei informatici, astăzi există o multitudine de canale de

informare. Această facilitează pasul procesului de cercetare, denumit ,,Retrospectiva literaturii”. Fără toate aceste posibilităţi de a descoperi informaţia, ar fi imposibil să ne acomodăm cu imensa cantitate de literatură disponibilă astăzi. Este destul de clar că a ne angaja în cercetarea din ştiinţa sportului şi exerciţiului fizic, presupune ,,know-how” legat de cercetarea literaturii, Intenet-ului şi Tehnologiei informaţiei.

Sumar/Referinţe: după studierea acestui capitol, se aşteaptă de la cititor următoarele: 1) Înveţe despre toate aspectele conexe cercetării literaturii, pentru a şti să furnizeze o retrospectivă

adecvată în privinţa temei cercetării 2) Fie în stare să utilizeze paginile web pentru a obţine informaţii adiţionale legate de cercetarea

planificată (abilităţi de folosire a Internet-ului) 3) Să se familiarizeze în detaliu cu motoarele de căutare, portalurile şi directoarele web, şi cu

serviciile de listare 4) Să înţeleagă şi să participe activ la dezvoltarea ulterioară a ştiinţei informatici privind ştiinţa

sportului şi exerciţiului fizic

CAPITOLUL 6 Noţiuni de statistică matematică aplicate în educaţie fizică şi sport.

23

Statistica, ca ramură a matematicii este folosită în cele mai variate ştiinţe pentru prelucrarea datelor înregistrate. Noţiunile de bază ale statisticii sunt abstracţii foarte cuprinzătoare prin care reuşim să ne apropiem de fenomenul studiat şi să-i înţelegem semnificaţia.

Valoarea indicelui statistic folosit depinde în mod direct de valoarea înregistrărilor obţinute prin diferitele metode de cercetare (experiment, ancheta, observaţie etc.).

Deci aplicarea metodelor statistice presupune aplicarea în prealabil a altor metode prin care se obţine şirul de date ce urmează a fi prelucrate. Statistica nu se reduce numai la prelucrare, ci prin intermediul ei avem posibilitatea de cunoaştere a fenomenului se lărgeşte, judecata reuşind să desprindă din înregistrările brute şi izolate legile după care se desfăşoară fenomenele, să sesizeze unitatea dintr-o largă diversitate.

Legea statistică se deosebeşte de legea dinamică prin aceea că nu exclude posibilitatea apariţiei fenomenelor aleatorii, că nu poate fi confirmată sau infirmată de un caz individual şi nici nu poate să ne conducă la previziuni pentru fiecare caz individual (luat ca atare). Previziunea este valabila în medie pentru un anumit număr de cazuri din categoria fenomenelor studiate şi probabilă fiecărui caz.

Probabilitatea este cu atât mai mare cu cât numărul fenomenelor studiate (eşantionul) este mai mare. Frecvenţa empirică tinde către probabilitatea teoretică prin cazul eşantioanelor largi, dar diferenţa p-f nu se micşorează neîncetat prin creşterea numărului cazurilor, ci oscilează aleatoriu în jurul lui 0 (zero).

Statistica îşi exprimă rezultatele în date cifrice şi foloseşte ca procedeu de bază numărătoarea şi gruparea.

V. Săhleanu distinge o serie de probleme a căror rezolvare este ajutată de statistică, între acestea sunt:

- Probleme de ordonare ~ urmăresc desprinderea a ceea ce este mai frecvent sau mai important; - Probleme de structură - cunoaşterea structurii unei colectivităţi, acestea se realizează în special cu

ajutorul poligoanelor de frecvenţă; - Probleme de caracterizare cantitativă a particularităţilor colectivităţii - prin medie, modul,

mediana, abatere medie, pătratică, etc.; - Probleme de variabilitate - pentru caracterizarea variabilităţii este necesară stabilirea dispersiei; - Probleme ale interpretării datelor numerice unde se apreciază exactitatea şi precizia rezultatelor; - Probleme de variaţie legată. Se poate stabili şi măsura legătura între diverse fenomene cu ajutorul

coeficienţilor de corelaţie. Aceste probleme ne ajută la realizarea unei evidenţe a materialului studiat (statistica descriptivă), la

desprinderea relaţiilor între diverse fenomene sau între diferitele laturi ale aceluiaşi fenomen (statistica analitică) şi în inducţia ştiinţifică.

Cercetările ştiinţifice nu se fac de obicei epuizând cazurile, ci pe un anumit eşantion. Se pune problema în ce măsură datele obţinute asupra eşantionului sunt valabile colectivităţii generale. Metoda statistică poate preciza numeric, prin valoarea unei probabilităţi, limitele încrederii într-un rezultat numeric de observaţie sau experiment (statistică inductivă).

Fenomenele studiate (izolat sau în raporturile dintre ele) de către diferite discipline ştiinţifice se împart, din punct de vedere al metodei întrebuinţate în studierea lor, în două categorii:

- fenomene tipice; - fenomene colective. Fenomenele tipice sunt acele fenomene care, în condiţii identice sau asemănătoare, se prezintă sub

aceeaşi formă unică (aşa se prezintă majoritatea fenomenelor din lumea anorganică). Fenomenele colective sunt acele fenomene care nu se pot reproduce aproape niciodată în mod

identic. Dintre acestea fac parte şi fenomenele biologice şi cele sociale, deci şi fenomenele care privesc activitatea de educaţie fizică şi sport.

Aplicarea metodelor statisticii matematice In prelucrarea §i analizarea unor fenomene întâlnite în activitatea de educaţie fizică şi sport este justificată prin caracterul probabilistic al acestor fenomene, care intră în grupa fenomenelor colective. Studierea cu ajutorul statisticii matematice a caracteristicilor diferitelor fenomene de educaţie fizică şi sport permite:

- descrierea mai exactă a acestor fenomene; - delimitarea mai riguroasă a problemelor, prin introducerea unei ordini precise şi, deci, prin

realizarea unui tablou general unitar; - prevederea unor fenomene care vor putea avea loc dacă acestea se repetă în condiţii asemănătoare

sau identice celor care au fost studiate mai înaintea - analizarea unor factor! cauzali, in afara celor perturbatori. Studiul diferitelor fenomene colective nu

se poate face decât pe baza unui număr relativ mare de cazuri, pentru a se putea separa, ceea ce este tipic de ceea ce este întâmplător şi a se distinge elementul trecător de cel permanent.

24

Cercetarea statistică a fenomenelor colective se desfăşoară în trei etape: 1. observarea statistica a caracteristicilor colectivităţii studiate (alegerea unităţilor care urmează a fi

cercetare; obţinerea materialului statistic prin înregistrarea într-o formă unitară a caracteristicilor care ne interesează);

2. centralizarea, ordonarea şi prelucrarea datelor culese în cursul observării, calculul indicatorilor sintetici, care caracterizează colectivitatea cercetată, prezentarea graficelor care uşurează analiza datelor culese;

3. aprecierea şi analiza indicatorilor sintetici, care caracterizează colectivitatea fenomenelor studiate. În cercetarea statistica a fenomenelor din domeniul educaţiei fizice, pentru a se trage concluzii care

să poată fi extinse asupra întregii colectivităţi de fenomene studiate, este necesara alegerea unui eşantion reprezentativ (numeric).

Eşantionul este un grup de subiecţi selectat pentru efectuarea unui experiment asupra lui. Cum se efectuează eşantioanele?

1. Selecţia aleatoare se realizează astfel: identificare (există o tabelă Fischer de numere aleatorii, de asemenea pot fi utilizate şi programele pe computer), după care, folosind diferite criterii, sunt selectaţi subiecţii. Aceştia formează un eşantion reprezentativ pentru întreaga populaţie din care face parte, adică observaţiile relevate de acest grup pot fi generalizate la întreaga populaţie.

2. Eşantionarea aleatoare stratificată. În acest caz populaţia este împărţită după o anumită caracteristică înainte de selecţia aleatoare.

3. Eşantionarea sistematică poate fi realizată prin telefon (fiecare al 50-lea abonat). 4. Desemnarea aleatoare se referă la posibilitatea desemnării de grupe în interiorul eşantionului. Prezentarea datelor sub forma de tabele. Datele primare odată grupate sunt centralizate în tabele care

uşurează cuprinderea materialului şi desprinderea aspectelor esenţiale. Modul de întocmire a tabelelor depinde de obiectivele cercetării, de aspectele care urmează a fi scoase în evidenţă.

Adeseori se întocmesc tabele comparative, iar grupele studiate pot să aibă efective inegale. În acest caz, frecvenţele stabilite trebuie exprimate în procente (frecvente relative).

N = efectiv total se ia la 100% şi se aplică regula de trei simplă. De exemplu: Dacă 24 ......................... 100% atunci 6 .......................... x Datorită accesibilităţii sale, exprimarea procentuală este preferată în multe cercetări. Cele mai importante metode matematice de interpretare de interpretare a rezultatelor cercetării unt: Media aritmetică. Conceptul de medie are semnificaţia de centrare, de „mijlocitor” pentru un şir de

date sau rezultate reale. Sportul de performanţă, raportarea la medie trebuie făcută cu prudenţă; performanţa sportivă, prin definiţie, este o excepţie de la medie, este o tendinţă la extrem. În nici un caz, media nu poate caracteriza potenţialul performanţial. Prin intermediul ei se poate caracteriza numai inconstanţa rezultatelor, mai exact factorul (psihic) de valorificare a performanţei.

Media aritmetică ( ) este valoarea care exprimă rezultatul raportului dintre totalul (suma) valorilor şi numărul lor (N) şi este indicatorul statistic cel mai des utilizat. Media aritmetică oferă cea mai precisă măsură a tendinţei centrale, dar este supusă la trei genuri de influenţe exercitate de valorile extreme maxime, valorile extreme minime şi de valorile cu frecvenţa cea mai mare. În cazul în care sunt valori ieşite din comun foarte mari sau foarte mici, ele se vor elimina din şirul de date, înainte de calculul mediei

Mediana. Mediana este valoarea care împarte şirul ordonat de date în două părţi egale; se calculează după formula:

Dacă n (numărul subiecţilor) este impar, mediana concordă cu o valoare din şirul de date. Dacă n

este par, mediana se va situa între două valori din şirul de date. Modulul. Se notează cu M0 reprezintă valoarea cu cea mai mare frecvenţă. Un colectiv este mai

bine caracterizat de o valoare înregistrată care apare de mai multe ori, decât de o alta care apare o singură dată.

De exemplu: la un grup de 15 subiecţi de 18 ani s-au înregistrat performanţele obţinute la alergarea de viteză pe 25 de m. Datele sunt exprimate în secunde şi zecimi de secundă. Valorile sunt cuprinse între 4,6 – 5,2 şi valoarea de 4,8 se repetă de cele mai multe ori, deci modulul M0 = 4,8 sec.

25

Calculul indicilor de abatere – Dispersia. Cunoaşterea gradului de împrăştiere – distribuţie sau dispersie – a datelor, oferă posibilitatea efectuării unor observaţii în două direcţii:

� aprecierea obiectivă a măsurării sau a gradului de distribuţie a datelor; � valorificarea mediei aritmetice. Trebuie precizat că media aritmetică va fi luată în considerare în toate calculele ulterioare privind

dispersia, semnificaţia şi corelaţia. De asemenea, ea reprezintă valoarea de referinţă în orice situaţie în care se analizează un grup de

rezultate (grupuri de subiecţi sau şiruri de date recoltate repetat de la un singur subiect). Cei mai utilizaţi indicatori ai dispersiei sunt: � amplitudinea (W) � abaterea medie sau deviaţie (Dx) � abaterea standard (S) � coeficientul de variabilitate (CV) Abaterea medie sau deviaţia medie (Dx) Reprezintă raportul dintre suma abaterii de la medie şi N. Se calculează după formula:

sau Datele se iau în valoare absolută (modul), nu se ţine cont de semnul algebric. Ordinea operaţiilor: 1. Se face diferenţa dintre medie şi fiecare valoare individuală 2. Se calculează suma diferenţelor (valori absolute) fără a se ţine seama de semn. 3. Se împarte suma la numărul de cazuri (N). Abaterea standard are întotdeauna înainte semnul. Ea reprezintă standardul cu care se poate abate

de la media aritmetică fiecare din valorile individuale. sau Din care rezultă: sau Ordinea operaţiilor: 1. Se calculează diferenţele dintre fiecare valoare individuală şi medie 2. Se ridică la pătrat : 3. Se calculează suma diferenţelor ridicate la pătrat 4. Se împarte suma pătratelor diferenţelor la numărul de cazuri 5. Se extrage rădăcina pătrată Coeficientul de variabilitate (Cv) Reprezintă exprimarea în procente a raportului dintre abaterea standard şi media aritmetică: Acest indicator oferă o măsură a gradului de omogenitate şi anume valoarea acestuia este invers

proporţională cu omogenitatea. Cv face posibilă compararea grupelor măsurate cu unităţi de măsură diferite (timp, spaţii, scoruri),

prin exprimarea valorilor în procente. Statistica recomandată pentru interpretarea următoarelor trepte de apreciere:

26

0 – 10% omogenitate mare; 10 – 20% omogenitate medie; peste 20% omogenitate mică. Alţi autori, de exemplu Epuran, recomandă următoarea scală de apreciere: peste 35% lipsă de omogenitate; între 35% şi 20% omogenitate mică; între 20% şi 10% omogenitate medie; între 10% şi 0 omogenitate mare.

Întrebări Ce este ştiinţa? 1.- pagina 4. Ce este cercetarea ştiinţifică? 1.- pagina 4. Ce este metodologia? 1. pagina 5, 14. Ce este metoda? 1. pagina 13. Ce este cercetarea ştiinţifică ? 1. pagina 16. Care sunt tipurile de cercetare? 1.pagina 16. Ce este măsurarea în cercetare? 1.pagina 34. Care sunt funcţiile măsurării? 1.pagina 37. Educaţia fizică şi sportul obiect al cercetării ştiinţifice. 1.pagina 47. Metoda observaţiei - metodă de cercetare în educaţia fizică şi sport. 1. pag. 50 Care sunt tipurile de observaţii? 1.pagina 51 Ce observăm? 1. pagina 52. Metoda experimentului - metodă de cercetare în educaţia fizică şi sport. 1. pag. 54. Care sunt tipurile de experiment? 1.pagina 56. Care sunt tipurile de variabile? 1.pagina 57. Cum se organizează experimentul? 1.pagina 59. Metoda anchetei - metodă de cercetare în educaţia fizică şi sport. 1. pag. 54. Care este scopul anchetelor? 1.pagina 65. Care sunt etapele anchetei? 1.pagina 68. Care sunt instrumentele anchetei? 1.pagina 67-79. Care sunt tehnicile de documentare? 1.pagina 112-119 Cum se organizează cercetarea ştiinţifică? 1.pagina120. Care sunt etapele cercetării? 1.pagina121. Cum se realizează redactarea unei lucrări ştiinţifice? 1.pagina123. Cum se redactează plenului unei lucrări de cercetare? 1.pagina 126-130. Care sunt metodele de interpretare statistico-matematice? 1.pagina 133-160.

Bibliografie Obligatorie: 1. M. Epuran, M. Marolicaru, - Metodologia cercetării ştiinţifice (ediţia a III a revăzută şi adăugită), Ed. Roprint, Cluj-Napoca. Facultativă: 1. Gagea, A. - Metodologia cercetării ştiinţifice în educaţie fizică şi sport, Editura Fundaţiei “România de Mâine”, Bucureşti, 1999.