UNIVERSITATEA “MIHAIL KOGALNICEANU” IASI

FACULTATEA DE DREPT

METODOLOGIA CERCETARII STIINTIFICE

TRATATUL DE LA MAASTRICHT

REFERAT

STUDENT,

HRIBAN(CUPET) ROXANA-MADALINA

ANUL II

GRUPA II

PLANUL REFERATULUI

INTRODUCERE

Aspecte generale

CUPRINS

1. Uniunea economica si monetara

2. Dinamica si viitorul integrarii europene

3. Politica externa si de securitate comuna

4. Ratificarea tratatului de statele membre

CONSIDERATII CONCLUSIVE

INTRODUCERE

Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) marchează o nouă etapă în procesul de

integrare europeană, deoarece permite demararea integrării politice. Acesta instituie o Uniune

Europeană fondată pe trei piloni: Comunităţile Europene, politica externă şi de securitate

comună (PESC) şi cooperarea în domeniul poliţienesc şi judiciar în materie penală (JAI).

Tratatul: instituie o cetăţenie europeană, consolidează puterile Parlamentului European şi

lansează Uniunea Economică şi Monetară (UEM). Pe de altă parte, CEE devine Comunitatea

Europeană (CE).

Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), semnat la Maastricht, la 7 februarie 1992, a

intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Acest tratat este rezultatul atât al unor elemente externe,

cât şi interne. Pe plan extern, prăbuşirea comunismului în Europa de Est şi perspectiva

reunificării Germaniei au condus la luarea angajamentului privind consolidarea poziţiei

internaţionale a Comunităţii. La nivel intern, statele membre doresc să continue progresele

înregistrate prin Actul Unic European prin intermediul altor reforme.

Aceste elemente au condus la convocarea a două Conferinţe interguvernamentale, una

privind UEM şi cealaltă privind uniunea politică. Consiliul European de la Hanovra din 27 şi

28 iunie 1988 a încredinţat unui grup de experţi, prezidat de Jacques Delors, misiunea de a

elabora un raport care să propună etape concrete pentru realizarea uniunii economice. Consiliul

European de la Dublin din 28 aprilie 1990, pe baza unui memorandum belgian privind relansarea

instituţională şi a unei iniţiative franco-germane care invita statele membre să ia în considerare

accelerarea construcţiei politice a Europei, a decis să examineze necesitatea modificării

Tratatului CE pentru a avansa în procesul integrării europene.

Cu ocazia Consiliului European de la Roma, din 14 şi 15 decembrie 1990, au fost lansate

cele două Conferinţe interguvernamentale. Lucrările s-au încheiat după un an cu reuniunea la

nivel înalt de la Maastricht, din 9 şi 10 decembrie 1991.

Prin Tratatul de la Maastricht, obiectivul economic iniţial al Comunităţii, şi anume

realizarea unei pieţe comune, a fost în mod clar depăşit şi vocaţia politică a fost exprimată.

În acest context, Tratatul de la Maastricht răspunde la cinci obiective esenţiale:

consolidarea legitimităţii democratice a instituţiilor;

creşterea eficienţei instituţiilor;

introducerea unei uniuni economice şi monetare;

dezvoltarea dimensiunii sociale a Comunităţii;

instituirea unei politici externe şi de securitate comune.

1. Uniunea economica si monetara

Uniunea Economica si Monetara (UEM) este procesul prin care politicile economice si

monetare ale statelor membre ale Uniunii sunt armonizate in scopul introducerii monedei unice.

Ea a facut obiectul uneia din cele doua Conferinte Interguvernamentale din decembrie

1990. Tratatul prevede realizarea Uniunii economice si monetare in trei etape: 

- Prima etapa (1 iulie 1990 - 31 decembrie 1993): libera circulatie a capitalului intre statele

membre, o mai buna coordonare a politicilor economice si o mai stransa cooperare a bancilor

centrale; 

- Etapa a II-a (1 ianuarie 1994 ? 31 decembrie 1998): convergenta politicilor economice si

monetare ale statelor membre (in vederea asigurarii stabilitatii preturilor si a unor finante publice

sanatoase); infiintarea Institutului Monetar European (EMI) si a Bancii Centrale Europene

(ECB), in 1998; 

- Etapa a III-a (initiata la 1 ianuarie 1999): fixarea cursurilor de schimb si introducerea monedei

unice pe pietele financiare straine, urmata de introducerea monedelor si a bancnotelor euro la 1

ianuarie 2002. 

A treia etapa a UEM a fost lansata la 1 ianuarie 1999, cand 11 state au adoptat euro ca

moneda unica, lor alaturandu-se doi ani mai tarziu Grecia. Unele state membre nu au adoptat

moneda unica: este vorba de Marea Britanie si Danemarca, ambele beneficind de o clauza de

neparticipare (opting out), si Suedia, care nu indeplineste toate criteriile cu privire la

independenta bancii centrale. Cele 10 noi state membre care s-au alaturat Uniunii la 1 mai 2004

trebuie sa adopte euro de indata ce indeplinesc conditiile cerute. Nu li s-a acordat o clauza de

neparticipare (opting out). 

- La 1 ianuarie 2002 au fost introduse monedele si bancnotele euro in statele membre, inlocuind

treptat vechile monede nationale (devenite acum ?elemente de patrimoniu?). La 28 februarie

2002 s-a incheiat perioada de circulatie mixta a monedelor euro in paralel cu cele nationale. In

prezent moneda euro este singura in circulatie pentru peste 300 de milioane de europeni. 

Provocarile de care depinde succesul EMU sunt consolidarea bugetara continua si o mai

buna coordonare a politicilor economice ale statelor membre. Viitoarea Constitutie europeana, in

curs de ratificare, considera aceste obiective ca un mijloc de imbunatatire a coordonarii in zona

euro intre statele membre.

2. Dinamica si viitorul integrarii europene

 

Integrarea nu este un fenomen static, ci dimpotriva un fenomen dinamic, ce presupune doua efecte:

A. Efectul de spill-over 1 ce presupune trecerea cvasi automata de la un stadiu la altul al

integrarii, integrarea sectoriala tinzand la o integrare generala.

Realizarea unei zone de liber schimb face necesara realizarea unei uniuni vamale pentru ca

trebuie evitate deturnarile traficului de marfuri, uniunea vamala favorizand realizarea Pietei

comune pentru ca libera circulatie a produselor si factorilor de productie stimulata de

eliminarea obstacolelor tarifare impuse schimburilor, presupune stabilirea de reguli comune,

armonizarea legislatiilor nationale, coordonarea politicilor economice.

Vointa politica intervine putin in acest proces. Logica interna a integrarii este cea care

permite depasirea progresiva a fiecarui stadiu si care conduce la uniunea politica (ultima etapa

a integrarii). Progresul pe calea integrarii se efectueaza cu toate acestea, impotriva diferitelor

manifestari ale nationalismului si tentatiei intotdeauna puternica a protectionismului

economic.

Constructia europeana depinde mult de traditiile nationale pentru ca efectul de spill-

over sa-si poata manifesta pe deplin rolul sau. Este evident de asemenea ca, cu cat ne

apropiem de ultimul grad al integrarii cu atat ne apropiem de "nucleul dur" al suveranitatii

1 J.M. Favret – Droit et pratique de l’Union Europeenne, p. 65

nationale si statele sunt deci din ce in ce mai putin dispuse sa transfere o parte suplimentara

din suveranitatea lor institutiilor comunitare.

Insa, cand exista o vointa politica in acest sens constructia europeana este relansata.

Concret, aceasta se traduce prin convocarea unei conferinte interguvernamentale insarcinata

cu redactarea unui nou tratat care le va modifica sau le va completa pe cele precedent.2

A.U.E. semnat pe 28 februarie 1986 si intrat in vigoare pe 1 iulie 1987 a constituit

prima revizuire de ansamblu a Tratatului de la Roma de la crearea C.E.E.. El a permis

relansarea constructiei europene intr-o perioada in care aceasta se afla in impas. Jacques

Delors a avut initiativa A.U.E.

Tratatul de la Maastricht, realizat prin vointa lui Francois Mitterrand si a cancelarului

german Helmuth Kohl, a constituit a doua revizuire de ansamblu a tratatelor comunitare. El a

permis mai ales introducerea de noi modificari institutionale necesare in perspectiva noilor

adeziuni.

Conferinta interguvernamentala din 1996 prevazuta prin tratatul de la Maastricht s-a

terminat prin semnarea unui nou tratat la Amsterdam . Aceasta este a treia revizuire de

ansamblu a tratatelor precedente.

S-a reexaminat sistemul institutional si decizional al U.E., insa rezultatele au fost

dezamagitoare intrucat statele membre nu si-au manifestat in mod decisiv vointa politica

favorabila unor eventuale adeziuni.

De aceea, s-a impus o noua conferinta interguvernamentala care a avut loc la Nisa in

decembrie 2000, in perspectiva unei noi largiri a U.E. la Malta, Cipru si tarile din Europa

centrala si orientala (au fost vizate probleme relative la: numarul membrilor Comisiei,

ponderea voturilor statelor membre in Consiliu si masurile necesare pentru a facilita

activitatea institutiilor si a garanta functionarea lor eficace).

B.Efectul de cliquet 3

22 Pascal Fontaine -Construcţia europeană de la 1945 până în zilele noastre, Ed. Institutul European, Iaşi 1998, p. 36

34 George Marin - De la Roma la Amsterdam via Maastricht , Ed. Independenţa Economică, Brăila ,1999

Efectul de cliquet semnifica faptul ca procesul de integrare este ireversibil,ca o

intoarcere este putin probabila, intrucat costul economic si politic al intoarcerii este mult mai

ridicat decat cel care ar rezulta dintr-un mers inainte.

Mai multe studii au demonstrat ca acest cost ar fi exorbitant:Raportul Cecchini din 1988 al

Comisiei, Raportul Catherwood din1988 al Parlamentului. Este abordata aici o problema

delicate - a ireversibilitatii constructiei europene.

Statele stiu ca orice progres pe calea integrarii este ireversibil,ca orice intoarcere este dificila

si de aceea nu se angajeaza mai mult pe aceasta cale decat dupa o reflectare matura.

2. Europa cu mai multe viteze?

Cu geometrie variabila ?

Problema care apare este ca daca anumite state doresc o vasta reforma a institutiilor

altele prefera o simpla rearanjare a Tratatului de la Maastricht.

In orice caz, perspectiva unei noi largiri a U.E. pune cu o necesitate crescuta problema

unei Europe cu geometrie variabila. Aceasta Europa exista deja in domeniul social,in privinta

monedei unice,apararii), dar viitoarea largire va trebui sa accentueze acest fenomen.

Tarile care nu doresc sau nu pot sa se integreze la fel de repede ca celelalte nu trebuie sa

blocheze pe cei care vor sa avanseze.

Mai multe formule de "integrare diferentiata" sunt posibile dintre care se poate cita:

"Europa cu mai multe viteze"- aceasta semnifica faptul ca se prefera formarea unui "nucleu

dur" de state membre care decid sa progreseze pe calea integrarii in domeniile in plina

dezvoltare (moneda unica) sau in domenii inca embrionare (P.E.S.C.si J.A.I.).

Celelalte state membre subscriu dinainte la aceste obiective, dar ele vor prinde din urma acest

"nucleu dur " mai tarziu, cand vor fi pregatite.

Integrarea diferentiata ocupa un loc important in cadrul sistemului comunitar, chiar inainte de

tratatul de la Maastricht (de exemplu exista perioade tranzitorii prevazute de acordurile de

adeziune si numeroase derogari introduse de A.U.E. referitor la obligatiile unor state membre

in cadrul alinierii legislatiilor nationale). 

Tratatul de la Maastricht a intarit fenomenul, astfel ca integrarea diferentiata a devenit

un element important al constructiei europene .

In anumite cazuri ea este reglementata de tratat, astfel ca statele membre care beneficiaza de

ea nu dispun de nici o influenta asupra modalitatilor sale (cazul perioadelor tranzitorii sau

U.E.M.); in alte ipoteze, integrarea diferentiata nu este reglementata si statele membre au

facultatea de a pune capat derogarilor de care dispun dupa vointa lor.

Este evident ca integrarea diferentiata deroga de la principiul acquis-ului comunitar .Astfel nu

ar trebui acceptata decat cu conditia respectarii obiectivelor Comunitatilor. De asemenea este

clar ca o integrare diferentiata durabila risca sa aduca atingere uniformitatii dreptului

comunitar.4

3. Antagonismul dintre aprofundarea si largirea U.E.

Constructia europeana ezita in permanenta intre doua logici: cea a aprofundarii (o

Europa tot mai integrata) si cea a largirii (problema adeziunii). Adesea s-a spus ca cele doua

logici sunt ireconciliabile. 

De fapt se poate remarca faptul ca au alternat in istoria constructiei europene perioade de

aprofundare cu perioade de largire,cele doua tendinte completandu-se si impunandu-se

succesiv pe scena europeana.

Aprofundarea a prevalat asupra largirii o prima data cand generalul de Gaulle a dat un

termen negocierilor privind Marea Britanie in 1959 in cadrul O.E.C.E. pentru a ineca piata

comuna intr-o vasta zona de liber schimb, apoi opunandu-se de doua ori consecutiv in 1963 si

1967 intrarii Marii Britanii in Comunitate .5

44 George Marin – op. cit., pagina 143

55 Jean Louis Quermmone – Montchrestien, E.J.A. 1994, p. 143.

Apoi largirea a intervenit in urma summitului de la Haga din 1969 cu ocazia aderarilor

succesive la C.E.E. a Danemarcei, Irlandei si Marii Britanii pe 22 ianuarie 1972 .

Disputele asupra aprofundarii si largirii s-au relansat la sfarsitul anilor 1980 cu ocazia caderii

zidului Berlinului si a imploziei imperiului sovietic.

Din nou Marea Britanie sprijinita de Danemarca a sustinut teza in favoarea unei largiri

precipitate. Dar sub influenta cuplului franco-german s-a decis ca nici o cerere de adeziune nu

va fi examinata cu exceptia unor circumstante exceptionale inaintea inceputului lui 1993 si ca

intre timp un acord vizand constituirea unui Spatiu Economic European va fi incheiat cu cele

7 tari ale A.E.L.S. si ca acorduri de cooperare, zise "europene" (adica care nu exclud

adeziunea) vor fi semnate cu fostele "democratii populare" indeplinind anumite conditii.

Singura exceptie a fost consimtita in profitul Germaniei de Est (fosta R.D.G.) in masura in

care fuziunea sa pe 3 octombrie 1990 cu R.F.G. a antrenat cu acordul partenerilor si a

Parlamentului European integrarea sa in Comunitate, marind populatia acesteia la 340

milioane locuitori.

Cu toate acestea, o noua faza a largirii a inceput in 1993, Consiliul European decizand

pe 11 si 12 decembrie 1992 la Edinburg sa angajeze negocieri cu Austria, Suedia, Finlanda si

Norvegia din ianuarie 1993.

Dar dialectica aprofundarii si largirii nu se reduce numai la problema unei eventuale adeziuni

a noilor membri la Comunitatea Europeana si eventual la U.E. Ea se intinde in mod egal la

viitorul "Marii Europe".

Grija manifestata dupa prabusirea lumii comuniste de presedintele Republicii

Franceze, Francois Mitterrand si de cancelarul R.F.G. Helmut Kohl a fost de a nu lasa sa se

transforme C.E. intr-o vasta zona de liber schimb din punct de vedere economic, iar din punct

de vedere politic intr-o vaga Confederatie a Statelor in favoarea unei largiri necontrolate.

Demonstrand prin aceasta o mare continuitate in raport cu politica externa a Frantei si

mai ales fata de cea exprimata de generalul de Gaulle, Francois Mitterrand a dorit in special sa

evite ca singura politica de stabilitate in vestul continentului european sa fie afectata de

miscarea de dezagregare produsa in Europa prin trezirea nationalismelor. 

Intr-o conferinta de presa acesta a afirmat: "Ce Europa ii va succede celei de la Yalta? Din

fericire, Comunitatea celor doisprezece si CSCE exista. Sa le dam mai multa putere, mai

multe mijloace. Acelora dintre cei doisprezece care ezita, le cer sa reflecteze la tensiunile care

se vor naste din intoarcerea la luptele de influenta, si de ce sa nu spunem, la jocul aliantelor.

Comunitatea nu le va rezista. Alegerea Frantei este facuta. "6

Pe baza acestei alegeri, diplomatia franceza cu sustinere germana si-a convins

partenerii la summitul de la Dublin sa convoace la Roma, la jumatatea lui decembrie 1990,

doua conferinte interguvernamentale in loc de una insarcinate cu pregatirea respectiv a

U.E.M. si a Uniunii Politice a Europei. 

In acest spirit, a fost decisa reportarea oricarei negocieri in vederea aderarii noilor membrii la

Comunitate dupa 1 ianuarie 1993 pentru a-i constrange sa accepte si acquis-ul Comunitatii

obtinut dupa realizarea Marii Piete interne si a Uniunii Europene asteptata de la viitorul tratat

de la Maastricht.

Aceasta alegere propusa de Franta si Germania a fost numita atunci preferinta pentru

aprofundare.

Dar, contrar a ceea ce a fost pretins uneori, aprofundarea pe termen scurt nu trebuia sa

inlature eventualitatea largirii pe termen mediu sau lung. In acest timp, in cadrul comunitar a

fost incheiat pe 2 mai 1992 la Porto acordul cu cele 7 tari A.E.L.S. asupra Spatiului Economic

European in timp ce erau semnate cu Ungaria, Polonia, Cehia acorduri de asociere europene.

Si in afara acestui cadru, Francois Mitterrand a sugerat in mesajul sau de anul nou – 31

decembrie 1990 – ideea unei vaste confederatii europene pe care a reluat-o fara mare succes la

Praga in pezenta lui Vaclav Havel in iulie 1991. 

Evenimentul marcant al evolutiei Europei celor doisprezece a fost la inceputul anilor ‘90

negocierea si semnarea tratatului de la Maastricht. Din punct de vedere geografic, unde

trebuie sa se opreasca spatiul comunitar?

Tratatul de la Maastricht, in articolul O, prevede ca orice stat european poate cere sa

devina membru a Uniunii Europene. Pe baza acestui criteriu a fost refuzata cererea de aderare

a Marocului formulata pe 8 iulie 1987.

Inventata pentru a guverna in 6 "metoda comunitara" nu s-a putut adapta unei comunitati de

doisprezece tari decat cu conditia dezvoltarii practicii in sanul Consiliului, a votului cu

majoritatea modificata.

Sefii de stat si de guverne prevazusera convocarea unei noi conferinte

interguvernamentale incepand cu 1996, Francois Mitterrand declarand: "Daca dorim sa

construim Europa, trebuie sa consideram ca aceasta Europa are nevoie de apararea sa proprie.

Daca ramane dependenta de puterile externe, atunci ea nu este Europa insasi".7

Alternativa ramane de a crea o Europa cu "carta" sau "cu mai multe viteze", Marea Britanie si

Danemarca deschizand calea altor tari dornice de a negocia noi exceptii.

Ceea ce pune problema stabilirii unui sistem politic capabil sa guverneze un spatiu

public cu geometrie variabila. Problematica largirii UE.

Tinand cont de fragilitatea echilibrului institutional comunitar si a numeroaselor

adeziuni intervenite in ultimii 20 de ani, o eventuala largire a U.E. la tarile din Europa

centrala si de est este greu de realizat.

In prezent, mai multe state sunt candidate la adeziune: Turcia, Ungaria, Polonia,

Cehia, Slovacia, Slovenia, Romania, Bulgaria, tarile baltice, Malta si Cipru. Nivelul de viata

in aceste tari este inferior celui ce predomina in statele U.E.

Mai multe decenii de comunism au stopat dezvoltarea economica si au perturbat

structurile aparatului de stat, astfel incat aderarea la U.E. a tarilor central si est europene ar

necesita o sporire considerabila a bugetului U.E. Aderarea prematura a acestor tari ar avea de

asemenea ca efect agravarea eterogenizarii U.E. atat pe plan economic, cat si pe plan politic,

cultural sau religios.6

Orice largire, compromite asadar eficacitatea U.E. daca nu este insotita de reforme

institutionale care sa permita a se evita ca plusul cantitativ sa nu se traduca printr-un minus

calitativ, printr-o paralizie a sistemului decizional.

Or, aceste reforme institutionale sunt intotdeauna dificil de negociat si rezultatele lor

sunt destul de aleatorii, dupa cum o dovedeste Tratatul de la Nisa.

Dinamica largirilor, in ciuda a ceea ce s-a proclamat se opune formarii unui "actor"omogen

din punct de vedere politic si aceasta din cauza complexitatilor tehnice de gestionare a unei

U.E. cu mai mult de 25 de membri.

 

66 Le Monde – 18 ianuarie 1990, p. 3.