CUPRINS

CAPITOLUL I: CONSIDERAŢII GENERALE............................................................................11.1 Delimitări conceptuale: imaginea, instituţia publică, informaţie de interes public, penitenciar, relaţii publice, opinie publică, comunicare organizaţională, comunicare publică;. .1

1.1.1. Imaginea - o percepţie socială........................................................................................1

1.1.2. Opinia publică................................................................................................................1

1.1.3. Relaţii publice................................................................................................................2

1.1.4. Instituţia publică.............................................................................................................2

1.1.5. Informaţie de interes public............................................................................................3

1.1.6. Comunicarea publică......................................................................................................3

1.1.7. Comunicarea organizaţională.........................................................................................3

1.1.8. Penitenciar......................................................................................................................4

1.2. Instituţia publică: Teoria organizaţională.............................................................................4

CAPITOLUL II: COMUNICAREA SI ROLUL EI IN INSTITUTIILE PUBLICE......................72.1. Conceptul de comunicare......................................................................................................7

2.1.1. Structura sistemului de comunicare...............................................................................7

2.1.2 Clasificarea formelor de comunicare.............................................................................9

2.1.3 Caracteristici ale comunicării........................................................................................10

2.2 Canalele comunicării...........................................................................................................11

2.2.1 Comunicarea formală...................................................................................................11

2.2.2 Comunicarea informală...............................................................................................12

2.3 Cele două niveluri de comunicare........................................................................................13

2.3. Condiții ale unei comunicări optime...................................................................................16

2.4. Cultura organizaţională......................................................................................................17

CAPITOLUL III: IMAGINEA UNEI INSTITUŢII PUBLICE....................................................203.1. Comunicare instituțională...................................................................................................20

3.2. Promovarea imaginii unei instituții publice........................................................................21

CAPITOLUL IV: IMAGINEA ÎN SISTEMUL PENITENCIAR................................................234.1 Instituţia penitenciarului......................................................................................................23

4.1.1 Relația cu comunitatea și mass-media...........................................................................31

4.1.2. Imaginea profesiei de lucrător în sistemul penitenciar.................................................32

4.2 Penitenciarul în trecut şi penitenciarul astăzi.......................................................................33

4.3.Analiză comparativă a penitenciarelor din Europa..............................................................38

4.2 Imaginea instituției penitenciare realizată de presă............................................................40

4. 3 Imaginea promovată de structuri specializate ale Administrației Naționale a Penitenciarelor...........................................................................................................................47

4.3.1 Purtătorul de cuvânt......................................................................................................48

4.3.2 Responsabilul cu informațiile de interes public............................................................52

4.3.3 Relații Administrația Națională a Penitenciarelor-mass-media....................................52

CAPITOLUL VI: ÎMBUNĂTĂȚIREA IMAGINII PENITENCIARULUI................................53CONCLUZII GENERALE............................................................................................................56BIBLIOGRAFIE...........................................................................................................................59

CAPITOLUL I: CONSIDERAŢII GENERALE

1.1 Delimitări conceptuale: imaginea, instituţia publică, informaţie de

interes public, penitenciar, relaţii publice, opinie publică, comunicare

organizaţională, comunicare publică;

1.1.1. Imaginea - o percepţie socială

În perioada actuală, imaginea a devenit un element cotidian al sensibilităţii, al

inteligenţei, al ideologiei noastre1. Imaginea este ideea - în sens kantian: o exigenţă de

desăvârşire a conceptelor noastre, ea desemnează nu un punct fix, ci o direcţie, un principiu de

organizare a informaţiei. Prin imagine se înţelege o reprezentare, creată datorită ansamblului de

opinii, credinţe, aşteptări, mentalităţi, ipoteze a unui grup de persoane sau în cadrul opiniei

publice asupra unei persoane, instituţii, a unor fenomene. Crearea unei imagini este o activitate

continuă, permanentă. Din acest motiv trebuie să comunicăm permanent, să ne îngrijim de

imaginea unei instituţii pe care o transmitem opiniei publice. Acest lucru poate fi realizat prin

câştigarea încrederii, urmărind formarea prin mijloace şi metode adecvate a unei imagini

pozitive, realiste, care să genereze încredere faţă de instituţia în sine, serviciile sale și în

personalul ce îşi desfăşoară activitatea în cadrul ei.

Mai apăsat pentru instituția publică (decât pentru mediul privat), ea trebuie să

construiască prin imagine sau autoimagine un capital de încredere și simpatie și să întărească

legitimitatea sa.

În sistemul peniteciar, instituţie publică de interes naţional, informaţiile sunt prezentate

prin intermediul purtătorilor de cuvânt din unităţi sau a directorilor, iar la nivelul Administraţiei

Naţionale a Penitenciarelor acest lucru se realizează prin intermediul responsabilului cu

informaţiile publice.

1.1.2. Opinia publică

Opinia publică a avut întotdeauna un rol important în societate, în ansamblul ei și mai

ales pentru conducerea unei comunități.

Cel care pentru prima dată a făcut referiri la ea şi a conştientizat importanța acesteia a

fost Abraham Lincoln, care era interesat de opinia publică şi o respecta: „Simpatia publicului

este totul; având-o nu vei avea eşecuri, dar, neavând-o, nimic nu-ţi va reuşi". Nicio instituţie,

indiferent de domeniu, nu poate ignora acest concept.

1 Jacques Ellul , La parole humiliée, Paris, H.C Essais 1 ianuarie 19811

Pentru C. Zamfir şi L. Vlăsceanu, „opinia publică reprezintă un ansamblu de cunoştinţe,

convingeri şi trăiri afective manifestate cu intensitate relativ mare de membrii unui grup sau ai

unei comunităţi faţă de un anumit domeniu de importanţă socială majoră”. 2

1.1.3. Relaţii publice

Relaţiile publice pot fi definite că fiind ansamblul de mijloace folosite de către instituţii

şi întreprinderi pentru a crea un climat de încredere şi simpatie în rândul propriului personal,

precum şi în rândul publicului.3

Procesul de relaţii publice urmăreşte o anumită reacţie din partea publicului ca urmare a

activităţii instituţiei, are la bază o anumită strategie şi este un atribut al conducerii instituţiei,

urmărindu-se realizarea unor căi de comunicare între instituţie şi alte instituţii, organizaţii,

parteneriate şi alte persoane. Procesul de relaţii publice cuprinde relaţia cu presa, opinia publică

și cu autorităţile publice.

Hon şi Grunig consideră că scopul fundamental al relaţiilor publice este acela de a crea

şi apoi a spori relaţii în curs de desfăşurare sau pe termen lung cu publicurile cheie ale unei

organizaţii. Aceştia susţin că oricât de important ar fi pentru o organizaţie să măsoare rezultate şi

efecte care ţin de munca de relaţii publice, este chiar mai important pentru o organizaţie să

măsoare relaţiile. 4

1.1.4. Instituţia publică

Conform legii 371/2006 care modifică legea nr. 544/2001 privind liberul acces la

informaţiile de interes public „ prin autoritate sau instituţie publică se înţelege orice autoritate

ori instituţie publică ce utilizează sau administrează resurse financiare publice, orice regie

autonomă, companie naţională, precum şi orice societate comercială aflată sub autoritatea unei

autorităţi publice centrale ori locale şi la care statul român sau, după caz, o unitate

administrativ-teritorială este acţionar unic ori majoritar”;5

Instituţiile publice sunt finanţate, în totul sau în parte, de la bugetul de stat sau bugetele

locale.

Spre exemplu:

- universităţile de stat,

2 Zamfir C., Vlăsceanu L., ”Dicţionarul de sociologie”, Editura Babel, Bucureşti, 1993

3 Stancu, Şerb, Relaţii Publice şi Comunicare, Editura Teora, Bucureşti, 1999, p.7.

4 Stephen D. Bruning, John A. Ledingham. „Organizational-Public Relationships and Consumer Satisfaction: The

Role of Relationships in the Satisfaction Mix,” Communications Research Reports 15, 1998, pp. 198-208, apud

Stephen D. Bruning, John A. Ledingham. „Relationships Between Organizations and Publics: Development of a

Multi-Dimensional Organization-Public Relationships Scale”, în Public Relations Review, vol. 25, no. 2, 1999, p.

225 Legea 371/2006 care modifică legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public art.2, lit.a

2

- teatrele de stat,

- muzeele de stat,

- spitalele statului,

- policlinicile, etc.

Instituţia stabileşte regulile de influenţare şi de control social a comportamentelor

individuale, modelele specifice şi stabile de organizare şi desfăşurare a interacţiunilor dintre

indivizi şi grupuri sociale, orientate spre satisfacerea unor nevoi de bază, valori şi interese de o

importanţă esenţială, strategică, pentru menţinerea colectivităţilor sociale.

1.1.5. Informaţie de interes public

Prin informaţie de interes public se înţelege „orice informaţie care priveşte activităţile

sau rezultă din activităţile unei autorităţi publice sau instituţii publice, indiferent de suportul ori

de forma sau de modul de exprimare a informaţiei”.6

Conform art.1 din Legea 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public

„ accesul liber și neîngrădit al persoanei la orice informații de interes public, definite astfel prin

prezenta lege, constituie unul dintre principiile fundamentale ale relațiilor dintre persoane și

autoritățile publice, în conformitate cu Constituția României și cu documentele internaționale

ratificate de Parlamentul României”.

1.1.6. Comunicarea publică

Comunicarea publică este definită drept: „ansamblul activităţilor instituţiilor şi

organizaţiilor publice ce vizează transmiterea şi schimbul de informaţii cu scopul principal de a

prezenta şi explica deciziile şi acţiunile publice, de a promova legitimitatea, de a apara valorile

recunoscute şi de a ajuta la menţinerea liantului social.” 7

Comunicarea într-o instituţie înseamnă mai mult decât informare, transmitere de

mesaje. Ea înseamnă o legătură cu cetăţeanul, un mod de a acţiona asupra lui, de a-i forma

convingeri asupra activităţii unei instituţii, a politicilor acesteia.

Comunicarea publică se referă atât la schimbul şi împărtăşirea de informaţii de utilitate

publică, cât şi menţinerea liantului social.

1.1.7. Comunicarea organizaţională

Comunicarea este un proces de transmitere a informaţiilor între două sau mai multe

persoane , unul are calitatea de emiţător , iar celălalt de receptor.

6 Legea 544/2001 ( actualizată) privind liberul acces la informațiile de interes public,art.2, lit.b7 Pasquier, Martial, Communication publique, Ed. De Boeck, Bruxelles, 2011, p.43

3

Comunicarea reprezintă elementul indispensabil pentru funcţionarea unei societăţi

umane, pentru dezvoltarea şi armonizarea acesteia. Comunicarea, afirma Ioan Drăgan „a devenit

un concept universal și atotcuprinzător pentru că totul comunică”.8

Comunicarea organizaţională este o comunicare interpersonală în grupuri mici sau

grupuri mari, care se desfăşoară în contextul unei organizaţii.

Prin acţiunile de comunicare, o organizaţie urmăreşte să-şi creeze o imagine favorabilă,

să o promoveze în societate.

Instituţiile din administraţia publică urmăresc ca, prin intermediul comunicării, să

obţină următoarele facilităţi:

identificarea - ce răspunde nevoilor instituţiilor administrative de a-şi asigura

notorietatea şi de a-şi face cunoscute competenţele;

informarea – care urmăreşte să facă cunoscută corpului social acţiunea

administrativă;

realizarea unei educaţii sociale – ce corespunde, sub forma de sfaturi, recomandări,

rolului din ce în ce mai important al instituţiilor publice în cadrul vieţii sociale. 9

1.1.8. Penitenciar

Conform Legii 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de

libertate, pedeapsa detențiunii pe viaţă şi a închisorii se execută în locuri special amenajate,

denumite penitenciare, care se înfiinţează prin hotărâre a Guvernului, au personalitate juridică şi

sunt în subordinea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.

Administrația Națională a Penitenciarelor este instituţia publică cu personalitate

juridică, în subordinea Ministerului Justiţiei, având că scop coordonarea şi controlul activităţii

unităților care se organizează şi funcţionează în subordinea sa.

Conform art.2 din hotărârea nr. 1849 din 28 octombrie 2004 privind organizarea,

funcţionarea şi atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, activitatea Administraţiei

Naţionale a Penitenciarelor se desfăşoară în conformitate cu prevederile Constituţiei României,

Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, cu recomandările Consiliului Europei cu privire la

tratamentul deţinuţilor, cu dispoziţiile Legii nr. 293/2004 privind Statutul funcţionarilor publici

din Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Legii nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a

României, legislaţiei execuţional-penale şi ale hotărârilor Guvernului date în aplicarea acestei

legislaţii.

1.2. Instituţia publică: Teoria organizaţională

8 Ioan Drăgan Paradigme ale comunicării de masă Ed. Șansa, București 1996,p 7

9 F. Dubois – Les politiques de communication externe des collectivités territoriales, Université de Lille III, Lille, 1994

4

Instituţiile publice reprezintă structuri organizate care au fost create pentru gestionarea

intereselor publice dintr-un stat. Interesul public este întotdeauna prioritar într-un stat de drept şi

din acest motiv este necesară angajarea unor persoane competente care să acţioneze conform

legii în vederea satisfacerii nevoilor publice.

L.G. Popescu arată că elementele care conferă particularitate organizaţiilor din

sistemul administraţiei publice şi care îşi pun amprenta asupra culturii organizaţionale şi,

implicit, asupra comunicării, îşi au originea în menirea şi în natura activităţii administraţiei

publice: organizarea executării şi execuţia legilor în scopul realizării interesului general al

cetăţenilor. 10

Organizaţiile publice se pot manifesta doar într-un cadru normativ general şi a unor legi

speciale, în care sunt reglementate statutul, obiectivele de îndeplinit, organizarea şi funcţionarea

ei, resursele disponibile (materiale, financiare, umane), funcţia ocupată etc.

O abordare a teoriei organizaționale a sectorului public presupune faptul că este

imposibil să se înțeleagă conținutul politicilor publice și al deciziilor publice fără a analiza

modul de organizare și funcționare al sistemului politico-administrativ.

Organizația se bazează pe obiective, reguli și reglementări clare care precizează rolul și

poziția fiecăruia, furnizează cadrul de acțiune și asigură o funcționare uniformă a structurilor.11

Pentru organizație, structura este mijlocul de bază în vederea realizării obiectivelor,

definirii relațiilor și a canalelor de comunicare și a influențării relațiilor cu mediul extern.12

Structura socială a organizaţiei se referă la relaţiile zilnice dintre membrii ei, între

interacţiunile formale sau cutumiale dintre aceştia. Structura socială îmbracă trei forme:

normative - cum ar trebui să se desfăşoare relaţiile într-o organizaţie şi este alcătuită din valori,

norme şi rolurile pe care le au diferiţi participanţi; cultural-cognitive - ceea ce numim noi cultură

organizaţională şi structura comportamentală - care este diferită de cea normativă şi se referă la

relaţiile normale, naturale, spontane dintre membrii unei organizaţii. Cele trei forme au un

caracter interdependent, se influenţează reciproc. Structura comportamentală este influenţată de

cea normativă, adică de regulamente şi instrucţiuni dar este influenţată şi de cultură

organizaţională, adică de valorile şi principiile după care se ghidează în activitate.

10 Stephen D. Bruning, John A. Ledingham. „Organizational-Public Relationships and Consumer Satisfaction: The

Role of Relationships in the Satisfaction Mix,” Communications Research Reports 15, 1998, pp. 198-208, apud

Stephen D. Bruning, John A. Ledingham. „Relationships Between Organizations and Publics: Development of a

Multi-Dimensional Organization-Public Relationships Scale”, în Public Relations Review, vol. 25, no. 2, 1999, p.

267-26811 Hințea , C.E , Hințea( Mora), C., Țiclău, T.C., Gyorgy, J., Vazquez-Burguette, J.L., Gutierrez Rodriguez. P

Management și leadership în organizații publice, p.712 Sproull , L . Weiner, S. Wolf ,D.1978, Organizing an anarchy, Chicago, University of Chicago Press, p.141

5

Structura organizatorică reprezintă configuraţia unei instituţii publice sau a unei

autorităţi publice şi cuprinde două forme care se află într-o strânsă legătură şi anume: structura

de conducere şi structura de execuţie.

Structura de conducere reuneşte funcţionari publici, compartimente şi direcţii dintr-o

instituţie publică, astfel încăt să asigure realizarea proceselor de management.

Structura de execuţie este formată din funcționari publici, compartimente și relații

organizatorice interne și externe cu scopul de a realiza și de a furniza servicii.

Misiunea unei instituţii publice este aceea de a exista pentru a servi interesul public, de

a crea o valoare pentru societate. Ea constituie un sistem de referinţă pentru întreaga activitate,

arată cine este ea şi ce poate să facă ea pentru societate. Rolul instituţiei este de a oferi servicii de

cea mai bună calitate cetăţenilor.

Activitatea personalului din instituţiile publice este reglementată prin legea 477/2004

privind Codul de conduită a personalului contractual din autorităţile şi instituţiile publice, care

urmăreşte un anumit comportament, o conduită profesională necesară pentru a crea şi menţine la

un nivel înalt prestigiul instituţiilor publice şi de asemenea în a crea un climat de încredere şi

respect reciproc între cetăţeni şi personalul contractual. Ei au obligaţia de loialitate faţă de

autorităţile şi instituţiile publice, în sensul de a apăra prestigiul autorităţii sau instituţiei şi de a se

abţine de la orice act care ar putea aduce prejudicii imaginii ei.13

La nivelul instituţiei penitenciare există un cod deontologic al personalului care

stabileşte normele de conduită ale acestora. Conform art.3 alin.2 din cod, funcţionarii publici din

sistemul administraţiei penitenciare îşi asumă responsabilitatea de a servi comunitatea, indiferent

de dificultăţile profesiei şi riscurile la care sunt expuşi.

Conform art.5 alin.2, funcţionarii publici din sistemul administraţiei penitenciare

trebuie să dovedească umanism, discreţie, stăpânire de sine, să dispună de abilităţi de

comunicare, lucru în echipă şi gestionare a situaţiilor conflictuale, precum şi de deschidere

pentru înţelegerea problemelor sociale, culturale şi educaţionale ale colectivităţii în care îşi

exercită profesia.

13 Art. 7 din legea 477/2004 privind Codul de conduită a personalului contractual din autorităţile şi instituţiile publice

6

CAPITOLUL II: COMUNICAREA SI ROLUL EI IN INSTITUTIILE PUBLICE

2.1. Conceptul de comunicare

Comunicarea reprezintă un element indispensabil pentru funcționarea optimă a oricărei

colectivități umane, indiferent de natura și mărimea ei. Schimbul continuu de mesaje generează

unitatea de vedere și de acțiune, prin armonizarea cunoștințelor, prin promovarea deprinderilor.

Comunicarea poate fi definită că fiind drept un proces în care deciziile sunt transmise de

la un membru al unei instituţii la altul. Ea însoţeşte activitatea instituţiilor publice, în sensul

transmiterii informaţiilor şi deciziilor către membrii săi pe de-o parte, şi către public, pe de altă

parte. Comunicarea în cadrul unei instituţii este un proces bilateral, în sensul că informaţiile,

deciziile, propunerile şi rezolvările sarcinilor sunt comunicate de către membrii săi unui centru

decizional cât şi transmiterea deciziilor luate de acest centru către membrii săi.

Comunicarea în instituţiile publice poate fi formală sau informală. Prin comunicarea

formală se realizează schimbul de informaţii oficiale și este bazată pe reguli, convenții și aspecte

bine precizate la nivel instituțional. Comunicarea informală are caracter de spontaneitate și se

produce mult mai frecvent decât comunicarea formală. Este caracterizată printr-o mai mare

libertate de exprimare şi naturaleţe și permite interlocutorilor să poarte o discuție mai puțin

structurată, dar mai deschisă și mai completă în informații.

Prin intermediul comunicării, instituţia publică reuşeşte să se apropie de cetăţeni,

câştigând încrederea acestora. Ea constituie totodată modalitatea de promovare a imaginii sale, în

sensul de a-şi ameliora imaginea deja existentă sau de a-și expune serviciile, importanța acestora

către societate.

Autorităţile publice trebuie să comunice cu cetăţenii, să menţină un contact permanent

cu aceştia şi să le aducă la cunoştinţă modul de funcţionare al instituţiei, rolul acesteia, atribuţiile

pe care le are personalul.

În consecință, comunicarea presupune transmiterea de informaţie, interacţiune umană şi

influenţare reciprocă în cadrul unui proces complex şi de o mare amplitudine.

2.1.1. Structura sistemului de comunicare

Actul comunicării umane este un proces alcătuit dintr-un ansamblu de elemente între

care există relaţii de interdependenţă, având ca scop transmiterea de informaţii. Folosind ca

model schema generală a proceselor comunicative, aşa cum a fost concepută de întemeietorii

teoriei comunicării, Shannon şi Weaver, în structura sistemului există următoarele elemente:

a) Sursa emiţătoare / Emiţător;

b) Aparatul şi canalul de transmitere / Transmiţător;

c) Semnalul transmis / Mesajul;

7

d) Aparatul de recepţie / Receptor14.

Comunicarea nu se încheie o dată cu preluarea sau receptarea informaţiei. Prin

intermediul informației se pot influenţa opiniile, ideile sau comportamentele pe care le

receptează aceasta, procesul purtând numele de efect al comunicării. Dacă un emiţător doreşte să

transmită o informaţie unui receptor, aceasta trebuie să fie inteligibilă. Emiţătorul trebuie să-şi

găsească cuvintele, să se exprime. Pentru a se face înţeles, oral sau în scris, el trebuie să-şi

codeze mesajul. Odată codat, mesajul este transpus în semnale care pot străbate canalul spre

receptor. Receptorul trebuie să decodeze mesajul transpus în semnale şi să-l interpreteze. Totuși,

comunicarea poate întâmpina o serie de obstacole, cum ar fi: cantitate irelevantă de informaţie

sau zgomotul de fond.

Modelul elementar al comunicării15

informaţie informaţie

emiţător canal receptor efect

zgomot de fond

(fig. 1)

Astfel, elementele care participă la actul comunicării și interacționează în cadrul

acestuia sunt următoarele :

1. Persoana care iniţiază şi formulează mesajul, declanşând actul comunicării;

2. Transmiţătorul prin intermediul căruia se codifică mesajul devenind semnal verbal,

grafic, impuls etc.;

3. Canalul / calea de comunicaţie prin care pătrund şi se propagă semnalele;

4. Aparatul de recepţie care preia semnalele şi le codifică;

5. Destinatarul care înţelege şi interpretează mesajul dat.

În acest fel, mesajul generat de emiţător ca sursă de informaţii este codificat de un

transmiţător sub forma unui semnal care circulă pe un canal până la receptorul care îl decodifică

şi restabileşte forma iniţială a mesajului, făcând să parvină la receptor, deci la destinaţie (fig. 1).

14 C.E. Shannon şi W. Weaver - „The Mathematical Theory of Communication”, Ed. University of Illinos Press, Illinos, 1949, pg. 188;15 I. Chiru - “Comunicarea interpersonală”, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2003, pg. 9;

8

După cum spune I. Ursu16 „rezultatul final al comunicării este marcat prin semnul

întrebării. Este întrebarea pe care şi-o pune atât sursa, dacă a fost înţeleasă, cât şi receptorul,

dacă a înţeles ceea ce i s-a spus”.

Când ne referim la comunicare trebuie să aducem în discuție și rolul interpretării, adică

determinarea sensului, înțelegerea mesajului de către destinatar.

Ion Ovidiu Pânişoară, consideră: „Mesajul presupune un mozaic de informaţii

obiecticve, judecăţi de valoare care privesc informaţiile şi judecăţi de valoare şi trăiri personale

în afara acestor informaţii17”.

Cele două aspecte ale comunicării sunt caracterul interpretativ şi caracterul interactiv-

comportamental şi dat fiind că acestea sunt dificil de disociat, este necesară o reprezentare a

acestora.

„Diversitatea cauzelor care determină dificultăţile şi perturbările aferente procesului

de comunicare face obligatorie exitenţa, în cadrul respectivului sistem a posibilităţilor de

reglare de adaptare şi de transformare18”

De asemenea, este necesar a se cunoaște și scopurile comunicării. Acestea sunt:

achiziţionarea de informaţii;

procesarea de informaţii;

generarea de informaţii;

diseminarea de informaţii

Informația este suportul de bază, esențial în comunicare, este „celula” care o face să

funcționeze. Conform DEX „informaţia constă în comunicare, veste, ştire care pune pe cineva la

curent cu o situaţie ...”19

2.1.2 Clasificarea formelor de comunicare20

Variatele forme de comunicare pot fi clasificate de fapt după mai multe criterii:

După tipul de limbaj folosit :

verbală

nonverbală

16 I. Ursu, E. Năstaşel - „Argumentul sau despre cuvântul bine gândit”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşri, 1980, pg. 25;17 I.O.Pânişoară - “Comunicarea eficientă”, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, pg. 48;18 I. Chiru – “Comunicarea interpersonală”, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2003, pg. 11;19 DEX, 1979, pg. 491;20 Adriana Chiriacescu, Comunicare interumană. Comunicare în afaceri. Negociere, Ed. Academiei de Studii Economice, Ed.Ase 2003

9

paraverbală

După numărul de participanţi la procesul de comunicare

comunicare intrapersonală (comunicare cu sinele)

comunicare interpersonală (cu alţii)

de grup

comunicare de masă (prin institutii specializate, cu adresabilitate generală)

După contextul spaţio-temporal al mesajelor

directă (faţă în faţă)

indirectă (mediată)

După intenţionalitatea comunicării :

intenţionată

neintenţionată

După obiectivele comunicării :

comunicare incidentală (fără scop bine stabilit)

comunicare consumatorie (consecinţă a stărilor emoţionale)

comunicare instrumentală (când este urmărit un scop precis)

După poziţia ierarhică în organizaţie:

comunicare ascendentă (cu superiorii)

comunicare descendentă (cu subalternii)

comunicare orizontală (emităţorul si receptorul au pozitii egale)

2.1.3 Caracteristici ale comunicării

În definirea actului de comunicare sunt evidențiate două caracteristici:

conținutul activității de comunicare;

caracterul procesual al comunicării21.

Procesul de comunicare interpersonal se desfășoară permanent și continuu. O persoană

pornește de la propria lui experiență, de la propriile idei și reflexii și ajunge în a asimila noi

mesaje, noi cunoștințe. În acest fel, persoana înaintează în procesul cunoașterii. „Prelungită în

timp, comunicarea duce la instalarea unei uniformităţi pe plan cognitiv, pe planul atitudinilor şi

comportamentelor manifestate, indivizii continuând, apoi, să se influenţeze unii pe alţii pentru a

menţine această uniformitate” 22.

Comunicarea umană se efectuează ulterior în sisteme şi limbaje complexe, prin gesturi,

expresii afective standardizate, adică prin coduri. Aceste coduri trebuie învățate de fiecare

21 I. Chiru - “Comunicarea interpersonală”, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2003, pg. 16;22 P. Golu - „Psihologie socială”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974, pg. 136;

10

persoană printr-un sistem de asimilare activă și selecție astfel încât în cele din urmă se va contura

un sistem individual.

Specific comunicării umane este echilibrul în ceea ce este stabilit şi ceea ce este

variabil. În concluzie, mesajele pot fi corect codificate şi interpretate numai dacă interlocutorii

împărtăşesc acelaşi cod, dacă stăpânesc acelaşi sistem de semnale.

Comunicarea între autorii implicaţi facilitează circulaţia informaţiilor pentru ca prin

interacţiunea lor, sub forma unor variate limbaje, să fie realizate obiectivele în comun”23. Alţi

autori consideră că: „Procesul de comunicare constă în ansamblul operaţiunilor de transmitere

şi primire a simbolurilor cu înţelesurile ataşate lor”24.

Comunicarea ca funcţie a managementului – „include aspecte complexe corelate cu

procesul de schimbare, nu numai în comunicarea internă, cu angajaţii, ci şi în comunicarea

externă, naţională şi internaţională, cu clienţii, furnizorii, investitorii sau cu orice grup care are

vreun interes în ceea ce priveşte organizaţia”.25

Orice comunicare este o interacțiune între emițător și receptor și în acest fel rezultă o

altă trăsătură a comunicării și anume bipolaritate, adică existența celor doi poli-emițător și

receptor.

O altă caracteristică a comunicării este adaptabilitatea, în sensul că emițătorul trebuie să

se adapteze la receptor, poate fi chiar influențat de acesta, alegând în principal valori cunoscute

de acesta din sistemul său individual. La rândul său, receptorul este obligat să se adapteze

emiterii.

De asemenea, în procesul de comunicare există o anumită intenţionalitate, în sensul că

un mesaj este transmis de emiţător către o altă persoană-receptor, atunci când este considerat de

emiţător ca o potenţială sursă de satisfacţie prin cunoaştere reciprocă a informaţiei.

„Orice individ care comunică este direct implicat în situaţia de comunicare,

angajându-se în ea cu personalitatea sa şi cu propriul sistem de nevoi care îi determină

motivaţiile” 26.

2.2 Canalele comunicării

2.2.1 Comunicarea formală

Comunicarea este formală atunci când informaţiile sunt transmise pe canale prestabilite

şi este impusă de structura organizaţiei (poate fi verticală sau orizontală). Acest tip de

comunicare, dacă nu este bine stăpânit în instituţiile publice duce la o slabă coordonare a

23 E. Joiţa - “Managementul educaţional”, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, pg. 115;24 E. Burduş, G. Căprărescu - “Fundamentul managementului organizaţiei”, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, pg. 422;25 R. Cândea, D. Cândea – “Comunicarea managerială, concepte, deprinderi, strategie”, Ed. Expert, Bucureşti, 1996, pg. 59;26 J.C. Abric - „Psihologia comunicării. Teorii şi metode”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pg. 16;

11

activităţii şi la o slabă imagine în societate. Comunicarea formală de sus în jos trebuie folosită în

principal pentru a influenţa opiniile, atitudinile membrilor, pentru a da ordine şi decizii. Acest tip

de comunicare este mai rigid şi din acest motiv trebuie să existe şi o comunicare formală de jos

în sus, astfel încât angajaţii să aibă posibilitatea de a confirma deciziile primite de la şefi şi de a

propune alte măsuri, astfel încât se verifică dacă angajaţii au înţeles ceea ce trebuie să facă.

Comunicarea formală orizontală are loc la acelaşi nivel organizatoric, având un caracter de

cooperare în principal.

2.2.2 Comunicarea informală

Comunicarea informală este opusul comunicării formale iar informaţiile sunt transmise

în afară canalelor de comunicare oficiale. Canalele acestea sunt spontane şi se creează

necontrolat, iar informaţiile sunt de regulă legate de interese particulare ale angajaţilor. Acest tip

de comunicare fluidizează legăturile dintre salariaţi şi reduce riscurile apariţiei conflictelor de

muncă şi alte fenomene negative ce pot apărea cu ocazia desfășurării activităților la locul de

muncă. Un grup pentru a exista trebuie să interacţioneze, să comunice. În acest fel se creşte

productivitatea muncii şi creativitatea.

Comunicarea externă

Comunicarea externă se referă la acel tip de comunicare cu exteriorul şi contribuie la

notorietatea şi promovarea imaginii instituţiei. Instituţia penitenciarului îndeplineşte această

funcţie de promovare a imaginii prin intermediul purtătorilor de cuvânt din unităţile subordonate

Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi de către direcţia de specialitate din cadrul ei. Mai

exact, această funcţie constă în atribuţiile pe care trebuie să le îndeplinească un purtător de

cuvânt şi anume de a lua legătura cu mass-media în vederea informării cât mai corecte a

activităţii desfăşurate, a unor modificări majore sau orice informaţie pozitivă de natură să

întărească percepţia despre un penitenciar şi funcţiile sale multiple, a misiunilor dificile și

complexe, a rezultatelor obţinute. Acest lucru se poate realiza prin diferite modalităţi:

comunicate de presă, interviuri, conferinţe etc.

Este de menţionat faptul că această acţiune de promovare a imaginii penitenciarului este

la îndemâna oricărui lucrător. Aşadar, un funcţionar cu ocazia unui contact cu mediul extern

poate reliefa aspectele pozitive dintr-o unitate, însă pentru a face acest lucru trebuie să fie

motivat şi să creadă în ceea ce spune, să existe o concordanţă în cele spuse şi acţiunile

întreprinse de el şi de asemenea să fie conştient de consecinţele ce le poate aduce abordarea unui

anumit subiect, iar acest aspect ţine de eficiența comunicării.

12

Aflată într-un contact permanent şi direct cu mediul social, instituţia publică preia

„şocurile” provenite de la acesta şi încearcă să le răspundă prin iniţierea, la nivel organizaţional,

a unor demersuri orientate spre schimbări, transformări, reechilibrări.

În cadrul proceselor de comunicare externă a administraţiei publice este posibil să apară

bariere comunicaţionale:

între diferitele instituţii ale administraţiei publice, din cauza gradului ridicat de

specializare a fiecăreia și a neacordării importanţei cuvenite colaborării între instituţii;

între administraţia publică şi cetăţeni.

Comunicarea internă

Comunicarea internă într-o instituţie publică, dacă este organizată şi eficientă are o

deosebită importanță în desfăşurarea activităţilor de către personal,în îndeplinirea sarcinilor şi

obiectivelor. Comunicarea internă se poate realiza prin comunicate, e-mailuri de informare ,

şedinţe, conferinţe şi se poate defășura de sus în jos, adică de la nivelurile ierarhice superioare la

subordonaţi și de jos în sus, adică de la subordonaţi la şefii ierarhici dar şi pe linie orizontală,

adică relaționări între compartimente.

Comunicarea internă, dacă se realizează de sus în jos, este un puternic factor

motivaţional pentru personal, dar informaţiile trebuie să fie clare, precise. De asemenea, prin

această modalitate se realizează activitatea de instruire, astfel încât personalul subordonat să fie

informat permanent asupra situaţiei din instituţie şi asupra sarcinilor pe care le are de realizat.

Într-un penitenciar, această comunicare este esenţială, având în vedere misiunile

desfăşurate. De cele mai multe ori comunicarea internă se realizează pe cale verbală, dar şi prin

informări scrise. Personalul trebuie să fie continuu informat, astfel încât fiecare să ştie ce să facă,

iar dacă se ivesc evenimente negative personalul trebuie să fie informat sau să poată informa

şefii ierarhici în timp util, astfel încât să se gestioneze situaţia operativă ivită. Dacă nu ar exista o

comunicare internă eficientă într-un penitenciar, această situație ar genera haos în unitate şi nu s-

ar putea interveni în cele mai dificile momente, deoarece nu se cunoaștea situaţia din acel

moment, personalul nefiind informat.

De aceea trebuie manifestată o permanentă preocupare în informarea rapidă a

personalului despre situaţiile apărute în desfăşurarea activităţii deoarece doar în acest fel se pot

preveni situaţiile neplăcute şi se poate executa serviciul în condiţii de profesionalism şi eficiență.

2.3 Cele două niveluri de comunicare

Atât în mediul profesional, cât şi în cel personal, comunicarea se face la două niveluri:

cel al conţinutului, adică cel al cuvintelor care sunt spuse sau scrise;

cel al emoţiilor, ce sunt ascunse dincolo de cuvinte, în gesturi, voce, mimica,

alegerea cuvintelor etc.13

Într-o instituţie, cum este cea a penitenciarului, funcţionarul public în relaţia cu deţinuţii

trebuie să-şi dezvolte următoarele abilităţi:

• menţinerea autocontrolului emoţional;

• înţelegerea stării emoţionale a deţinuţilor;

• comunicare eficientă cu aceştia şi abordarea tehnicii ascultării active pentru

influenţarea comportamentului acestora.

Se spune că nu ceea ce ni se întâmplă în viaţă contează, ci modul cum interpretăm şi

reacţionăm la evenimentele ce se ivesc pe parcursul vieţii, în mediul profesional, personal,

social. În mediul profesional există o multitudine de factori de stres, ce uneori ne depăşesc

capacitatea noastră de adaptarea şi gestionare a situaţiilor neplăcute.

Menţinerea autocontrolului emoţional

Dacă pronunţăm numai cuvântul „penitenciar” acesta este deja un termen ce ne aduce o

stare de tensiune, nervozitate, reticenţă adică în cele din urmă stres. Totuşi într-un peniteciar

există oameni care lucrează, care vin în contact direct cu deţinuţi, cărora le rezolva problemele şi

le asigură cele necesare existenţei de zi cu zi. Aceşti oameni pot întâmpina dificultăţi în fiecare

zi, iar aceşti oameni trebuie să fie permanent vigilenţi şi resonsabili, ceea ce poate conduce la o

stare de stres în rândul lor, deoarece vor fi traşi la răspundere pentru orice imprudenţă uşoară ori

neglijenţă pe care o pot manifesta în serviciul lor.

Desigur,aceşti oameni sunt încadraţi pe baza unor standarde, unor competenţe şi sunt

testaţi psihologic la încadrare şi pe parcursul serviciului, avându-se în vedere să corespundă

standardelor comportamentale şi psihologice, deoarece nu oricine poate face faţă situațiilor ce se

pot ivi într-un penitenciar.

O persoană stresată îşi poate manifesta această stare prin exprimări excesive de tipul

furiei, fricii, deznădejdii. Această persoană pentru a scăpa de starea de stres trebuie să-şi ţină sub

control emoţiile.

Personalul penitenciar trebuie să-şi lase problemele acasă din momentul când intră pe

poartă la serviciu, iar problemele şi situaţiile apărute pe parcursul desfăşurării serviciului trebuie

să rămână la muncă, în niciun caz nu trebuie aduse acasă, în mediul familial, acest lucru putând

duce la un dezechilibru emoţional. Nu puţine sunt cazurile când s-a ajuns la divorţuri sau

probleme comportamentale ale funcţionarilor dintr-un penitenciar tocmai din cauza stresului, a

faptului că nu s-au putut detaşa de tensiunea acumulată la seriviciu.

O persoană stresată nu mai poate face faţă solicitărilor de zi cu zi iar în mediul

profesional acest lucru duce la scăderea eficienţei în îndeplinirea sarcinilor de serviciu, lipsa

motivaţiei, îndeplinirea defectuoasă a sarcinilor şi atribuţiilor de serviciu .

14

O astfel de persoană poate recurge singură la tehnici de control a stresului, de

autocontrol emoţional sau poate fi ajutată de mediul său de suport (familia) sau de ajutor

specializat.

Funcţionarul public cu statut special, lucrător de penitenciare trebuie în permanent să-şi

evalueze nivelul de stres şi să-şi menţină autocontrolul emoţional astfel încât să facă faţă

evenimentelor de zi cu zi şi să gestioneze în mod eficient situaţii neprevăzute. Lucrătorii din

sistemul penitenciar își asumă responsabilitatea de a servi comunitatea, indiferent de dificultăți și

riscuri.

Înţelegerea stării emoţionale a deţinuţilor

Stephen Covey, clasic al managementului, scria: „Încearcă mai întâi să-i înţelegi pe

ceilalţi, dacă vrei să fii înţeles. Acest principiu este cheia comunicării interpersonale”.

Şi adaugă: „dacă reuşeşti să-ţi înfrânezi suficient de multă vreme judecăţile de valoare şi

concluziile, astfel încât să auzi persoană din faţă ta şi să-i asculţi povestea până la capăt, vei avea

o mai bună înţelegere a nevoilor sale şi, în felul acesta, a modului în care o poţi influenţa”.

Ascultarea este cel mai simplu beneficiu pe care îl acorzi persoanei din faţă ta şi creează

premisele unei bune înţelegeri. Deţinuţii sunt persoane care au greşit faţă de societatea în care

trăim, care au comis infracţiuni. Aşadar, ei se confruntă cu probleme de ordin social, moral, etic

dar şi de cele mai multe ori cu probleme psihologice. Unii dintre aceştia au nevoie de sprijin şi

suport pentru a se îndrepta, pemtru a le acordă o şansă, pentru a le da o direcţie. Din acest motiv,

într-un penitenciar există personal specializat în domenii de educaţie şi asistenţă psihologică care

acordă sprijinul necesar celor care au fost identificaţi cu nevoi sau riscuri. Aceştia evaluează

conduită deţinuţilor pe parcursul traseului execuţional şi formulează recomandări.

Pentru a cunoaşte şi a gestiona cât mai bine situaţia operativă dintr-un penitenciar este

esenţial a se întreprinde demersuri pentru a cunoaşte starea de spirit în rândul deţinuţilor.

Deşi este cam greu de înfăptuit, personalul care intră în contact direct cu deţinuţii zi de

zi (şef de secţie, educator, agenţi supraveghetori, şef de tură) îşi poate da seama dacă un deţinut

este agitat, nervos, recalcitrant şi în acest fel se poate acţiona pentru a preveni un eveniment

negativ şi pentru a evita că ceilalţi să adere la starea acestuia din urmă. Se poate discuta cu acel

deţinut şi se poate constată de exemplu că are probleme în familie sau probleme de altă natură

care ar putea fi soluţionate de către personalul penitenciarului sau cel puţin îndrumat spre

anumite cai de rezolvare.

Iată cum comunicarea, înţelegerea şi empatia pot rezolva probleme chiar majore în

rândul deţinuţilor. În cazul unor evenimente critice (revoltă, luări de ostatici) este foarte

important rolul negociatorului, care prin comunicare şi empatia poate rezolva unele situaţii

15

deosebit de periculoase pentru viaţă unor oameni implicaţi în incident sau pentru siguranţă

penitenciarului.

Comunicare eficientă cu deţinuţii şi abordarea tehnicii ascultării active pentru

influenţarea comportamentului acestora

Este important ca lucrătorul de penitenciare ce intră în contact direct cu deţinuţii să fie

şi un bun comunicator. Comunicarea eficientă într-un penitenciar este cea mai importantă

componentă în desfăşurarea în condiţii optime a misiunilor specifice.

Ascultarea activă reprezintă un intrument prin care cel care ascultă se implică activ în

discuţie, punând întrebări vorbitorului ajutându-l astfel să-şi clarifice situaţia și este importantă

în înţelegerea poziţiei vorbitorului şi îl ajută în clarificarea emoţiilor care au pus stăpânire pe el.

Ascultarea activă se poate realiza prin parafrazare, denumirea emoţiilor şi sentimentelor pe care

le resimte vorbitorul, rezumarea conţinutului discuţiei. Lucrătorul de penitenciare trebuie să

manifeste o atitudine accesibilă, numai în acest fel deţinutul i se va destăinui. De exemplu, un

deținut ce execută pentru prima dată o pedeapsă privativă de libertate într-un penitenciar se poate

confrunta cu multe probleme ce țin de adaptarea lui într-un cadru instituționalizat, destul de

rigid, cu multe reguli, cu alți deținuți care poate nu sunt la prima pedeapsă și pe care îl pot

influența sau teroriza. De aceea, lucrătorul de penitenciare ce intră în contact direct cu acesta în

special în perioada de carantină-observare, trebuie să-l monitoreze, să discute cu el , să-i acorde

sprijin dacă acesta îl cere, tocmai pentru a preveni de exemplu un suicid. Primul contact cu un

penitenciar poate fi traumatizant și lucrătorii de penitenciare trebuie să se preocupe și de acest

aspect sau mai bine zis de aspectele psihologice ale executării unei pedepse privative de libertate.

Această metodă de abordare este cea mai eficientă în situaţii conflictuale, când un bun

comunicator îmbină empatia, tehnicile de ascultare activă şi în acest fel poate preveni sau

înlătura situaţii dintre cele mai complexe.

2.3. Condiții ale unei comunicări optime

Pentru o comunicare optimă între partenerii angajați într-un dialog sunt importante

condițiile în care o asemenea comunicare se derulează.

„Situaţia cea mai propice pentru exprimarea celuilalt este aşadar situaţia în care el nu

se simte judecat, analizat sau interpretat, ci ghidat prin sfaturi şi nici manipulat şi hărţuit prin

întrebări”. 27

Pentru o comunicare optimă, partenerii trebuie să:

aleagă cea mai bună metodă de comunicare ( scrisă, orală, electronică). Metoda de

comunicare influențează interacțiunea, relațiile;

partenerul care codifică mesajul trebuie să fie empatic;

27J.C. Abric - „Psihologia comunicării. Teorii şi metode”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pg. 16, pg. 49;16

considerarea statului personal al interlocutorilor în momentul comunicării ( odihnit,

stresat, etc.);

considerarea stărilor afective ( partenerii să nu aibă alte preocupări, să fie ambii

interesați de procesul comunicării);

transmiterea unui mesaj bun și coerent de la început;

consistența mesajului;

inteligibilitatea mesajelor comunicate – depinde atât de organizarea informaţiilor,

coeziunea şi claritatea lor, cât şi de nivelul de acces al interlocutorilor la acestea, de

compatibilitatea comunicativă / de registrul comun al partenerilor;

expresivitatea comunicării – este asigurată prin calităţile de stil, intonaţie, pauze

logice ale partenerilor;

receptarea/decodarea corectă a mesajelor non-verbale emise simultan/alternativ cu

cele verbale;

interpretarea corectă a feed-back-ului care uneori poate induce în eroare

intenţionat/neintenţionat;

decodarea corectă a simbolurilor ce au un caracter arbitrar.

2.4. Cultura organizaţională

Cultura organizaţională este „modelul de aşteptări de bază pe care un anume grup l-a

inventat, descoperit sau dezvoltat în cursul procesului de învăţare a rezolvării problemelor de

adaptare externă şi integrare internă şi care a funcţionat îndeajuns de bine pentru a fi considerat

valid şi, ca urmare, a fi prezentat noilor membri ca fiind modul corect de a înţelege, gândi şi

simţi în relaţie cu respectivele probleme”.

Cultura organizaţională apare cu prilejul interacţiunilor dintre membrii unei instituţii,

organizaţii care îşi aduc fiecare aportul la formarea acestora prin credinţe, valori.

O cultură organizaţională devine puternică în momentul în care toţi membrii unei

organizaţii se pun de acord, înţeleg să respecte principiile şi valorile acesteia.

Cultura organizaţională se construieşte greu, fiind mai mult un sistem simbolic, idealist

dar odată construită cresc şansele unei organizări eficiente, a unui angajat dezirabil ce duce la

funcţionarea în bune condiţii a organizaţiei şi prin intermediul ei se trasează activităţile din

viitor. În orice organizaţie există un anumit set de credinţe, simboluri, ritualuri care evoluează în

timp şi care la rândul lor creează şi promovează un model de înţelegere şi cooperare în rândul

membrilor unei organizaţii, astfel încât să cunoască şi să contribuie la atingerea scopurilor,

misiunii pentru care a fost înfiinţată. S-ar putea spune că acest concept, de cultură

organizaţională formează traseul angajaţilor dintr-o organizaţie, îndrumă, îmbunătăţeşte

caracterul acestora, dezvoltă un mod de gândire, comportament.17

Totuşi, aceste valori, credinţe nu sunt conştientizate de majoritatea dintre noi decât dacă

trebuie să ne integrăm într-un mediu social nou, unde ne confruntăm poate cu un alt set de valori,

principii care domină activitatea profesională. Comunicarea este mai facilă între cei ce

împărtăşesc aceleaşi valori, asumtii şi credinţe şi se creează o identitate colectivă, unde se poate

lucra mai uşor.

Orice cultură organizaţională se caracterizează, din perspectiva valorilor şi normelor

comportamentale, prin două tipuri de valori şi anume:

(1) valorile terminale (finale) - care se referă la finalităţile dorite sau la rezultatele pe

care oamenii doresc să se producă şi atingă.

(2) valorile instrumentale - se referă la modelele dorite de comportament.28

Mulţi specialişti consideră cultură organizaţională că având două mari funcţii pentru

organizaţie şi anume:

1. Este principalul mecanism de integrare a membrilor organizaţiei; acest aspect este

important în relaţionarea dintre angajaţi.

Cultura organizaţională arată rolul şi statutul fiecăruia într-o organizaţie, trasează

modul de comportare şi relaţionare acceptat, precum şi relaţiile de muncă .

2. Constituie unul dintre mecanismele ce ajută organizaţia să se adapteze la mediul

extern.29

Cultura organizaţională, promovând comportamente contribuie la realizarea sarcinilor şi

obiectivelor prin intermediul angajaţilor. Dacă acest concept este implementat corect , atunci se

pot elimina factorii negativi ce provin din mediul extern şi se pot promova aspectele pozitive.

La nivelul mediului penitenciar, printr-o cultură organizațională putenică ce poate

afirma legitimitatea insituției, administrația penitenciară poate promova ordinea și siguranța la

nivelul locurilor de deținere și în acest fel își promovează credibilitatea în rândul membrilor

societății.

Legitimitatea a avut un impact major în majoritatea teoriilor organizaționale, inclusiv

cea a instituțiilor publice. Legitimitatea este definită30 drept o calitate deținută de o autoritate, de

o lege sau de o instituție ce îi confera puterea de a-i conduce pe ceilalți în a se supune deciziilor

28 Milton Rokeach  The Nature of Human Values (1973)

29 Richard L.Daft, Understanding the Theory and Design of Organizations, South-Western,

CENGAGE Learning, 2010;

30 Drawing off Weber’s view of authority, Tyler, Why people cooperate: the Role of Social Motivations, Princeton,

201118

și directivelor emise de aceasta din urmă. Elementul de bază al legitimității este acela de a

accepta și de a adera la așteptările unui sistem social constituit din norme, valori, reguli .31

Organizațiile ce urmăresc cooperarea și controlul pot promova legitimitatea prin

intermediul culturii organizaționale. Percepțiile despre legitimitate afișate prin cultura

organizațională pot juca un rol important în eficiența sistemului corecțional, în special în

sistemul penitenciar. Cultura penitenciară este o formă specială a culturii organizaționale, văzută

exclusiv la nivelul culturii deținuților, dezvoltată în condițiile traiului dintr-un penitenciar sau din

reflexiile culturii variate din societate aduse în penitenciar prin intermediul deținuților.32 Totuși

cultura penitenciară ar trebui văzută în totalitate, adică incluzând lucrătorii de penitenciare și

managementul instituției. În societatea modernă, lumea penitenciară este văzută drept un loc

unde nu există legi, unde normele și valorile etice și sociale sunt lăsate la poarta penitenciarului,

unde există un fel de antiteză cu ordinea și disciplina, deși această presupunere este greșită,

având în vedere faptul că există un regulament de ordine interioară al deținuților, o lege de

executare a pedepselor și diferite regulamente, proiecte, programe, activități implementate la

nivelul locurilor de deținere ce conferă o anumită rigoare comportamentală, o direcție spre un

deziderat social: acela de a părăsi calea infracțională și de a alege un comportament prosocial,

de reintegrare în societate.

Deținuții folosesc un cod al lor format din credințe și păreri informale, o subcultura

specifică. Codul lor este format dintr-o multitudine de convingeri, obiceiuri, valori și superstiții.33

Dacă un deținut dorește să se integreze într-un grup, trebuie să le adopte modelul

comportamental, subcultura ce s-a dezvoltat acolo , ca să fie în linie cu ceilalți. Pe de altă parte și

personalul penitenciar își formează un cod aparte, format din alte valori, credințe, percepții și se

creează astfel două tabere adverse. S-a realizat un studiu34 în rândul cadrelor penitenciarelor cu

privire la conduita, cultura lor și s-a constatat ca acest lucru influențează mersul normal al

activităților și relațiile cu deținuții.

Personalul din penitenciar trebuie să adere la un număr mare de norme, în marea lor

majoritate țin de relaționarea cu colegii și cu deținuții.

31 Suchman 1995 astfel citat din Scott&Davis.

32 Erving Goffman „ Encounters: Two Studies in the Sociology of Interaction”. (Indianapolis: Bobbs-Merrill) 1961

33 Williams and Fish (1974) Convicts, Codes and Contraband, Cambridge, M.A, Ballinger

34 Crawley Emotions and performance ;Prison officers and the presentation of self in prisons, Punishment and

society, 200419

CAPITOLUL III: IMAGINEA UNEI INSTITUŢII PUBLICE

Societatea este alcătuită dintr-un ansamblu de norme, valori, principii, drepturi şi

obligaţii pentru membrii ei. Pentru a se putea dezvolta şi pentru a exista o armonie între membrii

săi este necesar un cadru instituţionalizat, un sistem de constrângere care să menţină în cadrul ei

anumite orientări culturale, morale, de ordine şi disciplină.

Comunicarea instituţională are drept obiectiv promovarea imaginii acelei instituţii şi

acest lucru se poate realiza prin diferite instrumente cum ar fi : relaţii cu media, publicitate,

Internet etc. Prin intermediul acestor instrumente trebuie să se exprime cât mai bine expresia,

identitatea reală a instituţiei şi de asemenea să crească sentimentul de simpatie şi încredere în

rândul cetăţenilor.

Comunicarea publică, în sens particular este circumscrisă conceptelor de legitimitate şi

resonsabilitate, ea acţionează asupra cetăţeanului, îl îndrumă, îl direcţionează în a înţelege şi a

adera la politicile instituţionale, deciziile pe care le au organele de conducere şi a consimţi la

schimbările ce pot interveni în activitate. Însă acest lucru nu este o manipulare a cetăţeanului, ci

este un mod de cooperare cu acesta, el trebuie să aibă un rol activ, trebuie să-şi exprime o părere

legată de aspectele ce îl interesează. O definiţie a comunicării publice este dată de Pierre Zémor:

„Comunicarea publică este comunicarea formală, care tinde către schimbul şi împărtăşirea de

informaţii de utilitate publică şi spre menţinerea liantului social, a căror responsabilitate revine

instituţiilor publice”35 şi exprimă foarte bine rolul acesteia în societate.

Instituţia penitenciară îşi promovează imaginea în societate pentru a-şi realiza cât mai

bine misiunea şi scopurile pentru care există. Pentru a întări legitimitatea ei, se desfăşoară

anumite activităţi cum ar fi: realizarea de broşuri, conferinţe de presă ( pentru a evidenţia

aspectele unor programe implementate la nivelul unităţilor) ..., recompensarea performanţelor şi

excelentelor profesioniştilor din sistemul penitenciar într-un cadru festiv, cu participarea

jurnaliştilor, prezentarea bilanţului de activitate în faţă ministrului justiţiei, implementarea de

programe, colaboarea cu diferite organizaţii, parteneriate, expoziţii de tehnică militară etc.

3.1. Comunicare instituțională

Prin comunicarea instituţională se urmăreşte că instituţia să-şi creeze şi să menţină o

imagine favorabilă, o reputaţie pozitivă, să arate publicului activitatea ei, scopurile şi misiunile

de îndeplinit, să stabilească relaţii cu alţi participanţi în activitatea să, să-şi întărească

legitimitatea, să răspundă nevoilor de informare ale publicului.

35 Pierre Zémor Comunicarea publică, Ed. Institutul European, Iaşi, 2003, pg.27

20

Când analizăm imaginea unei instituţii trebuie să corelăm cele trei componente ale sale

şi anume: autoimaginea sau imaginea să ideală, ceea ce se doreşte a fi, imaginea transmisă, cea

destinată publicului şi imaginea subiectivă, adică cea percepută de public. Numai corelând aceste

trei componente, putem vorbi într-adevăr de promovarea imaginii sale.

Comunicarea organizaţională tocmai această menire are : de a armoniza aceste

componente, de a diminua diferenţele între realitate şi ceea ce cu adevărat se întâmplă care să

ducă în final la arătarea adevăratei organizaţiei, a imaginii sale obiective cu toată cultură să

organizaţională şi contribuţia socială la formarea identităţii sale. Numai în acest fel se poate

cristaliza imaginea unei instituţii care să conducă la notorietatea şi credibilitatea acesteia din

urmă.

3.2.. Promovarea imaginii unei instituții publice

În construirea imaginii unei instituţii, un rol major îl are comunicarea externă, deşi este

de precizat faptul că toate activităţile întreprinse de instituţia în sine contribuie la acest aspect.

Tehnicile de promovare a unei instituţii sunt diferite: publicitate, mass-media, relaţii publice,

internet.

Construirea unei imagini este un proces foarte dificil dar uşor de ruinat. Importanța

mass-media în sectorul public este foarte mare şi complexă. Ea este un mijloc de informare a

publicului, de influenţare a acestuia, de căutare, descoperire a unor aspecte ascunse publicului,

pentru ca mai apoi să le arate. O instituţie publică trebuie să cunoască nevoile media,

caracteristicile sale, modul de transmitere a informaţiilor, ce instrumente să aleagă în

comunicarea cu aceasta, pentru că, numai în acest fel , instituţia publică poate să se apropie de

media fără a-şi distruge imaginea construită cu greu. Totuşi, jocul acesta este riscant, apropierea

de publicitate trebuie să se facă prudent.

Publicitatea este principalul instrument în promovarea imaginii unei instituţii publice,

deoarece prin intermediul ei se ajunge la un contact cu marea majoritate a publicului , iar

instituţia publică se ştie că trebuie să atingă o mare parte din populaţie, deoarece trebuie să

transmită informaţii de interes public, decizii sau trebuie să promoveze campanii de informare ,

prevenţie etc.

Obiectivele publice pot fi atinse, după Martial Pasquier, în primul rând din informarea

de bază cu privire la activităţile ce le desfăşoară sau intenţionează în a le desfășura, pentru a oferi

publicului vizibilate şi transparenţă asupra acestora. Urmează acţiunile întreprinse în legitimarea

acţiunii publice şi în acest fel se explică motivele, avantajele unui proiect, program, decizie.36

36 Martial Pasquier, Communication publique, Ed. De Boeck, Bruxelles, 2011, pg.14721

Al treilea obiectiv urmăreşte schimbarea de comportament.37 În sectorul public, acest

lucru ar fi eficient în campaniile de prevenire, combatere a unor conduite negative. Este

important ca diverşi angajaţi ai sectorului public , cum ar fi un poliţist, să arate misiunea

instituţiei, schimbările ce intervin acolo şi în acest fel fiecare să fie reprezentantul propriei

instituţii, în acest fel contribuind la promovarea imaginii ei.

Există o multitudine de forme de promovare a imaginii unei instituții, a valorilor sau

serviciilor acesteia, însă cea mai eficientă este ignorată. Ea se află la îndemâna tuturor

funcționarilor și constă în reliefarea permanentă a aspectelor pozitive din organismul public din

care face parte, cu ocazia contactelor cu exteriorul, profesionale sau personale.

37 Ibidem pg.14822

CAPITOLUL IV: IMAGINEA ÎN SISTEMUL PENITENCIAR

4.1 Instituţia penitenciarului

Penitenciarul este o instituţie complexă, care are un rol esenţial în custodierea acelor

persoane care au fost respinse de către societate, din cauza comportamentului antisocial adoptat

de către acestea şi care plătesc cu libertatea pentru faptele lor. Penitenciarul are şi un rol

educativ, în sensul că urmăreşte ca aceste persoane deţinute să fie incluse în anumite programe şi

activităţi, astfel încât să le crească şansele în vederea reintegrării lor în societate, deoarece aceste

persoane la un moment dat tot vor reveni în comunitate şi în acest sens personalul penitenciarului

are o misiune dificilă şi complexă.

Astel, prin executarea pedepselor şi a măsurilor educative privative de libertate se

urmăreşte formarea unei atitudini corecte faţă de ordinea de drept, faţă de regulile de convieţuire

socială şi faţă de muncă, în vederea reintegrării în societate a deţinuţilor sau a persoanelor

internate.38

Pentru a proteja societatea de acele persoane care, de altfel provin din comunitatea în

care trăim, sunt necesare pedepsele şi măsurile privative de libertate, pentru a le izola pentru un

anumit timp, astfel încât aceste persoane să uite de conduita infracţională şi de a se putea

reîntoarce în societate, capabili de a respecta legea şi valorile morale și putând distinge între bine

şi rău.

Instituţia penitenciară este o instituţie specială, începând cu baza sa materială

(construcţie, arhitectură, elemente de siguranţă, penitenciare speciale) şi continuând cu

organizarea ei, având compartimente pe linii de pază, siguranţă, regim penitenciar, evidenţă,

educaţie şi multe altele foarte importante în desfăşurarea activităţilor de zi cu zi şi terminând cu

personalul penitenciar. Personalul penitenciar este special ales şi instruit astfel încât să nu apară

evenimente negative din cauza nepregătirii acestora şi are atribuţii în gestionarea aspectelor din

viaţa persoanelor private de libertate, urmărind întotdeauna menţinerea unui climat de ordine şi

siguranţă.

Pentru a putea aborda tema imaginii unei instituţii, trebuie să ne raportăm întotdeauna la

diferiţi subiecţi ai unei societăţi, deoarece s-ar putea să ne confruntăm cu o contrarietate de

opinii, păreri datorită propriului sistem de valori dar şi poziţiei lor în cadrul unei instituţii.

Astfel, dacă un deţinut este întrebat despre părerea acestuia faţă de instituţia

penitenciară , acesta s-ar putea să răspundă că nu-şi merită soarta , că pedeapsa a fost prea dură,

că îi sunt încălcate drepturile, că personalul este rigid sau nu se ocupă de ei.

38 Legea 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate, art. 3 alin.223

Pe de altă parte, personalul va răspunde că este implicat într-un serviciu public de

interes naţional, cu multe probleme de gestionat, că nu oricine poate face această muncă ce

necesită anumite abilităţi şi cunoştinţe, o anumită tărie de caracter, fermitate dar şi un anumit

grad de compasiune pentru oamenii care au greşit în viaţă, dar care merită o şansă în a se

îndrepta.

Funcţionarii publici din sistemul administraţiei penitenciare îşi asumă responsabilitatea

de a servi comunitatea , chiar dacă această calitate atrage după sine anumite riscuri profesionale

specifice pentru sine dar şi pentru familia sa, fiind dese situaţiile când este ameninţat de deţinuţi

sau când viața sau integritatea corporală îi este pusă în pericol.

Cea de-a treia poziţie este cea manifestată de un cetăţean onest din societate , un

observator care îţi va răspunde că doreşte să trăiască într-o societate sigură , fără să-i fie frică şi

că are reticenţe în ceea ce priveşte reintegrarea socială a infractorilor. Dar acest cetăţean nu ştie

prea multe despre misiunea personalului dintr-un penitenciar, agenţi şi ofiţeri. Cel mai probabil

cunoaşte doar evenimentele negative mediatizate la televizor şi nu şi unele aspecte ale activităţii

lor , aspecte pozitive care nu sunt îndeajuns reliefate.

În acest sens, penitenciarul are un rol determinant în societate, esenţial pentru

menţinerea climatului de siguranţă, protecția membrilor săi, iar personalul penitenciar trebuie să

depună eforturi în a păstra imaginea instituţiei intactă, pozitivă, prin adoptarea unui

comportament integru şi responsabil, astfel încât membrii societăţii să nu se îndoiască de

eficiența activităţii lor, de profesionalismul cu care își exercită atribuțiile.

O chestiune care ridică întrebări şi pune la îndoială rolul reintegrării în societate pe care

îl are penitenciarul este rata mare a recidivei. Recidiva este mare în multe părţi ale lumii, deși

putem spune că marile state ale lumii, dezvoltate economic şi social sunt interesate de problema

reintegrării şi cheltuie mulţi bani în acest domeniu și totuși persistă această problemă. Principiile

de incluziune socială sunt implementate cu succes în alte ţări, precum în Norvegia, unde doar

20% dintre deţinuţi sunt recidivişti iar rata criminalităţii este cea mai mică din lume.

În România s-a mediatizat şi în continuare se mediatizează la nivel național problema

reintegrării sociale a foştilor deţinuţi. Deţinuţii sunt privaţi de libertate cu scopul de a fi

reabilitaţi şi ajutaţi să se integreze în societate şi nu doar pentru a fi izolaţi de ea.

Recent s-a implementat un proiect denumit „Revenirea foştilor deţinuţi pe piaţa muncii

şi integrarea lor în societate 2007-2013”39 ce îşi propune promovarea integrării sociale a

39 „Revenirea foştilor deţinuţi pe piaţa muncii şi integrarea lor în societate”,

Proiect co-finanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial

Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013.

24

persoanelor eliberate din detenţie prin intermediul dialogului cu potenţiali angajatori, parteneri

sociali şi reprezentanţi ai societăţii. Acest proiect îşi mai propune colaborări strânse cu voluntari,

sistemul de probaţiune , instituţii publice şi ONG-uri.

Penitenciarul este un univers aparte, necunoscut, care creează repulsie, frică printre

membrii societăţii dar şi o anumită curiozitate faţă de acele persoane încarcerate, ale căror

coordonate de referinţă pe perioada detenţiei sunt stresul, neputinţa, problemele psihice, adicţiile

etc. Aceste persoane încarcerate trăiesc într-un mediu închis, cu o anumită rigurozitate şi o serie

de reguli. Ei sunt protagoniştii acestui mediu carceral care le permite ispăşirea pedepsei şi

posibilitatea reintegrării, reînceperii unei noi vieţi, unei noi şanse la o viaţă onestă.

Societatea românească doreşte în materie de penitenciare, ca această instituţie să fie

bine organizată, securizată, formată din personal pregătit şi responsabil, ca aceasta să colaboreze

cu diferite organizaţii în vederea reducerii conduitei antisociale, infracţionale.

Obiectivele unei instituţii penitenciare sunt orientate spre transpunerea în practică a

modelului european, a normelor europene privind penitenciarele, în vederea asigurării legalităţii,

protejării drepturilor fundamentale ale deţinuţilor şi promovarea activităţilor de reintegrare

socială.

Sistemul penitenciar are un rol social deosebit, determinat de funcţiile sale de coerciţie

şi reinserţie socială. Acest rol este vizibil în context social, evenimentele negative sunt primele

mediatizate. Din acest motiv este nevoie de o bună organizare a activităţii de pază, escortare şi

de supraveghere a condamnaţilor la pedeapsa închisorii, iar regimul peniteciar trebuie să

folosească toate mijloacele avute la dispoziţie, astfel încât imaginea instituţiei penitenciarului şi a

personalului penitenciarului să nu aibă de suferit.

Normele europene penitenciare impun un anumit set de reguli ce ar trebui implementate

în statele membre. În România, cu toate că şi-a adaptat legislaţia internă la cea internaţională,

condiţiile de detenţie nu s-au îmbunătăţit semnificativ, deşi în legi şi regulamente sunt

reglementate aceste aspecte conform standardului european, acestea din păcate nu prea se pot

implementa. Această problemă este comună mai multor state, nu numai România şi a făcut

obiectul multor acuzaţii din partea unor organizaţii în domeniul protecţiei drepturilor omului. De

aceea, Administrația Națională a Penitenciarelor a elaborat mai multe proiecte și documente

pentru a implementa măsuri care să soluționeze anumite probleme cu care se confruntă sistemul

penitenciar, cum ar fi suprapopularea, clădirile vechi și unele insalubre, personal insuficient.40

40 De exemplu Administrația Națională a Penitenciarelor a elaborat în aprilie 2011 un document de politică publică privind îmbunătățirea condițiilor de detenție ce analizează de exemplu rata recidivei în ultimii ani, rata criminalității, direcțiile de acțiune, propuneri, rezultate obținute , profilarea, condamnări privind condițiile de detenție, etc.

25

Cu toate acestea, sistemul penitenciar a înregistrat și progrese în legătură cu

îmbunătățirea condițiilor de detenție în anumite unități , anumite programe implementate care au

dus la o ușurare a mediului penitenciar și o mai bună relaționare cu personalul din penitenciar.41

Așa cum s-a menționat în doctrină, „viața în mediul penitenciar este văzută, din afară,

precum una cu mers zilnic logic, în care deținutul hrănit, trebuie să participe la programe care să-

l ajute la culturalizare, igienă, etc., pentru ca, la o privire mai atentă să se observe mecanismele

interne care ajută la funcționarea acestui sistem (relațiile interpersonale, organizația internă,

normele și valorile interne). În acest fel, se observă faptul că și în situațiile de criză există o

ordine a dezordinii, ceea ce întărește, de fapt, ordinea coercitivă.” 42.

Imaginea sistemului penitenciar depinde într-o mare măsură și de conduita personalului

la locul de muncă și în societate. De astfel, sunt promovate anumite principii care guvernează

conduita lor profesională, valori etice și comportamentale.

Astfel, se prevede faptul că „exercitarea funcţiei publice din sistemul administraţiei

penitenciare se conduce după următoarele principii:

a) supunerea deplină faţă de lege;

b) respectarea drepturilor persoanelor private de libertate, în condiţiile prevăzute de

lege;

c) egalitatea şanselor, pe baza meritelor şi capacităţii profesionale;

d) responsabilitate şi imparţialitate;

e) eficacitatea în serviciul intereselor generale ale societăţii;

f) eficienţă în utilizarea resurselor;

g) ierarhia organizatorică şi funcţională.” 43

Valorile etice din sistemul administraţiei penitenciare sunt: integritatea,

obiectivitatea, transparenţa, receptivitatea şi responsabilitatea profesională.44

Personalul din sistemul administraţiei penitenciare va promova şi va respecta principiile

şi valorile etice ale serviciului public în activitatea profesională şi în relaţiile cu cetăţenii, precum

şi măsurile legale referitoare la transparenţa decizională, conflictul de interese şi

incompatibilităţi.

Personalul penitenciarului trebuie să aibă un comportament integru în orice situație, să

reprezinte un model pentru colegi și pentru deținuți, respectându-i în egală măsură pe toți.

41 De exemplu, în domeniul formării profesionale o platformă pentru personal, editarea unor manuale de gestionare a incidentelor critice, ghid pentru educatori, asistenți sociali, psihologi etc.42 Florian, Gheorghe Psihologia penitenciară Ed. Oscar Print , București, 1996, pg.4843 Legea Nr. 293 din 28 iunie 2004 *** Republicată privind „Statutul funcţionarilor publici cu statut special din Administraţia Naţională a Penitenciarelor”, art.544 Ibidem art.6

26

Imaginea instituției penitenciarului are de suferit de pe urma unor carențe

comportamentale, a unui deficit de valori indispensabile unui funcționar public cu statut special.

De exemplu, un eveniment negativ în care este implicat un cadru din penitenciar va fi intens

mediatizat și nu va fi uitat prea ușor, deoarece întotdeauna media caută senzaționalul și publicul

este deosebit de receptiv la asemenea situații. În acest caz este de evitat să se ajungă în asemenea

situații, deoarece instituția își va pierde din credibilitate. Chiar dacă „orice pădure are uscăturile

ei” este imperios ca o instituție, mai ales dacă este una ce face parte din cele de ordine publică și

securitate națională să nu ajungă într-o asemenea situație negativă.

O imagine pozitivă a penitenciarului poate fi realizată în primul rând prin respectarea

drepturilor deținuților, prin măsuri de prevenire pentru a nu se produce evenimente negative,

conduita ireproșabilă a personalului din penitenciare și acțiuni de promovare a imaginii prin

intermediul purtătorului de cuvânt, precum și un management eficient.

Atunci când analizăm sistemul penitenciar ne gândim și la o anumită formă de control,

de coerciție. Când vorbim de control, exisă două grupuri-deținutii și cadrele-care sunt de cele

mai multe ori în conflict, sunt personaje rivale, inamici. Acest conflict poate fi și tacit, dar el

există. Fiecare îl percepe pe celălalt după proriul sistem de valori, propriile stereotipuri și fără

doar și poate nu se poate cunoaște un individ cu adevărat într-un penitenciar. Exemple de

penitenciare model sunt foarte rare, cele mai multe dintre ele au probleme. Fiecare instituție de

genul acesta are reguli bine stabilite și anumite obiceiuri pe care le respectă.

O contribuție adusă de Erving Goffman la analiza insituției penitenciare se referă la o

abordare sociologică a instituțiilor totale.

Erving Goffman definește instituția totală45 ca fiind „un loc în care își desfășoară viața și

activitatea un număr mare de indivizi cu statut similar, despărțiți de restul societății pentru o

perioadă de timp apreciabilă și care duc împreună o viața strict delimitată, reglementată oficial

de instituție."

Un aspect de actualitate a cercetării lui Erving Goffman se referă la procesul de

organizare a instituțiilor totale, unde indivizii sunt tratați conform anumitor standarde ce fac

parte din gradul de responsabilitate al acesteia. Acest principiu al formalității se evidențiază în

special prin activitățile zilnice standardizate și prin comportamentul personalului ce este format

să promoveze în relațiile cu indivizii perspectiva totalitară a instituției. Spre exemplu, un sondaj

al Administrației Naționale a Penitenciarelor evidențiază faptul că „sistemul penitenciar încă este

concentrat pe satisfacerea unor nevoi de bază a persoanelor private de libertate și prea puțin

45  Goffman Erving, Aziluri. Eseuri despre situatia sociala a pacientilor psihiatrici si a altor persoane institutionalizate, Editura Polirom, 2005, p. 3. 

27

asupra rezolvării unor probleme cu relevanță socială (terapie, educație, muncă și calificare în

vederea reinserției)." 46

Majoritatea societăților moderne s-au preocupat de reformarea sau „demilitalizarea"

principalelor instituții totale: penitenciare, spitale de psihiatrie, mănăstiri,schituri,centre. 

În acest sens, analizând strict sistemul penitenciar ,putem spune că modernizarea

organizatorică se referă la „reformarea structurilor interne, informatizarea activităților,

transformarea sa într-o instituție civilă. Reforma implică existența unei culturi organizaționale

adecvate și a unei psihologii mature a schimbării la personalul din sistemul penitenciar." 47

Instituțiile penitenciare sunt instituții totale ce nu se încadrează într-o clasă de așezări

sociale determinate, ci într-o clasă de sisteme specifice ce creează o lume aparte, exercitând un

control puternic asupra vieții sociale, culturale, emoționale și personale a deținutului.

Acum câteva decenii, „ignoranța și nepăsarea încurajau transformarea instituțiilor totale

în entități obsedate de control”. Totuși, există o legătură directă între importanța pe care fiecare

dintre noi o acordăm vieții umane și instituțiile sociale pe care le creăm. știința socială (...) a

susținut ideea că„ mulți nebuni sunt, de fapt, înnebuniți." 48

Fiecare instituție de privare de libertate are tendințe totale, dar nu toate acestea prezintă

tendințe totalitare și le sunt prezentate în schema de mai jos49:

Instituții totale

- Toate aspectele vieții (muncă,

recreere, odihnă) se desfăsoară „sub

acelasi acoperiș”.

- Toate activitățile se desfăsoară în

grupuri si au un orar strict, bine

determinat.

- Toate activitățile sunt planificate cu

un anumit scop rațional (diferențiere

clară între cadre si deținuți, distanță

socială; menținerea autorității,

evaluarea anxietății, o serie de lucruri

care indică statusul – uniforme etc.)

Instituții totalitare

- Izolare totală față de lumea din

afara

instituției privative de libertate.

- Toate activitățile fizice sunt

extenuante.

- Nicio activitate nu este planificată

dinainte. Apare incertitudinea.

- Nu există un sistem de privilegii.

- Căutarea permanentă a unor noi

forme de hărțuire si abuz psihologic.

46  Strategia de Comunicare si Imagine a Administratiei nationale a Penitenciarelor, Activitatea 1.1. Sondaj de opinie la nivelul persoanelor private de libertate din unitatile penitenciare, 2006, pp. 6-7. Sondajul poate fi accesat online la adresa www.anp-justro.47  Florian Gheorghe, „Dinamică penitenciară”;„ Reforma structurilor interne”, Editura Oscar Print, 1998, p. 1448 Ibidem , pg.449 Crina-Alexandra Curtescu „Difficulties encountered by inmates in prison” (Dificultăți întâmpinate de deținuți în mediul penitenciar) pg.16-17

28

- Sistem de privilegii al fiecărei

instituții – mici recompense care se

pot transforma în drepturi, iar deținuții

îsi pot construi viața din penitenciar în

jurul acestor beneficii.

- Existența argoului – jargon

penitenciar, coduri ale deținuților,

clasificare făcută de ei cadrelor, dar si

deținuților etc.

- Tipuri de adaptare situațională – Existența anumitor

tipuri diversificate(introvertirea, revolta sau chiar de

tortură,adaptarea felului în care sunt priviți de către

cadre)

Analiza psihosociologică a autorului este centrată pe cunoașterea modului în care

individul instituționalizat își duce existența, cu toate implicațiile sociale și consecințele posibile

care se răsfrâng asupra eului său. Într-o instituție totală se află grupuri de indivizi cu statut social

similar, care sunt nevoiți să își desfășoare activitățile într-un cadru restrâns unde nu există niciun

fel de bariere ce pot separa sferele vieții sociale și cărora le sunt impuse anumite reguli și valori

pe care trebuie să le respecte cu strictețe. 

Deculturizarea ce se produce la nivelul individului instituționalizat îl determină să

adopte o identitate colectivă, de imitare, de pierdere a personalității proprii. Este foarte

importanta perioada inițială, când individul ajunge pentru prima dată în penitenciar și este supus

unor proceduri standard de acomodare și integrare la acest mediu. Această perioadă este o trecere

bruscă de la stilul propriu de viată dus anterior și integrarea într-un alt mediu existențial.

Penitenciarul posedă un sistem propriu de valori, o anumită cultură , un univers restrâns sau

claustrat ce pune amprenta profund asupra unui individ, indiferent dacă este deținuț ce își

ispășește pedeapsa sau cadru ce lucrează acolo zi și noapte.

Analizând strict sistemul penitenciar ,putem spune că modernizarea organizatorică se

referă la „reformarea structurilor interne, informatizarea activităților, transformarea sa într-o

instituție civilă. Reforma implică existența unei culturi organizaționale adecvate și a unei

psihologii mature a schimbării la personalul din sistemul penitenciar." 50

Într-o altă ordine de idei, despre penitenciare se mai spune că acestea sunt școli ale

criminalității, deoarece această experiență, a privării de libertate în acest cadru instituționalizat ar

50  Florian Gheorghe, „Dinamică penitenciară”;„ Reforma structurilor interne”, Editura Oscar Print, 1998, p. 1429

ajuta la dobândirea și dezvoltarea unui set de resentimente, frustrare, ură, nervozitate care

bineînțeles nu sunt exteriorizate. De asemenea, traiul în comun într-un penitenciar aduce după

sine consecințe negative în plan comportamental, deoarece se învață noi metode, trucuri de la

ceilalți deținuți, cu care ies în momentul liberării și pe care ar fi tentați să le încerce pentru a-și

continua activitățile infracționale.

Există cel puțin patru reguli sau coduri care guvernează viața din penitenciar : regulile

administrative, oficiale ale instituției, codul sau cultura deținuților, diferențierea rasială și

regulile de apartenență a unei anumite grupări. Regulile administrative sunt impuse de către

administrația unității din care fac parte deținuții și cuprinde setul de reguli, drepturi, obligații,

interdicții, reglementate în legi, regulamente, decizii dar și comportamentul de urmat pe

parcursul executării pedepsei. Diferențierea este inevitabilă când vine vorba de rasă,

naționalitate, etnie și acești factori indică și deținuții care vor fi prieteni sau dimpotrivă se vor

dușmăni.Regulile de comportament stabilite de grupări, bande sunt linii generale de conduită

criminală, de care nu prea se cunoaște, deoarece informațiile pe care le transmit sunt codificate.

Deținuții învață să se adapteze mediului carceral și tocmai din acest motiv jonglează cu

diferite tipuri de comportament și personalitate în funcție de context sau necesitate. De aceea, ei

pot induce în eroare cadrele penitenciarului cu un anumit comportament afișat in fața acestora și

un altul, diametral opus în fața colegilor, adică cel real (de exemplu, într-o comisie de eliberare

condiționată).

Penitenciarul într-o primă fază impune adaptarea și integrarea la un anumit mod de

viață, guvernat de legi și regulamente. Relațiile interumane aici se formează după alte

considerente, în alte condiții decât acelea umanim acceptate din societate.Sunt acumulate

tensiuni inerente acestui mediu rigid. De obicei, deținuții după o vreme nu mai au simțul

culpabilității faptei făcute și dispare dorința de a se integra activ în societate. Societatea care

blamează este blamată la rândul său de către deținuți, în sensul de negare a valorii și al

apartenenței la aceasta. Deținuții după liberare sunt stigmatizați, marginalizați, deși există

campanii de informare prin canalele mass-media51. Se manifestă încă atitudini negative față de

anumite grupuri sociale și se poate întâmpla ca un protest împotriva discriminării și stigmatizării

să accentueze stigmatul, nicidecum să-l înlăture.În acest sens, cercetările au arătat că atunci când

le ceri oamenilor să-și ignore sau să-și suprime gândurile și atitudinile negative față de un anumit

grup se poate întâmpla să se obțină efectul nedorit, adică o rezistență din partea acestora.

51 Spre exemplu „Campania de înlăturare a stereotipurilor și mentalităților discriminatorii care îngreunează

incluziunea socială a foștilor deținuți” –„suntem produsul mediului în care trăim”

http://www.suntemprodusulmediului.ro/activitate/activitati-prevazute-in-cadrul-proiectului/30

Oamenii doresc condiții cât mai grele pentru infractori și tratarea acestora cu cât mai multă

severitate, deși închisoarea în sine este o pedeapsă suficientă.

Criminalitatea va exista întotdeauna și va continua să se amplifice, iar privarea de

libertate, duce în ultima vreme la „penitencializarea deținuților”52, în sensul că unele locuri de

deținere devin reședințe, unde deținuții se tot întorc.

4.1.1 Relația cu comunitatea și mass-media

Sistemul penitenciar este un serviciu public cu un rol social deosebit, determinat de

funcțiile sale punitiv-educative și de reintegrare socială a deținuților. De asemenea are un rol

fundamental în apărarea ordinii publice, dar are nevoie și de anumite organizații și organsime ale

comunității, alături de care să coopereze la desfășurarea unor activități folositoare pentru

personal și deținuți.

În „Recomandarea Comitetului de miniștri ai statelor membre, referitoare la regulile

penitenciare europene din 2006 ”se prevede un principiu fundamental conform căruia este

necesară cooperarea cu serviciile sociale externe și participarea societății civile la viața din

penitenciar. În acest document se recomandă ca personalul penitenciarului să informeze constant

publicul cu privire la rolul deosebit pe care îl are instituția penitenciarului și munca întreprinsă

de cadre , astfel încât să se înțeleagă importanța contribuției sale în cadrul societății.

Furnizarea informațiilor către societatea civilă referitoare la activitățile desfășurate în

penitenciar, programe culturale( de exemplu piese de teatru , spectacole, pictură), sportive

(competiții, concursuri), educative ( cursuri de școlarizare), ocupaționale, dar și activități despre

modul de executare a pedepselor în concret ajută la promovarea unei imagini reale, pozitive, care

să denote încredere și siguranță în instituția în sine.

Relațiile cu mass-media sunt o componentă importantă a strategiei de comunicare

organizațională și constau în: schimbul de informații regulat, consecvent, deschis și transparent

al unei organizații, în cazul de față al penitenciarului cu jurnaliști de la toate instituțiile de presă,

indiferent de suportul și de audiența lor -națională, locală, regională sau pentru publicuri de

specialitate. 53.

Instituția penitenciarului are nevoie de sprijinul mass-media pentru a putea comunica cu

publicul cu privire la activitățile desfășurate sau în curs de desfășurare, pentru ca publicul să

cunoască și eventual să sprijine anumite activități. De exemplu, cetățenii se pot implica prin

activități de voluntariat în misiunea instituției.

52 Barbu Ana Maria, Influenţa mediului penitenciar asupra criminalităţii din punct de vedere criminologic,2011,

pg.1053Joe Marconi „Ghid practic de relații publice”, ed. Polirom, Iași 2007, p.28

31

Colaborarea cu organele de presă este determinată de nevoia de a asigura transparența

activităților desfășurate, stimularea activităților de promovare a imaginii, îmbunătățirea imaginii

sistemului penitenciar, cunoașterea realității și implicarea societății în diferite activități,

probleme.

În principiu, instituțiile statului utilizează mass-media ca pe un canal de comunicare

între instituție și populație. Presa, în schimb este ea însăși un emițător de mesaje, fie că este

vorba de TV, radio, cotidiane sau varianta online, reprezentând principala sursă de informare a

populației.

Se poate nota faptul că există o anumită contradictorialitate între administrația

penitenciară și mass-media, ce ține de modul de utilizare a informațiilor.În cazurile în care media

este oponentul sistemului, ea va căuta senzaționalul: sinucideri, decesul unui deținut,

automutilări, izbucnirea unor revolte, refuzuri de hrană, acuzații la adresa personalului sau a

sistemului , precum și plângeri referitoare la condițiile de detenție etc.

4.1.2. Imaginea profesiei de lucrător în sistemul penitenciar

Profesia de lucrător de penitenciare nu este una ușoară, necesită anumite abilități, reguli

de comportament, dar este și o profesie de vocație. Atât cadrele, cât și deținuții trebuie să se

adapteze la mediul penitenciar. Deținuții își ispășesc pedeapsa prin timpul petrecut în

penitenciar, dar mediul penitenciar are efect și asupra lucrătorilor de penitenciare, indiferent câte

ore lucrează, influențându-le comportamentul și psihicul. Ei se schimbă, la fel ca deținuții,

trebuie să se adapteze pentru a supraviețui acestui mediu dur. Cadrele care intră în contact direct

cu deținuții suferă în urma unor rate ridicate de atacuri de cord, ulcere, hipertensiune, depresie,

alcoolism și mai ales divorț. Petrecând 20 de ani în închisoare, indivizii-atât deținuți cât și cadre-

reduc 16 ani din speranța la viață54.

Activitățile din sfera ordinii publice sunt printre cele mai riscante profesii, ele depășind

chiar formidabilul stres al celor implicați în traficul aerian.55

Lucrătorii de penitenciare trebuie să dea dovadă de tărie de caracter, un sistem nervos

capabil să facă față stresului din mediul carceral, încărcăturilor psihice negative accentuate care

le influențează în mod inevitabil viața profesională și personală.

Riscurile meseriei mai puțin cunoscute de cei care nu au intrat în contact cu mediul

penitenciar sunt reprezentate de riscul ca acești lucrători să fie luați ostatici, vătămați de către

deținuți, posibilitatea de a contacta o boală contagioasă, riscuri privind utilizarea armamentului

din dotare, stresul zilnic.

54 Silverman, I., Manuel, V., 1996, Corrections: A Comprehensive View, St. Paul, Minnesota West, p.39.

55 Hans Selye „The stress of police work”, Police Stress( Fall 1978) p.7,832

Profesia de lucrător de penitenciare presupune anumite situații ce duc la intensificarea

stresului , cum sunt56:

situații cu grad sporit de risc, care pot duce la vătămarea integrității corporale,

punerea în pericol a vieții;

situații ce apar cu prilejul interacțiunilor dintre deținuți;

situații încărcate din punct de vedere emoțional;

luarea unor decizii în situații în care nu se admit erori;

responsabilitatea excesivă, uneori exclusivă în situații dificile;

evenimente neașteptate;

modificări ale alternanței între somn și veghe;

necunoașterea modului de acțiune în situații dificile;

situații în care împotriva cadrelor sunt formulate plângeri;

factori organizaționali: supraîncărcarea de sarcini;

Conform unui sondaj de opinie realizat la nivelul personalului din sistemul penitenciar,

marea majoritate a respondenților (87,68%) opiniază că societatea percepe profesia de angajat al

sistemului penitenciar ca fiind riscantă, slab apreciată. Opinia lor referitoare la profesia de

angajat al sistemului penitenciar este că aceasta este riscantă și în mare parte necunoscută

societății. 57

4.2 Penitenciarul în trecut şi penitenciarul astăzi

Se observă faptul că, societăţile, din cele mai vechi timpuri şi-au manifestat dorinţa de a

sancţiona acele persoane care au încălcat legile şi valorile morale într-o anumită perioadă.

Dar de unde provine termenul de penitenciar, puşcărie, temniţă?

Puşcărie e un cuvînt destul de vechi, din familia lexicală a termenului puşcă. Conform

dicționarului explicativ al limbii române, pușcăria este o instituție corecțională în care își

ispășesc pedeapsa persoanele private de libertate; temniță; închisoare; penitenciar. Există mai

multe explicaţii etimologice pentru puşcărie: e foarte credibilă ideea că o cazarmă de artilerişti (=

puşcări) sau locul de depozitare a armelor ar fi devenit un tipic loc de detenţie58; Ciorănescu, în

schimb, înclină să creadă că e vorba de o metaforă în care s-a păstrat un sens mai vechi al

cuvîntului slav - de spaţiu de depozitare -comparînd puşcăria cu puşculiţa.

56 Constantin Eugeniu Ciprian „Componente manageriale de gestionare eficientă a carierei polițistului roman” ,

Ed.Sitech Craiova, 2009, p.32857 Sondaj de opinie Administrația Națională a Penitenciarelor, octombrie 201058 Heimann Hariton Tiktin, Dicționarul româno-german 1896-1926

33

Există şi unele sinonime cum ar fi: temniţă, pîrnaie. Termenul de temniţă este de origine

slavă şi mai apare în presă că valoare stilistică : „Chilia, temniţa lebedelor" (EZ - 29.08.2006);

„Cu Wurmbrand în temniţă" (EZ, 9.09.2006);

Termenul argotic „pîrnaie” cel mai probabil provine de la o metaforă „oală mare de

pământ”. 59

Despre primele începuturi ale penitenciarelor din România , putem afirma că sistemul

juridic şi pedepsele aplicate existau în Dacia Antică, care au dominat lumea getodacă. Înainte de

cucerirea romană, în Dacia Antică exista un sclavagism patriarhal, ce presupunea folosirea

sclavilor la muncile clasice sau lucrările publice. După cucerirea Daciei de către Imperiul Roman

(101-102 şi 105-106), împăratul Traian a impus în această nouă provincie romană aplicarea

dreptului roman, implicit a sistemului de pedepsire a celor vinovaţi. Legăturile dintre Imperiul

Roman şi Dacia au continuat prin intermediul lumii Bizanţului până la cucerirea acestuia de către

Imperiul Otoman în 1453. Aceasta a însemnat o puternică influenţă legislativă bizantină asupra

voievodatelor româneşti, cunoscută sub numele de Legea Românească, „datina norodului”.

După secolul XV însă, în Transilvania s-a impus dreptul maghiar de judecare şi

pedepsire a celor vinovaţi.

De asemenea, a mai funcţionat şi o lege scrisă semnalată de către Dimitrie Cantemir în

lucrarea „Descrierea Moldovei”, în care savantul aprecia că era întemeiată „pe legile împăraţilor

romani şi ţărigrădeni ca şi pe hotărîrile soboarelor bisericeşti”. Se preciza faptul că judecata era

făcută de către domn, care era înconjurat de către un divan.

În evul mediu, foarte multe documente atestă soluţionarea conflictelor dintre diferite

persoane şi pedepsirea celor vinovaţi prin trimiterea acelor persoane rele în temniţe sau la ocne

sau chiar li se aplica pedeapsa capitală. Închisorile funcţionau cam peste tot, la mănăstiri, în

clopotniţele bisericilor, pe lîngă administraţii, dar nicăieri nu erau organizate.

Se remarcă aşadar , faptul că, în contextul evoluţiei sociale şi politice din societatea

românească s-a manifestat întotdeauna un interes în a-i sancţiona pe cei vinovaţi de faptele

comise şi a elabora acte normative , măsuri legislative care, începând cu secolul XVII se vor

racorda la legislaţia europeană.

O suma de informaţii utile ni le furnizează însemnările de călătorie ale străinilor care au

trecut de-a lungul timpului vizitând locurile şi aşezările româneşti, precum şi pravilele, legiuirile

şi documentele oficiale privind situaţia închisorilor.

Regimul închisorilor din cea mai mare parte a ţărilor din Europa a fost foarte dureros şi

greu de imaginat în zilele noastre. De asemenea s-a scris despre temniţele din România ,despre

durerea şi chinurile la care erau supuşi cei încarceraţi. Mulţi din cei ce au fost aruncaţi în

59 Conform Dicționarului explicativ al limbii române34

întunecimea acestor lăcaşuri nu au mai văzut lumina zilei, încarceraţii îndurând cele mai

groaznice suferinţe trupeşti şi sufleteşti, aceştia ajungând să-şi dorească moartea.

Originea închisorilor în România este foarte veche, deşi nu se poate vorbi de o

organizare a lor până în a două jumătate a secolului XVIII-lea. Chiar de pe vremea când Dacia

era în stăpânirea romanilor, existau acele ocne unde deţinuţii lucrau la munci.

Romanii obişnuiau să întrebuinţeze deţinuţii la diferite munci, printre care extragerea

aurului şi a altor metale precum şi cea a sării.

În perioada aceea, pedepsele erau extrem de severe, aplicându-se pedepse cu moartea

pentru fapte minore.

În baza documentelor ce există la acest moment, precum şi alte atestări scrise, rezultă

faptul că temniţele de la noi şi cele din majoritatea ţărilor din Europa care existau pe vremea

aceea erau locuri unde deţinuţii nu mai vedeau lumina zilei.

Cu privire la caracterul penalităţii în trecutul românesc, domnii C.S.Filiti şi I.Sucheanu

în lucrarea „Contribuţii la istoria justiţiei penale în principatele române” spun următoarele:

penalităţile în trecutul românesc erau alese „ad. libitum” de judecător.

Domnul putea să încredinţeze jurisdicţia obişnuită oricui voia el. De exemplu, Ştefan

cel Mare acorda jurisdicţiune absolută egumenului şi vătafilor ecumenici ai acelei mănăstiri.

Rolul preoţilor în jurisdicţiunea noastră va dăinui mult timp şi va fi uneori aşa de mare, încît vor

ajunge să aibă grosuri (închisori) în casele lor particulare.

Acest fel de jurisdicţie creează arbitrariul şi abuzul, deţinuţii fiind aruncaţi în temniţe

fără să se ştie motivul pentru care au fost închişi, fără a şti durata pedepsei şi de multe ori fiind

daţi uitării. Unele mănăstiri au servit ca loc de închisoare, de cele mai multe ori pentru

condamnaţii politici, pentru femei şi copii. Cea mai veche mănăstire care a servit în acest scop a

fost mănăstirea Snagovului, zidită de Vlad Ţepeş în secolul al XV-lea , unde erau închişi boierii

adversari lui.

În cursul secolului al XVI-lea, mai găsim alături de celelalte pedepse şi pedeapsa

amenzii, aplicată pentru cele mai diferite fapte şi chiar pentru furt, ucidere, în care caz amenda se

numea deşugubină, trădare sau răzvrătire, iar pedeapsa consta în confiscarea averii.

Deşi unii domnitori încercau să reglementeze sistemul şi aplicarea pedepselor, tot

obiceiul era la putere, mai presus decât legea. În această privinţă , Domnul St. Berechet în

lucrarea sa „Judecata la Români”, se exprimă astfel: „Cronicile vorbesc despre scoaterea ochilor,

otrăvire, tăierea capului, spînzurarea cîte doi de par, punerea la plug, ardera în foc, ocna,

surghiunul, orbirea, tăierea vre-unui membru al trupului, însemnarea nasului, pecetluirea la mînă,

bătaia cu toiage, închiderea în gros, confiscarea averii şi altele”.Toate aceste pedepse se aplicau

în mod arbitrar.

35

Secolul al XVII-lea cunoaşte un fel de reformă privitoare la unele închisori din Europa

(de exemplu Închisoarea din Amsterdam a aplicat la 1603 un cartier pentru minori, unde s-a

aplicat sistemul auburnian; tot atunci se construiseră în Germania stabilimente penitenciare) şi

apare pentru prima dată pedeapsa morală.

Penitenciarele din Ardeal au fost construite cu precădere la sfîrşitul secolului XVIII şi

începutul secolului XIX, că urmare a creşterii stării de spirit de revoltă a populaţiei româneşti

împotriva celor care îi deposedaseră de pământ şi îi aduseseră la statutul social de iobagi. Secolul

XVIII se caracterizează prin numeroase condamnări la închisoare, iar beciurile castelelor şi al

prefecturilor au devenit locuri preferenţiale de detenţie.

Temniţa era pentru executarea unor delicte grave, pe când arestul era pentru delicte

uşoare. În temniţă se efectuau cele mai grave tratamente şi torturi, fiind o închisoare clasică,

feudală, pe când în arest condiţiile erau cât de cât umane.

Una dintre cele mai grele pedepse care s-a aplicat în sistemul penitenciar din

Transilvania a fost detenţia în cetate. Aceasta se aplica de obicei deţinuţilor cu delicte politice,

unde regimul era foarte dur, de la bătaie pînă la ţinerea în cătuşe şi lanţuri. Penitenciarele din

Ardeal au fost construite aproape toate în formă de M, iniţiala Mariei Teresa.

Secolul al XVIII-lea este secolul în care despotismul domnitorului nu va cunoaşte

margini, se torturează, se taie capul celui vinovat cu cea mai mare uşurinţă.

În Muntenia, s-au luat primele măsuri cu privire la femei, cele de moravuri uşoare fiind

închise.

Domnitorul Mihai Şuţu s-a preocupat de îmbunătăţirea condiţiilor de detenţie, înfiinţând

infirmerii. De asemenea, s-a preocupat de problema liberării condiţionate, iertând o parte din

condamnare.

Astfel, în secolul XVIII, deţinuţilor li se aplicau un regim mai umanitar decât cel din

secolul XVII.

Odată cu unirea Ţării Româneşti cu Moldova –1859- Domnitorul Alexandru Ioan Cuza,

printre alte reforme a adus şi unele îmbunătăţiri şi în domeniul închisorilor, însă s-a pus mai mult

accent pe măsuri administrative nu şi pe măsuri educative, de îndreptare a deţinuţilor.

Prima organizare a întregului serviciu al închisorilor a avut loc în anul 1862 (cu trei ani

înainte de intrarea în vigoare a primului Cod penal român de la 1865) ,când pe baza

Regulamentului aprobat de puterea legiuitoare s-au unificat ambele servicii ale închisorilor (din

Muntenia şi din Moldova), desființându-se administraţia, pe atunci existentă în Muntenia.

Evoluţia regimului penitenciar nu poate fi detaşată însă de politica penală reflectată în

cele 3 coduri, respectiv primul cod din 1865 care, prin numeroase modificări a supravieţuit 71 de

ani, al doilea cod, adoptat în 1936, în vigoare 33 de ani şi bineînţeles, Codul penal din 1969.

36

Acesta a supravieţuit cel mai mult, dacă avem în vedere că a făcut trecerea de la capitalism la

socialism şi invers şi a ajuns să se încadreze în legislaţia Uniunii Europene. Nerealizările din

sistem, prin aplicarea Regulamentului din 1862, au condus la necesitatea unei noi organizări a

închisorilor. Astfel, la 1 februarie 1874, intră în vigoare Legea privitoare la regimul închisorilor,

în baza căreia separațiunea deţinuţilor se realiza în raport cu situaţia juridică în: închisori de

prevenţiune (cheltuielile cad în sarcina judeţelor) şi închisori de osândă.

Deşi a fost în vigoare mai bine de o jumătate de secol, legea din 1874, pe lângă unele

realizări notabile în organizarea regimului în închisori, a înregistrat şi neîmpliniri, multe din

prevederile sale importante nu au putut fi duse la bun sfârşit.. Gh.I. Dianu – fost Director general

al Închisorilor – observă în cartea sa „Istoria închisorilor din România” scrisă în anul 1901, că

prima dintre multiplele cauze „este că, chestiunea închisorilor la noi a fost privită cu nepăsare ca

şi cum interesul ar fi fost doar de a pedepsi şi închide pe cei vinovaţi” .

De altfel, lipsa de locuri pentru aplicarea regimului celular introdus în România a

contribuit la limitarea planului trasat de legiuitor şi chiar la stagnarea lui .

La 29 iulie 1929 a fost adoptată o nouă lege privind organizarea închisorilor şi

institutelor de prevenţie, care reglementează separațiunea deţinuţilor în conformitate cu natura

pedepselor şi profilarea penitenciarelor în acest sens şi anume : penitenciare pentru muncă

silnică, de temniţă grea; de detențiune ca pedeapsă pentru crime; de recluziune; corecționale; de

temniţă uşoară; de detenţiune ca pedeapsa pentru delicte; colonii penitenciar; colonii pentru

vagabonzi şi case de sănătate.

Prin Regulamentul interior asupra aplicării regimului penitenciar din 1952, se prevedea

existenţa următoarelor categorii de penitenciare : regionale (pentru cei aflaţi în urmărire penală),

de transfer (unde se regrupau deţinuţii, cel mult o lună pentru a fi mutaţi în alte unităţi); pentru

crime grave împotriva statului ; muncă silnică şi regim sever. De asemenea, se prevedeau colonii

de muncă.

Regulamentul privitor la primirea, deţinerea, paza şi regimul deţinuţilor din

penitenciare, elaborat în 1955, a menţinut în general aceeaşi profilare a penitenciarelor şi a

criteriilor de separațiune, dar au fost mai simplu împărţite : penitenciare pentru deţinuţii de drept

comun şi penitenciare pentru deţinuţii contrarevoluționari.

Un nou Regulament privitor la aplicarea regimului în locurile de deţinere, aprobat în

1962, împărţea locurile de deţinere în penitenciare şi colonii de muncă fără a mai preciza vreo

profilare. Apoi a fost adoptată Legea 23/1969 .

După anul 1990, s-a încercat, prin modificarea anumitor prevederi, o adaptare a acestei

legi la noile realităţi din sistemul penitenciar. Astfel s-a adoptat Legea 275/2006, abrogată astăzi

prin Legea 254/2013.

37

Iată cum sistemul penitenciar a evoluat şi s-au înregistrat progrese din momentul

adoptării Legii nr. 21 din 15 decembrie 1990, în baza căreia Direcţia Generală a penitenciarelor

(denumirea de atunci), a trecut din subordinea Ministerului de Interne sub autoritatea

Ministerului Justiţiei. Un prim pas important a fost acela că personalul a fost demilitarizat şi în

consecinţă domeniul penitenciar a fost în mare măsură desecretizat, astfel încât s-a realizat o

apropiere se societate în ansamblul său.

De asemenea, sistemul penitenciar s-a apropiat şi de jurisdicţia tribunalelor şi a

legislaţiei europene.

Trecerea în subordinea Ministerului Justiţiei a instituţiei penitenciare a fost un efort în

plus pentru minister, deoarece a preluat o instituţie ale cărei unităţi de detenţie sunt învechite, o

dotare tehnico-materială insuficientă – şubrezită şi de pagubele foarte mari produse de revoltele

deţinuţilor, mai ales cele din 1990 dar şi cele care au urmat, prin distrugerile şi degradările de

bunuri care nu au putut fi recuperate în întregime nici până azi; mijloace financiare şi resurse

umane reduse la care se adaugă lipsa unui sprijin local şi central adecvat.

4.3.Analiză comparativă a penitenciarelor din Europa

În ultima perioadă a crescut semnificativ numărul închisorilor private din Europa,

apărute în spaţiul anglo-saxon în ţări precum: Statele Unite, Regatul Unit al Marii Britanii și al

Irlandei de Nord, Australia, Noua Zeelandă şi în câteva state din Canada. S-a încercat

construirea unor astfel de penitenciare şi în Europa Continentală, dar au rămas la stadiul de

încercări, cum ar fi închisorile semi-private din Franţa şi Belgia.

În Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord s-au construit primele

penitenciare private din Europa pentru a deţine persoane private de libertate. În prezent, în

Regatul Unit există 11 închisori private, ce ocupă o parte importantă din sistemul penitenciar.

Toate închisorile din Marea Britanie sunt inspectate în mod regulat de Inspectorul majestăţii sale,

şef al închisorilor.

Anglia şi Ţara Galilor sunt ţările cu sistemul justiţiei penale cel mai privatizat din

Europa. Aceste ţări au 141 închisori, variind între închisori de maximă siguranţă şi aşezăminte

de regim deschis. Dintre acestea, 130 sunt închisori private.

În SUA se găsește numărul cel mai mare de penitenciare private. Ele reprezintă 158

locații de detenție, administrând 5% dintre deținuți.Conform unor studii efectuate în SUA,

privatizarea permite economisirea cu 10% sau chiar 15% din cheltuieli.

Franţa a fost prima ţară care a implementat un model unde guvernul a finanţat şi a

administrat închisorile, iar sectorul privat a guvernat în serviciile non-custodiale. Până în prezent,

18 % din populaţia carcerală este deţinută în închisori semi-private. Este vorba de gestionarea

38

mixtă care constă în concesionarea pe o perioadă de 10/15/30 ani pe o anumită zonă geografică a

4 grupe de sectoare privatizate : cantină, întreținere, sănătate, muncă și formare profesională.

Conform ministrului de justiție francez, acest tip de colaborare a permis creșterea

capacității de cazare, evitând suprapopularea, a permis închiderea unor unități vechi și insalubre

și a crescut eficiența personalului.

Deşi numai Marea Britanie are o legislaţie care să permită managementul privat al

închisorilor, există multe legislaţii europene care prevăd finanţarea de infrastructuri prin

intermediul parteneriatului public-privat.

Unele guverne europene care se confruntă cu probleme referitoare la sistemul

penitenciar, cum ar fi infrastructura prea veche şi supraaglomerarea au adoptat acest model.

Ungaria are două astfel de închisori, landurile germane Hesse şi Saxonia - Anhalt au amândouă

câte un penitenciar, în timp ce Elveţia şi Belgia sunt în plin proces de licitare pentru construirea

de închisori în sistem semi-privat. Alte ţări precum Bulgaria, Grecia, Olanda şi Italia au luat în

considerare o anumită formă de închisori private.

Deşi ar fi trebuit să contribuie la o mai mare eficiență în managementul închisorilor,

totuşi s-au înregistrat critici la adresa acestora: În Anglia şi Ţară Galilor, în urmă unei evaluări s-

a constatat că închisorile private au un nivel slab de performanţă faţade penitenciarele publice;

guvernatorii închisorilor doresc că guvernul să reanalizeze propunerile de extindere a

managementului privat al închisorilor;

În cazul închisorilor private, tendinţele sunt acelea că se va urmări construirea în

continuare a unor astfel de penitenciare , prin colaborarea dintre mediul public şi privat, dar nu în

ritmul ultimul deceniu; că este puţin probabil că se va dezvoltă în cazul penitenciarelor de

maximă siguranţă şi că se vor înregistra rezultate importante în domeniul privat al așezămintelor

medicale de securitate minimă, a sănătăţii mentale şi a deţinerii populaţiei vârstnice.

Se observă faptul că state precum Marea Britanie, Franța, Germania, Italia, SUA,

Ungaria au ales ca soluție pentru unele probleme încheierea de contracte cu companii din

sectorul privat pentru administrarea unităților penitenciare. Această situație poartă denumirea de

parteneriat public-privat. Parteneriatul public-privat reprezintă ” acordul prin care sectorul

privat furnizează elemente de infrastructură şi servicii care în mod tradiţional sunt asigurate de

sectorul public, precum spitale, şcoli, închisori, drumuri, poduri, tuneluri, căi ferate,apă şi staţii

de epurare a apei”60.

În România acest tip de gestiune este încă la nivel de dezbateri, analize. În documentul

de politică publică privind îmbunătățirea condițiilor de detenție se prevede faptul că s-ar dori

60 http://stats.oecd.org/glossary/detail.asp?ID=731539

crearea unor astfel de unități, însă marele obstacol ar fi de ordin financiar. De asemenea este

necesar un cadru legal, terenuri administrate de ANP, rezultate favorabile ale altor state.

În Polonia, cele mai multe clădiri au fost preluate dupa cel de-al doilea război mondial

și se aflau într-o stare foarte proastă. Circa 65% dintre acestea datează din perioada primului

război mondial și au suferit numeroase adaptări. 100 de clădiri au nevoie de reparații de mai

mulți ani, iar 10 dintre ele au nevoie de revizii generale.

În ceea ce privește sistemul penitenciar românesc, recomandările Consiliului Europei

sunt modalități de rezolvare a unor probleme. Criteriul ce a fost avut în vedere de către Consiliul

Europei în statistică a fost acela al ținerii in custodie sigură a persoanelor private de liberatate.

Din acest punct de vedere, se poate afirma că, în ultimii ani, penitenciarele din România

au devenit unele din cele mai sigure penitenciare din Europa, după cum arată Consiliul Europei

în statistica evadării din penitenciare.În anul 2001, din penitenciarele româneşti a evadat un

singur deţinut, în timp ce din sistemele penitenciare din ţările europene comparabile ca numar de

deţinuţi cu ţara noastră au evadat, spre exemplu, 38 de deţinuţi din penitenciarele franceze, 22

din Anglia, 8 din Spania, ca să nu mai vorbim de situaţia unor ţări care au în custodie până la

5.000 de deţinuţi: Danemarca – 65 de evadări, Finlanda-28, Norvegia-27, Suedia-34, Macedonia-

29, Austria-34. La fel în anii 2002, 2003, 2004 România s-a înregistrat cu o singură evadare pe

an.

Penitenciarele din România asigură o custodie sigură a persoanelor private de libertate

și prin aceasta și un grad înalt de siguranță publică societății, deși în continuare se dețin persoane

cu un grad de pericol ridicat.

În prezent, toate administrațiile penitenciare se confruntă cu dificultăți și soluțiile nu țin

numai de domeniul financiar.

4.2 Imaginea instituției penitenciare realizată de presă

În capitolul acesta, dorim să evidențiem dinamica relațională între două sisteme de

control social- cea de stat și cea publică- adică instituția penitenciarului și presa, ce constă pe de-

o parte în inserția problematicii penitenciare în configurația mass-media și pe de altă parte în

exploatarea tematicii carcerale de către jurnaliști.

Presa este parte integrantă a peisajului normal al unei societăţi şi răspunde nevoilor de

cunoaştere şi informare a cetăţenilor şi drept răspuns la unele întrebări în legătură cu societatea

în care trăiesc. Instituţia penitenciarului are nevoie de colaborarea presei pentru a obţine sprijinul

şi simpatia opiniei publice iar această din urmă trebuie să fie permanent şi corect informată.

Strategia de Comunicare şi Imagine a Administrației Naționale a Penitenciarelor este

subordonată principiilor generale de politică ale Administrației Naționale a Penitenciarelor. În

relaţia cu presa se observă clar principiul transparenţei şi al deschiderii către societate în general 40

şi către mass- media în particular. Conducerile penitenciarelor trebuie să se preocupe în mod

constant de colaborarea cu presa, să se arate deschişi la propunerile acesteia, să le permită

accesul în penitenciar în limita regulilor de securitate impuse de legislaţia internă şi

internaţională. Într-un sondaj de opinie, s-a arătat cum activităţile de reintegrare socială au un

grad de transparenţă mai ridicat, datorită aspectelor pozitive ce le evidenţiază , în schimb s-a

arătat cum gradul de transparenţă scade progresiv de îndată ce există riscul de a fi relevate în

presă aspecte negative din sistem. Cel mai adesea, reprezentanţii presei sunt interesaţi de

condiţiile de detenţie ale deținuților şi de activităţile de reintegrare socială. Într-un alt sondaj de

opinie la nivelul personalului,peste trei sferturi dintre angajaţii unităţilor subordonate

Administrației Naționale a Penitenciarelor consideră că presa reflectă în mică sau în foarte mică

măsură în mod corect realitatea din penitenciare, dar recunosc şi sprijină totuşi activitatea de

mediatizare deoarece o consideră importantă pentru a arata în ce constă această profesie şi pentru

a se evita confuzii, neplăceri în activitatea din sistemul penitenciar.

„Sistemul penitenciar este cronic subfinanţat, lipsesc cele mai elementare dotări, iar

condiţiile din penitenciare sunt în continuare – în pofida angajamentelor politice – cele pentru

care România a fost condamnată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în aceste

condiţii desfăşurându-şi activitatea întreg personalul“, arată Federaţia Sindicatelor din

Administraţia Naţională a Penitenciarelor (FSANP), într-un comunicat de presă .

Au fost efectuate evaluări sistemului penitenciar românesc în anii 2006 și 2010 de către

reprezentanții Comitetului pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane

sau degradante și au fost evidențiate o serie de aspecte negative cum ar fi: gradul ridicat de

supraaglomerare, lipsa spațiului necesar, calitatea proastă a hranei, a apei potabile, lipsa acordării

de servicii medicale, violențe între deținuți și altele.

De asemenea, în „Raportul de țară privind situația drepturilor omului-România pe anul

2009”al Departamentului de Stat al Statelor Unite, se face precizarea că „în penitenciare

condițiile de detenție sunt încă aspre și nu corespund standardelor internaționale[…].

În „ Raportul de țară privind situația drepturilor omului- România pe anul 2010”se

precizează că, potrivit cifrelor oficiale, supraaglomerarea nu a reprezentat o problemă serioasă,

iar pe parcursul anului condițiile s-au îmbunătățit. Cu toate acestea, condițiile de detenție sunt

încă dure, existând închisori unde standardul de patru metri pătrați de ficare deținut, impus de

Comitetul pentru Prevenirea Torturii (CPT) al Consiliului Europei nu a fost respectat.61

61 http://www.state.gov/documents/organization/160210.pdf41

Serviciile și activitățile ce se desfășoară într-o închisoare sunt afectate în mod negativ

de supraaglomerarea existentă și în consecință calitatea vieții va scădea.62 Un penitenciar care

adăpostește un număr mai mare decât cel pe care îl permite infrastructura presupune spații

strâmte și neigienice, activități reduse în afara celulelor datorită lipsei de personal și resurse,

servicii medicale aglomerate. Menținerea unor standarde umane, igienice într-un penitenciar este

esențial pentru un mediu uman, atât pentru deținuți, cât și pentru cadre.

Conform „Sindicatului Național al lucrătorilor de penitenciare” într-o publicare63 se

transmite un mesaj directorilor de penitenciare si anume acela de a lua decizii prompt, cu

fermitate, fără teamă și să se termine cu ilegalitățile, deoarece sindicatul nu face față

acestora( indisciplină, violențe, coruptie, greșeli).

Conform aceluiasi blog,64 se afirma ca “Administraţia Naţională a Penitenciarelor se

comportă tot mai mult ca un autist: relaţionează şi comunică dificil şi, are probleme de

comportament. Tratamentul este unul singur transparenţă şi deschidere.”

62 Pag. 16 http://www.cpt.coe.int/lang/rom/rom-standards.pdf63 http://www.snlp.ro/stiri-si-noutati/articole-publicate/739-qnu-stiu-ce-s-a-intamplat-s-a-marit-armataq.html 29 noiembrie 201364 http://penifest.blogspot.ro/2008/07/anp-autism-comunicare-si-relatii.html 15 iulie 2008

42

1998-2007-4 cazuri

1998-2007-4 cazuri

2008-2009- 15 cazuri2008-2009- 15 cazuri

201020 cazuri201020 cazuri

20113 cazuri

20113 cazuri

Pe un site este evidențiat următorul titlu:„Torturile din închisorile românești pentru care

CEDO a condamnat statul: Frig, sobolani, fumul de tigara”. Aici se menționeaza faptul că CEDO

a condamnat statul român pentru aglomerarea din celule, lipsa utilităților elementare, condițiile

de igienă. 65

În ultimii ani a crescut numărul condamnărilor României la CEDO privind condițiile

de detenție.

Grafic nr.1 Situația

condamnărilor României la CEDO în

legătură cu sistemul penitenciar 1998-2011

65 http://www.ziare.com/stiri/penitenciar/torturi-din-inchisorile-romanesti-pentru-care-cedo-a-condamnat-statul-frig-sobolani-fumul-de-tigara-1267073

43

Într-un interviu cu fostul subsecretar de stat al Ministerului Justiţiei, Petronel Dobrică

se menţionează următoarele aspecte: „Clădiri vechi și insalubre, unele care, precum Jilava, ar

trebui dezafectate, personal puțin, prost plătit, excedat de muncă și frustrat, uneori abuzuri, o

mentalitate generală care vrea condiții cât mai proaste pentru deținuți”. 66

În opinia unor autori din sistem67 „tensiunea permanentă, inerenţa mediului – am

spune rigid, agresant sau chiar violent în care-şi desfăşoară activitatea personalul, generată de

contactul direct şi permanent al acestuia cu deţinuţii aflaţi în executarea pedepselor privative de

libertate, unii prezentând un grad sporit de periculozitate”68, riscul de a contacta boli contagioase

(sifilis, SIDA sau TBC) ca şi lipsa reală a posibilităţilor de refacere a capacităţii de muncă a

cadrelor implicate69 - având ca efect uzura psihică şi fizică, îmbolnăviri şi decese premature din

cauza serviciului şi a instabilităţii acestuia – sunt răspunzătoare în cea mai mare parte de tendinţa

tot mai accentuată a unora dintre angajaţi de a se pensiona pe motive medicale, înainte de vârsta

stabilită prin lege sau de a se transfera în alte structuri profesionale. Astfel, numai în perioada

2002-2003, peste 900 de cadre au fost clasate „inapt militar”.

Iată cum ies la iveală unele problematici referitoare la imaginea sistemului penitenciar

în societate, care însă pot fi îmbunătățite.

„Perfecţiunea – aşa cum susţinea J. Renard – nu poate fi atinsă niciodată, rămânând

veşnic o treaptă mai sus, pe care oricât te vei fi înălţat, vei avea încă să urci”.

În a doua parte a capitolului ne propunem să scoatem în evidență anumite aspecte

pozitive din sistemul penitenciar, care ar trebui să fie în atenția jurnaliștilor în abordarea

66 http://m.ziare.com/stiri/condamnati-la-infractiune-adevarul-despre-lumea-tenebroasa-a-puscariilor-romanesti-interviu-1289443-font367 Vezi, Valentin Binişor, Dan Sterian, Aspecte privind demilitarizarea sistemului penitenciar românesc, în revista ANP nr. 3(11) 2004, p.20-21.68 La sfârşitul anului 2002, existau în închisori 5600 deţinuţi clasificaţi în categoria celor deosebit de periculoşi precum şi un număr de deţinuţi cu grave afecţiuni psihice, violenţi, agresivi, cu manifestări imprevizibile inclusiv de sustragere de la executarea pedepsei; la 1 septembrie 2002, se aflau în închisorile româneşti 15600 deţinuţi pentru infracţiuni săvârşite cu violenţă între care 6600 pentru omor, 2048 pentru viol, 6220 pentru tâlhărie etc. În anul 2004 îşi executau pedeapsa 19000 de recidivişti, aproape 6000 deţinuţi cu pedepse peste 10 ani, un număr semnificativ de deţinuţi psihopaţi şi sociopaţi. Aflăm dintr-o statistică a Consiliului Europei cu privire la distribuţia deţinuţilor în funcţie de natura infracţiunilor în 2002, în 47 de ţări europene care au răspuns la chestionarul ce viza această problemă, că România este întrecută la omucideri doar de Rusia şi Ucraina, la infracţiunile de viol, de Franţa, Anglia, Rusia şi Ucraina iar la infracţiunile de tâlhărie este întrecută de Anglia şi bineînţeles, de Rusia şi Ucraina – ca să dăm doar aceste exemple, vezi pentru cele ce preced : Reforma sistemului penitenciar românesc, op.cit., p.52; Constantin Bădiţoiu, George Vasilescu, Marius Stef„ Analiză Comparativă a Raportului statistic al Consiliului Europei referitor la sistemul penitenciar european” în Revista ANP, nr.3(11), 2004. p.48.69 În condiţiile unei subfinanţări constante a ANP (70-80% din necesar), nici după un deceniu şi jumătate de reformă nu s-a ajuns la un raport corespunzător cadru/deţinut – acesta fiind mult sub nivelul planului european de 1/1 – 1/3 în care se încadrează Croaţia, Slovacia, Ungaria, Spania, Turcia, Albania, raportul fiind în Rusia de ¼ iar în ţara noastră de 1/7 şi chiar de 1/17 în unele unităţi. Din această cauză cadrele din sectorul operativ execută serviciul până la 240 ore pe lună (Vezi, Reforma sistemului penitenciar românesc, op.cit., p.145-146).

44

tematicii carcerale. Este drept că persoanele care sunt deținute într-un penitenciar au greșit față

de societate, dar totuși nu îi putem condamna la nesfârșit.

Un exemplu de abordare prosocială îl reprezintă spectacolele de teatru, cum ar fi

„Festivalul MultiArt pentru deținuți”, singurul festival dedicat deținuților de 5 ani încoace.

Teatrul Nottara din București la fiecare ediție este plin, spectatorii sunt încântați de fiecare dată,

iar deținuții sunt și ei entuziasmați pentru realizarea lor, pentru acele ore de libertate, de evadare

din închisoare.70 De asemenea, aceste spectacole au avut ecou și în alte țări din Europa.71

Un alt aspect pozitiv îl reprezintă faptul că au fost elaborate numeroase proiecte și

programe care vizează incluziunea socială a deținuților, reintegrarea pe piața muncii a acestora.

Unul dintre acestea se referă la „Revenirea foștilor deținuți pe piața muncii și integrarea lor în

societate” , care a formulat următoarele recomandări:

Intervenţiile din faza instituţională vizează dezvoltarea capitalului uman al

deţinuţilor şi creşterea motivaţiei de schimbare (prin educaţie, calificare, programe de

reabilitare);

Intervenţia în faza  premergătoare eliberării are ca scop elaborarea unui

plan de reintegrare concret pentru toţi deţinuţii, şi construirea unui sistem de natură să

încurajeze contactul şi după liberare;

Intervenţia în faza post-liberatorie începe de la poarta închisorii şi se

bazează pe un contact susţinut între fostul deţinut şi organizaţiile sau persoanele ce pot

reduce obstacolele în calea reintegrării;

Ocuparea nu poate fi desprinsă de celelalte nevoi criminogene care,

neacoperite, ar putea duce la imposibilitatea găsirii şi păstrării unui loc de muncă şi chiar

la recidivă.

Un alt proiect ce vizează stimularea creativității, reabilitarea psihologică a deținuților îl

reprezintă „Educație pentru reintegrarea în societate”, unde 15 ofițeri din cadrul Administrației

Naționale a Penitenciarelor beneficiază de instruire ca formatori.70 http://www.antena3.ro/romania/in-premiera-evadarea-in-teatru-povestea-detinutilor-actori-si-a-singurului-festival-din-lume-destinat-lor-237240.html71 http://www.euronews.com/nocomment/2013/11/22/romanian-prisoners-perform-in-theatre-festival/

45

O campanie derulată la nivelul tuturor unităților din subordinea Administrației

Naționale a Penitenciarelor o reprezintă„ Campania de înlăturare a stereotipurilor și

mentalităților discriminatorii care îngreunează incluziunea socială a foștilor deținuți” sau mai

bine cunoscută prin expresia: „suntem produsul mediului în care trăim”. Această campanie este

una de informare și de conștientizare de către cetățeni dar și de sensibilizare cu privire la

importanța majoră a reintegrării foștilor deținuți în societate și pe piața muncii.

O mare parte a deținuților ce au ispășit o pedeapsă privativă de libertate comit noi

infracțiuni după liberarea din detenție. Rata recidivei este îngrijorătoare: se estimează că între

60% și 80% din totalul populației carcerale din România revine mai devreme sau mai târziu dupa

gratii, potrivit unui sondaj al Administrației Naționale a Penitenciarelor.

De ce se întâmplă acest lucru? Dincolo de prejudecățile și percepțiile negative asupra

deținuților în general, România se confruntă cu lipsa unor programe postdetenție, precum și cu

lipsa resurselor financiare, materiale și umane necesare în a acorda deținuților (ce nu se bucură

de suport social din partea familiei, ce nu au loc de muncă și nici posibilități) în principal o

locuință și un loc de muncă.

S-a constatat faptul că foștii deținuți se confruntă cu un risc ridicat de excluziune pe

piața muncii, ca urmare a discriminării și stigmatizării din partea angajatorilor și a societății în

ansamblul ei. De aceea Administrația Națională a Penitenciarelor colaborează cu diferite

instituții ale statului, precum și cu organizații guvernamentale sau neguvernamentale, semnează

protocoale, implementează măsuri, proiecte, strategii tocmai pentru a susține misiunea instituției

penitenciare, de reintegrare în societate a deținuților, de îmbunătățire a condițiilor de detenție și

de lucru, de modernizare a unităților și alte asemenea proiecte care, deși sunt mărețe și

ambițioase pot cel puțin avea șansa să fie implementate prin sprijin financiar, încredere în

puterea de inovație, implementare a unor tehnici noi a lucrătorilor de penitenciare împreună cu

specialiști din diferite domenii, colaborarea cu mass-media și cu societatea în ansamblu.

4. 3 Imaginea promovată de structuri specializate ale Administrației Naționale

a Penitenciarelor

În ultimii ani, informația a prins din ce în ce mai mult teren și a devenit un instrument

destul de periculos. Imaginea a devenit mai puternică decât cuvintele. Prin cuvinte și imagine,

mass-media a devenit în ultimii ani una dintre cele mai mari puteri. De aceea, atât instituțiile

publice cât și persoanele care exercită atribuții publice trebuie să fie pregătite oricând în a furniza

informații sau a da răspunsuri.

Pentru o mai bună informare a publicului, în marea majoritate a instituțiilor publice au

fost create birouri ce întrețin relațiile cu presa iar cei ce se ocupă de imaginea instituției poartă

46

mare responsabilitate. Cei ce lucrează la imaginea unei instituții nu sunt altceva decât creatori de

imagine și prin intermediul lor creștem sau nu în ochii publicului, a societății care ne privește.

Imaginea se construiește și se menține prin intermediul acțiunilor de comunicare cu publicul.

Comunicarea înseamnă a trimite și a primi mesaje, a vorbi și a asculta, a scrie și a citi.

Comunicarea presupune o muncă de echipă. Una dintre cele mai importante atribuții a

unui birou de presă constă în stabilirea, dezvoltarea unei bune comunicări cu jurnaliștii, în

interesul instituției sau organizației pe care o reprezintă. Imaginea sistemului penitenciar nu

trebuie să o considerăm ca fiind pozitivă sau negativă şi de asemenea nu trebuie să se dăm vina

pe reprezentanţii mass-media, care scot în evidență unele aspecte referitoare la condiţiile de

detenţie ale deținuților, activităţile acestora etc. Deşi tendinţa personalului de penitenciare este

de a afirma cum informaţiile trasmise de mass-media nu reflectă în mod corespunzător realitatea

din penitenciare şi este cunoscut de asemenea dorinţa acestora de a căuta senzaţionalul şi de a

denatura unele aspecte, nu trebuie însă să ne limităm şi să ne situăm într-o tabăra sau alta.

Desigur că personalul penitenciarului cunoaşte cel mai bine situaţia dintr-un penitenciar,

dar se poate ca unii funcţionari să nu respecte întru totul regulile stabilite şi să uite principiile

care le guvernează cariera, precum imparţialitatea, nediscriminarea, tratarea deținuților cu

demnitate , respectarea drepturilor acestora şi să comită unele abateri care îi fac incompatibili cu

sistemul penitenciar. Aceste aspecte trebuie aduse la cunoştinţa publicului larg prin intermediul

presei dar şi anumitor structuri specializate existente în cadrul ANP .Cetăţenii trebuie să

cunoască realitatea din penitenciare și să conștientizeze importanța acestei instituţii, acestei lumi

diferite de cea unde trăiesc ei şi să sprijine chiar unele programe sau activităţi pentru ameliorarea

acestui serviciu de ordine şi siguranţă publică.

Vom prezenta pe larg structurile specializate în domeniul comunicare și mass-media

dintr-un penitenciar.

4.3.1 Purtătorul de cuvânt

47

Menţinerea unei relaţii constante şi deschise cu reprezentanţii mass-media se realizează

prin intermediul purtătorilor de cuvânt. Purtătorul de cuvânt trebuie să aibă abilitatea de a fi un

bun comunicator şi în acest sens trebuie să posede anumite competenţe şi aptitudini. Purtătorii de

cuvânt din unități și jurnaliștii trebuie să coopereze în activitatea de informare publică, pe bază

de respect reciproc. Purtătorii de cuvânt din unități însă, poartă asupra lor și responsabilitatea în a

dezvolta comunicarea internă în cadrul sistemului.

Deoarece fluxul de informaţii în legătură cu sistemul penitenciar este unul destul de

mare, este necesar că o persoană competentă şi cu atribuţii în acest sens să desfăşoare anumite

activităţi, prin care să selecteze şi să transmită informaţii către presă, pentru ca aceasta la rândul

ei să le transmită în mod corect societăţii. În general, trebuie transmise informaţii captivante,

corecte şi care pun în lumină favorabilă instituţia. Această modalitate este cunoscută drept

abordarea activă , ce presupune un efort în a capta interesul mass-media în legătură cu anumite

subiecte, un mod de a anticipa dorinţele acesteia de a informa publicul. O altă modalitate în

relaţiile cu mass-media o reprezintă abordarea reactivă, ce presupune simplul răspuns, simpla

reacţie la solicitările presei în legătură cu anumite subiecte. De cele mai multe ori, acestea se

referă la drepturile deţinuţilor, incidentele apărute, solicitările acestora, modificări legislative.

Abordarea reactivă însă are şi unele puncte slabe, în sensul că este dificil de răspuns prompt la

unele probleme care pot pune în lumina nefavorabilă instituţia. În relaţiile cu presa, informaţiile

pot fi transmise în scris -ştirea de presă, revista presei, articolele, comunicate de presă ; telefonic-

interviul, comentariul pe anumite subiecte de interes; prin contact direct,personal-conferinţă de

presă sau prin Internet.

Purtătorul de cuvânt se poate confrunta cu o anumită criză mediatică. Aceasta se

întâmplă deoarece fie instituţia intenţionează să facă anumite schimbări în domeniul său de

activitate şi nu încunoștiințează despre acest lucru în prealabil mass-media, fie nu are la

dispoziţie suficiente informaţii care să satisfacă cerinţele acestora. De asemenea, se poate

întâmpla ca volumul informaţiilor şi viteza acestora să fie foarte mare şi în consecinţă este greu

de făcut faţă acestora. De aceea este important ca purtătorul de cuvânt să posede anumite

calificări şi competenţe lingvistice, de soluţionare a conflictelor mediatice și nu în ultimul rând

să aibă aptitudini de relaționare, comportament în relațiile cu mass-media. Referitor la calitățile

necesare celui ce îndeplinește această funcție, fostul purtător de cuvânt prezidențial din SUA,

Mike McCurry afirma : „Credibilitatea este cel mai important bun al unui purtător de cuvânt,

însă în același timp , trebuie sa dea dovadă de tact, diplomație, răbdare, simțul umorului dar și

de capacitatea de a vorbi și de a scrie la moment și o atitudine față de adevăr care respinge

orice compromis” 72

72 Sullivan „The job of press officer”48

Funcţia şi atribuţiile purtătorului de cuvânt

În conformitate cu prevederile art. 16 din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la

informaţiile de interes public, „(…) autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să desemneze

un purtător de cuvânt, de regulă din cadrul compartimentelor de informare şi relaţii publice”.

Funcţia purtătorului de cuvânt în cadrul unei instituţii publice este esenţială, întrucât

acesta îndeplineşte rolul de reprezentare publică a instituţiei, în calitate de interfaţă

comunicaţională care emite şi, deopotrivă, recepţionează mesaje (schimb informaţional) între

instituţie şi opinia publică prin mijlocirea instituţiilor de presă. În această calitate, purtătorul de

cuvânt gestionează procesele de comunicare prin care:

opinia publică este informată din oficiu sau din proprie iniţiativa cu privire la

activitatea, rolul şi atribuţiile instituţiei;

se furnizează jurnaliştilor, la cerere, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr.

544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public şi ale Hotărârii de Guvern nr.

123/2002 privind normele de aplicare a Legii nr. 544/2001, în mod transparent şi

nediscriminatoriu, informaţii despre activitatea curentă a instituţiei;

contribuie la gestionarea situaţiilor de criză;

se urmăreşte îmbunătăţirea continuă a imaginii publice a instituţiei, întărirea

încrederii opiniei publice în corectitudinea activităţii instituţiei în raport cu importanța socială a

acesteia;

sunt informaţi prompt, corect şi complet factorii de decizie ai instituţiei în legătură cu

semnalele critice primite prin intermediul mass-mediei;

Declaraţiile purtătorului de cuvânt, mai ales în cadru public, reprezintă punctul de

vedere oficial al instituţiei. De aici decurge un aspect deosebit de important: orice greşeală,

voluntară sau involuntară a purtătorului de cuvânt în relaţia cu mass-media, poate deveni oricând

publică, cu potenţial de prejudiciere a imaginii instituţiei.

Profilul unui eficient purtător de cuvânt

49

Deoarece purtătorul de cuvânt are o răspundere deosebită în menţinerea unui dialog

continuu, corect şi coerent cu reprezentanţii mass-media, este necesar ca el să posede

cunoştinţele teoretice în materie de comunicare, să aibă şi să dezvolte abilităţi şi datele de

personalitate adecvate unui bun comunicator.

Pentru a informa cât mai corect societatea, purtătorul de cuvânt trebuie să cunoască

foarte bine instituţia din care face parte, specificul activităţilor şi să fie permanent la curent cu

schimbările ce intervin. El trebuie să prezinte informaţiile într-un limbaj accesibil publicului,

evitând un limbaj juridic sau tehnic excesiv de rigid. Pentru a comunica şi a da răspunsuri pe

măsură aşteptărilor, purtătorul de cuvânt trebuie să facă eforturi în a anticipa care sunt

aşteptările reprezentanţilor mass-mediei.

Purtătorul de cuvânt trebuie să dea răspunsuri ferme, sigure şi în concordanţă cu faptele

şi legislaţia în vigoare. Este indicat a nu se formula răspunsuri ezitante sau cele de tip “no

comment”. Dacă o informaţie cerută se află în categoria celor interzise prin lege a fi dezvăluite

se va explica în acest sens motivul pentru care nu se poate da un răspuns, făcând trimitere la

textul de lege care-i interzice acest lucru. De exemplu, în instituţia penitenciară nu se pot furniza

informaţii ce intră în categoria secret de serviciu sau cele care ar prejudicia siguranţa

penitenciarului. De asemenea, este recomandat ca purtătorul de cuvânt să nu formuleze opinii

personale sau să se autopronunțe în cazurile supuse atenţiei mass-media.Nu în ultimul rând,

imaginea purtătorului de cuvânt trebuie să fie una impecabilă, acesta trebuie să să acorde atenţie

vestimentaţiei, accesoriilor, coafurii etc., deoarece se cunoaşte faptul că receptorul este tentat să

echivaleze imaginea purtătorului de cuvânt cu instituţia din care face parte.

Regulile mai sus menționate se aplică și lucrătorului de penitenciare.În acest sens,el

trebuie să aibă uniforma permanent îngrijită, ajustată și să nu poarte accesorii inutile care ar

putea atrage atenția asupra lor. El trebuie sa aibă o voce plăcută, echilibrată, dicție clară, să-și

controleze mimica și gestica.

Dacă reprezentanții mass-media cer lămuriri asupra unui aspect de actualitate este bine

ca acesta să fie dezbătut chiar în momentul solicitării, deoarece prima impresie contează și cam

cu aceea primă impresie conturată rămâne receptorul, nefiind interesat de alte lămuriri date

ulterior.

Instrumente de comunicare

Comunicatul de presă

Instrumentul cel mai cunoscut şi utilizat de către purtătorii de cuvânt în relaţiile cu presa

este reprezentat de comunicatul de presă.

Comunicatul de presă este un document public utilizat pentru răspândirea în spațiul

public a unei teme, informații generale sau specifice activității din instituția publică vizată.

50

Informațiile transmise prin acest intrument trebuie să fie utile și să suscite interes pentru

reprezentanții mass-media.

Comunicatele sunt informații oficiale. Este bine să fie folosite doar pentru chestiuni

importante de comunicat.

Declarația de presă

Aceasta poate avea caracter anticipativ, adică se aduc la cunoştinţa presei informaţii

despre evenimentele ce se vor derula în viitorul apropiat sau expozitiv, făcându-se referire la

evenimente în plină desfăşurare în cadrul instituţiei publice şi care pot avea impact asupra

activităţii şi asupra imaginii în sine a instituţiei.

Conferința de presă

Conferinţă de presă este cel mai complex instrument aflat la dispoziţia structurilor de

comunicare. Aceasta se organizează în situaţii deosebite, când instituţia are intenţia să transmită

un comunicat important, de maxim interes pentru opinia publică.

Definiţia situaţiei de criză într-un sistem instituţional

Situaţia de criză este acea situaţie neprevăzută care poate pune în discuţie

responsabilitatea , eficiența unei instituţii în faţa opiniei publice. Situaţia de criză poate afecta în

mod grav și iremediabil imaginea unei instituţii publice atunci când este mediatizată.

Este foarte important ca purtătorul de cuvânt să nu încerce să ascundă sau să denatureze

evenimentul negativ ce s-a produs. În relaţia cu mass-media, purtătorul de cuvânt trebuie

întotdeauna să dea dovadă de transparenţă, receptivitate, disponibilitate.

O situaţie de criză poate avea un set de caracteristici comune tuturor situaţiilor de acest

gen : surpriză, insuficiența informaţiilor, viteza informării şi deteriorarea calităţii sale, pierderea

controlului, panică, vizibilitatea maximă şi limitarea orizontului de acţiune.

Într-un penitenciar se cunoaşte faptul că adesea se pot produce evenimente negative sau

situaţii delicate de interes major pentru deţinuţi care, dacă nu sunt ţinute sub control se poate

ajunge la răzvrătiri sau alte incidente. De exemplu, odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod

Penal şi a legii 254/2013 s-a creat o atmosfera tensionată, deţinuţii aşteaptă dacă vor beneficia de

liberare sau cumva de o reducere a pedepsei sau de alte aspecte favorabile ce li se pot aplica.

În consecinţă este foarte important ceea ce purtătorul de cuvânt comunică, ce comunică

şi când comunică, altfel se pot ajunge la situaţii când opinia publică este indusă în eroare.

4.3.2 Responsabilul cu informațiile de interes public

Pentru a se asigura liberul acces la informațiile de interes public, Legea 544/2011

privind liberul acces la informațiile de interes public stabilește faptul că organizațiile și

instituțiile publice au obligația de a înființa compartimente specializate de informare și relații

51

publice sau de a desemna persoane cu atribuții în acest domeniu. Astfel, în cadrul Administrației

Naționale a Penitenciarelor există direcția relații publice și mass-media ce cuprinde purtătorul de

cuvânt și responsabilul cu informațiile de interes public.

4.3.3 Relații Administrația Națională a Penitenciarelor-mass-media

Funcţionarea normală a societăţii contemporane este de neconceput fără mass-media,

fără o informare colectivă, având o extraordinară putere de difuzare a mesajelor.

Scopul emiţătorului mass-media este să transmită receptorilor potenţiali informaţiile pe

care le reţin şi le consideră utile pentru aceştia.

„Mass-media – se ocupă ca cea mai mare parte a publicului să fie înştiinţată asupra

realităţii, iar opinia publică este o judecată sau o reacţie de apreciere raportată la realitate.

Mass-media are o poziţie dublă: exercită acţiunea educativă neutră şi are resurse persuasive

putând influenţa comportamentul indivizilor în funcţie de interesele politice sau economice”73.

Totuși, nu este posibilă o libertate totală a informaţiei şi a expresiei pentru că ea ar duce

la o încălcare a altor drepturi şi libertăţi individuale. Dar nici limitarea accesului la informaţie nu

este posibilă pentru că omul are nevoie să fie informat pentru a putea face faţa schimbărilor

rapide din societatea actuală.

La nivelul sistemului penitenciar, în condiţiile aplicării strategiilor de comunicare şi

imagine, implementate şi dezvoltate de către Administraţia Naţională a Penitenciarelor,

instituţiile mass-media au realizat că penitenciarele oferă subiecte numeroase cu potenţial

mediatic.74 Astfel, se dorește realizarea unor știri, reportaje, emisiuni complexe ce vizează

mediul carceral.

Relațiile cu mass-media reprezintă o componentă esențială a strategiei de comunicare și

informare ce presupune un schimb de informații benefic pentru instituția penitenciară în

promovarea imaginii sale , a drepturilor deținuților, a muncii depuse de personal. Purtătorul de

cuvant are atribuții importante în acest sens, el fiind obligat să ia legătura cu reprezantanții mass-

media referitor la informații ce merită preluate și valorificate de către aceștia.

De asemenea, este importantă organizarea de interviuri cu factorii de conducere din

unitățile penitenciare și diverși specialisti în domeniu, pentru asigurarea transparenței domeniului

de activitate în activități de interes public.

Un alt mijloc de informare a opiniei publice îl constituie crearea unei pagini web

personale a fiecărei unități în vederea răspândirii informațiilor legate de activitatea unei unități și

de asemenea reprezintă material pentru mass-media.

73 Engwal, Lars – “Newspapers as Organisations, Westmead”, Gower Publ.,1981; pg. 27;

74 Proceduri ANP, procedura 5 p 43852

Mass-media influențează personalitatea umană atât în ce priveşte dimensiunea cognitivă

care are în vedere imaginea despre lume, dimensiunea afectivă, sentimente, atitudini şi

dimensiunea comportamentală care constă în acţiunea individuală şi fenomenul de mobilizare

socială. În acest fel valorile,modul e comportament este asimilat, influențat.Presa nu contribuie

numai la circulaţia ideilor şi a informaţiilor, ci şi la controlul instituţiilor puterii.

Mass-media controlează activitatea puterii instituțiilor publice.Ea o controlează în

interesul cetăţeanului, acţionând ca un „câine de pază” (watch dog). Dacă va observa nereguli,

deficiențe va informa publicul dând naştere unei opinii publice adversative care va exercita

presiuni asupra puterii. Mass-media distribuie informaţii şi idei despre modul în care celelalte

puteri îşi exercită mandatul, creează o opinie publică.

CAPITOLUL VI: ÎMBUNĂTĂȚIREA IMAGINII PENITENCIARULUI

În ultimii ani, informația a prins din ce în ce mai mult teren și a devenit un instrument

destul de periculos. Imaginea a devenit mai puternică decât cuvintele. Prin cuvinte și imagine,

mass-media a devenit în ultimii ani una dintre cele mai mari puteri. De aceea, atât instituțiile

publice cât și persoanele care exercită atribuții publice trebuie să fie pregătite oricând în a furniza

informații sau a da răspunsuri.

Imaginea publică a penitenciarului se construiește mai întâi din interior, la nivelul

cadrelor: un personal bine selecționat, valorizat, recompensat pentru performanțele profesionale

53

și etice sunt premise esențiale pentru existența unei opinii corecte în societate. Un lucrător de

penitenciare trebuie să aibă o conduită ireproșabilă, să fie disciplinat, riguros, organizat, să își

desfășoare activitatea în condiții de profesionalism și eficiență, să se preocupe de formarea sa

profesională continuă, să respecte deținuții și drepturile lor , astfel încât să fie un reprezentant

demn al instituției și să fie conștient că prin întreaga sa activitate profesională dar și prin unele

aspecte ale vieții sale personale contribuie sau nu la promovarea imaginii instituției sale în

societate, la nivelul opiniei publice.De asemenea, trebuie ca lucrătorul de penitenciare să nu fie

suspect de prcaticarea unor activități ilicite, imorale , mai ales practici de corupție.75

În altă ordine de idei, printre misiunile instituției penitenciare se numără și cea

referitoare la formarea profesională, adică la pregătirea personalului din sistemul administrației

penitenciare, în vederea îndeplinirii responsabilităților profesionale.În acest sens, la nivelul ANP

există o „Strategie privind formarea profesională în sistemul administrației penitenciare pentru

perioada 2011-2015”76 ce își stabilește diferite obiective strategice. Unul dintre acestea este

managementul instituțional performant, adică administrarea unui penitenciar în condiții de

eficiență, printr-o viziune strategică a conducerii și participarea personalului la luarea de decizii

importante pentru sistem. Un alt aspect important de menționat este faptul că sistemul

penitenciar își dorește să promoveze activitățile de formare care să vizeze obținerea de personal

mai calificat, creșterea eficienței și productivității pentru asigurarea în final a unor servicii de

calitate.

Penitenciarul trebuie să fie un loc de întâlnire a intereselor comunitare, a serviciilor

sociale, un loc unde se realizează studii privind problemele umane, politică penală sau studii

sociale, psihologice etc.

Pentru a îmbunătăți imaginea instituției penitenciarului și comunicarea cu publicul, în

anul 2009, Administrația Națională a Penitenciarelor a adoptat o „ Strategie de imagine și

comunicare” . În document se afirmă printre altele următoarele : „construirea și consolidarea

unei imagini cât mai obiective a sistemului penitenciar la nivelul societății este o muncă foarte

anevoioasă, iar crearea unei imagini obiective presupune un proces complex de măsuri concrete

în vederea dezvoltării relațiilor de parteneriat, îmbunătățirii continue a activităților de

comunicare, atât internă cât și externă.”77

75 De exemplu, în cadrul unei statistici cu rudele din sistemul penitenciar, efectuată la începutul anului 2007 la

cererea Ministrului Justiției( informarea nr.252122 sin 22.01.2007 ) se arată faptul că circa jumătate din cei 12.000

de angajați se află în relații de rudenie în interiorul penitenciarului.76 Decizia ANP nr.314 din 18.01.2011 pentru aprobarea Strategiei privind formarea profesională în sistemul

administrației penitenciare pentru perioada 2011-201577 „ Strategie de imagine și comunicare” 2009, Administrația Națională a Penitenciarelor, pg.2

54

Printre obiectivele acestei strategii, se numără„ promovarea imaginii de partener social

și implicarea activă a societății în serviciul sistemului penitenciar” ce trebuie să se realizeze

prin comunicate de presă, campanii de promovare, conferințe de presă cu directorii de

peniteniciare etc.. Un alt obiectiv ar fi „creșterea transparenței decizionale” și s-ar realiza prin

organizarea de întâlniri cu organizații, instituții ale statului, dezvoltarea de colaborări și

parteneriate, publicarea informațiilor pe site-ul oficial al ANP-ului.

Ultimul obiectiv ar viza profesionalizarea personalului cu atribuții în domeniul

comunicării și adaptarea instrumentelor de comunicare la specificul instituției penitenciare.

De asemenea, în cadrul strategiei sistemului administrației penitenciare 2010-2013 este

prevăzut un obiectiv strategic denumit „transparență și imagine reală a sistemului penitenciar la

nivelul societății” care își propune să se realizeze prin : creșterea vizibilității acțiunilor cu impact

pozitiv, îmbunătățirea comunicării cu partenerii sociali și mass-media și asigurarea prezentării

unei imagini obiective a instituției. 78

78 Strategia sistemului administraţiei penitenciare pe perioada 2010-2013, pg.1355

CONCLUZII GENERALE

Lucrarea a fost realizată cu scopul de a informa cu privire la rolul pe care comunicarea

îl are în societatea civilă, mai ales la nivelul instituțiilor publice. Am adaptat lucrarea la nivelul

instituției penitenciare, astfel încât să evidențiez problemele cu care se confruntă aceasta pe linia

comunicării cu mass-media și public.

Motivația alegerii acestei lucrări a pornit de la constatarea că literatura de specialitate în

acest domeniu este destul de săracă și se impun a fi făcute studii.

Unul dintre fenomenele cele mai grave care se remarcă în lume, având în vedere

consecințele pe care le produce este criminalitatea. Criminalitatea internațională, infracțiunile

economice, traficul de droguri, de ființe umane, terorismul sunt indicatori ai faptului că sistemele

penitenciare se confruntă cu o populație carcerală diferită față de cea anterioară și acest lucru

reprezintă o provocare pentru instituțiile penitenciare, care trebuie să asigure un grad sporit de

securitate. De astfel, delincvenţa şi insecuritatea ocupă în mare măsură dezbaterea publică, mass-

media.

Instituțiile media și presa ocupă un rol important în evidențierea aspectelor pozitive sau

negative dintr-un penitenciar. Totuși, se observă o tendință în a reliefa pe cele negative, cum ar fi

poveștile despre crimă, realizarea unor emisiuni cu privire la evadări, tentative de evadări ce sunt

adesea mult mai interesante decât știrile despre eforturile întreprinse de personalul sistemului

penitenciar în domeniul reintegrării deținutilor sau demersurile educative.

Accesul la internet și presă în toate colțurile țării permite o distribuire a informației și

comunitățile sunt la current cu toate noutățile. Totuși, daca ne uităm la imaginea furnizată de

mass-media este evident faptul că acceași știre este spusă de mai multe ori prin diferite surse.

Acest lucru duce la o imagine distorsionată a realității.

În general, oamenii nu prea cunosc ceea ce se întâmplă în mediul carceral, ei urmăresc

„bombardamentul” media și sunt destul de reticenți la activitățile și problemele cu care se

confruntă instituția. Totuși ar trebui să se intereseze mai mult, deoarece acei oameni închiși

pentru diferite fapte care intră sub incidența legii penale se vor reîntoarce în societate, fac parte

din ea.

Oamenii trebuie să cunoască cât mai multe despre sistemul penitenciar și cu cât vor

avea mai multe cunoștințe în domeniu, cu atât percepția acestora va fi mai pozitivă.

Pe de altă parte, cu cât oamenii cunosc mai puțin, cu atât vor fi controlați mai mult de

emoții și sentimente, ceea ce ar putea fi periculos, deoarece aceștia ar dori sporirea securității și

reducerea contactelor dintre deținuți și lumea exterioară, iar acest lucru nu este tocmai de dorit.

56

Scopul acestui demers teoretic a fost acela de a reliefa aspectele care ar trebui să fie

îmbunătățite la nivelul instituțiilor penitemciare, de a optimiza imaginea ei în societate, de a

menține credibilitatea ei. Pentru o îmbunătățire semnificativă a situației, consider că ar fi

binevenite o serie de măsuri și anume: purtătorul de cuvânt din unități să se ocupe numai de

marketing informațional, de colaborări cu mass-media și nu și de alte atribuții; elaborarea unui

statut al purtătorului de cuvânt și a unui ghid/manual specific pentru sistemul penitenciar;

continuarea organizării de conferințe mediatice cu privire la unele aspecte de interes major

precum-incluziune socială, reintegrare pe piața muncii etc.- îmbunătățirea comunicării interne;

organizarea unor cursuri de specialitate pentru personal, astfel încât aceștia să cunoască

domeniul relații publice.

Revenind la chestiunile stringente cu care se confruntă penitenciarele, poate una dintre

cele mai importante probleme abordate în aceasta lucrare este fără doar și poate modul în care

sunt tratați deținuții și condițiile în care își desfășoară activitățile zilnice.

Este adevărat, sistemul penitenciar este cronic subfinanțat având în vedere nevoile de

modernizare la nivelul infrastructurii, dotărilor, hranei etc., dar în același timp trebuie să fim

realiști, să ne gandim că într-un penitenciar trebuie să rămană un anumit grad de disconfort, atât

fizic cât și psihic, o tentă bine conturată de coerciție și strictețe în toate activitățile ce se

desfășoara în interiorul penitenciarelor pe lângă privarea de libertate. Altfel, vom ajunge in

situația de a interveni pentru a modifica denumirea de penitenciar în “HOTEL”(eventual cu

cateva margarete), hotel în care infractorii de toate spețele se vor întoarce cu plăcere din când în

când. Nu trebuie să ne surprindă numărul mare de recidiviști pentru că odată cu înbunătățirea

condițiilor de trai din penitenciare procentul recidivei va crește și pe bună dreptate. Aceștia nu

vor mai privi cu mare repulsie penitenciarul pentru că unii dintre aceștia nu dispun de condiții

mai bune nici la ei acasă (dacă dețin una).

Mass-media are tendința de a evidenția orice eveniment cu caracter negativ care are

legătură chiar și tangențial cu penitenciarul, de a o transmite spre cunoaștere publicului naiv și

necunoscător în ceea ce privește totalitatea și complexitatea activităților și acțiunilor desfășurate

de către acest sistem, în care, cel mai adesea se omite faptul că, pe lângă deținuți, o mare parte a

timpului, “locuiesc” angajații penitenciarelor (ofițeri, agenți etc.), care își desfășoară activitatea

în aceleași condiții dar cu siguranță într-un stres mai ridicat decât deținuții, personal care își

îndeplinește atribuțiile funcționale la cel mai înalt nivel, date fiind condițiile, pentru că așa cum

am precizat și în lucrare, perfectiunea este de neatins, este mereu o treaptă de mai sus.

Deviem astfel de la lucruri importante, lucruri care contează și au o însemnătate

deosebită iar raspunsul este chiar în fața noastră. Fac bineînțeles referire la comunicare, atât în

interiorul instituției cât și in relația dintre ea, prin intermediul purtătorului de cuvânt, și mass-

57

media care transmite informația distorsionată uneori catre publicul larg care o percepe în funcție

de nivelul de educație și cultură al fiecăruia. Comunicarea este într-adevăr cheia realizărilor în

orice domeniu și cu atât mai mult în cel pe care l-am dezbătut pâna acum.

58

BIBLIOGRAFIEActe normative:

1. Legea 544/2001 ( actualizată) privind liberul acces la informațiile de interes public

2. Legea 371/2006 care modifică legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public

Cursuri și monografii

1 Adriana Chiriacescu, Comunicare interumană. Comunicare în afaceri. Negociere, Ed. Academiei de Studii

Economice, Ed.ASE 2003

2 C.E. Shannon şi W. Weaver -„The Mathematical Theory of Communication”, Ed. University of Illinos

Press, Illinos, 1949, pg. 188;

3 CENGAGE Learning, 2010;

4 Crawley Emotions and performance ;Prison officers and the presentation of self in prisons, Punishment and

society, 2004

5 DEX, 1979, pg. 491;

6 Drawing off Weber’s view of authority, Tyler, Why people cooperate: the Role of Social Motivations,

Princeton, 2011

7 E. Burduş, G. Căprărescu - “Fundamentul managementului organizaţiei”, Ed. Economică, Bucureşti, 1999,

pg. 422;

8 E. Joiţa - “Managementul educaţional”, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, pg. 115;

9 Erving Goffman „ Encounters: Two Studies in the Sociology of Interaction”. (Indianapolis: Bobbs-Merrill)

1961

10 F. Dubois – Les politiques de communication externe des collectivités territoriales, Université de Lille III,

Lille, 1994

11 Florian, Gheorghe Psihologia penitenciară Ed. Oscar Print , București, 1996, pg.48

12 Hans Selye „The stress of police work”, Police Stress( Fall 1978) p.7,8

13 Hințea , C.E , Hințea( Mora), C., Țiclău, T.C., Gyorgy, J., Vazquez-Burguette, J.L., Gutierrez Rodriguez. P.

Management și leadership în organizații publice, p.7

14 I. Chiru - “Comunicarea interpersonală”, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2003, pg. 9;

15 I. Ursu, E. Năstaşel - „Argumentul sau despre cuvântul bine gândit”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşri, 1980, pg. 25;

16 I.O.Pânişoară - “Comunicarea eficientă”, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, pg. 48;

17 Ioan Drăgan Paradigme ale comunicării de masă Ed. Șansa, București 1996,p 7

18 J.C. Abric - „Psihologia comunicării. Teorii şi metode”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pg. 16, pg. 49;

19 Jacques Ellul , La parole humiliée, H.C Essais Paris,1981

20 Martial Pasquier, Communication publique, Ed. De Boeck, Bruxelles, 2011, p.43

21 Milton Rokeach  The Nature of Human Values (1973)

22 Minnesota West

59

23 P. Golu - „Psihologie socială”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974, pg. 136;

24 R. Cândea, D. Cândea – “Comunicarea managerială, concepte, deprinderi, strategie”, Ed. Expert,

Bucureşti, 1996, pg. 59;

25 Richard L.Daft, Understanding the Theory and Design of Organizations, South-Western,

26 Silverman, I., Manuel, V., 1996, Corrections: A Comprehensive View, St. Paul,

27 Silverman, I., Manuel, V., 1996, Corrections: A Comprehensive View, St. Paul, Minnesota West, p.39.

28 Sproull , L . Weiner, S. Wolf ,D.1978, Organizing an anarchy, Chicago, University of Chicago Press, p.141

29 Stănisor Emilian Universul carceral, Editura Oscar Print, 2004, Bucuresti.

30 Stephen D. Bruning, John A. Ledingham. „Organizational-Public Relationships and Consumer Satisfaction:

The Role of Relationships in the Satisfaction Mix,” Communications Research Reports 15, 1998, pp. 198-

208, apud Stephen D. Bruning, John A. Ledingham. „Relationships Between Organizations and Publics:

Development of a Multi-Dimensional Organization-Public Relationships Scale”, în Public Relations

Review, vol. 25, no. 2, 1999, p. 267-268

31 Suchman 1995 astfel citat din Scott&Davis

32 Williams and Fish (1974) Convicts, Codes and Contraband, Cambridge, M.A, Ballinger

Siteuri

33 http://www.antena3.ro/romania/in-premiera-evadarea-in-teatru-povestea-detinutilor-actori-si-a- singurului-festival-din-lume-destinat-lor-237240.html 34 http://www.euronews.com/nocomment/2013/11/22/romanian-prisoners-perform-in-theatre-festival/ 35 http://m.ziare.com/stiri/condamnati-la-infractiune-adevarul-despre-lumea-tenebroasa-a-puscariilor- romanesti-interviu-1289443-font3 36 http://penifest.blogspot.ro/2008/07/anp-autism-comunicare-si-relatii.html 15 iulie 2008 37 http://www.ziare.com/stiri/penitenciar/torturi-din-inchisorile-romanesti-pentru-care-cedo-a-condamnat- statul-frig-sobolani-fumul-de-tigara-1267073 38 http://www.cpt.coe.int/lang/rom/rom-standards.pdf, P.16 39 http://www.snlp.ro/stiri-si-noutati/articole-publicate/739-qnu-stiu-ce-s-a-intamplat-s-a-marit- armataq.html 29 noiembrie 2013 40 http://www.state.gov/documents/organization/160210.pdf 41 http://stats.oecd.org/glossary/detail.asp?ID=7315 42 http://www.suntemprodusulmediului.ro/activitate/activitati-prevazute-in-cadrul-proiectului/ 43 http://profitpentruoameni.ro/wp-content/uploads/2013/05/05-REVENIREA-FOSTILOR-DETINUTI-PE- PIATA- MUNCII-SI-INTEGRAREA-LOR-IN-SOCIETATE.pdf

60