SĂPTĂMÂNAL AL SCRIITORILOR DIN REPUBLICA MOLDOVAJOI, 22 martie 2012. FONDAT LA 3 OCTOMBRIE 1954NR. 12 (3473)

La est de vest PoesisPUBLICAŢIE DE LIMBA ROMÂNĂ

Toate relele care au tot dat peste noi de 200 de ani încoace de acolo ni se trag.

De la Tratatul semnat la 16 mai 1812 de turci şi ruşi, ca şi cum n-am fi existat, ca şi cum în el n-ar fi vorba de noi.

Două hiene decid cum să împartă mielul…

Ocuparea Basarabiei de la 1812 aminteşte de vaietul boierului Stroe Le-urdeanu, călugărit cu forţa de către Anto-nie-Vodă din Popeşti: „Doamne. Doam-ne, fără voie îmi iaste!”

Fără voie ne-au fost şi nouă, celora dintre Pruturi, despărţirea de fraţi, de su-rori şi de părinţi, când s-au tras prin mij-locul limbii române, prin sufletul nostru, prin dorul nostru, prin sângele nostru un gard de sârmă ghimpată, care ne mai pe-cetluieşte destinele.

În manualele de istorie a Moldovei, scrise după 1940 de ruşi sau de merce-nari plătiţi, se menţionează că ruperea Moldovei în două (când s-a dezlipit Bu-covina), şi apoi în trei (după ce a fost furat spaţiul din stânga Prutului), apoi în patru (înstrăinarea sudului şi nordu-lui Basarabiei), apoi în cinci (crearea republicii moldoveneşti transnistrene) a însemnat (citez) „un act progresist”, iar moldovenii s-au bucurat nespus că au fost eliberaţii de sub jugul moldovenilor de către armata ţaristă.

După 1812, în urma jefuitoarelor re-chiziţii ruseşti, românul basarabean, cum încă nu ştia ruseşte, atunci când se întâl-nea cu vreun militar rus, care încerca să lege capăt de vorbă cu el, timp de mai multe decenii avea un răspuns de servi-ciu pentru toate situaţiile. Indiferent ce i se spunea, el răspundea: „Ruseşte nu ştiu, dar iapa nu ţi-o dau”.

Acesta o păţise în toate războaiele dintre ruşi şi turci, pricepea şi fără tradu-cător ce vor muscalii de la el.

Când jafurile noilor stăpâni ai Basa-rabiei deveniseră o obişnuinţă, mulţi ba-sarabeni luaseră drumul codrilor. Atunci în satele noastre a apărut şi o fabulă cu următorul conţinut:

− Mergi prin pădure şi te întâlneşti cu un lup şi cu un muscal, iar în flinta ta ai un singur glonţ. În cine tragi?

− ?...− În muscal. Cu lupul după aceea te

înţelegi cumva.Pentru ţăranul basarabean aşa-zişii

„eliberatori” deveniseră mai răi ca fiare-le. Atunci s-a născut şi acest proverb:

„La vorbă creştin, da’ la faptă – păgân;cu crucea la gâtşi cu cuţitu-n sân!”Istoria noastră de atunci a rămas în

diverse zicători:„Îl inviţi la masăŞi el te scoate din casă…”Sau: „Îl laşi în casă pe IvanŞi el se suie pe divan…” În 1812, când ne-a „eliberat”, Mihail

Kutuzov, marele conducător de oşti ru-seşti, s-a adresat străbunicilor noştri cu următoarea frază: „Nu vă voi lăsa decât ochii, ca să plângeţi”.

Iar contesa Feodosia Petrovna avea să-i spună cărturarului Ion Ghica: „Aici (în Basarabia – n.n.), oamenii voştri o să se simtă bine, le dăm libertatea de a trece cu mic, cu mare la cultura rusă.

− Dar de ce Feodosia Petrovna, a ri-postat Ghica, […] de ce să treacă la cul-tura dumitale, când ei au cultura lor?” (Paul Anghel. Ieşirea la mare. Bucureşti: Cartea Românească, 1988).

Jugul rusesc a fost de zeci de ori mai greu decât cel turcesc.

Ruşii creştini au pus în Basarabia bi-ruri mai mari decât turcii păgâni.

Cu deosebirea că pe acestea nu le aduna domnitorul moldovean, ci funcţi-onarii ţarişti.

Se mai ştie că turcii nu se puteau stabili în principate, pe când ruşii au dat năvală. Şi au mai adus cu ei şi alte naţi-uni, ca să schimbe componenţa etnică a Basarabiei.

Turcii nu-şi permiteau a construi moschei, pe când ruşii au umplut Basara-bia cu preoţi militari, care i-au înlocuit pe preoţii moldoveni în bisericile ridicate de

moldoveni, au interzis limba română în oficierea serviciului divin, au ars cărţile noastre, au interzis numele noastre (cine era Moraru devenea Melnic, cine era Ion devenea Ivan şi tot aşa).

Turcii nu puteau menţine garnizoane militare, pe când ruşii au strămutat tru-pe numeroase de muscali şi au împânzit Basarabia de la un capăt la altul de garni-zoane ruseşti, care se pregăteau să ia cu asalt Constantinopolul.

Turcii nu aveau dreptul să cumpere proprietăţi în Moldova. Ruşii au cumpă-rat la preţ de nimic sau li s-au dăruit de către ţar sate, moşii, pământuri, imobile, conace, mori, fabrici ş.a.

Ţarul, generos, le repartiza pământuri şi moldovenilor, numai că nu în Basara-bia, ci … în Siberia.

Că nici Dumnezeu n-a dorit rupe-rea ţării în două vorbesc următoarele semne trecute pe câmp de manuscrise şi cărţi vechi: în primăvara acelui an blestemat, 1812, Moldova de pe cele două maluri de Prut a fost bântuită de holeră, adusă de armatele ruseşti, apoi ţara s-a pomenit acoperită de ape, a fost încercată de numeroase lunecări de pă-mânt, ca la 5 mai să fie zguduită şi de un cutremur puternic.

„În anul 1812 au ieşit o stea mare, cu multe raze, de către amiezi de noap-te. Răsărea şi mergea la răsărit, către muscali, apoi s-au întors şi au mers la apus şi i s-au stricat razele. Steaua patru luni au umblat în bătaia franţuzului cu muscalul.” (Stan Irimie, Însemnare pe un Miscelaneu din 1788, p. 294).

„În acest an (1812 – n.n.) au fost (râul – n.n.) Suceava aşa de mare cât s-au vărsat peste toate luncile” (pe un Apostol din 1704, tipărit la Buzău).

„În anul 1812 iulie 3, calendarul vechi, s-au întâmplat de au fost puhoi aşa de mare, cât n-au rămas iazuri ne-rupte şi mori nestricate de obşte, cum şi pe apele curgătoare iarăşi asămine” (pe o Biblie din 1705).

„Să să ştie că am însămnat aicea de când s-au cutremurat pământul, înainte până a nu pune moscalul hotar Moldovii Prutul. Am pus veleat 1812 mai 5, mai înainte de ameazi, într-o duminică. Ghe-orghe dascalu.” (Însemnare pe un Penti-costar, editat la Bucureşti, 1785, care se află la Biblioteca Naţională din Chişinău, inv.55990).

„Să să ştie de când s-au cutremurat (pământul) la leat 1812 mai 5, în Du-minica Mironosiţelor, când era aproape de a (amiază). Domentian Ieromonah ot schitul Hâncu.” (Însemnarea lui Domen-tian, ieromonah la Mănăstirea Hâncu, a fost făcută pe un miscelaneu, numărul 3031, BAR, Bucureşti.)

„Să să ştie de când s-au cutremurat în zâlele moscalelor, în luna lui mai 5, la 2 ceasuri din zî, la let 1812. Iordache Cimbală am scris” (pe un minei editat la Râmnic, 1780).

Sunt consemnate şi în anul urmă-tor tunete în plină iarnă (la 23 februarie 1813), cutremure (la 10 martie 1813, 28 octombrie 1813), inundaţii, incendii, pră-buşiri de biserici etc.

Despre faptul că poporul n-a fost atât de vesel, cum afirmă pseudoistoricii plătiţi, vorbesc următoarele consemnări: „La anul 1813 octombrie s-au făcut gu-bernia Basarabia, puindu-se hotar Pru-tul. Am însemnat ca să să ştie că, din pricina omeneştilor răli fapti, anul a fost cu scăderi, şi nemulţămit a fost norodul, însă nu s-au dumerit necontenind urmare lor.”

„Nevoie, scârbă la toate” (7 mai 1814).

(Din volumul: „Însemnări de pe manuscrise şi cărţi vechi din Ţara Moldovei” de I. Caproşu şi E, Chia-buru, v. 3, Casa Editurii Demiurg, Iaşi, 2009, p.322, 337)

Ş. a. m. d.Aceste însemnări de pe manuscrise şi

cărţi vechi sunt un fel de presă a vremii.Natura protestează contra oamenilor,

Cel de Sus oferă, cum ziceam, mai multe semne, dar muscalii nu ţin seama, ei nu se opresc, ci trag graniţă pe la mijlocul unei ţări creştine, afirmând pervers că fac

un „lucru creştinesc”.Iar ţăranii şi boierii moldoveni… ei

credeau că graniţa de pe Prut e temporară şi peste o zi-două se va reveni la ce a fost.

Dar… rusul pe ce pune mâna – nu mai întoarce el cu una-cu două.

Boierii moldoveni nici ei nu prea pricep ce s-a întâmplat: când doreau să treacă la moşiile lor din stânga Prutu-lui, erau opriţi de cazaci, care le puneau arma în piept cu fraza „Nelzea!” („Nu se poate!” )

Atunci aceştia i-au scris cu lacrimi în ochi într-o anaforă domnitorului Scarlat Calimah, rămas şi el cu jumătate de ţară, că „s-au deosebit din trupul Moldovei partea cea mai bună şi însufleţirea hranei… poate mai mult decât jumă-tate de ţară, într-un cuvânt, tot trupul şi inima ţării.”

Basarabia era numită „inima ţării”: ţara rămânea fără inimă.

Ţăranii care doreau să se ducă să-şi vadă părinţii sau fraţii, de la Ungheni − la Ungheni, de la Medeleni − la Mede-leni, de la Răducani − la Răducani, de la Grozeşti – la Grozeşti, de la Zberoaia – la Zberoaia, de la Sculeni – la Sculeni, de la Costuleni –la Costuleni, de la Drânceni – la Drânceni, de la Pogăneşti – la Pogă-neşti, sate aşezate pe cele două maluri de Prut, erau opriţi de către grănicerii ruşi cu aceeaşi frază: „Nelzea!” („E interzis!”).

Această frază „Nelzea!” („E inter-zis!”) a caracterizat relaţiile dintre cele două maluri de Prut 106 ani.

M. Eminescu a scris despre calvarul acestei moşii voievodale:

„Auzi?! Departe strigă slabiiŞi necăjiţii către noiE graiul blândei BasarabiiAjunsă-n ziua de apoi.”Iată însă că relativ nu demult Valeri

Kuzmin, ambasadorul Federaţiei Ruse la Chişinău, felicită cu cinism, „poporul moldovenesc” cu prilejul împlinirii „a 200 de ani de prietenie dintre Moldova şi Rusia”.

Este ca şi cum l-am fi felicitat şi noi cu ocazia avariei de la Celeabinsk, în care au pierit mai multe sute de persoane…

Pentru că cei „200 de ani de priete-nie” au însemnat, de fapt, 200 de ani de genocid, de jaf, de suferinţă, de depor-tări, de batjocură, de masacre.

Sau crimei i se poate spune, în înţele-gere rusească, şi „prietenie”?!

Halal „drujbă”!16 mai 1812 e ziua cea mai tristă a

istoriei noastre.De-a lungul celor 200 de ani de tris-

teţe Basarabia a reuşit să se salveze de două ori: în 1918 (când s-a unit cu Ţara) şi în 1991 (când s-a rupt de imperiu), în diferenţă de alte 120 de popoare (din to-talul de 200 atestate în 1922 în URSS) care au dispărut din istorie, fiind strivite, asimilate, nivelate de colosul de la Răsă-rit, care se lăţise peste ele.

Spre deosebire de anul 1918, înce-pând cu 1991 mândra Basarabie mai stă cu un picior prins în capcana imperială.

Reuşi-va ea să se smulgă de tot sau va reveni la condiţia de sclavă, momită de moartea care poartă aici în Est mai mul-te nume: Uniunea Euroasiatică, Partidul Comuniştilor, Putin…

E tot mai evident faptul că nu vom putea să ieşim din această capcană fără ajutorul României (Moldo-Valahiei).

Să nu uităm că Alexandru I, apoi şi Ecaterina a II-a, doriseră să ocupe atât Moldova toată, cât şi Valahia, iar anexa-rea Basarabiei a însemnat plata de sânge a libertăţii celor două ţări, rămase în afa-ra Imperiului Rus.

Noi vorbim mai prost Limba Româ-nă, fraţilor, ca s-o vorbiţi voi mai bine!

Dacă nu era jertfa Basarabiei, care să-i oprească pe ruşi la Prut, astăzi aţi fi vorbit la fel de stâlcit Limba Română ca şi noi şi v-aţi fi bocit şi domniile voastre rudele rămase în Siberia, cea care ne mai ameninţă, cu la fel de multe lacrimi!

Salvaţi-vă salvându-ne!E mesajul Basarabiei înstrăinate,

care orbecăieşte de 200 de ani în drumul ei, cu speranţa că va ajunge în sfârşit Acasă.

Nicolae DABIJA

1812, ANUL CÂND S-AU PUS GRATII LA CER

AvizMarţi, 27 martie 2012, ora 17.00, Fo-

rul Democrat al Românilor din Republica Moldova vă invită la manifestarea “94 de ani de la Unirea Basarabiei cu

România”, care se va desfăşura la Tea-trul Ginta Latină (str. Sfatul Ţării, nr. 18).

Vor participa distinse personalităţi, co-lective artistice, actori, interpreţi din Ro-mânia şi Republica Moldova.

Să fim împreună în această zi sfântă a Neamului Românesc!

Felicitări pentru Domnul Preşedinte!

Domnule Nicolae Timofti!La 16 martie 2012 aţi fost nu doar

ales, ci Alesul. Cel Chemat să scoată Republica Moldova din poziţia ingrată de cea mai săracă şi cea mai dezbinată ţară din Europa.

Vă urăm multe izbânzi, care ar fi ale întregului nostru Popor!

Aşa să Vă ajute şi să Ne ajute Dum-nezeu!

Literatura şi arta

Un salut regescLa 27 martie 1918, M.S.

Regele Ferdinand I, care se afla la Bârlad, fiind încunoş-tinţat telegrafic de către prim-ministrul Al.Marghiloman, de proclamarea Unirii, a adresat preşedintelui Sfatului Ţării, Ion Inculeţ, şi prim-ministru-lui, dr. D.Ciugureanu, urmă-toarea telegramă:

Preşedintelui Sfatului Ţării, Ion Inculeţ,

Primului-ministru, dr. Daniel Ciugureanu

Cu adâncă emoţie şi cu inima plină de bucurie, am primit ştirea despre spontanul act ce s-a săvârşit la Chişinău.

Sentimentul naţional, ce se deşteaptă atât de puter-nic în timpul din urmă în inimile moldovenilor de din-colo de Prut, a primit prin votul înălţător al Sfatului Ţării o solemnă afirmare. Un vis frumos s-a împlinit.

Din suflet mulţumesc Bunului Dumnezeu că mi-a dat în zilele de restrişte să văd, după o sută de ani, pe fraţii basarabeni venind iarăşi la Patria-Mamă.

Aduc prinosul meu de călduroase mulţumiri dom-niilor voastre şi Sfatului Ţării, a cărui patriotică sfor-ţare a fost încoronată cu succes.

În aceste momente solemne şi înălţătoare pentru Patria de aici înainte comună, vă trimit la toţi cetă-ţenii din România de peste Prut regescul meu salut, înconjurându-vă cu aceeaşi inimoasă şi caldă iubire părintească. Ferdinand I

Bârlad, 27 martie 1918

Clădirea Sfatului Ţării, astăzi Academia de Arte, Chişinău, R. Moldova

Domnule Preşedinte,Cu prilejul alegerii Dumneavoastră în funcţia supremă din Republica

Moldova Vă aducem din partea comunităţii ştiinţifice din ţară cele mai sincere urări de sănătate şi prosperare, să fiţi un Preşedinte al tuturor ce-tăţenilor, iar în calitate de garant al Constituţiei – să aveţi parte de reali-zări remarcabile întru edificarea statului de drept bazat pe cunoaştere, să contribuiţi la întregirea ţării şi integrarea Republicii Moldova în spaţiul Uniunii Europene.

În altă ordine de idei, Vă aducem la cunoştinţă că sfera de cercetare şi inovare autohtonă este primul domeniu din Republica Moldova asociat la Uniunea Europeană cu începere de la 1 ianuarie 2012. La realizarea obiectivelor asumate contăm pe susţinerea Dumneavoastră.

Excelenţă, totodată, Vă asigurăm că Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova – cel mai înalt for ştiinţific al ţării –, la solicitarea Dumneavoas-tră, este disponibilă să Vă asiste în activitatea cotidiană cu tot suportul ştiinţific necesar.

Cu respect,Preşedintele Academiei de Ştiinţe,

Academician Gheorghe DUCA

SCRISOARE DESCHISĂ adresată membrilor Uniunii

Scriitorilor din Moldova Dragi colegi, în scopul readucerii Uniunii Scriitorilor din Moldova pe un făgaş al

normalităţii, colegialităţii şi reabilitării prestigiului ei istoric, a rolului ei important în viaţa culturală şi socială a republicii propunem:

– elaborarea unui proiect de Statut al USM, conform legislaţiei în vi-goare şi specificului activităţii ei de către un grup de jurişti şi oameni de creaţie dinafara Uniunii Scriitorilor care ulterior va fi discutată şi aprobată de Adunarea Generală a Scriitorilor şi nu de către o adunare anuală. (Un statut nu poate avea valabilitate juridică dacă este întocmit şi aprobat într-o situaţie de litigiu, aşa cum se află la ora actuală USM).

– reducerea radicală a funcţionarilor salariaţi din contul banilor ce revin tuturor membrilor USM şi desemnarea unei Conduceri ce să funcţioneze pe baze obşteşti şi sub controlul strict al întregii comunităţi scriitoriceşti;

– constituirea urgentă a Societăţii de binefacere „Vasile Stroescu” care să se preocupe de problemele curente ale membrilor USM;

– formarea unei Comisii care să supună analizei situaţia financiară a USM sub toate aspectele (venituri, cheltuieli, salarii,ajutoare).

acad. Mihai Cimpoi, acad. Nicolae Dabija, Spiridon Vangheli, Aurelian Silvestru, acad. Valeriu Matei, Andrei Strâmbeanu, Iulian Filip, Nina Josu, Eugen Gheorghiţă, Elena Tamazlâcaru, Leonid Popescu, Mihai Morăraş, Ianoş Ţurcanu, Vasile Bahnaru, Vitalie Răileanu, Ioan Ciuntu, Nicolae Ciobanu, Alexandru Burlacu, Con-stantin Bobeică, Nicolae Băieşu, Gheorghe Bâlici, Ion Bejenaru, Nicolae Bileţchi, Dumitru Păsat, Manole Neagu, Efim Bivol, Grigore Botezatu, Ion Bradu, Renata Verejanu, Eliza Botezatu, Ion Găină, Raisa Plăieşu, Ion Melniciuc, Nina Slutu-Soroceanu, Vlad Caraman, Anatol Gavrilov, Nina Corcinschi, Aliona Grati, Radion Cucereanu, Gheorghe Cutasevici, Doina Dabija, Alexandru Frişcu, Iulius Popa, Gheorghe Marin, Ion Vicol, Tudor Colac

Ana Blandiana

RugăAjută-mă să plâng şi să mă rog,Să îmi privesc destinul inorogCu steaua-n frunte răsucită cornSpre care-n vis mulţimile se-ntorn;

Ajută-mă să plâng şi să îndurDispreţul laudei ce creşte-n jurÎn ochii lacomi, fără de noroc;Ajută-mă să plâng şi să mă rog,

Ajută-mă să blestem şi să plângLumea supusă ochiului meu stâng,Ajută-mă să plâng şi să acceptLumea ascunsă ochiului meu drept;

Ajută-mă să plâng şi să suportCatapeteasma ochiului tău mortŞi nemaidesluşitul paradis

Strivit în ochiul tău închis.

2 Literatura şi arta Nr. 12 (3473), 22 martie 2012

Cu numele lui Allah cel milos şi milostiv!Mulţumiri lui Allah, care a înălţat pacea

în locul războiului şi a dat linişte beraialelor şi oamenilor! Ne închinăm şi-l slăvim pe stăpâ-nul nostru Muhammed, profetul preaînaltului Allah, că ne-a adus pace şi linişte! Mulţumim urmaşilor mari ai profetului!

Motivul scrierii paginilor care urmează este că măria să gloriosul, înţeleptul, măreţul, maies-tuosul şi puternicul nostru padişah al Dinastiei otomane, binefăcătorul nostru şi efendiul nostru cel cu titlul înalt de şehinşah, precum şi majesta-tea lor, magnificul şi puternicul împărat şi padi-şah al tuturor ruşilor, depunând eforturi sincere de a schimba şi de a pune capăt duşmăniei şi intrigilor care au cuprins de câtva timp încoace statele lor, şi-au exprimat gândurile lor sincere de a încheia o pace trainică şi de a reînnoi legă-turile lor de prietenie.

De aceea, din partea înălţimii lor, a măriei sale şehinşahului, am fost desemnat sărmanul de mine, ca delegat, prin voia şi sub suprave-gherea fericitului, binevoitorului şi alteţei sale marele vizir şi serdar-suprem, pentru încheierea păcii şi prieteniei, şi am fost numit, cu un act de împuternicire din partea înaltei Curţi, aşa cum se vede din semnătura mea, scrisă la urmă.

De asemenea, din partea împăratului cel amintit mai sus a fost însărcinat şi învoit, ca împuternicit special, cu act de împuternicire din partea excelenţei sale înaltului şi onoratu-lui conte de Golenicef (?) Mihail Kutuzof, care este general de infanterie şi comandantul-şef al oştirilor ruseşti, şi cavalerul tuturor ordinelor din Rusia, înaltul şi priceputul Andrei Italinski6, care este sfetnicul particular al împăratului cel amintit mai sus şi şambelanul său de acum şi care, fiind cavalerul multor ordine, a obţinut acuma înalta distincţie cu semilună. De ase-menea, a mai fost numit nobleţea sa Jean de Sâbanif, care este general-locotenent al oştilor imperiale şi comandantul şef al ofiţerilor arma-tei şi cavalerul numeroaselor ordine. A mai fost numit şi excelenţa sa nobilul Iosif Fonton, care este sfetnicul de acum al împăratului cel amintit şi cavalerul unor ordine.

De aceea, după ce, potrivit obiceiului, am prezentat şi am schimbat documentele noastre de împuternicire (ruhsatnâme) în oraşul Bucu-reşti (Bukreş), care este locul de convorbiri, am ţinut şedinţele de convorbiri şi, după discuţii re-petate, am căzut de acord asupra condiţiilor şi clauzelor arătate mai departe:

Articolul întâi: Odată cu încheierea acestui tratat de pace, încetând şi înlăturându-se, pe us-cat şi pe mare, toate felurile de ostilităţi şi de ne-înţelegeri, care au continuat până în ziua de azi între cele două state, să se menţină pe veci pa-cea şi prietenia şi bună înţelegere între şehinşa-hul Dinastiei otomane şi împăratul şi padişahul tuturor ruşilor, ca şi între moştenitorii tronului şi succesorii şi împărăţiile lor.

Pentru a împiedica în mod sincer toate motivele care ar putea duce la duşmănie, cele două înalte state contractante să fie atente şi să-şi depună în mod deosebit eforturile lor de prevedere şi, respectând toate articolele care au fost întărite prin acest tratat de pace (sulhname), să cerceteze cu atenţie ca, de acum încolo, să nu apară, nici dintr-o parte şi nici dintr-altă, pe ascuns sau făţiş, nici un fel de fapte sau acţiuni contrare înţelegerii amintite mai sus.

Articolul doi: Potrivit articolelor care au fost reînnoite şi confirmate cu cea mai mare claritate între cele două puternice state contractante, cele două părţi să acorde amnistie şi iertare tuturor supuşilor şi raialelor lor care, în timpul acestui război, ¡terminat, au acţionat împotriva statului şi ţării, fie în privinţa operaţiunilor militare, fie în privinţa altor chestiuni, şi, considerând totul

ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, să nu fie chemat la răspundere şi pedepsit nici unul din-tre cei de acest fel, pentru faptele lor anterioare, iar atunci când cei de felul persoanelor amintite mai sus se vor întoarce la vechile lor cămine, să se ia în consideraţie, în privinţa lor, legile în vigoare pentru ceilalţi şi ei să fie, astfel, siguri de avuţiile pe care le aveau înainte de aceasta şi să le stăpânească în linişte.

Articolul trei: Exceptând articolele modifi-cate cu timpul, conform înţelegerilor anterioare, precum şi articolele care au fost modificate în prezentul tratat de pace, în rest, toate tratatele şi convenţiile (şurutnâmeler), ca şi toate înţelege-rile şi seneturile speciale, care au fost încheiate şi confirmate, la datele cunoscute, între înalta împărăţie otomanicească şi statul Rusiei, fiind confirmate din nou, cele două puternice sta-te contractante să le respecte cu cea mai mare stricteţe, fără a le aduce prejudicii.

Articolul patru: în primul articol al senetului privitor la preliminariile păcii, care se încheiase mai înainte, se prevedea ca hotarul dintre cele două state să fie râul Prut, de la intrarea acestuia în Ţara Moldovei şi până la locul unde se întâl-neşte cu fluviul Dunărea, iar de acolo să urmeze partea atingă a fluviului Dunărea, până la Gura Chiliei şi până la mare, iar gura amintită să fie folosită în comun de ambele părţi. Dat fiind că partea stingă a fluviului Dunărea, începând din faţa Ismailului şi până la Gura Chiliei, menţio-nată mai sus, este foarte aproape de ţărmul care va rămâne sub stăpânirea împărăţiei Rusiei, de aceea, insulele mici de aici, nepopulate înainte de război, să nu fie ocupate şi luate în stăpâni-re de nici unul dintre state, iar de acum încolo, neconstruindu-se pe aceste insule nici un fel de fortificaţii şi întărituri, ele să fie lăsate deşerte, dar să se îngăduie raialelor celor două părţi să meargă acolo pentru a tăia lemne sau pentru pescuit.

De asemenea, să se fixeze semne şi pe insu-lele mari din faţa Ismailului şi Chiliei, socotin-du-se părţile foarte apropiate de malul stâng al Dunării, despre care s-a amintit, şi ele să rămână goale şi nelocuite, exceptând satele care existau acolo înainte de război, precum şi Chilia Veche. Dat fiind că înalta împărăţie a cedat statului Ru-siei pământul situat în stânga Prutului, cu cetă-ţile existente şi cu oraşele şi cu satele şi cu toţi locuitorii lor, tocmai de aceea, mijlocul râului Prut să fie hotar între cele două state, iar la Gura Chiliei, care, după cum s-a amintit, va fi folosită în comun, precum şi pe apele Dunării corăbiile de negoţ ale celor două state că circule ca şi mai înainte. Doar flota de război a statului Rusiei să pătrundă de la Gura respectivă numai până la locul unde râul Prut se varsă în Dunăre.

Articolul cinci: De asemenea, împărăţia Rusiei să înapoieze şi să predea înaltei împărăţii otomane pământul Moldovei (Bogdan) de pe partea dreaptă a râului Prut, de care s-a amin-tit mai înainte, precum şi Ţara Românească (Eflak) şi Oltenia, aşa cum se află ele în prezent, cu cetăţile lor, cu oraşele şi cu târgurile şi cu sa-tele şi cu locuitorii lor, precum şi cu tot ce se află în ţările sus-zise. De asemenea, să predea şi insulele de pe Dunăre, afară de cele menţionate în articolul patru de mai sus.

De asemenea, înalta împărăţie să respecte documentele şi seneturile cu privire la privile-giile Ţării Româneşti şi Moldovei, care au fost încheiate până la începutul războiului, aşa cum se scrie în articolul cinci al senetului de prelimi-narii, de care s-a amintit. De asemenea, să fie respectate întocmai prevederile articolului patru din Tratatul de la Iaşi, în care se arată că, din cele două ţări, nu Vor fi cerute socotelile (muha-sebat) din trecut şi nici dările cuvenite din peri-oada războiului. De asemenea, înalta împărăţie

consimţind pentru nivelul dărilor din Moldova, în raport cu întinderea actuală a Moldovei, lo-cuitorii celor două ţări să fie scutiţi pe timp de doi ani, începând de la data schimbului actelor de ratificare, iar pentru cei care, dintre locuitorii de acolo, vor să emigreze în alte ţinuturi, să se adauge încă patru luni şi să se execute întocmai.

Articolul şase: Aşa cum se prevede în ar-ticolul trei al preliminariilor amintite mai sus, afară de hotarul de la râul Prut, celelalte hota-re, din părţile Anatoliei şi din alte părţi, se vor menţine toate aşa cum au fost înainte de război. De aceea, statul Rusiei să înapoieze şi să predea înaltei împărăţii cetăţile şi celelalte locuri din interiorul acestor hotare vechi, pe care le-a ocu-pat în timpul acestui război, să predea oraşele şi târgurile şi satele şi locuitorii, precum şi tot ce se află pe acolo, în starea în care se găsesc în momentul de faţă.

Articolul şapte: Dacă, printre locuitorii ţinuturilor părăsite şi cedate statului Rusiei, se găsesc musulmani care, din momentul de-clarării războiului, au rămas în părţile acelea, de asemenea, dacă dintre raialele din celelalte ţinuturi ale înaltei împărăţii, au rămas unii, în timpul campaniei, în ţinuturile amintite mai sus, atunci, cei care doresc, să treacă pe pământuri-le Înaltei împărăţii cu familiile, cu copiii şi cu averile lor şi să se aşeze definitiv sub stăpânirea înaltei împărăţii. În privinţa chestiunii mai sus-amintite nu i se vor crea dificultăţi şi nu li se vor pune piedici absolut deloc.

Afară de aceasta, atât ei, cât şi locuitorii, care, fiind din ţinuturile părăsite statului Rusiei, se află azi în ţările înaltei împărăţii, vor fi liberi să-şi vândă avuţiile şi proprietăţile lor, pe care le deţin în ţinuturile respective, locuitorilor din acele ţinuturi, cui anume doresc ei să le vândă, şi să aducă valoarea lor în ţările otomane. De aceea, în vederea reglementării treburilor amin-tite, să li se acorde un termen de optsprezece luni, începând de la data schimbului actelor de ratificare ale prezentului tratat de pace.

De asemenea, şi tătarii din tribul Iedisan, de prin părţile Bugeacului, care au trecut în Rusia, să aibă permisiunea ca, după voia lor, să se în-toarcă în ţările otomaniceşti, cu condiţia că înal-ta împărăţie să-şi ia asupra ei obligaţia de a plăti şi de a achita statului Rusiei cheltuielile care s-ar fi făcut; cu prilejul transportării şi stabilirii tătarilor pomeniţi mai sus.

De asemenea, să se procedeze şi invers, adică, creştinii care posedă proprietăţi în ţinu-turile părăsite şi cedate statului Rusiei şi care

sunt născuţi în ţinuturile respective, dar care, în momentul de faţă, locuiesc în ţările otomane, să aibă posibilitatea de a se transfera, dacă doresc, şi de a se stabili cu familiile şi cu copiii şi cu avuţiile lor în ţinuturile cedate, menţionate mai sus, fără a li se pune deloc piedici. Dar, tot în termen de optsprezece luni, de la data schimbu-lui documentelor de ratificare ale acestui tratat de pace, şi ei să-şi vândă locuitorilor din ţările înaltei împărăţii diferitele lor feluri de averi, pe care le au în ţările otomane şi să li se îngăduie să transporte valoarea lor în ţinuturile statului Rusiei.

Articolul opt: Potrivit celor scrise în arti-colul patru al senetului de preliminarii, cei de neam sârbesc fac parte, din trecut şi până acum, dintre raialele tributare ale înaltei împărăţii oto-mane şi nu există nici o îndoială că înalta îm-părăţie arată milă şi generozitate faţă de ei. Cu toate acestea, dat fiind intervenţia celor din nea-mul amintit mai sus la operaţiunile din timpul acestui război, s-a considerat potrivit ca liniştea lor să fie întărită prin asigurări clare. De aceea, înalta împărăţie să acorde neamului amintit ier-tare şi amnistie totală şi, pentru a nu trage pe ni-meni la răspundere pentru faptele lor din trecut, să considere totul ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

De asemenea, pe pământul în care locuiesc cei din neamul respectiv neexistând fortificaţii, din trecut şi până acum, cele care au fost con-struite din pricina războiului să fie dărâmate şi

ruinate, ele nemaifiind necesare de acum înco-lo, iar toate cetăţile şi palăncile şi celelalte locuri fortificate, care existau din trecut şi până acum, să fie trecute, ca şi mai înainte, în proprietatea şi posesiunea înaltei împărăţii cu toate tunurile şi muniţiile şi cu cele necesare războiului, precum şi cu alte unelte care se află în ele. Dat fiind că acolo vor fi numiţi, după voie, garnizoane de pază (mustahfiz), aceşti ostaşi de pază să nu per-secute, în nici un fel, pe cei din neamul sârbesc, calcând drepturile cuvenite raialelor. De aceea, din sentimente de milă faţă de ei, înalta împără-ţie să ia măsuri pentru siguranţa lor.

Astfel, înalta împărăţie să aranjeze cu cei din neamul sârbesc unele cereri ale lor, cum ar fi, de pildă, aceea ca să se acorde şi neamului amintit mai sus privilegiile de care se bucură ra-ialele înaltei împărăţii aflate pe insulele din Ma-rea Mediterană, precum şi raialele din celelalte părţi, astfel ca cei din neamul respectiv să obţină înalta sa milă şi să-şi conducă singuri treburile lor dinlăuntru, ca şi ceilalţi. De asemenea, în-

alta împărăţie să aranjeze cu sârbii cererile pe care le vor avea cei din neamul respectiv faţă de înalta împărăţie, cum ar fi, de pildă, predarea directă, de către ei, a dărilor fixate şi care se cer percepute.

Articolul nouă: Toţi prizonierii de război sau ceilalţi prizonieri, femei sau bărbaţi, aflaţi în ţinuturile celor două state, din oricare neam şi de orice rang ar fi, să fie trimişi şi predaţi fără nici un fel de despăgubiri (bedel), îndată după efectuarea schimbului documentelor de ratifi-care ale acestui tratat de pace, afară de creşti-nii care au primit cu voia lor credinţa islamică în înalta împărăţie şi afară de musulmanii care s-au creştinat de bunăvoie în împărăţia Rusiei.

De asemenea, articolul de mai sus să fie în-deplinit întocmai şi pentru raialele ruseşti care, după semnarea acestui tratat de pace, s-ar putea să se găsească în ţările înaltei împărăţii, cazând prizonieri într-un fel oarecare, ceea ce s-ar fi putut întâmpla. Totodată, şi statul Rusiei îşi ia, de asemenea, angajamentul ca să aplice acelaşi procedeu în privinţa tuturor supuşilor înaltei îm-părăţii. De aceea, în privinţa cheltuielilor care s-au făcut pentru întreţinerea prizonierilor, cele două înalte state contractante să nu aibă dreptul de a pretinde restituirea sumelor. Afară de aces-tea, prizonierii să fie aduşi, predaţi şi schimbaţi prin mijlocirea slujbaşilor (im mur) care se vor afla la hotare, iar cele necesare pe drum, până la predarea lor, să fie asigurate de fiecare din cele două state.

Articolul zece: Afacerile şi pricinile pe care le aveau supuşii şi raialele celor două părţi şi care au fost întrerupte din cauza războiului nefi-ind considerate ca terminate, să se înceapă la re-zolvarea lor pe căi legale, în urma acestui tratat, şi să fie lichidate. De asemenea, să fie achitate repede şi în întregime ceea ce au de primit raia-lele celor două părţi fie de la supuşii celor două părţi, fie de la fisc (miri).

Articolul unsprezece: Prin încheierea aces-tei păci, se stabileşte că, după schimbul docu-mentelor de ratificare de către ambele puteri, împărăţia Rusiei să înceapă să evacueze oştile sale şi flota sa uşoară de pe teritoriile şi apele în-altei împărăţii. Dat fiind însă că această chestiu-ne trebuie să se aplice după distanţă, din aceste împrejurări şi nevoi, cele două puteri contrac-tante au stabilit termenul de trei luni, ca dată ultimă pentru evacuarea totală a părţilor Anato-liei şi a părţilor Ţării Româneşti şi Moldovei, începând de la data schimbului documentelor de ratificare.

De aceea, începând din ziua schimbului documentelor de ratificare şi până la expira-rea termenului amintit mai sus, oştile de uscat ale împărăţiei Rusiei să plece în întregime din toate ţinuturile, fie de prin părţile Rumeliei, fie ale Anatoliei, care au fost înapoiate înaltei împărăţii otomane, potrivit acestei înţelegeri. De asemenea, şi flota sa uşoară, precum şi toată flota de război să iasă din apele înaltei împărăţii otomane.

Atât timp cât, până la expirarea termenului de evacuare, se vor afla oşti ale Rusiei în ţările şi cetăţile care, potrivit acestui tratat de pace, au fost înapoiate înaltei împărăţii otomane, de că-tre statul Rusiei, ele vor rămâne sub administra-rea statului Rusiei în starea în care se află în mo-mentul de faţă. De aceea, până la ieşirea totală a oştilor respective, înalta împărăţie otomană să nu se amestece deloc, iar în ceea ce priveşte procurarea şi pregătirea proviziilor şi a celorlal-te lucruri necesare oştilor mai sus amintite, să se procedeze, până la expirarea termenului de evacuare, aşa cum se procedează în prezent.

Articolul doisprezece: Dacă, potrivit celor scrise în articolul şapte al Tratatului de pace de la Iaşi, ambasadorul statului Rusiei de la Poartă

sau sfetnicul său vor prezenta în scris, în confor-mitate cu tratatul respectiv, reclamaţii fie despre pagubele aduse de cetele de corsari din Algeria, Tunisia şi Tripolitania, nizamului privitor la ne-gustorii şi raialele împărăţiei Rusiei, fie despre condiţiile de negoţ, care se menţin, atunci să se depună eforturi din partea înaltei împărăţii pentru respectarea condiţiilor necesare şi să se arate grijă în vederea rezolvării lor cu bine, fără a se tergiversa luarea măsurilor severe cerute. De asemenea şi din partea statului Rusiei să se procedeze la fel faţă de supuşii şi raialele înal-tei împărăţii, în privinţa cerinţelor condiţiilor de negoţ.

Articolul treisprezece: Dat fiind că înalta împărăţie otomanicească şi persanii fac parte din familia islamică, după încheierea prezentu-lui tratat de pace, statul Rusiei acceptă eforturile înaltei împărăţii otomaniceşti în privinţa lichi-dării războiului dintre statul Persiei (Iran) şi sta-tul Rusiei, mijlocind pentru încheierea unei păci echitabile între cele două părţi.

Articolul paisprezece: în urma semnării şi confirmării acestei păci, să se trimită în grabă, din ambele părţi, porunci şi sfaturi comandanţi-lor de oşti, de pe uscat şi de pe mare, în vederea încetării ostilităţilor. De asemenea, ostilităţile care ar putea să apară după data semnării fiind socotite ca şi cum nu s-ar fi întâmplat, ele să nu determine absolut deloc modificarea clauzelor acestui tratat. De asemenea, să fie înapoiate şi predate fără întârziere pământurile care ar fi putut fi ocupate şi luate în stăpânire de oricare dintre cele două înalte state contractante.

Articolul cincisprezece: După semnarea acestui tratat de pace de către împuterniciţii ce-lor două părţi, el să fie confirmat din partea mă-riei sale marelui vizir al înaltei împărăţii şi din partea primului împuternicit al statului Rusiei. Apoi, tot prin mijlocirea delegaţilor celor două părţi, să se îndeplinească şi schimbul, în termen de zece zile de la data semnării, şi chiar mai de-vreme, dacă va fi cu putinţă.

Articolul şaisprezece: Acest tratat de pace veşnică să fie confirmat şi întărit de către şe-hinşahul dinastiei otomane, ca şi de împăratul şi padişahul Rusiei, fiind semnat, potrivit obice-iului, cu propriul lor scris, în mod oficial şi so-lemn, iar actele de confirmare să fie schimbate în termen de patru săptămâni, sau mai devreme, dacă e cu putinţă, de la data tratatului de pace şi la locul unde s-a încheiat acest tratat de pace (muahede), prin mijlocirea delegaţilor celor două părţi.

Încheiere: Cu ajutorul preaînaltului Allah, acest sened de pace a fost scris şi înregistrat şi sigilat şi semnat de noi, potrivit actului de îm-puternicire (ruhsatname) imperială, purtător de glorie, aflat în mâinile noastre, pentru a se face, din ambele părţi şi la termenul stabilit mai sus, schimbul tratatului de pace, cuprinzând cele şaisprezece articole amintite mai sus, precum şi schimbul documentelor de ratificare (tasdikha-me), şi a fost schimbat cu senedul semnat şi în-cheiat de delegaţii amintiţi mai sus ai împărăţiei Rusiei.

Scris în ziua a şaptesprezecea a lunii dje-mazi-el-evvel din anul 1227, în oraşul Bucu-reşti (Bukreş).

16 mai 1812

Suret. TKSMA, D. 9 919. Arh, St. Buc., Microf. Turcia, rola 44, c. 862 — 864. Suret. Bibi. Acad., DLXXXI-I/5.4 (doc. Turc.); scris: neshi. Ed. Text. franc. D. A. Sturdza ş.a., Acte şi documente relative la istoria renascerei Româ-niei, voi. X, Bucureşti, 1900, p. 296—302 (text întocmit şi predat de împuterniciţii Rusiei). Rez. Cat., I, p. 220, nr. 1 073.

Înainte de Primul Război Ruso-Turc (1711), Petru I sem-nează un tratat prin care îl asigură pe domnitorul Dimitrie Cantemir că Ţara

Moldovei „va fi de acum înainte sub stăpânirea ţarului pe vecie”, iar „popo-rul rosienesc e chemat să stăpânească în viitor toată Evropa”. În 1806 Rusia porneşte un război împotriva Turciei prin care se intenţiona ocuparea ambe-lor Principate Româneşti.

Iscoadele ruseşti îi îndemnau pe băş-tinaşi să se ridice împotriva turcilor, iar negustorii ruşi veneau în Moldova cu mărfuri falsificate. Călugării, prefăcuţi în negustori, aduceau icoane, dar şi scri-sori prin care făgăduiau credincioşilor zile mai bune sub ocârmuirea creştini-lor slavi. Ca şi în războaiele precedente, ruşii forţau Nistrul, pătrundeau în Mol-dova. La 19 noiembrie 1806 a fost luată Cetatea Hotin, plină de provizii. Un des-tin similar l-au avut şi cetăţile Bender, Akkerman, Chilia, Ismail şi Reni. Astfel a fost supusă Moldova întreagă.

Guvernul Rusiei ţariste a obţinut de la unii boieri locali câteva petiţii către ţar, făgăduindu-li-se eliberarea de sub jugul otoman. De fapt, petiţiile fuseseră alcătuite de consulul rus de la Iaşi.

În anul 1807 operaţiile militare în Moldova luaseră sfârşit. La 24 august, în satul Slobozia de lângă Giurgiu, s-a încheiat un armistiţiu de pace, însă armatele ruseşti continuau ocupa-rea Munteniei. Ţarul Alexandru I s-a grăbit să proclame teritoriile ocupate drept pământuri ruseşti.

La început armata era condusă de Michelson, apoi, consecutiv, de Bagration şi Kutuzov. Invadato-rii jefuiau satele. Comportarea „eliberatorilor” pravoslavnici era cruntă. Ţăranii erau puşi să tragă carele încărcate cu merinde. Când i s-a atras atenţia conducerii că poporului i s-a luat toată averea şi nu i-a mai rămas nimic, Kutuzov răspunse crud şi fără pic de ruşine: „Le-au rămas ochii să plângă!”

În anii de război, tot ce se făcea în Moldova de peste Prut se trecea pe numele ţarului. Când se repara o biserică ori se tipărea o carte, era pomenit ţarul Alexandru. În anul 1807 călugărul Paisie Velicicov-

schi, stabilit la Mănăstirea Neamţ, pu-blicase mai multe cărţi slavoneşti şi ro-mâneşti, pe care le-a închinat „marelui Împărat Alexandru I a toată Rusia”. Pe când Transilvania înregistra o adevă-rată renaştere naţională, în Basarabia ideea naţională românească nu exista.

În 1808 ţarul pregătea să reînno-iască străvechea episcopie la Cetatea Albă şi să-l numească episcop pe Ga-vriil Bănulescu-Bodoni, născut la Bis-triţa, care a făcut Academia la Kiev şi s-a bucurat de încrederea ruşilor. Dar noua Episcopie nu se deosebea de cea veche, ba în unele privinţe era şi mai

rea, şi mai vexată.La 22 iunie/ 4 iulie 1808, după o

pregătire minuţioasă sub conducerea lui Kutuzov, începe bătălia de la Rus-ciuc. Celor 40 de mii de soldaţi şi ofi-ţeri ruşi li s-au alăturat 20 de mii de voluntari: români, bulgari, sârbi. În zi-lele de 10-14 octombrie 36 de mii de soldaţi şi ofiţeri turci au fost nimiciţi. După această pierdere, marele-vizir Ahmed-paşa s-a învoit să se reia nego-cierile de pace cu Rusia.

***În această vreme Napoleon cel

Mare a declarat război ruşilor. El a ce-rut sultanului să nu încheie pace cu Rusia, dar scrisoarea trimisă a nimerit în mâinile fraţilor Mo-ruzi, dragomani greci, care au vândut-o ruşilor. Simţind marele pericol, ruşii s-au mulţumit nu-mai cu o parte din Moldova. Tur-cii, bucuroşi să scape ieftin, s-au grăbit să încheie pacea. Astfel, Basarabia a trecut la ruşi, sub a căror stăpânire sălbatică s-a aflat peste o sută de ani.

La 16 mai 1812 a fost semnat tratatul la Bucureşti. Cesiunea Basarabiei asigura că „Prutul […] va face hotarul între cele

două imperii – Rusia şi Turcia”.Între timp, Napoleon atacă Ru-

sia. Ţarul rus ridică armatele sale din Principate şi le trimite împotriva fran-cezilor. Dacă turcii ar fi tărăgănat încă puţin semnarea păcii cu Rusia, Basa-rabia, de bună seamă, putea fi lesne salvată.

Semnarea păcii a fost o mare gre-şeală politică. A fost cedată ruşilor „cea mai frumoasă parte a Moldovei care e situată între râurile Nistru şi Prut” (M. Eminescu).

***Tratativele de pace dintre Rusia şi

Turcia s-au desfăşurat între 19 octom-brie 1811 la Giurgiu şi 16 mai 1812 la Bucureşti. Delegaţia rusă a cerut în-treaga Moldovă: frontiera dintre cele două ţări să se stabilească pe hotarul dintre Moldova şi Ţara Românească, iar la Dunăre graniţa urma să fie fixa-tă pe braţul Sf. Gheorghe. La ultime-le tratative (1812) Rusia din nou reia pretenţiile sale şi propune ca râul Siret să fie fixat drept hotar între cele două imperii. Generalul francez Langerom comunică marelui vizir această cere-re, constatând că „este ruşine ca ruşii, care stăpânesc un sfert al globului, să se certe pentru o palmă de pământ – fâşia dintre Siret şi Prut – care nu le este folositoare”.

Astfel, soarta Ţării Moldova s-a

hotărât la Giurgiu şi la Bucureşti fără participarea moldovenilor. Teritoriul dintre Nistru şi Prut a fost anexat la Rusia ţaristă, deşi ea nu avea nici un drept istoric, geografic sau politic la acest spaţiu care este o „bucată din partea noastră străveche”.

Colonizatorii îi dispreţuiau pe băş-tinaşi, le interziceau chiar să vorbeas-că cu cei dragi de peste Prut – părinţi, fraţi, surori. De mirare, dar ocupanţii ziceau că însuşesc un spaţiu pustiu. Adevărul era altul: în 1810 aici trăiau 327199 de locuitori, dintre care numai 5% erau străini, restul – români băş-tinaşi. În anul 1817 în Basarabia s-au înregistrat 419240 de locuitori, dintre care 86% erau moldoveni.

Dornice de pământuri străine, „lăcustele ruseşti” au adus în spaţiul dintre Nistru şi Prut zeci de mii de ruşi, ucraineni, evrei, ţigani, bulgari şi găgăuzi”. În consecinţă, pământul ba-sarabean a suferit jugul ţarist 106 ani, când a fost realipit la Patria-Mamă – România.

Prutul ista ne desparte.Apa-aceasta n-are moarte,Dar ne-om pune noi cândvaŞi cu gura l-om seca,Să nu fim înstrăinaţiDe părinţi, surori şi fraţi…

Ion BEJENARU

Forul Democrat al românilor Din r. molDova

Te slăvim, Forţă Divină,Pentru ziua cea măreaţăCând românii reuşirăLa un loc să se unească.

Slavă Ţie, Naţiune,Scutul nostru strămoşescContra hoardelor barbareCe veneau spre noi din Est.

Slavă Ţie, Zi de GloriiA martirului popor,Care veacuri fu sub sceptrulTripartit cotropitor,

Ce-a tot rupt şi dezmembratPătimita moşieCa să nu fii pe PământDecât Ţara fără Glie…

Însă vrerea Ta cea sacră,Susţinută sus din cer,A fost ca la Alba-IuliaScrisul să ţi se-mplinească!

Slavă pe vecie celorCe-au condus un brav poporSpre Izbândă, LibertateŞi Unire-n Viitor.

BASARABIA

BasaraBia – 200 de ani de străinie

Fii slăvită, Naţiune!(cântec)

Muzică şi versuri: Gheorghe MAXIAN

}bis

TRATATUL DE PACE (SULHNAME), în 16 articole, încheiat la Bucureşti între Imperiul Otoman şi Rusia. Text întocmit de împuterniciţii

otomani. O serie de articole ale acestui tratat se referă la Moldova şi Ţara Românească

Basarabia anexată la Rusia ţaristă în 1812

Aurel Guţu. Basarabia sub cizma muscală

3Literatura şi arta Nr. 12 (3473), 22 martie 2012Argumentul de căpetenie care ne întîmpină, atît în ,,Le Nord”,

cît şi în „Viedomosti”, întru cît priveşte cestiunea de drept a Basarabiei este următorul: ruşii nu a luat Basa-rabia de la Moldova ci de la turci şi de la tătari, nu prin convenţiune, ci cu sabia; la 1856 nu a dat-o înapoi ade-văraţilor ei proprietari, ci Moldovei, n-au pierdut-o prin sabie, ci prin o stipulaţiune care azi şi-a pierdut raţiunea de-a fi şi în fine Moldova n-a contribuit întru nimic la acea cesiune, ci Basarabia i-a fost anexată numai pentru că ea era cea mai apropiată vecină şi cel mai inofensiv stat. Dacă Moldova era un stat puternic, Rusia nu ceda Basarabia etc.

Îngustimea spaţiului nu ne permite să dezbatem as-tăzi cestiunea cu documente în mînă. Într-unul din nu-merile viitoare vom face-o însă. Deocamdată ne mărgi-nim a schiţa cestiunea astfel.

Însuşi numele „Basarabia” ţipă sub condeiele ru-seşti. Căci Basarabia nu însemnează decît ţara Basara-bilor, precum Rusia înseamnă ţara ruşilor, România ţara românilor. Pe la 1370 Mircea I Basarab, care se intitula Despota Dobrodicii, adică despotul Dobrogei, Domn al Silistrei şi al ţărilor tătăreşti, întinsese marginile domniei sale pînă la Nistru de-a lun-gul ţărmului Mării Negre, cucerind aceste locuri de la tătari. Pen-tru capătul veacului al patrusprzecelea stăpînirea Valahiei asupra acestor locuri e necontestabilă.

La începutul veacului al cincisprezecelea, sub Alexandru cel Bun avem dovezi sigure şi autentice că Ba-sarabia era a Moldovei. Şi pentru ca să nu fie nici un fel de îndoială asupra acestei stăpîn-iri, întîmplarea a vrut ca întreg cursul vea-cului pîrcălabii Cetăţii Albe, a Chiliei şi a Hotinului să iscălească alături cu Domnii ţării hrisoavele Sfatului coroanei moldo-veneşti. Hotinul e însă tocmai în vîrful cel mai spre nord al Basarabiei actuale ruseşti. Cetatea Albă se află la gurile Nistrului. Chi-lia la gurile Dunării, încît orice document din acea vreme rezumă în aceste trei nume car-ta Basarabiei întregi şi proprietatea Mol-dovei asupră-i.

În veacul al şaisprezecelea Moldova in-tră sub protecţia Porţii. Tot în acest veac această ţară are nenorocirea că se stinge di-nastia Dragoşizilor, cum o numeşte Dim.

Cantemir, a Muşatinilor, dacă ne luăm după cercetările mai nouă.Cu fiii lui Petru Rareş se stinge sau, mai drept zicînd, se-

nstrăinează chiar linia nelegitimă a familiei domneşti. Se-ncepe în Moldova o vreme neliniştită, un veac de turburări care a permis turcilor de a lua în posesiune – nu în proprietate – Cetatea Albă şi Chilia. Voind să-şi întărească drepturile asupra Moldovei ei îşi

crează două puncte de razim în aceste două cetăţi, în care au gar-nizoane turceşti şi pentru a căror hrănire ei însemnează şi un raion împrejurul cetăţilor. Dar atît în raion cît şi în cetate vechile auto-rităţi civile moldoveneşti funcţionează mai departe.

Posesiunea locurilor era uzurpată de turci, proprietatea Moldovei nu era contestată nici acum.

La începutul veacului al şaptesprezecelea în fine, turcii îşi cre-ază un al treilea razim, atît asupra Moldovei cît şi în contra Poloni-ei, ocupînd milităreşte cetatea Hotinului. Această cetate trece ades în mîinele moldovenilor, apoi iar o reocupă turcii, dar proprietatea şi a acestei cetăţi n-a fost înstrăinată prin nici un tratat formal. Tot în acest veac Domnii moldoveneşti colonizează ei înşii o parte din Basarabia, adică Buceagul, cu tătari, pe o întindere de două ceasuri lăţime. Aceşti tătari se aşază însă cu condiţia de a se judeca singuri ei între ei, numai avînd judecăţi cu moldovenii să aibă a se judeca înaintea autorităţilor moldoveneşti.

În veacul al optsprezecelea nefericitul Dimitrie Cantemir se aliază cu ruşii. Toma Contacuzin, generalul de cavalerie al Domnului Valahiei, trece asemenea la ruşi. Turcia pierde încre-derea în Domnii pămînteni şi trimite fanarioţi. Această alianţă cu Rusia ne-a făcut să pierdem Domnia, armata, dezvoltarea noastră intelectuală şi economică. Domnii fanarioţi sînt numai umbrele domniei vechi. Atunci turcii pun ţările noastre sub o atîr-nare foarte grea. Deşi ele aveau autonomia lor veche în toate punc-tele esenţiale, deşi proprietatea lor n-a fost alterată, totuşi, lipsiţi de

armată, adică de puterea fizică, lipsiţi de domnia naţională, adică de puterea noastră morală, noi nu puteam rezista loviturilor ce ni le da Poarta.

Deşi la pacea de la Passarowitz Poarta declară că nu poate ceda Austriei Moldova, fiind ţară închinată, nu supusă cu sabia, to-tuşi ea mai tîrziu cedează Bucovina, iar în anul 1812 Basarabia, adică ţinutul Hotinului, o parte bună a Moldovei, şi Basarabia pro-prie pînă în Dunăre.

Cu sabia n-a fost luată însă nici Bucovina de austriaci, nici Basarabia de ruşi, ci prin fraudă.

Pentru Bucovina s-a cumpărat delegaţii turci şi un general rus, pentru Basarabia asemenea; căci delegaţii Rusiei primise ordin din San-Petersburg să-ncheie pace cu orice preţ, de vreme ce intrase Napoleon I în Rusia. Dragomanul Porţii, fanariotul Mo-ruzi, cumpărat şi sperînd a veni la domnie prin ajutorul Rusiei, a-ncheiat pacea de la Bucureşti. Moldova întreagă n-o putea ceda ruşilor, că atunci n-ar fi avut unde domni, cedă deci jumătatea ei dintre Prut şi Nistru.

O flotă engleză stătea în Bosfor şi şili pe sultan să încheie pacea de la Bucureşti.

Sultanul ridică mucul condeiului de pe tratat şi trecu pe o altă hîrtie: sentinţa de moarte a lui Moruzi.

Iată în cîteva linii generale cestiunea de drept pe care ne-o re-zervăm a o espune pe larg în alte numere.

Timpul, 1 martie 1878

„ARGUMENTUL DE CĂPETENIE...”

Ai îngenuncheat atunci când Te-au rupt din tru-pul Mumei, căci prea era de tot puternic răpitorul. Ţi-au răpit lumina care-Ţi venea de la soare şi de la Mamă şi Ţi-au lăsat numai o ferestruică deschisă spre răsărit şi Ţi s-a spus că numai de acolo îţi va lumina chipul o rază de soare şi că, dacă vrei ca ea să rămână deschisă, ca să nu mori în întuneric şi frig, atunci trebuie să Te supui celui ce o avea în stăpânire.

Apoi Te-a ameninţat că, dacă vei încerca să Te ridici, Vei fi pedepsită, şi ai fost pedepsită, acest lucru întâmplându-se ori de câte ori ai încercat să capeţi verticalitate.

Ţi-au răpit copiii şi nepoţii, nimicindu-i şi în-străinându-i în pustietăţi. Şi ai tăcut în supunere, răbdând cu capul plecat. Ţi-au nimicit prin foame urmaşii şi ai tăcut, căci erai prea slăbită şi îndure-rată de suferinţă.

Întunericul din colivia Ta Ţi-a şters din memo-rie amintirile despre propriul trecut, despre adevă-rata Ta Mumă, despre adevăratul Tău Dumnezeu.

Dar iată că au venit timpurile când monstrul a dat semne de oboseală şi slăbiciune, căci prea îi era peste puteri de a înghiţi tot soarele, toată lumina.

Şi iată că razele lui au început să pătrundă ici-colo şi în cămara Ta.

Dar Domnia Ta ai încetat să mai crezi că lumi-na spre Tine mai poate veni şi din altă parte, că de fapt soarele străluceşte peste tot în afara coliviei Tale, că Matca Ta se găseşte chiar în preajma Ta,

că Dumnezeul Tău cel adevărat se găseşte în Tine şi Muma Ta.

De undeva din ascunzişurile inimii Tale mai răzbate încă spre suprafaţă un fior de speranţă, dar Tu nu ştii ce să faci cu el şi nu ştii ce semnificaţie poartă el de fapt.

Nu mai sta îngenuncheată. Soarele şi Dumne-zeul Tău nu vor răsări şi nu vor apune niciodată, dar se vor găsi în sufletul şi fiinţa Ta pentru tot-deauna.

Simţind că puterile îl părăsesc, uriaşul încear-că să Te mai ademenească cu diferite momeli, iar când nu reuşeşte, Te mai ameninţă şi inventează alte noi şi noi minciuni. Fiind încă foarte derutată şi mioapă, o parte din tine se mai întinde spre aces-te momeli, dar ele sunt din ce în ce mai veninoase şi mai amare.

Căci soarele nici nu răsare, nici nu apune. El străluceşte deasupra tuturor deopotrivă, apunând numai pentru acei care cred în minciuna că pă-mântul stă pe loc şi răsare pentru cei care îl au în permanenţă în sine şi deasupra capetelor lor prin Dumnezeu.

Pentru Dumnezeul adevărat soarele nu apune niciodată.

Crede în Dumnezeul Tău cel adevărat, fii părti-cică a Lui şi atunci nici pentru Tine soarele nu va apune niciodată !

Basarabie!...Petru S. ABABII, or. Orhei

Unii istorici din secolul al XIX-lea, precum Alexei Manko şi P. Batiuşkov, scri-

au că pe la anul 1812 Rusia ar fi găsit în Basarabia instituţii turceşti, administraţie turcească, şi că de la Ştefan cel Mare în-coace Basarabia întreagă era o provincie a Imperiului Otoman. Însă aceste afirmaţii nu corespund realităţii. Acest neadevăr istoric este demonstrat printr-un şir de documente istorice netăgăduite şi de Cantemir-Vodă. Rezumând trecutul istoric al Basarabiei, marele Dimitrie Cantemir scria: „Logofătul Tăutu a venit la Soliman ca delegat al lui Bogdan, principele Moldovei, şi declară că are misiunea de la principe şi de la popo-rul Moldovei de a oferi Sultanului amân-două Moldaviile sub condiţiuni onorabile, în special ca religiunea să rămână neatinsă şi ţara să plătească tributul anual Porţii” (D.Cantemir, Istoria creşterii şi descreşterii Imperiului Otoman, partea I, p. 273-274).

Într-o notă a sa, D. Cantemir scrie: „Moldavia este împărţită în superioară şi in-ferioară. Moldavia Inferioară începând de la laşi, reşedinţa actuală a Voievodului, se întinde spre răsărit până la Bender, pe care moldovenii îl numesc Tighina; spre miazăzi se mărgineşte cu Galaţi la Dunăre, la apus cu Valahia şi cu munţii Transilvaniei, care se întind de-a lungul drumului numit Piatra şi aparţin moldovenilor şi nu transilvanilor. Moldavia Superioară însă începe de la Iaşi şi spre apus se mărgineşte cu munţii Car-paţi şi se întinde până la Sniatin, cetate din Podolia. Basarabia, numită de turci Bugeac, era parte componentă a Ţării Moldovei din cele mai străvechi timpuri, aici aflându-se cele două cetăţi renumite Akkerman şi Chi-lia...” (Ibidem, p. 274).

Această parte din Moldova ruptă de la sânul patriei-mame la 1812 se compunea din trei părţi: 1) din ţinuturile Moldovei nu-mite: Greceni, Codreni, Hotărnicesc, Or-hei, Soroca şi jumătate din ţinutul Iaşi, care mai apoi a fost numit judeţul Bălţi; 2) fortă-reţele sau cetăţile Hotin, Bender, Akkerman, Chilia, Ismail şi Tomarovo, unde turcii ţi-neau garnizoane şi 3) Bugeacul, partea de

sud a Basarabiei.Întreg acest teritoriu avea o suprafaţă de

45.660 de kilometri pătraţi.La 1812 această parte a ţării a fost locu-

ită de 41.160 de familii, aşezate prin 17 târ-guşoare şi 683 de sate, despărţite din punct de vedere administrativ în 8 judeţe (Zamfir Arbore, Basarabia în secolul al XIX-lea, Bucureşti, 1904, pag. 488).

Imediat însă ce Rusia a luat această re-giune, guvernul rusesc i-a dat o administra-ţie în conformitate cu sistemul rusesc de a cârmui.

După propunerea amiralului Ciceagov, în ziua de 23 iunie 1812 împăratul Rusiei a semnat un Regulament special pentru Basa-rabia, apoi în ziua de 21 august acelaşi an a apărut Manifestul ţarului, prin care locuito-rii Basarabiei căpătară scutire de orice bir pe termen de trei ani, precum şi scutire de recruţi pe un termen nelimitat în manifest, dar care n-a durat, cu toate acestea, decât cinci ani.

Regulamentul lui Ciceagov, precum şi personalul administrativ alcătuit de către acest amiral rusesc erau aşa de vicioase, în-cât populaţia disperată de ocârmuirea nouă a început să părăsească satele şi oraşele, fugind cu miile în Moldova de peste Prut. În aceste timpuri grele pentru românii din Basarabia, împreună cu reaua administraţie rusească a mai căzut peste ţară şi ciuma; ambele pustiind Basarabia.

Guvernul rus privea cu nepăsare cum se topeşte neamul românesc din Basara-bia. Rusia a început să colonizeze teritoriul dintre Prut şi Nistru cu colonişti germani şi bulgari, cărora le-a dăruit moşii întinse bi-rocraţilor ruşi, pentru a forma o pătură soci-ală credincioasă în noua provincie cucerită.

La 1816, printr-un nou ukaz imperial datat cu 26 mai, acelaşi an, Basarabia a fost înzestrată cu un nou regulament adminis-trativ, care prevedea unele înlesniri de ordin autonom şi de dezvoltare de sine stătătoare. Pe temeiul acestui din urmă regulament, mai bine alcătuit, Basarabia a fost decretată o simplă oblaste a Imperiului Ţarist. S-au creat două departamente, compuse dintr-un

număr oarecare de consilieri, care, întruniţi într-un singur Consiliu Suprem, formau, sub preşedinţia guvernatorului, instanţa su-perioară de administraţie.

Comandamentul cetăţilor Hotin, Ben-der, Ismail, Chilia şi Akkerman a fost con-centrat în mâinile comandantului superior al armatei, iar şef suprem al provinciei a fost numit guvernatorul Podoliei, generalul Bahmetiev, cu titlul de „polnomocinîi na-mestnik”.

La 1818 regulamentul de administraţie iarăşi s-a modificat prin ukazul imperial de la 29 aprilie şi, în locul celor două departa-mente şi al Consiliului Suprem, s-a format un Consiliu Superior, alcătuit de boierii ţării sau nobilii (dvorenii), sub preşedinţia guvernatorului. În acest consiliu se hotărau definitiv toate afacerile privitoare la viaţa, averea şi onoarea locuitorilor. Consiliul acesta judeca, condamna şi administra. În afară de acest consiliu, numit Verhovnîi So-vet, regulamentul prevedea formarea a trei departamente, numite instanţe, şi anume: instanţa sau expediţia statului, instanţa sau expediţia executivă şi expediţia civilă. Cea

dintâi se ocupa de afacerile statului, cea de a doua – de afacerile private privitoare la administraţie, iar cea din urmă – de justiţie.

La 1816 s-a făcut cel dintâi recensă-mânt al populaţiei şi, cu această ocazie, Basarabia a fost împărţită în opt judeţe, inclusiv judeţele Hotin, Orhei, Soroca, Iaşi (mai pe urmă devine judeţul Bălţi), Bender, Codreni, Ismail, Greceni (Zamfir Arbore, Op. cit., p. 489).

În concluzie vom menţiona că proble-ma cu privire la instaurarea administraţiei ruseşti în Basarabia este o chestiune de cercetare istorică, are o însemnătate con-siderabilă în cunoaşterea istoriei români-lor din Basarabia. Deşi această direcţie de dezvoltare a Basarabiei a fost cercetată în istoriografia contemporană a românilor, sunt mai multe aspecte care trebuie inter-pretate şi înţelese de către intelectualitatea contemporană. Administraţia Basarabiei în 1812-1917 a avut un caracter colonial şi a slujit interesele Rusiei ţariste în scopul pro-movării politicii sale în Balcani.

Gheorghe CERNEA, profesor universitar

Sistemul colonial de ocupaţie al Rusiei ţariste, instaurat după 1812 în Basarabia, avea o structură ramificată, militară, dură şi foarte reacţionară. La 23 iulie 1812 Scarlat Stuart este numit

guvernator civil al Basarabiei. Tot în această zi Pavel Ci-ceagov a iscălit la Bucureşti „Regulamentul cu privire la instituirea administraţiei provizorii în Basarabia”, iar la 7 august 1812, aceste împuterniciri au fost confirmate de către Alexandru I. Însă administraţia civilă era completată de administraţia militară, armata ţaristă, corpul special de jandarmi şi de poliţia politică secretă. Această din urmă structură se ocupa cu organizarea şi supravegherea politică a comportamentului populaţiei basarabene. În 1812-1826 cu problemele urmăririi politice a populaţiei se ocupa De-partamentul poliţiei din componenţa Ministerului de Inter-ne al Rusiei ţariste. După 1812 toate funcţiile de urmărire penală, spionaj, informare, supraveghere au fost transmise Cancelariei guvernatorului Scarlat Sturza. Dar, având în vedere că Scarlat Sturza era bolnav, toată informaţia era controlată de către generalul Ivan Harting. În componenţa Cancelariei guvernatorului activau şeful Cancelariei şi 9 persoane care redactau toată corespondenţa secretă cu de-partamentele Ministerului de Interne.

După 1801 un rol foarte mare în sistemul de spionaj, informaţie, supraveghere politică l-a jucat „Cancelaria personală a Majestăţii Sale Imperiale” („Sobstvennaia ego imperatorskogo velicesvta Kanţelearia”). La 3 iulie 1826 Nicolae I a creat „Secţia a treia a Cancelariei personale a Magestăţii Sale Imperiale” – organ special de supraveghe-re şi urmărire politică. Această structură a intrat în istorie cu denumirea „Ohranka”. Ea a fost formată în conformita-te cu „nota” generalului Aleksandr Benkendorf – „Proiec-tul cu privire la organizarea poliţiei superioare”. Era vorba de reorganizarea poliţiei politice secrete. Mişcarea decem-briştilor a arătat că ţarul şi sistemul de conducere al Rusiei puteau fi schimbate. Se cerea revenirea Rusiei la demo-craţia europeană. Dar n-a fost să fie. Nikolae I şi-a format poliţia sa secretă, care avea dreptul să pătrundă în toate domeniile vieţii politice, economice, sociale şi spirituale ale populaţiei. Controlul politic era total. În fruntea acestei secţii de poliţie secretă a fost numit generalul Aleksandr Benkendorf, care primise în Basarabia 28000 de desetine de pământ.

Deja la sfârşitul anului 1820, Alexandru I, de exemplu, a dispus intensificarea supravegherii de către poliţia se-cretă a şcolilor „lancasteriene”. Agentura poliţiei urmă-rea profesorii, elevii, ofiţerii, ostaşii ce vorbeau, cum vor-

beau, care era „atmosfera” în şcoli şi unităţile militare. În mai 1812 poliţia a aflat despre activitatea decembriştilor şi activitatea democratică a şcolilor lancasteriene pentru sol-daţii din divizia a 16-a (Russkaia starina, 1883, nr. 82, p. 658). În aceste şcoli ostaşii recurgeau la formule de felul: libertate, egalitate, dezrobire, independentă, puterea politi-că etc. (I.F.Iovva, Dekabristî v Moldavii, Chişinău, 1978, p.156-157). Astfel de cuvinte însă erau interzise în şcolile din Basarabia. Poliţia secretă se ocupa şi cu supraveghe-rea, urmărirea activităţii cetăţenilor din Basarabia, cerce-tarea activităţii organizaţiilor revoluţionare, a oamenilor politici, savanţilor, scriitorilor, jurnaliştilor, urmărirea pe-nală, anchetarea în dosarele politice, ea controla tot servi-ciul de contrainformaţii, cenzura editarea cărţilor, ziarelor, revistelor, cultura naţională. Poliţia secretă avea organele sale represive – unităţile militare ale Corpului Special de Jandarmi, organizat de către Nicolae I tot în anul 1826. Conducătorul principal al poliţiei secrete, numită „Secţia a treia”, era totodată şi şeful Corpului Special de Jandarmi. Astfel, generalul A..Benkendorf a lucrat în această funcţie în 1826-1841, contele A.F.Orlov – în 1841-1856, principele V.A.Dolgorukov – în 1856-1866, contele A.A.Şuvalov – în 1866-1874, A.L.Potapov – în 1874-1876, N.V.Mezenţev – în 1876-1878, A.R.Drentelin – în 1878-1880, P.A.Cerevin – în 1880, şi alţii. Aceştia erau cele mai credincioase slugi ale sistemului ţarist.

În 1866 secţii secrete de securitate au fost organiza-te la Petersburg, iar în 1882 la Moscova şi Varşovia. În 1917 în Rusia funcţionau 26 de secţii ale Ohrancei ţaris-te. Basarabia a intrat în subordinea Ohrancei din gubernia Odesa. În istoriografia sovietică se scria că „Ohranka” era o „organizaţie locală de urmărire politică din Rusia ţaristă” („Sovetskaia istoriceskaia enţiklopedia”, vol. 10, M., 1967, p.702). În realitate, poliţia secretă a funcţionat în întreaga Rusie, fiind organizată de Nicolae I. Urmăririle politice şi represiunile sângeroase au avut însă nu doar un caracter „local”, ci şi unul general. Întreaga Rusie a fost împărţită în 10 regiuni, în care funcţionau câte o direcţie a Ohrancei ţariste, inclusiv Petersburg, Moscova, Varşovia, Vilnius, Kiev, Odesa, Riga, Samara, Taşkent şi Harkov. Fiecare centru regional a avut în componenţa sa câteva gubernii. Direcţia Ohrancei din Odesa a unit sub controlul său trei gubernii, inclusiv Basarabia, iar Direcţia Ohrancei din Moscova a unit sub controlul său 12 gubernii.

Din 1897 Direcţia ohrancei din Moscova a avut în serviciul său „detaşamente speciale” („letucie otreadî”) care încercau să urmărească mişcarea de eliberare naţi-onală în întreaga Rusie, inclusiv în Basarabia. Ohranka

ţaristă a manifestat un zel deosebit în Basarabia. Din 1812 şi până în 1917, sub supravegherea poliţiei secrete ţa-riste s-au aflat peste 2.200 de mii de români basarabeni şi personalităţi de alte etnii. Dar principalii dintre cei ur-măriţi erau românii basarabeni. Deja la 23 iulie 1812, Pavel Ciceagov l-a in-struit pe guvernatorul Scarlat Sturdza să examineze cu minuţiozitate şi să urmărească starea acestui popor, să pă-trundă cu ajutorul forţelor speciale în interiorul său, pentru a „vedea ce are el imoral”, adică ce gândeşte şi cum se va comporta faţă de Rusia, iar mai apoi „să fie dus, treptat, la un posibil grad de perfecţiune” (Zapiski bessarabsko-go statisticeskogo komiteta, Chişinău, 1868, vol. III, p.110-112).

Toţi lucrătorii administraţiei ţariste din Basarabia au fost instruiţi să culea-gă informaţii, să urmărească toate persoanele suspecte, să informeze poliţia, organele de resort ale Ministerului de Interne. Toţi ocolaşii din Basarabia au fost instalaţi în func-ţie „numai pentru rânduiala poliţienească”. Direcţia guber-nială de jandarmi din Basarabia se ocupa nemijlocit cu arestarea, anchetarea şi prezentarea probelor de judecată. Ohranka avea o reţea foarte extinsă de agenţi, informatori, urmăritori (filatori) în fiecare colectiv, partid sau mişca-re politică. În 1820-1898 poliţia politică din Basarabia i-a urmărit şi arestat, învinuindu-i de unionism, pe inte-lectualii basarabeni Ignatie şi Manole Chioru (Teleneşti), Misa Avraim (Glodeni), Anastasia Celac (Bender), Iancu Schină (Chişinău), Costache Ţigară, arhimandritul Luca (Lăpuşna), Feodosie Hristodul (Leuşeni), Costache Sadji (Chişinău), Nicolae Purice (Reni) ş.a. Toţi aveau dosare penale, fiind învinuiţi de unionism, pentru că cereau uni-rea Basarabiei cu Moldova de peste Prut (AN.R.M., fond 2, inv. 1, d. 1316, p. 25-29). Analizând aceste dosare, am ajuns la concluzia că mişcarea unionistă s-a început şi s-a manifestat deja din primii ani de ocupaţie a Basarabiei de către Rusia ţaristă şi ea s-a dezvoltat şi s-a consolidat până în 1918.

Ohranka ţaristă a urmărit şi a luptat deschis contra unor organizaţii clandestine din Chişinău, precum „Uniunea Propăşirii” (M.F.Orlov, V.E.Raevski, A.P.Iuşnevski), Loja Masonică „Ovidius”, condusă de generalul P.S.Puşcin, şi altele. Aceste organizaţii au fost distruse de Ohranka ţa-

ristă. Una din direcţiile de bază în ac-tivitatea Ohrancei ţariste în Basarabia a fost urmărirea şi distrugerea mişcării haiduceşti. În general, această mişcare a apărut în Moldova medievală, dar s-a cristalizat, reorganizat, luând un nou conţinut după 1812. În această pe-rioadă mişcarea ţărănească, mişcarea haiducească se orientează să lupte cu administraţia ţaristă, cu boierii ruşi şi rusificaţi, pentru apărarea intereselor ţărănimii basarabene. În 1828-1835, poliţia politică a Basarabiei i-a urmărit pe haiducul Tudor Olteanu şi pe confra-ţii săi de luptă. În perioada 1812-1861, haiducii basarabeni s-au deosebit şi au luptat contra nedreptăţilor ţariste. Poli-

ţia secretă a luptat cu haiducii din Ba-sarabia, inclusiv cu Tudor Olteanu din satul Hincăuţi, Hotin, intrat în istoria mişcării de eliberare naţională cu nume-

le de Tobultoc (Dumitru Moldoveanu. Haiducul Tobultoc, Chişinău, 2008, p.9). Tatăl lui Tobultoc – Vasile Olteanu – nu s-a împăcat cu nedreptatea făcută de Austria, pentru că în 1775 cotropise Bucovina, iar în 1812 Rusia anexase Basarabia.

Nordul Basarabiei, Codrii Moldovei deveniseră centre-le principale de organizare a luptei haiducilor şi ţărănimii în general. Documentele de arhivă, dar mai mult creaţia orală ne arată că în Basarabia au activat mai mulţi haiduci, precum Codreanu, considerat patriarhul haiducilor mol-doveni, Corbea, Dăncilă, Gruia Grozovan sau Grozescu, Toma Alimoş, Radu Mamii, Bujor, Voichiţa, Darie, Vasile cel Mare, Condurachi, Nichita Ungureanu, Ion Pietrariul, Ursul, Cârjaliul şi alţii.

Acţiunile lui Tobultoc au fost susţinute de către fraţii Nicolae, Vasile, Toader, Onofrei, Tănase Olteanu, de Co-ciurcă din satul Ialpugeni. Ei îl ajutau, îi dădeau adăpost şi-i acordau sprijin material. Toţi au ajuns pe banca acu-zaţilor ca rezultat al urmăririi lor de către poliţia secretă (Ibidem, p. 28). De asemenea au luptat de partea lui To-bultoc ţăranul Gheorghe Durbală din satul Gura Galbe-nei, judeţul Chişinău, Alexandru Catană, Irimia Josan din Opaci, Bender; Dumitru şi Ioniţă Josan din acelaşi sat; Us-tina Litto din părţile Orheiului; Elena Potlog, Elena Mun-tean, Ion Popa, Ion Ţurcanu şi alţii. Însă Tobultoc n-a avut posibilitatea să organizeze o răscoală ţărănească de mari proporţii. În această perioadă, mai ales în anii 1828-1829

şi până în 1834, Rusia ţaristă avea mari unităţi militare în Basarabia. După cum scrie Dumitru Moldoveanu, ceata lui Tobultoc nu depăşea 150-200 de persoane, care activau în toată Basarabia (Ibidem, p.87). De asemenea, împotriva haiducilor activa Ohranka ţaristă, sub conducerea gene-ralului Aleksandr Benkendorf. Mai mult, la 7 decembrie 1834, în toată Basarabia a fost decretată starea de asediu. Toţi acei arestaţi erau bătuţi, schingiuiţi şi pedepsiţi fără judecată şi fără dreptul la apărare. Toate forţele militare, ale jandarmeriei şi ohrancei ţariste au fost mobilizate la luptă cu mişcarea ţărănească dintre Prut şi Nistru. După ce a fost prins haiducul Toader Olteanu, acesta a fost jude-cat, iar la 3 aprilie 1837 a fost bătut şi ucis de către călăii poliţiei secrete ţariste în Chişinău. În perioada 1868-1917, toate cele peste 400 de asociaţii şi societăţi din Basarabia au activat cu permisiunea Ministerului de Interne al Rusiei ţariste, aflându-se sub controlul poliţiei secrete – Ohranka. Ţarismul se temea cel mai mult de organizaţiile politice şi cele profesionale. Din aceste motive au fost urmăriţi re-voluţionarii democraţi, poporaniştii: N.Zubcu-Codreanu, F.Codreanu, E.Zaslavschi, Constantin Ursu, Axentie Frun-ză, Constantin Stere, Zamfir Arbore-Ralli, Victor Crăsescu şi mulţi alţii. Cei mai mulţi conducători ai sindicatelor pe-dagogilor din Basarabia, inclusiv Nicolae Cecherul-Cuşi, Arkadi Osmolovski, Veniamin Vornikov, Alexandr Loidis, Nikolai Voskresenski, Orest Smirnov, Iosif Serebreanni-kov şi alţii, au fost urmăriţi, persecutaţi de poliţia secretă ţaristă (A.N.R.M., inv. 1, d.105, , p.8-16). De asemenea au fost arestaţi de poliţia secretă Constantin Stere, Con-stantin Vârnav, Ion Costin, Elena Alistar, Sergiu Eremia, Ştefan Cârjeu, Mihai Vântu, Alexei Musteaţă, Ion Uatul, Ion Spânu, Simion Musteaţă, Alexandru Sorocean, Petre Burdian, Gheorghe Stârcea, Procopie Onică, Alexei Bârlă-deanu, Nicolae Chiriţă, Dimitrie Sandu, Sava Dănilescu şi mulţi alţii. Fiecare dintre aceste personalităţi revoluţionare avea dosare în arhivele din Rusia, Ucraina şi Basarabia, întocmite de Ohranka ţaristă. Activitatea poliţiei secrete ţa-riste în Basarabia rămâne încă o problemă necunoscută în istoriografia contemporană. Cu cât mai mult vom cerceta şi vom cunoaşte formele şi metodele de activitate ale jan-darmeriei ţariste în Basarabia după 1812 şi până în 1917, cu atât mai bine vom cunoaşte esenţa propagandei ruseşti în Republica Moldova, de unde vine toată ideologia antiro-mânească a coloanei a cincea, care participă la mitingurile comuniste din centrul oraşului Chişinău. Dar aceasta este o altă problemă.

Anton MORARU, dr. hab. în ştiinţe istorice, prof. univ.

OHRANKA RUSIEI ŢARISTE ÎN BASARABIA

Suntem un colţ de ţară Trădat şi înjosit, Ce vlagă nu mai are. De când zace smerit!

În vremea asta Prutul Mereu a lăcrimat, Că ne-am lăsat pământul Şi astăzi trunchiat!

Mai marii la putere, În timpul cel mai scurt, Îşi fac slavă şi-avere Prin mită şi prin furt!

Ajuns-am ca milogii, Săraci, fără noroc Şi mergem ca ologii, Bătând pasul pe loc!

Asupra-se coboară Al neamului blestem: Noi nu ne iubim Ţara, Nu ştim cine suntem!

Ne facem de ruşine Şi limba ce-o vorbim, Trăim de azi pe mâine, Mâncăm ca să... murim!

Aşa cum vrea străinul, Deja al doilea veac, Noi ne-am închis destinul În rana din stomac!

Sărmana noastră casă Ca stâna-i fără câini: Chiar de suntem acasă, Nu noi suntem stăpâni!V. COCARCEA, Orhei

SUNTEM UN COLŢ DE ŢARĂ...RM, creată de Rusia, nu poate fi ţară, chiar dacă e recunoscută de 180 de state ale lumii. Reunirea cu Patria-

Mamă. România. devine pentru noi o necesitate vitală, deoarece în cazul nostru nu e vorba de unirea a două ţări diferite, ci de revenirea unui teritoriu înstrăinat în trupul propriei ţări, la locul de unde a fost rupt în urma invaziilor ruso-sovietice din 1812, 1940, 1944 şi 1991.

Soarele luminează pentru toţi deopotrivă Cu privire la administraţia Rusiei ţariste în Basarabia

Nicolae Casso – unul dintre liderii nobilimii Basarabiei urmărit de ohranka ţaristă

Mihai EMINESCU

4 Literatura şi arta Nr. 12 (3473), 22 martie 2012

La intrarea în Parcul Copou din Iaşi, pe Gazeta de pe garD – cea mai citită revistă în aer liber din România, cum a fost numită – sunt expuse pe panouri speciale creaţiile unor creatori de seamă ai poeziei, clasici şi contemporani: Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Nichita Stănescu, Marin So-rescu, Nicolae Labiş, Grigore Vieru, Urmuz, Serghei Esenin, Daniil Haarms, Vladimir Maiakovski şi Ana Blandiana. Acestora li s-a alăturat şi Nicolae Dabija. Gazeta de pe garD inserează 22 de poeme dintre cele

mai cunoscute ale poetului basarabean, de la Ochiul al treilea la Ca si cum… sau Sunt bun. Sunt rău…

Sunt rău. Sunt bun. Sunt nemilos. Sunt blând.Dar tu iubeşte-mă aşa cum sânt.De-aş fi doar blând şi bun, cum mă doreşti,ar fi uşor de tot să mă iubeşti.Atuncea lumea toată, câtă e, m-ar adora —şi-ar mai avea acelaşi preţ iubirea ta?!Zilnic în faţa acestui „zid” poematic se opresc

sute de tineri, studenţi la Universitatea A.C. Cuza, si-tuată în preajmă, precum şi numeroşi vizitatori de diferite vârste ai Parcului Poeziei, cum mai e nu-mit Copoul, unde, între altele, se află şi Teiul lui Eminescu, şi Aleea Scrii-torilor Români cu bustul lui Grigore Vieru.

Revista, însoţită de sloganul „Cititori din toate ţările, uniţi-vă!”, mai inserează titlurile cărţilor editate, un eseu-manifest de credinţă, inti-tulat „Utilitatea ochiului al treilea”, şi o succintă biografie a autorului, unde între altele se spune:

„Nicolae DABIJA

este nepotul arhimandritului Serafim Dabija, unul din marii duhovnici români, deportat în Gulag în 1947. În anul 1966 este înmatriculat la Facultatea de Ziaris-tică a Universităţii de Stat din Moldova. În anul III a fost exmatriculat „pentru activitate proromânească şi antisovietică”, fiind restabilit peste un an, în 1970, la Facultatea de Filologie. În anul 1972 a absolvit Uni-versitatea de Stat din Moldova. În calitate de redac-tor-şef al săptămânalului Literatura şi arta, editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova, a avut un rol important în lupta de renaştere naţională din Republica Moldova. Săptămânalul Literatura şi arta depăşea tirajul de 260 000 de exemplare. În 2005 e ales preşedinte al Forului Democrat la Românilor din Republica Moldova, organizaţie neguvernamen-tală, la care au aderat peste 150 de organizaţii. La 1 iulie 2008 avea peste 250 000 de membri, cu filiale în diferite ţări”.

Zilnic, între orele 11-12 şi 18-19, timp de mai multe săptămâni, în zona Teiului lui Eminescu vizita-torii Parcului Copou au putut asculta, în format audio, poezie de Nicolae Dabija, citită de către actorii Tea-trului „Vasile Alecsandri” din Iaşi.

„Copou – Parcul Poeziei” este un proiect iniţiat de Casa de Cultură a municipiului Iaşi „Mihai Ur-sachi” cu sprijinul Uniunii Scriitorilor din România şi al Primăriei municipiului Iaşi.

Constantin CHIRILĂ, Iaşi

Când discuţi cu acest om, trebuie să fii ascuţit de la natură, adică iute la min-te, să gândeşti repede. Dar să ai şi umor. Altfel, nu prea are răbdare cu tine. Dacă nu ştii să produci umor, trebuie să vadă că ştii să-l consumi. Unii susţin că e ne-voie de ceva talent şi în această ipostază.

E de preferat să-l provoci. Are umor pentru toată lumea. E tonic. Când râde, dacă are de ce, o face cu toată fiinţa. Unora, când râd ca el, poţi să le iei caş-cavalul din mână. Lui – nu.

Îl priveşti, îl asculţi, apoi devii alt om, simţi că lumea ar fi mai frumoasă, mai veselă, iar viaţa meri-tă să fie trăită până la capăt, indiferent de densitatea necazurilor pe metru pătrat. Oricum, interlocutorul său părăseşte cel puţin pentru un timp eventuala idee de a se spânzura, chiar dacă ar avea suficiente motive întemeiate s-o facă.

Talent gazetăresc cu carul, polemist înverşunat, te obligă să te gândeşti la marii jurnalişti români, chiar la Pamfil Şeicaru.

Se uită peste gard, în România, tot timpul. Când nu-i place ceva, o spune pe şleau. Nu iartă nimic. Ar scrie şi ”de bine”, dar nu găseşte subiecte. Iar dacă le-ar găsi, probabil ar spune: ”Voi mai aşteptaţi, sunt alte priorităţi!”.

Unii l-au vorbit de rău. Aşa o fi? Hai să vedem! Când l-am văzut, după ce l-am ascultat, ca pe un fel de pacient căruia trebuie să-i pui un diagnostic, după ce l-am citit, mi-am dat seama că noi, românii, sun-tem o naţie puţin derutată, uneori. Mai precis, puţin mai mult.

Supărat pe ce se întâmplă în Ro-mânia privind finanţarea presei ro-mâneşti din afara graniţelor, în hoho-te de râs, dar plin de furie, a strigat o dată în ziarul său: ”Nu mai vreau să fiu român de pretutindeni!”. Râ-sul amestecat cu plâns dă un amestec numit râsu-plânsu, o stare sufleteas-că pentru descrierea căreia, pare-se, cuvintele încă nu s-au născut. Dar, râsul, amestecat cu furie şi dezamă-

gire, poate fi un melanj la fel de ciudat, de preţios. Furia lui veselă exprimată într-o pagină de ziar, când a refuzat să mai fie ceea ce se cheamă la Bucureşti ”român de pretutindeni”, a trezit, prin anul 2007, nu numai o imensă simpatie, dar şi nenumărate valuri de aplauze virtuale.

Îl am într-o poză, înalt, masiv, impunător, cu o pălărie neagră pe cap, cu boruri largi, stând de vorbă cu o doamnă, chiar în ziua în care România a intrat în Uniunea Europeană, când ne-am bucurat un pic îm-preună, cu icre negre, însoţite de o bună şampanie ro-mânească. Dă bine în poză, este şarmant. Vrea să fie serios şi culant cu femeia din faţa sa, dar umorul care transpiră prin porii feţei te face cel puţin să zâmbeşti, adică e greu să-l iei în serios, cu toate că el este…

Dacă vrei să ai o radiografie fidelă, acidă, ironică, zeflemitoare, dar şi veselă a societăţii basarabene din ultimii 10-20 de ani, citeşte ziarul ”Timpul”. Jurna-listul de excepţie la care mă refer are un nume pre-destinat: Constantin Tănase.

Vasile NANEA

Schiţă în creionCreaţia lui Nicolae Dabija – pe Gazeta de pe garD din parcul Copou din Iaşi

Blocnotes

Nina Josu: Afară e cam roşu, domnule academic ian Mihai Cimpoi, deşi a învins totuşi democra-ţia: avem un nou preşedinte în fruntea ţă-rii, şi s-a făcut dreptate. Cre-

dem că-i timpul să se facă dreptate şi la Uniu-nea Scriitorilor. Sperăm că odată cu venirea acestui preşedinte lucrurile se vor limpezi…

Acad. Mihai Cimpoi: Eu aş zice că pe de o parte inspirăm un aer curat de primăvară, rare-fiat, înmiresmat, şi pe de altă parte, iată un aer înroşit şi plin de miasme, nu de miresme, dar de miasme, fiind martori la o reacţie agresivă a co-muniştilor la tot ce se întâmplă, dar s-a întâm-plat chiar un eveniment istoric, fiindcă se pune capăt tuturor speculaţiilor privind instabilitatea, cooperarea europeană, integrarea europeană, noul preşedinte fiind ales cu majoritatea nece-sară, chiar cu 62 de voturi. Ascultându-i atent discursul, m-am convins că noul preşedinte are un program european, un program integraţio-nist, un program de punere în stabilitate a repu-blicii, a economiei, a politicii. Şi îmi pare bine că s-a referit şi la cultură. Deci vom avea un preşedinte care nu uită şi de problemele noastre.

Acum în ce priveşte starea de lucruri de la Uniunea Scriitorilor. Bineînţeles că situaţia din republică fiind cea care a fost şi mai este, a pătruns şi în interiorul uniunii noastre scri-itoriceşti. Deci, într-o republică în care sunt la diverse nivele preşedinţi interimari, ocazionali, autoproclamaţi, în care există corupţie, uniunea nu putea să nu nimerească în plasa acestor pro-bleme, să le zicem, existenţiale.

Evident şi aici nu poate fi nici un semn de îndoială în privinţa fraudei şi efracţiei, cum zi-cea un coleg de-al nostru. Buletinele, evident, au fost falsificate. Este un personaj catastrofal la Uniunea Scriitorilor, care la mai bine de un an de la Adunarea Generală şi acum se ocupă de falsificarea acestor documente, le tot semnează şi le modifică pentru a părea originale. Or, mul-te din actele care privesc rezultatele votării, la Adunarea noastră Generală, au fost întocmite ulterior, ceea ce contravine legii şi bunului-simţ. Şi de aceea am aşteptat răbdător decizia justiţiei, dar justiţia noastră este cea pe care o avem la ora asta…

Şi care sperăm că se va reface, având un preşedinte de ţară cu pregătirea necesară…

M.C.: Corect, da… Vine un judecător, un

om al legii, ca să zic aşa, în fruntea ţării, şi care trebuie să fie el însuşi întruchiparea legii. Spe-răm că şi justiţia se va reforma, se va restructura astfel, ca să corespundă standardelor europene, celor internaţionale şi… spiritului legii.

Fiindcă aminteam şi la Adunarea Generală a US o întâmplare cu un împărat german, Wil-helm, care a vizitat nişte locuri şi care i-au plă-cut, şi, aşa cum se-ntâmplă cu şefii de state, i-a trecut lui prin minte să facă ceva acolo. Dar în acel loc mai era o moară, şi s-a apropiat de mo-rar, zicând: „Cât vrei pe moară?” Morarul zice: „Nu se vinde!” „ Atunci eu ţi-o iau!” Morarul nu ştia că acesta-i împărat şi-i zice: „Dacă nu sunt judecători la Berlin, luaţi-o chiar acum!”

Iată că judecători „berlinezi” nu prea sunt la noi, la Chişinău. La Berlin sunt, la Chişi-nău – nu! Şi de aceea justiţia a tot amânat, a tot amânat, a trecut deja aproape un an jumătate, în fond, şi nu există nici o decizie definitiva, chiar daca a avut loc o decizie importanta a Curtii su-preme de justitie.

Şi care-i problema, totuşi? De ce nu se ia decizia?

M.C.: Justiţia noastră, probabil, se teme că aici sunt implicaţi nişte şefi mai mari, şi atunci judecătorii evită să dea vreo decizie. Cu toate că doi ori doi fac patru. Justiţia nu poate să spună că fac cinci.

Am asistat la ultimul consiliu (nelegal) al US, în calitate de corespondent „LA”, şi Vlad Zbârciog, unul dintre cei mai înflăcăraţi adepţi ai noii conduceri ilegale, cu spume la gură (vorba vine), propunea să fie chemat şi pus să-şi retragă semnătura de pe documen-tul original (legal) al Adunării Generale a US scriitorul Ion Cuzuioc, pentru că semnătura Domniei Sale e decisivă. Explicaţi-mi, Vă rog, cum se poate face aşa ceva, că nu înţeleg…

M. C.: Vedeţi că actele întocmite de noua conducere nu sunt în bună regulă. Şi atunci ei le completează, le modifică, aşa ca să convină unui rezultat favorabil actualului preşedinte au-toproclamat.

Dar de ce semnătura scriitorului Ion Cu-zuioc e atât de importantă?

M.C.: Ion Cuzuioc a semnat, aşa cum a semnat şi Vlad Caraman, bunăoară, de la In-stitutul de Filologie al AŞM, ceva de care Vlad Zbârciog pe urmă a aflat că trebuia semnat. Lumea noastră nu cunoaşte legislaţia, mecanis-mul birocra