sintagme literare

2

ANA PODARU

Poesis

Speranţă

Pe pământul unde luna și-a lăsat lumina-n ape mai există încă turme care vor să se adape, mai există cai ce-aleargă legănându-și coama-n vânt și altare nezidite de martiriul vreunui sfânt.

Mai există luminișuri unde pasc adesea cerbii, căpriori fătați de-o noapte care-au dat de gustul ierbii, mai există și izvoare ce se varsă în pâraie și țăranii osteniți care dorm pe-un snop de paie.

Pe pământul unde astăzi uraganele-s în floare mai există primăvară și magia din culoare, după ce furtuna sapă, vălurind prin lutul sfânt mai există-nțelepciunea peticită în cuvânt.

Cum să nu te bucuri oare? când din piatră încolțește fir plăpând de floare-albastră care culmea, înflorește fără apă, fără soare... unde seceta mustește, vitregit de tot și toate... iată că mai poate crește.

Pe pământul unde ieri zidurile sfărâmate s-au înfipt în trupuri vii care zac acum uitate, azi se nasc ființe noi, mâine vor clădi din ziduri, vor planta puieți în crâng și vor scrie alte rânduri.

Mă întreb acolo unde uraganele-au săpat de-au luat cruci și morminte și altarul nepătat, unde sunt acum și cine mai găsește al lor nume? mai există un trecut? de ce s-au născut pe lume?

N-am răspuns la întrebare dar zâmbesc după iernat când sub frunzele rămase crește-o floare și-i curat, când în păsări văd respirul zborurilor spre înalt, eu exist cerșind bătaia inimilor când tresalt.

Dă-le tălpilor martiriul

De-ți înfing cuțitu-n lună, lasă soarelui o poartă, Pune stelelor cunună, caută pe-o nouă hartă Unde îngerii veghează, unde raiul nu-i pe mită, Calauzitoare-ți fie candela pecetluită...

De-ți înfing cuțitu-n soare, lasă lunii o fereastră, Raza apărută-n cale să-ți învie floarea-n glastră, Când se vor trezi nebunii încerca-vor să te-oprească Să cobori din cer lumina, haina cea dumnezeiască.

De-ți înfing cuțitu-n brațe, dă-le tălpilor martiriul, Poartă cartea-nțelepciunii chiar și-n dinți, sfidând pustiul Care stăpânește astăzi suflete pierdute-n neant Ce se zbat în astă lume pentr-un lucru aberant.

De-ți înfing cuțitu-n suflet, scoate-ți inima din piept, Dăruiește-o pentru viață... fii al cerului adept... De pe buze-nsângerate vor culege bunii hrana Și-or schimba nemărginirea care-ți adâncește rana.

Ce-i ce-înfing cuțitu-n rana care săngeră și doare N-au avut pe lume mamă, nici lumină pe cărare.

Fântâna din iriși

Tu, mamă hrănești cu scântei din privire pe fiece fiu ce-a rămas fără pâine și-i dai mângâierea speranței de mâine în ochii tăi mari e-un ocean de iubire.

Tu, mamă de-ai știi, eu eram doar un țânc ce fura curcubeu din seninu-ți din zâmbet, ce-alerga după cai să-i adune-ntr-un sipet unde-a lor libertate nu se pierde-n adânc.

Tu, mamă și caii mi-ați pictat noul cer, coama lor zburdă-n vânt cu-nduiri de mătase. Știi?...eu aveam un ilic și ghetuțele roase dar copilul sărac e-ncărcat de mister.

Tu, mamă puneai într-o coajă de ceapă un codru de pâine și-o cană de lapte, satul de iubirea-ți venită din șoapte, mâncam ce-i mai bun dintr-o gură de apa.

Da, mamă sunt hoțul privirilor tale ce-mi dau iar răgaz să mă umplu de tine, fântâna din iriși cu lacrimi puține... mă-ndeamnă să beau numărând flori de cale.

Pe strune aspre de vioară

Te-am regăsit printre cuvinte ce le credeam de mult uitate, Îmi era dor să le ascult prin gânduri noi, îngemănate, Tu le țineai captive-n trup, ele țipau să iasă-afară... Să-mi șteargă urma de tristețe ce începuse să mă doară.

Scriai poemele pe rând curgând izvor din al tău cuget, La început, când mă iubeai, apoi erau în mine muget, Mă chinuiam crezând că tu ai șters poemele pe rând Când în tăcere mă priveai cu focu-n suflet tremurând.

Eu te iubeam...tu mă iubeai, dar ai uitat s-arăți ce simți, Să-mi dai mereu a ta căldură din culmea mâinilor cuminți Și de-mi spuneai așa-ntr-o doară că mă iubești la fel de mult Eu nu credeam că altă dată...nici nu puteam să te ascult.

Revino iar cu dulci cuvinte și de nu vrei să spui, să taci, Te voi citi privindu-ți chipul sorbind petalele de maci, Voi retrăi din amintire ce îmi spuneai odinioară... Și am să cred că mă adori cum o făceai seară de seară.

Pe strune aspre de vioară voi scrie veșnice povești Cântând eternele balade, de plâng, te rog să să mă oprești.

sintagme literare

3

Poesis

ANAPOP SÎRBUPortret de femeie

Meditam la femeia aceea Pe care am văzut-o într-un gang.

Admirată de fulger, învăluită de aripi. O neclintită îmbrățișare, Când nu mai vedeam nimic. Pelerinaj subteran prin ape freatice.

La capătul liniștii,Trecătorii nu o băgau în seamă. Părea o porumbiță de lut. O pâslă pe clopot.

Rar își deschidea ochii. Fluturii mureau în obscuritate. Printre nori vedeam Cum povestea creștea.

* * *Și zici că s-a făcut seară, Timpul se joacă veșted, Adormindu- ți pe piept Ca o carte cu poze, A cărei lumină se pierde în noapte. Și iarăși mă chemi, lovind îndelung În canatul ușii cu propria răsuflare...

Femeia silabisește buchiile uitate

Pe piept și pe mâini zaruri Și-un aer stătut. Pe podea arde o parte de cruce. Ceilalți nu o văd.Trufia roșie, dreaptă e și ea înăuntru. Femeia silabisește buchiile uitate. Dedesubtul camerei plâng aripile. Își sfâșie trupul, Aplecându-se peste marginea lui. În curând va fi noapte. Cu buze livide, femeia șoptește „Viață”. Opaițul scrie cu aur chipul lui Lazăr.

Zbor mistic

Auzi cum se retrage în tine Lama de cuțit, Frigul funiei fără formă.

Fluturii trec prin neant, Îmbrățișându - te. Lumina, cu aburii ei subțiri Deschide venele.

Subțire E zborul mistic Din ochii tăi nevăzuți.

Praful orb de pe mâinile tale

Aceeași lumină Printre bucăți De-ntuneric.Întunericul Paginii moarte. O atingi cu palma Și deodată Ți se deschide în față Neputința decolorată A altei ființe din carte. Cauți odaia spartă De minciuna literaturii,Privești cum lunecă Pașii moi ai gândului,Praful orb De pe mâinile tale. E cartea ta, O cuprinzi strangulată Și-o voce străină Îți apasă

Reverie

Doar șoapta verdelui stă ascunsă Sub rubin, violete și crini...Doar gândul, În seiful blândeții...

Seara, ne apropiem de Pompei, De acea pasăre

ce va promite întoarcerea.Prin preajmă, sculptura lui Eros. Altă viață, la nesfârșit, Cu buzele solitare. Un țărm roșietic va lumina

singura clipă.

Țesătura flăcării

Ai schimbat miniatura oboselii, Folosită împotrivă-ți.Gleznele s-au apropiat

de marginea fotoliului, Lipite de împotrivirea din jur. Ridici ochii și simți cum sufletul Se strânge, Cum târziul din inimă Se joacă de-a ziua și noaptea, Luminat de țesătura flăcării, Când asculți molateca voce

a zilei de ieri, Urmarea, în semnele dimprejur, Când cauți cealaltă clipă, Care tocmai ți-a căzut din privire. În dreptul ușii, o mână receMângâie gândul De pe figura opacă. Fereastra e-mpietrită În cercul decolorat și mărunt...

Celeștii ochi ai ascezei

Cum stai zăvorâtă în tine, În jurul acelui rond de plictis, Speriat, „unul” se transformă în „doi ”.Așa spunea o tânără Despre trăirea ignoranței lui „unu”.Adică, infernul tău fantazează Pe linia gleznei prelung Ca o fugă, dincoace de infern . Încet, încet, neliniștindu-l pe „unu”,În ignoranța lui „doi”,Gonind câinii de vânătoare din Adevăr, Povestind, explicând, decantând Alte tăceri, alte goluri din „unu”,

Acea masă-mpietrită din „doi ”, Când celeștii ochi ai ascezei Caută seniorial Același „unu” din „doi”...

sintagme literare

4

ANGI MELANIACRISTEATimp minimalistsingurătatea mea are porii deschișiîncă îi aud urletul când o așez printre cărțicopertele lor se contamineazăși încep să tacă absurdniciun cititor nu acceptă singurătăți care se scurgprecum un fluid galben în venele subțiateși îți schimbă metabolismulte fac să citești cu ledul aprins

partea de întuneric a sufleteloreu nu scriu cuvinte scriu vii scriu nașteri scriu fiidar fiii vii au nașteri zidite în cuvânt din care

flamingo al singurătățiiînghite silabe decadente pietre rotunjind

în mustul însingurăriiiar eu mor a mia oară printre coloane ale lumilor

de dincolo de zicereom prea simplu sfîșiat de clipe-licantrop

Labirintziua aceasta s-a întâmplat să plouă cu metasentimenteiar tu saltimbanc al ideii de poezie ai contemplat

cum cresc firele ierbii așadar de acum vom tunde copaciide mână cu umbrele vii cu spinii reci

lumea ta va fi o cupolăa mea va avea pași de piticcu cât nopțile vor scădea cu atât inima ta va urca

într-un infinit de tic-tac-uripână spre labirintul orelor care curgprecum râurile sub arca universului

de acum vom culege ciuperci după ploaie voi lua ochiul lumii să îl rostogolesc în mușchiul pădurilor din el se vor trage spre cer vitralii ca niște dungi verzi într-o mănăstire galbenă

tu vei cunoaște singurătăți hiperboreenecât eu voi primi în plex aerul șuierător al dragostei care stă mai la sud

Șotronvine ca o percuție executată în tempo rapid ziua când scad orele pereții

aducerilor-aminte

iar ferestre rabatabile se deschidatunci cand noaptea alunecă

în firul de nisip

stau lângă solstițiul zilelor de varăprecum un câine legat de luna pătratăși libertatea îmi simulează un șotronpeste care sar ultimii cai nepotcoviți

ceasurile ticăie rotund iar tu învârțiruleta albă a morții placid

Diafantoamne vii mușcă cu dantura lor fragilă din porțelanul clipeise înserează fantomatic în frunze iubiri ruginii aprind torțe iar tu îți așezi umărul drept pe lună diafan

aici gustul de must stins roade mormintenicio lacrimă pentru sfinții ce leagănă prunciprin livezile copilăriei larma din cer gonește sturziim-am îndrăgostit de timpul care curge din butoiul lui Diogene

zbor de păsări la echinox aud cu propria meaureche infernul copacilor goiapoi radiografiez îngerii dezbrăcați de armură vin o mie de ploi între oameni între greieri între culori estompate

scheletul nopții scârțâie precum lujerii striviți de macarale uitate pe șantier simt cum pleacă cocorii din suflete aburitepeste dealuri și văi peste roata lumii deșartă îmi mai poți atinge ultima carte deschisă cu spirala toamnelor moarte?

Dragostea care contorsionează orezilele veneau pe culoarea roșie cu eșarfe

care fluturau până la urechiîmi băgasem mâinile în buzunarele tale/părea desuet gestul de a îți împrumuta două mâini recicare altfel ar fi atârnat inutile de ceafa unei zile robuste

îți iubeam ochii cu rame groase ce deformau fericireapână la disoluțiedincolo de tine întrezăream alei

contorsionate umbre ale copacilor giganticiculoare de vii luminoși dintr-o dată timpul se rupea ca o coadă de șarpe la apustu continuai să îmi ții brațele sprijinite de parcă dragostease convertise în altar

cu ce să îmi hrănesc demonii de azi înaintecând brațele mele/mâinile astea două eliberate de ore/s-au încrucișat pe umărul tău singurul care poate să poartenebunia morții atotvindecătoare

Poesis

sintagme literare

5

Poesis

CARMENSECERE1.identitate

am clonat visele lunaticilor fără aripi şi-am rămas doar o formă fără umbră mă plimb pe spinarea absurdului furând identitatea străinului camusian

uneori mi-aş dori să simt să simt respiraţia fiecărei pietre să completez cu fărâme de viaţă acest puzzle

sub cireşii primăverii mă aşteaptă mama creioanele colorate zmeul chitara şi râsul acela tainic ascuns printre florile dimineţii

nu ştiu dacă mă înţelegeţi dar eu cui las jocurile mele

2.vara obişnuim să ne jucăm de-a v-aţi ascunselea prin subsoluri părăsite până pierdem orice urmă de regret facem dragoste la rădăcina lumii şi nimeni nu ştie de ce se cutremură pământul

când se întâmplă apoi ne ascundem sub pături aşteptând dimineaţa

din celulele noastre albe în timp ce la intrarea spitalului de nebuni

se vând bilete spre rai

3.închiriasem mansarda din via garibaldi 37 vecinii se plângeau de prea multă linişte deasupra eu deschideam fereastra la aceeaşi oră fixă şi calculam unghiurile moarte ale căderilor libere apoi muşcam tacticos dintr-un măr pe rând când eu când un vierme

baby duminicile sunt o invenţie îmi spuneai râzând fără să observi că printr-o mişcare greşită am rotit răsăritul din spatele ochilor pentru prima dată în torino a venit altă dimineaţă şi era luni toată ziua

4.declar nulă eşarfa mea străvezie i-am dat-o azi violonistului din stradă cânta fals despre picioarele de sticlă ale balerinelor spre casă am mers pe piatra cubica a trotuarului numărând câte aşteptări au mai rămas după trei paşi mi-a zâmbit o singurătate

dintr-un scaun cu rotile şi m-am oprit să mă odihnesc puţin în definitiv ce caut se află doar la capătul liniei iar eu am spart puşculiţa să-mi cumpăr îngheţata pe băţ visată sub bradul de crăciun astă iarnă

s-au adunat norii peste oraş cred că va ploua din nou îmi simt toate fracturile vechi şi spitalele sunt în carantină

5.alcatraz

îmi aduc aminte că odată am uitat să pun zahăr în cafea privindu-te cum îţi ştergi pielea de sudoarea

dimineţilor noastre apoi a venit vara şi-am fugit spre soare uitând

să tragem jaluzelele până seara mi-am pierdut minţile pe drumuri interzise iar tu m-ai arestat pentru indecenţa de a te iubi

cu lumina aprinsă

prizoniera îndrăgostită de la alcatraz ştie că apa golfului san francisco

îngheaţă frica în vene

6.nu îmi plac trenurile mai ales că locomotiva este prea departe de ultimul vagon uneori dorinţele se sting până la stele locurile cu soare sunt întotdeauna pentru ceilalţi costă prea mult să înjumătăţeşti mâncarea dintr-o lingură ni se promit destinaţii sigure deşi nimeni nu mai oferă garanţii e mai uşor să crezi în alţii

ce triste sunt gările în urma trenurilor care pleacă rămân mereu goale pe dinăuntru

7.înaintea primei dimineţi am recitat ultima poezie

îmi împletea părul spunând că furtunile nu există eu tremuram încă de frica întunericului într-un alt anotimp leagănul copilăriei era gol atunci am învăţat să număr am plâns ca un om mare am plans

sintagme literare

6

Poesis

CONSTANTINBUTUNOIde pe terasăde pe terasă după manifestăritoamna pare periculoasăşi plină de supăraremultă ploaiemultă ceaţăşi durere de oasetrecătorii grăbiţiau feţele pline de îngrijorarenici un pantalon mulat pe corpnicio fustă scurtăpe stradă nicio divădupă cine să mai întorci capulpe deasupra mai circulă zvonul că la intervenţia toamneiva urmă o iarnă cumplităîncerc să mi-o fac prietenăşi ca s-o îmblânzesc îi spun poveşti despre vară

bătrânii petrec pe terasăbătrânii poetului vişastau la fereastrădupă perdelesă vadă cum se întorc tineriibeţi de la cârciumăai mei petrec pe terasăcu berea în faţă îşi amintesccum se întorceau beţi de la cârciumăşi nu-i pândea nimeni de după fereastrăsă vadă cum îi înhăţa poliţiapentru tulburarea ordinii publicetinerii îi încurajeazătrimit chelneriţele cu fuste scurteşi pline de zâmbetesă le umple masa cu halbenu trebuie să le fie teamădacă doamne fereşte se întâmplă cevaei sunt primii care îi vor scoate de sub roţile tramvaiului

îngrijorareîngrijorarea îmi dă târcoalede când prietenii meiplănuiesc să facă revoluţie

opoziţia mea n-are succeso ţin una întruna revoluţie revoluţierevoluţiile sunt fapte de căpătâi zgâlţâie societatea din temeliicer multe sacrificii şi nu ştiu dacă voi sunteţi în stareo fi printre voiun cromwell un robespierre un leninşi nu l-am văzut deocamdată nu sunt decişiproblema direcţiei stânga sau dreaptaîi pune în dificultatei-a împărţit în două taberecum să aleagă între două râuriunul cu apa liniştită şi constantăsă poată înota toţi în siguranţăcare ar fi stângacelălalt cu apă năvalnică

şi debit imprevizibilîn care să înoate numai cei care

au colac de salvarecare ar fi dreaptapentru că aşa văd ei revoluţia un râucare să ducă pe apa sâmbetei

toate releleapoi să curgă numai lapte şi miere

femeia de la etajul zece

despre care se spunecă a îmbătrânit frumosare comportări ciudatede când soţul ei a decedatzilnicdacă nu duminica cu siguranţămerge la cimitirşi se consfătuieşte cu cel dispărutfata lor a plecat în germaniade cinci ani n-a dat nici un semngermania e departe nu se încumetă la aşa drumce să facă?cheltuielile de întreţinere au crescutnu-i ajung banii pentru medicamentece să facă?umblă hoţii peste totsingură fiind îi este teamăce să facă?

mai spală crucea udă florile de pe mormânt smulge buruienele apoi începe iar consfătuirea doctorul i-a spusdupă cât reumatism areneapărat trebuie să meargă la băicum n-are banice să facă?îi povesteşte despre necazurile vecinilordespre răutăţile lorca de obicei îl întreabăce să facă?dispărutul nu răspunde deocamdată are răbdareîl ştie priceputcând va ajunge dincolocu siguranţăîi va oferi soluţiile necesareplină de încredere mai spală o dată cruceadupă care îi dă lustru

lumea poezieilumea poezieie foarte aglomeratămare năvalămotiv pentru cares-au închis multe porţi pe cele rămase deschisese intră mai greu ca în raipaznici înarmaţi cu halebarde firoaseretează brutal din faşă elanulmulţi neavând destulă îndrăznealăcu capul plecat renunţă la înghesuialăprietenii mei de pe terasămă asigură că sunt destui carese împing cu încăpăţinarefurioşifără îndurareparcă ieşiţi din puşcăriesau scăpaţi de la casa de nebuniprimul lor gândsă îndepărteze cadavreleascunse în debaraleei sunt reformatoriicare vor pune pe noi făgaşe poeziaîn luptă vor introduce catapultevor folosi dacă e cazul şi calul lui ulisedacă nu li se va face locameninţă cu dinamitarea porţilorşi toată şandramaua va fi dărâmatăîn locul ei va triumfa poezia adevăratăcei de sus privesc cu înţelepciunetotul va dura cât durează o minunepoezia adevărată dacă vinese ştie nu are nevoie de şine

sintagme literare

7

Poesis

CRISTIANLISANDRUFestina lente

festina lentegândea melculdecis să ia în coarne drumul robilor

în acest timplumea se răsucea indiferentădin ce în ce mai repedepălmuită de mâna aprigă a destinului

știueram buimaci de atâta dragosteîn iarbă sclipeau cochilii de melci călători

festina lentegândeau toți melcii aceiadegetul tău arătător străbătea cerul neobositde la un capăt la celălaltpe drumul robilorabia pe urmă îmi stârnea în piept

un alt vertij

zănateci ca niște copii scăpați

din chingile maturității ne rostogoleam din nou pe dealuriîmpreună cu lumea

Valuri

Doar ploi nebuneşti... Iar gândul că eştiTranscende diluvii eterneŞi râd, năucit, de-atâta iubit,De-atâta frumos ce se-aşterne.

Simbolic și crunt, rămân cel ce sunt,În mine-i furtuna deplină,Înec permanent, declin imanent,Și-o mare lipsită de vină.

Potop pe pământ, mă plouă și cânt,Din suflet desprind partitură,Rescriu un alt vers, acvatic demers,Iar pești îmi înoată prin gură.

Am dor în tribord și chin în babord,Emoții și gânduri marine,În vârf de catarg mirări se mai spargȘi marea miroase a tine.

Când pun cap compas rămân fără glas,Sifleea bocește, răpusă,La est și la vest, un zbucium celestȘi-o mare de foc, nesupusă.

Promisiunefrunze smulse din noiuna câte unatrăim această despuiere autumnalăcu pofta îndrăgostiților care

abandonează complexelela marginea patuluiîn timp ce ultimele păsări călătoare

refuză exodulși își fac cuib în carnea noastrăla iarnă îți voi acoperi trupul cu mângâieri albeapoi te voi plimba printre obsesii

vremelniceîntr-o sanie de sticlă

În trupul acestaÎn trupul acesta sunt strânse destine,Atâtea iluzii croit-au cărări...

În trupul acesta un demon se zbate,Își smulge obsesii din vis torturat,În trupul acesta un înger străbateScenariu ambiguu și țel obturat.

În trupul acesta se duc cruciade,Victorii, înfrângeri, festin mortuar, În trupul acesta o eră decade,O alta se naște din scrum și din jar.

În trupul acesta sunt fluturi de noapteȘi urlă un câine spre luna ce-o prindÎn trupul acesta, în ținte din șoapte,Atunci când te caut și când te cuprind.

În trupul acesta ard focuri pe dealuri,Asedii eterne mă pun în genunchi,În trupul acesta răsar idealuri,Iar zvonuri perfide îmi sapă-n rărunchi.

În trupul acesta se scriu testamente,Se cântă de bine, se cântă de rău,În trupul acesta port crize latenteȘi marea uimire că eu sunt al tău.

Noapte cu lacrimi de aur

noaptea se clătina buimacăpălmuită de tăcerea unui oraș absentplângea cu stele pe sub ferestreîn urma ei unduia un râu galben

nu îl vedeam decât noibineînțelessunt ore la care oamenii dormîși întorc grijile de pe o parte pe altale încălzesc la pieptapoi vorbesc cu ei înșișifără glas

noaptea aceea părea neajutoratăam alergat amândoi după eas-a făcut dimineațăabia după ce am ajutat-o să treacă strada

un vânzător de fantasme trăgea dintr-o pipă

așezat pe bordură ne-a salutat a ridicat picioarelerâul galben a stropit manșetele zorilorrâdeam năuciți de întâmplaretu doreai încă o noapte cu lacrimi de aurîn plină zi

La umbra lui Cervantesîn definitivtrebuie să ne obișnuim cu ideealupta cu morile de vântnu se încheie niciodatăexistă un don quijote multiplicatfără îndoialădulcinee amăgitoare pretind sacrificiiindiferent de loc spațiu sau timppoate doar sancho panza și-ar dori(uneori)o altă meserieînsă rămâne captivul unor povești

atât de frumoaseîncât până și rosinanta nechează fericităatunci când o altă lance

se îndreaptă către cerpentru a împungezadarnicdestinul ambiguu tras la șapirograf

sintagme literare

8

Iubind cu urăPână acum nu ți-a spus nimeni, știu,că tu ai fost suprema lui iubire:că-acela mie mi-a fost dat să fiu,de Dumnezeu, târziu, să nu te mire!

Iubindu-te, de moarte mă salvez,precum zăpezile din mai, de iarnă,altfel mă simt ca nuca fără miez,sărac ca-un nor ce vântul o să-l cearnă.

Hai să culegem astăzi un amurg,să vezi ce simte, când răsare, luna,și îți promit că-n tine o să curg,ca-o lacrimă a lumii, totdeauna!

Atâta dragoste am strâns în noi,cât cântec e într-o privighetoare:așa ard inimile-n amândoi,că parcă-n piept clocim un ou de soare.

Oare mai știi din pat să mă culegiși să mă recompui mereu cu gura,căci ne iubim, acum, după-alte legipe care nu le spune nici scriptura?

Te știu de când nici tu nu te știai,n-aveai contur, doar trupul - de iubire,din seară-n zori, prin mine rătăceai,cu pleoapele-mpietrite de uimire.

Și când te-ai destrămat, că te-am atins,cum, în icoane, sub săruturi, sfinții,precum ninsoarea-o iarnă, m-ai învins,și din nebuni, am devenit cuminții.

Până acum nu ți-a zis nimeni, știu,că tu urăști, ca-n Biblii, cu iubire.Că mie mi-a fost dat acum să fiu,iubit cu ură, vezi, să nu te mire!

Nu muri, să nu mori!..E-așa târziu, că nici n-ai timp să mori.Se-aud cum vin zăpezile din norduri.Ne batem iar cu bulgări moi de noriși, goi, ne bălăcim prin reci fiorduri.

E-n mine noapte și în tine zi,dar facem schimb de lună și de soare.

De mine, niciodată nu vei șticum se trăiește, dar nici cum se moare.

Mă sprijin de tăceri și plec în vis,pe-aceleași urme vechi

mă-ndrept spre tine,că-ți voi rămâne îngerul promis -așteaptă-mă, îți stau așa de bine!

Din tot ce-a fost, tu ține minte-atât:doar eu ți-s, azi, pe gând și pe măsură.Rămâi în mine, ține-mi de urât,că-altfel îmi mor cuvintele în gură!

Îți reconstitui chipul din polenși dintr-o flacără de lumânare,dar nu-ți pun sufletu-n același tren,și, fără tine, e-un morman de fiare.

Nu-s ape-n lume azi, cât poți să plângi,și lacrimi, cât în ochii tăi poți duce.Du mâna dreaptă-n locul celei stângi,și-ncearcă să te rogi, dar nu-ți fă cruce!

Să pui un răsărit în loc de-amurg,trăiește-ți diminețile pe seară,și vei vedea ce îngerește curgpoeții: cum se nasc, încep să moară!

Apune-mă, și poți să pleci apoi!Hai, stoarce iarna și păstrează-mi gerul,și ne-om iubi postum, cum numai noiputem, păstrându-i inimii misterul!

Nu te-amăgi să mori, că azi nu poți:te-ascund de moarte și n-o să te vadă.Când trenul nostru va-ngheța pe roți,noi vom culege norii din zăpadă...

Iarnă închipuită

În tine trec cum, toamna, mustu-n vin,ca zilele în nopți, tu treci în mine.Ți-am spus că toamna-i anotimp divin,în care îngeri mă despart de tine.Al iernii sol, ca şi atunci, rămâi,şi plânsul fie-ți unul din izvoare, nu cel din urmă, dar nici cel dintâi, şi umple-mi zilnic ochii cu dogoare!E-un anotimp pâgân, ca şi-altcândva,când trupul tău ningea în aşternuturi,

DANROTARU

Poesis

tu mi-erai iarnă, eu - zăpada ta,şi amândoi, un viscol alb de fluturi.Auzi, îngheață tainele-n poem!De-atât departe, nu ajung la tine,mă-acoperă zăpada - alb blestemce îl îndură lumile din mine!

Ultimul poem, ultima rugă

Ca-ntr-o poveste veştedă, de toamnă,cu păsări plânge cerul înspre sud.Un ceas stricat îmi este viața, Doamnă, când, cum mă uiți încet-încet, te-aud.Când mie mi-este dor de-o sărbătoare, şi anu-i gol de bucurii, şi-i sec,eu te aduc pe tine-n calendare,şi-n zi de sfânt, cu numele, te trec.Eu - răsărit, iar tu - târzii amurguri,îi suntem zilei ce-o murim mereu. Vezi, se retrag copacii toți în muguri,de nu-i culeg, o zi, cu ochii, eu!De vrei să fii iubirea mea postumă, ia-mi inima şi pune-o la rever, si, fără ea, păstrează-mă şi du-măpe-un loc, lăsat, de-un înger, gol, în cer!Să mă găteşti cu haine de cuvinte,să-mi fie cald, de-o fi acolo frig!De n-o să mă aştepte, ia aminte,pe Dumnezeu prin tine o să-l strig.Dar până-atunci, la vreme de ninsoare,ne dor egal zăpezile căzând,iar trupul tău în lume-i sărbătoare, şi Dumnezeul meu, la mine-n gând!..

Amintiri din altă viață

Ți-aminteşti, sub sărut, tulburați, sânii-ți goi

tremurau precum două picături mari de ploi,

trupul tău, sub al meu, începea să se mire:

erai semn de-ntrebări, miroseai a iubire.Eram cei mai frumoşi dintr-un

petec de burg,purtam haine de-apus, tu -

o rochie de-amurg.Erai iarnă păscută de-o cireadă de cai,când, în pat, ca, în cer, luna, tu apuneai.Păreai ram înflorit, pregătit pentru rod,când pe umeri purtai părul dus în exod.Îți citeam zilnic urma,

ca să văd unde pleci,sufletul mi-era, tot, un album cu poteci.Când, în zori, coborai

ca un imn din psaltiri,parfumată cu zei, miroseai a iubiri...

sintagme literare

9

Moartea oricum vinese ridică de pe bancă și își târăște pașii în liniștea parcului la fel de gol ca sufletul unui dictator nimeni nu îl grăbește nici moartea aceasta oricum vine

după ochii ațintiți spre ceas dă senzația că măsoară timpul

Confesiuneîn ceea ce privesc cuvintele mele ele sunt întotdeauna triste fragile și întunecate ca grota din care vă scriu majoritatea îi spuneți „lume”

Timpul a rămas în loc mulțimi de steaguri se înalță în bernă de cum pășesc pragul cetății nu aș fi vrut niciodată să văd ce mi-a fost dat sub ochii învolburați am descoperit aici sărăcia în forma ei incurabilă

așa a vrut Dumnezeu îmi spun majoritatea alții invocă legea karmei sau ordinea astrelor

nimic nu s-a schimbat doar vremurile în rest timpul a rămas în loc

Am înțelesam înțeles că nu-ți trebuie întotdeauna cuvinte ca să te faci înțeles e de ajuns să taci că nu e suficient să vrei

trebuie să poți și invers

am înțeles că bucuria nu stă doar în zâmbete de multe ori își face cuib în amintiri

am înțeles ce n-am putut în anii de școală ce înseamnă radical sau vertical compus și descompus perfect impefect sau mai mult ca perfectul - noțiuni banale pentru cei mai mulți în care se regăsește esența acestei lumi

Eu sunt regele oaselor făcute țăndăriInima-mi tremurăca frunza toamnei, orfană,știu că n-ai să mai vii.

Când ai plecat,nici măcar nu te-ai uitat înapoica să vezi cum mă prefacîntr-o statuie de cenușă

Nu-l vreau pe √-1

cât de mult timp a trecut de atunci din timpul şcolii când am întâlnit prima dată pe √-1 o amintire vieca şi când ar fi tăiată în timp sala sferică zeci de capete rotunde şi profesoara noastră de matematică etalându-şi geometria formelor sale multă vreme am crezut că ea era necunoscuta din ecuaţiile mele într-o zi ne-a vorbit despre radicali

DANIELLĂCĂTUȘ

Poesis

şi îmi amintesc că am plâns bătând cu pumnii în masă şi am ţipăt nu-l vreau pe √-1 acest număr care a crescut în mine ca o nelinişteLa moartea poetuluiAcolo era Aius împărţind cuvinte, speranţe şi iluzii celor morţi.

Aflând în cuvânt o forţă mai adâncă decât moartea, poetul s-a trezit, înaintând spre asfinţit îmbrăţişând lumina

(Aius a fost, la romani, zeul cuvântului)

Am șters pagini din memorie așa cum deschid fereastra să respirMi-am băgat amintirile,păstrate de prea mult timp,în saci de plastic și cutii de cartonpe care au venit să le ridice

din fața casei.Jurnale vechi, pe care mai bine

nu le-aș fi scris,scrisori de dragoste,primii mei dinți de lapte căzuți,lenjeria din bumbac, creația buniciicare a murit cu numele libertății

între dințiși de la care am înțeles primulcă pacea este atunci când te doare.

De la ea știu că nimic nu ne este dat,totul este împrumutat pentru un timp,inclusiv viața

Femeia aceeaEra o voce ușoară precum glasul unui cerșetorcântecul cursese mai apoi

de-a lungul gâtului meupentru a năvăli puternic ca o revărsare de apeîn cap unde s-a învârtejit îndelung

înainte să adormochii îmi erau sub asediul acelei femeicare cu privirea ei poate sfărâma

armele zeilor desfrânațiși care îmi amintea de bunica meace a murit cu numele libertății între dinția învins holera și canceruldar au răpus-o gloanțelede atunci scriu pe sicriul defuncteipână într-o zi când i se vor deschide pleoapele

tu mi-erai iarnă, eu - zăpada ta,şi amândoi, un viscol alb de fluturi.Auzi, îngheață tainele-n poem!De-atât departe, nu ajung la tine,mă-acoperă zăpada - alb blestemce îl îndură lumile din mine!

Ultimul poem, ultima rugă

Ca-ntr-o poveste veştedă, de toamnă,cu păsări plânge cerul înspre sud.Un ceas stricat îmi este viața, Doamnă, când, cum mă uiți încet-încet, te-aud.Când mie mi-este dor de-o sărbătoare, şi anu-i gol de bucurii, şi-i sec,eu te aduc pe tine-n calendare,şi-n zi de sfânt, cu numele, te trec.Eu - răsărit, iar tu - târzii amurguri,îi suntem zilei ce-o murim mereu. Vezi, se retrag copacii toți în muguri,de nu-i culeg, o zi, cu ochii, eu!De vrei să fii iubirea mea postumă, ia-mi inima şi pune-o la rever, si, fără ea, păstrează-mă şi du-măpe-un loc, lăsat, de-un înger, gol, în cer!Să mă găteşti cu haine de cuvinte,să-mi fie cald, de-o fi acolo frig!De n-o să mă aştepte, ia aminte,pe Dumnezeu prin tine o să-l strig.Dar până-atunci, la vreme de ninsoare,ne dor egal zăpezile căzând,iar trupul tău în lume-i sărbătoare, şi Dumnezeul meu, la mine-n gând!..

Amintiri din altă viață

Ți-aminteşti, sub sărut, tulburați, sânii-ți goi

tremurau precum două picături mari de ploi,

trupul tău, sub al meu, începea să se mire:

erai semn de-ntrebări, miroseai a iubire.Eram cei mai frumoşi dintr-un

petec de burg,purtam haine de-apus, tu -

o rochie de-amurg.Erai iarnă păscută de-o cireadă de cai,când, în pat, ca, în cer, luna, tu apuneai.Păreai ram înflorit, pregătit pentru rod,când pe umeri purtai părul dus în exod.Îți citeam zilnic urma,

ca să văd unde pleci,sufletul mi-era, tot, un album cu poteci.Când, în zori, coborai

ca un imn din psaltiri,parfumată cu zei, miroseai a iubiri...

sintagme literare

10

Poesis

DANIELABÎRZU1.

n-am putut fi atât de indiferentă. paloarea cerului și mișcarea de rezistență a aerului când copiii au fost uciși. era o toamnă roșie, cu bucăți de copaci înveliți în primele brume. parcurgeam zeci de km până la primele fabrici. omenirea nu mă aștepta pe mine.

trebuia sa mă duc. într-o zi am văzut armele lor. negre, lucioase, ordonat așezate la baza câmpurilor. ma gândeam : scrie despre asta. asta îți ordonează gândurile. nu somnul, nu mesele copioase la terase aerisite și vag desprinse din filme.

dar cum pot să scriu despre copiii uciși? decât că era toamnă și nu am văzut niciodată vreunul. atunci m-am imaginat pe mine stând în iarbă, culcată la pământ cu un glonte în inimă și sângele șiroind. nu eram decât eu și armele lor.

și glasurile care îmi șopteau: oprește-te. nu te poți ascunde la nesfărșit în bazele lor militare în blocurile gri, cu o sută de uși, cu o sută de uși,

cu o sută de uși. sângele curge la fel și în vise . copiii nu țipă

când sunt împușcați, nu, dar lumea nu e mai frumoasă și mai bună, nu e deloc

mai frumoasă și mai bună, decât atât.

2.

și dintr-odată m-am oprit. doar pentru că anestezia este un lucru pur, minunat. când toate simturile sunt înghețate lângă focul din șemineu. orașul își ascute dramele sub ochii tăi nedumeriți. și încă ninge încă ninge de parcă ninsoarea e legea care ne ajută să fim vii. obsesiile se vor întoarce, obsesiile vor veni dar între timp/ am să mă uit la scrisul viu al poeților dragi și stiu că toata zăpada va fi un sarcofag minunat. când scriu despre tine / știu. e o ploaie de stele care curge în jurul spitalului. și stiu / unde sunt norii albaștri în care să te găsesc. elicopterele albe continuă să plece de pe acoperișuri.

e iarnă / și câteva suflete trebuie salvate. să ajungă în rai / să pulseze acolo unde anestezia este cel mai frumos lucru care ni s-ar putea întâmpla. (așa cum scrie în cărțile

de anatomie, când ești anesteziat sângele tău curge direct în noapte fără să mai asculte de legile firii) (așa cum scrii aceste rânduri pe pagina goală

ca pe un câmp alb, minat și întins) și dintr-o dată / în timp ce auzeam sunetul motoarelor lor cucerind aerul / absorbind oxigenul,

absorbind picăturile de absint ale orașului am inceput să visez/ să visez. moartea umplând paharele de șampanie, ca o crăiasă a zăpezii cu rochia ei însângerată înaintând încet către noi.

[…]

5.

jarul se-aprinde în oraș la fiecare oră a dimineții ca într-o sobă veche și plină de lut singurătatea vine în trepte

Închiderea are loc: o tâmplărie de aluminiu cu geamuri mate în care nu-ți mai vezi corpul

doar siluete desenate / încastrate în aer ca o prințesă prinsă-ntr-un turn.

jarul sclipește și tu poți să aprinzi frunzele în oraș e o toamnă romantică cu bătrâni care își ridică pălăriile la vederea ta

ultima treaptă e când sui scările de la bloc și de la balcon dai drumul păsărilor / în aerul subțire & fin tulburându-le liniștea

6.

o izbire de o mașină și totul devine real:oase împrăștiate, orașul carnivor înghițindu-ne. nu e nimic de văzut aici. obsesii aciuate la colțuri de stradă ca niște cerșetori decăzuți.

în orașul ca un imens catafalc în care roiuri și roiuri de oameni se ascund își ascund temerile în mătasea lui vibrantă și caldă.

pornesc de aici. de la gât în jos numai singurătate. și soarele privindu-mă ca un ochi de jaguar prin geamul crăpat mutilându-mi liniștea: ești ceea ce vezi:

o moarte violentă și scurtă în locde una lentă și frumoasă. un dans al păsării de foc care ne bântuie nopțile înaintea noastră, ca un spectacol funebru, cu grație.

sintagme literare

11

e iarnă / și câteva suflete trebuie salvate.să ajungă în rai / să pulseze acolo unde anestezia este cel mai frumos lucrucare ni s-ar putea întâmpla. (așa cum scrie în cărțile

de anatomie,când ești anesteziat sângele tău curge direct în noaptefără să mai asculte de legile firii)(așa cum scrii aceste rânduri pe pagina goală

ca pe un câmp alb, minat și întins)și dintr-o dată / în timp ce auzeam sunetul motoarelor lor cucerind aerul / absorbind oxigenul,

absorbind picăturile de absintale orașuluiam inceput să visez/ să visez. moartea umplând paharele de șampanie, ca o crăiasă a zăpezii cu rochia ei însângeratăînaintând încet către noi.

[…]

5.

jarul se-aprinde în oraș la fiecare oră a diminețiica într-o sobă veche și plină de lutsingurătatea vine în trepte

Închiderea are loc: o tâmplărie de aluminiucu geamuri mate în care nu-ți mai vezi corpul

doar siluete desenate / încastrate în aerca o prințesă prinsă-ntr-un turn.

jarul sclipește și tu poți să aprinzi frunzeleîn oraș e o toamnă romantică cu bătrâni care își ridică pălăriilela vederea ta

ultima treaptă e când sui scările de la bloc și de la balcon dai drumul păsărilor / în aerul subțire & fintulburându-le liniștea

6.

o izbire de o mașină și totul devine real:oase împrăștiate, orașul carnivor înghițindu-ne.nu e nimic de văzut aici. obsesii aciuatela colțuri de stradă ca niște cerșetoridecăzuți.

în orașul ca un imens catafalcîn care roiuri și roiuri de oamenise ascundîși ascund temerile în mătasea lui vibrantă și caldă.

pornesc de aici. de la gât în josnumai singurătate.și soarele privindu-mă ca un ochi de jaguarprin geamul crăpatmutilându-mi liniștea: ești ceea ce vezi:

o moarte violentă și scurtă în locde una lentă și frumoasă. un dans al păsării de foccare ne bântuie nopțileînaintea noastră, ca un spectacol funebru, cu grație.

Chipul

ce putere mi te soarbechip miratdin luturi oarbeluturi rareși amaresă îmi stai drept în cărare

să m-aprind și să mă doarăcând m-atingi așa-ntr-o doarălăcomind o clipă plinăpotopită de lumină

Semnul de întrebare

aștept iată la portițătu întârziide ce oareah te văd plecat

spre drumu-misemnul meu de întrebare

parcă-aș credecă mă apericum te pleci firesc spre minepeste gânduripeste visuripeste răuși peste bine

chipurile-mi le alungipe cărări de doruri lungiși mă mir că printre elemă ajungimereu m-ajungi

Urcușul

ce urcușjucăuș

sigur că o iei ’nainte

ELISABETABOGĂȚAN

tu nu ai poveride dus

doar mai susc-un gândc-un dorpoate trupu-i mai ușorși lumina din cuvântn-o umbrește niciun nor

Pomul

tu ce-ai făcutazi

m-ai privit întrebătorcu toate florile tale de pom roditorși cuprinzându-măcu un ramproaspăt înflorit

ce-ai împlinitce-ai începutsau ce ai sfârșit

ce înțeles te-a durutsau ce înțeleste-a luminat

ziua de azipentru ce ți s-a dat

Crai nou

crai noupornit-ai să-mi secerigânduri de treceri

de-aceea-n luminace-o verși pe grădinacu doruri în floare

Poesis

plăcută răcoarestă să-nfioare

carnea amarăcărată prin searăspre-un nu știu undecu cântec deundede apă vie

senin să se seceretot greul din trecere

Răspunsul

nu știicât te-am așteptatești răspunsulmeu mirat

mai frumosdecât un vis

ești răspunsulmeupromisde lung drumbolovănit

iată-te-n sfârșitaicite cuprind înfioratăsă te simt aeveatoată

și puțin câte puținsă învățmireasma-ți tarede pelin

Norul

nor călătorcu umbra-ți mă-nvăluierăcoaresă-mi dăruie

căci arșițe-n drumurimă spulberă-n scrumuri

arzânde vântoase

ascult crescândîn carne și-n oase

nor călătorcu umbra-ți cuprinde-măde drumuriprin scrumuriușor desprinde-mă

Râsetul

staucu râsetulla drum

râd și-mi place să m-ascultrâdcă n-am mai râs de mult

râd de umbracare-o las

râd de fuga meala pas

râd de chipul meu cel nourepetat ca un ecoutot mai stinsmai greu de prins

râd de ușa mea pe carevântu-o bate tot mai tareși de geamul mic și strâmtprin care văd doar pământ

râd de drumurile meledespletiteși-ncâlcite

râd de spatele-mi ce doaresub greu semn de întrebare

râd de lutul care-mi scapăprintre degeteîn apă

râd că trec cântândrâzândpeste câmpuri de pelinîn lumina din cuvânt

sintagme literare

12

sonet - şi atât!din glod făcut-ai aur şi din noroi luminăşi apele din pietre şi munţii din răşinăai inventat cuvântul şi mi l-ai dat drept cruceiar eu pe veci doar scribul nu ştiu dacă-l pot duce

poez cu iz de urlet ţi-am scrijelit în pieleca să nu uiţi vreodată de dorurile meleşi am rescris şi marea şi lună-n nor şi vântulcăci robi îţi suntem Doamne şi scribul şi cuvântul

minune grea poezul- o rană dulce-n sângee zborul pescăruşei ce din înalt se frângeşi nu-i rămâne urmă pe capătul de cerdecât un ochi o delta şi un Iisus stingher

minune grea poezul-ca un cuvânt pe cruceşi tot către Golgota cărarea asta-l duce

visând la focuri pe apecad scântei din sălciile fluviuluiregele-peşte le numără grijuliuapoi le strânge pentru la noapteo noapte grăbită parcă să-şi salte poaleleîn faţa palicarului ce o fixează de la geamul aburital tavernei din port

cad scântei din sălciile fluviuluimiroase a tine acum iar barcazul s-a transformat în leagăn racilor cuibăriţi în carena putredă

dormi iubire…regele-peşte îţi adună scânteile ochilorşi te luminează a iarnă

zece sau lycantrop îndrăgostit de lunăse ţine după ea ca de-o nălucămereu pe fugă tot gata de ducăregină mamă – matcă într-un stupnu ştie dacă-i câine sau de-i lupcuvânt lătrat la cerc rotund de lunăîl mârâie prelung nu vrea să-l spunăe cerc rotund borţos de lună plinăce-aduce lupul singur la luminăse ţine după ea ca o nălucăluna-n spinare cât ar vrea s-o ducă

despre somn şi ideea de veghe…

imi voi lua străzile în spinare şi aşa cu ele adunatevoi lăsa oraşul pustiu şi îngheţat cu oamenii lui pustii şi îngheţaţi în blocurile lor cenuşiicum solzii împăratului peşte

îmi voi lua străzile-n spinareşi aşa cu ele adunateîmi voi face culcuşul de noapte în undele unui poez adormit de fluviu

spleen

sâmbătă, toamna târziu, lenea din căderea frunzelor,lenea din gânduri, monotonia pasului târşâit al secundeispre marginea unei clepsidre, marginea unei zilelenea de a lua străzile marelui oraş cu tineîntr-o preumblare în afara luipână şi gestul ritualic al aprinderii unei ţigăriamânat sau lovit de amnezia unei renunţări

sâmbătă, toamna târziu, fluviul îşi curge angoaseleşerpuind printre poezurile plictisite să îşi tot aştepte un cititor rătăcit împăratul peşte şi-a pus pecetea pe tratatul de pace petea, pescarul, nu! i-au rămas literele încurcate în năvod, printre ierburi

sâmbătă, toamna târziu, haite de maidanezi viseazăhaite de lupi albaştri eu dorm visându-te pe tine cu ochii larg închişilupoaica alfa confiscând poezul

tempus fugit

lacrima asta e a cometei care pluteşte către ochiul tău dreptapărută pe neaşteptate cum tu după o călătoriecu maxi-taxi cu mine aşteptându-te adormitîntr-o dimineaţă pe un scaun de pe terasa de la rompetrollacrima asta e poezia picurând din scoarţa braduluide crăciun pus pe foc după marea despodobirelacrimă cu gust de tine ieşită din mare peun ţărm de noembrie pustiu şi ploios

lacrima asta e a ochiului închis în Delta sacum melcul sihastru în cochilia de calcar noaptea după slujba de vecernie oficiată de cel maimic dintre karamazovi

lacrima asta este a mea plânsă ţie, mamă!

GABRIELGHERBĂLUȚĂ

Poesis

sintagme literare

13

despre somn şi ideea de veghe…

imi voi lua străzile în spinare şi aşa cu ele adunatevoi lăsa oraşul pustiu şi îngheţat cu oamenii lui pustii şi îngheţaţi în blocurile lor cenuşiicum solzii împăratului peşte

îmi voi lua străzile-n spinareşi aşa cu ele adunateîmi voi face culcuşul de noapte în undele unui poez adormit de fluviu

spleen

sâmbătă, toamna târziu, lenea din căderea frunzelor,lenea din gânduri, monotonia pasului târşâit al secundeispre marginea unei clepsidre, marginea unei zilelenea de a lua străzile marelui oraş cu tineîntr-o preumblare în afara luipână şi gestul ritualic al aprinderii unei ţigăriamânat sau lovit de amnezia unei renunţări

sâmbătă, toamna târziu, fluviul îşi curge angoaseleşerpuind printre poezurile plictisite să îşi tot aştepte un cititor rătăcit împăratul peşte şi-a pus pecetea pe tratatul de pace petea, pescarul, nu! i-au rămas literele încurcate în năvod, printre ierburi

sâmbătă, toamna târziu, haite de maidanezi viseazăhaite de lupi albaştri eu dorm visându-te pe tine cu ochii larg închişilupoaica alfa confiscând poezul

tempus fugit

lacrima asta e a cometei care pluteşte către ochiul tău dreptapărută pe neaşteptate cum tu după o călătoriecu maxi-taxi cu mine aşteptându-te adormitîntr-o dimineaţă pe un scaun de pe terasa de la rompetrollacrima asta e poezia picurând din scoarţa braduluide crăciun pus pe foc după marea despodobirelacrimă cu gust de tine ieşită din mare peun ţărm de noembrie pustiu şi ploios

lacrima asta e a ochiului închis în Delta sacum melcul sihastru în cochilia de calcar noaptea după slujba de vecernie oficiată de cel maimic dintre karamazovi

lacrima asta este a mea plânsă ţie, mamă!

Răscruce de avatar

au ieșit la răscruce să-mi cânte la fluierul timpului din lipsă de sens altele la nai de prea multe sensuri giratorii își flutură spațiile albe dintre litere ca protest nu le pot plăti mai mult din emoții arginții scurși în nisip sângerează frunzeîși pun libertatea în băț pentru un colț de pădure sā prindă un loc mai umbros la umbra mea crește secure tai din gândul nopții un os fac luntre viselor în care Styxul vrea definiția iubirii răspund greșit mă trezesc cu smoală pe tălpi și aflu la știri că ele cuvintele mele cer hrană și lemne de foc degeaba le tot dau suflete nu le mai place carnea de inorog înghesuite în saci de poeme sub aripa veacului își așteaptă poeții să apropie cerul cu încă o scarăunele îmi rămăn alături altele se strecoară ca gândacii în înțelesuri cu luminile stinse și uși ferecatecele pe care le-am aruncat la lupi alăptează pui cele care mor odată cu mine îmi găsesc imediat altă mamă mai tânără ne botezăm în aceeași cădelniță batem și ni se deschid alte uși intrăm în copertă prin flori de cactușila răscruce de avatar fluturăm steaguri albe din altă carte peste altă moarte.

Fulgul de aur

Deschide fereastra vezi s-a pus? s-a pus! bine ia mătura curāță curtea așa încep toate iernile sufletului meu sub prima ninsoare caut fulgul de aur mă bucur teribil când nu îl găsesc m-ar fi putut lovi și cum aș fi stat eu întinsă pe trotuar cu sângele prelins pe tâmple

mi-ar fi cântat la cap păsări triste le-aș fi dat toate fărâmele din mine de milă cā nu au plecat în țările caldele-aș fi smuls penele să-mi fac din ele condeiși toate acestea pentru un fulg fie el și de auroricum s-ar fi topit pe geană mai bine ung penele păsărilor cu ceară să nu se ude sā alunece ușor prin mintea mea

când scriu când mātur cuvinte după prima ninsoare n-ai nicio vină urlă bătrânul Freud un Dumnezeu în formă de cioc scuturând norii amintește-ți în copilărie ningea mama îți spunea să nu înghiți fulgi îți cresc broaște în burtă tatăl tău ascuns după draperie arunca pufarine galbene ca fulgul de aur nu mai cāuta eu caut caut până ninge din mine zāpadă cu mirosul tău.

Fratele meu

mi-a furat şireturile mi-am zis ce bine e un tip simpatic mi-a furat rujul m-am supărat un pic l-a adus înapoi mi-a furat periuţa de dinţi de data aceasta m-am înfuriat m-am îndreptat tunând şi fulgerând spre el fratele meu stătea cuminte în dormitor se juca nepăsător cu o broască ţestoasă pe covor m-am liniştit toate lucrurile mele erau la locul lor mama nu a mai apucat să îl nască.

Mama zâmbește

Mama zâmbeşte Şi-a amanetat lacrimile În urmă cu trei decenii Azi i-am promis că le voi recupera Precis sunt aşezate încă în vitrină Se transmit din mamă în mamă Şi fiecare le aduce înapoi când vrea Ambalate în cutii de carton.Zâmbind mama trece pe lângă staţia de tramvai Umbrele călătorilor amintirile vii urcă Îşi cumpără bilet până la prima staţie şi nu mai coboară Afară plouă cu lacrimi învelite în staniol de culorile curcubeului Se văd doi ochi înlăcrimaţi pe locul de la geam E rândul meu să merg la amanet Intru tiptil negustorul doarme cu poza mamei pe genunchi.

GABRIELA ANABĂLAN

Poesis

sintagme literare

14

Un poem nou despre un gând mai vechi...

Albastră flacără, divină, ce-mi crești în pieptul meu domol, Devin o aripă-n lumină când mă prefaci un punct în zbor, Și-atâta cer în mine varsă, și-atâta zbucium pieritor, Văpaia ta din moarte stoarsă, transfigurându-mă fior... Iar firea mea, nimicnicie, în cele patru zări se-ntinde, Tot Universu-ntr-o clipită în palma mea mi se cuprinde Și spiritul în duh se-aprinde crescând în jos și-n sus de-odată, Lumina mea, albastră vină, îmi esti și chin, ești și răsplată...Cine ești tu? De unde vii și încotro mă-ndrepți prin tine? Ești nebunie ori minciună, ori ești un mag jucând destine? Și doar iluzia ți-o vinzi la preț de suflete vibrânde Către un vis de înălțare spre readucere aminte...

Toamnă, noapte, carnaval...

toamna în crânguri, timpul prin frunze apune cernit, ochiul său umed, strâs sub pleoapă, tresare șoptit, tremură vântul și norii se scurg jelind a iarnă, urme de soare cad la pământ, cerul răstoarnă... îi scriu un catren în spirit etern de Eminescu, căutând rima ce-l poate cânta pe marele escu...

Black Friday

Încărunțite răni se deschid în a lunii gălbuie paloare, Soare opac, anotimp vestejit plutește-n adâncul din mare, Cicatrici din doruri străvechi se ascund în doruri deșarte, Iar tu, din departe ce-ai fost, ești din ce în ce mai departe...Ceață-i și haos pe fluviu azi - un dèjá-vu de stop-cadre, Timpul e mort și n-a mai rămas decât umbra zilei în noapte.

De ce am fi?

De ce am plânge când înfloresc castanii sub streșini de bazalt singurătăți cernându-și din sinele înalt, când pomi rotesc prin frunze în noapte, cenușii eu mă ascund de tine, tu pleci și nu mai vii?

De ce am râde când nu știm să iubim nimic ce-avem în noi și procreăm cuvinte când cerul naște ploi, desfacem jurăminte și ne-aruncăm în soare, tăcere ne prefacem cum umbrele pe mare?

De ce am fi poeți când toată existența

nu-i numai poezie; și moartea, și viața,

ni-s date să ne fie, și zâmbetul, și plânsul

în timp își au sorocul, și ura, și iubirea

le macină norocul…?

Să-mi fii un pom, să-mi fii castanul ce-înflorește, să-ți fiu pământ și apă ce pururea iubește; eu adăpându-ți seva cu verdele din mai, tu să nu pleci, să-mi fii, să zăbovești… Mai stai!

Să ningem, iubite Să ningem, iubite, cum ninge orașul spre seară Văzduhul s-atingem așa cum ar fi prima oară, Să ningem agale; suav și molatic să ningem, Ghețarii din inimi cu roiuri de fulgi să îi stingem.

Hai să visăm în noapte cum luna ninge pe cer Cu raze alb-astre, învelind pământul de ger. Și valsând peste străzi, peste case, peste apus, Să ningem, iubite, ca fluturii, iarna... în sus!

În liniștea mea nu mai judecă nimeni nici dumnezeu care își însușește negraiul învățând să uite pronunția cuvintelor cu verb sau fără de verb subiectelor neverbalizate dinspre silabisire înspre sunete slab articulate și nearticulate păna dincolo de primul icnet și străfulgerarea gândului primordial că sunt sunt încetând să știe că este nejudecata tronând peste sine cum liniștea imperială a tot ce-i neviață

La răscruce de timpuripășesc drumuri bătătorite și mă rog să mi se potrivească pașii pe măsura urmelor de tălpi, si mă rog nisipului să le umple pană la alb. pot desluși cu ușurință negrul – acolo începe căderea, în iadul paradisiac al predecesorilor. pe alb condeiul îmi alunecă repede până la granița nebuniei creatoare și uit numele lor, cum uit litera care mã scrie..!,,să înceapă odata spectacolul!", aud pe cineva în surdină,,,prea multă repetiție te va face să nu mai știi

ce ai de spus, ieși odată!" nu știe că eu chiar nu știu ce am să mai spun, nu am știut niciodată... mă rog, doar, să mi se potrivească pașii

pe măsura urmelor de tălpi, cum mă rog vântului să le umple de alb și uitare...

LIUBA LIUBASTRABOTEZATU

Poesis

sintagme literare

15

LIVIUVIȘAN

Poesis

Cântec de-a baba oarba

doar într-o noapte foarte deocheatăîn care toți poeții tineri plângmuza se vaită că nu e fatădin cauza unui satir nătâng

nealungați poeții din cetatede jale-ntr-o libație-androginăau hotărât în unanimitatesă-i pună-n loc de himen lună plină

și de atunci poeții tineri fratebeau numai rouă când răsare lunaiar noaptea se trăiește pe furatedacă mai vrei pe muză să pui mâna

Cântec prenupțial

poetu-și pune capul pe hârtiede parcă ar dormi cu fruntea-n voalvisând că este pregătit să scriepe șoldul muzei cânt prenupțial

se fecundează piatra de luminăgata să nască un meteoritciocanul lui celest este de vinăcă bate-n dalta care dă în mit

și iată că se naște-n întunericun sunet straniu verde de pământce îți atinge sângele etericcu-n înțeles ce nu are cuvânt

Înălțare

lui Octavian Mihalcea

trecerea prin culori e dureroasăun curcubeu de sânge nebăutprin vene fulgerând un vârf de coasăești viu mai ai reacții te-a durut

mai dai din brațe mai comanzi lichidemai dai cu verde peste galben tristcomandă versuri până nu închidesingur mă urc pe cruce. Isus Crist.

Tristă mărturisirezeii ne ridică-n caleartefacte culturaleca un fel de labirintadevăr spun când vă mint

numai meii ca o rugăpun un gât pe buturugăca din sângele nicicuisă ne-alegem cu pistrui

umbra mâinii ce înalțăhalebarda în instanțăîncă n-a-nvățat să scriecondamnarea pe hârtie

și așa pe luminoasevagi icoane de angoasese înalță ca un zmeuumbra sufletului meu

Cântec sterpbună dimineața se face noaptebrusc după paște până-n crăciuncalea lactee cu sfârcul de laptehrănește o floare stearpă-n alun

și când se scutură floarea uscatăbătând din aripi în norul ortatât de viu îmi vei spune ești tatăcă nici nu se vede că ești încă mort

din milostenia care îți punesufletul fraged în parantezefructul necopt al celestei aluneîncearcă cerul să-l traverseze

acea cometă născută în noapteși rătăcită în ceruri pustiiva pune sămânța alunei necoaptela rădăcina marilor erezii

Incantație

eu am avut un vis și-un junghi în tâmplăși văd că tot trecutul mi se-ntâmplăvoi fi recunoscut numai în visnu ca poet, ci înger care-a scris

rugați-vă la struna care plângeprecum piroanele bătute-n sângepentru că doar acolo mai trăieșteîngerul care încă vă citește

poemele, copii, să țineți mintesunt nedeschise lăzi de oseminteși dacă vrei să-ți ții în mână craniulascultă-ți versul. totul este straniu

Epistolă către celălalt tărâm

lui Mircea Brăilița

îți scriu acest poem cu-ntârziereprobabil că ți-l voi citi chiar euadânc mi-ai scris și tu despre durerecu vechi cerneluri de la Dumnezeu

la noi e bătrânețe și amiazăStixul se scurge negreșit în golcâinii cu multe capete de pazădau malului din răsărit ocol

ai dat bănuțul te-ai suit în luntredar vezi că dealul morții n-are timprestul e mărunțiș de amănuntece n-are înțelesuri în Olimp

sper că nu te-a mușcat vreun cerber fratepe când erai cu mâinile pe pieptîți scriu acest poem cu răutatenetipărit în sânge și nedrept

Bătălii istovitoare

sunt ritualuri dure de cazarmăcare nu presupun focuri de armăși unde cavalerii se confruntăca mirii și amanții la o nuntă

aceste bătălii istovitoaredau lumii un învingător călarede care nu va ști nici comandantulnici mirele și culmea nici amantul

capacele armurii de femeieînchid ermetic porți de crustaceecă nici n-apucă să se-așeze muștepe gura-nchisă-a marilor moluște

Idiom idiliom atom om

iluminând și încălzind un locpoeții ard ca vreascurile-n focard și în cer și ard la fel în apeși la înmormântări și la agape

lacrimi de dude negre curg din duzicând doar aezii-aud ce nu auziși doar centura teiului mai fermăne ține în lumină ca în spermă

poetul este fără de ovațiistăpânu-acestei sfinte gravitațiinumită din invidie sau milăcu un cuvânt de netradus: idilă

sintagme literare

16

Poesis

LUCIANMĂNĂILESCUNopţi şi aniDoamnei prof. dr. Lidia Vianu

Au fost nopţi şi ani, au fost cărţi arse pe rugşi drumuri în deşert, ţărmuri de mare şi amintiripe care n-am avut timp să le trăim.Copiii ne-au murit în războaie care nu erau ale lor,au fost cetăţi cu ziduri de fum şi promisiuni, mereupromisiuni glorioase şi poveşti despre vârsta de aur…

Dar noi, vă întreb, noi când am trăit?O galaxie gigantică, sau tot universulnu pot îndura atâta durere câtă poate îndura un suflet,un biet suflet de om răstignit între stele.

Uitaţi-vă la picăturile de rouă, la păsările trădate de aripi,priviţi bine în jur: sunt bâlciuri,catedrale, oraşe-n în ruină şivânturi nestatornice…

De aceea vă mai întreb,cu gura amară de cuvinte,când rătăcim îndurândfrigul şi iubirea:Noi când am trăit ?În care secol, în care secundă?

Cântec de leagănCe roşii sunt macii din inima mea!Roşii ca asfinţitul, roşii ca tăcerea,roşii ca ochii păsărilor ce migreazăîn cârduri spre continentele din cer…

O mare nestatornică mă sărută pe buze,doar atât mi-a rămas, o mare în flăcărilegănând amintirea fiului meu:

– Nani, nani, moarte! Nu plânge!Aleargă prin somn, joacă-te

de-a tristeţea,şi de-a păsările… Nani-nani!...

Noapte de CrăciunDe parcă străzile oraşului s-ar fimutat în cer, lumea freamătăîntr-o mulţime de culorisclipitoare, păpuşile râd şi tineriiîmbătrânesc fericiţi în vitrine...

Sunt spectacole de gală şi salturi mortaleescavând întunericul şi oamenii aplaudăşi reflectoarele se sting şi într-un colţal arenei, îmbrăcată în rochiade mireasă a ploii, copilăriaaprinde chibrituri…

Foşnet albAscultând foşnetul albal ninsorilor lui Bob Dylan,înţelegând disperarea lui tragicăde a avea totul când nu are decâto chitară şi un cântec,mi se pare totuşi nemeritat Nobelul lui,un fel de a-l lega iarăşi la ochipe un oarecare Garcia Lorcaîn faţa plutonului de execuţie…

Desigur, iubesc simplitatea de telenovelăa inimii, gerul pitoresc al mahalalelorşi toate revoltele, chiar şi aşa, îndopatecu glorie, dolari şi bune intenţii.

Dar am văzut mulţi poeţi murindîn braţele suferinţei, această amantănebună, după care s-au dus pânăla celălalt capăt al lumii, acolo undefericirea e un ţărm de ocean,

nu un premiu...

Osuar de fluturiPoetului Gheorghe Istrate

Au evadat câţiva nebuni în vissă inventeze fericirea...Acum, pe urma lor, vuiesc în haiteabisuri cenuşii şi-o noapte cu fiorduri.Ei n-au învins (dar cine poate şti?)...Ceilalţi s-au strâns în pieţe şi aclamăcu ghearele şi dinţii resemnarea,

tocmind ninsori livide sau cerşindchipuri de împrumut şi amintiri trucate.Vai, ce frumoasă ţară e aceasta!Nebunii, se mai spune, nici n-auajuns departe; e undeva, la margineacâmpiei dinspre cer, un osuar de fluturi.

Deplasarea spre roşuNu mai avem amintiri glorioase,le-am pierdutîn pustiul de zile şi nopţi,visând viitorulprintr-un ochean întors.

Nu mai ştim pe care hartă ePatria, afişele de pe zidurinu mai urlă: „Libertate, te iubim!Ori învingem ori murim!...”

Am uitat fluviul de oameni, pietrificatîn prundişuri secetoase,memoria noastră a devenit blondă!

De la o vreme democraţia eo dictatură cu amortizorîndreptată spre tâmpla universuluicare se deplasează spre roşu...

Cal şi călăreţStrigătul poeziei scăpătate, un felde viaţă demontată şi refăcutădupă chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

O pată luminoasă de întuneric,cal şi călăreţ afunându-se în mlaştini.

Şi cine să judece, cine are dreptulsă alunge câinele cu pielea jilavă,cine să ierte şi cine să sfârşeascăspânzurat de funiile toamnei?

Cal şi călăreţ rătăcind prin cer,un drum lung, o viaţă pierdută,minciuni şi profeţii şi stoluri de grauritrecând pe deasupra lanurilor

de pulbere…

Oh, câtă nemărginire în răsăritul soarelui orb,

câtă nefericită nemărginire în America Poeziei,

în preeriile clipei, în această singurătatede la capătul lumii.

Cal şi călăreţ galopând în închipuire…Dincolo de graniţă, într-un Mexic fragil,cineva bea tequila tare a vieţii,povestind despre fluviile de asfaltce târăsc amintirile

spre oceanul în flăcări…

sintagme literare

17

prédestination

des fois cela me revientle jour de ma naissanceune pièce étroite blancheil était écrit sur un tableau échelle d'incendieet encore des schémas tout farfelus

un labyrinthe des comme çaun mec en peignoir blanc qui disaity'a le cordon qui l'attrape à la gorgeune de ces dames la parque de permanence

de ce jour si j'en croism'a soupesée et pas l'air content nonne de la têteune porte à la vitre embuéemaints yeux à guetter mon arrivéebien gai je crois et fort curieux ce public-làbien incertaine l'ampoule jaune titube-t-elle la lumièreconnie francis qui sous l'assaut des parasitesn'en démord pas oh this is my song à la radioquarante jours qu'ils m'ont bouclée dans l'incubateurtout juste autant qu'il en a fallu au rédempteurpour s'élever avec comme passageraux yeux bleus brun un petit garçonson nom j'sais pas personne n'a pris la peine

de nous présenter s'était-il peut-être là-bas faufilé par lui-mêmepour me défendre cela va de soi qu'il ne pouvait pas me faire confiance à moi toute seulebien tôt que j'ai compris le chiffre deux

des pièces étroites blanches j'y ai toujours vécudes fois la vie sauve par l'incendie d'échelle j'ai eumais quant à sortir du labyrinthe vas'y cause toujoursle cordon à la gorge oh là là j'en passe et des meilleuresde ces dames à balance soit à la main soit dans les yeuxsans cesse à me hanter qu'elles s'y sont prisesmes plaisanteries le public m'en a toujours donné

le change en éclatshistoire de rireavec la vie j'en ai joué à quitte ou double à l'époque c'était cher les ampoulesbaptisée petite lumière je m'en suis retrouvéeelle ne m'a point lâchée d'une semelle ma chansonla seule bonne chose qu'ils n'aient pas réussi à m'enleverpar égard au chiffre deux c'est les maths que j'ai choisi

pour un bon bout de tempsun seul homme que j'ai aimé mais il n'avait plus en rien l'air de ce petit

courageux de garçonpourquoi j'le sais paset si à perte de vue sur un champ j'étais néeparmi des abeilles et de piailleurs petits oiseauxau tendre soleil septembrin au dessuset en prime un nuage pétri en fer à chevalce qui serait arrivé cela me botte.

Traduction en français par Radu Pașalega

LUMINIȚAZAHARIA

Poesis

predestinare

ţin minteîn ziua naşterii meleo cameră albă şi strîmtăun tablou pe care scria scară de incendiuşi scheme ciudate un labirint aşa ceva

un bărbat în halat alb spuneao strînge cordonul de gîto tanti probabil ursitoarea de servicium-a cîntărit şi a dat din cap nemulţumită

o uşă cu geamul aburitmulţi ochi aşteptînd venirea meaun public vesel cred şi curios tare

un bec galben incert lumină chioarăla radio asaltată de paraziţiconnie francis cu oh this is my song

m-au închis patruzeci de zile în incubatorfix cît i-au trebuit mîntuitorului să se înalţecu un băieţel brunet cu ochi albaştrinu ştiu cum îl chema nimeni nu s-a obosit să mi-l prezintepoate se furişase singur acolo să mă apere de mine însămisau să înţeleg timpuriu cifra doi

mereu am trăit în camere albe şi strîmtepe scări de incendiu am scăpat cu viaţă de cîteva oridin labirint însă n-am ieşit niciodată

cordonul la gît oho de cîte orifemei cu un cîntar unele în mînă altele în ochim-au hăituit fără oprire

publicul a rîs mereu în hohote la glumele melede-a uite viaţa nu e viaţa

m-au botezat luminiţă că becurile erau scumpe pe-atuncicîntecul meu m-a urmărit neîncetatsingurul bun pe care n-au reuşit să mi-l ia

de dragul cifrei doi am ales o vreme matematicaam iubit un singur bărbatdar nu ştiu de ce nu mai semăna cu băieţelul ăla curajos

acum mă întreb ce s-ar fi întîmplatdacă mă năşteam pe un cîmp nesfîrşitprintre albine şi păsări gureşecu soarele tandru de septembrie deasupraşi un nor în formă de potcoavă

sintagme literare

18

pentru că după e vineriînclin capul printre cei deopotrivă și strict confidențial în formă naturală în trupul tău nimic nu ți se mai potrivește nici măcar lătratul acela obosit de călătorie așezat cu spatele gata să adoarmă timpul pentru amândoicoborând pe cel născut în apa care te-a botezat cât de precis stă așteaptă ochii tăi albaștri și sufletul meu prin sanatoriile lumii parcă ne strâng pantofii crescuserăm ritmic într-o vreme de risipri minunate din noi șerpuitoarea stradă fierbinte și sălbatică descrie culorile deșertului așteptat necesar chiar obligatoriu

pentru că vineri poartă pe deget sfințenia albă

prin spații separate suntem plăsmuiri pe dinăuntru partituri deschise și- aprinse pinealunde pot să viseze toate tărâmurile

iubirii noastre un secret suflat în pungi și cât de plastic va mai ridica

păcatul nostru ce nu se lasă conjugat în golul verbului un mâine continuă să fie un vineri și nu ești tu așteptând pe Godot…………………………………………………………îndoielnic și ciudat de alungită prea mult pentru scurtimea oftatului meu îmi stă bine pe trupul unui bărbat ca o pictură anemică până când mama fuge după mine rotundă și roșie pe o stradă

de un violet mai strâmb decât urletul unui lup îmi bântuie-n cap chiar pe sub pielea mea iau prea în serios o continuă căutare o goliciune tristă cu voce potolită de prea departe se mișcă să mă creeze într-o zi de joinu pot să nu gândesc cine moare bătrân e detașare cine moare tânăr e un erouun chip pietruit cu zilele mele țâșnește spre cer deschizând prăpăstii de la brațe până acolo jos nu va mai fi o a doua negociere…………………………………………………………când marea numără pescărușii gândește și atâto vreme se întunecă pentru ca mai apoi să orbească istovind orizontul cu dorul ei de femeie redusă la o singură fereastră nu știe cum să intre-n vămi pântec ostenit imperiu plin de semne sub foșnetul aripilor câmpuri de apă sărată într-un pat de velur negru necontenită amputare presimte că tot ce începuse de mult se apropia de sfârșittot ce a înghițit tot ce a pierdut pentru o singură mângâiere stă în numărabil și-n crucificarea gândurilor doi tâlhari………………………………………………………….trec pe deasupra noastrăîncet chiar foarte încet palidă tot mai palidă și nu-mi amintesc decât lucirea unei ape unui lac ce-atinge pământul când e privit unei păsări care nu se mai întoarce niciodată

MARIANACORNEA

Poesis

încet chiar foarte încet mai mult decât merit sângele citindu-mă și răscitindu-mă până își pierduse mirosul ca o gustare rece coboară să-și facă un viitor trei garoafe într-o cană de ceai o îmbrățișare pusă la uscat începe pădureasă închidem mai întâi ferestrele iar ieșirile să hotărască ruperea lovindu-mă cu umerii fără încetare știe cum mă cheamă ah de ce intrată la apă și nu doar răsucităcâtă risipă de lut pe partea asta sub o stâncă între mine și tinesting albastrul prea umed să ardă nespus de îngust sub clopotnu voi mai coborî încă o dată în aceeași apă…………………………………………………………pleoapele se închiseseră încordatenu făcuseră nimic stând peste un puț adânc privind în jos prin pâclă sunt de câteva nopți atât de întunecate genele crescuseră enorm în spate luna ardea mai săvârșită de data asta un fel de rotire obosită un ochi comun cu mințile pierdute întindea mâna surdă și mutăavea o rochie roșie urmată de ea însăși până când câinele din pântecele ei trebuia să mănânce să dea vina pe cineva pe stele sau pe mama că nu-și alungise destul părul ca un fir ploios se urca pe casă din neatenție rochița prea scurtă și leagănul nu se opreau să fie o pasăre cu același zâmbet din clipa în care ne cunoscusemo alarmă în mine și în eaprivindu-măatâta tăcere fără soare în același pat două cătușe confortabile și o femeie șoptită lumiiau spart clipa imediat următoare cea mai nenorocită din viața mea……………………………………………………………

sintagme literare

19

Poesis

MARIUSGANEASingularitate

Deasupra doar cerul, și-atât.Săgetează rândunele orizontul, stele căzătoare de zi.Picioarele-mi sunt lipite. din motive, niciodată ințelese pe deplin, de pământul acesta murdar.Plămânii tresar ritmic, consumand, din motive, niciodată ințelese pe deplin, aerul acesta fetid.Sangele dulce-rubiniu, rămâne captiv, din motive, niciodată ințelese pe deplin, in venele astupate de timp.Fără sa văd, știu. Undeva departe, dincolo de podurile arcuite ale orașului, intr-o piațetă dosită, un mim cu buzele grotesc inroșite, pe fața de var, asteaptă imobil, intr-o poziție nefirească.E singurul lucru viu. In toate direcțiile, cât ochii pot cuprinde, natură moartă.

Singurătate

Săngerează printr-o mie de răni, trupul acesta chinuit. In fiecare, cuvănt pun și un strop de sânge.In fiecare cuvânt pun un neuron, o respirație.Până nu va ma rămâne nimic. O pungă goală de Mega image, umflată de vânt, pe ramura uscată a Pomului Vieții.Cuvintele sunt coliva și vinul, citiți-le, sunt oferite ca un ritual. Sunt scrise în semn de protest, față de moartea perpetuă,

moartea accelerată, a conștiinței.Când voi rămâne cu desăvârșire, singur. Am să îmi scriu

cuvintele pe stâncă.

Stigmate

un șarpe verde îți linge tălpile el știe un pește de argint cu ochi fără pleoape un câine famelic și plin de scaieți o pasăre s-a oprit ca o pată pe cerei știu o să afli și tu în curândadună ce-a mai rămas din vară și pregătește-te mulți vor pleca în iarna aceasta va fi veselie în cer a meritat? sigur c-a meritat o amintire, un amurg violeto iubire, doar una, frumusețea unui visși toate cele ce sunt încrustate în piatră răvășite de vânt în jocul de-a viața.

Tablou de epocăFrig. În vechiul dulap de nuc, ferecat, cel cu cheia uitată, moliile nesătule se înfruptă din vechiul palton al bunicii.Mirosurile grele acoperă orice urmă a vechilor parfumuri de lavandă și mosc.Eventualul refugiu în existență pasivă e tulburat zilnic de evenimente banale.În colțuri ascunse, pictori închipuiți aștern imagini noi, moderne, peste vechile pânze prăfuite.Uneori cred că evoluăm doar de dragul evoluției dintr-un vechi obicei.Nimic mai mult.

Taina a optaUn trandafir roșu, înflorit pe culmile înghețate, ale muntelui ucigaș, veșnicul K2

este o minune.Privirea Fecioarei Maria, din Tânguirea Maicii Domnului a lui Protcenco, este o minune.Speranța, este o minune.Șapte miliarde de oameni, nu sunt decât îngrășământ pentru sol.

Târgul de fluturiîn cele mai negre ore ale nopții când te simți prizonier când pereții se-apropie și te strivesc umbrele au forme și voci iar oglinda adâncă, dușman îți arată o față urâtă, străină nervii se colorează în mov și îți ard pielea umedă într-un mesianic și crud auto - da - fe caută adânc, adânc în memorie acolo, undeva e îngropat târgul de fluturi pășește în el și bate din palme toți fluturii se vor ridica în aer o simfonie de culorio ploaie de aurpentru doamna Diana Maria

Trenulaș avea o rugăminte aș vrea sa il rog pe Cel din față pe Cel care conduce, Cel de la butoane să oprească pentru câteva clipe trenul cred ca vreau sa coborda, știu ca suntem in miez de noapteș știu că suntem in mijlocul pustietății știu regula coborârea din tren, ca și urcarea se face numai pe macadamul peronului după oprirea completă a trenului dar mie imi ajunge si VREAU să coborcred că, probabil, nu o să rămâi impreună cu mine mereuți-a fost frică de intuneric mereu ai respectat regulile dar mă voi gandi și la tine întins in iarba grasă si necosită cu capul sprijinit pe o mânăam să dorm o vreme, sunt obosit și lipsit de puteri iar apoi voi număra stelele căzătoare până când soarele o să răsară și o să curețe pământul

sintagme literare

20

MIHAIMARIANSchiță pentru o elegie

cuvintele noastre s-au terminat.zâmbetul a rămas părăsit în mijlocul orașului.în comun mai avemdoar dilemade-a mai merge sau nu la o ultimăcafea împreunăunde ne așteaptă aceeași masă ordinarădin răchită împletităși un singur pahar de apă pentru amândoica pe vremea cândacestea ne erau de ajuns.

Înainte de ea

treci în fiecare dimineațăpe lângă mine.cobori la metrouurci în tramvaisau în mașina personalănu contează.întotdeauna treci pe lângă mine.cumvamă întâlnești peste tot.sunt omul care poartă barbămereu aceeași pereche de blugiîncălțări scâlciateacelași tricouaceleași șosete fără călcâie.mănânc din aceeași pungă de hârtiemă șterg la gură cu mânecabeau din același bidon de plasticcitesc o singură carte.sunt omul careîși ascunde unghiile murdare strângând pumnulși ascultă foșnetul aripilor încercând să le ghicească numărul.sunt cel care înainte de eaprivea în fiecare noapte stelelegândind că singurul lucru mai întunecat decât cerulputea fi doar moartea.

Poesis

Orașul păsărilor migratoare

îmi spun: poți termina de citit cartea asta mai târziu.acum ar fi bine să deschizi fereastrași să tragi niște aer proaspăt în piept.sau mai bine nu. este o iarnă foarte recemercurul din termometre arată grade puține.și nu doar gradele sunt puține în orașul acestaunde nimic nu este unde trebuie să fieunde totul este altundevamai ales tu.spun la televizorcă drumurile pe care te-ai fi putut întoarcesunt blocatecă protestatariiau închis piațaau ridicat oameni de zăpadăși baricade din beteală și globuride pom peste tot.am vrut să te sun să îți spuncă de fapt e-o minciunâ.că în fiecare zi merg multchiar trec pe acoloși singurul lucru pe care îl vădeste absența ta: un tanccare trece peste mine sfărâmându-mi oasele

Myo

dar ce se va întâmpla cu noiodată ce vom termina de povestit toate poveștilene vom spune toate minciunileși alte câteva mii în plusdupă ce vom coborî în propriile măruntaieîn acel îngheț cu formă fixălocuit doar de morți și de moarteiar marginile iluziei pe care locuimse vor toci ca brațele canapeleiunde am ajuns să ne cunoaștem atât de binecând tăcuți stăteam în bucătărie și fumamiar nopțile ni se cățărau în ochi prin gleznele întotdeauna setate pe frecvența ploii.îmi spuneai că suntem două planetecă miezul nostru derivă din verbul myocă forța de atracțiea unuia față de celălalt este atât de mare încât nici aburul respirațieipropria lumină nu ne pot părăsiși de aceea oamenii ne vădca pe două găuri negreuitate în viață.una în viața celeilalte.

sintagme literare

21

OVIDIU CRISTIAN DINICĂLuna

suntem în toamnă şi gusturile toate sunt mai sărate de parcă am aştepta să se coacă luna să o prindem în oglinda unei fântâni printre copacii ce urcă să fure stelele rămase singure fără luna coaptă pe care o cărăm în găleţi pline cu aurul privirilor noastre flămânde de poezie

Ochii

sub aripa viselor stranii sunt adunaţi ochii un ochi nu vrea să fie alergat şi strânge în pleoape amintirea zilei gata să plângă dacă suma cuvintelor i-o cer ştie adunarea cu frunze şi iarbă iar rezultatul un cer de întrebări să vegheze simbria vântului celălalt ochi vorbeşte stăpân pe certitudini despre facerea lumii în şapte zile şi despre pietrele scoase la suprafaţă de apele din ţinutul toamnei

Uncheşii

uncheşii erau amândoirumeniți ca doua pâinibine crescute aşteptau noapteaîn care cerulîşi desface mantiasă prindă pe braţe praf stelarca în ziua ce urma

curcubeul să-i alintesă-i numere culorilecâte una pentru fiecare varăpierdută fără iubireîn lungul ocean al așteptăriicând cuvintele se regăsescîn colţul gurii șifonatede suflul iernilor strecurate în suflet

Frica

cuvântul este bisturiul dulce culcat pe vântul sărutului pustiu pătrunde prin catapeasma sufletului adânc adânc în spatele fricii unde se cască prăpastia de-a rămâne între val şi ninsoare între amurg şi ţărm alunecă în sufletul tău şi al meu ca o noapte răsucită în cuvinte

Poemul

în stradă numele său sparge tipare pe parchet urme tari apăsate de cărbune din şira spinării pe masă amprente ce duc spre perete cu pete de cafea şi sânge vărsate în versuri cu care adesea semna certitudinea din poemele sale

Literele

literele alcătuiesc scheletul limbii astfel se explică visele în care ele se întâlnesc pentru a scrie cu oase poveşti cu eroi şi fete solare ce dansează sub arbori armistiţiul sonor

găurit de precizia unui zâmbet iscat de ploi cu oase din pagini de cărţi

Cu tata in jurul lumii

tata ţinea cuvintele în lăzi de campanie

în care mama aşeza cu migala gestului repetat gândurile stivuia lăzile lângă soarele său palid pe care părea că-l vopseşte cu inima lăzile pline purtau replici din şantierele aglomerate cu rime pentru munca obsedantă a deceniilor aurite subjugat ideii de dezarmare repeta cu metodă pasaje din lecţii de binecuvântare pentru apă păsări şi deseori fluturi sub diagonala din piele lustruită cu petice de cer purta sufletul unica salvare de sub cenzura ameţitoare din grija de a iubi răsăritul îşi pregătea paşii spre noaptea de catifea ce i se aşeza treptat pe umeri din piesa aceasta lipseam eu plecat în călătoria de optzeci de zile în jurul pământului

Dans cu moartea

moartea nu numără anii lipită la pieptul timpului iubește te vrea cu încântare se cuibăreşte în inimă să-ţi alunge visele să-ţi cunoască tăcerea cât mai aproape cât mai strâns dansul ei nu pierde secunde paşii paşii mereu mai aproape te urmăresc să-ţi poarte chipul să-ţi alunge măştile într-o îmbrăţişare profundă parșiva întinde noaptea

Poesis

sintagme literare

22

RAUL SEBASTIAN BAZPereți

Întreabă pereții goiai camerei goaleîn care locuieștigol ca un mielabia născut: unde,unde să mă duc,ce este dincolo,ce poate să fie dacă nu alți perețigoi, în alte camere goale și ceilalțiîntrebând unde,unde să mergem, la ce bun să ieșimdoar pentru a ieși,doar pentru a intra,doar pentru a muriașa, goi, ca niște mieineînțărcați...

De-ajuns

Țipând. Pentru că altfel nuse poate coborî de pe vârf. Dar de ce te schimonoseștiîn felul ăsta? Fulgeră păsări, uruie pietrele, e de-ajuns.Gesticulând. Într-adevăr, numai așa se poate coborî de pe blestematul ăla de vârf.Dar de ce lovești frunzele, de ce tulburi apele și speriicăprioarele? Brazii se îndoaie,fluturii se ascund, e de-ajuns.Coborând. Altfel nu se poatepricepe că nimeni nu stă pe vârf decât o singură dată. Cerul estealbastru, focurile mistuie, apa îneacă. E de-ajuns.

Fără de răspuns

Nu e nicio lumină pe niciunde,azi este încă o zi a morților,ca și ieri, ca și acum o viață.Nu se aude un singur sunet,

morții sunt tăcuți, ce-au ei de spus în fața eternității...Dar undeva se-ntind ape, duhuriplutesc pe deasupra, ar vreasă mai încerce odată, să iatotul de la început. Da, a fost o greşeală, ceva n-a mers bine,poate viermele cel neadormitnu trebuia eliberat din lanț,poate iubirea a fost prea adâncîngropată, undeva ar fi pututsă crească un pom al cunoaşteriidin care să muşte fiecare la liber.Însă trecutul a fost deja scris... miliarde de morți se descompunîn cel mai fără de răspuns întuneric.

Vultur

Singurătatea, în cele din urmă, te face să țipica de sub aripa vulturului orb. Fiindcă doi este pretutindeni și toate sunt în doi; doar tu înduri gelozia celui ce singur are dreptulsă fie unul.

Furnici

Încetul cu încetul, copiii devin străinii tăi dragi...e vremea când în fiecare femeie se întrupează cea care te-a zămislit... sub pietrele câmpului se aud strămoșii orbecăind, răspunsurile vin înainteaîntrebărilor, iar la fiecare întoarcere către un nou punct de fugă, în spate rămâne icoana, devorată de furnicile roșii ale spaimei.

Poesis

IederăDeodată, o femeie foarte reaa clătinat în adânc obiectul acela fără formă din visele copilăriei.L-a mișcat ca pe un bici,ca pe un banc de pești, ca pe o hoardă de frunzeși avea fusta din iederă, părul gri, buzele vinete,degetele descărnate ca rădăcinilestejarilor seculari, căutăturalipsită de întrebări și răspunsuri.Mamă, am zis, mamă, de ce o laşi să-l clatine, de ce...

Lumea realăMirosul iernii care se apropie...îl simt mereu, încă din ultimele zileale nisipului fierbinte și al corăbiilor cu pânze care tremură la orizont.E mirosul prietenilor întorcându-sedin pribegie ca să facă oameni de zăpadă și să pună, sub crengilebrazilor, cadouri pentru micile ființe zgribulite ale pădurii. E mirosul culorilor de apă cu care zugrăveam,în vremurile de neîntors, peisaje cu fulgi mari ca ochii veverițelor șicase cu hornuri din care se înălțafumul butucilor arși în teracote.Se apropie, da, se apropie vremeacând voi redeveni eu însumi, mă voiînfășura în cojocul bunicului și îmi voi da drumul, chiuind, pe pantafără de sfârșit care străbate lumeareală, cea din care cu toții am fost alungați și în care cu toții vrem să ne întoarcem, acum, când se apropie iarna.

DiminețileAcela era cântecul, acelea erau diminețile...Soarele zumzăind domolîntre penele vrăbiilor,pe alee pasul meu mic,de căprior grăbind spre liziera pădurii, cineva alături, nevăzut, chicotind,zburătăcind frunzele,descoperind pietrelede sub brusturi... apaizvorului șoptind „nu poțisă mă prinzi, hai, încearcă”, inima mea mică, de căprioralergând tot mai repedepentru a se ascunde întreumbrele brazilor... da, acela a fost cântecul, acelea

sintagme literare

23

TONI CONSTANTINGEORGESCUAscult aerul

Ascult aerul cum se aşază,după ce a trecut un gând.O mână îmi este arcuşşi cealaltă îmi este vioară.Deși am foarte puţindin fiecare puţin,îmi ajunge să creionez un sunetsau o culoare.Adineauri ochii tăi îmi povesteaunimicuri timideși acum sunt plini de cuvinte austere.De la Vivaldi încoacesunt prea multe anotimpuri.

Povestea noastră

Nodurile pe care le dezlegi acumnu mai sunt metaforele mele.Nici imaginaţia mea nu se mai aflăînaintea mutărilor anticipate.Povestea noastră s-a întunecatşi ne este teamă să mai păşim prin eaunul spre celălalt.Deşi cuvintele pe care ni le-am spusdoresc să le spunem din nou.Acum zilele sunt din ce în ce mai negreşi nopţile sunt din ce în ce mai albe.

Se furişează dimineaţa

Privirea ta este încărcată cu cernelurişi se află pe pragul ideii,fără să intre.Nimic nu se află în zâmbetul tăuşi zgomotul tăcerii are braţe puternice.Ar trebui să am răbdarea undiţeiși să ignor aparențele.Deşi speranța abia fumegă,flăcările izbucnesc.Se furişează dimineaţa,ca uitătura ocheanului,şi adulmecă paginile scrise cu mieretoată noaptea.Încete, ca nişte statui, amintirile încearcăsă mă înţeleagă.

Prin funia clopotului

Parcă am fi crengile aceluiaşi copac,deşi vorbele mele se luptăcu vorbele tale.Trăim amândoi într-o nepotrivire,în care se aud tânguielile unui clopot.A sosit şi prima zi care nu mai vrea nimic,deși fiecare dintre noi doi vrea totulde la celălalt.Trăim într-o lume întoarsă pe dos,în care ce ştie fiecareşi nu ştie celălalt rămâne nemodificat.Prin funia clopotului curge ceva,care curge şi prin mine.

În braţele întâmplării

Am pornit de la o limonadăşi am ajuns la o conversație ușoară.Ispita era un vârtejîntr-o cumpătare.Acum este frigul,ajuns pe plita încinsă.Am pornit de la o imprudență,care m-a aruncat în braţele întâmplării.Acum nimic nu se mai află în parbriz,deşi în oglinda retrovizoarese adaugă noi secvenţe.

Mai fac un pas

Toată noaptea valurile au desfăcut cusătura

dintre mare şi uscatşi au aruncat pe plajăo sumedenie de alge și scoici.Acum briza mişcă şuviţele dimineţii,ca pe nişte ștergătoare de parbriz,și peisajul devine din ce în ce mai clar.Mai fac un pasşi aud întrebările veşnice.Şi văd poarta nesfârşitului.Aşa te ajung eu din urmă,după care nu ştiu ce să-ţi spun.

O oră târzie

Dealul palpităde păsări precauteşi animale iscoditoare.Foşnetele pădurii coboarăînspre casele satuluişi amurgul mă plimbăprin culorile toamnei.

Ziua aceasta a obosit mai repededecât ziua de ierişi întunericul m-a prins pe drum.Deja gândurile mele orbecăieşi o oră târzie trece pe lângă mine,fără să mă vadă.

Aş fi convins

Nu mai este misterioasă nicio tăcereşi discuţiile nu mai au niciun ascunziş.Mă simt ca o pădurecu toţi copacii uscaţişi tu ești ca un drumcare nu are nicio răscruce.Mâncăm împreună din obișnuințăşi dacă n-aş auzi sunetele tacâmurilor,aş fi convins că nu suntem aici.

Amestecuri docile

Vârsta şi chipul nu sunt un meritşi o vinovăţie,ca atunci când rupi flori,în numele iubirii.Putem părea apropiaţisau îndepărtaţi unul de celălalt,spunând aceleași cuvinte.Dacă mi-ar plăcea totul,tăcerea n-ar mai fi un răspunsşi zâmbetul n-ar mai avea subînţeles.Am făcut din culori

doar amestecuri docileși acum vreau să le cer iertare.

S-a făcut frig

Frunzele uscate s-au strânspe lângă pereţi şi garduri,pentru că s-a făcut frig.Deja borcanele sunt plinecu zarzavaturi şi străzile sunt înfășuratecu funiile vântului.Toamna a devenit conserveşi cartierul şi-a aprins pipele.De aceea a început să ningăși cuvintele s-au îngrămăditîn cartuşierele prinsepe şoldurile gândurilor.

Poesis

sintagme literare

24

VALERIU MARIUSCIUNGANFără nume

în seara asta nu-ţi mai spun pe nume,se va petrece totul în tăcere,nu-ţi mai aduc aminte cum te cheamă,mai uit şi eu cum mi se spune,pe stradă cum mă strigă lumea, cum mă-ndeamnă

uitasem cum începe seara şi cum te pierzi efemeridă-noaptecitesc în stele căzătoare, ca într-o carte-un univers

tăcut privirea,destin fragil ,cu-n gest frivol de libertatepriveam şi te lăsai privită şi parcă ne pierdeam cu firea

şi ne priveam în poezie ca-n izvoare, cine să-nceapă primul vers,

cum pleoapele închizi încet,închizi un univers, pe râuri soarele apune,

pe cărţile de poezie poetul nu mai are nume, este şters,începe-l tu, citeşte-l tu fată tăcută, fără nume !

Poezia fără nume

şi ai tăcut, credeam că te prefaci, stai doar cu ochii-nchişi şi taci anume

un timp ca să respiri, să-ţi iei curaj o vreme,să îmi spuidin ce-ai fi spus atunci şi nu ai spus şi nu se poate spune

şi respirai uşor,-mi ţineam suflarea ca să te-aud, respire anume?

un timp irespirabil şi tresăreai în somn, în somn ai fi-ncercat să-mi spui

din ce-ai fi spus atunci şi nu ai spus şi nu se poate spune

acum că scriu în linişte poemul, întorc privirea, te privesc-ntr-un fel anume

cum dormi, respiri uşor în vis, nu te-aş trezi defel să-mi spuidin ce-ai fi spus atunci şi nu ai spus şi nu se poate spune

te mişc încet, şoptesc, e gata, am poezia gata, dă-i un nume, nu-ţi spun acum, mai lenevesc puţin, n-ai chef să-mi spuinimic din ce-ai fi spus atunci şi nu ai spus şi nu se poate spune!

Semne de întrebare

nu mi-ai răspuns la multe întrebări,nelămurit rămase în mansarde-anotimpul lunii marte,şi plouă infernal, cerneala curge dintre foi, în alte zărilumina poeziei, ştiu, am s-o găsesc,mi-ai pus cândva

un semn de carte,

nu mi-ai răspuns: unde-ai păşit răsare-n urmă versul?îngăduindu-l treci prin carte cu nobleţe, nonşalantă, visătoare,mai răsfoiesc prin răsărituri, alene-adulmec de leoaică mersul,şi nu răspunzi, mă laşi cu poezii nescrise, cu atâtea

semne de-ntrebare,

poate că pleci doar pentru-a te întoarce, privesc cum te întorci mereu,

răsai, apui pe pagini albe, nimbul îţi fie soarele şi luna,rămân poet şi scriu, mai risipesc o şansă-a câta?- de-a fi zeu,un vers subţire ca o rază-ţi înconjoare chipul,

versul îţi va fi cununa!

Muncile de primăvarăsunt un om neîmplinit,nu mai privesc de-o vreme cerul, înspre stele,prins cu trecerea lentă a anotimpurilor,cu treburile pământului, cu–ale mele

tăceri, păşesc cu umbra lângă şi-un nespus cuvânte steaua căzătoare înfiptă lângă, în pământ,

mă opintesc cu tălpile în glie, de-un colţlumina, cu tina împreună, să o trag afară,să ar cu ea, să-ncepem muncile de primăvară!

Frumoasă odaliscăsă ştii demult nu mă mai impresionezicum stai şi leneveşti întinsă-n faţa meaabia te mai ating, abia de îţi mai laşi atinsăfrumosul nud, albă, cucernică,supusă odaliscăşi regele e gol, pe umeri jderul a murit şi capa

de mătreaţă îi e ninsăsunt rege-nscăunat la curtea mea

să ştii demult nu mă mai impresionezifrumoasă odaliscă, cum stai întinsă, albă, goală-n faţa meaîn tumbe colorate de satin apare din decor bufonulpare a fi vecinul, îmi mai citeşte seara din ziar,pitici artizanali de ipsos în curte-i ţin isonulsunt rege-nscăunat la curtea mea

coroana-i ruginită, uitată-n cuiul cheii de la poartătu stai frumoasă, albă odaliscă-ntinsă-n faţa meamici stele de pucioasă, o lampă mică luminează

universul cât odaiaacuma suntem singuri, aud materia plângând,

în ţigle cum începe ploaiadoar eu şi tu la un pahar de vin, o ceaşcă de cafeasunt rege-nscăunat la curtea mea!

Poesis

sintagme literare

25

Poesis

VIVIANAMILIVOIEVICIAzi…

Azi, am rugat timpul să stea-n loc, am numărat secundeleși le-am prefăcut în lacrimi de rouă.

Azi, am contemplat lumina printre petale,

am adunat-o în sufletca s-o împart, la noapte, stelelor,

Azi, am simțit bucuria printre zâmbete,am sculptat-o în gândca s-o păstrez și mâine.

Dimineața

Razele tremurânde ale luniise pierd în sunetele răsăritului,iar norii goi se rostogolesc în valuripe umeri munților troieniți.Tremurul dulce al emoției diminețiise citește cu ochii-nlăcrimați de fericire.

Poetul

Cu pana-i înmuiată-n tușul vieții,poetul creează o lume de safir,împânzită de umbra

unui amurg de soartă.Și-așteaptă o lacrimă de rouăpe spini de trandafir,prin împletiri de-argintși clocot de revoltă.

Un timp

Fă-ți timp să deslușeșticuvinte din priviri!Tăcerea-ți e o muză,dansând cu fire de poveștiprintre meandrele întortocheateale inimilor noastre.

Dă-mi timp să-ți desenez pe chipun zâmbet,printre umbre jucăușe!s-avem un timp al vieții,prin clinchet de culori!

Parfum

Miracolul clipei danseazăprintre magnoliiși-aroma dulce a fiorului de aziaduce-aminte de cântecul lebedei,într-un amurg îndepărtatdin visul de-odinioară.

Mare de stele

În întunericul adânc al nopții,luminat doar de-o rază a lunii,singurătatea e mângâiatăde lacrimile unui îngercu aripi de smarald,deschise spre infinitulmării de stele.

Peisaj primăvăratic

Cărări despletite în poieni cu soarecrestează izvoare legănate de vânt,prin albia de foc a destinului,spre seva pământului,iar norii își scutură sufletulîn flori de cireșpeste noi.

Clipe

Firul nopții toarce pe coarde de cleștardesprinse dintr-un cânt dumnezeiesc.Cu pași de vis urcăm pe curcubeul despletit din cer,printre fulgi de auroreînmiresmate de amintirile clipelor.

Înmugurire

Frumusețea unui gândînmugurește în taină,în ceasul de primăvară,când pașii ne poartăpe-alei împodobite cumiresme de magnolii.Mână-n mână,tâmplă lângă tâmplă,Contemplăm azurul,pe-o bancă decupatădin visele iubirii.

Suspin

Printre pietre înveliteîn culorile primăverii,un suspin melodios se leagănăpe aripi de soare.Din el îmi fac o cunună de lacrimice-o îmbrățișez cu dorulinfinitului clipeiși-o dau vântului albastrual tăcerii.

Râuri de lumină

Mi-am ascuns gândulîn oglinda de rouă,printre mistere armonioase,iar picături de ploaies-au cristalizatîn amintiri tăcute.Prin râuri de luminăîmi port pașiispre un țărm albastrudin depărtări sublime.

Sărbătoare

Izvoare de curcubeie încondeiază cerul,iar lumina cea Sfântă,prin tremurul străveziual aripilor de îngeri,ne mângâie chipul.Triluri în ecouriși cântecul apeine-alintă sufletulîn zi de sărbătoare.

sintagme literare

26

Continuum

Zbateri. Vise întrepătrunse. Neistovite. Zorii le descoperă surescitate, lovindu-se ca niște ne-

bune scăpate din cămăși de forță de pereții cutiei crani-ene, încercând să țipe, să-și concretizeze sonor neputința nocturnă, însă visele sunt condamnate de un judecător insensibil să trăiască doar în tăcere, iar în lumea lor nu se aude și nu se va auzi nimic. Niciodată.

Personajele captive în aceste vise nesfârșite țin în-totdeauna gurile deschise – asta am observat de multă vreme, mai întâi surprins, apoi liniștit ca un anesteziat aflat în puterea obișnuinței, încă din timpurile în care pre-tindeam, infatuat, să scriu câte un vis pe fiecare pagină, însă mesajul lor misterios poate fi cel mult interpretat în funcție de gesturi sau de expresiile faciale. Numai că a in-terpreta/ a încerca să interpretezi înseamnă automat să nu mai fii în vis, ci să te trezești, să te dezmeticești, să rememorezi, să pui cap la cap imaginile disparate și, îna-inte de micul dejun – înainte de cafea, chiar, dacă poți și dacă atenția nu îți este captată, cumva, de altceva (real, de această dată) – , să extragi și concluzii în urma analizei.

Concluziile, la rândul lor, odată prinse în plasă, nu fac altceva decât să întregească un cerc vicios tulburător. Sunt absurde, în cel mai fericit caz, sunt greșite, în cele mai multe dintre cazuri – însă aceasta este doar o senzație pe care o ascunzi în tine, fiindcă îți lipsește confruntarea în adevăratul înțeles al cuvântului și îți lipsesc reperele în funcție de care să contabilizezi valoarea rezultatelor obținute –, astfel că sunt destule momente în care ți-ai dori să lași totul baltă și să te culci imediat la loc pentru a visa din nou, iar probabilitatea de a retrăi aceleași vise (exact atunci când ți-ai dori mai mult) rămâne, firește, dis-cutabilă.

Azi-noapte am visat că părul îți ajungea până la pă-mânt, iar eu mă înveleam cu el și îți mulțumeam prin semne. Mi-era frig, mi-era frică, o frică inexplicabilă și un frig inexplicabil, la picioarele noastre se desfășura un ocean care se încăpățâna să nu-mi ofere nicio explicație, dorisem să mă ascund într-o barcă putrezită, țin minte, tu râdeai, râdeai, râdeai neauzită de nimeni, nici chiar de mine, numai că nu știu de ce râdeai, iubito, poate îmi spui acum, înainte ca zorii să calce trufași peste încă un vis in-

explicabil. Dacă poți, dacă vrei, dacă îți mai aduci aminte cum te-am visat mângâind cu părul tău atât de lung și tru-pul meu și nisipul acela mușcat de valuri întărâtate...

Întărâtate? Poate greșesc. Poate doar dornice să îți atingă tălpile, să te mângâie,

să te sărute pe glezne și să te ducă împreună cu ele în adâncurile geloase ale oceanului mut. Luându-te de lângă mine și lăsându-mă prizonierul unui nisip sticlos, un cre-dincios fanatic pregătit să sacralizeze urmele efemere ale pașilor tăi.

Mărturisesc că nu știu acum dacă râdeai de mine și de teama mea (justificată, din punctul meu de vedere, cel al îndrăgostitului pentru care o presupusă îndepărtare de iubita sa capătă conotații traumatizante) sau de încercă-rile repetate prin care oceanul vălurea din ce în ce mai aproape, căutând să pună în aplicare planul unei răpiri, fie ea și onirice.

Nu-mi place insolența unei alte zile. De atâta lumină mă dor și gândurile, nu numai ochii. Mi-aș dori să găsesc din nou refugiu în visul de azi-noapte și în lumea cuvinte-lor neauzite, să mă transform sub ochii tăi uimiți într-un Xerxes modern, trecător prin crize personale, labirinturi de suflet și concepții greșite, apoi – văzând cu ochii minții podul de corăbii sfărâmat de furtunile Hellespontului – să pedepsesc oceanul cu trei sute de lovituri de bici fiind-că a încercat să-mi spulbere și mie puntea iluzorie dintre două lumi.

Să nu biciuieşti valurile, îmi spui, nici chiar Dumnezeu, oricât ar fi de puternic, nu poate crea, pocnind din degete, un ocean care să mă ia de lângă tine... Mai bine spune că nu-ți pasă, nu este aceasta modalitatea cea mai simplă prin care oamenii îşi oferă minciuna drept colac de salvare?

Râs cristalin într-un decor lumesc matinal din care nă-lucirile s-au retras discrete, fără să protesteze. Îl aud, îl ascund în mine și trăiesc bucuria de a visa în doi, cu ochii deschiși. Iar puntea aceea iluzorie dintre cele două lumi există, iată, materializată surprinzător, întinzându-se pe deasupra unui cartier trezit la viață de imixtiuni sonore care se lovesc în geamuri ca niște păsări intrate brusc într-o transă sinucigașă.

Doar oceanul protestează. Nesățios, revărsat din oniric în real, atât de mândru în impetuozitatea sa înspăimân-tătoare, cuprinzând în fierberea-i dezlănțuită trotuarele pustii și încercând să cucerească, acvatic, metodic, perse-verent, metru cu metru.

E o luptă inegală în mijlocul căreia râdem amândoi. Râdem de un oraș al neputințelor care n-a învățat încă să înoate, râdem de toată această disperare a oceanului îndrăgostit de femeia altui bărbat, de noi și de confuziile cotidiene printre care pășim fără a căuta, cumva, salva-toarea (deprimanta, ucigătoarea) scară de serviciu a vieții.

Prozã

CRISTIANLISANDRU

sintagme literare

27

Poate că aş putea construi o arcă, îmi permit să lansez o ipoteză...

Abia apoi realizez stupefiat execrabila atenționare a realității imediate, iar un bec roșu, văzut numai de mine, lansează intermitente mesaje de avertizare. Noe umbla cu Dumnezeu, însă Noe nu și-a oferit serviciile dintr-un teri-bilism uman de cea mai joasă speță, în speranța nemăr-turisită că va fi luat în seamă și permanentizat în istoria biblică. Noe a fost ales de către Dumnezeu, aceasta este diferența esențială, a învățat să construiască o corabie pri-mind planurile acelea și, spre deosebire de mine, chiar a dus proiectul la bun sfârșit.

Dacă m-aş fi aflat în locul său, prin reducere la absurd, cine ştie ce-ar fi ieşit? O corabie întocmită prost, una care, odată lansată la apă, s-ar fi scufundat cu tot cu echipaj. Cu tot cu mine, cu tot cu ultimele semințe ale vieții. The end.

Şi totuşi – cuvintele tale, răvășitoarele tale cuvinte –, atâtea începuturi au tras sevă din tot atâtea sfârşituri. Există atâta forță într-un sfârşit, fie el şi unul adus de valu-rile înspumate ale oceanului... Nu încheie conturile decât oamenii care nu iau în calcul toate variantele. Semințele vieții, independent de voința noastră sau de inevitabilele noastre ratări, răsar undeva. Mai devreme sau mai târziu. Nu crezi?

E un ocean și în sufletul tău, iubito... Iar eu plutesc, plutesc, plutesc...

Îți cuprinzi genunchii cu brațele, apoi oftezi.Nu vreau decât să îmi promiți că nu vei face ca Noe

atunci când ne vom descoperi insula...?Semnul de întrebare. Singura constantă a vremurilor.

Este întotdeauna prezent în viețile noastre, indiferent dacă din stradă se ridică praf și fum de eșapament sau se aude murmurul unor valuri care nu ar avea ce să ca-ute acolo. Semnul de întrebare evită cu disperare singu-rătatea, se teme de singurătate ca un personaj monden care nu va reuși să înțeleagă niciodată fericirea umilă a schimnicului și tocmai de aceea face în așa fel încât să fie urmat, aproape imediat, de altele. Cu lașitatea unui singur semn de întrebare te poți lupta și poți avea șanse mari de izbândă, însă mai multe semne de întrebare te pot obliga, fără un asediu prelungit, să fluturi, resemnat, steagul alb.

Poate vei planta şi tu viță de vie. Dar să nu blestemi.???Viță de vie, da. Noe, fericit că a atins țărmul, a plantat

viță de vie, apoi a cules strugurii, a băut vin, s-a îmbătat, s-a dezbrăcat şi – nimeni nu înțelege pe deplin situația prezentată, însă acesta ar fi un foarte scurt rezumat – a blestemat un nepot care nu avea nicio vină. Promite-mi că n-ai să blestemi niciodată... Nici oceanul, nici desti-nul, nici oraşul acesta inundat pe deasupra căruia zboară pescăruşii uimiți de tot ceea ce li se întâmplă astăzi.

Te privesc. Și tac. În ochii tăi se oglindesc valuri blajine, din mine ies la suprafață alte semne de întrebare. Și îmi este o teamă teribilă de promisiunile pe care le-aș putea face acum, cu oceanul la căpătâiul patului, doar pentru a le arde, mai târziu, pe un jertfelnic al întoarcerilor la o sută optzeci de grade.

Te invit să plutim în derivă, lăsând tot trecutul în urmă.Nu ştiu să înot. Pentru mine ar trebui să desparți apele,

altfel – mai devreme sau mai târziu – te-ai descoperi plu-tind singur pe un ocean fără nume. M-am grăbit atunci când spuneam că nici chiar Dumnezeu nu poate crea un ocean care să mă ia de lângă tine. Sau nu, nu m-am gră-bit, am făcut exact ceea ce fac oamenii, în general. Au senzația că le ştiu pe toate, indiferent de subiect.

(Ai privirea unui copil care realizează că nu va primi jucăria jinduită nici după ce a luat o notă mare la o ma-terie oarecare; dar și din asta poate rezulta o experiență de viață, numai că ea este percepută și răsucită pe toate fețele abia mult mai târziu, la ceasul când nu mai e nimic de făcut și nu ne mai rămâne decât să privim dintr-un alt unghi, presupus obiectiv, toate jucăriile jinduite pe care nu le-am putut obține atunci când credeam, cu lacrimi în ochi, că ni se cuvin)

Şi toiagul? De unde să iau un toiag? Umeri ridicați sub cascada buclelor. Privire sugestivă.

Îți spui, probabil, că revărsarea unui ocean peste orașul luat prin surprindere, la primele ore ale dimineții, oferă cel puțin perspectiva incitantă unor alte miracole.

(Am privirea unui copil obligat să repete de prea multe ori că a fost odată ca niciodată nu înseamnă altceva decât a te păcăli singur, ceea ce va atrage, de-a lungul vieții, o serie interminabilă de surprize neplăcute)

Hypermarketurile, în ciuda ofertei generoase şi a acce-soriilor de tot felul, mediatizate în nesfârşite calupuri de publicitate, nu țin pe rafturi şi instrumente miraculoase cu ajutorul cărora să tai ca un chirurg în carnea moale a oceanului pentru a trasa, cu precizie medicală, un drum al exodului modern. Însă te voi învăța să înoți, vrei?, iar noi nu vom fi niciodată ca oraşul acesta înecat unde ul-timii oameni îşi lasă disperarea comună între ape, aban-donând până şi ideea că s-ar putea, că ar fi posibil, că ar exista – deasupra tuturor naufragiilor lumii inserate în baze de date aride – o fărâmă de speranță.

(Îmi amintesc că în copilărie încercam să aduc la viață – concentrat, strângând din dinți și îmbucând piesă cupiesă, rupt complet de realitate și visând lupte aeriene din care ieșeam întotdeauna câștigător – machetele unor avioane de plastic care, spre marea mea dezamăgire, nu zburau niciodată. Eu, decepționatul perfect, cel adus cu

Prozã

sintagme literare

28

picioarele pe pământ mult mai devreme decât credea, le-am strâns într-o zi oarecare și le-am aruncat la coș ca pe niște ratări personale colorate)

Azi ne vom bea cafeaua pe o plută, străbătând cu zâm-betul pe buze veneții de cartier, iar eu îți voi cânta, precum gondolierii, arii din opere celebre.

Mi-e frică de oceanul care roade fără milă fundația unui oraş luat prin surprindere...

Şi mie, trebuie să recunosc. Toți profeții contemporani, fără vreo excepție, ar trebui să-şi scrie imediat demisiile. Dar, fiindu-ne frică, înseamnă că încă trăim, iubito, chiar dacă uneori murim în vis pentru a ne obişnui, pesemne, dintr-o altă perspectivă, cu tristețea dezarmantă a ultimei replici rostite într-un colț întunecat al scenei.

Se aude un fluier în stradă, ca un vaiet, iar eu sunt incapabil să aflu dacă anunță începutul unui alt vis sau prelungirile agonizante ale destinului acvatic scris într-o dimineață acoperită de alge. Plutesc aburi de ceață peste intersecția luată cu asalt de valurile oceanului, însă izbăvi-toarea clipire a unui ochi de far se lasă îndelung așteptată. Strânsă la pieptul meu, îmi spui cu glas tremurat să amâ-năm plutirea preț de încă un vis...

Dar visul acesta, visul despre care vorbim acum și pe care îl trăim acum, e aici sau acolo? Sau există, înscris în-tre coordonate abstracte (nu absurde, atenție, diferența trebuie neapărat evidențiată) și aici și acolo? A intersectat realitatea pentru a ne face în ciudă, dintr-un capriciu încă inexplicabil, sau pentru a ne convinge că trebuie să ne re-vizuim din temelii părerea despre tot ceea ce am învățat din clipa în care am deschis ochii? Unu și cu unu fac doi, plouă numai de sus în jos, după fiecare vis urmează trezi-rea la realitate. Așa să fie?

Întrebări. Gândite. Nerostite. O efervescență mentală complet nepotrivită – într-o situație absolut normală – cu o astfel de oră.

Mă ridic din pat, te iau de mână și mergem către fe-reastră. Apa ne ajunge până la genunchi, iar tu, simțind nisip sub tălpile goale, te abandonezi (ofrandă cu ochi verzi și păr mătăsos, pe deplin nedumerită de ceea ce i se întâmplă) frisoanelor.

E imposibil...Nimic nu e imposibil. Şi ce vom face de acum încolo?Vom pluti. Pe o plută?Probabil. Una peste alta, punând în balanță toate

posibilitățile, o plută ar fi cel mai uşor de confecționat. Până şi eu voi reuşi să o asamblez. Ai să asişti la o subită transformare a partenerului de viață. Câțiva buşteni, frân-ghie şi gândul că – spre deosebire de Adam şi Eva – noi nu vom fi obligați să părăsim decât un oraş anost şi sătul de el însuşi în care, lăsând la o parte deplasatele şi omnipre-zentele ipocrizii orăşeneşti, nu ne simțeam confortabil.

Cu tine merg oriunde. Chiar şi din vis în vis...Îmi strângi atât de tare mâna încât realizez, pentru pri-

ma oară în viața mea, cât sunt de fericit.Visăm cu ochii deschişi?Întrebarea ta se alătură tuturor întrebărilor mele.

Într-un scenariu oarecare, așa cum sunt atât de multe în jurul nostru, desfășurându-se în funcție de toane sau de inspirația mai mult sau mai puțin mirobolantă/ridi-colă a unor scenariști atinși/neatinși de geniu, acum ar putea să sune un ceas. Sau să bată un clopot. Eventual am auzi – ca prin vis, chiar se potrivește ideea – geamătul repetat al pendulei fixate chiar deasupra unui șemineu în care nu arde niciodată focul. Un șemineu-simulacru, unul care îi dă proprietarului senzația că e și el ca alții, în rând cu lumea înconjurătoare, în trend, chiar dacă stă la bloc și trage pe nări aburii tocănițelor. Chiar dacă nu are de unde să aducă lemne, iar atunci când dorește neapărat să își provoace imaginația apasă un buton și, în mijlocul șemineului-simulacru, se aprinde o lumină roșie care tivește sângeriu o jalnică butaforie lemnoasă.

Întotdeauna am visat cu ochii deschiși. Fiecare în par-te – destinele noastre se căutau fără a se găsi, orbecăind pe drumuri pustiite, printre oameni superficiali care nu puteau înțelege febrilitatea căutării furibunde, acapara-toare ca o boală al cărei leac nu putea fi decât întâlnirea grabnică – și împreună.

Mulți fug de vise până le sfârâie călcâiele. Fug cu limba scoasă din propriile vise, înspăimântați, ducând în suflete lestul tracasărilor nocturne, iar uneori încearcă – ridicând absurde ziduri nevăzute pentru a-și proteja viețile fade – să facă în așa fel încât să-și interzică dreptul nativ de a visa. Poate că sunt iremediabil plictisiți de ceea ce visează, de ceea ce le transmite, prin mesaje diverse, neînțelese, subconștientul insomniac.

Mi-e foarte greu să vorbesc despre visele altora, totuși, dând eventuale explicații puerile acolo unde nici chiar proprietarii lor nu o fac, fiindcă mă poziționez, conștient/inconștient, abia în faza de tatonare a propriilor vise nesfârșite.

Îți simt privirea răzvrătită și mă decid să răspund, în timp ce un pescăruș planează în fața ferestrei și ne face semne înaripate.

(atunci am învățat cuvintele să zboare, iar dintr-o dată lumea mi s-a părut mult prea mică)

Nu. Trăim cu ochii deschişi. În sfârşit. Până acum habar nu aveam că o dimineață prelinsă pe zidurile blocurilor poate aduce cu ea, fără să ceară nimic în schimb, briza oceanului şi sarea unor misterioase străfunduri unde încă nu a ajuns nimeni.

Nu spui nimic. Însă știu că aceleași gânduri te-au încolțit și pe tine. Mai întâi au dat târcoale, adulmecând

Prozã

sintagme literare

29

Prozã

aerul ca niște prădători versați porniți la vânătoare, apoi – exact în clipa potrivită, pentru ca victima să nu mai aibănici cea mai mică șansă de salvare – au sărit la beregată. Sfâșiind. Dar mușcătura aceasta, departe de a fi letală, este reconfortantă.

Abia acum avem dreptul nesperat de a ne putea ima-gina orice. Și asta pentru că atunci când bulevardul întins sub ochii tăi, din intersecție în intersecție, se transformă subit într-un șenal, deschizând calea către un port invizi-bil, nu mai poți decât să accepți ideea conform căreia ar fi posibil să admiri, nu peste multă vreme, cu gura căscată și inima bubuind în piept, lac de transpirație sau tremurând din toate încheieturile, pânzele zdrențuite ale Olandezu-lui Zburător.

Totul devine realizabil, palpabil, chiar dacă închizi ochii, din când în când, cu gândul că îi vei redeschide și vei urmări cu privirea autobuzul care încearcă să ia curba la dreapta, iar șoferul claxonează nervos pentru a-l determi-na pe un șofer neatent să elibereze banda. Te ciupești în podul palmei, durerea este reală, visul este real, nu există niciun autobuz la câteva etaje mai jos, iar ție îți este frică să spui nimic nu va mai fi ca înainte.

Nimic nu va mai fi ca înainte, te aud șoptind.Noi vom fi ca înainte, îți murmur la ureche. Şi asta este

tot ceea ce contează. Restul va veni de la sine.Spre deosebire de nefericiții care încearcă să dea

explicații logice tuturor evenimentelor în mijlocul cărora își desăvârșesc omeneasca limitare spațio-temporală, eu mi-am permis luxul de a da haosului ceea ce i se cuvine. Există, astfel, în viața mea, o ordine haotică, oricât ar pă-rea de ciudat, și o imagine sugestivă ar fi cea a unui birou pe care sunt așezate în devălmășie notițe, acte, hârtii, do-sare, plicuri, manuscrise neluate în seamă decât cel mult o dată pe an sau cărți puse una peste alta, lăsate să ago-nizeze în speranța că, mai devreme sau mai târziu, vor fi răsfoite, citite, recitite, adnotate și analizate cu răbdarea cercetătorului dedicat.

Firește, oricine se apropie de birou trăiește o derută cruntă, iar nivelul cel mai înalt al dezolării este atins cu rapiditate. Totuși, în ciuda aparențelor, cineva gestionea-ză fiecare centimetru pătrat al suprafeței și fiecare notiță colorată purtătoare de informații mai mult sau mai puțin interesante pentru cel care nu cunoaște istoria ei.

Dezordinea nu înseamnă altceva decât o percepție. Și, încercând să suprapunem propria perspectivă peste perspectiva altcuiva, chiar bine intenționați fiind, nu vom reuși decât să dăm naștere unui haos amplificat. Iar când nu

înțelegem ceva (dar când înțelegem, cu adevărat, ceva?), preferăm să distrugem. Ne caracterizează dorința nativă de a călca în picioare castelele de nisip ridicate de alții.

Milioane de pagini plutesc acum de-a lungul bulevar-dului. Am putea păși peste ele – un pod de cuvinte poate fi mai rezistent decât un pod de vase? –, însă îmi este tea-mă că la fiecare pas am auzi gemetele autorilor.

Poate că oameni exaltați au dat năvală și au spart ușile tuturor bibliotecilor din oraș, apoi – fiindcă n-ar fi avut niciun sens să incendieze volumele (asta s-a mai făcut, de altfel, iar omul, de-a lungul vremurilor, își dorește să fie ne-apărat original, în sens negativ, indiferent de consecințe) s-au decis să înece istoria scrisă pentru a lua superficiali-tatea speciei de la zero. Un alt paragraf, o altă viață. Un alt capitol, o altă dezamăgire mondială. O altă bibliotecă dis-trusă, o alte carte ucisă fără a i se oferi dreptul la apărare. Și certitudinea că, după un oarecare interval de timp, ne vom distruge din nou cuvintele. Rânjind și propovăduind o lume rescrisă în funcție de alte interese.

Arse sau înecate, cărțile nu protestează. Așa cum ac-ceptă posibilitatea de a nu fi citite, niciodată, de nimeni, cărțile își primesc și condamnarea la moarte, prin arde-re sau înec, în tăcere. Cărțile, spre deosebire de oameni, nu încearcă niciodată să facă recurs. Și, din nefericire, nu vom afla niciodată care este ultima dorință a unei cărți.

Ai lacrimi pe obraji. Şi noi suntem precum filele acestea... Smulşi dintre co-

perte şi obligați să rătăcim pentru totdeauna între maluri nevăzute.

Poate că e mai bine aşa. O rătăcire continuă elimină contactul cu violența mâinilor care au învățat, mult prea repede, să rupă şi să mototolească destine. Sau să le transforme, pur şi simplu, în cornete pentru semințe.

Astfel, a fost o seară, şi apoi a fost o dimineață: aceas-ta a fost ziua întâi1.

O fundație lichidă care ne invită să construim vii-torul peste un trecut preschimbat în recif, divinizând supremația echilibrului instabil și potrivindu-ne ceasurile după fiecare val. Poseidon zâmbește, la linia orizontului, apoi închide furtunile într-o cochilie uriașă...

Plutim. Iar între noi și ziua a doua există doar realitatea dulce

a unui sărut.

1 Geneza, Capitolul 1, versetul 5.

sintagme literare

30

Prozã

LADISLAUDARADICI

Oameni şi fluturiCÂND TE UIŢI ÎN URMĂ, PESTE ANI, dincolo de nos-

talgia inevitabilă, te copleşeşte uneori un sentiment stânjenitor de milă pentru puştiul care ai fost, sfâşietor de-a dreptul. Poate că ar trebui să simţi o oarece mândrie pentru că ai răzbit prin toți anii aceia deopotrivă de mulți și de puțini (spre deosebire de alţii) ori să te ruşinezi de o parte din lucrurile pe care, în neştiinţă şi taină, le-aiimaginat ori săvârşit. Pentru că toţi avem abandonate pe cărările destinului (undeva prin labirint) vulnerabilităţi şi chiar păcate, mulţumiri dar şi câte o vină faţă de oameni care poate nu se mai află printre noi (acestea fiind, cred, cele mai dureroase) ori faţă de noi înşine. Tot mai des, trecând printre străini, încerc să le desluşesc în ochi spaime şi erori ale trecutului, căci după un timp înveţi să distingi pe chipul semenilor însemne mai mult sau mai puţin evidente ale traumelor şi obsesiilor iniţiale, ca pe o hartă sofisticată, dar şi iubiri nemărturisite, frustrăriadânci sau urme scrijelite ale morţii celor dragi (de mai târziu). Mulţi dintre noi preferă să plece cu aceste tăinuiri, alţii încercând ei înşişi să creadă că le-au dat uitării. În timp, chiar lucruri neprihănite ale începuturilor ne apar drept slăbiciuni şi atunci, în loc să le mărturisim, pare mai convenabil să ne prefacem că, în adevăr, n-au existat. Cred că fiecare dintre noi ar trebui, la plecare, să aibă un răgaz în care să i se releve adevărata esenţă; nu există doi oameni identici, două iubiri, destine ori muriri asemenea. Ar fi necesar să ni se releve acele note esenţiale care, la urma urmei, ne-au definit. Chiar şi vina, în măsura în care ea există, trebuie asumată; cred că s-ar muri mai frumos şi mai lesne. Moartea ar fi atunci ca un somn după o zi trăită în deplina conştiinţă a unicităţii, splendorii şi durerii ei. Deseori mă întreb ce întrezăresc cei din jurul meu uitându-se în ochii-mi, oare care sunt lucrurile pe care ar trebui să mi le reamintesc şi să mi le asum (eu le-aş numi beatitudini ale vieţii) dacă aş şti că mâine sau, în orice caz, în curând ar trebui să părăsesc labirintul, în schimbul unuia (deşi incitant) mai vast şi mai imprevizibil, poate fascinant ori, dimpotrivă, tenebros.

CRED CĂ PE LISTA BEATITUDINILOR MELE EXISTENŢIA-LE printre primele s-ar afla ceea a relevării frumuseţii lumii; necontenit, lumea a fost pentru mine un motiv de perpetuă mirare de care n-am încetat nici o secundă să

mă entuziasmez. Nu e vorba de alcătuirea universului în ansamblu (suntem prea insignifianţi pentru a ne încumeta să-l cuprindem cu mințile noastre insuficiente), ci în combinaţia inedită a elementelor palpabile care alcătuiesc spaţiul vital în care venim pe lume. Patru sunt coordonatele care l-au definit pe al meu, marcându-mă, dacă mă gândesc bine, pentru totdeauna: casa, dealurile din jurul satului, lunca râului şi, desigur, pădurile. Ele au constituit paradisul după care am tânjit mereu, revenind ori de câte ori a fost posibil, chiar şi numai în vis. Le-am explorat încă din primii ani ai vieţii cu un neastâmpăr şi o frenezie ieşite din comun; adevărul e că eram în rai acolo (regăsindu-mă), ca un ied năstruşnic care, neducând lipsă de nimic şi neavând altă grijă decât, jucându-se, să exploreze şi să experimenteze. Poate din pricina asta paradisul biblic mi s-a părut dintotdeauna lipsit de sens şi fără conţinut. Şi niciodată nu eram singur, ci cu Gheri, prietenul meu din copilărie. Aveam aceeaşi vârstă, eram colegi de bancă şi, în plus, veri şi vecini. Nu ştiu ce cred sau ştiu astăzi părinţii despre copiii lor, dar la zece-unsprezece ani, la două decenii după cel de-al doilea război mondial, când cea mai miraculoasă invenţie a tehnologiei pe care o întâlnisem era locomotiva cu aburi, imaginaţia noastrăn-avea limite. Dincolo de năstrușnicele idei, cum era, de pildă, cea a încrucişării câinelui cu pisica pentru a obţine o nouă specie (am făcut demersuri susţinute în acest sens, Gheri păstrând mulţi ani urmele muşcăturii şorecarului meu pe picior, iar eu aproape pierzându-mi degetul mare de la o mână după ce mâţa lui m-a muşcat până la os, iar rana s-a infectat), nu a fost idee să n-o experimentăm, chiar dacă uneori costurile erau imprevizibile şi considerabile. Ne plăceau lucrurile palpabile, proiectele în care ne implicam efectiv (niciodată joaca de dragul jocului), cum era, de pildă, săparea unui tunel într-un mal înalt şi argilos (aproape îngropându-l de viu pe unul dintre puştii care ne ajutau), îndiguirea pârâului pentru un loc de baie (şi inundarea unor grădini de zarzavaturi), provocarea unui incendiu de pădure (când am copt porumb aprinzând nişte baloturi de paie), prădarea fructelor din livezi şi chiar din grădina bisericii, neobositele încercări eşuate de domesticire a unor animale sălbatice, de la păsări la veveriţe, şerpi, hârciogi ori broaşte râioase.

UNA DINTRE PREOCUPĂRILE MELE CELE MAI CAPTIVANTE (şi în care Gheri m-a însoţit mereu) a fost goana după fluturi. Descoperisem în biblioteca din sat o carte veche, cu speciile autohtone, cu îndrumări privind naturalizarea lor. În odaia mea aveam un perete întreg cu rame cu fluturi: coada-rândunicii şi ochi de păun, albăstrelul argintiu şi păiuşul portocaliu-roşcat, sângeriul inelat sau delicata lămâiţă. Ziua goneam după ei prin fâneţe şi prin lanurile de lucernă, noaptea, în vis, continuând să alerg după alte specii, imaginare; devenise

sintagme literare

31

o obsesie. Îmi lipseau doar fluturii crepusculari şi nocturni:fluturele de noapte cu ochi de păun, buha semănăturilor, răchitarul şi, desigur, vestitul cap-de-mort. Era vacanţă, sfârşitul lui iunie; cred că a fost anul în care am descoperit magia nopţilor de vară. Plecam după lăsarea întunericului, până la cea mai frumoasă poiană de la marginea pădurii fiind pe puțin trei kilometri. Tot timpul în urma lui Gheri, care parcă se grăbea mereu, îi parcurgeam cu o frenezie de neimaginat. În capătul poienii, între doi carpeni tineri, legam cearşaful de colțuri, întinzându-l cât se putea de bine, iar în dosul lui, neavând lanternă, aşezam o lampă cu gaz. Roiuri întregi de insecte, fluturi şi molii se adunau în curând, lovindu-se de cearşaf, unele agăţând-se cu picioruşele de material, cele mai multe căzând însă în iarbă, pricinuind o veritabilă fojgăială acolo. Erau îngeraşi şi argintuţe, cum le alintam, făpturi minuscule şi delicate, cu aripi firave, transparente sau pudrate cu praf de lună, dar şi fluturi mari, cu trupuri greoaie, grosolane şi aripi puternice, ascuţite, galbene, verzui sau cenuşii. Cea mai preţioasă captură era Saturnia pyri, aproape de o palmă, un fluture păros, brun-gălbui, de diferite nuanţe, cu câte

o pată oculară pe fiecare aripă, asemănătoare ochiuluide pe aripa de păun, dar şi celebrul Anherontia atropos, cu un abdomen proeminent, o trompă puternică, purtând pe toracele păros, brun-închis, un desen galben-brun în formă de craniu. Ademeniţi de insecte, în curând se iveau liliecii, săgetând deasupra capetelor noastre, în timp ce cucuvelele ţipau strident din adâncul dumbrăvii, pornite la vânătoare de şopârle şi pârşi de alun.

ACEASTA ESTE DOAR O FĂRÂMĂ DIN FRUMUSEŢEA acelei lumi palpabile pe care eram gata s-o descopăr tot timpul, chiar şi azi, bucurându-mă fascinat când zăresc o prigorie sau un pescăruş albastru, un cerb, un lipan,un colţ de crâng, un mal de apă, recunoscător cumva că fac parte din această minunăţie vie. La care se adaugă, desigur, şi alte beatitudini existenţiale: cea a simplităţii şi frumuseţii lăuntrice a semenilor mei, cea a dragostei, a poeziei sau a muzicii. Câte un strop de dumnezeire într-o viaţă prea vulnerabilă să le cuprindă pe toate; Doamne, acesta este raiul pe care să mi-l pregăteşti dacă vei crede de cuviinţă că-l merit din partea-ţi; iar dacă nu, să ştii că eu oricum mă voi afla acolo…

Prozã

sintagme literare

32

Pijamaua pufoasă a fost îngropată

„Să ai copii nu te face un părinte, aşa cum să ai un pian nu te face un pianist.”

Michael Levine

Beau şi te aştept – asta e straşnic de abrupt, nu pot începe aşa un roman dacă vreau să iasă ceva din el.

Nevermind, beau şi te aştept, asta e straşnic de adevărat, îţi jur; şi la urma urmei, nici n-ar mai conta atît de mult, în contextele noastre, dacă e abrupt sau nu, important pentru mine acum e ca toate astea să ajungă cu bine la tine. Să ajungă la tine. Să ajungă. Să.

Nu prea mai știu unde și cum să te găsesc, lucru ce iscă în mine furtuni de zăpadă groaznice.

Între coastele mele ninge, și nimeni, absolut nimeni nu mai poate schimba asta în vreun fel.

Dragostea e mai jeluitoare decât cea mai strașnică moarte.

Stau să mă gândesc la faptul ireparabil și, oarecum, ireversibil, că va veni cândva o ninsoare atât de mare, o ninsoare ce va porni dinspre clavicula mea înspre exterior, nu invers, precum se întampla adeseori, încât nu voi mai putea distinge moartea de viaţă, şi abia atunci voi putea, murind încă din tinereţe, să îţi strig prin telefon ( asta numai şi numai în cazul în care aş avea indeajunsul noroc de-a-mi reaminti numărul tău și îndeajunsa minune ce ar releva extraordinara șansă ca tu să-mi și răspunzi ): bă, să-mi bag pula, eu chiar te iubesc !

În privința asta, anotimpurile geroase mi-au (şi ţi-au) fost dintotdeauna antipatice – sunt aşa, scârboase, reci, parcă n-ar avea nimic de-a face cu esenţa omului la care visez eu ca o idealistă pierdută ( mereu ai urât faptul ăsta la mine ) - omul n-are cum să fi păcătuit atât de mult în istoria sa încât să merite să trăiască iernile. Ar trebui să hiberneze. Sau mai ştiu şi eu, poate chestia aia cu încălzirea globală nu e chiar un blestem, e chiar o făgăduinţă pentru civilizaţie. Cel puţin pentru noi doi ar fi.

Cine știe, de fapt, că încălzirea globală reprezintă, în ciuda numelui, inghețarea globală?

Uite, așa ai fost și tu pentru mine – a fost nevoie să mă încălzești ca să pot ingheța acum de-a binelea.

Nu mai știu nimic despre fericirea mea –adică de tine, și la urma urmei, cuvântul ăsta, fericire, mă cam enervează de la o vreme, habar nu am care este adevărata ei complexitate, sau dacă ea chiar există în carnalitatea ei.

Apropo, ai observat, iubitule, faptul iremediabil că toate sentimentele poartă nume și se conjugă numai la feminin? O iubire, doua iubiri, o ură, doua uri, o emoție, două emoții, și lista poate continua la infinit.

Oare de ce se presupune în lumea în care trăim că doar femeile le simt? Bărbații nu sunt fericiți niciodată? Ei nu plâng? Ei nu iubesc? Ei nu urăsc?

În fine, vorbeam de fericire. Fericirea? Păi fericirea e microbul ce îi molipsește pe cei săraci cu duhul și îi ocolește pe cei norocoși, adică intelectualii. Viața pentru aceștia nu are niciun sens tocmai pentru că o privesc așa cunoscători. Dacă un copil primește o jucărie plăcerea și frumusețea obiectului rămâne intactă până când copilul îi învață mecanismele pe de rost.

Astfel, aș da orice ca întreaga mea viață să mi-o petrec necunoscând acest dar - aș fi fericită, am fi fericiți.

Așadar, beau și te aștept – ah, ce minuni cauzatoare de moarte mă lovesc ! Pahare pline curg în mine iar tu, iubitule, privește…

Eu sunt aceasta ce își face cruce la fiecare inghițitură, eu sunt aceasta care își rumegă unghiile de fiecare dată când se simte vulnerabilă, al meu e acest trup pe care-l stăpânești pe drept ori pe nedrept, a mea e gura de care te ferești sau nu, al meu e glasul care te strigă blajin prin casă duminicile, a mea e talpa pe care o săruți sau pe care o vindeci sau pe care o alungi.

Eu sunt aceasta care adoarme mereu în timpul serialelor, care este complexată de deviația de sept, care mănâncă din palma umanității fără să ia în calcul suferința. Da, eu sunt aceasta ce suferă pentru toți, în timp ce acești toți râd de mine, râd de tine, râd de cei care au avut curajul nestăvilit de a rămâne alături de mine și de a mă înțelege.

Între noi fie vorba, viața mea nu a fost niciodată ușoară – nu am avut pe nimeni alături, obișnuită doar cu dureriși chinuri pe care tu, cititorule, sau tu, Octavian, nu o să le cunoști niciodată în totalitate și de care dacă te-ai lovi ( lucru pentru care mă rog să nu se întample ) ai fi murit de mult. Te-ai fi dus dracului. Ai fi ajuns ori la nebuni ori la doi metri sub pământ.

Crede-mă, lumea nu e chiar așa de bună precum îmi și îți place să credem ( sau să sperăm, mai exact ) – asta îmi aduce aminte de o vorbă auzită la un moment dat care mi-a rămas pe viață în memorie, și care sună cam așa: Ce-ai face dacă, după ce mori, ai ajunge în fața lui Dumnezeu și acesta te-ar întreba: ei bine, cum a fost în Iadul tău?

Da, lumea în care trăim este un Iad în adevăratul sens al cuvântului, niciunde în galaxie nu cred că se poate aduna atâta frustrare, atâtea boli, atâta ură, atâta sânge de copil, de femeie, de tânăr scurgându-se printre crăpăturile pământului.

Însă Iadul fiecăruia nu este răutatea exterioară, ci cea interioară. Oamenii urâți sunt aceia pe al căror chip poți vedea negreșit ura, care adună în iriși sentimente malefice,

SONIAKALMAN

Prozã

sintagme literare

33

mefistotelice, oamenii urâți sunt aceia ce se lasă dictați de indivualism și calcă peste cadavre, defăimează gratuit suflete, sparg în bucăți munci de-o viață doar pentru a accede facil la o viață mai bună, însă ce o să facă aceștia cu viața lor bună care durează doar o clipă și pe urmă mor și în urma lor rămân invinșii, care nu se vor sinchisi în veci să îi reamintească, în urma cărora va rămâne încă un mormânt pustiu, fără flori, mormânt retrocedat în șapte ani pentru o familie săracă ce nu are unde să își îngroape tatăl mort?

Cum este ca, după atâtea sacrificii umane, să ajungi doar un pumn de oase adunate într-un sac și pus la picioarele unuia dintre învinșii tăi? Umilitor. Tare umilitor.

Moartea are efectul acesta, de a umili maleficul și de a onora bunătatea.

De la atâta băutură combinată cu două pachete de ţigări fumate pe nerăsuflate, îmi miroase gura oribil, picioarele şi mâinile nu mai ascultă niciun impuls nervos ( nu m-au ascultat niciodată, oricum – arăt ca o epileptică ce tocmai şi-a terminat porţia de crize pe ziua de astăzi, iar lucrul acesta face din mine o femeie urâtă fizic, ceea ce n-ar fi chiar așa departe de adevărul în care eu cred ), cel mai sigur mă şi clatin, deşi nu-mi dau seama, zâmbesc şi privesc ninsoarea de afară.

În barul ăsta e atât de cald înăuntru, mă simt de parcă aş fi acoperită cu o păturică moale, în faţa vreunui şemineu în care ard vreascuri și inimi, iar în paharul ăsta de lângă mine parcă nu e coniac, parcă e ciocolată caldă, din care iese abur. Îmi stă așa de bine învăluită de aburi – ar trebui să mergem într-o iarnă la munte, să ne sărutăm în nămeți sau pe o terasă, având între noi o ciorbă din care ies vapori frumos mirositori.

Pare că am o criză. Mi-a plăcut dintotdeauna să fiu crizată – ţipetele

urmate de spartul farfuriilor din casă şi trântitul uşilor mi-au provocat întotdeauna cele mai mişto senzaţii, tocmai în crizele de nervi aprofundate, când păream că sunt la un pas de atac de acord, simţeam că trăiesc cu adevărat. Ăsta era și încă este sportul meu extrem preferat, în afara celui de-a accepta să rămân lângă tine, în contextele noastre.

Îți mai aduci aminte, tu, Octavian, de crizele mele ? Normal că da, dacă nu tu, atunci cine?

Vorbesc de momentele alea în care te întrebam dacă m-am îngrăşat şi orice ai fi răspuns, mă enervam şi urlam, o înjuram pe măta, chiar dacă n-avea nicio vină, că la urmă urmei, te făcuse din greşeală, aşa mi-ai zis odată, şi îl înjuram pe tactu, şi pe sorta, şi pe fractu ăla mort înecat, şi pe Andrei, prietenul ăla pe care îl scoteam vinovat moral de orice greşeală ai fi făcut tu în faţa mea şi în viaţa noastră conjugală, să-i zicem aşa.

Şi viaţa noastră împreună, că asta… “conjugală” chiar nu merge, m-am gândit mai bine acum, o să şterg partea aia din roman când ajung acasă, a fost toată doar o criză şi-un nerv, o visare şi-un sex intelectual continuu.

Sexul alături de tine era ceresc – noi doi făceam dragoste mereu, și, vai, ce ghinion, dragostea aia se ducea în cu totul și cu totul altă parte, că între noi sigur n-a rămas vreodată.

În fine, prin sex intelectual vreau să zic că mă futeai la creieri non-stop cu filosofiile vieţii, mă futeai la creieri cu problemele tale de etică pe care încercai să le aplici pe mine chiar şi-atunci când eram în perioada de fertilitate, şi asta nu era ok, puteam rămâne însărcinată cu vreo idee, doamne-fereşte ( aş fi preferat mai degrabă să îţi port copilul, decât vreun principiu); bine, îmi recunosc vina, şi eu te futeam la cap destul de rău, doar terminasem filosofia şi trebuia să îmi exersez skillurile cu cineva, nu?

M-am gândit mai bine, merge să folosesc şi cuvântul conjugal, n-o să-l mai şterg; la urma urmei, după un pai fumat, cine mai conjuga verbele ca noi? Sau poate nu la asta se referă cuvântul ăsta?

Ce mai contează? Îl folosesc în ce sens vreau eu. Ce prostuță sunt...cum mă mai pot întreba cine? Toate curvele şi toţi pulărăii cu care ne tot dădeam întâlniri, sperând să găsim vreunul sau vreuna bun sau bună de ceva mai mult decât fumat iarbă, pălăvrăgit, futut, şi plecat dimineaţă cu sula-n coaste şi cu sufletu-n iad.

Dacă mai ajută cu ceva, îţi spun acum, erai preferatul meu când venea vorba de pălăvrăgit şi futut, însă îmi păreai de-a dreptul ciudat în a doua parte, aia cu plecatul cu sula-n coaste, pentru că la noi nu se întâmpla niciodată plecatul ăsta de care tot vorbesc. Noi ne trezeam, ţie ţi se scula, eu râdeam de erecţia ta ( uneori şi profitam de ea ), alintând-o “micuţa” sau “zâmbetul monalisei”, ne beam cafeaua, ne spălam pe dinţi cu aceeaşi periuţă şi ne culcam la loc, imediat după ce ţi se culca şi ţie la loc, imediat după ce ne uitam la televizor la tot felul de căcături, imediat după ce ne spuneam ultimele întâlniri eşuate, imediat după ce ne juram pe ziua aia aşa, tacit, că nu ne vom iubi, căsători, face copii, îmbătrâni împreună.

Tu erai ca ceaiul fierbinte pe care îl verşi pe tine, în miezul unei întâlniri cu un gagic care chiar îţi place. O şansă ai avut şi pe-aia o pierzi ca tâmpita.

Și în ninsoare asta, doar dumnezeu ar mai cunoaște adevăratele adevăruri pentru care m-ai lăsat, goală, singură, în apartamentul ăla jegos, în dimineața aia de doi februarie – și știi și tu că dumnezeu nu există – de fapt, cred că nu ai aflat încă, tu mereu ai avut o viață mișto, ca dintre alea de sunt prezentate prin revistele americane drept idilice, nu, nu ai cum fii convins de faptul că dumnezeu nu există, pentru că ți-ai făcut déjà un sport din a mă contrazice; mă rog, sunt beată și nu mai știu ce vorbesc, ideea este că nu mai cunosc, așadar, vreo scăpare din ninsoarea asta jalnică. Nicio scăpare.

Sonia, fetiță, tu chiar nu mai ai nicio scăpare. Hă hă. Parcă îl aud și acum pe tata cum spunea asta, în timp ce sughița de râs din cauza numerelor de teatru de revistă pe care i le făceam în sufragerie, pe timp de iarnă, în copilărie, când nu găseam vreun film bun de văzut la televizor.

Prozã

sintagme literare

34

Pe-atunci chiloții lui Mihai Trăistariu nu erau așa de funny, și nici nu cred că avea Guță vreo amantă pe seama căreia să râdem o dimineață întreagă, și nici nu apărea în prime-time Dani Mocanu. Din fericire.

Tata era un om imens, ușor blonduț, care emana bărbăție prin toți porii. Era înalt, avea o voce gravă și mă iubea așa cum putea un alcoolic să-și iubească fiica. Toți mi-l loveau, mi-l izgoneau, mi-l nenoroceau, iar eu eram singura lui oază de liniște, eram refrenul vesel al unui cântec de jale, eram scaietul de care nu mai scapi și de care ai și prins drag cu timpul.

Nu pot să enumăr acum nici măcar un singur lucru pe care el să nu-l fi făcut în scopul de-a mă face fericită. Muncea pentru fericirea mea, bea pentru fericirea mea, lipsea cu zilele pentru fericirea mea, și asta în tot timpul în care rămâneam singură cu toatele pe cap, sperând ca fericirea mea, adică el, să fie bine și să se întoarcă întreg acasă. Nu întotdeauna se întampla asta.

Mi-am iubit tatăl la fel de mult precum te iubesc pe tine. Pentru că și tu m-ai uitat pentru fericirea mea, și tu ai voce gravă, și tu emani bărbăție prin toți porii, și tu ești blonduț, și tu muncești mult, și tu m-ai perceput ca fiind un scaiet de care poți prinde drag cu timpul.

Ăsta era ticul lui verbal – Sonia, fetiță, tu chiar nu mai ai nicio scăpare. Pe-atunci toată propoziția asta mă amuza teribil.

Clovnul râdea la un banc spus de un spectator. Pe-atunci muream de râs când auzeam veșnicul Sonia,

fetiță, tu n-ai nicio scăpare. Îți dai seama, tu, încă de pe-atunci nu mai aveam,

darămite acum? Eram îmbrăcată în pijamaua aia pufoasă cu pinguini

veseli pe ea, era roz și mare, roasă de molii și plină de pete de untură, ba mai și mirosea ușor a urină – de la nenumăratele dăți în care tata mă făcea să mă piș pe mine de râs, gâdilându-mă.

Eram o puștoaică jegoasă de vreo zece ani, grasă, îmbrăcată prost și puțind, cu o tristețe arzând între pupile atât de ascuns și atât de mocnit, încât abia dacă am reușit eu să o identific, darămite altcineva, din exterior.

Adevărul este că am fost un copil nefericit, fără o mamă prezentă în viața lui, cu un unchi și un tată alcoolic, cu o bunică nimfomană, cu o școală de terminat, cu zece găini, trei motani, o cățea, o grădină, o vie imensă, un bunic paralizat de îngrijit. Și toate acestea în același timp. Și toate acestea în timp ce alții de vârsta mea se distrau. Și toate acestea pe nedrept. Și…

Îmi ștergeam mucii cu mânecile hainelor, mă căcam în fundul curții și mă ștergeam cu frunze, ca mai apoi, peste ceva ani, să ajung doar ceva mai slabă și mai… emancipată, de-a dreptul emancipată, sau, mă rog, cum s-o numi încătușarea asta în societatea care pute, oricum, și ea, de la o vreme, numai a urină și-a untură.

Cea mai mare dorință a mea a rămas încă aia de-a mă căca în fundul curții cu cineva. Mi se părea foarte mișto să mă împărtășesc până în străfundurile ființei mele cuiva așa, goală de orice urmă ar fi putut lăsa adulta Sonia peste pura Sonia, și asta pentru că eu pot fi analizată sau înțeleasă numai luând în considerare ambele Sonii – mereu am fost una dintre ele. Mereu. N-am fost niciodată întreagă, și era normal să îmi fie imposibil să îmi găsesc jumătatea. Eu a trebuit mereu să-mi caut jumătățile, și asta într-un singur om.

Dar tu le-ai cunoscut pe amândouă. Pe pura Sonia ai cunoscut-o încă de pe când ne jucam miuța în fața porții, prin clasele primare, când și tu purtai haine urâte și puțeai a transpirație de la atâta mers cu bicicleta, atunci când te băteam eu și tu fugeai acasă, ne certam și împărțeam strada în două. Partea de stradă care ducea către casa ta și care se termina la lacul Străulești îți aparținea în totalitate, și cealaltă parte, care începea odată cu casa mea și care își avea ieșirea către statuia Libertății îmi aparținea. Mai ții minte care era birul încălcării proprietății? Da, ne băteam rău de tot unul pe altul, nu aveam voie la ripostă și nu aveam voie nici să ne plângem părinților.

Ce prost erai pe-atunci, eu n-aveam ce căuta înspre lac, însă tu trebuia zilnic să îmi încalci proprietatea străzii, în drum spre școală. Și te simțeai obligat să-mi dai dreptate, ca să nu te mai bat zilnic, și uite-așa ne împăcam și ne jucam din nou miuța în fața porții – vezi? - te-am educat de mic pentru a avea o relație reușită cu mine.

În fiecare an, de 1 martie, îmi lăsai la poartă un buchet de lalelele – tu ești singurul care știe că îmi plac doar florile sălbatice și lalelele. Iubesc lalelele. Sunt lacrimile lui Dumnezeu. Dacă ai știi câtor bărbați le-am spus asta, și niciunul nu s-a sinchisit să îmi cumpere sau să-mi fure măcar una…

Florile. Da, florile sunt minunate și mi-aș dori să le primesc, din când în când.

Știu, sunt o femeie emancipată, și dacă vreau, îmi pot cumpăra câte flori vreau eu, însă ah, bărbatule, așa tare mi-aș dori să înțelegi că nu e, de fapt, vorba despre asta, despre floare in sine, ci despre faptul că, prin ea, îi dai importanță femeii de lângă tine. E genetic, încă de când trăiam cu toții în peșteri – bărbatul ucide pentru ca femeia să poată rămână în viață.

Dacă însăși o floare a fost sacrificată pentru mine, înseamnă că ești bărbat și că îmi poți concepe copii sănătoși, înseamnă că, în ochii și percepția ta, fericirea mea merită multe vieți sacrificate – ăsta e simbolul meu pentru actul de-a dărui o floare unei femei, și tocmai de aceea regret faptul că pentru niciun bărbat n-am însemnat vreodată atât de mult.

Regret faptul că sunt o ființă pierdută și că indiferent de potențialitatea mea în alte domenii ale vieții, sunt un zero în percepția voastră pe palierul propriei mele definiri ca femeie, ca simbol sexual, matern, romantic.

Prozã

sintagme literare

35

Dacă în teatru există vorba aia cu: puterea regelui stă în jocul servitorilor, așa e și în cazul ăsta – cum mă pot defini și avea încredere în feminitatea și potențialul meu ca femeie dacă niciunul dintre bărbații întâlniți cu timpul nu mi-a jucat această valoare?

Mai ții minte când ai făcut concurs cu pura Sonia pe cine bea mai multă apă din cișmea fără să vomite? Am vomitat împreună, fix în același timp – și a fost primul lucru romantic pe care l-am făcut în viața noastră conjugală.

A fost o senzație mult mai puternică decât un orgasm multiplu, chiar. Atunci ne-a dat zenul semn că suntem făcuți unul pentru celălalt, păcat că eram prea mici și prea proști. Acum suntem doar prea proști.

Atunci m-am îndrăgostit de tine, cred, când am văzut că vomiți în același timp cu mine, și pe deasupra, voma noastră avea și aceeași culoare, parcă veniseră amândouă din același stomac. Îți închipui ce frumos? Cum să nu te iubesc eu pe tine? Cum?

Însă cu toate astea, cum ți-aș putea spune la telefon: Bă, să-mi bag pula, eu te iubesc… și…vreau să ne căcăm în fundul curții împreună ? Cum?

N-aș putea. Cu siguranță nu aș putea, pentru că asta cu răspunsul la telefon e cumplit de complicată pentru tine. Tu, Octavian, pare că ai învățat să scrii mesaje sau să răspunzi doar unora – celor importanți, cel mai probabil, celor care nu au dragul de-a te ține de vorbă mai mult de cinci minute, celor de care ți se mai face dor din când în când. Adică tuturor, în afară de mine.

Cipriane, băiatule, tu chiar nu mai ai nicio scăpare, spunea mama, stând deasupra tatei, imediat după ce îi dădea să înghită forțat morfină, așteptând cu două monede în mână marea clipă în care ea va putea dormi liniștită noaptea.

E ușor anormală normalitatea acceptării morții celor pe care îi iubești sau i-ai iubit – trece un an după o moarte și gata, realizezi că nici n-a existat vreodată așa ceva sau acel cineva, pe zi ce trece pierzi detalii din memorie, și, cu timpul, abia dacă îți mai reamintești dacă era bărbat sau femeie, abia dacă îți mai reamintești suferința jalnică a morții. Ba chiar, după suficient de mult timp, începi să te întrebi dacă acel cineva fără de care nu ți-ai fi văzut viața continuând, a existat sau nu, poate a fost doar o închipuire, visul tău de azi noapte.

Au trecut unsprezece ani de când a murit tata și în afară de lucrurile fizice pe care mi le mai aduce aminte fotografia de pe frigider de la zoo, de când aveam 7 ani, nu îmi readuc aminte mare lucru.

Pare că n-am avut, oricum, niciodată un tată. De-asta mi-l caut prin toți. De-asta am dorința de-a fi protejată și iubită de către cineva. Dar asta a fost scăpare și n-am să mai continui să vorbesc despre ea.

Asta mă face să revin la faptul că tind să fiu mămoasă întotdeauna, chiar și în momentele în care este evident

că doar un conflict ar mai îmbunătăți situația. Da, mereu ai urât asta la mine, ne certam aproape zilnic pe cât de bună sunt cu ceilalți, fără să fi înțeles vreodată punctul meu de vedere sau mecanismele din interiorul meu care mă fac să gândesc și să procedez așa: adevărul adevărat este că nu m-am simțit iubită niciodată, și toți din jurul meu au încercat să mă împroaște cu noroi pe cât au putut, și tocmai de aceea, odată ce un om trece prin iad, de ce n-ar oferi raiul celorlalți?

De fapt, fericirea când nu costă nimic, când costă prea mult…

-Auzi, tatăl tău o să moară? M-ai întrebat într-o zi, pe când eram la furat de cireșe la nenea Pandele, ăla de stătea în fundul străzii, la numărul 68, din câte îmi aduc aminte.

-Ce-ți veni? -Așa vorbește toată stradă, am auzit-o io pe mama

cum zicea că Ciprian de la 29 o să moară și plângea pentru tine, că cică o să pleci de-aici.

-Nu plec nicăieri, idiotule. Tata n-o să moară, și eu n-o să plec.

-Îmi promiți, Sonia, că nu pleci, că dacă pleci, eu nu mai am cu cine să mă joc, am să rămân singur, n-o să pleci, da, ești cea mai bună prietenă a mea, n-o să pleci?

Dacă stau mai bine să mă gândesc, tu mereu ai așteptat asta de la mine, să fiu unica și fidela ta parteneră de joacă. Chiar și-acum, după atâția ani, tot asta vrei.

Să îți promit că n-o să te las să te joci singur. Când ești fericit numele sau prezența mea nu-ți mai

spun nimic, nu te mai mișcă în vreun fel – de-aia zic că semeni cu tata atât de mult. Când ești singur, însă, merit să fiu trasă la răspundere pentru că te-am lăsat să ajungi așa, nu?

Dar cu mine cum rămane? Spune, cu mine cum rămane? Cum rămane?

(aici aș insera niște farfurii care zboară frumușel prin casă și se sparg de pereți sau în capul tău, niște injurături la adresa lui măta, injurături pentru sorta care nici nu există, tu n-ai soră, pentru tactu ăla bețiv care incă are să îmi dea înapoi 30 de lei și pentru fratitu ăla înecat în lacul Străulești, și pentru Andrei, prietenul tău, care sută la sută el ți-a băgat în cap să te comporți așa cu mine, să știi că nu sunt genul, dar într-o zi o să mă satur și-o să te pun să alegi între mine și el, hai, spune, ce alegi, pe mine, care-ți spăl chiloții sau pe el? Spune ! ).

Aveai o bicicletă roșie, eu aveam una verde, asta mereu a fost combinația mea de culori preferată – roșu și verde. Mai lipsește un alb la mijloc și gata, se făcu și steagul patriei din care îmi veneau sângele, numele și strămoșii.

Am avut o dată un date cu un naționalist extrem, care mi-a zis că ungurii ar trebui să moară toți, extirpați ca șobolanii. Habar n-avea că îmi venea să-l înjur în maghiară. Dar nu, tu mă știi, sunt și mai diabolică. L-am

Prozã

sintagme literare

36

adus acasă, l-am dezbrăcat, era excitat până la culme, și apoi i-am cântat Az a szep.

-Termină ! Tata e doar bolnav, o să îi treacă. Și n-am să plec nicăieri, fătălăule. Acum nu te mai mișca, o să cad din copac și îți rup gâtul dacă mă lovesc.

Vezi? Dincolo de orice criză aș fi făcut, răspunsul era întotdeauna în favoarea ta, și încă este, în orice situație. Asta e partea comună pe care o au adulta Sonia cu pura Sonia – amândouă îți fac pe plac. În rest, toate celelalte sunt schimbate de-a binelea.

Tăticule, tu chiar n-ai mai avut nicio scăpare, spuneam și eu, aruncând un pumn de pământ peste un sicriu ieftin și care arăta ca fiind luat la mâna a doua, un sicriu în care stătea ca visând la scularea morților, tata. Asta e ultima imagine pe care o am cu el: mort într-un sicriu urât, acoperit cu o pânză urâtă pătată de vin, cu fălcile strânse de un pansament, cu ochii ăia tulburi închiși, cu mâinile împreunate ca într-un soi de rugăciune ciudată, cu un picior strâmb și cu buzele vinete.

De-asta n-am mai putut să beau vin atâția ani. Orice înghițitură aș fi luat ar fi fost ca și cum i-aș linge cadavrul tatei.

Cu timpul, cum spuneam, toate imaginile astea s-au înmagazinat într-o parte a memoriei mele în care n-am mai făcut curățenie multă vreme. Până astăzi, când am început să scriu toate astea. De dorul tău.

Mă simt datoare să îți spun un lucru foarte important pentru mine, pe care am tot evitat să îl cunoști – tu m-ai convins să încep să beau vin, și asta pentru că peisajul, sau, mă rog, contextual era perfect, era noapte, eram doar noi doi, urma să facem dragoste și în ochii tăi se citea împlinirea bărbatului care și-a găsit în sfârșit femeia vieții lui ( asta e o dovadă a faptului că ochii mai și mint sau că, în fine, eu nu sunt o cititoare chiar atât de bună a irișilor )– eram, pentru prima dată, fericită, și am simțit nevoia să neutralizez cadavrul tatei pătat de roșu cu amintirea ochilor tăi. De-atunci, nu am mai băut vin roșu pentru că mă face să plâng. Îmi readuce aminte de faptul că am fost fericită, că ai fost fericit.

Efectul e același, doar cauza e alta. Tata puțea exact cum puțeam eu, în urmă cu doar

un an, în timp ce scoteam pe gură ce învățasem eu de pe la Stela și Arșinel, în timp ce îmi ștergeam mucii groși de mânecile pijamalelor pufoase care au fost îngropate împreună cu orice altă amintire legată de el.

E ciudat cum inconștientul e ca a doua persoană pe care o porți în țeastă – decide singur ce să facă, cum să facă, așa cum crede el că e bine pentru tine. Inconștientul îți e ca o mamă idioată ce nu te înțelege și care îți cumpără doar șosete roșii flaușate.

Pijamalele pufoase au fost îngropate, de-aia nu am mai vrut să știu nimic de ele de-atunci. De ele, de tine, de stradă, de lac, de statuia Libertății, de nenea Pandele care stătea la 68, din câte îmi aduc aminte…

Fericitul caz al preotului care nu era nici pedofil, nici homosexual

„Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte;

dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său,

nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul,

crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. ” (Corinteni 13:4-8a)

Nu, nu, cu siguranță nu, ah, pilot la ROMATSA, neah, are un neg ciudat pe nas, nu, nu, tu sigur nu, ohhho, boss la școala vieții, exact ce-mi trebuie, categoric nu. Nu, nu. Hai tu da, merge. Artist. Super, da. Preot? Ce face un preot pe tinder? Asta sună interesant. Da, categoric da. Să vezi ce-mi bat pula de el, Octaviane. Hă Hă. Aoleu, ne aude Dumnezeu. Hă Hă Hă.

N-am crezut niciodată în dragostea găsită cu ajutorul rețelelor de socializare sau, oricum, în online. Nu știu de ce, nu am vreun argument solid în apărarea punctului acesta de vedere, însă pur și simplu nu am crezut, spre deosebire de tine, care m-ai forțat să fac asta atunci. Cred că te temeai să nu cumva să fac greșeala de-a fall in love with you, baby.

De fapt, dacă stau mai bine să mă gândesc, am un argument, însă este subiectiv – am visat, ca o idealistă excentrică și exagerată ce sunt, la a întâlni dragostea aia vitală, aia, la prima vedere, de care cântă Ilie Micolov, melodie de care sunt absolut îndrăgostită și pe care am visat toată viața să dansez cu tine, dragostea aia de te întrebi când a început și de te bucuri că există, exact ca în melodia aia cu ce bine că ești, ce mirare că sunt, pe care o cântă Nicu Alifantis pe versurile iubitului meu NichitaStănescu, melodie pe care aș fi vrut, de asemenea, să dansăm împreună.

-B u n ă ! -Bună frumoaso ! Ce faci? -B i n e, p e a c a s ă. Enter. Am ieșit cu Francisc ăla la o cafea în centru. Chiar tu m-ai dus cu mașina, de “buni prieteni” ce

eram… Îmi bag picioare în prietenia noastră, acum. Îmi bag

picioare în tine, în mine, în barul ăsta jegos, în… Mi-a vorbit doar de Dumnezeu, de credință, de absti-

nență, de alte aiureli de-astea în care nu credeam și în care se vedea (sau, de fapt, se simțea) că nu crede nici el; mi-am dat seama de asta din felul în care mă freca între pulpe cu genunchiul pe sub masă, de parcă ar fi vrut să mă pună capră direct acolo, în văzul tuturor.

Săruta groaznic. Era preot la o parohie romano-catolică. Mișto, și eu

sunt catolică, ne înțelegem noi cumva, i-am zis.

Prozã

sintagme literare

37

M-a chemat la o slujbă. Chiar tu m-ai dus cu mașina. Din nou. Somnoros,

ursuz, duminică la prima oră, conduceai oarecum fericit că poate de data asta îți vine nebuna acasă mai regăsită sau mai futută sau cu gândul la altul sau mai știu eu ce gândeai atunci când nu înțelegeam de ce și mai ales cum te lasă inima să îmi faci una ca asta?!

Dragul meu Octavian, mereu am crezut, deși nu am avut curajul de a ți-o spune vreodată, faptul că un bărbat matur, adevărat, nu ți-ar lăsa nici măcar amanta să se culce cu altul. Gelozia minimă e semn de atașament, de bărbăție, lucruri pe care nu te-ai sinchisit să le simți sau cel puțin să mi le arăți vreodată.

Văd de mult timp discutată problema simțirii și a cuvântului; adică dacă te iubesc sau dacă mi-a fost dor de tine, mai e și nevoie să o spun?

Sigur că da. Un sentiment neexprimat, nespus, neînfăptuit se consideră ca nul. Niciun om nu are cititorul de inimi după el, niciuna dintre noi, femeile, nu putem ghici ce simțiți dacă nu o și transmiteți.

Spune, dragul meu bărbat, mi-a fost dor de tine, te iubesc, ești frumoasă. Spune-o și abia atunci tu vei fi eliberat și noi o vom știi. Abia atunci vom afla. Până nu o cuvântezi, dragostea este individualistă și este egală cuzero, căci nu ajunge la mine, la destinatara ei.

Faptele sunt perfecte – a spune te iubesc prin a găti micul dejun este absolut minunat și de neconstetat, eu, de exemplu, aș plânge de emoție dacă cineva, dacă tu, de fapt, ai face asta pentru mine, însă dacă mi-ai și spune-o, o dată pe lună măcar, ai face din mine cel mai înălțătorsuflet de femeie din câte ai întâlnit...

Avea har, sau cum se spune?! Nu știu, părea convingător când le vorbea oamenilor despre pace și iubire. Pe urmă, ne-am tras-o în altar o dată. De două ori. De trei ori. Îmi plăcea că sala avea acustică bună, se auzeau foarte tare bocetele mele.

Abia atunci am înțeles adevăratul sens al zicalei ăleia de mi-o repetai tu mereu, aia cu să faci ce zice popa, nu ce face el. Păi dacă toată parohia ar fi pus o tânără blondă să sugă pula și să stea capră cu țâțele goale peste altar, nu știu unde s-ar fi ajuns. La MISA, probabil.

Da, erau bocete, pentru că Francisc avea fantezii sado-maso. Adică cu bătaie, fix ce-ți trebuie ție, ziceai în timp ce îți băteai joc de mine într-un mod cât se poate de evident.

Octavian, ești un nesimțit, aș fi vrut atunci să spun. Octavian, nesimțitule, vino înapoi, aș striga acum.Mă rog, mie-mi plăcea, înainte de asta, să bat, nu să fiu

bătută, dar e chiar funny ca experiență la douăzeci de ani până și asta. Dacă nu acum, atunci când? Ia mai renunță la romantism și la idealism măcar pentru o secundă, mi-ai spus când ți-am cerut un sfat legat de asta.

Aș fi vrut să mă lași să te port în universul meu romantic – știu că ești bărbat și ți se pare plictisitor tot ce ține de

emoție, însă nu toate sunt așa cum se simt. Ar trebui să mă lași să te iubesc așa cum știu eu – ai vedea ce fericit poți fi. Și asta, îți promit, ar rămâne numai și numai între noi. N-aș da fuga să le spun băieților tăi că ai sentimente.

Însă ai curaj cu mine și iubește-mă. Dăruiește-te. Primește-mă când mă dăruiesc.

Dintotdeauna actul de a iubi, de-a-ți afișa dragostea măcar în fața iubitei, măcar atât, mi s-a părut un act pur curajos și demn de onorat. A spune: nu te iubesc, a pleca, a te culca cu mii de femei este atât de ușor și denotă atâta lașitate…

Ah, bărbatule, ai înțeles complet pe dos totul – trebuia să mă iubești, să mă suni, să îmi spui: ești frumoasă, îți stă bine părul astăzi, vezi că ai iaurt pe la gură, te iubesc.

Te iubesc. Un bărbat care își recunoaște sieși că iubește este un bărbat care nu mai e nevoie să mai demonstreze nimic nimănui – abia atunci băiatul a făcut tranziția înspre bărbat, abia atunci poate fi cuceritor de lumi, abia atunci poate lua arma în mână și lupta, și ucide, și câștiga continente. Abia după ce își recunoaște că iubește o femeie.

Adică îi plăcea mai dur, să zicem așa, că mă gândesc și la cititorii mei mai panicați de realitățile astea nasoale, ar spune ei, de experimentat, am zice noi doi.

Niciodată n-am înțeles rușinea asta, scârboasa pedan- terie de care suferă unele domnițe și unii domni. Domne, să fie, dar să nu citim noi despre ele; dar de ce, îți sângerează ochii? Crezi că fii-ta n-a stat capră niciodată? Crezi că lui fii-tu nu i s-a supt niciodată într-un parc? Într-un wc de club? Sau mai bine să nu fie deloc, nu? Sexul în misionarul, sarcină, copil, amantă, bătrânețe, moarte, așa arată planul tău perfect, domniță, pentru o căsnicie fericită, așa-i? Da’ știe lumea câtă bătaie ai mâncat tu de la bărbati-tu?

Și sunt unii cititori (pe care îi rog să închidă cartea, dacă nu au făcut-o până acum) care stau să mai și creadă ce scrii; uite, odată, prin adolescență, scrisesem o nuvelă despre una care se tot chinuia să moară și nu-i ieșea, că prostia îi depășea depresia. Și un unchi de-al meu cu care nu mai vorbesc de-atunci, a citit-o, întâmplător, și a fost scandal mare în familie, au obligat-o pe mama să mă ducă la psiholog. Și mama tâmpită de s-a lăsat dusă de nas!

Și gândește-te la ce conversații idioate și absolut pe-nibile am avut.

-Bună, eu sunt Sonia, și sunt aici pentru că un unchi alcolic a considerat că vreau să mă sinucid pentru că am scris o nuvelă despre una care voia să facă asta.

-Buuunăăăăă Soooniiiiaaaa ! (măcar de-ar fi citit finalul, pedantul, și tot ar fi fost

ceva, că aia până la urmă, hotărâsem eu, își lăsa baltă moartea, a realizat că e prea proastă pentru un gest atât de curajos și s-a apucat să trăiască, părea mai ușor).

Băi copiii mei, credeți ce face scriitoarea, nu ce scrie, că sunteți proști și puțiți a nemernicie, altfel.

Prozã

sintagme literare

38

Cărțile astea au și ele o valoare, cât de mică, și pedanteria, vălul pe ochi, ochelarii de cal, jegoșenia și ingrații îi fac rău, o pătează, o căcăcesc. Mai bine i-ai da foc, i-ar fi mai bine decât aflată pe mâinile unora că voi, domnițelor și domniților !

Așadar, alături de Francisc mă simțeam fix ca Isus biciuit, vă jur, și felul în care îmi dădea el să beau vodkă din pocalul folosit la liturghie în timp ce eram în sânii goi, doamne, era un dezmăț extraordinar !

Uneori nici nu se schimba de hainele de muncă, le zic așa, ca nu știu sigur dacă la catolici se numește sutană. Ținea sfânta liturghie cu cravașa ascunsă sub fustă, ca mai apoi, când rămâneam singuri la spovedanie, s-o scoată și să mă pedepsească pentru păcatele carnale pe care le făceam. Eram o păcătoasă, statuile cu Măria și pruncul Isus mă priveau parcă geloase, voia și ea să fi experimentat asta, în loc să îl crească pe ăla micu’. Alături de Duhul Sfânt și mai apoi de Iosif cred că a avut parte doar de partide super-mega plictisitoare, doar în misionarul sau ceva. De-asta Măria e preferata pedanților.

Abia acum realizez că nu mă pricep deloc la detalii, și nici la filosofat, nu știu cum de am luat licența aia și de cum am mai fost și bursieră toți cei trei ani – cred că profii ăia care erau unul mai sexy și mai tânăr decât altul or fi citit prin ochii mei că sunt capabilă de sex nebun și de recitat poezii până la lacrimi, ambele în același timp, combinația fatală, ce să zic, și și-au trăit fanteziile tacit, savurând zâmbetul meu la fiecare 10 dat în examen, fericiți că zâmbesc la plăcerea provocată de ei.

Mereu am avut astfel de întâmplări pe care nu mi le explic. Băi, de frumoasă nu-s frumoasă, de sexoasă nu-s sexoasă, dar parcă am așa, ceva, habar nu am, atrag bărbații ca magnetul ,și toți mă vor soție, într-un final. Ce norocoasă am fost cu tine, Octi, tu mă voiai orice, dar numai nevastă nu.

Da, niciodata nu m-am putut considera frumoasa; de altfel, pana acum doi ani, nu ma numea nimeni astfel – imi aduc aminte de un lucru inca dureros, care, prinreamintirea sa, imi provoaca zeci de lacrimi indifferent de prezentul care e modificat cu totul.

Candva, in trecutul meu, inainte de a te intalni pe tine, Octi, am mai iubit un baiat. Mult. Mult de tot.

Era fotograf pentru Playboy si era inconjurat zilnic de zeci de frumuseti exact ca cele de pe copertile revistei la care lucra. Nu stiu exact de ce anume continua sa iasa cu mine, in contextele mele si ale lui. Nu m-a luat, in doi ani, niciodata de mana cand eram in afara casei. Niciodata nu mi-a adus o floare. Cand eram impreuna pe strada imi arata alte femei, spunand: De ce nu arati si tu asa?. Niciodata nu mi-a spus te iubesc.Niciodata nu mi-a spus ca sunt draguta. La prima cearta, dupa ce i-am spus, irrational poate: Tu habar nu ai cat te iubesc ! Spune-mi, ce anume te impiedica sa nu faci nimic in sensul asta?

Apoi el s-a uitat fix in ochii mei si a spus un lucru atat de sincer, incat mi-a inmuiat genunchii si mi-a strivit inima in picioare: pentru ca esti urata !

Si atunci l-am crezut. Si inca il cred.Da, adevarul este ca sunt urata. Foarte urata. Nu am

nicio legatura cu vreo femeie de pe aceasta planeta in materie de frumusete. Pentru ca nu o am.

Da, nu sunt posesoare de frumusețe, asta e o chestie adevărată de al cărui neadevăr nu mă poate convinge nimeni. Cu toate acestea, știu despre mine că sunt o femeie deșteaptă ( nu îmi permit, totuși, să mă autodenumesc inteligentă) și asta uneori completează lipsa dotărilor perfecte ale naturii.

Femeia care te iubește te deznoadă, te transformă, simți că nu mai poți face comparația între tine, cel dinaintea femeii, și tu, cel după întâlnirea cu patosul unei inimi de leoaică.

Pe cât de puternic te simți, pe atât de slab ești cu adevărat, căci orice bărbat, pus în fața unei femei care iubește, devine mic, de neperceput, dominat, căci femeia domină tacit,dar total.

Ea niciodată nu te va întreba ceva fără rost, și să fii sigur că atunci când o va face, cu siguranță îți va intui răspunsul dinainte, niciodată nu te va pune față în față cu fostele iubiri, și nici cu viitorul, căci o adevărată strănepoată a Evei va știi că nu cuvintele sau cearta îl conving pe un bărbat să o facă soție.

Ar trebui pusă la loc de cinste, însă nu îți va recunoaște asta niciodată, și va fi întotdeauna pregătită să schimbe un bec sau să tragă cu pușca în mistreți, însă, din pricina dragostei ce i-o porți și a mâinilor prea mici și a claviculei prea dulci, nu o vei lasă tu.

O să fie regină, iar tu bufon sau rege îi vei fi. Te va face să uiți de tine, iar uneori te va face cu greu

să îți mai reamintești de alt miros de parfum sau alt trup în afară de al său.

Femeia care iubește nu e întotdeauna frumoasă, ba uneori cele urâte te zdrobesc și mai mult, astfel încât îți va da peste cap toate visurile cu femeia ideală, îți va deveni idol, și nici măcar dumnezeu nu se va mai putea pune în fața dragostei voastre.

O femeie deșteaptă va știi că ești alesul încă de la prima vedere și te va face și pe tine să crezi același lucru, indiferent dacă este așa sau nu, îți va recunoaște nuanțele din voce, va știi când minți și când spui adevărul, dar, mai presus de toate, o femeie deșteaptă îți va da impresia că poate pleca oricând, făcându-te astfel atent doar la ea.

Te va pedepsi în cel mai subtil mod posibil, făcând astfel să doară de milioane de ori mai mult.

Te va certa și te va ierta, iar iertarea ei îți va deveni drog, căci știe cum să o facă astfel încât să ajungi să iubești cearta și să te împaci cu gândul că nu e prea tăcută.

Prozã

sintagme literare

39

Vor există zile în care nu vei mai știi nimic de ea și zile în care o vei simți absolut interesată de toate nimicurile tale zilnice.

Va vrea să vă mutați împreună, dar nu o va spune niciodată, căci te va face să iei inițiativa.

Nu o vei uita niciodată, căci femeile astfel construite îți vor fi început și sfârșit de drum iar tot ce urmează după ele îți va părea nonsens.

Căci femeia care iubește, o femeie deșteaptă care iubește te va zdrobi, îngropa și te va domina, dar datorită ființei supreme care este, te vei îndrăgosti de îngropăciune și dominație.

În timp ce i-o sugeam lui Francisc în genunchi, aruncam câte un ochi statuii Măriei și ziceam: știi tu oare ce fac eu acum? Nu? Vai, virgina de tine …

După trei-patru partide de-astea de sex déjà mă simțeam plictisită. Și puțin vinovată. Îmi împlinisem și curiozitatea asta.

Știu că sunt povești pentru toate cultele, și, după ani întregi de dus și implicat în viețile bisericești, pot susține cu tărie că nu sunt doar povești. Da, și sociologic, și psihologic, și filosofic, și omenesc vorbind, preoții din biserici ori parohii, ori nevermind, cum s-or mai numi ele, sunt ori pedofili ori homosexuali. Unii sunt amândouă. Cele mai fericite cazuri sunt alea ale preoților care și-o mai trag cu nevestele sau călugărițele aciuate pe-acolo – ăștia, zic eu, sunt cei mai normali.

Dar n-am fost tot timpul așa. Proveneam și provin încă dintr-o familie de unguri, adică bolnavi de catolicism. Toate riturile erau respectate, iar Duminicile erau obligatorii păstrate pentru Sfânta Liturghie, Spovedanie și activități de voluntariat în cadrul comunității. Apoi urma masa în familie.

Dar dumnezeu pe mine nu m-a întrebat niciodată dacă sunt pregătită să îmi pierd și schimb viața cu totul de fiecare dată, an de an, moarte de moarte, sărăcie de sărăcie. De-asta îl și pedepsesc scriindu-i numele cu literă mică.

Divinitatea nu ar trebui să aibă nume. Adevărul este că ea poartă chipul și asemănarea noastră. Ea sunt eu, ea ești tu, ea este planta din ghiveci, marea agitată, omul din fața ta, câinele vecinului, gândacul de bucătărie.

Nicio religie din lume n-ar trebui să practice abstinența, niciun om nu ar trebui s-o accepte.

Ne-am născut prin sex și la el ne vom întoarce mereu, tind eu să cred. Totul este bazat pe instictul animalic. Cea mai mare greșeală a omului de când există el este aceea de-a se minți, poziționându-se mai sus de tot lanțul trofic. O minciună mai mare n-am auzit vreodată. Bine, că mai avem și rațiunea, adică dacă ne vine să futem o capră sau un mort, ne putem opri (deși, uite, la animale, în afara țapului, nu fute nimeni o capră, iar în afara gândacilor, nu fute nimeni un mort, metaphoric vorbind) dar în schimb,

atâta timp cât e și cu consimțământ, nu încalcă nicio lege firească și ar trebui primit cu bucurie.

Dumnezeu e iubire. Iar oamenii abstinenți sunt furioși și frustrați și cunosc prea puțin iertarea. Hai să ne iubim cu toții și toatele, în altare, în tufișuri, în dormitoare, în wc-uri, peste tot. Să ne iubim și să ne apropiem de Dumnezeu astfel, ce ziceți?

Da, preoții catolici din Vatican iubesc foarte mult copiii. Mai ales în cur. Călugării ortodocși își iubesc semenii. Mai cu seamă în gură.

Revenind la vina pe care-o simțeam, da, era nasol să sug pula în fața Mariei, pentru că probabil ar fi plâns, doritoare, dacă ar fi putut, iar eu nu sunt chiar într-atât de nesimțită încât să ling o înghețată de ciocolată în fața unui copil cu diabet aflat în scaun cu rotile.

Mamei îi plăcea de dumnezeu, părea că era singurul mascul care îi mai era alături; trebuia totuși să încerce, după moartea tatei, să îi mai dea vreo șansă și vreunui bărbat să îi fie alături, cine știe?, poate ar fi mers și n-ar mai fi trebuit să vorbească cu sfinții în loc să vorbească ca oamenii normali, cu oamenii normali, la telefon, pe messenger pe sentimente.ro, pe tinder, pe matrimonial.com, habar nu am.

Am încheiat chestia asta cu Francisc, asta ca să știi și tu, Octavian, că știu că te enerva faptul că pe tine nu te lăsam nici să stai deasupra mea, darămite să mă mai și supui.

Am încheiat pentru că se îndrăgostise și voia să treacă la ortodoxism și să mă ia de nevastă, iar tu, care mă cunoști ca nimeni altcineva, știi foarte bine faptul că rolul de preoteasă nu m-ar fi prins în veci.

Pe motivul ăsta, al relației mele cu Francisc ne-am și certat, atunci, mai ții minte? Cum să nu mai ții minte? Erai tu supărat că nu te las să stai deasupra niciodată… A fost prima ceartă în timp ce eram sparți rău de tot, eram în bucătăria ta (era cu două luni înainte de-a ne muta împreună în apartamentul ăla moștenit de maică-ta) și stăteam întinși pe gresie, cu frunțile orientate către calorifer, credeam că frigul pornește de la urechi, așadar, ele trebuiau încălzite ca să ne fie bine.

Aș putea face asta și acum, în ninsoare, însă ar fi ciudat ca toți clienții barului ăsta în care stau și scriu de ore bune să mă vadă întinsă cu fruntea orientată către calorifer. Nu știu câți dintre ei ar zice, așa, banal:

Ah, înțeleg ce face, își încălzește urechile, de-acolo pornește frigul mereu, să știi.

Afară e aproape noapte, ninge și mi-e rău. Iau o pauză de la scris, mă duc la baie să vomit, apoi trec pe la bar, mai iau un coniac și mă întorc la masă. BRB. Scrie tu ceva, dacă vrei, cât lipsesc. Sunt sigură ca o să scrii ceva mai logic și mai calitativ decât reușesc eu acum, în starea asta. Scrie, de exemplu, aici, despre prima ta dragoste. Scrie. Scrie ca să nu mai doară.

Prozã

sintagme literare

40

…………………………………………………………………………………

Gata, scuze dacă am întârziat, mi s-a facut poftă de lămâie și baristul a trebuit să se ducă până la magazinul din colț să cumpere.

M-a rugat pe mine să stau în locul lui până se întoarce, ne cunoaștem de mult. Mi-am preparat singură un campari orange între timp; pot să o fac, mă și știu cu patronul. Știu, am spus că o dau toată noaptea pe coniac, dar, în timp ce vomitam, m-am gândit să fiu puțin mai feminină și eu, și chiar tu spuneai, Octavian, că femeile, din punctul tău de vedere, beau doar campari orange. Cu o astfel de femeie te vedeai tu însurat. Eu beam întotdeauna coniac sau ceiuț cu căpșunele, depinde de care dintre cele două Sonii aveam nevoie în seara aia, poate ăsta să fi fost adevă- ratul adevăr pentru care (dau copy/paste, sunt obosită să reformulez) m-ai lăsat, goală, singură, în apartamentul pla jegos, în dimineața aia de doi februarie – și știi și tu că dumnezeu nu există – de fapt, cred că nu ai aflat încă, tu mereu ai avut o viață mișto, ca dintre alea de sunt prezentate prin revistele americane drept idilice, nu, nu ai cum fi convins de faptul că dumnezeu nu există, pentru că ți-ai facut déjà un sport din a mă contrazice; mă rog, sunt beată și nu mai știu ce vorbesc, ideea este că nu mai cunosc, așadar, vreo scăpare din ninsoarea asta jalnică. Nicio scăpare.

De fapt, știi ceva, egoistule? Da, tu, care mă vrei veșnica fidelă ta parteneră de joacă, nici măcar nu ți-ar sta bine lângă o femeie care bea doar campari orange. Ție ți-ar sta bine doar lângă mine, căcându-ne în fundul curții. Dar mă rog, am stabilit déjà faptul că nu am să mă adun niciodată suficient de mult încât să îți propun asta.

A intrat un tip, e îmbrăcat subțire. Pe ninsoarea asta, el poartă jeanși, tricou și pantofi sport, cu șosete de-alea scurte, pe care le urăsc eu și cu care ai și tu un sertar plin. Mai bine ți l-ai fi umplut cu prezervative, așa nu aș mai fi fost nevoită lună de lună să îmi cheltui banii (sau, mă rog, să ne cheltuim banii, mai exact) pe teste de sarcină.

Dar da, știu, Octavian, nu începe iar cu teoriile astea, știu că prezervativele te inhibă, știu. Am purtat discuția asta de o mie de ori.

Prezervativele te inhibă, pe când sexul făcut în tobo-ganele din parcul dintre blocuri nu. Ăla îți plăcea. Nu mă face să fac o criză din nou, pentru că asta ar fi mai nasoală decât aia în care ți-am reproșat că o urăști pe bunică-mea și de-aia nu vrei să ne petrecem ziua de Crăciun la țară, la masă cu ea. Mai ții minte? Mi-ai suportat și criza asta, ca abia mai apoi să îmi spui că de fapt nu mai avem benzină și nici bani nu mai avem pentru a umple rezervorul. Ne-am petrecut Crăciunul ăla închiși în casă, fără pâine, uitân- du-ne la Singur Acasă 1, Singur Acasă 2, Singur Acasă 3, și tot așa până la Singur Acasă 1000, în timp ce mâncam cartofi fierți dați prin zahăr, cu o bunică supărată pe noi.

A fost cel mai frumos Crăciun ever.

Păcat că interzisesem între noi te iubescul, ar fi fost un moment perfect în care l-am fi meritat să-l auzim amândoi.

De Francisc am mai auzit. A trecut până la urmă la ortodoxism pentru alta, s-a însurat și are déjà și doi copii mici. Ei, dacă nu am fost eu, a fost alta.

Asta e o sintagmă perfectă pentru viața mea. Întot-deauna n-am fost eu, dar a fost alta. În toate viețile bărbaților, în toate viețile prietenilor, în toate viețile, adică, inclusiv a mea.

Dacă n-a fost să meargă cu Sonia pură, sigur avea să fie bine cu adulta Sonia, bomba asta blondă, care are întotdeauna părul spălat, buzele date cu ruj roșu sângeriu, care învârte bărbații cum vrea ea (așa îmi place mie să cred), care are coloană vertebrală (uneori, una de moluscă, dar mă rog, măcar o are) și care își câștigă existența lucrând pentru un ziar cumoscut de can-canuri; bineînțeles, nimeni nu știe cum arată sau cum o cheamă cu adevărat pe aia care și-a vândut sufletul scriind despre Bianca Drăgușanu sau despre declarațiile fostei doamne Columbeanu, când spunea că și-o trage doar în cur cu soțul ei, doar pentru aproape 1500 de lei pe lună. Atât valora atunci când am acceptat jobul ăsta, în anul doi de facultate, sufletul meu – 1500 lei cu 200 de lei bonuri de masă.

Partea bună la job este că pot să beau cât vreau și mă pot trezi la ce oră vreau, și pe deasupra, îmi mai rămâne timp să mai scriu și căcaturi ca astea pe care le scriu acum.

Încă de la primele trei felii de lămâie pe care le-am mestecat ca pe ciungă fără ca măcar să fac vreo grimasă mi-a venit cheful să scriu o poezie. Neah, nu mi-a mers niciodată bine cu poeziile, încep să le urăsc pe toate la un minut după ce le-am terminat. Mai bine să recit un poem pentru toți de-aici.

Apropo de asta, ți-am zis că a intrat un tip îmbrăcat subțire? Nu știu ce naiba se întâmplă, dar tocmai mi-am ridicat privirea și întregul bar e plin de oameni îmbrăcați foarte foarte subțire, femeile poartă rochii și balerini, cu picioarele goale, iar bărbații sunt ori în maieuri ori în tricouri, ca tipul de dinainte.

Nu, clar au înnebunit toți, în ce lume ciudată încerc eu să mă reîntorc la normalitate?

Afară crapă pietrele de la îngheț și de la ninsoare, și ei se îmbracă în halul ăsta; mă rog, poate am o vedenie, o halucinație.

Am intrat, înainte de-a ajunge aici, într-un magazin de haine fancy.

Sper că nu ești supărat încă. Ți-am zis, a fost doar o experiență, n-am să mă mai las supusă de vreun alt bărbat vreodată, iar dacă asta e ceea ce îți dorești, bine, uite, știu că ești zodie de foc, și eu sunt, și vrei să conduci, uite, poftim, te las, numai și numai în cazul în care te întorci și îmi promiți că n-ai să mă mai lași niciodată singură, îți promit că te las să stai deasupra de fiecare dată când vrei. Acum spune-mi tu, ce poem să le recit ciudaților ăstora?

Prozã

sintagme literare

41

Papanașii și blestemata draperie cu ciucurei

„Ultimii cărora le iertăm infidelitatea faţă de noi sunt cei pe care i-am decepţionat.”

Emil Cioran

Mă gândesc la faptul că dacă îmi readuc aminte de vară, am să uit de frigul ăsta care se simte acum puţin şi înăuntru. Înăuntrul barului, înăuntrul coastelor mele, voiam să zic, mai exact.

Aşadar, tanananam, Vaaaaamaaaa.Da, Vama Veche, anul 2011, dacă nu mă înşel. Fugisem de acasă, de la mama, pe ultima sută de metri

în concediu, mă rog, de la noua casă, voiam să zic, de unde ne mutasem după ce a murit tata, care în 2011 nu mai era chiar aşa nouă, dar mă rog, nu despre asta e vorba acum.

Fugisem cu o prietenă, direcţia: Gara de Nord, personalul de la ora 3 dimineaţa, cu destinaţia Mangalia.

Urma să mergem pe jos până în Vamă, nu aveam aşa de mulţi bani, nu ne permiteam în planul nostru să plătim un taxi sau un microbuz, ceva, iar bagaje nu aveam aproape deloc, mai ales că făceam amândouă toples, nu aveam ce multe haine să luăm, erau toţi banii puşi la punct până la ultima monedă pe care o aveam.

Ajunse acolo, primul lucru pe care l-am făcut a fost să ne instalăm cortul pe plajă.

Doamne, aveam oboseala în măduva oaselor şi soarele pe piele – era fix ceea ce aveam nevoie după un an de scris articole proaste pentru pulimea care dădea un leu zilnic să le citească în metrou, în drum spre muncă.

Atât dădea publicul larg pentru a-mi ajuta căcatul pe care-l scriam: un leu.

Dacă aş fi avut suficienţi bani, aş fi vrut să le dau eu un leu, doar ca să nu îl mai citească.

Am instalat cortul, era rândul să facem o baie. Eu habar nu aveam şi încă habar nu am să înot. Prostia

mai mare pe care o posed e că mă avânt. Mă duc dracu, până la geamandură. De fapt, cred că ştiu, cumva, să înot, doar că în momentul în care mă opresc, mă panichez şi mă duc la fund ca un bolovan, de-asta nu intru niciodată singură în apă, la mare.

În marea vieţii, în schimb, am fost nevoită mereu să intru singură, deşi nu ştiu să înot nici măcar în asta.

Şi povestea e aceeaşi: mă duc dracu la fund ca un bolovan, numai că aici nu se găsește nimeni care să mă salveze.

Nimeni care să mă salveze, în caz de nevoie. Nimeni care să mă salveze. Nimeni care. Nimeni !

Ne-am petrecut toată ziua pe plajă, cu micile pauze în care mergeam la supermarket să ne luăm bere sau sandwichuri. În planul nostru financiar, cei mai mulţi bani erau alocaţi băuturii pe care o consumam seara, când

începea distracţia la Stuf, iar, ca alint, ne pusesem vreo 40 de lei deoparte pentru ultima zi, când ne programasem să îi cheltuim pe o mâncare sănătoasă, la vreun local la care am fi vrut noi, chiar înainte de-a pleca în Bucureşti.

A venit seara. Mi s-a făcut pofta de papanaşi. Am dat amândouă iama în banii ăia şi ne-am dus să mâncăm ( împreună cu un pulărău de îl agăţase ea pe plajă şi cu care, eram sigură, urma să se îmbete şi să se culce cu el în cort sau pe plajă, în noaptea aia, urmând ca eu să dorm singură, în cortul nostru, imediat după ce mă îmbătam atât de tare încât uitam, cel puțin pe moment, de singurătate), pentru că, la urma urmei, ce pula mea?, eram nişte doamne, dacă era să rămânem fără bani,urma să îi rog pe ăia din redacţie să-mi transfere nişte bani în avans pe card.

Asta cu transferatul banilor pe card îmi aminteşte de ziua aia în care am mers împreună să ne facem un credit pentru nevoi personale, aveam nevoie de mobilă în apartamentul în care ne mutasem, dormeam deja de două luni pe o saltea la zece centrimetri de podea, urma să vină iarna şi nu voiai să murim îngheţaţi, plus că eu mai şi facema crize şi plângeam după nişte draperii cu ciucurei. Ştiai că vreau o draperie cu ciucurei. Ştiai că fără creditul ăla nu ne-am fi permis în următorul an să ne luăm pat, aşternut, bibliotecă şi, bineînţeles, draperii cu ciucurei.

În vremea aia te culcai cu una, Iuliana, pe care o ştiam şi eu personal. Bine că nu mi-ai propus să o facem în trei, te-aş fi bătut exact ca în copilărie.

Bătaia, în cazul ăsta, ar fi fost nu ruptă din Rai, ci de pe strada Elocinţei.

Aveam un pact, nu ştiu dacă mai ştii de el, spunea ceva, aşa, de genul că nu trebuie, sub nicio formă, să te culci cu alte femei în casa noastră !!! Sub nicio formă !!!

Şi ai făcut-o. No, nu-i bai, la urma urmei, poate voiai să te lauzi cu patul ăla nou.

Dar dacă tot greșisei, îmi puteai spune şi mie, să ştiu la ce să mă aştept. Aş fi făcut o criză, dar măcar ai fi scăpat cu viaţa. Sau nu. Nu ştiu, nu vom ştii niciodată.

Prietena aia a mea a cărui nume nici nu îl mai ştiu, atât de bune prietene am fost, nici n-a mai stat cu mine să-mi mănânc porţia de papanaşi. A plecat pe strada principală cu ăla care era mai mare decât ea cu vreo 20 de ani ( şi cu care cică a şi plecat, două luni mai târziu, în Anglia, la cules de zarzăre sau ceva, habar nu am ce creşte pe-acolo ) şi n-a mai fost de găsit.

Mai bine, aveam timp să îmi adun cuvintele în mine pentru a începe vreun roman sau vreun articol nou.

Sau poate un poem.Poem…ah da, sper că n-ai uitat că trebuie să îmi spui

ce poezie să le recit dubioşilor ăstora din bar, care habar nu au să se îmbrace adecvat pe cod de ninsori.

Mi-am luat dulcele la care poftisem atâtea ore la pachet şi m-am urcat pe dealul ăla dinspre doi mai, se întunecase

Prozã

sintagme literare

42

şi voiam să văd marea de deasupra, stând pe pământ, şi devorând aşa cum ar fi devorat nu adultă Sonia, ci pura Sonia un dulce. Adică cu lehamite, mozolindu-se la bot, sugând dulceaţă care curgea, pentru că n-o vedea nimeni. Era doar ea, cuvintele dintre oase care abia aşteptau să aibă un motiv să iasă prin degete, să curgă pe foi, şi marea care era paşnică în noaptea aia.

Cu o bere în mână şi cu papanaşi în cealaltă, m-am aşezat cu picioarele lunecând pe marginea dealului, gata să încep carnagiul papanaşilor din 2011. Urma să rămână în istoria dulciurilor mele preferate seara aia – seara în care devoram tot ce îmi era mai drag pe lume.

Iuch, ce scârbos ! Stai, stai, cineva tocmai mi-a trimis un SMS lung de-un kilometru, care a venit sub formă a trei SMSuri, de fapt.Nici nu ştiu cine e, am şters multe contacte din listă în ultima vreme.

“Ştiu că nu vrei să vorbim, dar voiam să văd dacă eşti bine. Uite, nu ştiu cum să îmi cer scuze pentru tot ce ţi-am spus, ştiu că treci prinr-o perioada groaznică şi tristă, şi n-aş fi vrut ca tocmai eu să fiu cea care îţi agravează situaţia. Sonişkaia, te rog, vreau să fiu sigură că eşti ok. Dă-mi un semn, ceva, întoarce-te acasă, să stai singură în apartamentul ăla nu mai e o soluţie, îţi face foarte mult rău. M-a sunat mama lui Octavian, mi-a zis că a trecut pe la apartament să mai ia nişte haine de-ale lui şi plângeai cu Junky în braţe. Cică miroseai îngrozitor şi nici n-ai mai scris niciun articol pentru redacţie în ultima vreme. Toţi ne facem griji pentru tine. Atât de roagă mami, sună-mă să vorbim. Poate mergem la un psiholog sau ceva. O să fie bine faţa mamei. Te iubesc. ”

Da, iartă-mi întreruperea. Am să îl şterg imediat. N-are niciun sens.Nu mă întreba despre asta, nu vreau să-ţi răspund.

Tu, Octi, ştii foarte bine că îmi iubesc la nebunie mama, dar o urăsc teribil de mult în momentele astea în care se comportă de parcă aş fi pura Sonia mereu. Nu, acum sunt adulta Sonia şi spun aşa, în aer, în eter, telepatic poate: mama, n-am nevoie de ajutorul tău. N-am nevoie de ajutorul nimănui !

N-AM NEVOIE DE NIMENI !Nu, nu, stai, iartă-mi gura păcătoasă, te rog, am nevoie

de tine…De tine, Octi, uite, a fost şi mama bună la ceva, mi-a

adus aminte de Junky, şi el îţi duce lipsa, te rog, dacă nu pentru mine, nici nu se mai joacă cu jucăria aia în formă de găină de când ai plecat, măcar pentru el, întoarce-te şi spune-mi pentru ce adevăruri adevărate m-ai lăsat, goală,singură, în apartamentul ăla jegos, în dimineaţa aia de doi februarie – şi ştii şi tu ca dumnezeu nu există – de fapt, cred că nu ai aflat încă, tu mereu ai avut o viaţă mişto, ca dintre alea de sunt prezentate prin revistele americane drept idilice, nu, nu ai cum fii convins de faptul că dumnezeu nu există, pentru că ţi-ai făcut deja un sport

din a mă contrazice; mă rog, sunt beată şi nu mai ştiu ce vorbesc, ideea este că nu mai cunosc, aşadar, vreo scăpare din ninsoarea asta jalnică. Nicio scăpare.

Eram plină de dulceaţă pe mâneci. Doamne, eram zoioasa şi aşa de mult îmi plăcea senzaţia aia, doamne …

Mi-am pus pe telefon o melodie care îmi plăcea mie pe-atunci, dar al cărui titlu îmi scapă complet acum, nici n-are sens, nu melodia în sine conta, ci vibe-ul pe care mi-l dădea.

Mi-am scos din buzunar o țiplă în care ascusesem trei grame , o rolă de OCB şi un chibrit.

Mai aveam un papanaş. Îl lăsasem pentru poftele de după pai. Urma să scriu, în sfârşit ! Urma să scriu, aşa, zoioasă de dulceaţă cum rămăsesem. Asta numeam atunci fericire.

-Ce bine miroase aici.-Iarbă, coaie, vrei? Răspund eu.Venise un bărbat înalt, blonduţ şi rârâit, care semăna

tare bine cu un cântăreţ cunoscut, dar nu ştiu cine şi nici nu mi-am mai adus aminte după-aia. Poate era doar o halucinaţie de la iarbă, era o marfă tare bună.

După un cui împărţit cu străinul ăsta, începusem să filosofăm printre discuţii cretine.

-Ce părere ai de nihilism? Zic eu-Pe cine întrebi? Eu nici măcar nu exist. Doamne, ce-am mai râs la gluma asta, parcă o

spuseseră Nae cu Vasile, aşa tare râdeam.-Unde ai copilărit? Îl întreb eu, printre altele.-În Dămăroaia, nu ştiu dacă ştii cartierul. -Mahalaua aia jegoasă? O ştiu. Acolo am stat şi eu.-Serios? Unde? Eu pe Elocinţei, dacă ştii. E strada aia

care..-Da, la un capăt are Statuia Libertăţii iar la cealaltă

lacul Străulești.-Sonia?-Octavian?De unde m-o fi recunoscut? După zoaiele de la gură?Nu, nu, nu se poate ! am mai primit un mesaj de la

mama. Doamne, cât de mult o urăsc în momentele astea în care se dă cloşcă.

“Dă-mi un semn, te rog. Dacă vrei să fii singură, te înţeleg, nu te mai deranjez, vreau doar să ştiu că eşti bine.”

“Sunt ok. Noapte bună.” Îi zic.Nu vreau să o judec, a fost mereu drăguţă cu mine,

cu noi, cu Junky… câte nopţi a dormit mama la noi, doar pentru că o rugam noi să vină să stea cu el, când plecăm la petreceri; îţi reaminteşti, sper, că riscam să ne mănânce bibioteca de plictiseală şi singurătate, nu ne puteam per-mite asta, era cumpărată pe credit .

Apropo de bibliotecă, încă nu îmi vine să cred când îmi readuc aminte că Iuliana aia pe care ai futut-o în patul nostru, în timp ce eram plecată la redacţie (nu asta ar fi problema, dar nu mă face să repet că ai încălcat pactul!) ne-a rupt, mi-a rupt de fapt, draperiile cu ciucurei după

Prozã

sintagme literare

43

care am plâns atâta, doar pentru că i-ai zis că ai o relaţie deschisă cu altcineva, şi că ar trebui să vă rezumaţi doar la sex pentru moment, că n-ai chef de-o altă relaţie. Când am ajuns acasă şi am văzut draperiile smulse din galerie, când mi-ai spus ce s-a întâmplat, doamne, ce-am mai plâns! Nici de crize n-am mai fost în stare atunci.

Plânsul meu ţi-a fost îndeajuns încât să te debusoleze.A doua zi, dragul de tine, i-ai spus lui tac-tu ce s-a

întâmplat şi a mers cu tine, ne-a cumpărat draperii cu ciucurei noi. Ce fericire pe mine că se salvase situaţia şi că ai făcut toate astea pentru mine, ce fericire pe tine că mă vedeai fericită, ce fericire pe el că viitorii însurăței (după cum credea el pe-atunci) sunt fericiţi! Cred că până la urmă, n-o să-i mai cer banii ăia înapoi, prea îmi e drag şi prea mult ne-a iubit pe amândoi, aşa, împreună.

În altă ordine de idei, da, o înţeleg doar teoretic pe mama, şi după ce mi-am adus aminte de faza asta cu draperiile, îmi e şi jenă să îţi readuc aminte de faptul că din pricina ta nu sunt eu mamă, că atunci când am rămas însărcinată am decis cică împreună să fac avort, dar tu ştii cel mai bine că a fost doar influenţa ta.

N-am să te scot vinovat pentru asta, nu meriţi, te vreau înapoi, te vreau înapoi chiar şi-aşa, să facem un copil, te rog, vino şi fă-mi un copil, şi-apoi poţi să pleci din nou, măcar să rămân cu o bucăţică din tine, cu o frântură din tine, doamne ce-am să-l mai iubesc!

Dar atunci ai avut dreptate. Noi n-aveam bani de nimic, darămite de copilaşi. Abia reuşeam să îi cumpărăm de mâncare lui Junky, iar kilogramul de bobițe era şi încă este 5 lei, să ştii. Şi 5 lei erau un lux pe-atunci.

-Știam eu că ai să mă laşi singur, mi-ai zis.Am plâns atunci.Nu, nu te-am lăsat singur. N-am avut de ales, eram

un copil, şi da, maică-ta a avut gura aurită atunci, tata a murit, tu n-ai venit la înmormântare, halal prieten cel mai bun, de fapt, ce să cauţi tu un copil la înmormântare? Ai dreptate. Ultima dată când te-am văzut erai creţ, înalt şi

rârâit. Acum eşti tuns scurt, cu cioc, parcă mai înalt şi mai rârâit.

Nu m-a întrebat nimeni ce voiam. Mama n-a vrut să mai stea în casa aia, în care tata a murit, bine? Tu n-ai cum să înţelegi toate astea.

Nu, ai dreptate, nu poţi trage la răspundere oamenii pentru lucrurile pe care nici nu le cunosc.

Da, te-am lăsat singur atunci. Îmi închipui că ţi-a fost greu. Cu cine să te mai joci miuţa? Cu cine să mai bei apă până vomiţi? Cu cine să îţi mai împarţi strada? Cu cine să mai furi cireşe de la nenea Pandele? Cu cine să te mai baţi? Cu cine să te mai împaci? Cui să-i mai aduci lalele? Cu cine să-ţi mai serbezi ziua de naştere împreună? ( Sper să că îţi reaminteşti că eram născuţi la diferenţă de 6 zile, deşi mnda, tu erai mai mare cu doi ani ).

Bun, acum ai plecat tu, te rog, nu-mi spune nu, nu-mi spune nu, nu-mi spune tu – uite, asta sună ca o poezie.

Fir-ar ea a dracu de poezie, te rog, gândeşte mai repede ce să le recit ăstora, că oamenii vin, beau, râd şi pleacă, şi îmi e teamă că se va face aşa de târziu încât nu voi mai avea audienţă pentru recitalul pe care îl pregătesc de două capitole încoace.

Cuplurile ce călătoresc împreună au de obicei un în-treg ritual de amor - trenurile au obiceiul de a nostalgia oamenii. Aceștia îmi plac cel mai mult, însă: adolescenții îndrăgostiți ce vin dinspre munte sau dinspre mare, sur-prinși de către ochiul meu în momentul în care unul doarme în brațele celuilalt.

Sunt atenți la liniște, fericiți până peste cer și obosiți, cu tinerețea în vene. Oricât de bătrână m-aș simți, aș da orice pe o călătorie cu trenul alături de tine, Octavian, căci asta e cea mai sinceră dovadă de dragoste pură, să dorm și tu să mă păzești de zgomot...

Eu mi-am încălcat promisiunea atunci, ai dreptate, te-am lăsat. Şi tu m-ai lăsat. Vezi că ne asemănăm? Vezi că suntem suflete pereche? Vezi? Suntem chit. Întoarce-te s-o pornim de la zero.

Prozã

sintagme literare

44

Nobody

Se trezi în bâzâitul unei muște care se izbea besmetică de geamul vagonului. Încerca s-o alunge și ea revenea, atrasă ca de un magnet, pe mâna ce atârna ca o cârpă abandonată. Buimăcită și fără vlagă îi trebui câtva timp până să-și dea seama unde se află și ce e cu ea. Era într-un compartiment de tren, după toate informațiile pe care încerca să le sintetizeze într-o imagine unitară retina ei și, după amintirile recente, călătorea de mult timp . Așa se explică starea de sfârșeală de care se simțea cuprinsă, inhibiția ce pusese stăpânire asupra activității ei mentale și care-i dădeau o lentoare teribilă, neputința de a-și pune întrebări, de a căuta răspunsuri cu privire la destinația și scopul călătoriei sale. Călătorea dintotdeauna și asta era starea ei naturală, asta ai fi zis !

Ce mare chestie să nu ştii sau să nu te grăbeşti să afli ce-i cu tine şi încotro te îndrepți! Prea mult timp toate au fost planificate şi analizate, sub control, cum s-ar zice ...ce-ar fi dacă m-aş lăsa aşa ca o apă fără început şi sfârşit, care curge ori unde o duce vântul, valul...?

Închise ochii fără nici o dorință, dar pradă primelor gânduri care încercau să-și ocupe locul în mintea ei. Stătea cu o mână sprijinită sub cap și cealaltă atârnând inertă, peste corpu-i chircit, în spațiul dintre cele doua locuri, ale banchetei îmbrăcate în piele maro, pe care se așezau călătorii. Călătorii erau puțini, aerul era gros și prăfos și peste tot domnea lâncezeala. Nu-și amintea cum ajunsese să se întindă direct pe banchetă, nu-și recunoștea astfel de gesturi, poate că o ajunsese oboseala în așa măsură încât somnul îi paralizase orice discernământ sau, dat fiind condițiile în care trenul devenise a doua ei casa, nimic nu mai conta, nu făcuse decât să se adapteze, să supraviețuiască.

Uneori ca să uit mă arunc în somn . La început e bine, amorțire completă, dar mai pe urmă, după ce somnul avansează şi se întinde în mine ca o apă mlăştinoasă, intervine neliniştea, teama fără obiect. Nu te întreabă nimeni atâta timp cine eşti, ce trecut ai în spate, ce lucruri ai lăsat neterminate, ce dezamăgiri, ce pierderi ai şi dintr-o dată totul revine, totul se trezeşte în tine şi începe să răscolească, să doară. Cauți, cauți mereu în tine, alteori în afara ta, puncte de sprijin, dar ele nu sunt decât paleative, situații tranzitorii.

Aerul stătut din compartiment era împărțit, nu fără suficientă indiferență și apatie, cu alte două persoane : o tânără, frumoasă și mândră de chipul ei, însoțită de mamă sau mătușă ...nici un pericol, se gândi, ce s-ar fi făcut dacă ar fi trebuit să facă față, în starea în care era, nu știu căror situații, așa că, ignoră privirile cam înțepenite ale celor două doamne și încercând să evalueze situația, începu prin a-și face puțină ordine în lucruri. Era primul pas, fără doar și poate, într-o situație de supraviețuire așa cum părea cea de față. Încercă să se ridice și totul se învârtea în jur. O stare de rău, amorțeală, vlăguire. Știa că totul urmează să se amplifice în momentele următoare pentru că toate astea antrenau panica .

Își căută rucsacul. Acolo trebuia să fie salvarea ei pentru că acolo își punea toate cele trebuincioase unui drum și nu pleca niciodată fără el . Caută telefonul, ca să afle cât e ceasul, și medicamentele . Era ora 17.23 , așa se explica zăpușeala care persista în aer. Era târziu, era devreme, nu știa deocamdată pentru ce, dar trebuia să afle cât mai repede. Găsi sticla, pe jumătate goală, în care apa se apropia de punctul de fierbere, ceea ce indica timpul îndelungat de expunere la temperatura din aer, și înghiți mecanic cele două pastile care îi asigurau, dacă nu confortul fizic, cel puțin pe cel psihic. Oricum, cu medicamentele la ea, era în zona de siguranță.

O carte, tocul de ochelari, niște hârtii care reprezentau bonuri de casă de pe la vreun magazin, resturile unei gustări aruncate într-o pungă de plastic ...îi era foame sau, mai degrabă, nu era neapărat o senzație, dar se gândea la mâncare în măsura în care ar fi putut să-i diminueze starea de rău. Mânca pentru a elimina un posibil motiv de rău fizic. O banană, un sandwich cu pâinea deja uscată ...n-avea încotro, fără să se gândească dacă are chef sau nu, trebuie să le înfulece cât mai repede, să se asigure...

Trenul se opinti din greu, lăsând-o cu privirea agățată de imaginea unui câmp pârjolit de arșița unei veri ce-și arunca în luptă ultimele puteri. Și ăsta ar fi fost un motiv de teamă și insecuritate, în alte condiții, adică nu acum, ci probabil imediat ce se va dezmetici – nevoia de securitate va crea motive noi de insecuritate, amenințări noi la adresa echilibrului ei. Înainte ca trenul să se oprească, după ce se foiră puțin cu bagajele la vedere, doamnele din compartiment se strecurară pe culoarul trenului personal, pregătite să coboare. Nu apucase să întrebe numele stației, poate nici n-ar fi îndrăznit să întrebe, nu avea convingerea că putea fi o prezență de luat în seamă pentru cineva . Părea o ciudată, o insinuare a unei vieți ce ar fi putut să fie. Chiar nu avea nici o ambiție în a părea altcineva. La ce folos?

Pe fereastra murdară a compartimentului abia putu să deslușească numele stație: Roșiori de Vede. Nu-i spuse nimic, o stație ca oricare alta, în fond nu era treaba ei cea mai urgentă, putea să meargă oricât, oriunde, dar, până

Prozã

VERONICABACIU

sintagme literare

45

unde? Privea foiala oamenilor care așteptau să urce sau așteptau cu privirile fixate pe fereastra vagonului, ur- mărind mișcarea călătorilor. O agitație confuză și pestriță din care reținea surprinsă nerăbdarea, glasurile stridente ce se amestecau odată cu gesturile lor grăbite și dezarti-culate. Toți păreau că știu dintotdeauna ce au de făcut. Niciunul nu părea dispus să amâne ceva, să se lase furat de o neliniște, de o spaimă, să întârzie gândul cu care veniseră…

Într-o zi o să mă mut într-o gară, să stau şi să privesc trenurile care vin şi pleacă fără să aştept nimic, fără să am bilet de călătorie…pur şi simplu petrecând zilele, aşa cum vin ele, cu arşiță sau cu ploi, cu vânt sau cu ninsori. N-am fost niciodată într-o gară când ninge, n-am fost niciodată într-o gară pustie, după ce pleacă ultimul călător…

În compartimentul ei n-a intrat nimeni, puținii călători care urcaseră treceau grabiți mai departe, fără să se oprească în dreptul ei. Asta îi mări și mai mult starea de nesiguranță. O cuprinse panica ca un clește care aștepta de mult să muște. Încerca să-și amintească date recente ale călătoriei ei și senzația de greutate și durere pe care o simți, gândindu-se la trecutul cel mai apropiat cu putință, o încredință că plecase pentru a se îndepărta de o durere,de o pierdere grea, pentru a se refugia acolo unde poate uita…Obosită, pierdută, nu mai știa dacă locul ăsta există.

Trebuia să se întoarcă acasă, să-și tragă sufletul, să tragă zilele după ea și să aștepte, ca într-o gară…

Tanti Lucreția

Uneori fericirea înseamnă atât de puțin! Să te așezi în rostul tău, în lumea care ți se potrivește, care te cheamă oriunde te-ar fi dus împrejurările, accidentele sorții - asta e o fericire. E fericirea care-i ajunge Lucreției. Mereu frământa astfel de gânduri în minte cand se trezea dimineața mulțumită, lângă barbatul ei, și privea pe fereastră în limpezimea dimineții ramurile golașe ale copacilor, vârfurile trandafirilor și tufenicilor. Toate erau ale ei și le rânduise după placul inimii ei . Astfel de gânduri frământa în minte când săvârșea ritualurile fiecărei zile, chiar dacă nu erau întotdeauna cele mai senine zile, chiar dacă barbatul o mai bodogănea de una –alta, cum fac cei care stau prea mult împreună, chiar dacă mai suferea când de o durere de cap, când de vreun junghi, dureri pe care oricum le suporta mai ușor dacă erau ale ei, decât dacă ar fi fost ale barbatului ei. Se mai întâmpla uneori, și râdeau de treaba asta care părea absolut verificată, ca durerea, junghiul, apăsarea, usturimea, ce era, să se transmită de la unul la altul. Așa erau ei! Erau un caz fericit de întâlnire dintre doi oameni care nu s-au mai despărțit niciodată. Fără vorbe mari, fără nazuri în privința a cât dă și primește fiecare de la celălalt – o îmbinare potrivită,

fără să fie perfectă, atât la fire, cât și la mentalități, că restul s-a adăugat și așezat cu timpul..

Astăzi, Lucretia se trezise cu noaptea în cap și încercând să facă cât mai puțin zgomot se strecură în camera de alături, ce servea de bucătărie, și de acolo, despărțită de bucătărie printr-un zid fals de rigips, ajunse în baie. Totul strălucea de curățenie, era mulțumită, la orice oră ar fi intrat avea nevoie de sentimentul că totul în jurul ei stă în ordine. Își făcu planurile pentru ziua care începea, avea multe de făcut . Era locul în care își punea gândurile în ordine și-i veneau tot felul de idei!

-Asta cum ți-a mai venit Lucreție, cum te gândiși tu la treaba asta? îi spunea Alexe, bărbatul ei, ori de câte ori o vedea venind împrospătată și plină de avânt, după oscurtă ședere în odaia băii.

-Ei și tu acum ...contează de unde-mi vin ? Contează că am idei și ele sunt bune. Ce te-ai face tu fără mine ?

Alexe, zâmbea pe sub mustăți, ș-o lăsa să-și descarce năduful, deși știa că pe undeva avea dreptate, fără energia ei nimic n-ar fi dus până la capăt. Alexe era un om trecut prin multe: rămas orfan de mamă de la opt ani, nu cunoscuse nici bucuria, nici mângâierea unui cămin. Tatăl lui era un om aspru și foarte zgârcit, pus pe căpătuială, chiar și pe spinarea celor trei băieți ai săi. Alexe era cel mai mic și suporta mai greu, probabil că moștenise și alt aluat, din partea maică-si, de și-a luat lumea în cap, de la 16 ani, fără să se gândească la ce lasă în urmă. Nici mânia tatălui și a fraților nu fusese prea mare pentru că astfel le rămânea avere mai mare de împărțit. Taică-său se recăsătorise bătrân fiind, de spaima singurătății, iar ceilalți copii, după ce se convinseseră că averea strânsă cu multă sudoare nu-i mare lucru, și că oricum se împarte după moartea ălui bătrân, au plecat care încotro. Alexe a muncit, s-a mutat dintr-un loc în altul, unde și-a putut găsi de lucru, și-a terminat școala la seral, s-a calificat în chimie industrială, și-a uitat de suferințele din copilărie. Pe unde a lucrat a fost respectat pentru firea lui de om blând, liniștit și modest, foarte respectuos cu oamenii și, mai ales, pentru istețimea lui. A vrut să învețe, și-a dorit să-și facă un rost, să fie pe picioarele lui, să traiască altfel decât văzuse în casa părintească.

Pe Lucreția o cunoscuse în caminul de nefamiliști al fabricii. Se îndrăgostiseră pe loc, deși nici unul, nici altul nu știa nimic despre dragoste. Lucreției îi era frică să meargă alături de el, îi era frică de ce simte și mai ales se gândea să nu-și dezamăgească mama rămasă singură acasă. Plecase în lume ca și el, cu același scop, dar socotea că era prea devreme pentru dragoste.

Așa gândea ea, dar inima ei era toată în clocot. Alexe era mai mare decât ea cu patru ani și faptul că luase viața în piept de unul singur își spunea cuvântul. Așa a înțeles s-o ocrotească și să aibă răbdare cu ea, să-i spulbere cumva temerile. Cu toate astea relația lor n-a durat

Prozã

sintagme literare

46

Prozã

decât 3-4 luni, timp în care, cei care-i cunoșteau, colegii, cunoscuții, deja le puseseră zi de nuntă. Așa a fost să fie!

Când după primele zile libere de care beneficia de la angajare, și pe care bineînțeles, împotriva dorinței lui, alesese să și le petreacă acasă la mama ei, s-a întors la fabrică, la căminul unde locuiau majoritatea angajaților, nu l-a mai găsit pe Alexe. Plecase. Fără să-i lase un cuvânt, se transferase în București, într-o uzină de același profil și, așa cum avea să afle mai târziu, se înscrisese deja la cursurile facultății de subingineri. A suferit mult. Toată lumea s-a prăbușit atunci pentru ea. Nu credea c-o să mai iubească vreodată, că o să mai aibă încredere în vorbele frumoase ale unui bărbat. În același timp creștea în ea o nevoie de răzbunare, ambiția de-al face să regrete decizia lui și mai ales faptul că-i ascunsese totul. Îi venea greu să răspundă întrebărilor celor care-i cunoșteau, îi venea greu să treacă prin locurile în care fuseseră împreună. Dragostea nu trece cu una cu două, chiar dacă obiectul ei nu mai era prezent! Dar pentru el cum o fi? se întreba în nopțile în care somnul nu venea decât înainte de-a se lumina de ziuă. Într-una din aceste nopți a hotărât că tre-buie să-și facă bagajele și să se întoarcă acasă, în satul ei.

Acasă a luat hotărârea să se apuce de învățat, să dea examen la școala sanitară, o veche dorință de-a ei din copilărie, de când făcea injecții la păpuși. Și visul i s-a împlinit. A intrat la școală, spre mândria maică-si, care, în ciuda sacrificiilor pe care le făcea ca s-o țină în școală, era fericită și împăcată că face ceea ce este bine pentru fata ei, singurul sprijin la bătrânețe.

Trecuseră aproape doi ani de când Lucreția se afla la școală, deja obișnuită cu pretențiile unui oraș mare. La Alexe se mai gândea din când în când, ori de câte ori îi da târcoale vreun bărbat, dar nu mai căuta să înțeleagă ce se întâmplase. Era mulțumită cu noua stare de lucruri. Până într-o zi când, venind seara de la practica pe care o făceau după ore, la spital, auzi, intrând în holul apartamentului pe care-l închiriase cu alte două colege de-ale ei, o voce de bărbat dintr-una din camere... Gândindu-se că poate e o rudă a vreuneia dintre fete, nici măcar nu a intrat să salute. S-a dezbrăcat pe hol și a intrat grăbită în camera ei. La scurt timp s-a pomenit, val-vârtej cu Despina, colega ei, care i-a spus șoptit: te caută cineva, te aşteaptă de mai bine de o oră, după care a ieșit imediat, lăsând-o confuză și neajutorată. Nu s-a gândit decât la el, așa cum se întâmplă în astfel de cazuri, deși dacă i-ar fi spus cineva că se va întâmpla așa, ar fi negat categoric, spunând că pentru ea Alexe era o poveste moartă și îngropată.

L-a privit drept în față. Ceva în ființa ei îi spunea să se apere de orice emoție, să judece lucrurile la rece, să lase resentimentele deoparte, oricum se întâmplase și nu mai era nimic de făcut. Cu bucurie nedisimulată a privit-o și Alexe, fără vreun sentiment de vinovăție. S-au măsurat din priviri și o clipă, prea lungă, nici unul n-a spus nimic.

Trebuiau să cântărească, și unul și altul, dacă mai era ceva de spus între ei... Lucreția a fost cea care a salvat situația, altfel Alexe ar fi plecat probabil așa cum venise, poate și mai amărât, pentru că avea acum în fața lui o mândrețe de femeie, ieșită de acum în lume și conștientă de farmecul ei.

Nu i-a reproșat nimic, nu l-a întrebat pentru ce a venit, doar l-a rugat să iasă să se plimbe, să vorbescă ca doi vechi prieteni, dacă tot s-a ostenit, după atâta timp, s-o caute... A fost salvator pentru amândoi și în felul asta Lucreția își crea un fel de avantaj, ea era cu inițiativele...Despre momentul asta, care i-a detensionat și i-a făcut să înțeleagă că nu-și sunt dușmani și că nu-i puțin lucru dacă după atâta timp își vorbeau și se intuiau unul pe altul ca și când n-ar fi fost despărțiți nici o zi, aveau să vorbească deschis și să-l întoarcă pe toate fețele mult mai târziu ...

“ – Cum n-ai găsit, tu, Alexe, în tot Bucureștiul ăla o fată care să-ți placă și te-ai întors tot la mine?

-Am găsit eu, chiar mai multe, dar nu s-au lipit de mine ...eu știu ce mi-ai făcut tu? Îmi plăcea să fiu cu tine, să te am lângă mine, ori unde aș fi fost .”

Aici intervenea Lucreția, era momentul să-și foloseas-că artileria grea :

“- Și atunci cum de m-ai lăsat Alexe, și fără un cuvânt? Am fost o doamnă, nu te-am întrebat nimic, te-am lăsat să te scalzi în apele tele, doar-doar o să pricep și eu ceva…

- Ș-ai priceput ? - Cred că ți-era frică de însurătoare și asta te încurca,

tu ai vrut să te realizezi, ai avut ambiții de la început, eu m-am deșteptat mai târziu, dar nu-mi pare rău. În felul ăsta am făcut și una și alta.

- Da’ cum m-ai găsit, tu, Alexe, de unde ai știut unde să mă cauți? Aici ezita întotdeauna și-o punea să ghicească până se enerva că nu ghicea niciodată, dar ea o bănuia pe maică-sa, credea c-o căutase la ea în sat și maică-sa, care-i știa povestea, cedase la insistențele lui și-i spusese unde s-o caute.

- Și dacă mă găseai măritată, cu copii, la casa mea, ce făceai ?

- Ziceam că n-am avut noroc și mă întorceam cu coada între picioare, râdea el...”

Așa era Alexe al ei... sentimentele lui stăteau în gesturi și-n statornicia cu care a urmat-o și cu care s-au sprijinit reciproc ... S-au căsătorit mult mai târziu. A urmat reparti-ția ei, apoi moartea neașteptată a maică-sii, încercarea lui, la insistentențele Lucreției, de a se apropia de frații lui, și abia când s-a pus problema să cumpere apartamentul în care stăteau cu chirie la stat, atunci s-au căsătorit civil, niciodată religios, deși Lucreția era convinsă că în fața lui D-zeu ei au fost uniți dintotdeauna.

Când își aminteau uneori întâmplări prin care au trecut, Lucreția turuia ca o moară, mai scăpa și câte o lacrimă, că nu înțelegea ea cum atâta lume s-a dus și cum anii lor nu

sintagme literare

47

Prozã

se mai întorc și nici lumea care le-a fost martoră vieții lor ...Alexe tăcea. Chiar dacă nu scotea o vorbă îi plăcea s-o asculte, să lăse răspunsurile să se așeze în aerul ce vibra între ei și își mai turna un pahar din vinul negru și amărui, făcut din curtea lor .

Acum, pentru oamenii din sat, erau tanti Lucreția și nea Alexe. Toată lumea avea nevoie de ei și-n curtea lor, la masa din foișorul făcut de Alexe, mereu era cineva în vizită, mereu se punea țara la cale. Veniți în sat, după pensionare, și-au găsit foarte ușor rostul și aici. Alexe era un om foarte priceput, tot timpul meșterea ceva, iar când nu avea ceva de făcut pleca prin bălțile din împrejurimi la pescuit. Uneori, foarte rar, mai vorbea la telefon cu vreunul dintre frați.

Tanti Lucreția era cea care făcea injecții în sat, care oferea, gratuit, primul consult, primele indicații medicale apropiaților ei și, pentru că nu prea greșea, lumea o respecta și apela mereu la serviciile ei. I se părea firesc după experiența pe care o avea într-un spital municipal, la urgență, așa cum lucrase toată viața. Era o femeie deschisă, cumpătată, știa că n-are ce să lase în urmă decât amintirea a ceea ce au fost în lumea asta. De organizarea ei nu scăpa nimeni, nici la nuntă, nici la pomeni, nici la înmormântări – lumea păstrase o parte din obiceiurile cu care crescuse ea.

Acum se grăbea să rânduiască totul acasă, până se trezea Alexe, ca să poată pleca mai la deal, la Marieta,

fosta ei colegă de generală, care o pomenea pe soacră-sa. Își înfășură fularul gros în jurul capului și ieși în curte să arunce mâncare la păsări, să vadă dacă totul e în ordine...Mai sorbi o gură de cafea și apa fiartă ce-i rămăsese în ibric o turnă peste apa, care prinsese pojghiță de gheață, a găinilor. Aruncă o privire crizantemelor peste care, cu o noapte în urmă, căzuse bruma.

Trebuia să le taie și să se bucure de ele în casă, mult timp, peste iarnă.

Învățase de copil să se bucure de fiecare anotimp, să-i înțeleagă rostul și să se adapteze la ritmul lui, cum te adaptezi la ritmurile propriului corp. Cumva i se părea că urmând ciclurile astea ale vieții, trăirile ei se apropiau de cele ale copilăriei. Era și acum copilul care bătea câm-purile cu Mica ținând-o de mână. Uneori o visa, cu fruntea ei albă și părul ca un fum, cum se pierdea prin cețu- rile grădinii ca un suspin... Se trezea fericită și lacrimile-i curgeau ca să-i ușureze sufletul.

* * *Sărbătorile trecuseră într-o clipită. Rânduise tanti

Lucreția lucrurile așa cum știa numai ea și cum îi spunea sufletul ei curat ca apa vie. Lumea în care trăia se petrecea între rânduielile vechi, păstrate de la părinți, și cele mai noi, pe care le creaseră de atunci generații după generații. Venise gerul Bobotezei, trecuse Sf. Ion și acum satul era cufundat în zăpezi. Tăcerea albă cuprinsese totul...

sintagme literare

48

PROFIL

Marcel Mureşeanu: Poezia, „ca o vulpe”...

Închipuind o thanatologie ludică, cum – inspirat și temeinic – demonstrase Constantina Raveca Buleu, cărțile din urmă ale lui Marcel Mureșeanu (Voi plăti pentru faptele mele, în 2014 și, mai încoace, Teama, la editura clujeană Avalon) îngemănează jucăuș, sub spectrul morții, impulsul ludic și fantasmele thanatice. În fond, Poetul, „otrăvit cu viață” și locuit-de-moarte, căutat, speră într-o amânare acum când „unghia întunericului” crește; vrea un armistițiu cu moartea, deși recunoaște franc, sub simbolistica întunericului, în vecinătatea Negrului-călău: „Fugim de moarte însă către ea” (LV). Cvintinele adunate în eleganta plachetă Teama vorbesc despre „curajul” de a trăi până la moarte; sau, scrie Irina Petraș, în „drumul ființei către moarte”, Marcel Mureșeanu se dovedește „unul dintre cei mai expresivi poeți” din lirica noastră. Fiindcă, în pofida unor abil-calculate „devieri” sintactice, concluzia cade implacabil: „viața mea scrisă pe chipul morții mele” (XXV). Și, mai răspicat: „Un lepros atârnat de-o frânghie / a încercat în vis să mă mângâie / În afara vieții și-a morții, a treia cale arată-mi! / Vai cât de mult se zbate moartea / ca să rămânem în viață!” (XXVIII).

În subtilele sale genosanalize, citind poezia prin „ferestre-vitralii”, Irina Petraș s-a dovedit, în ani, o fidelă însoțitoare a poetului. Deloc întâmplător, precizăm. Muritudinea, conceptul-metaforă atât de drag criticului este o potrivită cheie de lectură. Și „glosele plastice” ale d-nei Irina Petraș, expuse la galeriile revistei Steaua, scria Vasile Igna, cercetând „intermitențele memoriei”, vorbesc tot despre asaltul nopții, despre întunericul primordial (luminiscent, însă). În plus, reamintim că placheta Voi plăti pentru faptele mele beneficia de ilustrațiile Irinei Petraș, escortând, prin textele sale critice, numeroase și savant-aplicate, „ieșirile” poetice ale lui Marcel Mureșeanu. Acesta, bântuit de presimțiri negre, știind că „unii de alții ne vom îndepărta”, scrie și publică frenetic, „cu bucurie și îngândurare”, cum s-a mărturisit. Asistă, așadar, la „o golire înceată a trupului”, denunță, sub povara anilor, „iscălitura viermelui din lăuntru”, așteaptă marea plecare. Umbra thanaticului se așterne peste acest lirism de ultimă oră, desolemnizat, începând cu Cele patru triburi

ale sfârşitului (Editura Palimpsest, 2010), fisurând masca ludismului. Demonul ghiduș, mare amator de concentrate lirice, insolitând realul (cultivând paradoxul ironic, sentențios, epicizat), a obosit, pare-se; „experiența aforismului”, grădinărit tenace, are consecințe, observase Petru Poantă (vezi și volumul Oracol, Casa Cărții

de Ştiință, Cluj-Napoca, 2010), dar „făptura purtată” în sine (Moartea, adică) pândește: „iar noaptea s-a deschis / să mă primească”. Sorescian pe alocuri (v. O umflătură), poetul, înțelepțit, chema la rampă cele patru triburi (Ura, Plânsul, Suferința, Deșertăciunea), sfătuit de Marta („lupoaică tânără”) să-și tutuiască agonia. Iar profetul îi arată amurgul, vestit de „cutele zilei”, admirând forfota Iadului, deschis „non-stop”. Fiindcă, spune poetul, mimând împăcarea (v. Praf de vânt): „Mult mai bine va fi după moarte: / vom avea timp să uităm unul de celălalt / nu ne vom mai gândi / ce se alege de viața noastră / toate vor fi veșnice / nimeni nu-și dorește nimic acolo / va fi

o mișcare continuă”. Sau, înaltă parte: „Iată că veni Pasă-rea Sufletului / și-mi spune: gata-s! Dar tu? / E bine să trecem pe ziuă Dincolo / că dacă ne prinde întunericul / spaimele din tine nu vor mai ieși.” (v. Iarăşi la răscruce). Totuși, o promisiune se înfi-ripă (v. La despărțire): „De mâine o vorbă nu mai scot despre moarte, / un cuvânt nu mai scriu despre ea, / să vadă ce-nseamnă să nu te ia nimeni în seamă / și să te mistuie fierea singurătății!”

Și încă: „Dar, oare, Atunci, / mai ai putere / să-ți fie milă / de / Tine?”

Și mai vechile Boeme (Boehms / Bohêmes / Boémiennes), adunate într-un splendid volum ivit la Cluj-Napoca (Casa cărții de ştiință, 2010), ne reaminteau că Poezia poate fi „o abație pustie”; dar, atenție, „de îndată ce calcă pe dalele ei / cel chemat, ea se reface / mai strălucitoare decât a fost înainte!” Or, negreșit, este, și el, un chemat. Aflat într-o „prodigioasă expansiune” (nota Petru Poantă), dar îmbrățișând cu zâmbet moralizator o meditație calmă, fără accese panicarde încă, ci doritoare de a afla tâlcurile ascunse „după natura lucrurilor”, Marcel Mureșeanu își continua aventura lirică. Revenit în urbea clujeană (1997), după un lung și rodnic „exil” bucovinean, și-a oferit, recapitulativ, un impozant op (510 p.), adunând Poeme scrise pe parcursul a patru decenii (1968-2008). Volumul cu pricina, ivit tot sub sigla Casei Cărții de Ştiință, beneficia de o densă Prefață a Irinei Petraș, cea care,

Atelier critic

ADRIAN DINURACHIERU

sintagme literare

49

Atelier critic

risipind observații subtile, i-a asigurat de lungă vreme o temeinică „escortă”, spuneam. Totuși, o „exactă” definiție a poetului, mereu dezinvolt și generos, aparține, credem, lui N. Turtureanu. Așadar, Marcel Mureșeanu ar fi un „miniaturist ironic și sentimental”, străin de orice gravitate morocănoasă, chiar dacă, vai, „locuit de moarte”. Un Înscris, asigurându-ne că ar lăsa „totul Poeziei”, vădește, în fața timpului care (ne) „se macină”, că această condiție de martor-spectator îi provoacă o „exuberanță sfâșâietoare” fără a-i slei ingenuitatea interogativă. Un imaginar ludic, așadar, apt de „rupturi”, cu finaluri-surpriză, înscenând fastuoase desolemnizări probează capacitatea pontoasă de a se bucura și de a inventa hazos. Doritor „să băsnească”, el, mucalitul autor, se caută fără istov. Fiindcă: „Mereu voi vorbi despre mine / ca despre un necunoscut”. Mai ales că – suntem preveniți – poznașul poet întreține „o relație complexă” cu propriu-i trecut. Iar fiorul thanatic, insinuat în colecția de crochiuri ale vieții banale, chiar „relansator al vieții” fiind (cum observa Irina Petraș), chiar supus unui tratament „crengist” intervine amenințător, anunțând alarma, implicit „mica parte nescrisă”. Deși mâna „prinde puterea / de-a scrie mai departe...”. Șăgalnic-sentimental, inventiv-jucăuș, construindu-și discursul pe temelia paradoxului, reciclând – cu o privire demistificatoare – „poezia faptului banal” și gustând nostimada înscenărilor, autorul se dedă la delicioase jocuri lexicale. Dincolo de această dezinvoltură, probată în atâtea rânduri, ludismul său, pus „pe poante”, își asumă condiția de martor. Altfel spus, irizările ironice nu refuză tușa gravă, strecurată cu umor livresc și nici maniera parodică, scutită de angoase prin avalanșa vorbelor „în doi peri”, cu apetit sapiențial. Dacă la începuturi, după etapa poeziei pentru cei mici, Marcel Mureșeanu părea interesat de reverii ruraliste, mângâiate de un sentimentalism bucolic, ulterior, printr-un lejer „efort de adaptare” (sesizase L. Ulici), el încearcă, cultivând o „destăinuire potolită” să propună chiar o ontofanie (cf. Dan Mănucă). Volumele din urmă poartă mai apăsat, spuneam, umbra thanaticului. Evident, poetul n-a abandonat scrisul în răspăr, gata să ne propună, făcându-ne cu ochiul, o istorioară. Tonul, dincolo de apetitul disimulant, e însă altul. „Vine vremea ruinelor” – ne anunță, în treacăt, poetul și constată că, la momentul fatidic, părăsim „o lume fioroasă” fără a ne fi dumirit ce este viața. Probabil, doar o lungă pregătire (v. Exerciții de noapte). Ca în excepționala Scară la cer, aflând că „lumea se ține într-o lacrimă”. Nu e vorba, suntem preveniți, de „o descoperire recentă”.

Fiindcă, în pofida exploziilor ludice, a tratamentului ironic (și, mai cu seamă, autoironic), poetul crede în „fondul sentimental”. În realitate, acuză „ora de fier a insomniei”, știe că noaptea va șterge „metaforele moarte”; așteaptă „clipa iluminării deșarte”, contemplă, e atins de reculegere. O ironie cordială, s-a observat, îmbrățișează acest concret revărsat care deconspiră o memorie

(colectivă) fabuloasă; deși, să reținem, poetul avertizează că „plouă cu uitare”. Erudiția vieții nu produce sâmburi uscați, stafidind textul; cenzura afectivă, micile cruzimi nu anulează o sensibilitate interogativă, mobilă, căutându-se neistovit în registrul altei expresivități. Este aici, poate, și răsfrângerea dilemelor omului postmodern care, înotând în eclectism, seamănă la tot pasul – spun teoreticienii – o veselă confuzie. Dar poetul nostru este cumpănit, calcă gospodărește pe drumul său și își ascunde (ne previne) „glanda lacrimală a acestui topos”; este, în aceeași măsură, o sensibilitate mobilă, permeabilă la impulsuri culturale, încât nu-și refuză reciclarea expresivității. Pe deasupra acestei disponibilități, concretul rămâne „uimitor de puternic” (D.R. Popescu), „marile nimicuri” își spun povestea, „treburile zilnice” confiscă scenariul liric. Identificăm aici un efort recuperator, ușor calofil; dar inundația amănuntelor, epicizând fluxul liric nu poartă spre cititor ecoul unor negre și neistovite lamentări. Dimpo-trivă, împins de un demon ghiduș, Marcel Mureșeanu își îngăduie mici cruzimi, purcede la simpatice înscenări, estompând conflictul dintre fondul sentimental (mereu decent) și forma ironică (ținută în frâu). El contemplă cu autoironie aventura scrisului. Ar vrea, parcă, altceva (mai serios), denunță inutilitatea victoriilor, acceptă chinul scrii- toricesc („numai rupeam din mine câte-o bucată”); și, bineînțeles, recunoaște acum, când „toate se rostogolesc” și „mi-e negru de pajiște trupul”, amenințarea sfârșitului, „frica de Paradis”. Fără a pierde, însă, din umorul ironic, fără a uita să mimeze și să mineze protocolul, fără a fi înșfăcat de gheara lacomă a anxietății. Adică la mare dis-tanță de acel debut „tribunist” (decembrie, 1957) și de cel editorial, în colecția „Luceafărul” (Pe adresa copilăriei, 1969).

Nici volumul Am fost de față (1993) nu schimba aceste impresii. După acea comentată „cotitură tematică”, după virajul expresivității (implicit, a înnoirii viziunii), poetul epicizează, cochetează cu impulsul carnavalesc, râvnește, jucăuș, desacralizarea. Primenindu-și, ciclic, mijloacele, el apasă, oarecum în răspăr, pe condiția de martor. Se mișcă lejer în spațiul domestic, aparent-umil, dovedind, cum observa Ion Cristofor, un sănătos instinct autoironic. Vom zice, deci, că Marcel Mureșeanu, consolidându-și statutul de poet citadin, lucrează – cum șăgalnic ne și avertiza – „înlăuntrul destinului”. Să nu uităm de poezia ruralității, îmbibată de candoare, cu inevitabile pusee mitizante. Poetul, născut la Cluj, la 28 noiembrie 1938, își înjghebase un scenariu liric; dar în primele cărți storcea fondul rustic, examinat sub zodia vechimii, cobora în „satul memoriei” cu un admirabil și dezinvolt efort recuperator. Asculta vocea istoriei, palpa tiparele originare încercat de „treburile zilnice”. Revenirile nu aveau însă nimic din jelania dezrădăcinatului; nu era, așadar, vorba de un sentimentalism tânjitor, poate și pentru că sensibilul Marcel Mureșeanu, lunecând pe „panta melancoliei”, se simțea mereu, dintotdeauna, acolo: „cel ce a plecat

sintagme literare

50

nu sunt eu” – va spune poetul, instalat în ne-uitare. Timpul regăsit coagulează într-o încercare imnografică, respectând datinile și calendarul: „Vine cositul, cum vin toate pe lume”; evenimentele „își spun povestea”, ritualurile curg implacabil. Avalanșa amănuntelor ne îmbie în inima Concretului. Dar fisura melancoliei tălmăcește semnele: ființa e amenințată („intră apa în arcă”), cheamă în sprijin un descântec care întârzie. Poezia devenea, imperceptibil aproape, interogativă; își dezvăluia miezul filosofic, răscolind roiul întrebărilor esențiale, captând ecoul agresiunilor timpului.

Fără a se lepăda de premise, fără a-și uita frisonul interogativ Marcel Mureșeanu dorea, desigur, altceva; va îmbrăca, în consecință, armura altei expresivități. Volumul Matineu (1984) a și fost întâmpinat cu acuza de „mică trădare”. Evident, un volum-test anunțând virajul, „schimbarea la față”. Neapărat, noua poezie își trage sevele din același nucleu (memoria afectivă); doar că afișa o haină ironică, își săpa o altă albie, își propunea o corecție de orbită. Nouă nu era, deci, implicarea încotidian, în vârtejul „marilor nimicuri”. Din felurite pricini, Marcel Mureșeanu se sincro-niza cu estetica noului val, oferea o demonstrație de re-ceptivitate și permeabilitate. Folosea, cum aflăm în Viziune cu porumbei călători (1987), „cuvinte în infraroșu” și „că- limări cu cerneluri subțiri” (v. Propunere). „Tulpina creio-nului” așterne rânduri care sabotează, prin retorism și frivolitate, nucleul dramatic. Suspectat chiar de mimetism, poetul acceptă grefele; colocvialitatea, gratuitatea probează virtuozitate, dar strangulează izvoarele „umorului duios” (cf. Laurențiu Ulici), obstacolând, prin bruiaj ironic, deschiderea medi-tativă. Marcel Mureșeanu își construia un program: dă cu tifla, vrea să fie șugubăț, se privește acum în „oglinda lamei” (v. Arte marțiale), își lasă inima „la pas”.

Să nu înțelegem că Marcel Mureșeanu s-ar fi despărțit, prin Călător în insomnii (1991), de „zvăpăiata de lume”. El aruncă, fugitiv, o privire în peisaj biciuind aforistic năravurile și moravurile, subminează Erosul flagelând clișeele („Sunt a ta fregată gânguritoare”), dar recunoaște declinul („sângele fuge din inima mea”; v. Trâmbițe strâmte). Poemele scurte oscilează între armonia spectrală (ca în Depresie), pusă sub stăpânirea glacialității și caruselul cromatic, acum în „aerul lăcrămos” al urbanului (Oraş în Ardeal). Poetul are un „trecut de vânzare” (Citate) și, în același timp, îl și inventează (Citeam o scrisoare); alungă nostalgiile paradisiace deoarece așteaptă „vestea cea rea”. Plutim în echivoc, dialogul curge într-o imprecizie

regizată, lângă „râuri de inutilități”, acceptând la tot pasul corective. Un vers decupat din Rețetă de pişcoturi dezvăluie „un suflet așa-și-așa”; poetul ne vorbește „când de pe Lună, când dintr-un sat”, cutreierat de un discret fior nostalgic, iute reprimat (fără a stărui, în termeni blagieni, asupra „sufletului satului”), corectând timidul impuls romantic, tăvălind – în schimb – versul în acidul ironiei. O muzică rece învăluia acele poeme scurte în care autorul contemplă și se contemplă, deloc narcisiac, cumva desprins de sine, privind cu ochi străin, necucerit de spectacolul interiorității; o poezie ținută sub control, cordială, totuși, înfrânându-și țipătul vital, surdinizând, deopotrivă, marile tensiuni și marile căderi, egală cu sine, jucăușă, salvată, curios, tocmai prin fantezism ironic. O mai veche Artă poetică ne avertiza că poezia e „ca o vulpe”. Sondând tâlcuri ascunse, discret-moralizatoare, joaca lexicală, observăm, s-a atenuat în timp; destăinuirile potolite, izbăvitoare, crescând sub cearcănul îngrijorării, temperând, însă, alarma ființei devin acum explicite, alungând orice incertitudine la „întâlnirea cu timpul”. Sentința e nemiloasă, implacabilă, poetul, știutor și jucăuș, „exersează pe muchie de cuțit știința morții”, concluziona imbatabil Irina Petraș.

Pe de-asupra, ca admirabil mediator, Marcel Mureșeanu veghează și intervine, cu povețe și pilde, ca turbulențele vieții literare să nu degenereze; stingând focarele, cordialul poet cultivă o diplomație rar de aflat într-o lume asaltată de ură și invidie. Încă un motiv de a ne bucura de prezența sa pacifistă. Să transcriem, demonstrativ, un poem definind condiția poetului – „arheolog al nopții”, cel care, în timpul zilei, evident, „prinde fluturi”: „Când îl trezește cineva, cade / de pe streașina valului și moare! / Dar cine să-l trezească dacă nimeni nu-l vede / și toți se tem că ar putea exista?” În frământata noastră viață literară, măcinată de atâtea războaie inutile, Marcel Mureșeanu există ca o prezență stenică, un martor cordial, vizitat acum, obsesiv, de pusee thanatice, ca în acest Remember: „Rana e farul / de pe țărmul trupului nostru / care face cu ochiul / morții din larg!” Valorizate sapiențial, „exercițiile (sale) de noapte”, conotate thanatic, consfințesc un adevăr organic în relația poetului cu Poezia: „Strâng mâinile reci ale poeziei / între mâinile mele! / Așa vom muri împreună”. În drumul „către cer”, după ce viața i s-a dezvăluit ca „boală grea”, ghidușiile lui Marcel, firește, nu dispar: „Cât sunt de mic, cât sunt de mare / cine-mi știe spune? Tu, disperare?” (LIII). E drept, ele, în Teama (imagini originale: Călin Stegerean), se leagă de o speranță firavă, plombată drept motto: „Atât ne mai trebuie: / ca întunericul / să afle despre sine / că este veșnic!” Ar trebui și noi să aflăm că avem în Marcel Mureșeanu un important poet, neprețuit pe cât ar merita. Dedat la „joaca lexicală”, iubind „vorba în doi peri”, el își maschează fondul grav, anxios la alții, deși înclinațiile jucăuș-moralizatoare nu pot alunga umbra thanaticului.

Atelier critic

sintagme literare

51

Cu pana hrănindu-se din Alfabetul straniu, odată și-odată vei ajunge la Noima de aurValeriu Bârgău: „Alfabetul straniu în care

vă vorbesc”, „Noima de aur”

„Să exiști pe o pagină singur / Să riști o mie de cuvinte până ce flacăra / va izbucni din unul (…)” ( „Noima de aur” – „***” – pag. 20 ), aici e meșteșugul demiurgic al celui care dintr-un noian de viziuni, ajunge să le dea forma sublimă acelora care sunt mai aproape de însuflețire.

„Scriu despre tine ca despre un minut de liniște / în care aud fabricile veninului în gura șarpelui // Tu singur o să înțelegi / de ce îți descifrez culoarea sîngelui / în biblioteca roasă de molii (…)”, ne spune poetul tocmai în „Eseu despre poet” ( „Noima de aur” – pag. 36 ). Se pare că poetul e precum o taină ascunsă, gata să-și arunce în lume neștiutele înțelesuri.

Până să ajungă la taina de a fi poet, omul cel trăitor se împiedică de sălbăticiunea trăirii celei obișnuite. De aceea, trebuie adusă o „Invocație continuă”: „Mă tot rog ținuturilor sterpe să nu-mi pătrundă / în carne / să nu mă obosească iarna cu privirile / jupuind înțelesurile cuvintelor. / … / Ajunge să mă chemi noaptea pe cîmpiile negre ale / imaginației / să mă desfășor și să încânt cu acrobații mulțimea / mîinile mele vor coborî de pe stîlpii afumați / sufletul eroului țintuit de amarnica vreme. (…).” („Alfabetul straniu în care vă vorbesc” – pag. 43).

Valeriu Bârgău încearcă să ne treacă prin pasul îngust, dintre evident și halucinogen. Dacă nu să cuprindem taina de a fi poet, atunci să ne regăsim în taina îmbietoare a poeziei, aceea care va veni. „Mirosul cald al poeziei de mîine / se gudură la poarta orașului; // … // Mirosul cald al cuvintelor lui Platon / zac împotmolite în mlaștini / pe dedesupt lipitorile n-au întârziat să apară / „ad peram et sacum” / poetului nerăbdător / îi stă bine uciderea balaurului / cunoașterea și scrierea graiurilor moarte (…).” („Alfabetul straniu în care vă vorbesc” – „Dialogurile grecului Platon cu pasărea” – pag. 6).

Undeva în istoria cețoasă zugrăvită de ilustrul maestru al poemelor născute cu nume de scenă, găsim un poet al zilelor noastre care-și croiește și își coase propria mantie pentru un rol până acum nescris: „Soarele de deasupra lui Shakespeare”: „Ce triunghi de lumină mă înfășură rece / Ce arc mă trage înspre stâncile vulcanice / Soarele îmi acoperă tot mai des fața / Mă strînge în chingile lui

cosmice. // Am obosit de umblat printre lucrurile acestei scene / în pumn am avut regi și saltimbanci / prinți și nerozi / timpul purta bătălii navale cu ideile mele / prin lunetă observam mișcările noroadelor / hărțile ce se schimbau mereu de se înnegrise / hârtia / de patimile păcătoșilor regi. // … // Că am existat – că nu am existat / Soarele a stat aprins deasupra creștetului meu („Alfabetul straniu în care vă vorbesc” – pag. 122 ).

Sensibilitatea poetului e-n deplinătatea ei, atunci când este pus la cale un „Poem tradițional”: „Într-o șaretă am încercat să ghemui un poem tradițional / din care natura răbufnea / afară / Cîteva păsări exotice zburau în aerul rar / al peisajului / Din mijlocul secolului soarele / se uita chiorîș la caravana demodată a artei. // … // Oh, prieteni ce complicat e un poem tradițional / și cîte șuruburi chirilice scot capul / prin pînza de sac. // Aceste istorii nu-s singure. / Țărîna își retrage dinții / Din imaginația dulce / Odihnă și urcuș. Legile jocului și ale astrelor / fărîmate în pumni.” („Alfabetul straniu în care vă vorbesc” – pag. 126).

Asistăm la ce nu ne gândeam degrabă, însuflețirea dintr-o suflare coborâtă într-o „Icoană pe sticlă”: „Sfinții

sunt niște boabe de mei / presate de univers / pe sticla solzoasă / Caii au căpestre / bătute în ținte // pe peretele afu- mat / boabele de mei speră.” („Alfabetul stra- niu în care vă vorbesc” – pag. 109).

În „Noima de aur”, Valeriu Bârgău ni se des-tăinuie încă de la prima poezie: „Construcție”: „În epoca glaciațiilor / sunt intimul poemelor / calde // soarele și-a

ascuns în nisip / dinții îngălbeniți // O construcție e taina cerșetorului / unde pe scripeți mari / sunt ridicate / monede tocite.” ( pag. 7 ). Tehnica poeziei încearcă să ne-o aducă într-un limbaj cât mai accesibil, poetul parcă mirat și el de câte se pot face prin aranjarea măiastră a cuvintelor: „O idee înaltă / călătorind / prin nisip // Sunetul strugurelui / în căldarea cerului / nimeni nu se roagă // încremenit în forma galopului / cîmpul literelor se deșiră.” (pag. 8). Recunoaștem, pe de altă parte, părerile de rău, remușcările poetului, atunci când pentru a înălța triumful poeziei peste semantica obișnuită, cea general valabilă, e deranjată ordinea firească a lucrurilor: „Urme ușoare de natură / în gesturile acestea exasperante / cînd vom călători în interiorul cunoașterii / bulbul florii va crește / îndărătnic / – în muzee / natura e sfîntă. Pe trepied / ridicăm ghilotina nimicului. (… ).” („Urme ușoare

Atelier critic

DANIELMARIAN

sintagme literare

52

Atelier critic

de natură” – pag. 9).Revenirea la mult-îndrăgitul Platon era pe undeva

previzibilă: „Dintre toate filosoful este cel mai bun / și mai adulat de îngeri / din coapsa lui n-a fost ruptă nicio femeie (…).” ( „Platon cel bun” – pag. 23 ).

Este încercată o desenare a stării de veghe, atât de necesară pentru inițierea în procesul cunoașterii: „Iarna e un om albit de-o viață neînțeleasă / locuind în ținuturile aglomerate ale surîsului / amar // … // Prețul singurătății e cerut de tineri / pentru aducerile aminte fără nume / și așezare în contemplație.” ( „Poem la un spirit vechi” – pag. 32 ). Cât despre a defini esența exprimării poeticeîn sine, ce poate fi mai tranșant de atât… : „Despre știința memoriei am părerile mele // cu ele străbat singurătatea / de la un înecat la altul / privind în oglindă / imperiul personal.” („Poemul” – pag. 24).

Tot despre alăturarea memoriei cu singurătatea, dar undeva din prisma aceluia pe care-l ademenește o oază de liniște, poetul ne aduce „O lectură a viziunii”: „Aruncînd în urma calului pieptenele vrăjit / poți să te apropii de o viziune / obișnuită. // În tinerețe imaginam cîte o plecare în singurătate / (mă rod și acum unele ore ale vieții / în afara timpului) sprijinind bărbia în palme / îmi era lehamite să mai am viziuni / și pe banda memoriei însemnam / din cînd în cînd doar țipătul bătrînilor nervi.” (pag. 76).

Dar liniștea e pentru poet precum o fata morgana, oricât ar fugi de zbaterea lăuntrică, aceasta rămâne veșnică: „A privi peste umărul poemelor / în celălalt tărîm // … 77 devin acrobatul ce îmblînzește văzduhul / cu mîna precipitată / floare răsărită din celălalt tărîm.” („Jurnal (8)” – pag. 77). Pentru că, mâna poetului nu are odihnă, nu s-a inventat tărâm pentru asta, ea se petrece, se încunună peste timp, de aceea veșnică e poezia.

Când ești miliardar în cuvinte poți crede în valoarea de schimb a iluziilor

Lucian Avramescu: „Bună seara, iubito”

Cu un ochi aruncat în spațiul personal și cu celălalt șmecherește trimis să aștearnă așternutul iubitei, Lucian Avramescu își haiducește cuvintele scânteind magnetic ca între doi poli subversivi. În vreme ce incantația iubirii se face firesc, de la stânga la dreapta, răzmerița sinelui pătruns de îndoială are direcții necunoscute și chiar nebănuite: ”c-est la vie” – spui / ”pe dracu” – spun / ”crede și nu cerceta” – spui / ”pe dracu” – spun / ”cu puțin noroc ajungeai departe” – spui / ”pe dracu” – spun” („Dialog”).

Cu poetul nu e chip de a scoate la capăt iubirea, decât pe un teren neutru unde nimeni nu e stăpân, granițele sunt bine trasate și au însemne mari cât Statuia Libertății: „Ia seama, femeie, te iubesc infernal / te doresc cum călugărul ivirile sfinte / dar atenție, principesă de stal,

/ ia aminte // nu-mi cere supunere oarbă și nici / nu-și fă giuvaier la dești înainte / niciun ham n-a-ncăput pe creștetul meu / ia aminte // tu, care gemi în fierbinți zvârcoliri / și-apoi blândă rămâi, nefiresc de cuminte / îți aparțin că vreau eu, / ia aminte // un miliard de cuvinte am în inima mea / ”la început a fost cuvântul” - / eu sunt miliardar de cuvinte / pot să-ți dăruiesc cea mai înaltă statuie de aur / dar niciun gram din metalul libertății mele / ia aminte !” ( „Ia aminte” ).

Categoric, nu s-a inventat un alt mod de a fi pentru poetul făcut dintr-o bucată, chiar trecut prin toate caznele remodelării îl avem iar și iar cum a fost, de la capăt de timp: „du-mă la remaiat; du-mă la-ntors, țes-mă din nou, / zugrăvește-mă, pune-mi alt guler, / altă manșetă, alt zbenghi, / dă-mi alt număr la pantofi, / toacă-mă mărunt / și umple-mă cu condimentele moralei tale, / împunge-mă cu o mie de sfaturi, / împrăștie-mă în patru vânturi / și vei observa că acolo unde cad / se umple locul de mine” („Despre ambiția cuiva de a face alt om din mine”).

Extrem de serios atunci când e vorba despre cutezanța de a cere, după ce primit a fost darul de a fi pe lume, Lucian Avramescu conștientizează fatalita-tea fără însă a face nicidecum caz de ea: „”respirăm până când ne ia dracu / și atunci se cheamă că am murit / primul lucru care-ți sare în ochi este într-adevăr / greva plămânilor / ei stau de parcă ar pândi ceva, de parcă ar ciuli urechea, / nu mai forțează găicile vestei / apoi inima și celelalte încetează lucrul / ca la o carieră de piatră / niciun ciocan, nicio bubuitură, / nici un ecou; // ce se petrece în acest timp cu sufletul ? / greu de spus / dar zău, dacă n-aș da oricât să aflu” („Intrarea în grevă a plămânilor”).

De altfel, se pare că doamna fatalitate ar avea și ea bunul ei simț, nu vine chiar așa, brambura la oricine și când are chef, de parcă nici n-ar fi vorba de fatalitate: „mi-e rușine să mor, / mi-e rușine de prietenii care m-au împrumutat cu o droaie de bani / - spuse chefliul veșnic dator - / iată de ce / presupun că voi trăi / o lungă și zbuciumată bătrânețe” („O lungă bătrânețe”).

Dacă există o putință de evaluare și chiar o tehnologie a iluziilor, atunci cred că poetul se apropie de o formulă demnă de băgat în seamă: „cred în valoare de schimb a iluziilor / ele se scarpină în ureche cu piciorul / ele funcționează mereu pe dos, / iluziile sunt arma cu care împușcăm râsul / iluziile sunt foarte amuzante / la orele

sintagme literare

53

de audiență / îndrugă verzi și uscate / și nici nu-ți vine să crezi ochilor / câtă credință pun ele în ele însele” („Iluziile”).

Eram obișnuiți la Lucian Avramescu, cu poemele de iubire declarative, însă iată că printre ele se strecoară ca un fel de grăunte radioactiv și poeme care tocmai că amână iubirea, ce-i drept cu părere de rău o pun în ceață ca pe o conjunctură prea imperfectă pentru a merita trăită: „drace, am zis, / pe tine te doare măseaua minții / pe mine mă doare măseaua iubirii / drace, am zis, / pe tine te doare oja de pe unghii / pe mine mă doare măseaua iubirii / drace, am zis, / pe tine te doare frumusețea alteia / pe mine mă doare măseaua iubirii / drace, am zis, / pe tine te doare dracu mai știe ce / pe mine mă dor plopii fără soț / drace, am zis / și ce înger de femeie era.” („Un înger de femeie”).

Ei bine, până la urmă, perla coroanei, aceea pe care o știm, „Bună seara, iubito”, departe de a pune capăt incertitudinilor, le amplifică printr-o îndelungă așteptare, timp în care negreșit se întâmplă poezia în forma ei împlinită.

Învățat cu Dereglările unui timp ireal, Măsurătorul de aştri își adună drumurile

într-Un arhipelag de iluziiAnghel Dumbrăveanu: „Curtea retorilor”

Fără îndoială, poetul trăiește sentimentul veșniciei la fel de intens precum „Cel ce trece cu barca pe rîu / avarul de timp / cu privirea întoarsă în sine (…)” („Seara de aluminiu” – pag. 33); el se află într-o meditație neobosită, pornită de la simplul fapt de a fi: „Dacă mă cufund într-un gând / sunt o fîntînă / care se aude numai pe sine // Nu se știe de ce / solemn ca leul / şi trist ca pasărea de pradă (…).” („Păsări în zbor” – pag. 79).

Întâlnim un romantism prudent, prin aceea că este trecut prin rațiunea de a nu părăsi întru totul cărările realului, atâta timp cât ele mai pot duce acolo unde trebuie: „Singur într-un tren nesfîrșit // O să ajung / vreodată acolo unde – am plecat // Coborînd într-un port / printre resturi de stele / la întîlnirea de niciodată // Marea nu te văzuse plutind / în nălucirea vapoarelor de la marginea cerului // Mi se părea că sunt un vehicul / care nu duce pe nimeni niciunde // Călătoream de o mie de ani Se răriseră / cei ce știau de ce umblu prin lume // O să ajung / vreodată acolo unde-am plecat” („Întîlnirea de niciodată” – pag. 28).

Anghel Dumbrăveanu are percepția clară a rostului peregrinărilor sale: „(…) Eu însă plecasem / pentru altă întoarcere (…).” („Răscruce” – pag. 42). De altfel, renașterea în sine este privită într-un mod serios, și chiar este un lait-motiv: „retras în munții unui gând / care trăi misterele eline / primit și sărutat de zeu / în marea

lumii orgă de ruine // Smuls cu delicii-n fiecare clipă / din cuiele în care-am fost bătut / cu dragoste de umbra umbrei mele / aripile îmi cresc mereu de la-nceput / într-o dureremîngîiere / de lut băut // Pe cînd eram în alte sfere”. („Mîngîiere” – pag. 78).

Un singuratic incurabil, poetul nu se răzvrătește împotriva singurătății sale, deoarece atâtea lucruri stranii se pot regăsi înlăuntrul acesteia…: „Singur / din vremea primului imperiu / cînd stăpîneam atîtea mări / cîte puteam visa // Și azi mulțimile de valuri / jertfesc la răsărit femei de ceață / să le consacru cîntece / de nembînzire // Cînd mă întorc la țărm / aud întreg sistemul mării rrespirînd / credința răzvrătită a puterii / cerîndu-mi deslegări / la care nu consimt // Și caut timpul unei liniști / ce mă refuză tot mai mult” („Sistemul mării” – pag. 41).

Atât de singur fiind, nici nu se poate ști dacă poetul nu cumva pune la cale starea aceasta cu bună știință el însuși;

tristețea îl copleșește, cât timp e la adăpostul singurătății, și mai grav e că versurile sale sunt și ele triste: „Sunt mai singur ca timpul ce vine / și mai încolțit de-ntrebări fără răs-puns / prin gîndul meu e pustiu și frig și n-are cine / să mă găsească-n odaia goală ascuns // nu se mai aude vîntul pe drum / în vorbele mele umile nu mai este nici floarea de rînd /

lucrurile respiră așteptare și fum / tăcerea mi-a cotropit și ultimul gînd” („Oră tîrzie” – pag. 86).

Și totuși, singurătate absolută nu există, pentru că Dumnezeu a avut grijă să nu ne arunce într-o lume pustie: „În geana zilei îmi dă binețe copacul / cu creștetul abia înălțat în nimbul ferestrei // Ne privim în tăcere o vreme / înțelegîndu-ne / așteptările speranța și teama // Nici el / n-are parte azi de altă tandrețe” („Tandrețe” – pag. 104).

Pentru Anghel Dumbrăveanu, căutările nu se vor opri niciodată; pare-se că s-a aflat cândva și-n apropierea găsirii, dar până la urmă totul s-a petrecut altfel decât aievea: „acele amurguri prin care ne căutam / cu o timiditate cu o revoltă cu o-nverșunată / dorință de a scăpa / în mansarda locuită de fiicele vîntului // … // tu ai prezis ploi fără capăt / ierburi și flori au crescut peste case / și ne-am pierdut printre întâmplările nopții / îmbrățișați / în dereglările unui timp ireal” („Dereglările unui timp ireal” – pag. 57).

Dorul se întețește pe măsură ce universul se dilată, în dimensiunile pe care i le conferă atotputernicia visării: „Între un drum și alt drum / măsurătorul de aștri și

Atelier critic

sintagme literare

54

suavitatea concretă / a unui surîs de femeie / cînd respiră frenezia întoarcerii // Posibilitatea de a călători / într-o privire de pasăre // se aduc ulcioare de întuneric / și mi se bea clipa în care te strig // Din subteranele unei iluzii / unde vii într-o plecare continuă / se vede seara // Un început e orice-ndoială” („Măsurătorul de aștri” – pag. 109).

O oarece urmă de împăcare găsim, într-„Un arhipelag de iluzii”: „Dăruit cu cîteva veacuri / de așteptare / singur stăpîn peste pustiul / unui arhipelag de iluzii // Ar trebui să fiu fericit / că-mi pot aminti atît de precis / cum veneai pe-o cărare / să mă întîmpini // chiar dacă cineva a întrerupt întîlnirea” (pag. 22).

Poate că nu există finalitate, de aceea pentru că nu trebuie să existe: „De-o jumătate de secol umblu prin lume / și nu te găsesc // Mi s-a dat să car vremea-n spinare / prin întunericul / aceleiași pure-ntrebări // Uneori mi se pare c-aud / cum ieși dintr-un rîu de-ndoieli / cu sînii tremurînd de-așteptare // dar nu e decît clipa nevindecată / privind mîngîios / în vîntul arctic al trecerii” („Magnificat” – pag. 98). Astfel, rămâne calea bătătorită a poeziei, care merge mai departe, cu neliniștile precum pânzele de corabie.

Când dragostea picură-n maşina de scris.Ori când / oricând păsări deocheate

fâlfâie a ploaieIon Scorobete: „Dragoste şi alte păsări de pradă”

De la intrarea în „Atelier” (pag. 5), găsim: „(…) dragostea picură-n mașina de scris / tristeți date cu var proaspăt / atât de puțină duminică / lucruri stând pe genunchi (…).”. E clar vorba de cel mai fin mod de a te raporta existențial, acela în care dragostea și tristețea merg de mână, pe parcursul lor întâlnind prea puține sărbători, înălțări mai puține decât căderi, și veșnica stare de veghe dimpreună cu implorarea.

Poemele lui Ion Scorobete sunt într-atât de îndrăznețe, încât nu țin de formele materiale, iau cuprinsul și după ce-l trec printr-o disoluție alchimică, îl reinventează după bunul plac: „(…) sângele tău se așează ca o lentilă / prin care contemplu / potecile unui soare nou / supra-sensibil (…).” („Sprijiniți de o poemă” - pag. 8).

Când iubești mult, prea mult, mult de tot, pățești astfel încât: „(…) trebuind să aud cum se declină neliniștea / busuiocul constrâns de minuni (…).” („Cădere de tensiune” – pag. 10), „(…) tui intri ca o legumă transpirată în poemul / cu nostalgii / ademenești punctul ochit în gama culorilor (…).” („Flash” – pag. 13).

Cele două entități, eu-l și nelipsita dragoste, aproape în permanență însoțite de „(…) păsări deocheate fîlfîie

a ploaie / în pagina barocă / a schimbului / de oră (…).” („Schimbare de perspectivă” – pag. 31), se plimbă lărgind când e cazul spațiul și timpul, după nicio regulă decât impulsul fiind cel ce contează. Astfel: „Acum am mai e nici un chip să te găsesc / orașul desenat de drumurile tale / nocturne / e punctul / șters / sub sticla în acuarelă / ochii verzi ca un labirint inofensiv / spre care nu-mi opresc îngerul să alerge / cu mărgele de ploi / degetul de ceață își reprimă un ciob (…).” („Acuarelă pe sticlă” – pag. 27).

Mi-a creat un confort aparte, având ca fundament nostalgia unor tinereți care nu contenesc a trepida la nesfârșit: „O sosie deșirată pe linia albă a înălțimii / și eu ademenit de timida îmbrățișare (…)” („Domogled” – pag. 21). Evident, trăind printre poeți, te trezești și tu poet fără să știi…

Semne subţiri de nelinişte însoțesc viaţa jucată pe-o singură carte, știindu-se că

Viaţa trece mereu printr-un joc de oglinziMariana Pândaru: „Ferigi înzăpezite”

Un loc aparte în memoria cititorului de poezie, îl are un oaspete de seamă, pe care îl știm senin, limpede: „Poate că așa este să fie / în amurgul vieții / o floare de lotus”. („Gând fulgerat” – pag. 94). Mariana Pândaru vine spre spectacolul lumii cu inima deschisă într-o rugăminte: „Eliberați-mă de gânduri străine / Eu sunt doar un oaspete / în manejul circului vostru / N-am învățat să înghit săbii / Nu știu să scot iepurași / din cutia albastră / pot doar să vă ameninț / cu poezia / Dar pe cine mai sperie / această fra- gilitate ?” („Sunt doar un oaspete” – pag. 36).

„ Î n p r i m ăva ră ” , Mariana Pândaru pune toată însuflețirea ca după mai multe ierni înlănțuite. Primăverii nu i se vede capătul, nici măcar acela al trecerii spre plinătatea verii, iar despre o altă iarnă oricum nu mai poate fi vorba: „Eu una – / n-am mai văzut atâta primăvară / florile zac pur-și-simplu pe ziduri / ca într-o neînchipuită uitare // Privighetorile, înnebunite / cântă mereu de-a lungul, / de-a latul pământului // Iar eu / m-am făcut flacără / în crengile mâinilor tale.” (pag. 63).

Atelier critic

sintagme literare

55

Înainte de fericitul apogeu al naturii, însă, Mariana Pândaru a trăit un moment de neputință la care cu greu te-ai putea gândi; își pierduse speranța, cuvintele aproape că se-nțepeniseră și ele, într-o iarnă atroce: „Rămân pe dealuri / ferigi înzăpezite / de parc-ar fi / lâna oilor lui Crist / Un convoi greu – de cerbi, / le amenință. // Și nu pot să fac nimic. / E iarnă.” („Ferigi înzăpezite” – pag. 82).

Pentru mulți poeți e o dilemă, și duce la o povară simpla naștere și trăire ca scriitor de poezie. La Mariana Pândaru, chiar dacă pecetea durerii e pusă, poezia nu se vede ca un cataclism, ci ca un dar neprețuit și asumat: „Dumnezeu / mi-a dat poezia / – coroană de spini // să pot traversa mai ușor / deșertul acesta de viață / trăgând după mine / o cruce incandescentă / călcând eu – nisip / pe nisip.” („Poezia – coroană de spini” – pag. 110).

Se înviețuiește piatra și se înalță zborul, libertatea se năpustește în toată splendoarea ei pentru a face să tresalte ceea ce în mod normal este ca o margine a timpului: „În inima pietrei / chip cioplit de pasăre / și zboruri – / zboruri de primăvară // Încotro bate vântul?” („Crochiu” – pag. 79).

Dar a nu uita, că piatra mai poate ascunde și altceva, atunci când la un moment dat mâna care scrijelește cuvintele spre nașterea poeziei, obosește; la urma urmei, mâna unui poet e totuși mâna unui om: „Obosiți de cuvinte / iată, devenim tăceri / închise în pietre de râu // iată viețile noastre / bântuite de nostalgii / fără margini // se rostogolesc / spre tava cu jar.” („Obosiți de cuvinte” – pag. 73).

Mariana Pândaru își petrece nostalgiile cu îndârjirea omului care crede că lucrurile sunt astfel făcute încât să nu fie lăsate pradă decât încercărilor și nu fatalității: „(…) În inima mea se strecoară / semne subțiri de neliniște / și apun tot felul de gânduri // … // Învelește-mă cu iarba din munți / Și pregătește-mă de sărbătoare.” („Scrisoare” – pag. 88).

Fără îndoială, poeta e de o neoprită îndrăzneală, are o aprigă dorință de a trăi și de a spune despre trăire totce poate fi spus: „Ei da, / mi-a plăcut întotdeauna / viața jucată pe-o singură carte // … // și pentru ce am spus / doar jumătate din / libertatea gândului meu?” („Viața jucată pe-o singură carte” – pag. 66).

Mai frumos decât spune ea însăși, poeta, despre această sublimă îndeletnicire de a da glas gândurilor, nici că se poate: „Aceleași mișcări / în sus / în jos / pe treptele lumii // Aceleași frumoase cuvinte.. // Viața trece mereu / printr-un joc de oglinzi // Ademenind… / Ademenind… // Până-ntr-o zi !” („Ademenind” – pag. 57). Da, până într-o zi, când poeții sunt nevoiți să lase pe astă lume locul umbrelor lor, așa fiind dat. Însă despre poezie nu știu că ar avea umbră, nu are ce să lase în loc, de aceea este ea pentru totdeauna!

Portretul artistului la vârsta a doua, cel care Din suferinţi îşi plăsmuie destinul

Eugen Evu: „Mierea sălbatică”

Niciodată bătrân nici tânăr, niciodată ajuns și nici plecat, călătorul dintotdeauna absorbit de drumul său, „Încleștat în cuvinte, cu încrâncenare, / Bântuit de-o iubire inuman de mare // … / Melodiindu-ți morțile / La toate porțile / Încleștat la cuvinte, cu neîndurare, / Pentru o dragoste indestructibil de mare // … // Abandonat deCelesta Memorie / În labirint, în istorie.” („Stigma” – pag. 116).

Poetul, înverșunat pe o treaptă a istoriei, ducând dreapta bătălie pentru timpul stâlcit, dacă nu furat de-a binelea: „M-au hărțuit, sălbatici ? Ei, și ce? / Le mulțumesc și le exprim disprețul. / Eu am plătit cu sângele din carte, / Lor le rămâne să-și plătească prețul. // … // Trăiască mult, uitați de toți și-n sine… // Încremenit, trecutul lor și-l poarte / Un sloi pietros de gheață-n mădulare ! / Eu am plătit cu sângele din carte…” („Veteranii roșii” – pag. 99).

Poate părea incredibil, dar poetul e totuși om, nu e mag ori demiurg, ori altceva; doar că e trăiește respirând deopotrivă înconjurarea blândă și încleștarea abrazivă a fragmentelor de univers care-i însoțesc trăirea: „Am fost odată ca niciodată… / Steaua mă adulmeca de sub sânge. / Dinspre cărți nu bătea vântul morții / ca din peșteri, când ninge // Am fost odată ca niciodată. / Rănile tinere mă sărutau. / Grâul înverzea din urmele fugii / Care în izvoare se preschimbau. / Am fost odată ca niciodată - / Că de n-ar fi nu m-aș povesti… / Acum nu se vede decât zarea tăiată / Mâine e totul, poate va fi…” („Am fost odată ca niciodată” – pag. 70).

Aruncând o privire grea, apăsată, asupra ființei sale, învolburată când cenușie când senină, dar nelăsându-se împiedicată-n iedera sentimentelor și aflată într-o legitimă urcare, Eugen Evu ne aduce „Ars poetica”: „Era o lacrimă care năștea ochiul / Era un cer răsturnat în peisaj / între ochi și priveliște pendulam / ca într-un revendicativ tangaj // „Iarna unui fluture” am scris / Chiar cu sângele meu și-am fugit / Pe un drum doar în sine închis / între veghe și vis.” (pag. 45).

Într-o „Beție de nori”, dezlănțuirea e fără seamăn, fără opreliște și fără echivoc, te cuprinde și nu te mai lasă fără să te îmbete așa cum se cade ducându-te într-un cer nenumărat: „ – Unde mergeți, doamne pâcle, / Prin secolul interzis ? / Vântul a căzut în sticle / Sângele mă rupe-n scris. / „ – Hei, bezmeticelor ! Unde / Duceți spuze de cocori ? / În ecouri muribunde / Rău m-am îmbătat de nori. (…).” (pag. 65).

Uneori, un joc de câteva secunde naște un poem: „În grădina fără somn / Fapt de vis cu glas de om / Ce-ntâmplare de mă doare / Înnoptat într-o culoare !” ( „În grădina fără somn” – pag. 64 ). Alteori, un poem poate deschide drumul veșniciei: „Stau pe această colină cu

Atelier critic

sintagme literare

56

spini / înfloriți a zăpezii transilvanice / țintuit de miracolul stelelor / - coviltire de umbre - // (Aud în cosmos lătratul lor / și sângele-n pietre-i răspunde) // Parcă aș fi uitat aici / De cine-știe-cine, când !... // Sus, umbre vinete-n alb se perindă” („Colina” – pag. 67).

Poemul de dragoste își are desigur locul său împărătesc; chiar dacă poetul se îndrăgostește lunatic, poemul se naște fără de cusur: „Iau ploaia în brațe, fericit, / și o duc cu mine-n așternut / și o iubesc și o sărut / și sunt pământ îndrăgostit // Mă-nveșmântez în frunza beată / a ploii care vinde plâns / tristeți de rang și de învins / trufiile, nevinovată // se zguduie zvâcnind gemând / ca o femeie dezbrăcată / fac dragoste cu ploaia beată / și cu nesațiu o cuprind // de parcă ne-am iubit cândva / și ne-am trădat și ne-am urât / și-acum, când ne-am reîntâlnit / mă pedepsesc plângând cu ea (…).” („Almee” – pag. 58).

Iar motivul iubirii cu ploaia dus mi departe ca fundament, dă naștere unor pasiuni și zbateri profunde:

„Zumzăie nourii-n pia- tra bătrână. / În sân-gele uitat învălmășii se-ascut / Cu vagi în-văluiri, petale dintr-un cer / Din care ning mă- tănii. / Sar peste focuri de cânepă / Dorințele mele urlând. / Acolo-n pergamentul ploii / în- groapă munții neștiu-tele semne / tăiate-n lacrimi & vechi îmbră-țișări. (…)” („La mar-gini” – pag. 66).

Un „Blestem” al lui Eugen Evu este, cred, mai nimerit ca niciodată

în timpul vieții noastre: „Din suferinți își plăsmuie destinul / Aleșii fii, etern-luminătorii; / Date ne-au fost și patima și chinul / Câte nu duc nici fluviul, vântul, norul… // Dar nu ne plângem, Doamne, că ne doare / Cei-i dinafara legii, nici de-aiurea… / Nici roata, nici șenila, nici securea / Nu ne-au urnit Carpații înspre mare… // Doar cei ce dinăuntru-acestei nații / Trădând, mușcând, lovind cu hiclenie, / Vor să ne vândă Marea și Carpații / Lovește-i, Doamne, Tu, cu moarte vie !” (pag. 97).

Nu cred că trebuie nimic de zis, pentru că zis a fost, ci trebuie doar privit atent „Portretul artistului la vârsta a doua”: „Urlet care ninge. Schimonosire / din care se răsucește o turlă. / Somptuos / Plânsul lui provoacă înflorirea în iarnă / A memoriei penetrate de îngerul orb. (…)” (pag. 123).

Aș zice că Eugen Evu își trăiește viața strecurată prin lentila poeziei, iar moartea o trăiește și pe ea, undeva desigur tot într-o visare de poezie, „Scrisă în somn”: „Într-o noapte voi pleca departe / Plânge-vor părinții

din ruine / Voi muri dar nu voi fi în moarte / Cineva mă cheamă, nu știu cine. / Nu vă întristați că printre voi / Am trecut așa, ca o furtună, / Scuturând tăcerile de foi / Într-o toamnă blondă și cu lună…” (pag. 77).

De altfel, nici vorbă de fatalitate, e doar trecerea cât se poate de vie de la o carte la alta, într-un ciclu ademenitor și fără îndoială chiar benefic: „Mă mai părăsește o carte de versuri / Voi fi de bunăseamă ciudat de vesel curând. / Fiecare iubire odată trăită / Înflorește murind ucigând. // Nu-i nimic e firesc, se întâmplă / O frunză te bate pe umăr, consolator; / Undeva, în sudica inimii tâmplă / A mai trădat un cocor…” („Adio” – pag. 89).

În „Centrifuga” unei vieți trăite, Eugen Evu ne poartă cu el la braț cu frumusețea riscului: „Înlăuntrul acestei muzici flămânde / Ce se resoarbe străfulgerând / Sclipătul de omăt al Cuvântului / Ca un cuțit sărutând.” (pag. 75). Aici pesemne, e loc pentru oricând, pentru totdeauna.

Când lespedea căpuşelor / va fi prăvălită departe în vale, va fi vremea

să Ne întoarcem pe suitoarele ceruluiDumitru Velea: „Din ţara căpuşelor”

Dintr-o vale cuprinsă de jale, în care aprinsă e memoria cea mai incendiară decât cărbunele, unde se poate fugi decât în munții abruptelor înțelesuri ancorate în parâmele cuvintelor dezlegate de la malurile neștiutelor mări ale imaginației… Valea e secată de lacrimi, aici s-a plâns într-atât că șiroaiele au ajuns până la Dumnezeu. Nu doar moartea e mare cucoană peste valea aceasta, ci și o ciudată dar cumplit de reală lighioană, așa că umbrele și penumbrele prelinse din vale deopotrivă sunt „Din țara căpușelor”.

Meseriei de miner îi trebuia și o altă parte de nefericire, pentru a fi o nefericire întreagă; astfel, mai e și trăirea văduvei de miner, acea femeie care la măritiș a avut nași teama și moartea. Să nu uităm de ucenicia orfanilor de miner, care mulți dintre ei vreme de generații și-au urmat tații pe drumul acesta strâmb al sorții… „Între om și Dumnezeu / s-a întins perdea / gușa căpușei / plină de sânge. // Prin ea se filtrează lumina / și curge cu paloare de aur și pete de sânge / pe piele și creștetul omului; / prin ea nu se știe cine râde și cine plânge, / de unde vine și unde se duce, / lacrima cine i-o strânge / în vasul din poartă. // Sub scutul căpușei, / văduva minerului pâinea o frânge / copiilor orfani. (…).” („Văduva minerului” – pag. 51).

Ce meserie e aceasta ? – una a absurdului, care îți dă fiori reci doar la gândul că flama ucigașă te-ar putea cuprinde: „De teama suflului m-am ascuns în cărbune. / Lipită de suflu a venit flama / şi-a aprins cărbunele - // acum nu mai ştiu unde sunt.” („Mărturia lui Finna Istvan” – pag. 35). Dacă ingrată e soarta femeii minerului, cu siguranță întortocheată e și viețuirea acestuia, iată-l „Sub fulgerul

Atelier critic

sintagme literare

57

minții”: „Simion Chereseș s-a cununat cu cărbunele, / îl strânge în brațe ca pe-o iubită: / …în piept joacă flacăra cărbunelui, / …în cărbune bate inima omului.” (pag. 27).

E undeva și o împăcare cu toate aceste tristeți, înșiruite în niște vieți omenești, dar duce spre o altă lume, fără cărbune; și fără căpușe. Iar Dumitru Velea scrie un „Epitaf pe crucea unui miner”: „M-am prefăcut în lucrul mâinilor mele: / cărbune am scos, cărbune am ajuns, / cărbune aprins sub tălpile lui Dumnezeu. / + / Căpuşele n-ajung la carnea cea nouă.” (pag. 36). Cât despre lumea aceasta, „Trei imagini” consumă un întreg dezmăț de deznădejdi: „În spatele sticlei, în vitrină, / un cărbune cu frunză de stejar în el. // Pe masă, lângă un cuțit, / o bucată de cărbune cu o căpușă pe ea. // Pe gura minei ies vagoneți

plini / de cărbuni cu cranii de om în ei.” (pag. 44).

„ P e t r e i ze c i d e arginți” s-au petrecut multe din marile rele în lume, de la Iuda încoa-ce. Pentru căpușe oare cine a plătit prețul ?: „Căpușa a acoperit fe-reastra. // Prin gușa ei se vede cerul de sânge / și lumina cade însân-gerată. // Pe treizeci de arginți au pătruns / căpușele în lume, și omului / i-au astupat și gura și ochii. // Răsufletul i-l sorb odată cu sângele / și palid el

se trage sub pânza de in. // când lespedea căpușelor / va fi prăvălită departe în vale ? // … Pe marginile ferestrei celor trei / te pândesc căpuşele sărutului.” (pag. 45). Dacă ne-am fi pus vreodată însă întrebarea cu ce lighioane avem de-a face, iată că poetul le găsește o justificare în menajeria lumii: „Căpușa îl vede pe celălalt, / ca propria-i parte; // de aceea, // se oglindește în sângele supt, / ca marea în propria-i apă.” („Identitatea căpușei” – pag. 49). Iar ca să fie clar că e un blestem universal, coabitarea e inerentă: „Oriunde te-ai afla, / căpușa te înconjoară; / chiar nevăzut de ai fi, / după aură te măsoară.” („Ubicuitate” – pag. 76).

Mai e o speranță, trebuie să fie, în valea cutreierată de jale: „Prin piatra muntelui străveziu, / dezbrăcați de cămaşa de cărbune, / cu pielea fără pete şi căpuşe, / ne întoarcem pe suitoarele cerului. (…).” („NOROC BUN ! A zis semnalizatorul lui Constantin Corban” – pag. 34). De altfel, Dumitru Velea ne dă, oarecum iluzorie, și soluția unei urmări poate că mai puțin cuprinse de spaimă: „Când pielea fisurată nu-i mai corespunde, / omul cere copacilor să îi primească sufletul, / ca peste două sau trei sute de ani, / să i-l elibereze, pentru a avea urmași.” („A vorbi cu frații” – pag. 75).

În timpul ca o sârmă ghimpată, vedem âcum rănile nu înseamnă nimic, dar avem:

un strigăt, o rugă și… un zbor inversNuţa Crăciun: „Alfabetul unei şoapte”

Întotdeauna aproape de noi, chiar dacă de la o vreme plecată departe-n zări însorite, Nuța Crăciun e convinsă de un lucru: „tu mă vei recunoaște” (pag. 81), sărind „în apărarea cuvintelor”: „cineva-mi numără / nebunii și caii / din suflet // – oprește-te / a înflorit un timp / în apărarea cuvintelor !” (pag. 74).

Poezia Nuței Crăciun este una a începutului, a apropierii de ghearele sfârșitului și a reîntoarcerii: „oricare e ora / în concentrice / unde / toate se întorc / să înceapă”. („vibrație” – pag. 29); „reconstitui / abilul joc al sorții // simt o cădere în frig // durerea din noi / poate preface iubirea / în cai liberi // nimeni nu va știi / unde sunt îngerii / ce ne-au locuit între timp”. („întoarceri” – pag. 55).

Nuța Crăciun se dedică unei sensibilități aparte, „într-o frunză”: „zâmbetul tău / se făcuse cărare / legând ziua de ziuă / și târziul de târziu / numai dimineața vine / nebănuită / rupând aripa / de care atârn” (pag. 46). Tot ea știe să treacă, precum printr-un război, astfel prin: „echilibrul nenăscut / în zumzetul cafenelei - / nu e decât fiară / praf de pușcă / cu glas de pasăre // mă-ntorc în dor / ca o rană de cuțit / și nu înțeleg de ce / tocmai țipătul / e starea de odihnă” („mă-ntorc în dor” – pag. 16). Dar nici nu ezită să se autosuspende din peisaj: „de ce acest poem fără mine” (pag. 69), iar cel mai grav apare atunci când realizează: „sunt osândită să locuiesc / mai departe în oglinzi // să văd toate întâmplările / dar să nu pot ajunge la ele // să n-am niciodată chip // să nu știe nimeni că sunt // doar poemele mele // să mă nască…” („locuiesc în oglinzi” – pag. 82).

Aș vrea să rămân în minte cu îndoiala aproape școlărească a Nuței Crăciun: „sunt creația cuiva / care m-a visat // așa înțeleg aceste / aripi ciudate / de parcă cineva / m-ar iubi” ( „de parcă cineva m-ar iubi” – pag. 10 ). Și să-i spun că, poetul e întotdeauna iubit de îngerul său – de aceea… „aceste aripi” !

La braț cu poezia mea nervoasă. Nicio părere de rău pentru asta:

Al dracului am fost, cu patimă în toateIoanid Romanescu: „Demonul”;

„Trandafirul sălbatic”; „Favoare”

Am vrut să las mai spre urmă a vorbi despre cel pe care l-am cunoscut aproape de sfârșitul vieții sale – sau altfel spus, aproape de începerea veșniciei. Pe o stradă cu tramvaie, într-o seară bulbucită de furtună, și care a devenit repede aburindă a vin și a poezie. Îmi regăsesc

Atelier critic

sintagme literare

58

inexplicabil mult din emoțiile vieții, în scrierea sa fără echivoc, în metehnele îmbrăcate ca în haine de paradă, în cumpenele vieții pe care a știut ca de la sine a le planta în versuri, pentru ca mai apoi să trosnească cu ele în limba și în literatura română – și în ființa omenească.

Ioanid Romanescu a fost printre aceia care scoteau poezia din joben, nepremeditat, mirându-se și el că era acolo. Firescul e greu de comentat, și mai-mult-ca-firescul aproape că nu se poate; tocmai pentru că nu e nimic de cântărit ori de pus la îndoială. Cartea pe care mi-a dăruit-o Ioanid Romanescu am rătăcit-o, sau poate am pus-o bine pentru o altă lume. De aceea,ajutat de binefacerile tehnicii, după ce am găsit fragmente din alte trei cărți ale sale, voi face referire la acestea. Ca să știm despre ce vorbim, c-o fi vorba de vreo specie, c-o fi întâmplare, minune, ori defect al naturii – cine știe ?!... :

„Poeţii când există e-o minune / poeţii nu se nasc ei sunt născuţi / poeţii nici nu dorm numai visează / poeţii niciodată nu-s prea mulţi //

poeţii n-au religii şi nici zei / poeţii nu aşteaptă pe la uşi / poeţii libertatea nu o sapă / şi-s cei mai îngeri dintre nesupuşi //

poeţii n-au familii au iubite / poeţii bunăoară sunt cu toţii / cei care lasă lumea pentru alţii / poeţii curg mereu de-a lungul nopţii //

poeţii au un fel de n-ar mai fi / poeţii niciodată nimic nu înconjoară / e o ruşine să învingi poeţii / şi sacrilegiu e să-i naşti a doua oară //

poeţii nici nu ştiu ce-nseamnă / a fi nemuritor sau muritor / -cât o cămaşă viaţa lor durează- / poeţii au un paradis al lor "

(„Demonul” (1982) – Paradisul”).Ioanid Romanescu are o cruntă îndoială în ce priveşte

felul în care Dumnezeu orânduieşte lucrurile pe Pământ: „Pater noster în creştere slabule

căruia îi trimitem incunabule, azi îţi traduc urlând: să fie-îţi cer- precum pe pământ şi în cer, de-aproape lumina să ne arate

pe brânci în genunchi şi pe coate! cu sfinţi între noi, cu atâţia experţi, totu-i perfect-ce greşeli să ne ierţi? cât să fim alţii care pe alţii imită? ia hleb şi te dezvoltă şi du-ne în ispită! nu-i loc pentru mulţime pe scaunul divin- de vrei să te urmăm, fii diavolul! amin”

(„Demonul” – „Pater noster).Iar, “„Dacă există un Dumnezeu”, şi eu întotdeauna am

zis că există, atunci sigur ne întrebăm cum e Acela, bun, răbdător, atent – ca un părinte, care însă îşi mai încearcă odraslele, le mai ceartă şi le pedepseşte, aşa, pentru ca să aibă loc culorile vieţii în cuprinsul formei acesteia: “Când voi lăsa în urmă numai umbra / nu spre moarte mă voi îndrepta / ci în braţele mamei mele / /… // dacă există un dumnezeu / nu poate fi decât femeie” („Trandafirul sălbatic” (1978) – „Dacă există un Dumnezeu”).

Întâmplarea a făcut ca octombrie să nu fie perfect, aşa, echilibrat precum o balanţă, cum spun unii că ar trebui să fie; şi tot întâmplarea e de vină, că am făcut ochi pe astă lume, asemenea lui Ioanid Romanescu, în octombrie, luna care iată cum poate face să se întoarcă pe dos calendarul vieţii; lăsând să se întrevadă laolaltă copilăria, bunul şi răul mers al lucrurilor şi al stelelor prin vreme deopotrivă cu întrebările copleşitoare asupra sfârşitului:

„De cum octombrie apare iar scad un an din câţi mi-au mai rămas şi spun: voi duce-o viaţă ca şi alţii, de toate neghiobiile mă las!

dar-nu ştiu cum-prea repede se-ntâmplă să uit ce mi-am promis cu-nverşunare şi mă trezesc bolnav aicea, între cărţi, ca pasărea care-a uitat să zboare

mă bărbieresc şi plâng-în seara asta nu-i nici o sărbătoare pentru mine dar voi pleca aiurea, prea nu am respectat promisiunea clipei cuprinsă de ruşine

... abia plecat, mă simt un dezertor din ceruri-nu din casa cea oarbă la noroc- mi-s grei bocancii timpului pe umăr şi merg numai să am de unde să mă-ntorc”

(„Demonul” – „Mă bărbieresc şi plâng”).Iarăşi de amintim de câte un colţ de viaţă zgrunţuros,

până să ajungem să aflăm că mobila între pisele căreia ne-am învârtit viaţa a avut mult prea multe colţuri; de Esenin, cum ar fi, ne amintim îndeobşte ca de marea împăcare a sinelui cu sine:

„Al dracului am fost, cu patimă în toate -viaţa mea a curs întâmplătoare- atâtea drumuri am avut în faţă

dar am ales mereu câte-o căraren-am ascultat de nimeni niciodată

n-am calculat nimic-şi nu e bine- ce pacoste de om voi fi fiind? şi încă

Atelier critic

sintagme literare

59

nu-mi vine în pământ să intru de ruşine am buimăcit cuvintele, de-a hoarţa

le văd cum singure îşi taie o cale-parcă sunt beţivi întârziaţi ce-şi vor lua femeia la bătaie

iubirea am pierdut-o, azi câte-o străină îmi pare mai frumoasă decât un câmp cu flori- şi nu sunt fericit, însă îmi spun în gând: trăiască poezia şi marii visători!

lacom eram cândva de a avea în preajmă prieteni de oriunde-aveam ce să le spun- adesea la petreceri trompeta mea de aur ca o femeie goală se clătina prin fum

oglinzile prin holuri mă-ntâmpinau mai strâmbe,

copii mă porecleau în gura mare- astfel treceam: nepăsător, aiurea spre steaua mea bizar trălucitoare

azi mă feresc din calea celor dragi- nervoase, în răspăr mi-s replicile toate, mersul mi-a devenit ca al felinelor ce se retrag să moară singure departe

am încercat suprema renunţare, dar moartea e perfidă şi nu din vis ne fură- mai bine, deci, să ard până la capăt decât să port cenuşa cuvintelor pe gură

al dracului am fost, cu patimă în toate, greşind fundamental de-atâtea ori -şi totuşi printre fericiţi mă număr- trăiască poezia şi marii visători!”

(„Demonul” - „Trăiască poezia şi marii visători!”).Fiecare dintre noi ne dăm cu părerea atât de frumos

şi de copilăreşte despre cine şi mai ales ce suntem, dar cu timpul descoperim că suntem destul de departe de adevăr. Mai degrabă, am renunţa să ne mai punem aceste întrebări capital la care cu cât primim mai multe răspunsuri, cu atât ne-am împrăştiat mai tare din propria noastră fiinţă. Cu poezia, însă, e altceva:

„Poezia mea e nervoasă, tot vorbind peste umăr

uită să-şi scoată bilet, e coborâtă cu forţa însă de fiecare dată o conduc până acasă prieteni anonimi

nu are glorie din simplu motiv că nu şi-a dorit-o, nu are religie pentru că prea mult iubeşte viaţa, nu face prozeliţi pentru că niciodată nu priveşte înapoi

nu merge în vizită nu aşteaptă pe nimeni nu visează-n culori nu se hlizeşte pentru a obţine ceva

are tot ce-i trebuie”(„Favoare” (1972) – „Poezia mea”).

Pentru asta şi există poezia,a lui Ioanid Romanescu, a voastră, prieteni din această carte şi de dincolo de ea!

Pe Ioanid Romanescu l-am pierdut în acea seară din ochi pe aceeaşi stradă cu tramvaie, după ce trecuserăm prin ochiul furtunii, al vinului şi al poeziei, şi pentru totdeauna. Ca şi când nici nu ne-am fi întâlnit vreodată, deşi cartea din mâna mea îmi spunea că a fost aievea. Iar poezia sa e dovada supremă, de fapt singura care contează, a faptului că a existat. Există.

Viaţa în ani-lumină la doar 5 secunde de agonie te plimbă prin gândurile ierbii,

fără teama de ultima reprezentaţieBianca C. Dan: „Ultima carte

despre întuneric”

Bianca C. Dan se reinventează, fără să se dezică, se individualizează tot mai mult pe vreme ce se proptește cu încăpățânare de neștiutele, neașteptatele și nesperatele gânduri pe care și le-a dresat să ucidă, după ce a aflat că omul știut din lumea știută e doar o mică parte din ce i-a fost dat să fie: „sunt prea obosită să-mi mișc rădăcinile /iar lumea e mult prea rece / pentru un denunț afectiv /suntem oameni prin indulgență /care se fac tot mai mici /pe măsură ce cresc //mi-am dresat gândurile să ucidă /imprevizibil și lent /felul în care mă iubești /îmi amintește de găurile negre //și vreau să pășesc cu tine pe jar /să plângem până ne vor curge lacrimi /voi purta mâini de lemn ca un copac /care se-apleacă sub respirația ta” (mi-am dresat gândurile să ucidă – pag. 65). Lumea asta nici măcar nu trebuia poate croită mai bine deloc decât atât de fragilă, iar omul așijderea, pare să zică; de aici rădăcinile, crengile peste noapte apărute înlăuntrul ființei ca o pură necesitate a viețuirii și îndeobște a stării de grație, iubirea.

De altfel, poeta își întărește convingerea într-un periplu dincolo de dimensiunea firescului, din condiția incomodă se lasă purtată într-un șuvoi destul de periculos, deconspirând „istoria manuscrisului albastru”: „flori pe șira spinării urme de tanc /gheața doare la atingere //vegetez în praful albastru al unui manuscris /exceptând viața totul pare ok /tresar când unghiile străbat carnea fluturilor /venă cu venă//un plin cu apă tulbure vâsle la mal /nu știu să înot dar plutesc în aval /îmi dezvălui lucruri pe care nu le cunosc /la prima vedere //moartea e un interludiu universal /o pistă de unde ne luăm zborul /involuntar //sunt prea tăcută să mișc vreun val /poemul acesta revendică lumina /într-un înec târziu” (pag. 37).

Scrierea nu ține pasul cu viața, saltă și se-nverșunează totdeauna peste semnele de circulație, peste rând, peste orice previzibilă poveste; o altă viață ține loc de viața cea în sensul comun înțeleasă: „Ella iarăși scrii cu nerușinare

Atelier critic

sintagme literare

60

/aproape dumnezeiește /până ți se înfig unghiile în asfalt /ca un clește submersibil /există voci pe care numai tu le auzi /indicatori de ceață /și nu-ți amintești cum te cheamă /e prea liniște /iubirea e ca o inimă alcoolizată /îți rămâne pe buze un gust senil /de vin sec” (5 secunde de agonie – pag. 95).

Grozavă lecția de iubire, nelipsită fiind din nicio formă de potrivire a sinelui cu înconjurarea lucrurilor și a formelor de viață; iubirea pur și simplu vine neîntrebată, năstrușnică dar și extrem de serioasă, rost complicat, ca o cale pe cât de anevoioasă pe atât de sfântă și chiar necesară – și aproape că obligatorie: „se face frig când îmi strecori iubirea pe sub ușă /am tăcut prea mult și foamea a crăpat pereții /văd cum teama din mine te împarte /ca o operă de artă a unui cuțitar / … / ne vom petrece timpulrămas în ani-lumină /până când adâncimea pietrei ne va aspira în singurătatea ei” (viața în ani-lumină – pag. 58).

Atunci când iubirea se mai întâmplă să întârzie, apare un fel de confuzie existențială: „( … ) suntem un ecou rămas în perete / o urmă mai veche decât lumea / hrănindu-ne cu iluzia că purtăm aripi /dar de fapt îmbătrânim îngeri //astăzi e mai puțin cu o zi /când te aștept cu toate ușile deschise /la prima stradă de pe aleea umbrelor” (mai putin cu o zi – pag. 70). E pe aproape, până și chiar un cataclism, dacă nu se îmbină jumătățile cele sortite: „(… ) nu mă asculți /miroși a destrămare /vezi cum mă zbat între mine și tine /traversând foamea de infinit //sunt altcineva /am petrecut apocalipsa în brațele tale /ca un om de zăpadă /care nu se mai topea //mă redau mie /animal feroce /ce nu mai văzuse moartea /până atunci //sunt altcineva /singurul punct cardinal /pe care nu-l cunoști” (altcineva – pag. 21). Ca să nu mai zic, dar iată că zic, cât de grav poate fi, de-a dreptul ca la un sfârșit al lumii, în caz că te-ai putea întâlni cu poeta după ce ea s-a dedat deja unei dedublări de-a v-ați-ascunselea, răzbunătoare de-a dreptul: „iubește-mă /ca atunci când iubești cu personalități multiple /sunt lady frankestein /m-ai creat după dorințele tale / … /lasă-ți hainele afară și vino la carnaval /pot să fiu oricine caută-mă printre măști /spre dimineață ne vom juca de-a iubirea” (lady frankestein – pag. 24).

Greu de spus de unde vine îndârjirea; poate că, de vreme ce: (…) suntem atâția care săpăm în întuneric cu mâinile goale /și ne-am descoperit prea devreme /măsurăm distanța de la un perete la celălalt /dând o reprezentație de zile mari /din care lipsesc cu desăvârșire

aplauzele //e atât de toamnă încât zilele au ruginit /ca niște porți stricate /în care nu poți intra decât pe gaura cheii” (ultima reprezentație – pag. 57). Desigur, poeta se poate și supăra câteodată, având drept motiv prea-plinul care tinde să sufoce, extazul se poate schimba pe o inerție de moment, dar nu e nimic grav în asta, ci doar o altă afișare a personalității de ce nu și tăioase: „nu voi mai scrie nici un poem de iubire /sunt prea moartă ori prea tristă / … / e prea mult sau poate prea puțin /mă dizolv precum o ceață sub ochii tăi /și începi să mă cauți prin gândurile ierbii /profanând cerul și pământul /cu tăișul unui Excalibur //în

cartier toate umbrele tac” (gândurile ierbii – pag. 86).

„închipuie-ți o lume în care nu se scriu poezii”: „unde moartea e albă și Dumnezeu poartă aripi de fluture /închipuie-ți pământul scuturat de cuvinte / … /voi compune un necrolog în sala oglinzilor /întotdeauna în adâncime se strecoară ceva /vor veni oameni mulți cu umbrele cernite /care vor căuta

acul /în carul cu fân /și fiecare va crede că l-a găsit (… )” ( pag. 36 ). Cu siguranță, lumea nu trebuie să existe fără poezie !; ori, înaintea lumii chiar să fi fost poezia, imediat după Cuvânt ? – tot ce se poate.

Deloc întâmplător, Bianca C. Dan se ancorează cât se poate de puternic în ceea ce numim poezie, cum la fel de bine i-am putea spune alfa dimpreună cu omega, cu pi, cu psi, cu toată vorbirea și scrierea, în toate alfabetele pământului: „îmi lustruiesc inima /cu piatră ponce /îi spun hai să nu ne mai zbatem /și-o înveselesc cu primele senzații de fericire /în timp ce mă privești ca pe-o radiografie a unui vid /și-mi spun că moartea nu e mare scofală /o mixtură ieftină pe care o bei /atunci când vrei să te vindeci de dragoste //ai ucide pentru mine în versuri /tranșând metaforele cu mila unui călău ?” ( ai ucide pentru mine în versuri ? – pag. 63 ). Pot să glumesc și să zic: Mai vedem (!)…

Atelier critic

sintagme literare

61

Al Florin Ţene – La braţ cu andromedaViaţa scriitorului Gib. I. Mihăescu

între realitate şi poveste

Un eveniment editorial important îl constituie apariţia la Editura Napoca Nova, la începutul anului 2016 a volumului „La braţ cu Andromeda” - Viaţa scriitorului Gib. I. Mihăescu între realitate şi poveste.- al cărui autor este Al Florin Ţene, scriitor notoriu, foarte activ şi prolific, preşedinte al Ligii Scriitorilor români, uniune profesioală cu filiale, aproape în toată ţara, membru al mai multor instituţii culturale de prestigiu din ţara şi srăinătate.

Cartea este prefaţată de Voichiţa Pălăcean-Vereş, iar coperta aparţine lui George Roca, compatriot, stabilit în Australia. Volumul are aproape 400 de pagini şi se deschide cu un sumar, dar concludent, argument al autorului, din care desprindem mărturisirea motivelor care l-au determinat să întreprindă un astfel de demers creator/evocator.

Fiind el însuşi fiu al urbei viticole Drăgăşani, ca si Gib. I. Mihăescu, a manifestat de timpuriu curiozitatea de a-i cunoaşte viaţa şi opera, iar apoi dorinţa de a scrie chiar o carte despre părintele romanului „Rusoaica”, vis realizat, iată, după scurgerea mai multor decenii: „Aşa s-a născut acest roman ficţionalizat şi romanţat, dar care păstrează firul roşu al adevărului… Romanul de faţă se doreşte a fi o închinare pro-memoria scriitorului Gib. I. Mihăescu din Drăgăşani, ca şi mine”

Titlul cărţii, „La brat cu Andromeda” este bazat pe un artificiu creator inspirat, menit să atragă atenţia asupra semnificaţiilor lumii celeste din romanul de debut din 1930[1], lume contemplată cu atâta pasiune de Gib. Mihăescu, dar modificând simbolul iniţial de la care a pornit acesta. Astfel, în viziunea lui Gib. Mihăescu, constelaţia Andromedei este întruchiparea unui ideal de puritate morală şi frumuseţe fizica feminină, irealizabil, în contrast cu eroinele dezamăgitoare din lumea terestră, precum Zina Cornoiu, Arina Velovan sau Donna Alba. „Cerul este, pentru oamenii de felul lui Andrei Lazăr (şi, desigur şi pentru Gib. I. Mihăescu) nu numai imperiul frumuseţilor ideale, ci și limanul în care îşi găsesc mângâiere nevinovatele lor frământări pământeşti”[2] Andrei Lazăr este un idealist visător, victimă nefericită cauzată de inadaptarea la o societate degradată.

În recentul roman - evocator, prin noul titlu, „La braţ cu Andromeda”, contemplarea constelaţiei Amdromeda devine un fericit liant pentru desfăşurarea firului epic, fiind însoţită de imaginea candidă a frumoasei Luminiţa, ingenua prietenă din perioada pubertăţii eroului cărţii. Urmărind, cronologic, evoluţia eroului său, autorul structurează întregul roman în două mari părti, inegale, cu 16 capitole (în prima parte 11, iar în partea a doua 5)

Romanul debutează cu festivitatea inaugurării noului sediu al Palatului Comunal în prag de An Nou 1900, la Revelionul organizat la etaj, în vasta sală de Consiliu şi recepţii, în prezenţa notabilităţilor urbei, în frunte cu primarul Filipescu, consilierii locali, avocaţi, magistraţi, negustori, meseriaşi, cu familiile, printre care se află şi Nilă Mihăescu, tatăl viitorului scriitor, cu soţia.

În capitolul următor se prezintă numeroasa familie a acestuia. Ceea ce, printre altele, asigură reuşita şi valoarea artistică a romanului este realizarea unui personaj Gib.[3] verosimil: uman, distins, echilibrat, decent, fără exagerări, surprins în toatre ipostazele vieţii, cu mari reuşite, dar şi cu unele eşecuri: în copilărie, între părinţi şi fraţi, apoi şcolar la „Fraţii Niculescu”[4], elev la liceul Carol din Craiova, la gimnaziul Radu Greceanu din Slatina şi la gimnaziul Al. Lahovari din Rm. Vâlcea; student „întârziat” la Drept, în Bucureşti, ziarist în Cluj şi în capitală, alături de bunul său prieten Cezar Petrescu, apoi avocat în urbea natală, timp de 6 ani, între 1924-1930 şi, în sfârsit, stabilirea la Bucureşi, cu familia intre 1930-1935.

1935 - anul fatidic al morţii premature a lui Gib.I.Mihăescu a fost anul când a fost suprimat brusc acest fascinant urcuş pe scara afirmării sale literare. Tocmai de aceea apariţia acestei evocări vine în sprijinul cunoaşterii unui mare prozator, de care generaţiile de după al doilea război mondial au fost lipsite mulţi ani.

*

Pentru realizarea acestui roman un rol important l-a avut ampla documentare, pornită de la lectura şi cunoaşterea întregii opere, a criticii şi a referinţelor biografice despre scriitor. Documentării reale i s-a adăugat însă factorul ficţional care completează şi clarifică în mod fericit eventualele goluri din biografia reală.

Pe lângă sursele tradiţionale, ca noutate, autorul a apelat şi la cele neconvenţionale, moderne, oferite de internet, prin acestea acumulându-se un impresionant bagaj documentar despre istoriile unor edificii: sedii ale unor instituţii, oraşe, gări, catedrale, spitale, statui, poduri, şcoli, căi ferate etc. care oferă lectorului date de factură nonliterară, dar folositoare pentru cultura generală.

Apreciem folosirea tehnicii realiste de factură balza-ciană prin care eroul este descris în mediul său natural cu modul de viaţă, cu obiceiurile şi tradiţiile moştenite, cu îmbrăcămintea de epocă etc. Sunt, de asemenea,

EMILISTOCESCU

Atelier critic

sintagme literare

62

de notat descrierea unor credinţe şi superstiţii, apelul la limbajul paremiologic, cu proverbe, zicale şi expresii înţelepte[5], extrase din texte religioase, fragmente de litanii şi rugăciuni, descrieri reuşite de natură etc., care sporesc valoarea cărţii. Cu toate că subtitlul romanului se referă doar la „viaţa” scriitorului, în realitate s-a analizat fiecare demers creator, consemnându-se împrejurările publicării lucrărilor de la debut până la sfârsitul vieţii, fără să se facă şi analiza acestor creaţii. Importante sunt datele despre geneza acestor opere şi primirea pozitivă a lor de către critică şi cititori.

Drumul spre afirmare şi notorietate literară al lui Gib Mihăescu ne poartă prin redacţii, cenacluri, sedii ale revistelor, prin cafenele vestite, unde eroul se întâlneşte cu scriitori, critici, artişti.

Atmostera culturală din epoca interbelică în care se afirmă şi scriitotrul dragăşănean este foarte bine descrisă, cu opinii asemănătoare sau divergente, cancanerii si lupte pentru afirmare, cu prietenii salutare, din care se distinge caracterul bonom al acestuia. Pierderea prea timpurie a acestui dotat prozator este prezentată în roman cu respectarea adevărului şi cu preţuirea firească

a unui confrate din alta generaţie care , ajuns în Parnas, oferă drept ofrandă cititorilor acest florilegiu omagial în memoria lui Gib. I. Mihăescu. Să-l primim cu interes, cu bucurie şi să-i mulţumim.

----------------------------------[1] Romanul a apărut, într-una din

primele ediţii, cu titlul „La poarta necunoscutului” şi cu subtitlul -„Braţul Andromedei”, în aceeaşi Editură Na-ţională - Ciornei.

[2] Vladimir Dogaru - Revista funda-ţiilor XI, nr. 4, 1944: „Prezenţa cerului în romanul Braţul Andromedei de Gib.I. Mihăescu

[3] Gib. ca pseudonim literar provine din prescurtarea diminutivului Gibe, derivat de răfăţ de la Gheorghe, cu eliminarea vocalei finale „e”. Scriitorul ţinea la acest amănunt şi se semna totdeauna Gib. cu punct, deoarece prescurtările se fac în consoană, ur- mate obligatoriu de punct. Majoritatea redacţiilor respectă acest amănunt!

[4] Localul şcolii primare donat de negustorii locali, fraţii Niculescu

[5] Ex.: Himera, întotdeauna este mai frumoasă decât realitatea: - sau: proiectarea frumosului asupra altei fiinţe este iluzorie ( pag.184)

Atelier critic

sintagme literare

63

GABRIELA ANABĂLAN

Lacrima luminii în limba română

Aripi în beznă (Editura Semne, 2017) este, fărā tăgadă, cartea de referință a scriitoarei Silvia Cinca. O carte de căpătâi în bibliografia autoarei, un volum document de suflet în biografia sa, cititorii au așteptat-o și au primit-o cu aceeași intensitate de care ne amintim de prin 2009, la apariția volumului ,,Supleantul" semnat de Petru Popescu, de exemplu. Asocierea vine desigur din lait-motivul ,,fuga în exil". În timp ce Petru Popescu, după ani lungi de așteptări, la rugămințile prietenilor dă frâu liber glasului interior și pune pe tapet ,,despărțirea de Zoia", scriitoarea Silvia Cinca încearcă o traducere originală a lacrimii luminii în limba română, altfel decât pe Google așa cum vremurile moderne ne forțează, ci pe drumurile sufletului. Lumina este elibe- rarea sub îngereasca bătaie de aripă, din bezna comunismu-lui. Îmi este ușor să înțeleg stările autoa-rei după ce am citit precedentul volum, sugestiv intitulat ,,Dansezi?"

La prima vedere ai spune că ,,Aripi în beznă" este o carte de poezii. De fapt chiar este poezia despărțirii de copi-lărie: "Am închis copilăria în aceste pagini/Spre a îngropa lacrimi de sânge/Ducând ecoul durerilor lumii// Acoperind tinerețea morților noștri/Nevinovații lumii/Victime ale unui război/În dispreț și nebunia puterii". Este și poezia primei iubiri închisă în paginile elegantei cărți, printre ,,neînțelegeri în fapte și timp". Ne bucură desigur lirismul pe care scriitori valoroși îl asociază prozei lor și câștigă teren într-un peisaj literar saturat de violențā și morb vulgar. Cu sensibilitate, negrul vieții iese la lumină prin prisma adevārului puternic și autoarea reface tabloul patriei pe care o părăsește doar cu trupul, nu și

cu sufletul. ,,Mi-am părăsit patria doar cu trupul, sufletul mi-a rămas acasă" îmi mārturisea într-un interviu pe care mi l-a acordat poetul Mihail Janto, debutant recent în țară cu un volum de versuri, după ani lungi de exil. În acest context cartea Silviei Cinca este așa cum autoarea mărturisește în poema

citată, decupată de pe ultima copertă: ,,Strigăt de adevăr/ În normentul libertāții". În final deslușim crezul autoarei: ,,Doar lacrima de Înger/ Poate salva acum prezentul/ Împāturit și el în minciunā și ură".

Proză puternică de investigație, frescă politică și socială, cu evrei, legionari, chiaburi, comuniști în luptā spre ideal în vremuri tulburi, în cauze pierdute sau câștigate pe scena Timpului, cartea Silviei Cinca se citește cu plăcere sporită de replicile dure care sunt colți înfipți în carnea realității: ,,Comuniștii își impuneau puterea dinafară, supunând poporul la cea mai cruntā pedeapsă - spălarea creierului sau îndoctrinare. Minciuna devenise atotputernică".

Pe māsura înaintării în lectură ne trezim alături de personaje reale căutând Floarea Zâmbetului acolo unde moare speranța.

Scriitoarea ne conduce și pe calea creației sale, ne întâlnim cu primele opere și personaje care au marcat evoluția reală: Eugen Simion, Nicolae Manolescu etc.

Punctul culminant al poveștii țesute cu fir aurit pe pânza epocii ca o mărturisire și o mărturie este ELBERAREA prin alegerea altui destin cuibărit în cămara sufletului ca notele vrăjite în pian, ,,prin înālțimile clipelor, în lacrima dorinței și lumina speranței". Fuga în America înseamnă totul de la capāt, învățarea vieții ca pe o lecție nouă, ,,sub surâsul amāgitor al frumosului".

Ultimile pagini nu închid ci deschid cartea prin consemnarea întoarcerii în țară după trei decenii. Fin arrtizan al cuvântului, Silvia Cinca brodează cu emoție la superlativ lacrima luminii în colțul ochiului ca o perlă închisă în scoică în oceanul trăirilor intense: ,,În casa goală, doar tabloul amintea că o mamă a privit chipul fetei până în ultima clipă de viață. Negusu a luat tabloul din perete și l-a adus acasă. Apoi a așezat poza pe contracoperta acestei cărți, sperând că mama o va putea vedea".

Spre satisfacția cititorului avid de cunoaștere, cartea se încheie cu o Bibliografie care oferă o viziune complexă asupra operei scriitoarei Silvia Cinca, membră a Uniunii Scriitorilor din Ronânia și a Pen American Writer, a cărei voce ne-o amintim de la Radio Europa Liberă a epocii noastre de tristă amintire.

Dacă acest volum a văzut lumina tiparului, înseamnă că zeul timp s-a plecat smerit în fața autoarei și petru scriitoarea Silvia Cinca apele patriei, ale creației și ale sufletului s-au limpezit și pe cerul scriiturii sale este soare!

Atelier critic

sintagme literare

64

Atelier critic

IONELBOTA

Lepădarea de idoli sau strigătul lăuntric al disperării.

Poezia Mihaelei Oancea

O carte confirmând un parcurs ascendent între noile promoții actuale de autori de poezie estte Într-un timp fără maluri (Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2017, 132 p.). Mihaela Oancea, o revelație de la debutul editorial produs în 2014, scrie dezinvolt și nedisimulant, poemul său este un edificiu de grație lirică și repliată pe o lirică forțând o gestică exhibiționistă și plusând între componentele unei prestații de adâncime a metaforei în care eul știe să-și depășească statutul de simplu actant într-un spectacol celebrând supraviețuirea în/prin cuvânt, la „vremi potrivnice”, cum zice cronicarul. Proiectul cărții este unul plural, panoramarea e parte din manipularea subtilă a despovărării eului de „ruina” memoriei. Viața nu e doar un desen vesel-tragic („Desculțe,/abia putând respira/aerul sâcâitoarelor insomnii,/se gghemuiesc în anticameră -/toate au pieptul plin,/de crucile/care au prins lăstari.”), realul definitiv e crusta minimalismului din care, devorați de singurătatea asfințitului, evadăm în interval, în „parantezele” convenționalului. Geo Vasile sugerează măști și proceduri lirice multiple ca puncte de plecare în comentariul aplicat acestei lirici. Dar marile decantări de sens și încărcătură emoțională au loc tocmai în pedanteriile unui barochism de vizualizare a jocului formelor.

Cu prima secțiune, având titlul cărții, autoarea duce confesivul în enunț ontologic. Dar avem impresia unui opus simfonic. Pentru că te întâmpină o sonoritate cel puțin ciudată și fiindcă ești invitat potențial să asiști la consacrarea unei „audiții” prin care înseși etalarea discursului liric pare să fie, am zice fatal, un omagiu adus timpului vorace („Ştii că nu te poți vindeca/dacă refuzi să-ți târăşti picioarele/dincolo de gaura cheii -/unde planta carnivoră, Timpul,/ştie să injecteze în doze optime/amintiri gata să paralizeze muşchii/sau să oprească inima,/cât să-ți rămână pe retină/tentaculele hidrei/adulmecând prada.”), stimulent pentru un de-constructivisam autoscopic asimilat în/de strategiile autoarei. Un sumum de real, rafinamentul timbral suveran prin sine, poziționarea oricărei nuanțe în coeziunea spectacolului interior, definește maniera unei

autenticități severe a disponibilităților eului de a duce la bun sfârșit „interpretarea” partiturii ca un fel de strigăt al disperării. Simbolistica evenimentelor e dusă în tragic îmblânzit, când și când, de nexul erotic: „E adevărat că între ei/se înzăpezesc foşnitoare secunde/întrupate din visuri potrivite.//Se tot rotesc cu încăpățânare/spre margini de oglindă,/până uită partiturile zborului/şi nici nu mai ştiu/când le creşte inima aceea domestică/ori de ce se tulbură culorile raiului.//Mai cercetează curioşi/doar urmele dizolvate/într-o acuarelă.” (Acuarelă, p. 20). Ingredientele realului includ și delimitările de firesc. Un orfism degenerescent, denudat în primum moven, devine imperativ al tuturor investirilor eului. De-fluidizat, realul este colierul visului, scuturat de idoli, dialectică propulsând eul în acele dezesperări ale dimensiunii abisale a ființei: „Tocmai când uitase/de morbul dintre vertebre,/de extrasistole,/când se delecta/cu aroma umedă/a crinilor ce îmbrăcau/umerii nimfei,/se trezeşte luat de un braț şi de altul,/plimbat de-a lungul tocătorului,/amețit de dansul/unor dervişi rotitori/iviți parcă dintre conservele rcul,/dar niciodată nu-i echilibru/pe pândeşte/şobolanul alb.” (Halucinând, p. 28)

Explorările poeziei țin de o morfologie imagistică. Semantica, à outrance, ia pulsul realului direct din artere, din „țipătul” convalescentei materii. Reconfigurările alea- toriului, în sensul contemplărilor anamnezice, devin ini- țieri, enunțuri („Punctul naşte cercul,/dar nicio- dată nu-i echilibru/pe aici, prin mizan-tropia/muzeelor rea-lității.”), respirații liri-ce de parabolizare a acelorași convergen-țe, sinestezii. Dar ie- șirea din sine, marcă a poeziei postmo-derne, are în ciclul al doilea, În pijamale subțiri, statutul unei revelații: „Pribegirea – sunet al trunchiuluin o p ț i i / p r ă b u ş i t e peste ochiul/deprins a nu descifra nicio taină/fără celălalt;//De-atâta timp îl uitase pe creste,/oglindit în hăul/oceanului pleşuv,/încât a devenit un Argus/condamnat să nu vadă,/doar să pipăie/golul ce se căsca sfidător/în jur şi în sine.//Recent,/hoinarului prin cârciumi/pline de igrasie/i-au rămas doar tîlpile/să caute/ieşirea din timp.” (Hiatus, p. 41). Dar nu destructurările sunt miza. Athanorul Mihaelei Oancea e delicatul, grația, memoria afecctivă reconstituie ipotetica reîntoarcere în Ithaca. Identitarul completează „strategiile” elaborărilor ludice ale discursului. Se

sintagme literare

65

Atelier critic

confirmă un modus operandi, un moment zero al ontologicului („Colții brazilor muşcă/din noaptea mută/precum Sfinxul săpat în piatră;/acolo sunt zăvorâți toți anii/pe care i-am deşirat;/aşteaptă la stânca din munte,/cuminți -/oi împietrite în staul,/pândind nemurirea”), un ritual mimat biografic, irizări ale existențialului. Alternări ale registrului sunt rar de evidențiat, confesivul e ferit de fadul amănuntului prozastic. Eul se transformă, uneori, și într-un reporter vioi al realului, inițializează acolada sfâșierilor en beauté; frumos nu e, însă, decât ritualul mesajului, strigătul lăuntric al disperării, vizibil în poemele secțiunii a treia, Schiță în cărbune, unde jalonează afinități aproape nubile: „Spre seară se adună/tot negrul risipit prin scrumiere;/nu e nevoie de nicio inițiere -/păşeşte tiptil/în vârful degetelor,/prin galeria cu aripi ațipite/şi mici osteofite.//Cineva încearcă să-ți atingă pleoapele,/să despletească nodurile chinuitoare,/dar oare/de câte mănunchiuri de frunze de mac/e nevoie/pentru a desface un dor,/în zori, la cântatul cocoşilor?” (Calcul, p. 81).

Viața, tatonare sterilă, nu poate fi clemența posacă a eului în autoevocare. În ciclul ultim al cărții, The walk of life, o sălbăticie chtonică ancorează, fatal, reflexivul în asprimea, de astă-dată, a tonului confesiv. Nimic vetust în paradis ori în Ithaca iremediabilă. Efigia liricii, aici, are ceva paradisiac în rețeta imaginarului, un fel de mis a nu echivalând cu tactici de-constructive de „re-amenajări” ale universului. Eul canonit în tonusul grațiosului își adecvează mesajele contrafactualului („A desfăcut petală cu petală/straturile fiecărui cuvânt al tău,/până când anumite molecule organice/au luat-o razna şi, desfigurate, l-au declarat pe autor/inexistent.”), delirul catastrofic redescoperă utopia în discursul memoriei stigmatizate. Aderențele la „ruinele” mitului prescriu înșurubările eului în realul golit de sensuri dar evadarea în ficțiune înseamnă o re-citire a scenariului lumii în cheia butaforiilor ființei vulnerabile. Nu mă sfiesc să spun că poemul Mihaelei Oancea arată a „teatru activ”. Undeva, evadarea cuvintelor exhibă în tușele ironismului postoptzecist consemnarea cinic-resurecțională a cronicii țării regăsite cu rafturile „sufocate de singurătate”: „Fără să stea prea mult pe gânduri,/desfrunzite, de dimineață decid să fugă;/fluierând, o iau la picior/executând piruete pe-asfaltul încins ori/trecându-şi brațele/prin îndoielile celor care privesc uluiți/această ieşire firească.//Ademenite de aroma venită de la covrigăria/din capul străzii,/îşi comandă câteva ciudate împletituri/privindu-le cu haz;/preț de câteva seccunde poposesc/la o terasă/unde sorb cu bucurie/limonadă cu mentă şi miere.//În parcul din apropiere, le răsună glasurile/minute în şir/în timp ce încearcă noi senzații/pe tobogan, pe tiroliană/ori rostogolindu-se în baloanele gonflabile – Zorb.//Se creează vâlvă, curând sirenele anunțând/evadarea cuvintelor dintr-un bookshop/cu prea multe rafturi/sufocate de singurătate.” (Evadare, p. 107)

Cartea Mihaelei Oancea, dincolo de toate aceste calități de necontestat pe care le exprimă poemele sale, întreține la lectură și întărește impresia noastră că lirica tânără de azi mai are încă multe de spus și de arătat prin valoarea, peste norma plutonului, a unora din liderii ei.

Autenticism sau „îndreptarea lumii” prin poezie.

Despre debutul Corinei Monea

Un debut trebuie perceput nu doar în condiția lui de a fi o reușită reverență limbii în care te mărturisești pe tine lumii, editând o carte. Sugestiile acestea pot să cadă când termini de citit și apoi te pregătești să spui în scris, livrându-ți firescul exces de luciditate, despre o carte autentică. De pildă, acum, volumul Corinei Monea, îmi iau pantofii, sufletul, rujul, dispar (Râmnicu Sărat, Editura Rafet, 2017, 120 p.). Autoarea ne propune poeme într-un fel de exuberanță a „sonorității” imaginilor. E un imagism temperat, „degustând” nesățios din voluptatea experimentului nouăzecist și din acel sacrilegiu ignifug al formulei post-moderniste, într-o coerență am zice epistemologică. O lirică, așadar, o spunem de la bun început, plasând-o, deja, pe Corina Monea printre poeții promoției edificans, autorii aceștia care construiesc bine și foarte bine (i-aș cita, acum, pe Dan Iancu ori Vali Orțan dar ei sunt foarte mulți și valoroși) fără a-și propune un proiect de texte acroșante în căutare de aplauze imediate, fără a-și impune lustrul oglinzii fidele în idealizări fade. Nu uităm să spunem, că prefața lui Daniel Dăian și prezentarea făcută de Florin Dochia pe coperta a patra însoțesc cu mult și justificat entuziasm această provocare. Pentru Corina Monea poezia reprezintă o scriere și o re-scriere a vieții, un soi de necesitate genetică, o extracție din fiecare părticică a ființei („sunt ascunsă după virgulă,/între minusul și plusul sfârșitului,/înmulțind infinitul cu nimic”), chiar dacă o de-fazare a criteriului estetic mimează să evite o realitate implacabilă. Sunt destul de vizibile antenele poeziei înalte, „fractura” înscenată în ludicele răvășiri fals-concettiste e marcată în primul rând de abolirea reperelor, „îndreptarea lumii” vine și ea tot din/prin poezie. Totul pare a veni, însă, în desccendența unei călătorii inițiatice. Dar cabala sinelui e o metaforă, ipoteca dizolvării clipei prezente în „nouă geneză”. Pasajul erotic (mito-poezie), de pildă, se iscă și el din fascinația inserturilor, în vastul planetarium anti-limita intermediază acest colagen în tăcerea statuară dislocând realul în obsedantele-i copii: „așa se cuvine -/bărbatul să fie/cu o clipă/înaintea femeii./să îi despice mările,/să îi punăconcretul pe masă,/să îi aprindă foc dorit în pântec,/să-i înalțe pruncii,/să îi dreagă/marama mângâindă a părului/și mai ales,/dar mai ales,/să o treacă de mână/pragul...” (clipa cuvenită. p. 88)

sintagme literare

66

Atelier critic

Eul liric respiră în acronie iar solemnizările gesturilor alunecă în reverii doar cât să configureze devastarea patetismelor cu o voită simplitate. Alt ludism, în „laguna” ființei suverane, instinctul resurecțional, aduce în prim-plan inocența (și ea jucată) dar am putea vorbi mai degrabă de o „martirizare” a melancoliei. Caligrafia inadaptărilor, rictus optzecist, perfectează în secvențe auratic-onirice („ce înger vine/să ia tristețea unui cal/care știe că moare?/cine îi deschide grajdul/pe lumea cealaltă?/îngerul-cal?”) închideri și deschideri. „Rectificările” de legitimare a liricii

sale la cursul valoric de-acum devin și ele o constantă genezică.Numai că memoria nu e mistuită defel în voluptăți, fariseismul, desuetudinea înscena- tă ca ironie, demon- tează frontierele gra- ției, editează și re-editează, sub specia humoralului, proiecte de deparazitare a rea- lității hâde: „de fapt/ acum suntem/un enorm blocaj/în vena hohotu- lui de râs.//hai să împărțim/panem et circenses pentru vulg,/

amare nopți în stânga și-n dreapta,/să punem cruci pe inimi,/ apoi să ne cărăm destinele în saci de plastic/la morgă.//atârnă în ștreang minciuna/mai greu/decât vina,/nebunul și bufonul/dau drumul la hohote.” (panem et circenses, p. 40) Cartea aceasta este în măsură să încurajeze ascensiunea Corinei Monea dacă, desigur, autoarea va învăța că validarea valorilor trebuie să depășească turbulențele și disconfortul de pe traseul pe care îl asumă, deja, incitantele provocări ale prezentului op. Autoarea mai știe că un destin literar nu-l poți așeza la păstrare în croșetele orgoliului fiindcă nu poți hrăni iluzii. Astfel că semnele unei determinări există din belșug și pot deconspira un metabolism al rezistenței în fața experimentului fad. Fiindcă poezia Corinei Monea vădește ea însăși strategia unei axiologii ca un proiect de relevant autenticism la purtător.

Ionel Panait, cronică

Am mai scris cu un deloc reținut entuziasm despre poezia lui Ionel Panait, un lirism livrat în sonurile reclamând un decalc al revelației idealității, sugerând cumva plăcerea „abordării” unei modernități în care prezidează un eu

deodată raliabil la datele stilistice al unei blând-grațioase resurecții. Micile revolte sunt mai degrabă „născociri” de factură simili-prozastiă, ruperi de ritm într-un discrus care trebuie să pară tot mai interesant pe măsură ce eul, mereu mai detașat de edificările patetic-livrești, de-cconstruiește îndrăzneț, împovărat de preeminențe și de o ideologie particularizată a poeziei.

Ionel Panait este foarte direct în poezia lui, geneza metaforei fiind această epură de autentic, gesticulație exemplară a unui autor profund marcat de credința inebranlabilă în destinul deplin al culturii. E adevărat că temperamentul acestei poezii aparține unui timp al ei, timp care a dispărut. Dar avem la Ionel Panait aceste abordări nu doar esențiale ât eperiențe, în sensul unor adoptări ale poemelor la modele zilei. „Interpretările” eului, sugerate pregnant în discurs, au alcătuiri asemănătoare unei geode din manualul geologilor. Stratificarea este intersecctivă („fântânile/se adună/toate/la sfat ccu lumina”), orizontal și vertical, experiențele voluptății sinelui personalizează virtuți inițiale, un fel de arhetipuri homeride în ordinea sentimentală a lucrurilor. Același eu vădește o destelenitoare, dar meditativă, descindere, ca actant supus în jocul tuturor antinomiilor. Timpul/temporalul poate fi o sfâșiere („corecte sugestii în cuvântul de escortă al cărții, semnat de remarcabilul profe- sor Simion Dănilă) dar un spirit elibera- tor întoarce impul- sivitatea „medieri-lor” fruste, suferin-țele morale, într-o percepție curentă a vitalității contem-plației, a naturii senzuale în așa fel înât în integrala ludicului, bucurii și deziluzii, auratiul ori sinistrul, elanurile frivole ori amără- ciunea, circumscrie-rea în realul agrest ori tragicul decid în multiplicare absolută, disperată (la modul norrmei etice ferme), manifestări sentimentale. În primul ciclu, Tatuajul clipei, metafora este proiecție a unei tipologii compozite, între ironie reținută și crochiul „după natură”, stanța micile drame „vii”. Mistuitoare este, astfel, și voluptatea pasională a re(me)morării. În febra xistențialului, a rcvuceri timpul devine gestul eului care-și mascchează crispările ca agent activ și reactiv în disoluțiile inevittabilului confesiv: „????????”

sintagme literare

67

Atelier critic

O carte din perioada convalescenței discursului epic: Amar, de Traian Filip

Înainte de anul 1980, numele lui Traian Filip se afla între scriitorii la modă, mai ales pentru subiectele sale, inspirate din morala comunistă, din partea aceea de istorie contemporană a României, de după 1921, cu ilegaliști și lipitori de afișe antiburgheze dar și antifasciste, din interbelic, cu fizionomii și conștiințe alimentate de învățătura lui Marx și Engels, de citate din Lenin dar, ulterior, în celălalt postbelic, și din Stalin. Romanul Amar (București, Editura pentru Literatură, 1963, 352 p.), o carte a conturării caracterelor, cum notează Valeriu Râpeanu, e construit pe trei paliere epice: o familie de condiție intelectuală, în curs de reintegrare, în anii 40, ai războiului și ai regimului politic antonescian, evenimențialul implicând și momente ale războiului antisovietic, mirajul treptat pe care-l exercită ideologia comunistă asupra unei bune părți din populația țării noastre.

Cartea se deschide și se închide cu un mit; tinerețea. Tinerii sunt aceia care-și trăiesc elanurile sub semnele prevestitoare ale războiului nostru din răsărit, tinerii sunt și aceia care, nedumeriți, trăiesc și evenimentele premergătoare lui august 1944. În paralel cu acest evenimențial aglomerat se evidențiază, cu oamenii și problemele lor din cotidian, un oraș (Mălureni) și o comunitate cu o conștiință colectivă destul de alterată într-o astfel de perioadă atinsă de ororile de pe front. După cum avem un discurs epic despre oamenii celor două „fronturi”: al războiului care ucide viața și al vieții care nu vrea să ucidă speranța. Introducerea aduce cu

prologul unui bildungsroman. O rememorare insistentă a personajului cheie, Ovidiu Tomaziu, în carte el fiind Dick, fratele Elenei, în carte ea fiind Maura, fiii unui învățător de provincie, orășelul cu viața animată de spectrul războiului care se apropie, apoi răvășit chiar de evenimentele războiului, familii dispersate (și disperate) din cauza frontului și a luptelor care aduc secerișul morții în lume, perioada antonesciană și a colaboraționiștilor germanofili, pregăti- rea ieșirii noastre din măcelul mondial.

E o carte tra-tând atunci, la 1963, când a fost tipărită, la un mod exemplar, aș zice, un mental colectiv care-și tra-versează propriul des- tin între speranță și tragic. Eroii sunt martorii activi ai acestui scenariu de confesiuni mute și dramatism. Dar fi- zionomia persona-jului central este aceea care evidențiază arta de portretist a prozatorului și face și astăzi ca volumul Amar să fie citit cu interes, nu doar pentru completarea fișierelor unui bilanț editorial dar și pentru argumentarea unei panoramări necesare a epicului nostru postbelic.

sintagme literare

68

KATYAKELARO

Numismatica metaforei – studiu critic de Katya Kelaro la ,,Ana Pop Sîrbu - Versuri,

Ilie Gyurcsik - Reversuri”, Editura David Press Print, Timișoara

Sunt oameni care pur și simplu nu pot să îmbătrâneas-că, al căror spirit sfidează carnea, anii, convențiile și pă-lăriile pleoștite ale celor din jur, care se zbat precum un condamnat la moarte pe nedrept să rămâie vii în amin-tirea cea dinainte de amintiri a noastră, oameni care tră-iesc total conștienți că ziua de azi e singura certitudine amară dar foarte adevărată a existenței, al căror pas ne amintește de ctitorii de demult ce construiau în numele vieții palate pentru ca iubirea, trecând pe acolo, să nu gă-sească pustiu și să plece. De asemeni, sunt femei care pot înflori precum magnoliile, a doua oară într-un același an și acest fenomen nu are loc oricum, ci într-o carte, o carte care îmbrățișează un mare crez, Poezia.

Volumul ,,Ana Pop Sîrbu-Versuri, Ilie Gyurcsik-Rever-suri” (publicat la Editura David Press Print, Timișoara, 2014, cu Notă introductivă, parafraze, interpretări de Ilie Gyurcsik, Postfața purtând semnătura doamnei Rodica Bărbat, iar caligrafierea zveltă a oglinzilor interioare de Septimiu Sîrbu și Adriana Lucaciu), ne apare atât la nivel textual cât și grafic ca o temă cu variațiuni la patru mâini, un îndreptar liric despre hermeneutica poeziei moderne; hegemonia este a poeticului, peripoeticul-parafrazele-și metapoeticul-aserțiunile critice fiind instituite din dorința de a înțelege și a accesibila discursul aparent hieroglific al versului contemporan, parafrazele constituind un palim-psest mimetic terțiar al gravurii originare, dar nu cu efect decorativ, ci cognitiv.

Așa după cum afirma Gottsched (,,poeticul este singu-rul care are printre trăsăturile esențiale capacitatea de a imita natura și de a o lua drept unicul său model în toate scrierile, descrierile, povestirile și ideile sale”) și Plett (,,ex-presivitatea înseamnă trei lucruri: emoționalitate, spon-taneietate, originalitate. Fantezia poetică nu ia ca etalon lumea exterioară, ci se consideră pe sine etalon absolut”) iar ,,cu cât sentimentul este mai individual, cu atât textul este mai individual”, vom delimita în cadrul anamnezelor noastre lirice trei spații: matricea originară (poezia doam-nei Ana Pop Sîrbu-tema principală a concertului de virtu-ozitate poetică oferit spre lectură), semiologia discursului

panpoetic al parafrazei (în perpetuă raportare la semnul lingvistic original) și un al treilea spațiu, cel al comenta-riului inițiatic al domnului Gyurcsik. Criteriile aplicate la nivelul versului/reversului (selectiv)-translațiile topice, morfologice și sintactice, accentele, emfazicul, princi-piul constrastului, relațiile cauzale, întinderea, limitele, coerența vor defini dialogul dintre ,,thema” și ,,rhema”, versul constituind sistemicul iar reversul, periferia siste-micului descriptiv. Reversul ne apare în acest caz, ca un produs ireversibil al unei chimii poetologice complexe în-trucât: reversul nu devine vers la rândul său, nefiind supus unei redistilări a materialului poetic; autorul nu propune niciodată tema principală pentru care poeta să compu-nă reversuri; textul original este independent de para-frază dar mediat de aceasta, iar versurile nu sunt opera comună, produsul unui jam session al celor doi scriitori; nici parafrazele nu sunt opera comună a celor doi autori; hermeneutica versului/ reversului este formulată exclusiv de către critic. Aspectul parafrazei are un princeps sensu didactic ca produs, proces și procedeu. Poemul este tex-tul, parapoemul este discursul, migrarea dinspre text spre textualitate prin intermediul interpretantului imediat pe care vocea auctorială îl investește mutual cu atributele complementarului și axiologizării. Dincolo de acestea, la nivelul celor doi actanți, discursul îmbracă forme specifice pe coordonatele secvențialității și succesivității textuale ce vor fi raportate, după cum mai sus menționam la stan-dardele textualității-coeziune, coerență, intenționalitate, acceptabilitate, informativitate, situaționalitate, intertex-tualitate (Beaugrande și Dressler).

Actantul secund nu impune obligativitatea lecturării reversului și nici a pasajului curatorial, lăsându-ne des-chisă poarta propriilor interpretări poetice, nelimitând imaginația lectorului inițiat și nici pe a comentatorului avi-zat, ci constituie un punct de pornire pentru nou-intrații în labirint, reversurile având mișcare ondulatorie/ spira-lică/ pendulatorie față de textul de bază. Nu putem face abstracție de notele introductive ale domnului Gyurcsik întemeiate pe postulatul paradigmei ,,traseului labirintic” al lui Compagnon și pe principiul dezvoltării reticulare a sensului textual (Roland Barthes-,,Text înseamnă țesătură, în care subiectul se descompune precum un păianjen care s-ar dizolva el însuși în secrețiile constructive ale pânzei sale”). Caracterul pluricodic determină la nivelul parafra-zelor nu doar un revers, ci chiar mai multe reversuri ale textului inițial. Dacă scrisul este un praxis uman, critica este o techne, un discurs secund tinzând a se substitui actului creator autentic iar prin parafrazare, criticul își exersează condeiul poetic, extensie de competență cu valență pozitiv tezistică. Parafrazele definite cu acribie de domnul Gyurcsik în Notele introductive sunt ,,acceptate datorită transparenței lor față de sensurile unui limbaj comun, în timp ce poemele tocmai pentru că sunt origi-nale, uneori în mod radical, rămân obscure”; totodată, el

Atelier critic

sintagme literare

69

sancționează folosirea lor într-o altă sferă, catalogându-le drept ,,pastișări, plagiate”, purtând eticheta de ,,second-hand”-uri și considerându-se pe sine în cadrul acestei pro-vocări poetice, drept un glosator. Schimbând unghiul de abordare, criticul ne atrage atenția asupra dificultății de a analiza poemele scurte.

Structural, volumul se împarte în două mari secțiuni: ,,Sumedenie de Fugi” și ,,Celeștii ochi ai ascezei”, prima parte fiind prefațată de grafica Adrianei Lucaciu intitulată ,,Între Drumuri”, lucrarea reprezentând suprapunerea în oglindă a unei siluete, între plus infinit (nord), minus in-finit (sud), între alfa (vest) și omega (est), conturul uman amintind de Klimt și Schiele dar și de gânditorul de la Ha-mangia, iar multiplicarea melodico-armonică a desenului într-o elipsă, proiecție în spațiu a cercului, poate fi tălmă-cită ca o meditație a omului vitrupian după coborârea de pe crucea/ ossia cercului.

Spectacolul poetic debutează cu ,,Vocea îți picură chiar pe tiv”, o odisee a yin-ului la vârste diferite-după fațetele jocului în viziunea lui Blaga. Rochia, simbol al feminității prin excelență, își are atribute diferite în copilărie, matu-ritate și senectute ,,e rochia ta/ un brânci/ încet se face mov, apoi lucioasă/ picuri mari cad din suflet pe ea/o în-conjură. O strâng. O sugrumă/ îți mângâie coapsele./ Da. La treizeci de ani./ La șaizeci, vezi întunericul/ cum ți se lipește/ de mâini, de gât, de plămâni.” Rochia ca un co-vor fermecat și poveștile ei spuse și nespuse (cămașa de botez, rochiile de batist ale copilăriei, rochia de mireasă, rochiile de dantelă și mătase ale iubirii, tunica cernită a toamnei. Atmosfera amintește de tabloul ,,Cele trei vâr-ste ale femeii” de Gustav Klimt, în care etapele devenirii se îmbrățișează tandru și distrugător, de la pruncul fericit din brațele mamei către expozia de senzualitate a juneții, aroma de grefă a maturității cu flori în păr și spre ramurile uscânde ale ultimilor ani.

Recunoaștem în parcursurile hermeneutice un spirit erudit aplecat atent asupra textelor căci ,,la treizeci de ani, hainele nu te mai ascund, apărându-te, ci te expun în mod complice. La șaizeci se produce inversarea substitui-rii inițiale, eul devenind acum veșmântul (cu tiv) nevorbi-tor al celui ce poruncește de-acum și pe care îl îmbracă: întunericul. Întreg acest parcurs e produs de un subtil lim-baj muzical, incantatoriu, semnificațiile redate mai sus (ca probabile) fiind extrase din expresii vagi, eliptice.” Tâlcu-irile domnului Gyurcsik sunt cu atât mai prețioase cu cât au, dincolo de rama pedagogizantă, o completaritate yin yang-ică a viziunii, o reconstrucție a spiritului androgin, femeia studiată cu migală de ochiul și mâna de maestru a principiului masculin.

Poemele creează senzația unor flash-uri puternice iar muzica lor interioară începe câteva măsuri mai devreme, care nu sunt prinse în corpul văzut al partiturii poetice dar care sunt în mintea autoarei cu certitudine, dovadă incipitul poematic anacruzic ( în ,,Cu flacăra lui de ambră”

,,deopotrivă se-amestecă umbra cu noua ei soră”, ,,un joc fărâmicios dintr-o altă poveste”, ,,deschizi fereastra unui turn / cu flacăra lui de ambră, pierzându-te-n alt trup”). Parcursul hermeneutic al domnului Gyurcsik ne deschi-de o primă poartă de înțelegere ,,urmele anilor care se aștern pe obraz insesizabil”, motivul ridurilor-surori, poe-zia fiind ,,precum o cutie neagră”. Profundă și elegiacă, ea este citită până în bulbul ochilor căci, odată cu ultimele versuri, ni se relevă atemporalitatea spiritului față de lut; anii într-un turn de chihlimbar sau poate turnul e de fapt o temniță regală a unei posibile iubiri întârziate. Turnul,reminiscență romantic simbolistă, pe care izolarea eului poetic în spațiu îl transformă dintr-un vacuum într-un templu al introspecției interioare.

Odată cu al treilea poem, ,,Acele aparențe obișnuite” este inserată prima parafrază ce preia titlul textului matri-ce, comprimă versificația și îmbracă ea însăși haină poe-tică: ,,când noaptea sună la ușă” (yin)/ ,,în toiul discuției despre cele părelnice” (yang). ,,acele aparențe obișnuite/ care te măsoară de sus până jos/care-ți trec pragul și se uită bine/ în spatele sinelui tău.” (yin) Extrem de subtilă în exprimare, autoarea stăpânește deplin arta conversației, amintind de atmosfera romanescă din spiritul Ilenei Vul-pescu și o fermată spre spiritul Virginiei Woolf în ,,Anii”. Sintagma din titlu e un mod caustic de a înfiera etichetele după care adesea cei din jurul nostru ne încadrează, fără să înțeleagă cine suntem de fapt.

Se remarcă o primă bifurcare a sensului între vers și revers. Yin (versul) :,,când ai vrea chiar să intri în pămân-tul umed/ să simți roșul englezesc lucindu-ți pe piept/ pe gât, pe omoplat, pe jugulară/ pe degetele singure care mângâie fereastra...” face trimitere spre starea aceea de angoasă, când în fața prejudecăților, mândria/ obrazul se împurpurează stingherit și îți vine să dispari de parcă te-ar înghiți pământul dar în același timp e o aluzie la onoarea reprezentată prin trandafirul englezesc, poate un ,,the last rose of summer” al unui Thomas Moore. În parafrază, roșul englezesc, prin prisma egoului bărbătesc este tra-dus ,,de-ți vine să intri de vie/ în vreo cutie londoneză de sticlă/ cu un roșu străin scurgându-ți-se-n piept”. Pe baza acestei idei, în demersul semiotic al domnului Gyurcsik este exploatat scenariul banal versus extraordinarium, roșul englezesc fiind convertit precum în basmul unei cenușărese moderne în caleașca unei cabine londoneze, exprimându-și și aversiunea față de culoarea amintită. In mod indubital, ,,degetele singure care mângâie fereastra” sunt o marcă a unei feminități neîmplinite.

,,Când amintirea e o scenă” e un memorial al propri-ei vieți, un monolog după care actorii nu vor mai ieși la rampă pentru aplauze, o scenă fără decoruri dar în lumina familiară a verii, în miezul anului și al vârstelor. Remarcăm ,,un cer legănat de un țărm” (yin) versus ,,cerul văzut de pe maluri” (yang). Cu o luciditate impecabilă, caustică, actantul secund își penalizează reversul comparativ cu

Atelier critic

sintagme literare

70

modelul ,,mult mai expresiv și mai bogat în nuanțe se-mantice, mai compact” dovedind o notă de umor fin prin comentariumul propriului comentariu, conferind caracter ludic duelului/dialogului stilistic al celor doi protagoniști. Regele diur n și regina nocturnă, într-un dialog pe muchia tablei de șah despre viață, iubire și moarte.

,,În jurul tău vezi piatră” pare să fi antrenat eul liric secund ce propune două parafraze cu comentarii compa-rative ale celor două rheme în raport cu thema principa-lă. Yin : ,,în jurul tău vezi piatră./ numai piatră/ în ceilalți vezi piatra sfântă/ adormi, apoi, pe niște mormane albe/ și-auzi șoaptele cum vin din tine.” Yang 1: ,,jur împrejur stânci/ doar stânci/ în ceilalți e mântuirea/ te culci pe o grămadă de oase/ și-n tine răsună voci necunoscute” în timp ce yang 2,,te înconjoară clădirile cetății/ te-ai rătă-cit/ cauți oameni, întrucât în ei e salvarea./ adormi pe un morman de pietricele albe/ auzi zgomotul agorei care-ți hotărăște soarta.”

Versurile par o tălmăcire a unui vis, poeta citindu-ne aproape shamanic zbaterea dintre zidurile în spatele că-rora ne închidem, ,,piatra sfântă” fiind o metonimie a al-tarului sau a inimii, a credinței / fidelității pe care o avem față de ceilalți. Remarc valoarea poetică a celei de-a doua rune yang-ice și a comentariului ,,titlul invocă o justiție umană inaccesibilă. Viața e sacră. În agora, hotărârile se iau cu pietricele albe și negre. Cele albe sunt poate aban-donate. Faci din ele un culcuș. Ultimul?” (iată criticul de-vine poet după principiul lui Friedrich Schegel enunțat în scrisorile sale despre literatură ,,poezia nu poate fi critica-tă decât prin poezie. O judecată de artă, care nu este ea înseși o operă de artă, fie prin conținutul ei-ca prezentare a impresiei necesare, cu întreaga sa dezvoltare, fie printr-o formă frumoasă și printr-un ton liberal, în spiritul vechii satire latine, n-are niciun drept de cetățenie în imperiul artelor.”)

Odată cu ,,Rostogolire amară” ni se dezvăluie o scară de texte (,,Poemul”, ,,Opaiț”, ,,Un luntraș, un sinucigaș, un cuțitar”, ,,Adevărul”, ,,Adorm cu Rimbaud”, ,,Aceasta este poezia”, ,,Tocite povești”, Vânătoare în Aleph”, ,,Sem-ne minuscule” și altele) ce constituie o meta ars poetica reflectând viziunea Anei Pop Sîrbu asupra condiției crea-torului față de sine însuși, față de instanța posterității, de-finirea propriei atitudini față de sacralitatea artei scrisului și mai ales puterea artistului de a modifica prin prisma ar-tei sale realul ,,sinucigașul poem lângă noaptea noroasă/ când neîndemânatic, poetul sare de la o tristețe la alta/ expert al memoriei dezgroapă fluxurile primare/ milime-tru pe milimetru, ca sărutul pe-o rostogolire amară./ Po-etul stă singur își întoarce poemul literă cu literă./ timpul trece întîmplător prin viața lui/ el vede fluturi, in loc de porumbei/in dreptul inimii are zimți de aur/ și o fereastră pe care stau câteva libelule” . Rostogolire amară e un tri-but adus vieții din al cărei summum de experiențe arta își extrage seva și fermentul, dezgroparea fluxurilor primare

fiind o marcă a psihobiografiei așa cum o vedea Jung ,,arta e înnăscută în artist ca un instinct care pune stăpânire pe el și face din om instrumentul său.” Și tot Jung este cel care spune ,,ca artist, din contra, el este ‹om› într-un sens mai înalt, el este un om colectiv care poartă și exprimă spiritul inconștient și activ al umanității”Adesea, biografia scriitorilor e mai dramatică decât a oamenilor obișnuiți, e drumul de la noroi la nuferi, de la rug la tămâie și drapat cu singurătate.

,,Spune-mi ceva” atât versul cât și reversul constituie dincolo de toate interpretările livrești o încercare a ființei de a dialoga cu celălalt, o încercare abruptă de a comuni-ca despre cele știute și mai ales despre cele neștiute ,,noli me legere, noli me scribere”. Versul e ilustat de lucrarea Conviețuiri a plasticianei Adriana Lucaciu, reprezentând un triunghi echilateral în care sunt mixate bisectoare, me-diane, ciocuri de pasăre, cupe sparte, gratii, o apă_cur-cubeu simbol al trecerii vieții printre crengile de brad. Domnul Gyurcsik completează parcursul semiotic prin sin-tagma programatică a lui Blanchot ,,nu mă citi” ce devine în context un ,,nu mă scrie/ descrie”.

Tempul ars liric își adaugă o arcadă prin ,,Poemul” (care sugerează neliniștile trăite de autor în raport cu destinul operei sale ,,poemul respiră/ se face negru ca o cârtiță/intră-n lemnul îndoielii/ascultă vuietul cuvintelor.”), își aprinde o candelă de veghe prin ,,Opaiț” (arghezian ca ar-dere și limbaj ,,urmărești cu pana chilia/cu ochi de grămă-tic/privești păienjenișul frazei/ îți întorci fața spre opaiț./ din el picură fântâni arse”), simbol al dorului, al stingerii, al secetei interioare, al unui peisaj lăuntric în agonie, scrisul fiind asemnuit unei mahrame arahnee. Și câtă dreptate are căci ,,unde e scribul e și adevărul/ semne minuscule, în noapte lucind, când singurătatea se lipește de foile mi-

Atelier critic

sintagme literare

71

oape, de scrisul tânăr./ tenace, egal. Fraza se izbește/ de rouă. De mine. Ca de o aripă./ Grăbesc pașii. Ziua se agață de trup/ și mă aruncă în propria imagine,/ în ochii fiului,/ în flacăra ce urmează” . Prin acestă prismă a dialogului filial și artistic, deloc întâmplător, o secvență din lucrarea ,,Intelepciune” de Septimiu Sîrbu, fiul poetei, artist plas-tic, străjuiește ca o epistolie sauliană labirintul frumos dar spinos al verbului plămădit de mamă, iar vers/ reversurile devin semne despre o numismatică a metaforei.

O dilemă aparentă se intalează odată cu titlul ,,Un luntraș, un sinucigaș, un cuțitar”, yin vorbește despre sine ca un yang, amintind de atmosfera din Orlando al Virginiei Woolf, spiritul uman ce migrează în timp între feminin și masculin, compensând poate lipsa celeilalte jumătăți. In căutarea întregului și a timpului pierdut, sufletul migrează între polul pozitiv și cel negativ, inima păstrându-și ageri-mea ,,inima mea ca un roib/ o stivă de rime treze/ gata să moară” (o notă de autoironie, de autopersiflare, o zice-re ca o strigătură neaoșă își ascunde energia în sintagma ,,rime treze”). In parafrază, vocea yang-ului escaladează grațios ambiguitatea vocii poetice, masculinul intrisec luând forma imaginarului iar în exegeză devin etape ale procesului creator: ,,de la imaginarea sensibilă, lentă, la un imaginar și o sensibilitate turnate în cuvinte gata de a fi jertfite tiparului”. Poemul mai poate fi interpretat într-o cheie, pornind de la aspectul sintactic al structurii versificate (titlul este de fapt primul vers ,,un luntraș, un sinucigaș, un cuțitar” urmat de ,,în ăst timp, vâsla subțire din inima mea/ se îndoaie” sugerând ideea unui cântec de dragoste despre un iubit pierdut, fiind brodarea alambia-cee a unei suferinți veridice din iubire. Primul vers (titlul) caracterizează într-un mod extrem de convingător omul iubit într-o poveste despre viață, dragoste și plecări la marginea lumii. Într-o perfectă stăpânire de sine, vocea dinlăuntru își spală cămășile sufletului și le limpezește odată cu scrisul, pentru că literatura înseamnă în sensul ei cel mai adânc, vindecare. Adâncindu-se în ,,fântânile arse” ale sensurilor, misterul învăluie ,,Adevărul” yin: ,,ri-dici ochii și nu-l mai vezi/ glasuri cenușii umplu camera/ din umeri îți cresc litere/ scrii cu unghiile/ sfârtecându-ți propriul nume.” iar yang-ecoul-,,ceea ce vezi e în tine, nu în afară/de unde auzi doar voci indistincte/ ți se desfac aripile cuvintelor/ scrii cu îndârjire/ îți sfâșii imaginea cu-noscută de alții” și ca o voce din agora, criticul, cu spiritul lui oracular își declamă retoric sentința ,,poemul se naște din îndârjirea luptei cu limbajul. Odată creat, el nu-l mai conține pe autorul știut. Doar astfel poemul își afirmă pro-priul adevăr.”

Dintr-o dată, cele trei voci yin-poeta, yang-ecoul și criticul devin trei personaje dintr-o frescă lirică sau din-tr-o scenă de teatru, într-un proces imaginar al scrisu-lui. Nu există nicio acuzație exterioară, ci totul vine din amestecul fierbinte de miere și otravă pe care îl degajă ca energie demersul creator la care asistăm. Yin, yang și

oratorul-critic sunt voci la fel de credibile precum vocile unui cor antic sau din procesul imaginar al lui Don Juan din scrierile lui Paler. Paler își translase eul spre feminin într-un mod atât de credibil încât totul se desfășura sub ochii uimiți ai audienței. Sub reflectorul poetic, cu aceeași forță, yin recunoaște ,,Adorm cu Rimbaud” :,,sunt feme-ia liberă/ am alămuri sub brațe/ calc pământul ca un ied albastru./ Mi-e inima nepăsătoare/ un arbore de noapte/ nu mi-e teamă/ de paftale și de ochi sângerii”. Ecoul yang-ic aproape că nu mai caută parafrază, iar criticul tace, pentru prima oară, în fața acestei declarații despre o viață trăită în landul Poeziei, dincolo de timp.

Ca într-o exorcizare, poeta declară cu o voce joasă, răgușită de atâta sinceritate ,,aceasta este poezia/ ...per-ceperea durerii/ ca o mânecă aspră/ îți lățește venele/se strecoară în drojdia lucie a pieptului/ îți alege cuvintele/ se strecoară”. Discursul poetic atinge aici acel spațiu al gropilor mariane dinlăuntrul unei ființe, mai jos de atât nu se poate coborî cu submersibilul propriu așa că atmo-sfera urcă prin ,,Tocite povești” - notații fugare despre topirea erosului în cuvânt - ca mai apoi să pornească la ,,Vânătoare în Aleph” aparent borgesian ca atmosferă – cum opinează și al treilea och,criticul,,bucuria pedepse-lor, porii epidermei/ intersectând puhavul solstiț/ toate sunt purtătoare de stea/ porunca aproapelui/ înnoptând sub cometele tinere/ semn că insomniile învăluie/ plănui-te carnagii/singurătatea/ e egală, tenace” .

Yang dispare din scena dialogurilor platonice în ,,O linie scurtă. Arcuită..” când yin revine la tonul tăios, neîndurător,,un scris mat./se-nvârte pe discul stângaci al inimii/o linie scurtă.arcuită.un plural în miniatură/” învitându-ne dincolo de ,,pagina subțire a inimii” ,,ca o tapițerie dintr-o flacără”,,un disc rotund, încetinit./cu bu-zele strânse/ca spaimele din copilărie”. Fila cincizeci aduce o primă judecare a scindărilor menajului, a singurătății îndoi: yin ,,din când în când i se auzeau sunetele/sfărâmân-du-se de numele ei/cum aerul cade între cei doi pereți/unde stă el cu tot ce spune”, yang ușor retras în sine își numește poemul ,,încercare de parafrază” iar cel de-al treilea ochi, criticul își încheie pledoaria cu o întrebare retorică,,momente dintr-un timp al deziubirii?”

Odată cu ,,Flacăra unui contur” și ,,Când fraza se-nmoa-ie-n silabe”, yang se vaporizează lăsând scena unui passo doble yin-critic, cu ,,copacii aceia iradiind erezii” căci ,,ea vine și se-așează sub ei/ ca o pânză flamandă/are sub arcul inimii o vârtelniță/ ce-i deapănă șoapte/ .../ picuri mari de grădini/ se ascund în Sinele blând/ împleticind cli-pa, cu târziul ce vine” ultimul poem având o muzicalitate aparte, schubertiană, continuată în ,,Arpegii” cu ,,aceeași tonalitate, același foșnet prin cercuri/ prin somnul ce-și schimbă arpegiile/ când ei rămâneau (suspendați) între un timp și alt timp” și culminând în ,,Reverie ” unde ,,doar șoapta verdelui stă ascunsă/ sub rubin, violete și crini/ doar gândul/ în seiful blândeții/ seara ne apropiem de

Atelier critic

sintagme literare

72

Pompei/ de acea pasăre ce va promite întoarcerea/ prin preajmă, sculptura lui Eros/ altă viață la nesfîrșit/ cu buze-le solitare/ un țărm roșietic va lumina singura clipă”. După războaiele cu sine și cu ceilalți, iubirea izbăvește, dă sens existenței, metamorfozează decorurile ca într-un film de Fellini, cu esențe mature, tari, de mosk și piatră scumpă, trăind plenar apusul verii, al ultimelor sângerări de zâm-bet, cuvinte ca niște solzi de cristal de pe pianina de nisip a timpului. Pheonix și Pompeiul, pasărea ce renaște din propria-i agonie și orașul conservat de cenușă, cu toată splendoarea-i antică de sub ruine sunt înviate de spiritul oracular al criticului, actantul terțiar, ca un sfinx al spec-tacolului poetic care încheie în notă hamletiană parcur-gerea labirintului textual: ,,de câte ori, vulcanii nu vor fi acoperit cu lava uitării lumile noastre migălos făurite?”.

Ca o odovanie a exploziei lirice, ,,Ochii pustii” devin expresia acelei stări de melancolie pe care o încearcă scriitorul după încheierea travaliului artistic, nostalgia și haosul ce ne bântuie între două arderi, între două poe-zii, între două iubiri, între două anotimpuri ,,ca o copertă/ ce închide cartea”. Prizonier de bună voie în acest joc al creației, yin își simte gleznele(semn al vulnerabilității, alu-zie la călcâiul lui Achile) ,,lipite de împotrivirea din jur” și ,,cum târziul din inimă/ se joacă de-a ziua și noaptea/.../ cum cauți celalaltă clipă/ care tocmai ți-a căzut din privi-re.” Jocul celor trei fețe ale cărții, yin-poeta, yang-ecoul parafrastic și ochiul shivic al criticii sau sfinxul se urmează unele pe altele, yin devenind regina unei nopți fără sfârșit de poezie când ,,Incet, lumina devine ființă” iar versurile ei se lasă greu îmbânzite astfel că yang recurge la criti-că ,,in loc de parafrază” iar cel de-al treilea ochi, criticul își numește interpretările posibile ,,dar nu și probabile”, prizonieri-personaje dintr-un scenariu ,,Rebeli fără cauză” metapoetic,,încet/ se închide/ adâncul acela/ gonit din imagine/răsfrânt ca un chip/ care se pierde în abur/ locul lui pe urcușul străin/ locul ei. O margine/ deslușită.iederă străină”.

O lumină puternică mută discursul, aparent imperso-nal, la o acuză directă dincolo de yang și sfinx, unei iubiri de care yin se desprinde încet și se vindecă ,,nu știu de-mi scapă sau alunecă/ pe lângă mine, umbra ta, acel umblet fals/ ca o mânecă ruptă/ care fuge să se îmbrace”. După o imensă durere, urmează împietrirea, apoi indiferențași, poate chiar revolta, față de chipul adorat cândva, acea stranie clipă când îl vedem pe aproapele în lumina lui cea mai adevărată, nudă, dezavuată de toate mantiile și măștile cu care l-a împodobit imaginația noastră, momen-tul acela când idolul e aruncat de pe piedestalul inimii, iar imaginea i se descompune în memorie ca o zăpadă ce se face nevăzută ,,câte adieri se ascundeau/ pe fața lui/ pe mișcările fără relief/ nu va mai fi real/ decât pentru el/ ca o zăpadă ce se topește”. Odată ce contururile altora se di-zolvă în creuzetul ființei noastre (,,nu știu de-i sticlire, ori ne lovesc tot felul de făpturi reci/ care se aciuează în noi

la nesfârșit, la nesfârșit se adună în noi, cu adevărat,nu știu cine sunt cei care ne caută/ ne aud plânsul noapte de noapte/ niște ființe albastre” și în care cel de-al treilea ochi, criticul, remarca o figura de stil caracteristica moder-nismului poetic, hipalaga) devenim tot mai conștienți de sine și în așteptarea întâmplărilor,,semnelor coborâtoare” ce vor veni ,,adâncind limpezimea/ stă eroina ca o linie/ deschizând larg ochii/ ascunsă în cercurile unei case/ în care n-a mai fost” ,,când toți căutăm semnele coborâtoa-re/ când toți vedem caii și șase picioare/ca poeții orien-tali, prăbușiți printre astre/ piatra sufletului seamănă cu a unui taur/ ce ne paște întâmplările vechi și noi/iar he-ruvimii sunt de negăsit” sunt eu, declară eul liric principal ,,sunt eu care urmăresc scena/ pragul festin al fricii/ când norocul picură acele stări,/ peste cei care nu aud/peste respirația fiului/ peste seceta timpului”.

Unghiul filmărilor poetice se schimbă odată cu secvența din ,,Albul privirii” făcându-ne părtași la un cadru de zi cu zi din viața domestică, mama și fiica călătorind prin timp, prin bucurii și tristeți, prin singurătăți și împărtășiri, pre-cum și teama evanescentă de moarte,,încremenind apoi pe tot corpul/ se întoarce.urcă.apoi coboară. se cerne în-cet/ e privirea mamei, apoasă. O liniște tot mai scundă/ o liniște lipită de pieptul meu/ atât de simplă, ca mersulagățat de albul privirii”. Ca o constantă a existenței, mama devine prietenă, confidentă și posibilă proiecție a eului liric într-o altă absidă temporală ,,între două zgomote/ mama se apropia de umbra mea/ de câte ori mă loveam eu de umbra ei”, o conviețuire profundă de tăceri ,,pleoa-pele erau ațintite spre mine/ ca o piatră înfiptă-ntre zgomote”, o acceptare mutuală a realității, în care visele sunt abur, au cromatica potolită a amurgului. Atmosfera odăilor e autumnală, ca și anotimpul interior, un timp al împăcării cu viața dincolo de aprobativ, dincolo de anxietate.

Tema morții, oaspete nedorit în camera poetică, își strecoară aripile a parabolă așa după cum prevede cel de-al treilea ochi, criticul, sub forma unui fluture negru, într-un dans prokofievian dintre viață și întuneric, al că-derii ,,drumul pe care-l ocolești/ajungi să te sprijini pe el”, pendulatorică între vis și renunțare. Moartea e percepută ca o mască frivolă, aparent venețiană, ori poate o aluzie la nuvela lui Poe ,,Masca morții roșii” sau o trimitere spre ,,Moarte la Veneția” a lui Thomas Mann.

Poemul ,,Spice” îmbracă o aromă soresciană ca atmo-sferă și zicere, iar din țarina bogată a iubirii în care ,,pielea ni se limpezea” se prefigurează rodul unui prunc ,,‹Și ce grâu frumos crește din tine› spuse el într-un târziu”. Cel de-al treilea ochi, criticul, își completează comentariul cu ,,o șoaptă livrescă” despre mult prea îndepărtata poate legendă a lui Tristan și a Isoldei.

,,Marta” sora pragmatică a uceniței și prietenei Dom-nului, Maria, e roaba trudei zilnice, iar prin extrapolare, eul liric revarsă în poezie tristețile celei ce nu-și îngăduie

Atelier critic

sintagme literare

73

luxul de a se odihni; Marta, prin excelență semnificând sacrificiul pe altarul pâinii de azi, trăind totul într-un pre-zent continuu, timpul mâinilor care nu dorm ,,sunetele o ating pe Marta/ care, din pricina numelui ei/ bate aerul cu mâinile/ lasă zilele-n urmă”. La cina, Domnul a luat partea Mariei în fața Martei subliniindu-i că vremelnice sunt cele ale materiei, lăsate-vor fi în urmă toate grijile pentru trup, primordial și întâistătător fiind sufletul.

Cinematografic, unghiul de filmare poetică pornește mai departe spre alte stări și personaje, alte secvențe fi-ind în derulare dar conturând o aceeași temă: lupta cu sine și lupta cu ceilalți (cu mișcarea șoaptelor, cu umbrele) căci,,e un joc de șah/ ce ține legătura între două sau mai multe închipuiri/ urmărind mișcarea melodică/ a fiecărei șoapte. O stanță sfărâmicioasă/ pe chipul fluid al regelui/ vedeau cei/ care dădeau șah la rege/ intrau toți în acel frig cenușiu/ dar, pe chipul lor, umbra pieselor de șah/ se pierdea...” sau ,,mai trece un gând prin închipuirea noas-tră/ un frig se urcă în gheara inimii/ vrem să auzim, să pri-vim neantul altora/ chiar să auzim un trosnet de lustră/ să stăm lângă trunchiul unui copac/ să simțim cum se rotesc norii și sus și în noi/ dar umbrele indiferente se tot mișcă”.

Rupând brusc ritmul și starea, primul personaj își de-clamă unul din cele mai importante momente lirice din volum: ,,Lentilele lui Spinoza” o lecție de filosofie și viață, adresată nu doar sinelui, aproapelui, lui yang, celui de-al treilea ochi, ci întregului amfiteatru liric: Umanității.

Yin îmbracă haina senator_ oratorială cu falduri pro-fetice și pledează o serie de ziceri/ sentințe, văzute în percepția celui de-al treilea ochi, criticul, drept un testa-ment poetic: ,,vitrina numită libertate/acolo-i haina lu-mii/care zgârie obrazul multor chipuri./ Calci pe o scară subțire de păianjen/ai grijă că perfecțiunea e mică,/ mult mai mică decât tristețea/ vezi să nu-ți frângi gâtul/pictând alte și alte lumi/.../ scufundă-te în Veneția tălpilor tale/ calcă fin printre ghearele arse/ ai grijă de răsfrângerea cu o mie de fețe/ rupe tot ce nu poți dovedi/ și lipește/ te de tine însuți/ pictează cuvântul ‹libertate› de o mie de ori/ în el, sub el, lângă el vor ședea lentilele lui Spi-noza. Citește-le./ lipește-te de ele.smulge barele focului/ desenează culoarea aerului. Nu ucide barbarii./ nu răsuci ziua împotriva nopții/ pune capul lângă liniștea melcului/ apoi curăță-l de praf și de spini.” Amestec de Fericiri amă-rui și Table ale Legilor interioare, textul ne îndeamnă la cunoaștere, la tăcere, la recunoaștere, la puntea dintre monada lui Spinoza și legile de refracție a luminii încifrate într-o lentilă. Și toate acestea cu o perfectă artă a stăpâni-rii de sine, în numele unui ideal, numit Libertate.

Cu o meticulozitate de pictor, poeta decupează un ,,Detaliu”, focalizând atenția noastră asupra destinataru-lui acestor învățăminte: ,,ai tras de o parte fila/ în care fiul își desena/ propria suflare/ schițele erau calde/ aveau un detaliu anume/ în care se mișca furișat/ prezentul/ îl întorcea filă cu filă/ miezul zilei închipuia vecinătăți/ când

tu voiai să-i explici/ despre alt pustiu, nu cel din schițe.” Mama, a cărei prezență îmbracă fie o cămașă de maci, fie una de spini, e veghetoarea nopților de căutări artistice ale fiului, dar și cea care îl îmbracă în cămașa de zale a vieții, și-l inițiază în cruciadele pe care, mai devreme sau mai târziu, orice copil le străbate, conturând două lumi, a inocenței, aparent neatente a fiului, și cea temător-ves-talică, a mamei. Căldura este cea care veghează focul din vatra casei și cea pe care fiul o preia în candela propriei ființe, de la aceea care i-a dăruit viață. Un decor redus la esență, sobru, pentru a ține la distanță pustiul. Decor ce va fi sfințit de ,,Apa vie”.

Poemul ce dă titlul acestei secțiuni componistice ,,Su-medenie de fugi” poartă o dedicație (Eugeniei Iova) și este ultimul din prima parte a cărții când ,,cuvintele, pe jumătate, ți se opreau în gât/ când te lipeai de fuga ace-ea/mână în mână, cu alte sumedenii de fugi” translație dinspre fugile Martei biblice spre marile fugi ale lui Bach. Fuga-canon între a pleca, a munci și rugă. Aparent, e o altă fațetă a spectacolului liric, numai că biografia Euge-niei Iova, prietenă și colegă de clasă a poetei, ea însăși împărțind o vreme iadul și raiul cu un poet, conferă o lu-mină nouă întregului demers analitic de până acum. Yin e de fapt un yin secund, întreaga carte find un omagiu către această prietenă, un fel de Enkidu al tinereții, despre care Ghilgameșul poetic vindicativizează, din toate puterile, o formă de nemurire, căci... ce e scrisul dacă nu o cale prin care cei pe care-i iubim devin nemuritori?

Acum prinde sens atmosfera impresionistă ce predo-mină în poeme, cromatica ploioasă ori acuzatoare, as-primea și condamnările din privirea imprimată pe lentila unui cuvânt. Vitraliul ce încheie acest ciclu poetic numit Repaos reprezintă un înger coborât de pe cruce, cu o ari-pă vie și una arsă, odihnindu-se sau plângând la umbra unei troițe ori răspântii cu vectori, alfa și omega, povara drumului dinspre sine spre celălalt.

Ultima parte, ,,Celeștii ochi ai ascezei” e o coda cu un profund fior religios (,,Neantul”, ,,Înserare”, ,,Menuetul”, ,,Osteneala lui Lazăr”) o cufundare în meditație, inscripții argheezianee pe lemnul sfânt al unei eterne așteptări: ,,când năvălește o pâclă sumară/aceea de început/ când tot mai neliniștitor/ îngerul oferă verbul, dorința stinghe-ră/ ochi, lucruri, inimă, cercetează zidul/ acea absență de-senată/ prăbușirea în mijlocul lucrurilor/când închizi ochii și nu mai vezi/ decât propria-ți, incredibila taină,/ cum se usucă, cum se răstoarnă/ de trei ori, până la zece/ în jocul de șah, liniștitor.”

,,Text apocrif” o evanghelie migdalină a creației ,,când Steaua se prefăcea în Lumini/ în pântecul meu înnoptau flacăra, fulgerul/ în bătaia Cerului/ ochii mei priveau sfera din ritm/ iasomia, măslinul înghițeau neîncetat tremurul./ migdalii aveau un singur chip/ niciun țipăt. Decât sufletul/ cedrii. În largul cu lauri/ străbăteam lungi hotare. țesături albastre. Risipa luminii. Portaluri./ și tu, despicând amur-

Atelier critic

sintagme literare

74

gul, văzduhul./ meșteșugitul foc/ un alt fel de text apo-crif” epitaf despre arta scrisului cu irizații în argint des-pre a iubi fără a răni pe nimeni doar cuvintele. Poem de amplă respirație, liniște și împăcare cu sine. Yin, yang și ochiul critic la o masă a tăcerii, eroi neconvenționali dintr-o capodoperă cinematografică The Remains of The Day cu Emma Thompson și Anthony Hopkins.

Teama de singurătate ne divide în lumini și umbre, ne trimite în căutarea aproapelui, a acelei jumătăți alături de care există șansa de a reconstitui întregul primordial, androginic, misterul și filosofia acelui unu indivizibil, dar golirile de adevăr îndepărtează, prefigurând un menuet al singurătății în doi, al sfâșierilor de o parte și de alta, un menuet al muțeniei, al plictisului, al infernului dincolo de care eul se convertește la ,,celeștii ochi ai ascezei”.

,,Versuri trufașe” e o replică în ramă la primul poem, ,,Când rochia îți picură chiar pe tiv” ,,în mohorâta lucrare, contrar Firii/ Timpul de la 30 de ani l-ai pierdut/pe buze-le unui stigmat/ care nici nu exista, decât în grădinile din Tyr/ unde acuarela devine de-un brun plăsmuit/ ce se uită abil la extremele simțirii/ cerneli plăsmuite, chipeșa Ale-xandrie/ cu prielnicul ei desfrâu. Îl cuibărești în alt trup/ mai fățiș.sofiști grațioși.epitete înalte/ o carte recoman-dată curtenilor/să mi-o însușesc eu. Dar mai ales oamenii cenușii din limpedea mea compunere”. Iată o cheie tristă a femeii lui Balzac și în același timp un poem războinic și

care acuză un anume tip de scriitură nu din anticul Tyr, ci din grădinile deloc suspendate, doar devastate ale litera-turii de azi.

Ultimul poem ,,Porumbelul costeliv” cehovian prin atmosferă amintește de ,,Pescărușul” al cărui metonim este, dincolo de trimiterile spre războaiele antice grecești, ultima secvență fiind în acest sens elocventă: ,,doar vân-tul e strategic. porumbelul costeliv (al păcii)/ vanitatea meșteșugește harul/ șovăie ca o flacără/ urcă pe umbra mea/rotindu-se prin celule/ licărind. răzbate/ julindu-mi doar inima”. Simbol al purității, al Duhului, al păcii când aduce ramura de măslin spre Arca lui Noe, văzut în spațiul grec drept pasărea Afroditei simbol al împlinirii erosului cum de altfel și în Cântarea Cântărilor iubita spre dez-mierdată ,,porumbița”, dar aici porumbelul costeliv, acest avatar anorexiat al sufletului uman pare să fi pierdut pe jumătate războiul și asta plasează finalul cărții într-un spațiu deschis, într-o o ultimă imagine, panoramică, cine-matografică de-a dreptul. Yang termină apoteotic ,,Orgo-liul sculptează talentul/ nesigur ca un opaiț/ escaladează negânditul/ cotrobăind prin cotloane/ sclipind irumpe/ îmi lasă urme de gheare pe suflet”. Iar criticul? Cel de-al treilea ochi se declară poetic învins ca arbitru al eleganței în cazul partidei de șah yin-yang. ,,O confruntare între duhuri? Nu mai știu” sună ultimul gong de gând al unui Petronius modern.

Atelier critic

sintagme literare

75

MIHAIMARIAN

Întrebările grave ale ființei

După cum sugerează titlul (având valențe tarkovskiene, de altfel), noul volum al poetului Geo Galetaru, Iarna cireșelor amare, este o carte bilanțurilor, a lucrurilor ascunse, cu subînțeles. Fluiditatea poemelor, a secven- țelor descriptive, este una prin intermediul căreia se rea-lizează, garantează veracitatea ficțiunii, se creează iluzia realului, producându-se ceea ce Roland Barthes numea “efect de real“.

Fiecare poezie este o explorare elegantă, minuțioasă, atât a istoriei personale, cât și a substanței spațiale, pentru că spațiul, alături de personaj, personaje și acțiune, este elementul structural al unei estetici care străbate straturile superficiale ale sensurilor, aducând la suprafață întrebările grave ale ființei, cronotop comprimat, concentrat: “să spunem adesea/ sunt aici/ o apă ne acoperă/ vremelnică/ pură/ încă un pas/ îninima memoriei/ un nufăr carbonizat/ această epidermă/ zgomotoasă/ captivități ciclice/ se-nchid pereții/ peste omologări/ successive/ lecția și restul/ simplitatea fără fisură/ inventăm un décor/ pentru chipul/ care tace” (Lecția și restul).

Acest tip de observație calmă, îngăduitoare, dar nu resemnată, permite cititorilor să se înscrie cu ușurință emoțional în peisajele generale, dar adesea familiare, pe care autorul le detaliază cu atenție. Angajamentul său este unul făcut în același timp cu sensibilitate și fermitate, frumusețea neobservată a lucrurilor, a vieții și chiar a morții părând să fie la rădăcina „curcubeului de pe craniul sinucigașului”.

În poemul Lucrurile sunt simple, este descrisă într-un unic moment problematica evidențelor sau a ceea ce Jaap Lintvelt numea frecvența omiterilor intenționate: „lucrurile sunt simple. spune:/ privirea e a ta, ea te împarte/ între tine și tine./ granule vagi pe o masă improvizată./ un gest care mimează neputința./ o pană orbitoare în decor./ singur vei duce poveri/ și vei auzi zăngănit de arme în zori./ dar lumea se distribuie altfel,/ naivitatea ta e ca o pată/ pe un lac înghețat./ lucrurile sunt simple: ele dorm/ și au uneori vise colorate.“

Explorarea subtilă a temelor singurătății, declinului, inevitabilului sau, mai degrabă, a consecințelor și rezonanței resturilor emoționale ale acestora, ajută la crearea unor mesaje care nu numai că intrigă, ci și

rămân undeva în subconștient, lucrând activ, sentimentul de anxietate ulterior readucând în conștientul reflexiv versuri cum sunt cele ale poemului Cei mulți și singuri: “știu/ lângă tine -au așezat cei mulți/ și singuri./ am aprins lămpile în odăi/ și-am tresărit./ umbra fugea cu o minge roșie în brațe./ avem imaginație pentru cuiele din pereți/ și blana tigrului./ se întâmplă să cunosc carnea somnului./ ea este neagră și se întinde/ de aici până aici./ lângă tine s-su așezat cei mulți și singuri./ nu mai ai scăpare“.

Multe dintre poezii se referă direct la destinul complicat al poetului, la incapacitatea de a surprinde complexitatea culturii umane, a eșecului, dar și la necesitatea limbajului ca metodă de reamintire. Atenția sa față de procesul de scriere a poeziei, față de sistemul de elaborare a imaginii, este evidențiat în următoarele versuri: “citesc sylvia plath/ mă gândesc la o cărămidă pe un mal albastru/ zgomote care mă încurajează/ pielea memoriei și ultima conotație/ toate sunt aici/ desenez cu creta o respirație pe un gard/ libertatea e o simplă senzație în odăile goale…” (Ceai cald pentru toată lumea).

Gânditor, meditativ, prin tonalitatea gravă, Geo Galetaru dezvoltă un alfabet personal alcătuit din “zgomote care devin insecte, tusea seacă a celor care știu totul, fulgi de zăpadă care sfârâie pe plite încinse, copaci desculți“, alfabet care odată deprins de către cititor, dezvăluie o lume în care acesta, așa cum spune Umberto Eco în Apostille au Nom de la Rose, a înțeles faptul că “pentru a putea povesti, înainte de toate, trebuie să construiești o lume, cea mai mobilată posibil, până în cele mai mici detalii“, aceasta fiind, în cazul de față, lumea “sinceră a dezarmării lăcustelor, a timpului ca un glonț circumstanțial“, Iarna cireșelor amare.

Atelier critic

sintagme literare

76

Proza sf sau despre fantezia primordială. Joëlle Wintrebert

Activă în industria cinematografului, Joëlle Wintrebert este o scriitoare destul de cunoscută în mediile occiden-tale de science-fiction. Parte din povestirile sale au fost traduse de Horia Nicola Ursu și în limba română, sub titlul Heteros şi Thanatos (Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1999, 210 p.), cu prefața mai mult decât entuziastă a lui Michel Jeury, acesta notând că autoarea se mișcă perfect între SF și marea literatură.

Toate subiectele povestirilor pleacă de la ideea că umanitatea e o realitate comunicabilă universului prin tot ce ține de frenezia civilizației de pe Terra. În Şi mai departe?, de pildă, Omphale, femelă mașteră și Oniro-mantul, fiul Argyre, sunt protagoniștii unui ritual de translare a moștenirilor memoriei („Povara viselor e atât de grea”) iar Urlăgheară, de pe planeta Annsyphar, în povestea Urlăgheară, repetă în noul topoi cosmic exercițiul eliberării de prejudecăți, ca pe Pământ, dar se repetă și experiența trădării prin femeie, natura luptelor preschimbându-se și ea. Avem între modalitățile epice și strategia protagonistului-narator. Tensiunea narativă reunește în viziunea fantastică din aceleași texte destine decimate de sentimentul abisalității, precum în Cine seamănă timp, culege furtună, cu Ordalie și centaurul Syrink reiterând mitul de a degenera chiar riturile morții încălcând suveranitatea timpului în ordinea universului.

Istoria descompusă, natura deambulată în infernul lumii, supurează în rana deschisă a unui melos existențial, intonat fals. Autoarea face parte dintre naratorii sf care fracturează proiectele în cadențe ale discursului când, nu arareori, irepresibila ironie și mitul androginului, fascinația trupurilor fundamentând o altfel de gnoză a diafanului uman (telepata Marine, din Douăzeci şi patru de ore din viața unui cercetător, nu e singurul erou cu acest rol în ultragierea cuvintelor și a sensurilor), iar liniile epice întrețin greața sartriană a mesajului grav. Simboluri generate de confesiunea tragică și chiar din metamorfozări ale realității (umane) fragmentare în vis infernal, care sunt alterări ale existenței umane, întâlnim în Nirvana acalmiatorilor, proză în care „chemarea” morții mai poate anula „spasmele interioare” ale unor personaje supuse, toate, unuia singur, atotputernicul Plăcere.

Totuși, autoarea are ca dominantă a scrisului ei luciditatea (în dialogul realizat de Pascal J. Thomas sau în interviul pe care îl acordă traducătorului, aflăm că ziaristica și critica literară i-au înzecit, constant, potențialul lucidității), mistica fantasticului său este frivolă iar în panoramările grotești, precum în Esteții, „degradarea” realului lasă urme în fantezia primordială. Sunt de admirat în scrisul acestei autoare „strategiile” care, firesc, țin de forța sa imaginativă și de abilitățile narative. În Transfuzie, aburul Thomas și dansul femeii trec povestea în planul suprarealului, în Fără drept de apel, reprezentările controlabile invită la meditație iar cu copiii nu-i de joacă e povestirea despre fantasmele semnelor premonitorii întrupate într-un coșmar-personaj. În nuvela care dă titlul cărții, satul care „la poalele cetățuii sărbătorește Luna Nouă” e toposul primordial dintr-un delir oniric al lumii agonice, părtașe prin personajele ei la închiderea marelui ciclu și „zăvorârea” timpului condamnat la așteptare. Tema ar fi labirintul din insulă, singurătatea când inteligența-ceremonial salvează mai întâi memoria Lumii Vechi și apoi salvează, mereu aceeași, Lumea.

Joëlle Wintrebert scrie despre lumi paralele, lumi din imaginar. Dar pe noi ne entuziasmează, înainte de toate, aplombul narativ și mijloacele de redare în cazul unei autoare cu un suflu epic, spuneam, tulburător, profund, incitant. Temele antropologilor culturii se pot ivi și de aici, cu destul folos.

IONELBOTA

Turnul Babel

sintagme literare

77

AL. FLORINȚENE

Elemente psihopatologice în romanul „Ciuleandra” de Liviu Rebreanu

Pentru mulţi scriitori boala mintală a fost izvor inepuizabil de inspiraţie. Îndrăznesc să afirm că scriitorii cu harul talentului înzestrat utilizează volens nolens în creaţia lor ineditul, pitorescul, caracteristicul comportamental şi sufletesc, înţelegând această stare o abatere de la norma ternă, banală, adaptativă a integrării armonioase. Atunci când autorul abordează această stare, pendulează, cu personajul său şi cu starea de conştiinţă în imediata tangenţă a psihatriei dacă nu chiar în miezul acesteia.

În creaţia sa, diversă din punct de vedere tematic, Liviu Rebreanu cunoscut ca romancier al marilor probleme de conştiinţă colectivă şi indfividuală, a abordat în Ciuleandra un caz de conştiinţă morbidă, de destructurare psihotică a personalităţii.Încă de la început, romancierul foloseşte tehnica de a înfăţişa, la fel ca într-o fişe de observaţie medicală, faptele, analiza stărilor de conştiinţă ale eroului şi mersul suferinţei acestuia, unde consemnează în afara simptomelor şi evoluţia bolii, antecedentele familiale şi personale etc. ca şi problematica medico-legală a cazului. În acest sens autorul a izbutit să utilizeze date de patologie psihatrică ca şi când ar fi fost fapte petrecute în viaţa de fiecare zi, mai ales, analizează stările de destructurare a conştiinţei sub forma unei introspecţii ce evocă metoda autopatrografică.

Naraţiunea începe cu o manifestare comportamentală agravantă, uxoricidul prin sugrumare, crimă nemotivată aparent sau desfăşurată sub incidenţa impulsiunii necontrolate şi irezistibile, într-o stare de obnubilare a conştiinţei, în decursul căreia manifestarea se desfăşoară brutal, în afara oricărei opţiuni. Această formă de comportament antisocial îl întâlnim în nostalgia psihiatrică, la starea psihotică schizofreniformă paranoică sau maniacal, adesea sub influenţa dezinhibantă a alcoolului.În timpul internării asistăm la înfăţişarea cazului, în întregime desfăşurat sub incidenţa psihiatrică, căutându-se motivaţia gestului său reprobabil atât de erou cât şi de către medicul Ursu, implicat în dubla sa postură subiectivă, umană şi obiectivă, profesională.

Motivaţia uxoricidului din partea tatălui: „un moment de nebunie subită”, dorinţă, dragoste şi gelozie iniţial, apoi impulsiune sub formă imperioasă a unui instinct criminal, cumul de sadism, taote moştednite de la antecesorii săi

şi, în final, manifestarea unei boli mintale, confirmată de medicul Ursu, ce elimină ipoteza unei simulări, aşa cum părea la început. Atitudinea contrară a gardianului ce-l păzea, Andrei Leahu, într-o situaţie similar. Îi prilejuieşte lui Puiu Faranga, reflecţii asupra comportamentului raţional al unui om simplu şi asupra motivaţiei actului său, considerând că a avut în el însuşi instinctual criminal.Îşi răscoleşte trecutul din care relevă elemente sadice al acestui instinct, printre acestea impulsiunea de a omorî pe cineva, plăcerea de a privi tăierea păsărilor în copilărie, pornirea de a ucide femeia pe care o posedă, găsindu-şi o motivaţie şi, în acelaşi timp, disculpându-se. În viaţa saau apărut multe aspect fenomenologice ale suferinţei sale, printre care idei interpretative, idei de persecuţie, de revendicare, de cupabilitate şi de autopuniţiune, iar din inconştientul său ţâşneşte amintirea cunoaşterii Mădălinei, viitoarea soţie şi victim, în acel dans de exaltare pasională. Ciuleandra dans al vieţii şi al morţii, de care este obsedat pathologic şi în ritmul căruia se derulează episodul acut al stării psihotice finale. Autorul foloseşte modelul psihiatric pe care s-a structurat întregul roman. Descoperim alternanţe între stările depresive şi acelea de exaltare afectivă, cu impulsivitate necontrolată aşa cum se desprind din prezentarea în totalitate a personajului, afecţiune ce oscilează episodic între două extreme malancolia şi mania, fiind în acelaşi timp o afecţine genetic, constituţională, ca un ecou îndepărtat de la antecesori.

Talentul lui Liviu Rebreanu a constat într-o transfigurare literară a bolii mintale, într-o evoluţie în care se remarcă aspectul unei conştiinţe aparent lucide, fără a exagera de simptomele patologice, folosindu-le, cu măestrie artistică, numai când era necesar şi episodic, aşa cum a prezentat comportamentul când şi-a ucis soţia de la începutul naraţiunii.

Contextul istoric determină accidental valoarea artistică sau falsul destin

al operei de artă

Valorile culturale, în decursul istoriei, au avut un destin aparte, ajungând, în urma unui îndelungat proces de diferențiere, la o structură autonomă și la o destinație proprie. Atracția sufletului uman pentru artă - forma cea mai cristalizată a valorii estetice - a fost întotdeauna datorat în parte și faptului că ea a rămas și rămâne, de neînlocuit, oricât de mărețe și uluitoare uneori ar fi cuceririle spiritului în alte direcții. Însă, au fost accidente istorice care au influențat în negativ operele de artă. În acest context, una dintre trăsăturile specifice umanității o constituie aceea de a atribui tuturor lucrărilor - atîtnaturale cât și celor construite și creeate- un sens, de

Eseu

sintagme literare

78

avea față de ele o atitudine, în concluzie, de a nu rămâne neutră din punct de vedere axiologic.

S-a discutat, dea-lungul istoriei, nu de puține ori, despre caracterul veșnic al frumuseții, despre perenitatea capodoperelor, subliniindu-se mai ales, de unii exegeți, faptul că durabilitatea se constituie istoricește și are ea însăși o evoluție. De aici decurge că a statuia existența unor valori estetice fixe, imuabile este la fel de greșit ca și a le subordona mecanic momentului, cum s-a procedat în perioada realismului socialist de la noi și a le judeca doar prin prisma ideologiei și a măsurii în care exprimă evenimentele sau ambianța concretă în care s-a născut. Filosoful grec Constantin Tsatsos spunea că este bine ca scriitorul să exprime epoca sa, dar vai de acela care exprimă numai epoca lui. Una este să exprimi epoca, și alta să exprimi moda epocii în care te exprimi și trăiești. De fapt, intervine aici o complexă interrelație între concret-istoric și general uman astfel încât un Eminescu, Brâncuși sau Enescu sunt mari tocmai că, exprimându-se pe sine, își exprimă epoca și pătrund în același timp în esența umană. Universalitatea nu înseamnă desprindere de solul național și social-istoric în care opera s-a născut și trăiește ca atare. Dar ce ne facem cu scriitori care au exprimat numai epoca și ideologia politică a momentului? Cum sunt: A. Toma, Sorin Toma, Em. Valerian Galan cu al său roman „Bărăgan“, reportajele lui Toma George Maiorescu (Călătorie prin vreme, Zeii desculți, etc.), prozele lui George Bălăiță (Călătoria, Întâmplări din noaptea soarelui de lapte), Mihai Beniuc cu romanul „Pe muchie de cuțit” și poeziile sale patriotarde, Viorel Cacoveanu (Fata care spune da!, Morții nu mint niciodată), Dan Deșliu (Lazăr de la Rusca, 1949, Minerii din Maramureș, 1951, Cântec pentru legea cea mare,1949), Petre Ghelmez cu poezia cotidianului, Augustin Buzura (Absenții, Fețele tăcerii), Dumitru Popescu (Pentru cel ales, Un om în Agora, Gustul sîmburelui), Nicolae Breban, D.R. Popescu (Zilele săptămânii, Vara oltenilor, Somnul Pământului), Eugen Jebeleanu, Demostene Botez, Virgil Teodorescu, Nicolae Tăutu, Zaharia Stancu etc. Lista este lungă, dar, mă opresc cu exemplele. În acest context, criticii, foiletoniștii, cronicarii de carte, dar și de arte plastic și-au irosit timpul abordând astfel de cărți, promovându-le la îndemnul „sarcinilor de partid”“.

Prin acest fenomen au trecut, nu numai scriitori de la noi, dar și din alte țări europene. În Franța, Sebastien-Roch Nicolas de Chamfort, scriitor din perioada Revoluției franceze, i-a fost susținător, dar, care a criticat și moravurile și excesele Revoluției, fapt ce nu s-a întâmplat la noi în perioada realismului socialist. În Germania nazistă Erich Kastner în romanul său „Fabian” (1931) critică morala burgheză, militarismul și fascismul. A fost arestat de multe ori de Gestapou, dar a continuat să acuze regimul lui Hitler. La noi, scriitorii, artiștii plastici, au pactizat cu regimul criminal comunist, ridicând în slăvi, în operele lor

și practicând cultul personalității, pe Stalin, Ana Poker, Dej, Ceaușescu și consoarta sa. Unii din aceștia, lucrând în edituri, redacții, au făcut jocul propagandei regimului comunist. Astfel, se fac vinovați de genocid intelectual.

În perioada interbelică scriitori francezi, italieni, germane și spanioli au cochetat cu regimurile nazist și comunist din URSS. George Orwell, pe numele lui adevărat, Eric Arthur Blair, nuvelist talentat, în 1937, pentru a lupta împotriva elitismului și a tiraniei călătorește în Spania unde se alătură grupului ce luptă împotriva Generalului Francisco Franco. El intră în POUM (Partidul Muncitorilor de Unitate Marxistă) un partid socialist fondat pe ideile lui Troțki care se axa pe răscoala clasei mijlocii și se situa împotriva Partidului Comunist Spaniol, care credea în colaborarea cu clasa mijlocie. Experiențele sale din timpul războiului și faptul că fusese împușcat în gât și în mână îi întăresc ura pentru totalitarism, inclusiv pentru stalinism. Cu toate că fusese rănit foarte grav (o perioadă îi este imposibil să vorbească) reușește să scape cu Eileen din Spania înainte să fie pronunțată condamnarea pentru trădare. Și în Franța, scriitorii au vibrat la evenimentele politice și sociale, participând activ la ele, sau scriind despre ele în operele lor.

Literatura europeana dintre cele doua razboaie, mai ales cea din deceniul al doilea, care nu se intoarce pur si simplu la izvoarele clasicismului si ale traditiei, ca cea din Franta, reprezentată de exemplu de Anatole Francé care moare in 1924 la varsta de 80 de ani, trei ani dupa ce a primit premiul Nobel, se caracterizeaza asa cum am vazut prin încercarea de a evada sub orice formă. Gustul pentru introspectie la baza caruia regăsim moda filosofiei freudiste si influențele bergsoniene, se trage din aceasta tendinta generala de privilegiere a individului si a cunoașterii acestuia fața de o lume care îl striveste si în care el nu se mai recunoaște. De aceste idei sunt legate în mod direct opera lui André Gide, cea a lui François Mauriac al carui roman Thérese Desqueyroux, publicat in 1924 este departe de a fi o simpla analiza critica a societatii bordeleze, cea a lui Marcel Proust mai ales al carui roman de excepție In cautarea timpului pierdut, început in 1913, incununat in 1919 cu premiul Goncourt, se termina cu ultimul volum Timpul regasit aparut postum in 1927. În aceeasi categorie pot fi introduși scriitori ca irlandezul James Joyce, romanciera britanică Virginia Woolf, germanul Thomas Mann după desprinderea sa de naționalism si împăcarea cu fratele sau Erich, romancier si el, austriacul Robert von Musil al carui Om fara calități publicat parțial în 1930 si 1933 (Conta minarea nu va aparea decat in 1934 dupa moartea sa) scoate în evidența, dincolo de evocarea plina de dezamagire a societatii austro-ungare de la începutul secolului, o profundă luciditate intelectuală.

Aceasta pasiune pentru introspectie nu impiedica marile nume ale literaturii si ale artei să se intereseze de

Eseu

sintagme literare

79

epoca lor si să participe la dezbaterea daca nu chiar si la lupta politică. Așa se întamplă cu André Gide al carui individualism dezinvolt se estompează temporar în fața aderării chiar dacă pâna la urma doar sentimentală, la cauze care se bazează pe solidaritatea dintre oameni: anticolonialismul ilustrat în „Călatorie în Congo” carte publicată in 1927 în urma unei vizite in aceasta colonie franceză, apoi comunismul la care renunță repede dupa ce autorul intoarcerii din URSS a văzut cu ochii săi prăpastia dintre realitatea stalinistă si speranțele trezite de „lumina strălucitoare" venită din est. Aceeași reacție și la Romain Rolland, cu toate ca acest anticonformist nu a așteptat anii douăzeci pentru a-și face cunoscute pledoariile patetice în favoarea pacii, a dreptății și fraternității umane (publicarea în 1915 a cărții Deasupra învălmașelii provocase în Franța un uriaș val de proteste naționaliste). Autorul lui Jean-Christophe nu salută cu mai puțin entuziasm inceputurile revoluției ruse apoi, după ce aceasta se angajează pe calea sangeroasă a „glaciațiunii" birocratice, înțelepciunea lui Gandhi. incercarea sa de a realiza o sinteza între tatăl revoluției bolșevice și apostolul nonviolenței, l-a adus într-un impas care însa nu știrbește cu nimic caracterul emblematic al căutarilor întreprinse și care coincid cu aspirațiile pacifiste și egalitariste ale multor oameni din generația sa.

În anii 1930, extinderea crizei în întreaga Europă, avântul regimurilor totalitare şi confruntarea dintre marile ideologii ale momentului - democraţie liberală, socialism reformist, comunism, fascism - zdruncină viaţa culturală a bătrânului continent şi determină tot mai mulţi intelectuali să se angajeze în bătălie. În momentul în care, în Franţa, extrema dreaptă coalizată se pregăteşte să ia cu asalt Republica, în Spania, războiul civil face ravagii, Hitler atrage Europa într-o serie de acţiuni de forţă care vor declanşa al doilea război mondial, iar Stalin îşi supune ţara unui regim de teroare organizată, puţini sunt scriitorii şi artiştii care „deasupra învălmăşelii" mai pot încă să-şi caute rădăcinile într-un umanism fratern care să treacă dincolo de frontierele statale şi de opoziţiile politice aşa cum au făcut-o Jules Romains în „Oameni de bună-voință” sau Roger Martin du Gard în „Familia Thibault”. Dificultăţile momentului ca şi acel air du temps îi împinge pe creatori spre angajarea politică, pe unii în domeniul exclusiv al culturii, pe alţii în cel al acţiunii militante.

Astfel, în Franţa, după 6 februarie 1934, scriitori, artişti, savanţi aparţinând diferitelor grupări de stânga pun bazele Comitetului de vigilentă al intelectualilor antifascişti care a jucat un rol considerabil în crearea „Frontului Popular". În 1935, în timpul războiului din Etiopia, scriitori şi ziarişti de dreapta semnează un „manifest pentru apărarea civilizaţiei creştine" şi se declara împotriva sancţiunilor împotriva Italiei. Dar războiul din Spania din 1936-1938 este cel care mobilizează cei mai mulţi intelectuali şi artişti, unii dintre ei în calitate de combatanţi - André

Malraux angajat în „Brigăzile internaţionale" -, alţii ca martori prezenţi la faţa locului (Georges Bernanos, la început de partea naţionaliştilor apoi împotriva acestora denunţându-le crimele în „Marile cimitire sub lumina lunii”, americanul Ernest Hemingway, corespondent de război şi autor al romanului-mărturie „Pentru cine bat clopotele?”, publicat în 1940 şi care vă cunoaşte un succes mondial, Robert Brasillach de partea franchiştilor) sau pur şi simplu prin operele lor cum sunt „Guernica” lui Picasso, Prevestirile războiului civil de Salvador Dali, afişele care cereau ajutor pentru Spania republicană ale lui Juan Miro etc.

Atracţia exercitată de regimurile totalitare asupra unei părţi a intelectualităţii europene din anii treizeci este unul dintre aspectele majore ale acestei perioade. În ceea ce priveşte comunismul, am văzut că puterea de atracţie a Revoluţiei din Octombrie a fost considerabilă depăşind cu mult cercul restrâns al membrilor P. C. şi exercitându-şi influenţa asupra unui număr mare de „tovarăşi de drum" cărora le va trebui uneori mult timp pentru a se rupe de „realitatea socialistă". Pactul germano-sovietic din 1939 va îndepărta mulţi militanţi şi simpatizanţi ai partidelor comuniste, dar odată cu crearea unei Europe hitleriste, aceştia vor avea ocazia să se reabiliteze în cadrul Rezistenţei şi să-şi atragă o nouă generaţie de prozeliţi.

În ceea ce priveşte fascismul şi nazismul, fascinaţia a fost la fel de puternică, cu aceleaşi adeziuni ideologice şi angajamente variind în funcţie de grupurile şi de indivizii luaţi în discuţie. În Franţa, intelectualii cu adevărat „fascişti" nu formează decât un grup restrâns din care se desprind câteva personalităţi strălucite ca Drieu La Rochelle şi Brasillach. Dar alături de fascişti declaraţi exista şi o nebuloasă de intelectuali influenţaţi de fascism, unii susţinători ai unui nihilism violent antisemit ca Céline, alţii susţinând pur şi simplu o apropiere de dictaturi dintr-o pasiune pentru ordine şi pentru anticomunism (acesta este cazul majorităţii reprezentanţilor intelectualităţii tradiţionale), în sfârşit alţii dornici să introducă în Hexagon unele elemente de inspiraţie fascistă (corporatismul pentru extrema dreaptă, clericala, un executiv forte şi un patriotism trufaş pentru majoritatea membrilor din Ligi etc.).

În sfârşit, în jurul acestui nucleu închegat pentru care Italia şi Germania constituie până la urmă un model, exista o întreagă gamă de atitudini individuale, ale unor grupurisau reviste care, fără să-şi exprime explicit dorinţa de a înlocui Republica parlamentară cu un regim dictatorial, îşi afirmă ostilitatea faţă de aceasta şi vizează o revoluţie spirituală care i-ar reda naţiunii franceze vitalitatea şi ar fi în măsură să se opună celor doi Leviatani materialişti care ameninţa Europa: comunismul rusesc şi hipercapitalismul „Made în USA". Reviste cum sunt „Combat” sau „L'ordre nouveau2 („Lupta” şi „Noua Ordine”) la care colaborează numeroşi intelectuali de dreapta (J.P. Maxence, Jean de

Eseu

sintagme literare

80

Fabregues, Thierry Maulnier etc.) şi în mai mică măsură şi într-o altă perspectivă Esprit (Spiritul) a lui Emmanuel Mounier, îşi au rădăcinile în acea căutare a unei „a treia căi" ce caracterizează spiritul „nonconformiştilor din anii treizeci".

Evident, ca şi fascismul însuşi, admiraţia mai mult sau mai puţin discretă pentru regimurile autoritare şi totalitare de dreaptă nu se limitează doar la Franţa, chiar dacă în această ţară atracţia exercitată de dictatura neagră şi de cea brună a fost cea mai puternică. În Anglia de exemplu, regimul lui Mussolini a avut încă de la început în lumea intelectuală linguşitori zeloşi, iar regimul Führerului şi-a avut şi el adepţii săi. Dacă pentru T.S. Eliot, Wyndham Lewis, Roy Campbell şi W.B. Yeats „iluzia fascismului" s-a risipit în ajunul războiului, aceasta l-a determinat pe poetul Ezra Pound să aleagă exilul în Italia unde va conduce în timpul războiului emisiuni ale posturilor de radio fasciste. În 1945 el va fi arestat de aliaţi şi va sfârşi până la urmă prin a înnebuni.

Nici criticii literari, eseiştii, foiletoniştii au căzut în capcana ideologică comunistă. În Ungaria, Gyorgy Lukacs, critic literar, estetician şi filosof ungar, a fost reprezentantul de seamă al esteticii marxiste din secolul XX. El a fundamentat un sistem de estetică autonomă întemeiat pe principiile materialismului dialectic şi istoric. Aşa cum a făcut-o la noi Ovidiu S. Crohmălniceanu prin cursul de „Istoria literaturii române” (1963), „Literatura română între cele două războaie mondiale” (1967-1975), „Pentru realismul socialist” (1960), şi în numeroasele articole publicate în presa literară condusă de scriitorii colaboraţionişti care promovau ideologia PCR-ului, Gabriel Dimisianu („Prozatori de azi”-1970, „Valori actuale”-1974), D. Micu („Romanul românesc contemporan”, „Realizări, experienţe, direcţii de dezvoltare”, „Literatura română de azi”-1965), N. Manolescu („Literatura română de azi”-1944-1964, apărută în 1965) şi multe alte articole, cronici în care a promovat volume de versuri şi proză, scrise în spiritul realismului socialist.

În prezent, puşcăriaşii, de după gratii, devin scriitori, pe motivul scăderii pedeapsei, după ce au făcut afaceri cu statul, furând din averea tuturor. Oare aceste cărţi vor oglindii realitatea de azi, sau fac acelaşi rău pe care l-au

făcut cărţile scrise în secolul trecut în spiritual realismului socialist, slujind regimul criminal?

După aceste sumare exemple, pot scrie că opera de artă este un semn caracteristic pentru un anumit mechanism de gândire, al unor anumite grupuri şi perioade istorice alături de toate celelalte produse ale culturii şi trebuie judecată ca atare.

Nu au scăpat de colaborarea cu regimul comunist nici artiştii plastici. Aceştia au promovat în unele lucrări plastice realismul socialist, cum sunt: Florian Lazăr Alexie, ceramist, Corneliu Baba, Marcel Chirnoagă, Paul Erdos, Liviu Florean, Lidia Mihăescu, Eugen Popa, Paul Sima etc.

...Şi mai este un rău făcut. Cele două Istorii ale literaturii, semnate de doi critici care au inclus în coperţile acestora mastodonţii promovaţi de regimul comunist, cei care au scris în spiritual realismului socialist. Astfel, urmaşii noştri sunt educaţi în spiritul acesta. Aceste „Istorii” sunt un pericol educaţional şi social. Operele, ca tendinţe pot fi totuşi surprinse câteva dintre trăsăturile pe care le dobândesc valorile estetice în present, trăsături pe care, fără îndoială, un istoric le va putea reconstitui mult mai bine în viitor.

Opera de artă este - cum scria Tudor Vianu - limitat simbolică şi în acest sens nu se poate vorbi niciodată de o semnificaţie unică, ci dimpotrivă de o mare varietate de interpretări şi înţelesuri în funcţie de individ, grup social sau epocă istorică. Coexistenţa în timp a unor opera dintre cele mai diferite, provenind din epoci istorice diferite, face că tabloul să apară şi mai complex, astfel încât marele număr de unicate artistice să se înfăţişeze în mod caleidoscopic celui care se apropie de ele.

Fiecare epocă aduce cu sine o problematic umană proprie şi în condiţiile contemporane apar premisele dispariţiei înstrăinării şi a efectelor dezumanizante ale unei lumi dominată de obiecte care ajung să-şi subordoneze individual. Caracterul formative al operei constă în faptul că ea este un factor esenţial de cunoaştere şi înrâurire a gândirii şi sensibilităţii umane având un rol specific în înfăptuirea progresului social. Integrarea valorii estetice în istorie va fi cu atât mai direct şi mai efectivă cu cât ea va răspunde democraţiei şi a nevoilor sociale în continuă transformare.

Eseu

sintagme literare

81

Eseu

KATYAKELARO

Pedagogia unui condei de argint, Cella Delavrancea – ,,Arpegii în ton major”

reflecţii asupra stilului şi interpretării muzicale

A avut în vene inscripționată conștiința monumen-talului, conceptul de rod spiritual ca obligație pe viață, confortul convertit la rangul de creuzet artistic, ochii larg deschiși spre a inhala arta prin toți porii ființei. Trăind în preajma casei regale, a gândit ca o domniță a sunetelor, pe divanul ei fermecat, poveștile despre frumsețea muzi-cii împletindu-se cu cele ale țării. Vocația de autentic tri-bun a tatălui a preschimbat-o într-un templu de unde arta emană nu doar putere pentru a trăi altfel, ci, mai ales, într-un un amvon ca o invitație în lumea ideilor pure.

Osatura cerebrală a gândirii sale muzicale a îmbrăcat-o în emoție, i-a căutat cea mai trandafirie carnație sono-ră și ne-a împărtășit lucid și expresiv știința navigației în lumea undelor și vibrațiilor interpretative. Și-a statornicit de copil interesul față de acest pur sânge arab care este de multe ori pianul, și-a descoperit în el un aliat, un con-fident, un tovarăș și o pagină mai albă decât zăpada unui jurnal, mai verde decât o colibă ascunsă în inima pădurii. N-a vrut nimic din cele ce erau ușor de câștigat, succesul de moment nu a atras-o niciodată. A avut un titanism de factură aparent liliputană, beethoveniană prin convinge-re și samuraică prin disciplină și considera arta sunetelor dincolo de filigranicul divertisment, citind în perfecțiunea maeștrilor, pasiunea pentru desăvârșire. Talentul, moș-tenit din împletirea celor două mari fluvii, matern și pa-tern, căci prima profesoară de pian i-a fost Maria Lupașcu, Mama, iar pasiunea pentru scris și energia oțelită pe care și le-a cultivat de-a lungul unui secol de viață, odată cu da-rul oratoriei și un condei de vultur cu irizații de argint, le-a primit de la tatăl său, Barbu Ștefănescu, făcând în mod incontestabil dovada unui înalt profesionalism în lumea artei, la care, la ceasul căutărilor și al sintezelor, apelăm ca la o instanță supremă: Cella Delavrancea1.

1 Cella Delavrancea,1887-1991, personalitate a culturii româ-nești, pedagog de excepție, pianistă, scriitoare, critic de artă, fiica marelui dramaturg român Barbu Ștefănescu Delavrancea, a absolvit, încununată de lauri, studiile muzicale la Conservatorul bucureștean și cel din Paris. A colindat marile scene ale Europei, secondând un monstru sacru al artei românești, George Enescu, pe care, în amintirile sale îl evocă drept cel mai mare violonist auzit vreodată, sunetul său răscolind suflete, inimitabil și irepetabil în

Cu grația unui copil fără vârstă, cu vioiciunea în gândire a unui spirit proaspăt și împrimăvărat de întâlnirea cu Mu-zica, în care și-a transpus clocotul interior, a avut în același timp, generozitatea de a ne împărtăși la ceasul maturită-ții depline și al consacrării, din cuarțul aproape inuman al cunoașterii, sutele de pagini de cronică muzicală fiind tot atâtea exemple ale unei mari diplomații printre orgoliile muzicanților și modestia muzicienilor, având un respect aproape sacru față de artiști și față de autenticul cernut prin sita pierdutului șirag al numărării orelor de studiu și de cercetare a pergamentelor despre știința cântului.

Răsfoind corespondența pe care tatăl său, Barbu Ște-fănescu Delavrancea o avea în perioada călătoriilor la Pa-ris, unde Cella a studiat Conservatorul, cu familia rămasă în țară, ne dăm seama că apetitul pentru muzica bună și audiția atentă, constituiseră dintru început mediul în care s-a format și dezvoltat cea care avea să devină un bijuti-er ca pedagog, interpret și cronicar al vremurilor muzica-le: ,,Simfonia fantastică a lui Berlioz e opera unui gigant. Mare, emoționant, teribil. Cellica acum îl adoră. Sfârșitul zdrobitor. Marșul unuia care se duce la supliciu. Când a încetat, am și văzut capul unuia care se rostogolește sân-gerat și bolborosind. Mica Cafaret a cântat perfect, ca un copil de mare talent, ca o ființă care va ajunge mare ar-tist. A fost viu și repetit aplaudată. Simfonia Domestică de Richard Strauss lungă, deși bine lucrată, monotonă, deși unele fraze de toată frumusețea. Între Beethoven și Berli-oz se leagănă gîndurile lui, dar nu e nici unul, nici celălalt. Dacă ar fi fost ceva ceva mai redusă și împărțită în trei părți, mi-ar fi plăcut mai mult. Ca orchestrație, e dintre cei mai mari muzicanți. În sfârșit și modernistul Hue. Savant și ostenit, dispunând de toate mijlocele, afară de inspirație. Nici un motiv d-a începe, nici un motiv d-a sfârși. Dar tot bine că a sfârșit.”2

arhitectura și sonoritatea opusurilor beethoveniene. A împletit pasiunea pentru muzică cu cea pentru cuvânt, făcându-și debutul literar în paginile altui întârziat genial al literaturii noastre, Tudor Arghezi. A fost membră a cenaclului lovinescian, și, conștientă de greutatea predecesorilor săi, și-a făcut primii pași ca scriitoare abia la 42 de ani, după moartea tatălui său. Din 1954 a dirijat destinul pianistic al multor tineri valoroși, printre talentele cu care a colaborat remarcându-se Nicolae Licăreț, Dan Grigore, Radu Lupu. Spirit longeviv și proaspăt, a urcat pe scenă la sărbătorirea propriului centenar, alături de fostul său discipol, el însuși devenit mentor: Dan Grigore, feblețea și cufărul delicat asupra căruia și-a revărsat aproape matern atenția și intenția pedagogică. Printre revistele cu care a colaborat se numără cele mai prestigioase periodice românești de cultură: Cuvântul, Curentul, Timpul, România Literară, Revista Fundațiilor Regale, iar printre opusurile sale literare notăm: Vraja, 1946, Mozaic în timp, O vară ciudată, 1975, Dintr-un secol de viață, 1987, Trepte muzicale, Arpegii în ton major. Unele scrieri au un valoros caracter memorialistic, fiind o rafinată pictoriță a cuvintelor și a epocii sale, precum și o portretistă plină de noblețe ale celor mai importante figuri ale scenei politice și culturale inter și postbelice.

2 Barbu Delavrancea-Cella Delavrancea în Opere IX, pp.284-285, citat de Valeriu Râpeanu-Note și Comentarii, din Cella Delavrancea Scrieri, Editura Eminescu, București, 1982, pag. 746;

sintagme literare

82

Eseu

Observăm din scrisorile lui Delavrancea familiaritatea cu muzica simfonică, cu stilurile compozitorilor epocii, a cernerii între valoare și epigonism, a simțirii filonului inspirator în melodica și structura opusurilor audiate, onestitatea în recunoașterea talentului precoce al micilor interpreți, semn al excluderii vanității și egoismului din educația nobilă acordată fiicei sale. Evidențierea micuței Cafaret o face cu deschiderea pe care o are un artist în fața unui alt artist, indiferent de vârstă, cernerea elemen-telor care dau greutate și fac memorabil în timp un nume, sădind în gândirea micuței Cella indispensabilul tezaur al recunoașterii umane, principiu ce avea să fie la mare preț mai târziu. Mărturisirile lui, la audierea simfoniilor de Ber-lioz, Richard Strauss sau Hue nu au caracter oficial, de nor-mă, dar reflectă cunoașterea în profunzime a tendințelor muzicale, distincția între știința armoniei compozitorului expresionist german cu fluiditatea melodică și orchestrală a discursului la grandiosul compozitor francez.

Tot din această corespondență aflăm de vizitele la mu-zeul Luvru din Paris, acolo unde sunt adunate comorile ar-tei europene între care Gioconda davinciană acaparează atenția și deschide gustul pentru analitic, pentru detaliu: ,,Am rămas cu adorata. Cu ea, vorbind și glumind, ne-am dus la Gioconda. A înteles-o. I-am arătat toate capetele de operă din toate școlile.”3

Remarcabilă este grija tatălui pentru ca în educația fii-cei să fie reunite cele mai reușite exemple ale artei eu-ropene, plasticitatea acestora regăsindu-se peste ani în scrierile, reflecțiile și în cronicile muzicale. Nimic din ce s-a sădit în ea nu a fost în zadar.

În ciuda răsfățului părintesc, întrucât Cella este nu-mită în scrisori ,,adorata”, ,,copilul meu ideal”, ,,tezaurul meu”, este conștientă de resursele sale interioare și de așteptările celor dragi, astfel încât tatăl Delavrancea măr-turisește cum tânăra îl roagă să o conducă spre pension unde o așteaptă pianul, căci vrea să recupereze prin stu-diu perioada bucuriei și a vacanțelor petrecute în țară, pregătindu-se pentru reîntâlnirea cu doamna Duvernoy. Nu așteaptă a fi mânată din spate pentru a se reapropia de studiu, alintul părintesc îl poartă ca pe o coroană de care nu se dezice dar care o obligă. Este o coroană de ca-tifea și de spini. Este o Delavrancea, un spirit care respiră natural printre colonadele saloanelor literare și muzicale ale vremii, un labor care a preferat tăcerea și compania lecturilor, luându-și din întâlnirile cu elita acea hrană care avea să îi confere greutatea opiniei în artă. Discuțiunile sale erau alocuțiuni îmbinând elocința cu cromatica moc-nită, de jar. Ascultă, cerne, discerne, își apără compozitorii ca pe niște prieteni peste timp, conturând norme fără a stabili tipare, reliefând atât lumescul cât și dumnezeies-cul din creație și creator. Tonul său nu e părtinitor, și nici răutăcios, e turnat în cea mai pură formă literară, fără mărunțișuri, nu se pierde în culise, în neesențial, rămâne credincioasă marmurei. Verticalitatea oratorială a tatălui

3 Ibidem

pulsează în sângele fiicei, odată cu modestia strămoșilor din zona Vrancei. Are vocația urcușului, poetică și plastică și totodată împlântată în pământul muzicii într-o perioadă în care tonul era școlit cu răbdare. Asimilările muzicale au loc pe fondul unor profunde acumulări intelectuale, cău-tând în artă demnitatea ca ținută profesională asumată.

În paginile cronicilor sale, avem adevărate prelegeri de estetică muzicală, leitmotivică fiind problematica stilului. Bunăoară, rămân memorabile reflecțiile sale din cronica dedicată spectacolului cu Totti dal Monte la București, cu Bărbierul din Sevilla de Rossini: ,,Totti dal Monte a sosit în București precedată de discurile vocale care uimiseră prin nemaipomenita virtuozitate a coardelor vocale. A cântat rolul Rozinei din Bărbierul din Sevilla. Reputația mondială ne făgăduia o mare bucurie muzicală. Am avut-o. Această artistă nu este numai o muzicantă, ci și o comendiană de stil. În rolul Rozinei are joc de scenă, artă a nuanțelor, drăgălășenie în grația spumoasă a apostrofelor lui Beau-marchais, iar veselia lui Rossini apare tot atât de transpa-rentă în tonul minor, pe cât de ascuțit în tonul major al cvartetului vocal.”4

Pe fondul acestor observații, extrage o primă caracte-ristică a stilului rossinian, de care vocile care abordează acest opus în repertoriul lor trebuie să țină cont: ,,toată această delicioasă operă se bazează pe staccato”.5

Maniera de execuție staccato era cea mai potrivită în exprimarea sarcasmului, a ironiei, a râsului exuberant, al portretizării vocale a unui spirit liber, când giocoso când scherzando e malizioso, ironizând nu doar moravurile personajelor, precum cel al bătrânului tutore care vrea să se bucure de grațiile mult mai tinerei sale pupile, ci și pe cele ale unui mod de viață, staccatura fiind un semn al sarcasmului, al înțepăturii când de trandafir, când de viespe. ,,Glasul cântăreței posedă cel mai aerian staccato. Întinde bărbia, lungește pleoapele ochilor mari și sala în-treagă se umple de desene sonore, precise și delicate ca alunecarea unei șopârle. A cântat prima arie cu un gust fermecător, n-a abuzat niciodată de efectele italienești, nu a depășit niciodată timpul cuvenit unui punct de orgă în care o mare artistă își afirmă rezistența. A încarnat de-a lungul spectacolului gentilețea vioaie și bufonă, tinerețea ironizând prostia și zgârcenia.”6

Cu finețea unui inițiat nu doar al sălilor de filarmonică, ci și al celor de operă, audiind aceeași lucrare în poate zeci de versiuni interpretative, cu artiști autohtoni dar și străini, Cella Delavrancea își exprimă opiniile cu siguranța pe care i-o dă știința și experiența, precum și contactul ne-mijlocit cu cei mai buni dintre cei buni ai generației sale, chiar și atunci când descoperă cu regret o extravaganță în alegerile interpretei Totti dal Monte: ,,de ce a ales, însă, în scena lecției de canto, aria Titaniei cea blondă, în loc

4 Cella Delavrancea - Totti dal Monte la Operă în Arpegii în ton major din Scrieri, Editura Eminescu, București, 1982, pag.717;

5 Ibidem6 Ibidem

sintagme literare

83

să auzim variațiile Adelinei Patti pe care le cînta și Ada Sari, minunata poloneză? Este singurul nostru regret din această seară”. În acest regret e atât de diplomat camufla-tă ieșirea din decor a celebrei soprane italiene care schim-bă brusc stilul după bunul plac al divelor, întrucât această inserare era o practică obișnuită în epocă și pe care au sancționat-o mai târziu Maria Callas și Joan Sutherland, respectând deopotrivă exigențele rossiniene și pe cele ale publicului și specialiștilor.

Diferența valorică a distribuției o sesizează cu limpezi-mea unui curator: ,,Montesanto, un Figaro italian, nu are inteligența lui Totti dal Monte, iar glasul lui, greoi, mare, împiedică tempoul rapid –calitate primordială a acestei opere.”7

Nici dirijorul nu scapă auzului său fin sancționând us-turător nearmonizarea nuanțelor aparatului orchestral cu cerințele partiturii și strădaniile soliștilor în momentele de ansamblu: ,,Massini a dirijat fără nici o atenție la vari-etatea nuanțelor, acoperind mereu vocile, dînd drumul la fortissimi ca la o haită de cîini. Ar trebui, totuși, să pună o botniță la percusiuni, cînd își dau osteneala cîntărețiisă sublinieze diferența dintre un mezzoforte și un piano.”

Reținem importanța staccaturilor ca manieră de abor-dare a rolului rossinian precum și tempourile rapide ca fiind condiții necesare în succesul interpretativ!

Un alt fir călăuzitor al Arpegiilor în ton major îl consti-tuie reflecțiile asupra condiției artistului de geniu, creator de opere sau tălmăcitor rafinat și inspirat al hieroglifelor sonore, pe de o parte decelând în manifestările acestuia similitudinile cu suferința: ,,Geniul și boala au o latură co-mună: puterea de invazie în trup. Tirania lor este romanti-că. Pune pe om în afară de legile formale ale cotidianului, îl supune unui ordin a cărui logică nu se deslușește decât după ce și-a îndeplinit misiunea. Boala pare că anihilea-ză pe bolnav, izolându-l într-un univers pe care nu-l poate împărtăși cu nimeni. Geniul cioplește, în mersul Timpului, o nouă formă de expresie a vieții, luminând ideea-miezulgândirii omenești”8 dar, pe de altă parte, vorbește des-pre povara însingurării, damnării pe care o poartă cu sine și și-o asumă la ceasul revelației omul superior, întrucât genialitatea înseamnă o conștiiță dureroasă, originală, su-portând supliciul smulgerii din necunoscut al unor idei și forme neatinse ,,În artă, cei care au atins perfecțiunea în arta lor, rămân izolați în geniul lor. Cucernicia admirației îi ridică pe culmi unde nu pot să fie urmați. Ei sînt inimita-bili, fiindcă perfecțiunea i-a închis în desăvârșirea care nu admite reproduceri, ci numai produceri noi, izvorâte din calea deschisă de ei, a căror întoarcere le este interzisă.”9

Adesea, invocând pe Beethoven sau Bach, vorbea des-

7 Ibidem8 Cella Delavrancea - Arpegii în ton major din Scrieri, Editura

Eminescu, București, 1982, pag. 425; 9 Idem, Despre perfecțiune, Arpegii în ton major, Scrieri, Editura

Eminescu, București, 1982, pag. 732;

pre puterea lor demiurgică și despre voința subordonată complet misiunii de a crea, fărâmițându-se sub dalta im-pulsului generator de frumos al profunzimilor omenești. Vorbea despre glorie și nemurire și despre felul cum un compozitor genial planează asupra vieții ca o pasăre de pradă, o privește din înălțimile stâncoase ale gândirii, își frânge în gheare propriile limite, lăsând în urmă doar zbo-rul sau ideea de zbor convertită în sunet: ,,fericirea nu pu-tea stăpâni voința omenească a geniului creator. Era sortit gloriei, și rob al nemuririi. Purta întotdeauna asupra sa un caiet de schițe, pe care nota fire melodice, ritmuri. Ascu-țita lui inteligență acumula, apoi controla inspirația și o modela cu încăpățânare. Judecata lui zdrobea neobosit ce i se părea superficial. Exprima numai adâncuri neexplora-te pînă atunci în lumea sunetelor.”10

Poate că nicio altă introducere nu ar fi fost mai potri-vită melomanilor și virtuozilor de ieri și de astăzi decât a vorbi despre Beethoven, exemplul cel mai concludent pentru lupta acerbă dintre viață și moartea de dinainte de moarte spre a rupe bucăți de granit și a le plămădi so-nor amestecându-le cu pulbere de stele. Energia, ordinea interioară sfindând aparenta dezordine exterioară, neo-bosita veghe a zămislirii unui anume fel de sunet, căutat îndelung asemeni unui filon metalifer, anticipând sonor descoperirea metalelor rare pe când ele nici nu figurau în tabelul chimic, adăugând lumină, mister și o robustețe germană care nu lăsa nimic la voia întâmplării, Beetho-ven, având trăsături asemeni uriașilor din vechile legende ale Greciei, un Hercule prometeic și prometeiean care în fiecare boabă de sunet a aruncat o scânteie, fiecare frază fiind dintr-un unghi când dantelărie în piatră, când fosfo-rică și efervescentă în auzul azurizat al contemporanilor. Beethoven a gândit nu în fresce, ci în basorelief, săpându-se pe sine și pentru sine în scoarța terestră a acordurilor, cufundându-și mâinile în magma armonică, un discobol

10 Idem, Beethoven, Scrieri op.cit., pag. 428

Eseu

sintagme literare

84

care lansa Pământul într-o olimpiadă sonoră a corpurilor cerești ,,Ceea ce predomină în opera lui Beethoven este forța de transfigurare. ...Citea mult, avea o predilecție pentru Homer, Shakespeare și Goethe”. 11 Această gândire homerică, întrucât scrierile aedului grec constituiau abe-cedarul după care elinii învățau alfabetul, nu era doar un poem eroic, ci punctul alfa al cunoașterii, s-a întipărit cu irizații shakespeariene în mintea compozitorului german, translând în spațiul nordic adorarea naturii de la stadiul ei proaspăt, fremătător, de la prospețimea angelică a pri-măverii, la blocurile stilizate, apoteotice, sculpturale din ultimele simfonii. Era un rege Midas, căci frumusețile ad-mirate de el se prechimbau în lingouri sonore de bronz, frunzele căpătau irizații argintate iar oamenii își preschim-bau ossia privirii în sclipiri de oțel.

Admirația autoarei pentru titanul de la Bonn își are ră-dăcinile în respectul pentru echilibru pe care îl insuflau audițiile beethoveniene părintelui său, Barbu Ștefănescu, el însuși un titan, de data aceasta literar, spunându-i: ,,când vrei să îți întărești sufletul, să cînți o sonată de Beethoven”12

Dacă vom parcurge cu atenție filele confesiunilor es-tetico-muzicale ale doamnei Delavrancea, vom observa afinitatea pe care o avea cu logica imperturbabilă și echi-librul dătător de viață și de speranță din școala componis-tică și interpretativă germană. Calmul meditativ, dar nu bolnăvicios, suplețea execuțiilor, claritatea vocilor și a lini-ilor melodice, dicția impecabilă a frazării, cunoașterea și stăpânirea la perfecție a instrumentului muzical, fuga de epatare, de stridențe și sancționarea severă a intervenți-ilor personale peste cerințele compozitorului le simțim și ne devin etalon de teorie a interpretării.

Cella Delavrancea țintește atât de sus încât nu te poate lăsa indiferent. Paginile sale trebuie lecturate și aprofun-date pentru înțelegerea legităților fiziologice ale fenome-nului interpretativ, te îndeamnă să reanalizezi punctele de sprijin pe care îți construiseși pledoaria scenică și artisti-că, revizuirea comportamentului și atitudinilor profesio-nistului dar nu la modul mimetic, pantomimic, ci autentic, vorbind cu mare discernere despre instrumentiști, marea breaslă a meseriașilor sonori, și cea a artiștilor, adevărați sophiști ai muzicii, porniți în căutarea adevărului și revela-rea misterelor existențiale ale sunetului ca parte compo-nentă esențială a universului. ,,În arta muzicală, intuiția este elementul vital, fără de care o lucrare rămâne ope-ra unei voințe, iar nu înflorirea unei inspirații. Ca o inimă pulsează viața în adâncurile tainice ale geniului,dezleagă vibrația sonoră, o înalță din noaptea tăcerii și îi dă drumul în zona de lumină a inteligenței, unde se va echilibra prin logica expresiei și se va împlini în forma ei definitivă. Acest proces de elaborare este vădit la Beethoven iar transfigu-rarea la care ajunge nu ascunde primul impuls pornit din senzație și stârnit din contemplația îndelungată a naturii.

11 Ibidem12 Idem, pag. 428

De aceea rămân operele sale fragede ca o prezență, și im-punătoare ca o lege cosmică.”13

Pornind de la semnele crestate în plăcuțele de cerami-că ale partiturii, autoarea lansează o jerbă de interogații retorice despre canon și fuga de canon în interpretare, despre afirmarea voinței celui care dă viață semnelor, punându-le în mișcare în acord sau dezacord cu voința autorului: ,,într-o lucrare muzicală, în ce mod se afirmă interpretul și până la ce punct are dreptul de a-și accen-tua personalitatea? /Muzica, cu puterea ei matematică, este graiul cel mai veridic al inteligenței. Ea reproduce spiritul ideilor născute din senzații, esența ritmurilor na-turii. Creează analogii mai evocatoare decât actele preci-se ale vieții. Prin ea se adâncește sensul tuturor faptelor, se adâncește metafizica lucrurilor percepute de simțurile noastre. Ocean de nesfârșite expresii, lasă în amintire o uimire luminoasă ca dâra unei stele căzătoare, la fel de enigmatică și distantă în substanță și fluiditate. Cea mai însemnată putere a muncii e exprimarea mitului, în sen-sul lui cel mai adânc.”14

Când invocă travaliul unor mari artiști în căutarea esențelor artei, două noțiuni sunt scoase din ecuație: gra-ba din lupta cu timpul și succesul efemer. Autoarea insis-tă asupra găsirii și prețuirii tempoului interior al artistului, al parcurgerii cu răbdare a etapelor intermediare ale unui studiu profund, dincolo de gemandura actualului concept de ,,eficient”, tinzând mereu balanța peste medie, acolo până unde mulți abandonează, acolo unde puțini ajung, meditând atât asupra compoziției cât și a odiseii care i-a dat naștere, căutând să evoce fragmente de viață pură din caierul amintirilor autorului, conturând o lume cu lumini și umbre, un fluviu care inundă fără să sufoce pământurile fertile ale imaginației și al sensului de devenire din stră-fundurile lui a fi.

Despre Ferruccio Busoni15 interpretând Fantezia cro-matică cu fugă de J.S.Bach la Paris notează ,,așa cum o cântă el, fuga capătă sensul ei integral. O desfășoară lent, gânditoare, venită din adîncimile gândului genial care a conceput-o. Bach părea a fi printre noi, inițiindu-ne pen-tru prima oară la legea contrapunctului.”16

Buchetul de impresii adunat de autoare este țesut din Paris, una din marile capitale culturale ale lumii, punct ce

13 Ibidem14 Idem, Despre creație şi interpretare, Scrieri, op.cit., pag. 43315 Ferruccio Busoni (1866-1924) - compozitor, pianist virtuoz,

dirijor, editor, scriitor și profesor italian, provenind dintr-o familie de muzicieni, a fost un copil minune, talentul său muzical manifestându-se precoce și susținând de la o vârstă foarte fragedă concerte în public din creațiile lui Mozart, Celementi și Schumann, având studii muzicale la Conservatorul din Viena și Gratz cu Carl Reinecke și Wilhelm Mayer, iar mai târziu colaborând în cadrul procesului de predare cu universitățile din Helsinki, Boston, Moscova. Printre lucrările sale teoretice menționăm Schiță asupra noii estetici muzicale, 1907, un concert pentru pian precum și editarea unor transcripții ale lucrărilor lui Bach, cunoscute în varianta Bach – Busoni.

16 Idem, Ferrucio Busoni la Paris în anul 1922, Scrieri, pag. 441

Eseu

sintagme literare

85

exercita și exercită asupra artiștilor din toate domeniile o atracție de magnet, veniți la Paris pentru a cerceta, aafirma și a cuceri un loc pe podium în lumea sunetelor, a intrepreților pentru mult râvnitul trofeu: inima publicu-lui. Cella Delavrancea a avut, atât în perioada instrucției muzicale, cât și în perioada de glorie ori în cea dedicată scrisului, privilegiul de a-și extrage învățăturile de la sur-să, din zona elitei culturale, indiferent de naționalitatea punctului de referință, din seva creatoare și pedagogică a unor muzicieni veniți din toate colțurile lumii și reuniți sub blazonul unui singur mare gând și ideal: Arta.

Busoni, mărturisea doamna Delavrancea, ,,trebuie auzit, ascultat și reflectat”. Această triadă relevă treptele cunoașterii: auzirea - fiind o condiție necesară dar nu și suficientă pentru progres, ascultarea - adică acea audiție receptivă, cu auzul muzical ca o poartă deschisă a atelie-rului intern din cufărul memoriei, pentru a șlefui sunete, fiind încununată de reflecție - de acele întoarceri contem-plative asupra sonorităților ascuțind resursele inteligen-ței muzicale cu care au fost produse: ,,fluiditatea unică a tehnicii, știința pedalatului, care dădea stilului o perfecție inimitabilă”, ,,darul divin al muzicii și al inteligenței”, dez-voltate ,,simultan și armonios”.

A avut respect pentru instrumentiști, a avut o adevă-rată venerație pentru artiști, deosebindu-i pe unii de alții într-un mod, pe cât de poetic, pe atât de elocvent: ,,Există două categorii de interpreți-cei care sunt numai instru-mentiști și cei care sunt și artiști. Să luăm ca tip pianistul (...) el va diseca minuțios raporturile dintre părțile unei compoziții, va analiza respirația unei fraze, fulgerarea modulațiilor, popasul cadențelor, căutând să cerceteze cu insistență anatomică în ce împrejurare, la ce vârstă a scris autorul bucata pe care o studiază. Însă drumul par-curs de ideea creatoare în labirintul virtualităților îl face dinafară înăuntru. Firul conducător ocolește prin cotloa-nele întunecoase. Se rupe uneori. (...) Cărei senzații, cărei amintiri corespunde cutare sau cutare modulație? De ce compozitorul scrie într-un ton mai degrabă decât în altul? Imaginația fiecăruia întinde urzeala pe care va țese mo-tivele povestirii. Aici se diferențiază pianistul virtuoz de virtuozul pianist. / Primul rămâne pe planul concret, re-dând numai substanța exterioară a bucății cântate. Perso-nalitatea lui intervine în muzică, îngreuind-o cu elemente episodice, adăugând inutilul. Acesta este numai pianist. Alunecă în timp. Nu se statornicește în spațiu. Nu evocă. Nu creează. / Celălalt, virtuozul artist, va îmbina argumen-tele muzicale într-un avânt izbucnit din stăpânirea tuturor elementelor din care sunt plăsmuite. Atunci, inspirația compozitorului va pătrunde în ele ca un șoc electric, tre-zind din inerția semnelor înaripatul glas al muzicii. Prin această transfuzie cerebrală, el ne va revela adevărul as-cuns ermetic, va participa direct la făurirea lui”. 17

Pentru Cella Delavrancea –cronicarul de artă, sala de concert era un templu unde artiștii cunoscuți sau în curs

17 Ibidem

de afirmare, de la noi sau de pretutindenea, slujeau Muzi-cii căutând să îi releve adevăruri ascunse, înnobilându-se pe sine și totodată conștiința publicului. Nu doar sălile Fi-larmonicii, Operei sau Teatrelor Muzicale, ci și studiourile Conservatorului, participând atent la recitalurile de școa-lă, căutând să descopere, să îndrume și să încurajeze pe cei aflați la început de drum.

Aserțiunile sale sunt când axiome: ,,Inovațiile – în me-toda de lucru- care au existat tot timpul, depinzând de variații manuale, să nu depășească scopul, să nu dispre-țuiască amintirea predecesorilor în știința interpretării (pianistică)18, când teoreme ,,Virtuozitatea (...) să rămână în slujba muzicii, nu să o tiranizeze. / Frazarea, mai afir-mată ritmic decât altădată, să nu violenteze visul muzical, sub pretextul că sentimentul nu mai are dreptul a grăi. / Despre Ferruccio Busoni, toți pianiștii care au avut bucu-ria să-l audă susțin că a fost cel mai măreț dintre ei, din cauza unui cuget filosofic și a unei palete de colorit sonor extraordinar. / Uneori, în discuții despre necesitatea unor inovații în arta pianistică, am resimțit o perplexitate dău-nătoare încrederii pe care o am în judecata mea.”

Era de așteptat ca îndelunga cumpănire a notelor, fireasca respectare a proporțiilor și a intențiilor compo-nistice, a studiului îndelung, dublat de calitatea audițiilor direct din sala de concert sau de pe discurile de vinil sub imperativul răbdării să intre în contradicție cu viteza de a atinge astăzi succesul, cu primplanizarea virtuozității seci, mecanice, omul în epoca vitezei și a mașinilor riscând să devină el însuși o mașină care nu mai are timp pentru a se cunoaște, pentru a se cizela, pentru a scoate din străfun-durile ființei sale acele intenții interpretative în acord cu partitura. Această viteză se resimte azi în cerneala tulbure a frazei muzicale, în golirea de imagine și sens a irizații-lor melodico-armonice, multe din încercări rămânând la stadiul de schiță și nemaiajungând la stadiul de tablou. În acest sens, îmi este vie în memorie, o veche poveste chinezească, în care un mare pictor ceruse o avere împă-ratului pentru un singur tablou iar majestatea sa îi cere explicații pentru prețul neobișnuit al pânzei. Atunci, picto-rul poftindu-l pe împărat în atelierul său îl plimbă printr-o lungă galerie de schițe, încercări, modele, machete însu-mând câteva sute de lucrări și arătându-i-le pe toate i-a spus: ,,pentru ca să pot picta acest tablou, am străbătut lungul drum al elaborării celorlalte”. Nu doar perfecțiunea liniilor, structura compoziției sau cromatica, ci toate aces-tea au avut nevoie de o lungă perioadă de antrenament în dobândirea dexterității în execuție, iar când toate aceste instrumente au fost stăpânite pe deplin s-a mai adăugat încă una: tematica originală.

Doamna Delavrancea atrage adeseori atenția asupra efectului nefast al vitezei, atât în studiul individual cât și în execuția concertistică, mărturisind cu regret: ,,Mi-aduc aminte cu ce melancolie spunea Enescu, stând de vorbă

18 Idem, Tradiție şi inovație în interpretarea muzicală, Scrieri, op.cit, pag. 437

Eseu

sintagme literare

86

cu mine, că toți artiștii cântă acum prea iute. Casals face aceeași constatare și cu aceeași tristețe.”

Poate că în nicio altă artă nu se resimte pericolul pe care îl reprezintă succesul prematur ca în uzarea corzilor vocale ale unui cântăreț, atâtea voci frumoase s-au ruinat în corrida cu un rol peste puterile lor fizice, încheindu-și prematur cariera și deschizând ușile către medicul fonia-tru. Adesea, problemele vocale, odată instalate, au mai mereu tendința de a recidiva, lăsând în ruină visul de glo-rie după care tânjește orice aspirant la confirmarea din teatrul liric ori de pe scena concertistică.

Desigur, pianul a constituit miezul și crezul existenți-al al vieții artistice al doamnei Cella Delavrancea, dar cu o aceeași devotată și aplicată atenție s-a îndreptat sprevocea umană, când, bunăoară în audiția de Stabat Ma-ter-ului pergolesian, se confesează inițiatic: ,,Am fi dorit ca glasul limpede al doamnei Baumann-Rădulescu să se tulbure când a pronunțat cuvinte apăsătoare ca gemen-tem contristatam et dolentem. Pentru că, dacă suntem de acord asupra calității serafice acestui oratorio, nu avem niciun motiv să credem că îngerii poartă o inimă de piatră sub veșmintele lor imaculate (...) mai multă expresie, ac-cente, nuanțe ar fi servit muzica.

O interpretă sensibilă a fost Nella Dumitriu, cu glas de contralto bogat și cald. Dânsa va deveni o remarcabilă cântăreață când își va stăpâni vibrato din voce.”19

Din acest pasaj reiese cu câtă atenție distinge între un sunet frumos, cristalin, un timbru plăcut de la natură dar care rămâne cumva distant față de suferința mamei din Stabat Mater-ul invocat, și despre cum și un cântăreț are obligația de a-și dezvolta o vastă paletă cromatică în acord cu sentimentele exprimate de textul muzical, evidențiind cuvintele cheie în jurul cărora melodica își țese cuibul de rândunică, despre ieșirea din starea de indiferență a vocii, redarea cu mijloace vocale a acelei lacrimi atât de speci-fice școlii italiene de canto, cultivarea acelui cânt sul fiato e espressivo. Totodată, referindu-se la cealaltă ipostază

19 Idem, Stabat Mater de Pergolese şi Samson de Haendel, pp. 450-451

vocală feminină, la vocea de contralto oferă o indicație stilistică de mare efect: stăpânirea vibrato-ului, purtarea vocii pe respirație, pentru a se păstra în limitele cerințe-lor stilului pergolesian și al celui vocal simfonic și religios prin excelență, folosirea corectă a atacului non vibrato cu un deosebit efect auditiv pentru cunoscători. Adesea, acest aspect este complet ignorat la noi, întrucât mozaicul repertorial și trecerile rapide de la un concert la altul nu permit o specializare în zona vocal simfonicului și a apro-fundării interpretative a cerințelor stilistice specifice mu-zicii Barocului.

Lecturând consemnările doamnei Delavrancea m-am întrebat de ce ele nu s-au bucurat de o largă răspândire în cercurile muzicienilor români, de ce nu fac parte integran-tă din cursul de estetică muzicală necesar atât stagiului de licență cât și celui masteral, fiind inclus obligatoriu în bibliografia pe care ar trebui să o parcurgă un interpret consacrat sau aspirant.

De ce aceste volume de reflecții documentate nu se află în bibliotecile tuturor Conservatoarelor românești, iar catedra de lingvistică să își asume încercarea de a le tra-duce măcar în limba în care Cella Delavrancea și-a început studiile la Paris? Această latură profundă, deloc comodă dar plină de demnitate a unui spirit elevat, în perfectă concordanță cu estetica europeană ar trebui să intre în patrimoniul cultural universal, fiind valori de largă circula-ție în mediile muzicale profesioniste.

La fel de prețioasă este observația domniei sale re-feritoare la caracterul liric teatral al oratoriului ,,în care misticul este o reprezentație, nu un fapt”, iar mai apoi, audiind oratoriul Samson de Haendel sub bagheta lui Franz Xavier Dressler cu corul de la Sibiu, exigentul spi-rit cronicăresc avea să noteze: ,,acest oratoriu exprimă o plenitudine liniștită. Grupările muzicale greoaie, replicile robuste au stilul artei protodorice. Neted și clar în caden-țe la dominantă, cuminte și măreț fără varietate, Haendel nu surprinde ca Bach, nu este fără sfârșit în inventivitate, ca ilustrul său contemporan. El ne încântă printr-o lumi-noasă simplicitate, prin orizontalitatea unui geniu fără fe-bră. Domnul Dressler a dirijat cu mult talent corurile care s-au făcut remarcate prin disciplină mai mult decât prin calitate.”

Desigur, ironia fină e o armă redutabilă în mâinile unui cunoscător, îndemnând indirect instituțiile culturale și artistice la permanenta preocupare pentru înțelegerea în profunzime a vieții și creației unui compozitor, la cu-noașterea în detaliu a opusului abordat, a șlefuirii frazei în acord cu stilul, epoca, mesajului textului, cu metamor-fozarea din starea larvară a gândirii muzicale în aceea de fluture ieșind din crisalida ignoranței, a superficialului, a mulțumirii cu prea puțin sau suficient.

Suficient nu există în artă, doar în nutriție, suficient fiind echivalent cu mediocru și ne este binecunoscută bu-tada lui Pierfrancesco Tosi care, în tratatul său de arta cân-tului, Opinioni de Cantori Antichi e Moderni sul canto fiori-

Eseu

sintagme literare

87

to, Bologna, 1728, trasa răspicat o primă cerință a acestui meșteșug: ,,acest tip de artă nu suportă mediocritate.” Pentru ca tabloul acestui sunet să fie perfect și inimitabil, e necesară toată galeria schițelor, vocalizelor, șiragul de perle al orelor de studiu fără de care nu un cântăreț sau instrumentist nu poate deveni creatorul unor stări de gra-ție prin arta lui.

Despre ,,puterea tonifiantă a altitudinii” pe care o in-vocă în cadrul stagiunii concertistice filarmonice și ope-ristice găsim numeroase pasaje a căror frumusețe nu are nevoie de niciun comentariu. Scrutează cu atenție alege-rea și alcătuirea programelor muzicale, pe care le filtrează după complexitatea lor tehnică și profunzimea melodică și emoțională, cenzurează toate abaterile de la nivelul competitiv al interpretării muzicale profesionale, cerând maximum de exigență din momentul generic al progra-mului muzical și până la ultimele detalii de nuanță ale execuției.

Despre Ornella Santoliquido, solista concertului diri-jat de Bernardino Molinari, dirijorul filarmonicii Augusto din Roma, notează că ,,a cîntat o piesă de Pizzetti, foarte mediocră, Canti della stagione alta, în care pianul nu are mai multă importanță decît celelalte instrumente. Acest poem, de un romantism demodat, cu toate că a fost scris în 1930, imită nostalgia wagneriană, agravată de fireturi, gen Vincent D’Indi. In adagio se insinuează o melodie cla-sică priponită de tema lentă a trompetelor. Emfaza, efec-tele ieftineîn rondo n-au putut dovedi calitatea pianistei, foarte apreciată de publicul bucureștean, care o aplauda-se anul trecut în compoziții italienești, colorate de dînsa cu multă dibăcie.”20

Acest fragment e o adevărată mostră de jurnalism cul-tural modern, lucid, echilibrat. Nu desființează persoana, nu o discreditează alunecând în culisele unor afirmații nefondate, nejustificate la nivelul cerințelor muzicologi-ce. Își are rațiunea sancțiunii în cunoașterea adevăratului potențial al interpretei, în raportarea ei la etalonul con-certelor anterioare. Nu sancționează artista, ci calitatea opusului ales care nu îi pune în lumină talentul și com-plexitatea gândirii muzicale. Ne pune pe gânduri tonul interiorizat prin care sancționează facilul, negăsindu-i temei într-un spațiu destinat formării unei concepții su-perioare despre artă și viață. Respectul față de templul artei pornește dinspre slujitorii ei, din obligația artistului de a selecta în repertoriul său acele pietre de hotar care fac diferența dintre autentic și mediocritate în artă. Tot Delavrancea nu uită să specifice ținuta prezențelor ante-rioare scenice ale artistei pe scena bucureșteană, varieta-tea coloristică a pianului, judecă artistul în funcție de cea mai înaltă treaptă a ființei sale, dându-i șansa recâștigării

20 Cella Delavrancea - Scrieri, Concert Bernardino Molinari, op.cit, pag. 474

publicului prin respectarea principiului calității în constru-irea programelor viitoare. E remarcabilă fuga de stridențe a doamnei Delavrancea în cronicile sale, miezul cărnos al frazei, hrănitor pentru iubitorii de frumos și pentru artiștii aflați la început de drum ori în căutarea înnoirilor profe-sionale. Tonul e plin, e savant și, în același timp, modest. Nu face parada științei cu trufie, ci cu truda iubitorului de muzică și a celui pentru care arta e un mod de a trăi, în care calitatea interpretării e imperioasă precum oxige-nul. Judecata sa nu se lasă impresionată de ludicitatea vivantă a execuției, nu se lasă păcălită nici de sonoritatea instituției care patronează și însoțește artista respectivă, ci cumpănește muntenește, îndepărtează balastul, păstrând esența, nucleul fenomenului la care asistă. Nu consimte la compromis, fără a deveni intransigentă. Verifică pulsațiile vitalității unui artist, nefiind un cronicar indiferent al reci-talului care notează sec programul și protagoniștii, ci dis-cerne între a fi pentru a deveni în numele opusurilor care dau girul calității în mod inextricabil. Mai presus de toate, logica imperturbabilă cu care argumentează discursul, nu lasă loc niciunui echivoc, nu poate fi judecată de părtini-re. Nu scade din meritele cuiva, pentru a împăuna pe un altul, are contanta de valoare a celui care a săpat tuneluri pentru a configura conștiințe estetice, are curajul afirmă-rii opiniei, al asumării sale în mod profund, semnătura sa fiind când un cuțit de argint cu care curăță răni infectate, când pana unui vultur imperial, obișnuit cu limpezimile și înălțimile sonore. Are un scris taumaturgic, benefic și actual, timpul conferind paginilor acea strălucire de sidef, de camee, pe care o au bijuteriile de familie.

Bibliografie:-Delavrancea Cella - Trepte Muzicale, Editura Muzicală,

București, 1984; -Delavrancea Cella-Scrieri, Arpegii în ton major, Editura

Eminescu, București, prefață, note, comentarii și biblio-grafie de Valeriu Râpeanu, București, 1982;

-Georgescu Lisette-Momente de viață, Editura Muzica-lă, București, 1983;

-Milicescu Emilia-Culoare şi sunet, despre volumul Ar-pegii în ton major, revista Luceafărul, nr.14, 4 aprilie 1973, p.8;

-Sadoveanu Profira –O mare pianistă, Cella Delavran-cea, în Stele și Luceferi, reportaje 1936-1937, Editura pen-tru Literatură, 1969, pp.28-36;

-Sava Iosif-Cella Delavrancea interpretând, Enescu de-venea pentru cîtva timp Bach, Beethoven, Brahms, din Teorii muzicale româneşti, Dialoguri, evocări, Editura Emi-nescu, 1980, pp.7-10;

-Voinescu Alice-Jurnal, prefață de Alexandru Paleolo-gu, Biblioteca Memoria, jurnale, autobiografii, amintiri, Polirom, Iași, 2013, 2 volume.

Eseu

sintagme literare

88

ION CRISTOFORîn dialog cu

DANIEL ONACA”Viitorul demn al națiunii române

nu poate fi asigurat de borfași și demagogi”Poet, eseist și prozator, Daniel Onaca s-a născut în 1954,

la Reșița. După absolvirea unui liceu industrial în orașul natal, sufocat de atmosfera dicataurii comuniste de la noi, fuge în Iugoslavia. Se va stabili în Suedia, unde va urma cursurile Facultății de Filologie (Litteraturvetenskap), Biblioteconomie și Lingvistică (Språkvetenskap); aceasta din urmă, în cadrul Universității din Lund. În cadrul unei burse Erasmus, va absolvi un masterat la Cluj-Napoca. În toată perioada care a urmat după absolvirea facultății, a lucrat ca bibliotecar într-un sat de pe valea Nissanei, din sudul Suediei.

A publicat: Mellan jordelivet och himlens tullar (Între pământ şi vămile cerului)- povești populare românești (Editura Recito förlag, Borås, 2016, Suedia); Din lumea lui Loke - versuri (Editura Coresi, București, 2016);- Şapte poeți suedezi moderni şi contemporani - eseuri critice (Editura Coresi, București,2016); O iarnă scandinavă – 100 de poeme haiku în stil clasic (Editura Coresi, București, 2016); Puf de păpădie/Dente di Leone/ Dandelion – haiku, antologie colectivă trilingvă (PIM, Iași, 2017); Roua anului 2016 – alte 100 de poeme haiku în stil clasic (Editura Coresi, București,2017); Parfum de imortele – încă 100 poeme haiku în stil clasic ( Coresi, București,2017) La gura fiordului– versuri (Coresi, București, 2017); Istorii de la malul pescarilor din Limhamn – întâmplări din Skania ( Coresi, București, 2017).

Publică recenzii literare, interviuri și eseuri în diverse reviste literare din Reșița, Timișoara și Iași, precum și cronici plastice în reviste culturale suedeze online.

- Locuiți în Suedia, din câte am citit, de peste 30 de ani. Când ați părăsit, de fapt, România şi în care circumstanțe?

-Am părăsit țara într-o zi de august a anului 1984, când, dezgustat de tot ceea ce vedeam în jurul meu, am luat-o la picior prin lanuri de păpușoi spre granița cu fosta Yugoslavie. De fapt, decizia mea nu a fost o simplă dorință de a mă stabili într-o altă țară, ci a însemnat o încheiere a socotelilor cu viața. Pentru că mă așteptasem să fiu împușcat la graniță, împărtășind soarta altor zeci, poate sute de frontieriști. Pe vremea aceea simțeam că nu puteam continua să suport modul de existență pe care fusesem condamnat să îl suport în țara mea. Ajunsesem

să-mi spun, ”dacă a trăi înseamnă, de fapt, să nu trăiești, atunci ce rost mai are să trăiesc?!” De aceea eu resimt ca pe o jignire, când mai aud câteodată pe cineva spunând: ”Eheeii... , au fost mulți care au plecat de aici, în cautarea unui trai mai ușor în Vest.” Ca și cum, odată ce ai hotărât să-ți părăsești țara, nu aveai decât să-ți faci valiza și să pleci unde doreai. Or, așa cum am spus, eu nu țara am hotărât s-o părăsesc, ci însăși viața! Norocul sau destinul a vrut însă altfel. Am reușit să trec granița fără să fiu somat de grăniceri și, din acel moment am avut un fel de revelație: am simțit ca și cum mi-ar fi fost dăruită o nouă viață, iar datoria mea era să fac ceva cu ea, să-i dau un sens adică. Iar sensul noii mele vieți nu-l vedeam realizat decât prin scris. Pentru aceasta însă trebuia să treacă vreo două decenii, mai trebuia să traversez câteva experiențe dramatice – printre care și separarea de prima mea soție – mai trebuia să reiau anii de școală, parcurși în România,pentru ca apoi să continui cu studiile de la facultate.

- Ați făcut studii la Reşita. În biografia oricărui scriitor, perioada formării intelectuale, a studiilor şi a lecturilor este importantă. Ce vă aduceți aminte despre această etapă?

- La Reșița nu am făcut niciun fel de studii. Am urmat doar, timp de cinci ani, cursurile Liceului Industrial Construcții de Mașini – o specialitate cu care eu nu aveam nici în clin nici în mânecă. Au fost ani de tristă amintire, când s-a înrădăcinat în mine sentimentul înstrăinării de mediul în care trăiam. Acest sentiment se născuse încă din familie, când, zilnic, mi se repeta că nu sunt bun de nimic și că nimic n-o să se aleagă de mine. Am dus lipsă de încurajări în toată copilăria mea.

Îmi aduc însă aminte cu nostalgie de după-amiezile de joi, când, în ultimul an de liceu fiind, începusem să frecventez ședințele Cenaclului literar Semenicul. Acela a fost unul din cele două medii care au contribuit, în mod esențial, la formarea mea intelectuală ; nu pentru că mi-ar fi lărgit cine știe cât sfera bagajului meu cultural, ci în sensul că am devenit conștient de câteva elemente care trebuie asimilate de către oricare tânăr, începător în ale scrisului, așa cum eram eu pe vremea aceea. Am cunoscut acolo câteva persoane cărora le sunt veșnic recunoscător pentru înțelegerea și încurajarea de care m-am bucurat din partea lor. Dintre ele, pe departe, a fost Gheorghe Zincescu, poet și prozator, care, din păcate, nu mai este printre noi. Înainte de a se aduna cu cei de-o seamă cu el,

Interviu

sintagme literare

89

în cerul creatorilor de frumos, am avut bucuria să-l mai întâlnesc odată, după stabilirea mea în Suedia. A fost cu vreo șapte ani în urmă, cu ocazia unui festival de poezie din orașul meu natal. Eu nu apucasem încă să debutez în volum, dar, cu toate acestea, Gigi, cum îi spuneau prietenii apropiați, mi-a dăruit două romane ale sale, în ideea că, dacă voi simți nevoia, să scriu și câteva cuvinte despre ele. Am simțit ca o mare onoare invitația de a-mi da cu părerea tocmai despre cărțile celui ce îmi fusese cândva mentor într-ale scrisului. Ceea ce am și făcut, iar faptul că autorul a apucat să citească, într-o revistă literară timișoreană, cele două recenzii ale mele îmi umple și acum inima de euforie dar și de durere, când știu că aceea a fost unica ocazie când am putut să-mi manifest recunoștința pentru ceea ce a însemnat el pentru mine.

Spuneam că formația mea intelectuală este tributară la două medii. Unul a fost Cenaclul Semenicul, iar celălalt, emisiunile culturale de la postul de radio Europa Liberă. De acolo am aflat despre romanele lui Soljenițin, despre fenomenul Pitești (cartea lui Dumitru Bacu), despre ideile noilor filosofi francezi,despre teroarea sub Lenin, despre Constantin Noica și Mircea Eliade, despre cartea lui N Steinhardt, ”Jurnalul fericirii”, și despre atâția alți autori și opere ale căror nume erau ascunse marelui public în vremea cenzurii comuniste.

Ceea ce și-a pus amprenta asupra mea, într-un mod și mai profund însă, a fost altceva; ceva care își arată roadele abia acum, când mi-am asumat deschis rolul de meseriaș al scrisului. Acel lucru se numește dragostea pentru frumusețea limbii române. Un sentiment care, pentru mine, nu are nicio legătură cu mult slăvitul patriotism ori cu mai știu ce sentiment măreț și declarativ, aparținând retoricii naționaliste. Este vorba, pur și simplu, de o plăcere de natură hedonistă, de o senzație similară celei gustative ori auditive, de exemplu. Plăcere pe care mi-a trezit-o și de care am devenit pentru prima dată conștient, ascultând comentariile lui Virgil Ierunca. Felul său de a construi frazele și mai ales măiestria de a folosi vocabule cu iz arhaic și de a le îmbina pentru a izvodi locuțiuni cu sonorități de o frumusețe seducătoare m-au marcat pentru totdeauna.

- Cum v-ați acomodat cu noua viață, cea din exil?

- Sunt convins că răspunsul meu la întrebarea dvs. îi va face pe mulți, dacă nu să protesteze, măcar să ridice din sprâncene. Pentru mine, stabilirea în Suedia nu înseamnă exil, ci descoperirea unui meleag unde mă simt cu adevărat acasă. Asta nu are de-a face nici cu o anumită bunăstare materială, nici cu poziția dobândită pe scara socială, nici cu avantajele și confortul asigurate de o societate așezată. Este vorba despre o anumită structură sufletească proprie – în mod sigur, și de anumite împrejurări bigrafice – care m-au făcut să mă simt străin nu în Suedia, ci în România. Știu că, la fel ca Cioran, majoritatea românilor din exil sunt tentați să-i preia formula, spunând și ei : ”La ce bun

să fi lăsat Coasta Boacii!” Pentru mine însă Dealul Crucii (mediul unde am copilărit ; analog Coastei lui Cioran) nu a însemnat decât un lung șir de suferințe și frustrări, un loc de unde întotdeauna am vrut să mă îndepărtez și unde nu mai doream să mă întorc. De aceea, într-unul din poemele mele, publicate în volumul apărut chiar toamna aceasta, scriam că eu nu am urcat Golgota, ci am coborât-o.

Revenind la țara unde trăiesc acum, pot spune, fără teama că voi fi iarăși gratulat cu calificativul ”trădător de țară” – așa cum erau numiți, pe vremea comunismului, toți cei care ”se lăsau ademeniți de Occidentul putred” – Suedia este țara unde simt că sunt acasă. Aici am putut să urmez studiile la care visasem în prima mea tinerețe, aici m-am împlinit pe plan familial și profesional, aici mă bucur de stima și aprecierea colegilor de muncă, aici simt că sunt în siguranță și că mi se respectă demnitatea de cetățean. Sintetizând, aș putea spune că nu mă feresc să spun oriunde că sunt de naționalitate român, dar sunt mândru că sunt cetățean suedez.

- Sunt mulți scriitori care îşi părăsesc limba maternă şi încearcă să se impună în cultura țării de adopție. Dumneavoastră ați ales să scrieți în româneşte. Cum se explică această alegere?

-Faptul că scriu în limba română ține și de alegerea mea deliberată, dar și de un joc al întâmplării. De fapt, debutul meu literar s-a produs cu o carte scrisă în suedeză. (Re) stabilirea unor contacte cu câțiva prieteni din țară, închegarea unor noi prietenii cu românii de aici a făcut totuși să-mi restructurez lista de priorități; în parte pentru a-mi onora câteva promisiuni, în parte pentru că gustul meu pentru frumusețea limbii române m-a prins atât de ”rău” încât nu mai pot amâna nevoia de a-l satisface.

Intenționez să mai public și în suedeză; mai ales traduceri. Marea problemă rămâne însă găsirea unei edituri dispusă să le publice. Sunt atâtea legende și mituri românești, de exemplu, care ar merita să fie cunoscute și de cititorii scandinavi. Sunt atâția poeți români valoroși care, și ei, ar trebui să pătrundă în universul literaturii nordice. Institutul Cultural Român de la Stockholm, prin eforturile depuse de domnul Dan Shafran, directorul instituției, a făcut enorm în această direcție, dar încă se mai pot face multe.

- Care sunt publicațiile culturale cu care ați colaborat?

- La publicațiile românești am colaborat mai mult sporadic; cu două excepții. Mai întâi revista ”Poezia”, de la Iași, condusă de domnul Marius Chelaru, unde am început să public, în urmă cu vreo trei-patru ani, eseuri despre poeți suedezi moderni și contemporani. Este vorba, de fapt, despre niște medalioane literare – prin asta înțelegând prezentarea mai amplă a unor poeți făcută pentru un public cititor, în speță cel românesc, care nu are cunoștință de creația respectivilor autori.

Interviu

sintagme literare

90

Vreau să numesc apoi revista ”Itaca” editată la Dublin și condusă de un colectiv de redactori în frunte cu domnul Viorel Ploieșteanu. Public acolo de vreo doi ani o serie de prelucrări ale unor povestiri despre eroi din mitologia scandinavă. O colaborare fructuoasă și, sper, de durată, se anunță a fi și cea cu revista ”Albatros”, de la Constanța, publicație profilată pe cultivarea liricii nipone în general și mai cu seamă a haiku-ului; un gen de poezie din care, până acum, am apucat să public trei volume, cuprinzând, fiecare dintre ele, câte 100 de poeme scurte.

- Cărei generații literare aparțineți, cu cine dintre scriitorii români aveți afinități?

- Poate suna cam nelalocul său, dar eu mă consider ca aparținând generației optzeciste; asta nu doar din cauza vârstei (Cărtărescu, de exemplu, este doar cu doi ani mai tânăr decât mine), ci și din cauza unui sistem comun de referințe culturale și mod de raportare la literatură. Concret, aș numi o anume detașare în tratarea subiectului abordat – o scriitură ”în răspăr”, aș numi-o, asumarea deschisă a poziției de egalitate cu citititorul în sensul că autorul nu se situează pe o poziție superioară ori alăturată. ”Levantul” lui Cărtărescu mi se pare a fi exemplul cel mai ilustrativ în acest sens. Întâmplarea (întâmplare provocată de mine, însă) a fost că am și participat la una din ședințele Cenaclului de Luni, din acea vreme, iar cu domnul Dan C Mihăilescu plănuisem colaborarea la o revistă de tip Samizdat – ”Călărețul nins” se numea –, încă înaintea debutului în volum al Omului care aduce cartea! Eșecul meu la admiterea la facultate, urmat de ”plecarea” mea din țară, a pus capăt afirmării mele literare în decada anilor 80. În ceea ce privește afinitățile mele cu alți scriitori români, m-aș opri la două nume: Blaga și Caragiale.

- Ce legături mai păstrați cu țara de origine?

- Legăturile cu viața culturală din România a urmat o traiectorie destul de curioasă. După o întrerupere deaproape 20 de ani – timp în care m-am consacrat studiilor limbii și a obiceiurilor din țara de adopție – am reluat contactul cu limba maternă datorită unui curs de limba română, tutelat de Universitatea din Lund. Între timp, peisajul cultural din țară s-a schimbat destul de mult, au apărut o serie întreagă de autori despre care nu auzisem înainte ; referințele mele culturale au rămas cele din anii 80. Douăzeci de nai reprezintă totuși o generație ! DatorităInternetului însă am început să reînnod legăturile retezate cândva, ba chiar să cultiv altele noi, cum ar fi grupul de haijini de la Constanța sau autorii afiliați Cercului literar de la Cluj (care are pagina sa pe FB).

- Cum vedeți, din Suedia, evoluția societății româneşti actuale?

- Dacă aș vrea să fac pe omul hâtru, aș întreba: care

evoluție? Situația este însă atât de gravă încât merită un răspuns mai serios și atunci aș spune așa: eu tot am sperat că, după o oarecare perioadă de tranziție, societatea românească va găsi, în sfârșit, făgașul normalității.

După aproape treizeci de ani de la evenimentele din decembrie 1989, încep să mă întreb dacă, pentru români, normalitatea nu înseamnă cumva chiar starea de fapte actuală. De sute de ani românii s-au complăcut să trăiască într-un mediu marcat de corupție, nepotism, intoleranță, șovinism, misoginism, pasivitate, indolență ș.a.m.d. De de s-ar schimba această situație chiar în zilelel noastre!?

- Vânturi potrivnice bat azi din toate direcţiile asupra României. Ce credeți că ar trebui să întreprindă clasa politică actuală pentru a asigura un viitor demn națiunii noastre?

- Nu știu despre ce clasă politică vorbiți. Eu nu văd decât un amalgam de găști mafiote, o maree de oportuniști, o clică de profitori și o pătură de infractori adunați înParlament, care au acaparat mai toate instituțiile statului. Viitorul demn al națiunii române nu poate fi asigurat de borfași și demagogi. Singurul lucru bun pe care l-ar putea întreprinde acea clică pe care o numiți ”clasă politică” este să plece de la guvernare lăsând locul unei echipe de tehnocrați, așa cum a fost cea a domnului Cioloș, ”sluga lui Soros”. Dar nici asta nu cred să mai ajute la ceva, căci guvernanții de după 1989 au apucat să distrugă însăși fibra morală intimă a acestui popor. Pentru faptul că taximetristul îți pretinde un preț dublu pentru o cursă de la Otopeni în centrul Bucureștiului, de exemplu – vorbesc despre propriile mele experiențe –, nu e vinovată clasa politică. Pentru faptul că din zece cărți, trimise prin poștă prietenilor mei din România, cinci au ajuns la destinație și cinci ”s-au pierdut” pe drum iarăși nu e de vină clasa politică.

- Ce cărți pregătiți, ce proiecte stau pe masa dvs. de scriitor?

- Proiecte de viitor? Multe; și mai mari și mai mărunte. Printre ele, intenționez să continui publicarea volumașelor de haiku, serie începută în urmă cu un an. Mai pregătesc publicarea unei culegeri de prelucrări ale unor legende nordice, o nouă culegre de eseuri despre poeți suedezi contemporani și, desigur, traducerea unor poeți români în limba concetățenilor mei nordici. Câte din ele vor vedea, într-adevăr, lumina tiparului rămâne de văzut.

Lucrul cel mai important însă este acela de a continua să dau seamă despre felul cum arată cerul deasupra locului unde am ales să trăiesc. Altfel ar însemna să trădez misiunea pe care singur mi-am asumat-o, în urmă cu 30 de ani, atunci când am scăpat cu viață la trecerea graniței. Și aș mai simți că ocazia pe care mi-ați oferit-o acum – și pentru care vă mulțumesc – de a-mi exprima câteva gânduri legate de condiția mea de om, cetățean și scriitor, nu a fost o întâmplare oarecare.

Interviu

sintagme literare

91

Aforisme

ZENOHALUPA

Eu voi trăi până la adânci tinereți.Autoportret. În om, slăbiciunile fac abuz de putere.Fiecare ruină amintește de casa memorială a

deșertăciunii.Până și epitaful stătea precum un cancer în sânul crucii

sale.Crescut în coconul umilinței, n-am putut zbura mai sus

de genunchii gândurilor mele.1945 sau despre cum oamenii au făcut trecerea de la

anatomic la an atomic.Cuvintele filosofilor nu sunt decât niște litere legate

între ele cu vertebrele putrezite ale rațiunii.Eu. În relația cu lumea, îmi este suficient acordul între

subiect și punct.Până nu înălțăm un Turn Babel în Ploiești, este

imposibil să vorbim stănesciana limbă română.Lentilele ochelarilor de cal ai habotnicului sunt Facerea

și Apocalipsa.Carul de foc al dragostei își învârte roțile în ochii tăi.Ia filosofia din lume, și orice Neptun ți se va părea

doar un barbar cu furca în mână.Uneori, verigheta devine al zecelea cerc al infernului.Fiecare muritor de rând ar trebui să înceapă cu zeul de

alineat din el însuși.Poate că cei înecați nu sunt decât plămânii apei...Sunt calificat să mor; am certificat de naștere.Cel care se crede centrul lumii se află, de fapt, la

periferia propriei ființe.Nu Voronețul ar trebui supranumit Capela Sixtină a

Estului, ci Capela Sixtină ar trebui supranumită Voronețul Vestului.

Iisus, unicul substantiv propriu dragostei, care se declină la toate persoanele lumii.

Iuda a vampirizat apostolatul, uitând că Avraam nu încălzește șerpi în sânul său.

Crima este ticul de care umanitatea nu se mai poate vindeca.

Dacă diavolul ar scrie un roman autobiografic, ar folosi gura omului ca liniuță de dialog.

Nu mă tem de somnul rațiunii, ci de insomniile ei.Până să-i fi întâlnit pe oameni, șerpii din părul Medusei

trebuie să fi fost neveninoși.Criminalul de război este filosoful lui Ares.Demonii vor un singur lucru de la tine, să te ratezi prin

înviere.Sunt unele fețe bisericești cărora și Dumnezeu ar vrea

să le pună măști.

Nu îngădui să se crape de piatră în inima ta.Spatele unei femei are o mie de fețe.Nu Nichita a scris Elegiile, ci Dumnezeu a numărat până

la unsprezece.Ediția princeps a trupului meu este cusută în piele de

martir.Înecul este proba de foc a fiecărei ape.Fără credinţă, o diplomă în teologie devine un pact cu

diavolul.La câtă megalomanie adăpostește mintea unui filosof,

acesta ar trebui internat într-o piramidă!Bosforul este trupul curgător al neamului brâncovenesc.Sunt atât de sigur de existența iadului, încât mă rog și

pentru personajele literare care s-au sinucis.În preajma voastră, până și ștreangului i se mai pune

un nod în gât!Iubiți-l pe omul slab de înger, dar urâți-l pe îngerul slab

de Dumnezeu.Filosoful nu poate muri decât strivit sub tencuiala de

nori a cerului.Te-am întrebat de aurul cuvintelor tale, iar tu mi-ai

răspuns la preț de fier vechi.Până nu faci albastru în gât, să nu încetezi a lăuda

frumusețea Voronețului.Deși toți am fost chemați să fim pescari de oameni,

mulți și-au înlocuit plasele cu sicrie.Groapa este sistemul filosofic al pământului.Nu privi în ochiul de sticlă al beției.În om, slăbiciunile fac abuz de putere.Gropița din obrazul unei femei este mai greu de învins

decât leii din groapa lui Daniel.Coasa morții ne dă tuturor de furcă.Sunt o rană narcisistă; vreau să încondeiez lumea din

sângele meu.Piatra de la mormântul lui Iisus este osânda sisifică a

diavolului.Unii oameni nu pot trăi decât dacă pun, ca antet la

pagina zilei, un coșciug.Dacă aș trece pe lângă propria icoană, aș săruta-o.

Narcisism sau iconolatrie?Femeia se încorsetează atât de tare, încât sufocă și

șarpele pe care-l crește la sân.Bărbatul este roata. Femeia este tragerea pe roată.Nu se poate numi teolog cel care se ascunde după

degetul cu care Dumnezeu a scris Decalogul.Cum să nu devin obsedat, când știu că biciul a întors

spatele lui Iisus pe toate fețele...Eșec filosofic. Nihilismul n-a reușit să lase niciun neant

în mine sau în jurul meu, ceea ce mi-a provocat un gol uriaș în suflet.

Geniul este bizar fiindcă ajunge să dezvolte un complex de inferioritate față de propria superioritate.

Da, ceilalți sunt infernul, dar cu Iisus coborât în el.Singur printre sfinți. Aș face orice pentru Dumnezeu,

dacă mi-ar răspunde la fiecare întrebare cu câte-un vers din Sorescu.

sintagme literare

92

Universalia

ELENA MARQUÉS

Elena Marqués (Sevilla, 1968) poetă și prozatoare.

Este câștigătoarea a numeroase pre-mii literare dintre care amintim: ”Paso del Estrecho”, Ediția a V-a Concursului de Proză Scurtă a orașului Huesca, Ediția a IV-a a Concursului Internațional ”Concha de Luz”, Premiul pentru poezie Álvaro de Tarfe, etc.

Cărți publicate: Ultimul discurs al ge-neralului Santibáñez, Versuri perverse pe puntea albastră a lui Mato Grosso, Lungul drum al picioarelor tale, Corabia nebunilor (Premiul Vivendia-Villier pen-tru narațiune), Sublimul şi frigul (Premiul pentru poezie).

Autoportret

Aș dori să mă prezint.Eu sunt slăbitapoetă a vânturilor,cea care ascultă pulsul libelulelorși secundează orbitaastrului la apus.Mă bucur să mă trezesc în mijlocul lumii,în zile de cules și zile ale macilor,ale minunii pâinilor,ale împărțirii peștilor,ale dumnezeilor generoșiși pântece roditoare.Mă culc între staul și parfum,și refuz refugiul făgăduit de oameni:gurile acestea dăunătoare ca pureciice tulbură rațiunea și saliva,ce varsă de pe buzecuvinte fără cadență,fără vocale, fără rost,fără substanță și fără accent;vocabule atât de goaleca fundul unui pahar.Totuși, astăzi am,mâini argentiniene;de spumă, de adevăr;de inimă, de ochi;de măr, viitorul.Și totul doarme în mine.Ca valurile.

Dor de ploaie

Să tulburi straturile de flori

cu coji putredede înșelare și de pace,

cu saliva veche a ceea ce a fos spus

printre bulevarde și dărâmături.

Să umbli prin cocioabecăutând inocența spermei,binevoitorul sărut al alcoolului,grația obscurului,tragica virtute a genelorocolind noaptea.

Aștept doar ploaia.

Fiicele Lesbiei

Se dezmorțește ziuapeste eterna suprafață a pământuluicu vălul său de mușchi și de semințe.Amantele își întind mâinilespre tainicul cot întredeschis al pielii.Trupurile precum râuri revarsate,îneacă a coapselor bravură.

Vulcanul vibrează, lava ca o buzăgrăbită să aline limbile aprinse.Nici un milion de libelule

nu-i vor face pofta,vor stinge flacăra ce tremură-n plăcere.

Coline precum mierea, sâni de agavă,coaste domolite revendicând maci,grădini ținute într-o rouă stearpă.

Ținuturi mitice de foc peste marea încinsă,

tovarășa Lesbiei își bate joc de culmea amorului,zeița Geea în zenitul său

sub cel mai nubil cer:ce va fi de fragila ființăce ne-a dus orbește

spre ademenirea foculuiîn căutarea originiisferice a lumii...

Un susur de valuri și de păsărelese desfată în strălucirea orgasmelor.

Casa care eu am fost O muchie pe seară.Vestibulul.Scara,un cimitir curat salvând abandonarea.Taciturnul bronz.Alinând lungul și întunecatul iz

al coridoruluiochiul oglinzii dublândcereștile gânguriri.

În cămara deschisă,vestigiile spumei.

În fund, perdeaua,ca un fluture.Neliniștea pleoapeitopește griul ingrat al amintirii.

Două palide susurăriîmbrățișează resturile cafelei.

Ce îți va înfiora pielea de var și de faianță

când ziua va încărunți...

Tărâmul uriașilor Cerul colorat peste pielea goală.Pe imaș, doi călăreți de lumină și soarele, ca o suliță, singurul rodde pe ogorul slab și nelucrat.Pământul suferă de durerea-i

de pământ,iarna își cântă asprimea fără nori,buza atinge fervoarea cu care

pun numelebrazdelor și viilorși căii cereștiunde Castilia e mierea.Și, dacă ieri, ca și acum,paloarea de apă a luniivorbea prin ascuțișul chipului său,astăzi în mâinile mele stă magicul cuvânt ce o însoțește în drumul spre zare.Și, în altarul de la Mancha

unde Dumnezeu e untelemn,eu sunt minusculul mugurcare-și uită viitorul deschis;sunt rană pe limbă,înțeleptul rătăcit ce își confundăpieptul plin de lumină și nebuniecu uriașele cruci. (Prezentare și traducere: Elisabeta BOȚAN)

sintagme literare

93

Universalia

Născută în Sardinia, Ileana ZARA a trăit până la vârsta de 24 de ani în orașul minier Carbonia. În prezent locuiește în Emilia Romagna.

Iubește poezia simplă, clară, curată și directă. Scrie de aproape cincisprezece ani. Autoare a două culegeri publicate pe saitul "Il mio libro.it": POESIE BAMBINE/ POEZII-COPILE (2013) și DAL DESERTO AL MARE/ DIN DEȘERT LA MARE (2016).

Întrebată de ce scrie poezie, răspunde că „nu trebuie să existe neapărat un motiv anume ca să simți plăcere imaginându-ți locuri în care n-ai pus piciorul niciodată.”

* * * [Bătrânii-au obosit…/ I vecchi sono stanchi…]

Bătrânii-au obositsă tot asculte.

Au prea multă viațăpe buze.

Noiurechile lorvremea ce va să vină.

* * * [Există mai multe feluri de ziduri…/ Ci sono diversi tipi di muri…]

Există multe feluri de ziduricele pe care le prefersunt cele pe care mă pot așezasă mă odihnesc legănându-mi

picioareleși nehotărându-mă pe ce parte

să cobor

* * * [Cerul e o gaură-adâncă, albastrul amestecă totul…/È un buco profondo il cielo, l'azzurro confonde…]

Cerul e o gaură-adâncă, albastrul amestecă totul.

Trebuie să fii atent, să te ții bine de pernă

așa cum fac norii, nu ca figura aia care văzută din spate parcă-i a mea.

* * * [Colorând cu creionul negru…/ Colorando con la matita nera…]

Colorând cu creionul negruspațiile albe delimitate de punctulețevei descoperi un tainic desenpe care cineva ți l-a hărăzitdoar pentru-a te destindeși pentru-a umple un gol.

MARE NOSTRUM

de rușine – din păcate – nu se poate muri

nici măcar nu se poate trăi după atâta rușine

un alt prilej nu ne va mai fi datsă ne curățim de noroi

încălțările putrede.

Să vedem acea-mbrățișare. S-auzim glasurile acelea.

Să secăm marea, ce frumos ar fi!

* * * [Fac parte din turmă…/ Faccio parte del gregge…]

Fac parte din turmă.Uneori mă rătăcesc, o iau pe alt drum,mă opresc și rămân în urmă

sau o iau înainte.O privesc de departe

și mi-e dor de ea.Sper să m-aștepte.

* * * [Atenție la înălțime…/ Attenzione all'altezza…]

Atenție la înălțimecând întindeți mânadacă vreți ca celălalt să v-o strângăasta depinde de nivelulschimbului de privirinici înalte nici joase

* * * [Umblam în picioarele goale…/ Camminavo a piedi nudi…]

Umblam în picioarele goalemarea era liniștită,

liniștită eram și eu.Eram un singur val amândouă.Nisipul ne destindea și da un sensmersului nostru-nainte.Fiecare amprentă lăsată pierea,exista mereu un început.Soarele ne privea din înalturi,iar văzduhul mirosea a noi.Respiram sareași nările ardeaudar țineam ochii-nchișichiar dacă la ușăbăteau zorii.

(Prezentarea îi aparține autoarei. Traducere: Costel DREJOI)

ILEANA ZARA

sintagme literare

94

RAMÓN MARTĺNEZ LÓPEZ

Universalia

POVESTIOARĂ/ PEQUEÑO CUENTO Trupul tău era un oraș pustiu,nesfârșit, alcătuit din vise și trotuare.Luna-ți înconjura surâsulla a șoldurilor mele

și-a mării tale unduire.Da. Un oraș pustiu era trupul tău,iar eu – un vagabond fără grabăpe străzile tale.

ÎN NOAPTEA ASTA/ ESTA NOCHEÎn noaptea asta marea se circumscrie

surâsului tăuiar trupul tău e oglindirea lunii.În noaptea asta aerul

îți dezmiardă șoldurileiar pântecu-ți îmi urmează simțurile.În noaptea asta brațele tale

sunt ca niște lanțuri

iar eu – doar tăcere-nlăuntrul suspinului tău.

În noaptea asta mă pierd printre ochii tăi

și-mi găsesc adevărul destinului.În noaptea asta, pieptul tău și al meu.În noaptea asta și-n veci, osteniți,

plutind peste râu.

UNEORI/ A VECES

Uneori.Doar uneori.Niciodată, poate.Totuși.Ești redută de vis.Profil obosit.Septembrie rănit.Un strop de ploaie pe-acoperișul meu.O umbră de-ndoială în bucătărie.O aducere-aminte.Un dor.Un val fără port, în derivă.

O noapte fără lună.O mare fără a ei oglindire.Un balcon fără despărțiri.Uneori.Doar uneori.Niciodată, poate.Și totuși.

CERȘETORUL/ EL MENDIGO

Umbli de unul singur.Îți ascunzi durerea

în privirea-ncruntată.Nimeni nu-ți dă binețe. Sunteți doar tu și timpul.Atât de ciudat.Adus de spate.Resemnat.Căzut la pământ.Cu barba năpădindu-ți fața.Cu fața bătută de vânt.Cu privirea pierdută.Uitate sunt visele.De unul singur umbli.Speranța e un hău.Un gol în suflet.O umbră tăcută.Țeapăn.Alungat.Uitat.Teluric.Apatic.Soios.Beat.Mort de sete.Umbli de unul singur.Nepăsător.Autentic.Profil exorbitant.Zănatic.Atemporal.Diafan.Năuc.Plin de dor.Nesomn.Pată.Rană.Cu iarna în oase.De unul singur umbli.Trup fără piele.Amintire neclară.

(Prezentare și traducere: George Nina ELIAN)

Ramón MARTÍNEZ LÓPEZ (Fuente Vaqueros, 1975), doctor în filologie hispanică, titlu obținut la Universitatea din Granada, actualmente profesor de limba și literatura castiliană în localitatea Pinos Puente (Granada).

Membru al Asociației Colegiale a Scriitorilor, a participat la diverse pro-iecte de cercetare, seminarii, cursuri și evenimente științifice. A condus, alături de alți colegi, Congresul Național „Lite-ratură și angajare: Federico García Lorca și Miguel Hernández”. De asemenea, a făcut parte din consiliile de conducere ale mai multor reviste literare.

A condus timp de patru ani Centrul de Studii asupra lui Lorca și Teatrul „Federico García Lorca” din Fuente Vaqueros. Este autor al eseului GARCÍA LORCA ȘI TEATRUL: GENEZA ȘI EVOLUȚIA UNUI DRAMATURG/ GARCÍA LORCA Y EL TEATRO: GÉNESIS Y EVOLUCIÓN DE

UN DRAMATURGO, în colecția Genil a Consiliului Provincial Granada.

A fost finalist la cea de-a XXIX-a ediție a Concursului de Poezie „Villa de Peligros” (2014), cu volumul SEPTEMBRIE DIN GARDEROBE/ SEPTIEMBRE EN LOS ARMARIOS; la ediția a doua a Premiului Internațional pentru Poezie „Ciudad de Almuñécar” (2015) – cu APRILIE NELO-CUIT/ ABRIL DESHABITADO, iar la ediția a doua a Concursului „Umbral de Poesía” de la Valladolid (2015) – cu CEI CE VISĂM LUNA/ LOS QUE SOÑAMOS CON LA LUNA.

A apărut în antologia ÎN GRANADA TOTU-I POEZIE/ TODO ES POESÍA EN GRANADA, (Esdrújula Ediciones, 2015).

Recent i-a apărut o nouă carte de poeme, intitulată SECVENȚE DE PIELE PESTE IARNĂ/ SECUENCIAS DE PIEL SOBRE EL INVIERNO, din care vă pre-zentăm textele ce urmează.

sintagme literare

95

XHEMIL BYTYÇI

Universalia

SURSA LUMINIIPământul meuTu eşti Sursa luminiiUnde începe viaţa meaIar eu sunt rădăcina taCare te alimentează desChiar şi cu sânge

CINE SUNTEMCine sunt euşi cine eşti TuCine suntem noiCând ascundem ochiiScuturând cuvinteleDe întunericul fulgerului

PATRIA SEMĂNA CU O SCOICĂVeneam de departe,

din colţurile lumii şi spaimeiCu nerăbdare şi cu condeleanţe

am aşteptatCă vreo zi sfântă va veniDeşi Patria semăna cu o scoică

PLATOUL LUMII STELARE

Iubito...Ai posibilitateaSă îmbraci Pânza de curcubeuSă te aprinzi...Să zboriCu aripi de îngerAcolo susÎn regatul stelarIubirea s-o promovăm

RĂDĂCINILE

RădăcinileNiciodatăNu au greşit calea...

Se reîntorc din nouPornind pe caleDe acolo de unde au rămasÎn direcţia obârşiei...

Oh, rădăcini ale străbunilor...

Prof. dr. Xhemil Bytyçi s-a născut (5 ia-nuarie 1941) în satul Billusha din Prizren (Republica Kosova). Școala elementară și medie în Prizren. Facultatea de Medicină la Universitatea din Belgrad. Paralel a absolvit și studiile de stomatologie. După facultate, medic și învățător la școala de medicina din Prizren. După un timp este angajat la Clinica de Urologie, la Spitalul General al Universității din Prishtina. Este unul din cei mai cunoscuți urologi din Kosova. A specializat urologia la Universitatea din Zagreb. În 1986 și-a obținut doctoratul la Facultatea de Medicină al Universității din Kosova. Este avansat la gradul de ”profesor ordinar”, participând la numeroase congrese și simpozioane naționale și internaționale. În reviste de specialitate a publicat 95 de

articole și studii din domeniul chirurgiei și urologiei. După pensie este specialist la o clinica particulară din Prizren. Încă de pe băncile liceului s-a ocupat cu activitate literară, poezii și povestiri. Până în prezent, la editurile din Prishtina și Bruxelles a publicat următoarele volume de poeme și haiku: “Dëgjoj shushurimën” (”Aud freamătul”, 2007), “Zjarr i lënë në harresë” (”Foc abandonat în uitare”, 2008), “Fijet e fjalëve” (”Firele cuvintelor”, 2009), “Rreze yjesh” (”Raze de stele”, 2010), “Vallëzim yjesh” (”Jocul stelelor”, 2016), “Shkëndijat magjepse të shpirtit” (”Scânteile magice ale sufletului”, 2016), “Farfurimë yllësie” (”Freamât stelar”, 2017). Are pe masa de lucru și multe poeme, precum și o dramă.

ÎNSUFLEŢESC BUCURIA

Aveam în leagăn un pruncCăutam să fie legănatPrin valurile timpuluiCu cântecele singurătăţii

SurâsurileLacrimile de odinioarăAle copilărieiÎnsufleţeau bucuria

ÎN INTERIORUL CUVÂNTULUI

Am intratÎn interiorul luiI-am rămas surprizăÎn inimăşi în spaţiul infinitM-am zidit în faţa vijeliilor

AM GĂSIT CALEA LACTEE

Cu ochi închişi muşcamCalea-ntunericului

Nu vedeam luminăSub cupola acestui cerÎn timp ce am însuşit literele vijeliilor

Târziu, târziu, foarte târziuÎn rădăcină m-am transformat

Ochi de ciclop pentru viaţăHoinărindAm găsit calea lacteeÎn universul meu

Era această o aventură-nsângeratăCu nuanţe de albăstrime

GLASUL CONŞTIINŢEI

Glasul conştiinţei meleIzvorăşte din reflectareaCristalelor simţiriiAle abnegaţieiCând pândeşti glasul speranţeiAm presentiment pentru mers sigurPe cărările viitorului trunchiatPe cărările bătătorite de vânt vijeliosÎn inimile sparte cu un glas sacrificat

(Prezentare și traducere: Baki YMERI)

sintagme literare

96

Eveniment cultural

Punţi între două culturi: lansarea volumului

„Poezii alese” de Yehuda Amichai, 13 decembrie 2017, ora 17:00, sediul ICR Tel Aviv

Institutul Cultural Român de la Tel Aviv, în colaborare cu Asociația Ziariștilor și a Oamenilor de Cultură de Limbă Română (AZOCLR) și Editura SAGA vă invită la lansarea volumului „Poezii alese”, prima traducere în limba română a operei lirice semnate de Yehuda Amichai.

Evenimentul, în limbile română și ebraică, va avea loc miercuri, 13 decembrie 2017, ora 17:00 la sediul ICR Tel Aviv (Blvd. Shaul HaMelech nr.8, Beit Amot Mishpat, etaj 6.

Programul evenimentului:Moderator: Adrian Grauenfels, Editura SAGAAprinderea lumânării de HanukkaLansarea volumului „Poezii alese” de Yehuda Amichai

(Editura SAGA, 2017), în traducerea lui Emanuel Pope (Marea Britanie) și a lui Adrian Grauenfels (Israel)

Lecturi despre viața și opera lui Yehuda Amichai (în ebraică) susținute de dr. Ruth Oren și dna Hana Amichai

Proiecția unui film scurt despre viața și opera literară a lui Yehuda Amichai

Lansarea volumului „Ziua în care vin Peștii", semnat de Beatrice Bernath și apărut la Editura Eikon (București), alături de alte 4 cărți de poezie apărute la Editura Tracus Arte

Discuții despre viitorul cărții tipărite într-o societate digitalizată. Prezintă: Adrian Grauenfels

„Pe Amichai este imposibil să nu-l iubești de la prima vedere. Limba sa este caustică, avangardistă, spectrul intereselor sale imens: tradiția iudaică, versetele biblice, cochetează cu sunetele, cu jocul de cuvinte ebraice, ca să treacă cu ușurință în modernism, la povești urbane, personale și autobiografice. El atinge spiritul frământat al cetățeanului laic, omul de zi de zi, frământat de existență, de starea de beligeranță perpetuă, care face din noi soldați și victime, eroi sau dezertori de la marea aventură care este viața israeliană!” (Adrian Grauenfels)

„M-a fascinat înainte de toate omul pe care începeam să-l cunosc și pe care îl găseam privindu-mă și zâmbindu-mi parcă numai mie, de fiecare dată, din spatele versurilor. Relația asta de intimitate pe care o construia poezia lui ca pe o casă cu mine și pe care apoi tot el mi-o lăuda cu atâta sinceritate – chestie pe care nu o mai întâlnisem decât la Walt Whitman – m-a făcut să nu-i pot rezista și azi sunt mândru că nu m-am încăpățânat lui și pot spune cu mâna pe inimă că descoperirea acestuia a luat loc repede în galeria celor mai însemnate descoperiri din viața mea alături de nume ca Pavese, Walt Whitman cum spuneam, Yannis Ritsos, Dylan Thomas, dacă e să mă refer numai la

poezia lumii.” (Emanuel Pope)Yehuda Amichai (1924-2000) este considerat unul

dintre cei mai proeminenți poeți israelieni, aflat, alături de Hayim Bialik, în galeria clasicilor literaturii israeliene. Primul său volum de versuri – „Acum și în alte zile” a apărut în 1935 iar în 1963 a publicat primul său roman, intitulat „Nu de acum, nu de ieri”.

Poezia lui Amichai se axează pe problematica vieții de zi de zi și cuprinde dese referințe filosofice la viață și moarte. Opera sa este străbătută de o ironie fină, înțesată de imagini surprinzătoare. Biografia poetului se împletește intim în poezia sa, subiectul său preferat fiind israelianul de rând, omul secolului 20 și condiția sa umană, filosofic tratată în diverse perioade și situații.

Poeziile lui Amichai au fost traduse în limba engleză în 1965, în prima ediție a volumului „Poezia Modernă în traduceri", iar în anul următor poetul a participat la festivalul Spoleto, alături de Ezra Pound, W.H. Auden, Pablo Neruda și alții. Prima sa carte în limba engleză "Selected Poems" a fost tradusă de Assia Guttman și citată în New York Times ca fiind „cartea unui mare poet israelian, dintre puținii care prezintă un vast repertoriu fără să compromită artă. El este iubit de cititorii săi cum poate numai rușii și-au iubit poeții la începutul secolu- lui XX.”

De-a lungul timpului marele poet a obținut numeroase premii literare, printre care merită menționate următoarele : Premiul Brenner (obținut în 1969), Premiul Bialik (1976), Premiul Wurzburg's pentru Cultură (Germania) acordat în 1981, Premiul Israel pentru poezia ebraică (1982), prestigiosul Premiu Malraux (Franța) – acordat în 1994, în același an cu Premiul Literar Lion (New York).

Volumul de față „Poezii alese” reprezintă prima traducere în limba română a creației marelui poet.

sintagme literare

97

La curtile dorului

ION CĂLIMAN

Poezia riturilor de însănătoșire(NUMĂRĂTOAREA MARE ȘI ALTE DESCÂNTECE)

– XIII –

Șî o plecat Maica DomnuluiPe niște dealuri AscuțiteCa tăișele La cuțite,Tot plângând Șî suspinând,Grele lacrămi VărsândȘî căutând Pe Fiul Sfânt.S-o-ntâlnitCu Ion Sântion În cale.- Bun întâlnit,Ioane Sântioane!- Mulțămim, Maică Sfântă-a noastă!De ce plângi, De ce te tânguiești?- Cum să nu plâng,Să nu mă tânguiesc,Că de când Am pornit,Toți fiii de maică I-am găsitȘî i-am cetitȘî i-am odresât,Da’ pe-al meu Fiu SfântNu-l mai găsesc Pe pământ.Nu cumva L-ai văzut?- O, Maică Sfântă,De văzut, Nu l-am văzut,Da’ de auzit, Am auzitCă L-or prinsCânii de jâdoviȘî L-or pirolatPe cruce de brad.Numa’ mergi La porțile lu’ Pilat,C-acolo-l găsești

Răstignit pe cruce De brad.Șî s-o dus Maica DomnuluiPe niște dealuri AscuțiteCa tăișele La cuțite,Tot plângând Șî suspinând,Grele lacrămi vărsândȘî căutând Pe Fiul Sfânt.Când o ajuns La poarta lu’ Pilat,O dat Cu picioru stâng,Nu s-o dăscuniat,O dat Cu mâna stângă,Nu s-o deschis,Nu s-o dăscuniat.Când o dat Cu picioru drept,Poarta s-o clătinat;Când o dat Cu mâna dreaptă,Poarta s-o dăscuniat.Șî s-o apropiat De Fiul SfântȘî el, De pe cruce,O vorbit și-o zis:- O, Maica mea,Cine va ști Umbletul TăuPentru sufletul meuȘî-l va spuneLa vreun bolnav,La vreo nevastă-ngreunată,Care nu poate Să nască,La vreo marvă bolnavă,Io acolo Mă voi arăta,Boala i-oi luaȘî cine va ști

Șî nu va povestiNu va vedea Porțile mele!Că cine va știȘî va povestiLa vreun an, La o lună,La vreo zî bună,Io de mână L-oi lua,În grădina cu flori L-oi băga,La făclii aprinseȘî la mese-ntinse.Cine va ști Șî nu va povesti,Vai de el va fi!L-oi duce La mese strânse,La făclii stinse.Că n-am avut, Maică, Pe nimeNumai Pe Marta și Maria,Surorile lui LazărȘî ele flori Culegeau,Din ochi Lăcrămau,Cununi Împleteau.Din cununi Se făceau albine,Albinele făceau ceară,Să nu poată Lumea să piarăFără lumină De ceară.Doamne-ajută, Că am gătat!...

Credința descântătoarei era că dacă tămâia se muia pe un loc (o parte), omul urma să mai trăiască o zi, iar dacă se muia pe două părți, mai trăia două zile. Dacă toată ceara se moaie ca și cârpa, atunci murea repede.

O altă descântătoare din zona Făgetului ne-a transmis următorul text, cu precizarea: „Când un om se chinuie pe patul de moarte, se face apă mare. Aceasta este ca o slujbă. Într-o olcuță se pune apă și se ia un fir de brad (crenguță). Se stropește omul pe obraz și i se dă să bea puțin și pe loc moare”. Se zice:

Pleacă un om Mare negru

Într-o pădure Mare neagră,C-o secure Mare neagră,Tăie un lemn Mare negru,Făcu o mănăstire Mare neagră,Cu nouă uși, Cu nouă altare,Cu zăbreluță De ceară.Sfânta slujbăNimeni n-o ascultă,Numai Maica Sâmtă Mărie Mare.Ea pleacă pe calePe cărare,Tot plângândȘî suspinând,Până lacrimi pică,Țâțele se beșâcă,Păstrăvi burați Răsărea,Lumea se creștina.Se-ntâlni Cu Ion Sâmtion În cale:- Bună ziua, Maică Sâmtă Mărie Mare,Ce plângi, Ce te cișcolezi?- Cum să nu plâng,Să nu mă cișcolez,Că numai Un fiu am avutȘî mi l-or furat CâniiȘî mi-l chinuie.- Maică Sâmtă Mărie Mare,Ce-aș grăi Naintea dumitale?Îi la zilele Lui PillatRăstignit pe cruce De brad,Suci napoi La mănăstireȘî ia țoale Negre călugărești,Că mai iute-l Găsești,Mergi la zilele Lui Pillat,Ieste-o piatră Mare ascuțită,Când cu pieptu De piatră vei atingePiatra s-o topiȘî la Isus Cristos Îi izbogi.

– Va urma –

,