UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

 

FACULTATEA DE DREPT

 

CATEDRA DREPT CIVIL

 

CASIAN TATIANA 

ASPECTE TEORETICO-PRACTICE ALE POSESIUNII

 

LUCRU INDIVIDUAL

 

 

 

Autor:

Tatiana Casian, gr.201, frecvenţă la zi

 

 

_______________

(semnătura)

 

Conducător ştiinţific:

(Doctor în drept, conferențiar universitar ) Tatiana TABUNCIC

 

________________

(semnătura)

 

Chişinău, 2015

Cuprins

1. Introducere..........................................................................................................32. Noțiuni generale privind posesiunea ca stare de fapt..........................................4

2.1 Teorii asupra posesiunii...................................................................................52.2 Efectele juridice ale posesiunii.........................................................................6

3. Dobîndirea și pierderea posesiunii......................................................................74. Posesiunea mijlocită și nemijlocită.....................................................................95. Prezumţia proprietăţii........................................................................................106. Posesiunea de bună-credinţă.............................................................................11

6.1 Apărarea posesiunii prin acțiuni posesorii.....................................................126.2 Obligaţiile şi drepturile posesorului de bună-credinţă în legătură cu predarea bunului..................................................................................................................146.3 Obligaţiile posesorului de rea-credinţă în legătură cu predarea bunului........15

7. Transmiterea posesiunii în virtutea succesiunii................................................168. Concluzie..........................................................................................................17Bibliografie..............................................................................................................18

2

1. IntroducereConsiderăm că posesiunea este o instituție foarte importantă prin prisma efectelor pe care

le produce, datorită cărora își va păstra mereu actualitatea. Unul din efectele acesteia,

uzucapinea, este unul dintre cele mai importante, deoarece actualmente există numeroase

lucruri abandonate care datorită acestui efect cît și datorită altor mijloace juridice pot intra în

posesiunea și proprietatea altor persoane, astfel, fiind valorificate.

Am ales această temă deoarece m-a interesat foarte mult datorită deosebirii acesteia de

dreptul de proprietate și datorită actualității pe care o prezintă.

Am fost interesată să cunosc acestă înstituție și din considerentul că ea anterior nu a fost

reglementată în totalitate. Astfel, am încercat să identific motivele și scopurile care au dus la

reglementarea ei. Scopul reglementărilor referitoare la posesiune este de a permite posesorului

să beneficieze de protecția acestei instituții cît și de efectele pe care le conferă.

Scopul acestei cercetări a fost de a identifica efectele posesiunii, definția acesteia,

reglementarea legală a acestei instituții cît și realizarea unui scurt istoric despre ea.

Obiectivele pe care mi le-am propus au fost următoarele

De a identifica definiția posesiunii

De a stabili elementele posesiunii

De a delimita și cerceta efectele juridice ale posesiunii

De a prezenta un scurt istoric al acestei instituții

De a cerceta actele normative referitoare la posesiune

De a cerceta doctrina referitoare la posesiune

De a cerceta practica judecătorească referitoare la posesiune

Considerăm că posesiunea are o mare importanță teoretică deoarece ne permite să

deosebim această instituție de cea a dreptului de proprietate, stabilește o viziune teoretică

asupra elementelor practice care, ne permite perceperea mai efectiva a posesiunii.

Pe lîngă importanța teoretică, putem distinge și una practică, care rezultă din realizarea în

practică a prevederilor legale, reglementarea starii de fapt cît și beneficierea de efectele și

protecția acordată de această instituție.

Am efectuat această lucrare pentru a realiza o cercetare mai aprofundată asupra tuturor

prevederilor legale și doctrinei referitoare la posesiune.

3

2. Noțiuni generale privind posesiunea ca stare de fapt

Instituția posesiunii este reglementată în cartea a doua „Drepturile Reale” la art. 303-314

cuprinse în Codul Civil. 1 De fapt, legislația civilă anterioară, în virtutea diferiților factori, nu

îngloba întreaga gamă de norme care ne-ar fi permis să vorbim despre existența unei veritabile

posesiuni ca o stare de fapt, cu toate efectele ei juridice. Ea cuprindea doar cîteva norme

referitoare la posesiune. Aducem drept exemplu art. 152 din Codul Civil din 1964, care,

reglementa un efect al posesiunii, și anume dobîndirea, de către dobînditorul de bună credință,

a dreptului de proprietate asupra fructelor civile sau naturale ale bunului posedat.

Sub aspect istoric, instituţia posesiunii apare în legătură cu folosirea ogorului public (ager

publicus). El aparţinea statului roman şi era dat în folosinţă persoanelor particulare, existând

astfel o posesiune privată în folosul cetăţenilor. La început, starea de fapt a posesiunii nu era

ocrotită de drept. Treptat s-a simţit nevoia şi s-a impus ocrotirea posesiunii, chiar dacă

posesorul nu era şi proprietarul terenului. Etimologia cuvântului provine din verbul latin

possidere, care înseamnă a sta pe ceva, a stăpânii, a poseda un bun.2

Posesiunea este, în primul rînd, o stare de fapt care acordă posesorului posibilitatea de a

beneficia de efectele juridice conferite de aceasta stare de fapt, iar, în al doilea rînd, este starea

de lucruri vazută, de persoanele terțe, la posesor. 3

Scopul reglementărilor din Codul Civil referitoare la posesiune este de a permite

posesorului să beneficieze de protecția pe care acestea le acordă, precum și de alte efecte ale

posesiunii, în cazul în care, pentru terți, posesorul, va apărea ca o persoană ce deține un bun,

iar acțiunile pe care le întreprinde față de bun lasă să creadă ca are dreptul de a le săvîrși.

Acest lucru îl desprindem din art. 304, care distinge două categorii de posesiuni: posesiunea

mijlocită și posesiunea nemijlocită.

Existența unei asemenea instituții este dictată de necesitatea acordării unei protecții

juridice celui care posedă la moment un lucru, inclusiv a protecției contra proprietarului

bunului și acordării posibilității către posesor de a beneficia și de alte efecte ale posesiunii,

inclusiv de a dobîndi dreptul de proprietate asupra bunului pe care l-a posedat o perioadă

expres prevăzută de lege-uzucapiunea. Am putea spune de asemenea că existența posesiunii

este impusă de necesitățile sociale, fiindcă deseori este dificil sau chiar imposibil a cunoaște

exact situația juridică a unei persoane sau a unui bun.

1 Codul civil al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr.1107 din 06 iunie 2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr.82-862 Volcinschi V., Cebotari S. ș.a. Drept Privat Roman, Chșinău, 2014, p. 190. Apud V. Hanga: Drept privat roman, Ed. Did. şi Ped. 1978, pag. 2523 Baieș S., Roșca N., Drept civil. Drepturi reale principale., Chișinău, 2005 p. 12

4

2.1 Teorii asupra posesiunii

Orice definiție a noțiunilor juridice trebuie să-și găsească fundamentul în principiile

dreptului, sau, direct, în normele legale. Deseori, cînd reglementează noi instituții, legiuitorul

le și definește. În cazul posesiunii, lucrurile stau altfel. Astfel, nu se conține o definiție legală

a posesiunii ca stare de fapt. Iată de ce, vom încerca să o definim prin prisma art. 303-314 din

Codul Civil și prin analiza celor două teorii cu privire la posesiune, care ne vor ajuta să

înțelegem natura juridică și esența acestei instituții.

Pentru fundamentarea posesiei s-au confruntat două teorii:

- teoria subiectivă susținută de Friedrich Karl von Savigny, care consideră că posesia

presupune cele două elemente, contactul material cu bunul (corpus) și intenția stăpînirii pentru

sine a bunului (animus), dar că ceea ce definește posesia, deosebind-o de detenția precară, este

elementul subiectiv al acesteia, intenția de a stăpîni bunul ca proprietar (animus sibi habendi)

în timp ce detenția precară este animată de intenția de a deține bunul pentru altul. Teoria lui

Savigny asupra posesiunii purcede de la urmatoarea definiție dată posesiunii: ‘’posesiunea

este puterea fizică pe care o persoană o exercită asupra unui lucru, cu intenția de a se

comporta față de toată lumea ca un adevărat proprietar, ca un stăpîn al lucrului.’’ 4

- teoria obiectivă susținută de Rudolf von Ihering, potrivit căreia ceea ce contează nu

este elementul subiectiv, ci elementul material al posesiei, obiectivarea acesteia, corpus, în

timp ce intenția, animus, este dedusă din puterea fizică exercitată asupra bunului în mod

independent.

Teoria lui asupra posesiunii se rezumă într-o singură frază simplă: posesiunea este

exteriorizarea exercițiului dreptului de proprietate. Posesiunea nu are la bază un element

material și altul intențional, de ordin subiectiv; ea nu se caracterizează decît printr-un complex

de manifestări de ordin obiectiv. Este posesiune, ori de cîte ori cineva se găsește în folosința

unui obiect. Independent de existența dreptului în sine, aparența este suficientă.5

În art. 303 alin. (1) din Codul Civil, se spune că posesiunea se dobîndește prin exercitarea

voită a stăpînirii de fapt a bunului. La prima vedere, datorită faptului că legiuitorul autilizează

expresia exercitare voită a stăpînirii de fapt, se creează impresia că legiuitorul nostru a

acceptat concepția teoriei subiective. Această părere este, însă, greșită. Dispoziția art. 303 din

Codul Civil alin. (1) nu permite a susține că posesiunea trebuie să întrunească ambele

elemente: corpus și animus. În acest articol se cere ca cel care posedă doar să dorească acest

lucru, nu să considere că posedă un lucru pentru a-l avea în proprietate. Mai mult decît atît în

art. 304 din Codul Civil se indică în calitate de posesori și persoanele care dețin bunuri ca

4 Mircescu i.‚ Curs de drept civil, Editura All Beck București, 2000, p. 239 5 Ibidem, p. 239

5

uzufructuar, creditor gajist, arendaș, chiriaș, depozitar sau în temeiul unui alt raport juridic

similar. 6

Acestea fiind spuse, definim posesiunea ca o stare de fapt care constă în exercitarea voită

a stăpînirii materiale a unui lucru și care, în condițiile legii, produce anumite efecte juridice.7

Ca să conchidem putem menționa că posesiunea este un raport între persoană şi lucru,

existenţa ei fiind independentă de existenţa unui drept al posesorului de a exercita o putere

asupra lucrului. Posesiunea se dobândeşte prin exercitarea voită a stăpânirii de fapt al bunului.

În aşa fel a fost acceptată teoria obiectivă a posesiei, conform căreia pentru dobândirea

posesiei ca stare de fapt este necesar doar existenţa elementului material adică o stăpânire a

bunului.

Potrivit articolului 303, alin. 1, elementul definitoriu al posesiunii este elementul

material. Acest element se caracterizează prin puterea nemijlocită asupra bunului care se

asigură prin atingerea lui fizică. Nu trebuie, însă, ca interacțiunea fizică dintre posesor și bun

să fie considerată o condiție obligatorie caracteristică posesiunii ca stare de fapt.

În conformitate cu art. 303 alin. (2), nu toate persoanele care dețin stăpînirea bunului sunt

considerate posesorii lor. Astfel, legiuitorul stabilește că nu este posesor cel care, învestit cu

împuterniciri de către o persoană, exercită stăpînirea de fapt a bunului în folosul ei.

Elementul material implică, de regulă, un contact direct cu bunul și constă în stăpînirea

lui materială, concretizată în diferite acte de folosință exercitate de om, cum ar fi cultivarea

unui teren, locuirea unei case, culegerea fructelor etc. Prin urmare, ansamblul de acte

materiale asupra lucrului alcătuiesc elementul corpus.

2.2 Efectele juridice ale posesiuniiPosesiunea, fiind o stare de fapt, generează un șir de efecte juridice. Aceste efecte sunt

următoarele:

1. Posesiunea creează în favoarea posesorului o prezumție de proprietate;

2. Posesorul de bună-credință a unui bun frugifer dobîndește proprietatea fructelor

acestui bun;

3. Posesiunea este apărată cu ajutorul acțiunilor posesorii;

Acest efect al posesiunii îl putem observa prin prisma Hotăririi din 01.03.2015 nr.

14.8

4. Posesiunea exercitată în timpul și în condțiile prevăzute de lege duce la

dobîndirea dreptului de proprietate.

6 Baieș S., Roșca N., Op. cit., p. 157 Ibidem, p. 158 Hotărîrea nr. 14 din 01.03.2015 a Judecătoriei Buiucani

6

3. Dobîndirea și pierderea posesiunii

În aliniatul întâi al art. 303 din Codul Civil este indicat faptul că posesiunea se

dobândeşte prin exercitarea voită a stăpânirii de fapt al bunului. În aşa fel a fost acceptată

teoria obiectivă a posesiei, conform căreia pentru dobândirea posesiei ca stare de fapt este

necesar doar existenţa elementului material adică o stăpânire a bunului. 9

Posesiunea se dobîndește în baza unor acte juridice cît și în baza unor acte materiale.

Doar actul juridic licit poate da naștere, modifica și stinge un raport juridic, poate da naștere și

posesiunii ca stare de fapt. În cazul actelor materiale se consideră că doar actele materiale

licite pot sta la baza apariției posesiunii deși în doctrină se menționează că și actele materiale

ilicite pot da naștere posesiunii ca stare de fapt. Astfel, și hoțul va fi posesor al bunurilor

furate în cazul în care un alt hoț încearcă să-l deposedeze de ele. Hoțul va avea calitatea de

posesor de rea-credință, prin urmare el va putea fi deposedat de bunurile pe care le deține în

condițiile legii.

Posesiunea se consideră dobîndită numai dacă, în urma actului achizitiv, dobînditorul este

pus în situația de a utiliza bunul la destinația sa economică, în cazul în care bunul a intrat în

sfera sa materială de stăpînire. 10

Așadar sunt considerate acte materiale de dobîndire a posesiunii: ocuparea, strămutarea,

păstrarea bunurilor mobiliare și respectiv, grănițuirea, călcarea, îngrădirea, punerea de semne

sau cultivarea terenurilor, alte acte materiale care permit posesorului exercitarea voită a

stăpînirii de fapt a bunului. 11

Stingerii posesiunii legiuitorul îi consacră un articol extres, 314 din Codul Civil.

Pierderea posesiunii se face prin:

1) Prin voința posesorului:

a) Prin transferarea voluntară a bunului, de către posesor, în posesiunea altei

persoane;

b) Prin abandonarea bunului ori renunțarea la el definitiv și expres de către posesor;

2) Contrar voinței posesorului de regulă în cazul dispariției bunului.

În cazul bunurilor imobile, pierderea se poate produce în virtutea faptului că bunul

încetează a fi susceptibil de posesiune. Posesorul pierde posesiunea construcției, rămînînd în

continuare posesorul terenului.

Referitor la bunurile mobile, posesiunea nu se pierde întotdeauna în momentul în care

bunul încetează a mai fi sub paza și puterea posesorului. Posesorul deposedat, are dreptul, în 9 Comentariul Codului civil al Republicii Moldova, Vol. I, Chişinău: ARC, 2005 p. 34510 Baieș S., Roșca N., Op. cit., p. 20 Apud Boar A., Uzucapiunea. Prescripția, psesiunea și publicitatea drepturilor. București 1999, p.7811 Baieș S., Roșca N., Op. cit., p. 20

7

virtutea calității sale de posesor, să ceară noului posesor restituirea bunului. În asemenea

cazuri posesiunea este nulă.

Este cunoscut faptul că, în majoritatea cazurilor, starea de fapt corespunde situației de

drept, ceea ce ar însemna că în majoritatea cazurilor, posesorul este proprietarul bunurilor, și,

implicit, după această regulă generală, conform căreia posesiunea înseamnă stăpînire,

legiuitorul a instituit prezumția; posesorul este prezumat proprietar pînă la proba contrară.

Deducem faptul că nu este considerat a fi posesor, persoana care exercită stăpînirea de fapt a

bunului in folosul unei alte persoane. Altminteri, nu este considerat posesor, persoana care

muncește intr-o uzină, folosindu-se de strung, intrucît o face in folosul unei alte persoane prin

împuternicirile de posesor cu care este învestit de această persoană.

Regula stipulată în art.303 alin.(3) e caracteristică situațiilor în care detentorii precari nu

sînt considerați posesori. Detenția precară, spre deosebire de posesie, nu este o stare de fapt, ci

de drept. Sunt detentori precari: depozitarul, locatarul, creditorul gajist etc. Detenția e definită

ca fiind exercițiul unei puteri de fapt asupra unui lucru, fie cu permisiunea și pe contul

proprietarului, fie în virtutea unui titlu legal sau judiciar.

Detenția precară presupune 3 condiții:

-puterea de fapt: presupune stăpînirea efectivă a lucrului deținut;

-puterea de drept: presupune că stăpînirea lucrului se exercită în baza unui titlu, fie ca

contract (de inchiriere); fie act unilateral; fie dispoziție legală.

-obligația de restituire: caracterizează precaritatea detenției, durata ei și data restituirii

fiind determinate prin titlu (de exemplu, durata locației fiind fixata prin contractul de

inchiriere).12

Detenția presupune puterea materială asupra unui bun, fără intenția de a-l poseda, ci

numai de a-l deține. Detentorul posedă pentru altul. În cazul detenției, exista corpus, dar nu

există animus.

12 Op. cit., p. 3458

4. Posesiunea mijlocită și nemijlocităCodul civil la art. 304 prevede posesiunea mijlocită și cea nemijlocită, acceptînd

concepția dublei posesiuni.

Posesia poate fi nemijlocită şi mijlocită. Posesia este nemijlocită atunci când posesorul

stăpâneşte direct bunul, adică o asemenea stăpânire este făcută pentru el însuşi, prin putere

proprie. Şi invers, posesia este mijlocită atunci când posesorul stăpâneşte bunul în baza unui

act juridic (spre exemplu în baza contractului de locaţiune ori contractului de arendă). 13

În aliniatul doi din articolul 304 sunt enumeraţi posesorii mijlociţi ca uzufructuarul,

creditorul gajist, arendaşul, chiriaşul şi depozitarul. Această enumerare nu este exaustivă,

fiindcă chiar în cuprinsul acestei norme este indicat faptul că „dacă persoana posedă un bun în

calitate de uzufructuar, creditor gajist, arendaş, chiriaş, depozitar sau în temeiul unui alt raport

juridic similar în care este în drept sau obligată faţă de o altă persoană să posede temporar un

anumit bun, atunci ultima de asemenea este posesor (posesor mijlocit).” Deci posesori

mijlociţi pot fi şi alte persoane decât cele expres enumărate în acest articol.

Persoanele care posedă bunul în baza uni act juridic se mai numesc detentori precari. Toţi

aceşti detentori precari sunt obligaţi să restituie bunul proprietarului la expirarea termenului

contractului încheiat între proprietatr şi detentor precar. De aceea am putea spune că posesia

precară este întotdeauna conformă cu dreptul, pe când poseia propriu zisă poate fi contrară

dreptului. Astfel, un posesor poarte poseda fără drept, fără nici un titlu valabil la baza posesiei

sale, spre exemplu este cazul unui uzurpator. În schimb un detentor precar posedă tot timpul în

baza unui titlul legal. Aşa, chiriaşul deţine bunul în baza contractului de locaţiune , încheiat

între el şi proprietar, şi anume în baza acestui contract chiriaşul are obligaţia de a restitui

bunul proprietarului, recunoscându-se în aşa fel dreptul proprietarului. Recunoaşterea calităţi

de posesor şi detentorilor precari (posesori mijlociţi) urmăreşte scopul protecţiei posesiei ca

stare de fapt, indirect protejându-se şi drepturile ce le au posesorii mijlociţi. 14

13 Op. cit., p. 34614 Ibidem

9

5. Prezumţia proprietăţiiAliniatul 1 al art. 305 din Codul Civil al R.M. conţine o regulă conform căreia posesorul

este prezumat proprietar al bunului până la proba contrară. Pornind de la realitatea că de cele

mai multe ori, posesia, ca stare de fapt, este exercitată de însuşi titularul dreptului de proprietate,

legiuitorul a instituit o prezumţie relativă de proprietate în favoarea posesorului. Spunem

prezumţie relativă fiindcă această prezumţie poate fi răsturnată prin aducerea dovezilor care vor

demonstra dreptul persoanei asupra bunului ce este posedat de către posesor. În cazurile în care

se va dovedi dreptul asupra bunului, acesta urmează să fie întors titularului dreptului. Însă în

cazul în care către posesor se va înainta o acţiune de revendicare a bunului, acesta va fi scutit de

a aduce alte probe în sprijinul dreptului său prezumat. 15

Posesia va fi considerată ca o prezumţie a dreptului de proprietatea pînă în momentul

dovedirii contrariului. Contrariul trebuie dovedit de cel ce pretinde că îi aparţin careva drepturi

asupra bunului deţinut de posesor.

Regula conform căreia posesorul este prezumat proprietar al bunului nu operează în toate

cazurile. Prezumţia dată nu va opera în cazul în care dreptul de proprietate trebuie înscris în

registrul public. În prezent este supus înregistrării dreptul de proprietate şi alte drepturi reale

asupra bunurilor imobile. Deci, posesorul bunului imobil nu va putea invoca în favoarea sa

regula conform căreia posesorul este considerat proprietar al bunului. Însă posesorul de bună

credinţă a unui bun imobil va dobîndi dreptul de proprietate a bunului posedat în rezultatul

uzucapiunii, respectînd prevederile art.332 din Codul Civil.

De asemenea această regulă nu va opera nici în cazurile când bunurile au fost furate,

pierdute sau au ieşit într-un alt mod din posesia posesorului, fără voia lui. În toate aceste cazuri

se consideră că bunul a ieşit din posesie contrar voinţei posesorului. Faptul că bunul a fost furat,

pierdut sa a ieşit în alt mod contrar voinţei proprietarului trebuie dovedit de cel ce revendică

bunul. Pînă nu va fi dovedit acest lucru va opera regula conform căreia posesorul este prezumat

proprietar al bunului.

Posesorul banilor şi titlurilor de valoare la purtător în toate cazurile va putea invoca regula

conform căreia posesorul este prezumat proprietar al bunului, chiar şi atunci cănd banii şi

titlurile de valoare la purtător au fost furaţi, pierduţi sau au ieşit din posesia posesorului în alt

mod fără via lui. 16

Conform art. 306 din Codul Civil, dacă persoana a posedat bunul la începutul şi la

sfârşitul unei perioade, se prezumă că a posedat neîntrerupt pe parcursul întregii perioade.

15 Op. cit.16 Ibidem

10

6. Posesiunea de bună-credinţăPosesia de bună - credinţă este considerată ca o stăpânire de calitate superioară. Buna

credinţă este un element subiectiv, şi constă în convingerea posesorului că titlul pe baza căruia

posedă bunul, ale cărui fructe le culege , este un titlu perfect valabil, nefiind afectat de vre-un

viciu.

Legiuitorul definind posesia de bună- credinţă a spus că aceasta va opera în cazurile în

care a) persoana posedă bunul legitim şi b) posesorul se poate considera îndreptăţit să posede

în urma unei examinări diligente, necesare în raporturile civile. Prevederea „persoana care

posedă legitim” utilizată de legiuitor în art. 307, trebuie înţeleasă în sensul persoanei care

posedă în baza unui just titlu. Din conţinutul art. 307 alin 1 reiese că posesia de bună credinţă

este mai mult decât o posesie, este o proprietate al cărei titlu este lovit de nulitate necunoscută

de posesor. Aşa va fi cazul posesorului care a dobândit un bun de la o persoană care nu a avut

dreptul să-l înstrăineze. Neavînd dreptul de proprietate, cel ce a înstrăinat bunul, nu putea nici

să-l înstrăineze, ori în baza principiului „nemo ad alium plus juris transferre potest duam ips

habet” nimeni nu poate transmite ceea ce nu-i aparţine. 17 Posesorul care a încheiat un contract

de vânzare-cumpărare, a procedat în mod just, folosind această cale pentru a dobândi dreptul

de proprietate. Anume în acest sens titlul său, adică a posesorului, este just, deşi, actul este nul

dintr-o cauză determinată. Posesorul, ignorând cauza nulităţii titlului său, este considerat în

virtutea legii (alin. 1 al art.307) că este de bună credinţă.

La fel, după cum am afirmat mai sus, este considerat de posesor bună – credinţă şi acel ce

se poate considera îndreptăţit să posede în urma unei examinări diligente, necesare în

raporturile civile. Aceasta înseamnă că deşi posesorul nu a dobândit bunul în baza unui just

titlu, totuşi el poate a fi îndreptăţit de a fi considerat ca posesor cu bună credinţă, fiindcă

comportarea lui la dobândirea bunului nu a fost contrară ordinii publice, conformându-se

esenţei, conţinutului şi naturii juridice a raporturilor juridice

După cum am văzut posesorul este de bună – credinţă în cazurile posesiei bunului în

baza unui just titlu sau când va putea fi îndreptăţit de a poseda bunurile. Buna - credinţă

presupune, deci, că posesorul să nu cunoască faptul că bunul pe care îl posedă îi aparţine altei

persoane, care din diferite motive a fost lipsită de posesia acestuia.

Dacă titularul dreptului de proprietate, sau a altui drept revendică bunul de la posesor sau

înaintează alte pretenzii temeinice către acesta, atunci din acest moment posesorul bunului nu

mai este considerat ca posesor de bună-credinţă, ci va fi de rea – credinţă, fiindcă îi este

comunicat că posedă un bun, pe care la dobândit de la persoane ce nu aveau dreptul să-l

17 Op. cit.11

înstrăineze. Deci, buna - credinţă încetează de îndată ce posesorul a cunoscut viciile titlului

său.

6.1 Apărarea posesiunii prin acțiuni posesoriiPosesia ca stare de fapt se apără cu ajutorul acţiunilor posesorii, care nu pun în discuţie

dreptul asupra lucrului ci au ca obiect numai apărarea stării de fapt care caracterizează

instituţia posesiei. Codul Civil conţine două norme cu caracter general care au drept scop

protecţia posesiei ca stare de fapt, acestea fiind art. 308 – care apără posesia de bună credinţă

în caz de deposedare şi art. 309 – care apără posesia ca stare de fapt în cazurile cînd deşi

posesorul nu este lipsit de posesie, totuşi aceasta este tulburată. Ţinem să accentuăm faptul că

legiuitorul în ambele aceste cazuri acordă o protecţie doar posesorului de bună – credinţă.

Acţiunea posesorie este acea acţiune prin care posesorul îşi poate apăra posesia – ca stare

de fapt – împotriva oricărei tulburări, pentru a menţine această stare ori pentru a redobîndi

posesia când ea a fost pierdută. 18

Ocrotirea posesiei, ca stare de fapt, prin acţiunile posesorii, se justifică prin aceea că, în

mod obişnuit, posesorul fiind şi proprietar, prin ocrotirea posesiei implicit este ocrotit şi

dreptul de proprietate. Posesia şi proprietatea se află de obicei în mîinile aceluiaşi individ. În

acest caz relaţia dintre posesie şi proprietate nu mai este conflictuală, ci se consideră una de

cooperare.

Pentru un proprietar care posedă un bun al său, protejarea posesiei este un echivalent

funcţional al protecţiei proprietăţii. În art.308 se vorbeşte despre apărarea posesiei în cazul în

care posesorul a fost deposedat de bun. În aceste cazuri, posesorul de bună credinţă are

posibilitatea revendicării bunului în următoarele condiţii. Acţiunea privind restituirea posesiei

bunului trebuie înaintată în decurs de trei din momentul deposedării, adică este o acţiune

prescriptibilă. Nu trebuie să confundăm acţiunea în revendicare cu ajutorul căreia se apără

dreptul de proprietate şi această acţiune numită acțiune în reintegrare, cu ajutorul căreia se

apără posesia ca stare de fapt. Ori, în cazul apărări dreptului de proprietate cu ajutorul acţiunii

în revendicare urmează să se demonstreze dreptul de proprietate asupra bunului, în schimb în

cazul acţiunii de restituire a posesiei (această acţiune mai este numită acţiune în reintegrare),

se va dovedi doar faptul posesiei bunului, fără dovada dreptului. Instanţa judecătorească

urmează să satisfacă acţiunea privind restituirea posesiei în cazul în care se va dovedi că

persoana a posedat bunul, fără a cere dovada dreptului. 19

Dovada posesiei se poate face cu depoziţiile martorilor. Legiuitorul în art. 308 a stipulat

că posesorul de bună – credinţă nu va putea cere restituirea bunului „în cazul în care noul

18 Op. cit.19 ibiem

12

posesor are un drept preferenţial de posesie”. Este vorba nu despre „un drept preferenţial de

posesie” ci despre un drept superior de posesie. Drept superior de posesie îl au acele persoane

care sunt îndreptăţite să posede bunul în baza unui just titlu cum ar fi: uzufructuarul, chiriaşul,

depozitarul, precum şi acele persoane care au devenit posesori de bună – credinţă fără a avea

la bază un just titlu (spre exemplu posesorul a abandonat bunul, acesta fiind luat în posesie de

un alt posesor, iar ulterior primul posesor doreşte să-şi restituie posesia). În ambele aceste

cazuri acţiunea de restituire a posesiei urmează a fi respinsă. 20

Prevederea din art. 308 conform căreia „ revendicarea posesiunii poate fi aplicată şi în

raport cu persoana care are drept preferenţial de posesiune dacă ea a dobîndit bunul prin

violenţă sau dol”, urmează a fi înţeleasă în sensul că nimeni nu-şi poate face singur dreptate.

De aceia în toate cazurile în care posesorul a fost lipsit de posesia bunului în rezultatul

aplicării violenţei sau a dolului posesorul va avea la dispoziţie acţiunea în reintegrare cu

ajutorul căreia îşi va redobândi posesia. O asemenea prevedere ne impune a face concluzia că

acţiunile posesorii pot fi înaintate atât asupra terţilor cât şi asupra proprietarului. Deci,

proprietarul nu este îndrept să-şi ea bunul său de la chiriaşi, sau de la uzufructuar, precum nici

nu poate să-i împiedice pe aceştia să- şi exercite posesia dacă acesta se împotrivesc.

Proprietarul poate numai printr-o acţiune în revendicare să-şi restituie imobilul, sau să-l oblige

pe posesor la anumite acţiuni. Proprietarul care este şi posesor dispune de aceleaşi acţiuni

împotriva terţilor, care îl deranjează.

Regula cuprinsă în art. 309 constă în faptul că posesorul poate cere o pretecţie a posesiei

chiar şi atunci când el nu este lipsit de posesie. O asemenea modalitate de apărare a posesiunii

de bună – credinţă are multe tangenţe cu acea acţiune cunoscută şi Codului Civil din 1964 şi

numită - acţiune negatorie. Însă după cum am spus şi mai sus în cazul protecţiei dreptului de

proprietate (spre exemplu cu ajutorul acţiunii negatorie), titularul dreptului va trebui să

dovedească şi dreptul asupra bunului, în schimb în cazul apărării posesiei nu va fi necesară

dovada dreptului, fiind în de ajuns de a demonstra numai faptul posesiei, pînă la proba

contrară această posesie, fiind considerată ca o posesie de bună-credinţă. Acţiunea prin care se

cere încetarea tulburării posesie mai poartă denumirea de acţiunea posesorie generală sau

acţiunea posesorie în complîngere. Prin acţiunea posesorie în complângere, posesorul cere

terţului ca acesta să înceteze orice tulburare a posesiei, care ar împiedica exerciţiul liber al

acesteia. Tulburarea posesiei poate avea loc în două moduri: tulburări de fapt şi tulburări de

drept. 21 Prin tulburarea posesiei de fapt se are în vedere săvârşirea de către terţ a actelor

materiale în privinţa imobilului, cum ar fi trecerea persoanei pe terenul vecinului, fără a avea

20 Op. cit.21 ibidem

13

drept de servitute, sau plimbarea cânelui pe terenul vecinului. Prin tulburarea posesiei de

drept se înţelege tulburarea acestuia prin acte juridice, cum ar fi pretenţiile unui terţ către

chiriaşi printr-o notificare de a se achita lui plata. Este necesar de menţionat că nu se consideră

tulburare a posesiei înaintarea acţiunii în revindecare de către o persoană, care pretinde că este

proprietar al imobilului. Din conţinutul art.309 reiese că acţiunea prin care se va pretinde

încetarea tulburării posesiei (acţiunea în complîngere) este o acţiune imprescriptibilă, adică

atâta timp cît există tulburarea, posesorul poate înainta o astfel de acţiune (în unele ţări

asemenea acţiuni se presriu). Pe lângă cererea de încetare a tulburării posesiei, posesorul poate

pretinde despăgubiri pentru daunele cauzate ca rezultat al tulburării posesiei. Repararea

daunelor va fi efectuată după regulile Capitolului XXXIV Obligaţiile ce se nasc din cauzarea

de daune, respectiv art. 1398-1431. În finalul art. 309 se stipulează faptul că despăgubirile pot

fi cerute şi în cazul în care nu se cere încetarea tulburării sau încetarea este imposibilă. De fapt

prin cererea despăgubirilor pentru prejudicierea posesiei, cel ce tulbură posesia indirect va fi

impus să înceteze actele de tulburare a posesiei, în caz contrar cu cât timpul în care posesia

este tulburată este mai mare, cu atât şi despăgubirile sunt mai mari.

6.2 Obligaţiile şi drepturile posesorului de bună-credinţă în legătură cu predarea bunului

Pornind de la prevederile art. 307 alin. 2, posesorul de bună-credinţă va pierde dreptul de

a poseda bunul din momentul cînd a aflat despre formularea cerinţelor întemeiate ale

titularului dreptului asupra bunului. Din acest moment posesorul de bună-credinţă se

transformă în posesor de rea-credinţă. Deci, dacă titularul dreptului va cere predarea bunului,

atunci posesorul de bună-credinţă este obligat să transmită bunul persoanei îndreptăţite, în caz

contrar acesta din urmă va fi în drept să înainteze o acţiune în justiţie prin care să ceară

predarea bunului, respectându-se şi prevederile art. 375 din Codul Civil. Considerăm că până

la momentul încetării bunei credinţe posesorului îi revin fructele.

Dacă au fost satisfăcute cerinţele persoanei îndreptăţite privitor la predarea bunului de

către posesorul de bună-credinţă, urmează să se decidă şi soarta tuturor îmbunătăţirilor şi a

cheltuielilor (sarcini, impozite, intervenţii şi altele) suportate de posesorul de bună – credinţă

pe perioada întreţinerii bunului, acesta din urmă fiind în drept să ceară compensarea lor. Dacă,

îmbunătăţirile pot fi separate fără a se aduce prejudicii bunului ele vor fi separate şi vor

rămâne la posesor, în caz contrar vor fi aplicabile regulile de compensare a cheltuielilor

suportate de posesor.

La compensarea acestora trebuie să se ţină cont de mărimea veniturilor pe care le-a avut

posesorul de bună-credinţă pe tot parcursul posesiei bunului, incluzându-se şi acele fructe care

14

nu au fost culese din vina posesorului. Aşa, spre exemplu, dacă posesorul a suportat la

întreţinerea bunului cheltuieli în sumă de 1000 lei, iar suma venitului obţinut din folosirea

bunului şi a fructelor este de 600 lei, atunci posesorul de bună-credinţă va îndreptăţit să ceară

o compensaţie în mărime de 400 lei. În alin. 2 din art. 311 se indică faptul că se va ţine cont şi

de cheltuielile ce au avut ca urmare sporirea valorii bunului dacă sporul valorii încă mai exista

la momentul predării bunului.

Dispoziţia alin. 3 din art. 311 acordă posesorului un drept de retenţie, drept care îl

împuterniceşte pe acesta să reţină bunul care la avut în posesie până ce nu vor fi satisfăcute

cerinţele lui către persoana ce cere predarea bunului. Regulile de exercitare a dreptului de

retenţie sunt prevăzute în art.637-641 din Codul Civil.

6.3 Obligaţiile posesorului de rea-credinţă în legătură cu predarea bunuluiLegiuitorul utilizând termenul de posesor de rea-credinţă nu a enumărat după ce criterii

poate fi numit posesorul de rea-credinţă. Având în vedere faptul că posesie de rea-credinţă

este opusul posesiei de bună- credinţă, şi pornind de la prevederile art. 307 alin. 1, am putea

spune că posesorul de rea-credinţă este persoana care ştia ori trebuia să ştie că dobândeşte un

bun de la o persoană care nu era în drept să-l înstrăineze.

Posesorul de rea-credinţă nu dobîndeşte proprietatea asupra fructelor, de aceea el este

obligat odată cu predarea bunului să predeie şi fructul bunului. De asemenea el este obligat să

achite şi contravaloarea fructelor pe care nu le-a obţinut din culpa sa. Către posesorul de rea

credinţă pot fi înaintate şi alte pretenţii, cum ar fi spre exemplu înaintarea unei cereri de

reparare a venit ratat.

Ca şi posesorul de bună-credinţă şi posesorul de rea-credinţă poate avea careva cheltuieli

legate de întreţinerea bunului pe perioada posesiei. Dacă posesorul de bună credinţă este în

drept să ceară compensarea tuturor cheltuielilor, apoi cel de rea-credinţă, poate cere doar

compensarea acelor cheltuieli care duc la îmbogăţirea titularului de drept. Spre exemplu

posesorul de rea-credinţă nu va putea cere compensarea impozitelor plătite, fiindcă aceste plăţi

nu vor duce la îmbogăţirea titularului dreptului. În schimb dacă posesorul de rea-credinţă a

efectuat careva îmbunătăţiri ale bunului, şi acestea nu pot fi separate, dar tot odată ele duc la

ridicarea costului bunului, şi respectiv la îmbogăţirea titularului de drept, (spre exemplu a fost

vopsită maşina), atunci posesorul de rea-credinţă va fi îndreptăţit valoarea cu care sa îmbogăţit

titularul de drept. Posesorul de rea-credinţă nu dispune de un drept de retenţie în cazul în care

titularul dreptului va refuza plata compensaţilor la care va fi ţinut.

15

7. Transmiterea posesiunii în virtutea succesiuniiPosesiunea se transmite în virtutea succesiunii în forma în care se afla la persoana fizică

sau juridică succedată. Posesia ca stare de fapt se mai caracterizează şi prin aceia că ea se

transmite prin succesiune. Astfel după cu putem observa din această normă posesiunea se

transmite în virtutea succesiunii în forma în care se afla la persoana fizică sau juridică

succedată. Nu trebuie însă să confundăm faptul transmiterii posesiei cu transmiterea bunei sau

relei-credinţă. Nici buna, nici reaua – credinţă nu se transmit succesorilor. Buna credinţă se

apreciază în persoana posesorului actual, iar nu în persoana autorului său. Astfel, în caz de

moştenire, dacă moştenitorul este de bună-credinţă, el îşi va păstra fructele chiar dacă cel de la

care a dobândit posesia era de rea-credinţă, şi invers, el nu va putea să însuşească fructele dacă

este de rea-credinţă, chiar dacă cel de la care a dobândit posesia era de bună - credinţă.

16

8. ConcluzieÎn urma studiului efectuat putem constata că am îndeplinit scopul și obiectivele acestei

lucrări. Astfel, am determinat care este definiția posesiunii, am prezentat elementele ei, modul

de dobîndire și pierdere cît și efectele pe care le prezintă.

În concluzie putem menționa că posesiunea are semnificaţie juridică pentru că este pusă

realitatea aparentă în relaţie cu dreptul. Ea constă în stăpânirea de fapt asupra unui lucru

corporal. Posesia este o stare de fapt independentă de dreptul real, ea este apărată de lege,

recunoscându-i-se efecte juridice specifice. Protecţia juridică a posesiei ca stare de fapt este

acordată de legiuitor fără ca titularul să fie proprietar, protecţia putând fi invocată şi împotriva

proprietarului.

Apărarea posesiei ca stare de fapt are menirea de a apăra indirect şi starea de drept,

probaţiunea este cu mult simplificată, pentru că posesia este vizibilă, este publică şi rezultă din

elementele ei exterioare.

17

Bibliografie

Cărţile:

1. Volcinschi V., Cebotari S. ș.a. Drept Privat Roman, Chșinău, 2014, - 190 p.

2. Baieș S., Roșca N., Drept civil. Drepturi reale principale., Chișinău, 2005 - 12-37 p.

3. Mircescu I.‚ Curs de drept civil, Editura All Beck București, 2000 – 239 p.

4. Comentariul Codului civil al Republicii Moldova, Vol.I, Chişinău: ARC, 2005-345-346

p.

Acte normative:

1. Codului civil al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr.1107 din 06 iunie 2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr.82-86.

Practica judecătorească:

1. Hotărîrea Judecătoriei Buiucani din 01.03.2015 nr. 14

18