Locul terminologiei de specialitate în structura vocabularului

1. Scurt istoric al preocupărilor terminologice

Dacă în prima jumătate a secolului al XIX – lea lingviştii plasau

termenii / terminologia la periferia vocabularului limbii, în prezent, sub

incidenţa factorilor extralingvistici, termenii şi alte unităţi lexicale /

limbajele de specialitate încep să joace un rol tot mai mare în

comunicare. Astfel, în cadrul lexicologiei a apărut o nouă ştiinţă,

terminologia, care joacă deja un rol distinct în dezvoltarea societăţii.

Elemente ce ţin de lexicul specializat intervin în cele mai multe domenii

ale activităţii umane.

Începuturile terminologiei datează din anii '30 ai secolului XX,

dar se afirmă, îndeobşte, că bazele ei teoretice au fost puse de

inginerul şi industriaşul E. Wüster (1898 - 1997), care a plasat acest

domeniu în spaţiul interdisiciplinarităţii, legând comunicarea ştiinţifică

şi tehnică de logică, informatică şi lingvistică.

În „Dicţionarul de ştiinţe ale limbii” apărut la Editura Nemira în

2001 – autoarele Angela Bidu – Vrănceanu, Cristina Călăraşu, Liliana

Ionescu – Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş şi Gabriela Pană Dindelegan

definesc terminologia astfel: „concept utilizat cu mai multe sensuri

interdependente, nu întotdeauna delimitate clar: (1) Limbă (limbaj)

specializat(ă) sau un subsistem lingvistic care utilizează o terminologie

(în sensul 2) şi alte mijloace lingvistice sau nelingvistice, pentru a

realiza o comunicare de specialitate non – ambiguă, cu funcţia majoră

de a transmite cunoştinţe într-un domeniu particular de activitate

profesională. (2) Ansamblu de termeni sau cuvinte specializate

aparţinând unui sociolect, care se caracterizează prin univocitate şi

non – ambiguitate. (3) Terminologia mai este utilizată cu sensul unei

ştiinţe interdisciplinare preocupată de problemele generale ale

1

terminologiilor (în sensurile 1 şi 2), care analizează logica

cunoştinţelor, ierarhia conceptelor, codajul lingvistic şi non – lingvistic,

precum şi problemele creaţiei de cuvinte necesare ştiinţelor tehnicii.

Terminologia interesează lingvistica sub aspectul studiului lexical al

termenilor, chiar dacă există diferenţe faţă de lexicologie (...)”. Aceasta

ni se pare a fi, până în prezent, cea mai exactă delimitare a principiilor

terminologice.

Revenind la începuturile terminologiei, trebuie menţionat faptul

că există şi istorici ai ştiinţelor care consideră că elaborările teoretice

nu s-ar datora şcolii vieneze (a lui Wüster), ci celei ruseşti, de exemplu

prin D. S. Lotte (1880 - 19950).

În cea de-a doua jumătate a secolului XX se dezvoltă şcoli

naţionale de terminologie la Praga, în Polonia, Spania, în unele ţări

scandinave şi în Canada.

În România preocupările în domeniul terminologiei datează de la

sfârşitul secolului al XIX – lea (de exemplu: Damé, Fr., „Încercări de

terminologie poporană română”, Bucureşti, Stabilimentul grafic, I.V.

Socec, 1898; Marian, S.Fl., „Cromatica poporului român”, discurs de

recepţiune rostit în şedinţa Academiei Române din 12 martie 1882,

Bucureşti, Tipografia Academiei Române, 1882; Marian, S.Fl.,

„Ornitologia poporană română”, vol. I – II, Cernăuţi, Tipografia lui R.

Eckhardt, 1883) dar abia studiul lui N. A. Ursu, „Formarea

terminologiei ştiinţifice româneşti”, Bucureşti, 1962, fundamentează

teoretic disciplina în discuţie.

În „Cuvântul înainte”, N. A. Ursu precizează că: „Informaţia

noastră se bazează pe textele ştiinţifice mai importante din perioada

1760 – 1860, iar scopul lucrării este de a oferi o imagine de ansamblu

asupra procesului de creare a terminologiei ştiinţifice româneşti, cu o

cât mai bogată exemplificare”.

Contribuţia lui N. A Ursu se concretizează într-un număr de şapte

capitole: „Formarea terminologiei geografice”, „Formarea

terminologiei ştiinţelor naturale”, „Formarea terminologiei

agronomice”, „Formarea terminologiei medicale”, „Formarea

2

terminologiei ştiinţelor fizico - chimice”, „Formarea terminologiei

matematice” şi „Provenienţa, adaptarea fonetică şi încadrarea

morfologică a neologismelor din terminologia ştiinţifică românească”,

urmate de un „Indice de cuvinte şi forme”, deosebit de amplu. Toate

acestea oferă o riguroasă trecere în revistă a literaturii de specialitate

şi a momentelor mai importante din evoluţia terminologiei ştiinţifice

româneşti din perioada 1760 – 1860. Raportările realizate cu acest

prilej la dezvoltarea limbii literare a epocii sunt incidentale, deşi ar fi

fost relevante pentru abordarea terminologiei ştiinţifice ca ansamblu

lingvistic bine determinat.

Oricum, concluziile autorului converg înspre ideea că majoritatea

elementelor constitutive ale terminologiei româneşti o alcătuiesc

neologismele, înţelegând prin acestea atât împrumuturile, foarte

numeroase, din limbi străine, cât şi cuvintele noi, mult mai puţine,

create pe teren autohton. De asemenea, intervine observaţia că

termenii populari acceptaţi în stilul ştiinţific nu sunt prea numeroşi.

Ca şi Al. Graur în „încercarea asupra fondului principal lexical al

limbii române” (Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1954, p. 46), N. A.

Ursu observă că majoritatea termenilor ştiinţifici sunt cuvinte

internaţionale, folosite în aproape toate limbile moderne, unde au

provenit din elină sau latină ori au fost create pe baza unor elemente

din aceste limbi.

Ulterior, au apărut numeroase studii şi cercetări consacrate

terminologiei şi celorlalte aspecte care privesc limbajele specializate

(de exemplu, după 1989 – peste 100 de studii şi peste 300 de dicţionare

privind terminologia tehnico - ştiinţifică).

Nu se poate vorbi, însă, în momentul de faţă, despre existenţa

unei ordonări şi standardizări a terminologiei de specialitate.

Fundamentul ştiinţific al noii discipline nu s-a constituit, propriu – zis

într-un sistem de norme şi principii. Totuşi, diferitele studii

terminologice au stabilit o teorie generală a acestei ştiinţe, bazată pe:

procedee de determinare a termenilor în cadrul unui

microsistem (stabilirea corpusului de termeni);

3

analiza statistică a termenilor la nivelul microsistemului

respectiv;

modalităţi productive de formare a termenilor;

evidenţierea particularităţilor morfosintactice ale

termenilor;

evidenţierea aspectelor lexico – semantice ale termenilor;

probleme de lexicografie terminologică;

aportul lexicului străin la formarea termenilor şi

terminologiilor;

raportul dintre limba literară şi limbajele specializate;

standardizarea lexicului terminologic din diferite domenii.

Punctual, determinarea terminologică presupune: culegerea,

inventarierea, stocarea, plasarea şi evaluarea termenilor existenţi.

Pentru ilustrarea preocupărilor lingviştilor români în domeniul

terminologiei ni se pare util să reluăm, aici, cel puţin lista lucrărilor

publicată de I. Coteanu şi I. Dănăilă în „Introducere în lingvistica şi

filologia românească”, Editura Academiei, R.S.R., Bucureşti, 1970:

Cercetări de terminologie: Damé, Fr., Încercare de terminologie poporană română, Bucureşti, Stabilimentul grafic I, V. Socec, 1898.Panaitescu, P.P., în SVL, 9, nr. 2, 1858, p. 159 – 174.

Agrară: Dumke, Hubert, în JIRS, 19 – 20, 1913, p. 65 – 131.Pamfile, Tudor, Agricultura la români. Studiu etnografic cu un adaos despre măsurătoarea pământului şi glosar, Bucureşti, Leipzig, Viena, Librăriile Socec şi C. Sfetea, Otto Harrassowitz, Gerold, 1913 (Academia Română). Din viaţa poporului român. Culegeri şi studii, XVI.Bocăneţu, Al., în CodrCosm, 2 – 3, 1925 – 1926, p. 119 – 274.Rosetti, A., în BL, 9, 1941, p. 70 – 82 (proprietate agrară).Ştefănescu, Şt., în „Studii”, 15, nr. 5, 1962, p. 1114 – 1168.

Albinărit: Petcu, Stela, ÎN cl, 12, NR. 2, 1967, P. 257 – 270.

Alimente: Giuglea, G., în CL, 3, 1958, p. 53 – 59.

Animale: Hiecke, Martin, în JIRS, 12, 1906, p. 113 – 178.

4

Iliescu, Maria, în RFRG, 5, nr. 1, 1961, p. 41 – 59 (domestice).

Cal: Paşca, Şt., în DR, 5, 1929, p. 272 – 327 (şi extras).Pop, Sever, în DR, 5, 1929, p. 51 – 271 (şi extras).

Casă: Stan, Ionel, în RRL, 9, nr. 6, 1964, p. 625 – 631. idem, în AUT, 2, 1964, p. 11 – 18.Ionică, Ion, în SCL, 17, nr. 4, 1966, p. 435 – 494.

Corpul omenesc: Arvinte, Vasile, în SCL, 14, nr. 4, 1963, p. 439 – 453.

Culori: Marian, S. Fl., Cromatica poporului român, discurs de recepţiune rostit în şedinţa Academiei Române din 12 martie 1882, Bucureşti, Tipografia Academiei Române, 1882.Pamfile, Tudor, Lupescu, Mihai, Cromatica poporului român, Bucureşti – Leipzig – Viena, Librăriile Socec & Comp. Şi C. Sfetea – Otto Harrassowitz – Gerold & Comp., 1914 (Academia Română. Din viaţa poporului român. Culegeri şi studii, XXIV).Canarache, Ana, în LR, 10, nr. 1, 1961, p. 16 – 20.Gheorghiu, Domnica, în LR, 17, nr. 1, 1968, p. 39 – 49.

Drumuri: Sădeanu, Florenţa, în RRL, 14, nr. 1, 1968, p. 17 – 20 (analiză semică diacronică).

Exploatare forestieră:Ciupală, I., în „Revista pădurilor”, 27, 1913.Arvinte, V., în AUI, 1, 1955, p. 111 – 124. idem, în SCŞT (Iaşi), 8, nr. 1, 1957, p. 1 – 175.Pop. Gheorghe, în CL, 13, nr. 1, 1968, p. 77 – 85.

Fir: Comşulea, Elena, în CL, 13, nr. 1, 1968, p. 61 – 76.

Industrie casnică: Pamfile, Tudor, Industria casnică la români. Trecutul şi starea ei de astăzi. Contribuţiuni de artă tehnică şi populară, Bucureşti, Tipografia „Cooperativa”, 1910 (Academia Română. Din viaţa poporului român. Culegeri şi studii, VIII).

Insecte: Marian, S. Fl., Insectele în limba, credinţele şi obiceiurile românilor. Studiu folcloristic, Bucureşti, Institutul de arte grafice Carol Göbl, 1903 (Ediţiunea Academiei Române).

5

Înrudire: Scurtu, Vasile, Termenii de înrudire în limba română, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1966, 403 p.Vulpe, Magdalena, în RRL, 11, nr. 1, 1966, p. 31 – 61 (repartiţie teritorială).

Jocuri de copii: Pamfile, Tudor, Jocuri de copii, adunate din satul Ţepu (Tecuci), vol. I – III, Bucureşti, I: extras din ARMSL, 29, 1907, III: 1909 (Academia Română. Din viaţa poporului român. Culegeri şi studii, VI).

Lunile anului: Orza, Rodica, în CL, 9, nr. 2, 1964, p. 283 – 300 (pe baza ALR).

Medicină populară: Grigoriu – Rigo, Gr., Medicina poporului. Memoriul I: Boalele oamenilor. Memoriul II: Boalele vitelor, ARMSL, 30, 1907 (şi extras, Bucureşti, Carol Göbl, 1907).Pamfile, Tudor, Boli şi leacuri la oameni, vite şi păsări după datinile şi credinţele poporului român, adunate din comuna Ţepu (Tecuci), Bucureşti, Librăriile Socec & Comp., 1913 (Academia Română. Din viaţa poporului român. Culegeri şi studii, XII).Bologa, Valeriu A., în DR, 4, 1927, p. 383 – 393 (terminologia doctorului Ioan Piuariu Molnar); şi extras. Bujorean, dr. George, Boli, leacuri şi plante de leac cunoscute de ţărănimea română, Sibiu, Editura Asociaţiunii „Astra”, 1936 (Biblioteca poporală a Asociaţiunii „Astra”, 2, nr. 229 - 233).Candrea, I. A., Folclorul medical român comparat. Privire generală. Medicina magică. [Bucureşti], Casa şcoalelor, 1944.

Minerit: Onu, Liviu, în FD, 1, 1958, p. 145 – 178 (Valea Jiului).Pop, Gheorghe, în LR, 17, nr. 5, 1968, p. 405 – 411.

Nautică: Sala, Marius, în LR, 9, nr. 5, 1960, p. 27 – 33.Lupu – Babei, P., în LR, 10, nr. 1, 1961, p. 31 – 32.Bujeniţă, M., şi Sala, M. în LR, 11, nr. 6, 1962, p. 638 – 642 (de origine germană).Bujeniţă, M., în LR, 15, nr. 1, 1966, p. 83 – 93 (de origine engleză). Idem, în LR, 15, nr. 5, 1966, p. 293 – 294 (de origine franceză).Graur, Al., în LR, 15, nr. 4, 1966, p. 385 – 386.

Pământ:Dumistrăcel, Stelian, în CL, 13, nr. 2, 1968, p. 245 – 259.

Păsări: Marian, S. Fl., Ornitologia poporană română, vol. I – II, Cernăuţi,

6

Tipografia lui R. Eckhardt, 1883.Băcescu, Mihai C., Păsările în nomenclatura şi viaţa poporului român, [Bucureşti], Editura Academiei Republicii Populare Române, [1961], 441p.Băcescu, M., Rosetti – Bălănescu C., Cătuneanu, Ion, Vasiliu, G. S. şi Filipaşcu, Al., în „Revista muzeelor”, 4, nr. 2, 1967, p. 193 – 202 (nomenclatorul păsărilor din România).Filipaşcu, Alexandru, în LR, 18, nr. 3, 1969, p. 253 – 258 (păsări răpitoare).

Păstorit: Densusianu, Ov., în GrS, 3, nr. 2, 1928, p. 285 – 296, 4, nr. 1, 1929, p. 137 – 146.Sala, Marius, în SCL, 8, nr. 1, 1957, p. 77 – 85.

Piscicolă: Antipa, Gr., Fauna ichtiologică a României, Bucureşti, Institutul de arte grafice Carol Göbl, 1909 (Academia Română. Publicaţiunile fondului Vasile Adamachi, nr. XVI). Idem, Pescăria şi pescuitul în România, Bucureşti, Librăriile Socec & Comp., C. Sfetea, Pavel Suru, 1916 (Academia Română. Publicaţiunile fondului Vasile Adamachi, tomul VII, nr. XLVI).Atila, F.R., Peştii şi pescuitul, Bucureşti, Editura librăriei Frăţilă, 1916.Băcescu, Mihai, Peştii, aşa cum îi vede ţăranul pescar român. Studiu etnozoologic, zoogeografic şi bioeconomic de …, Bucureşti, Imprimeria naţională, 1947 (Institutul de cercetări piscicole al României. Monografia nr. 3, 1946).Preda, Oprică, în CV, 3, nr. 9 – 10, 1951, p. 43.Cuciureanu, Şt., în SCŞt (Iaşi), 9, 1958, p. 143 – 151.Bacalbaşa, N., în „Buletinul Institutului de cercetări şi proiectări piscicole”, 25, nr. 5, 1966, p. 88 – 92 (unelte).Gomboşoiu, V., Zane, El., în „Buletinul Institutului de cercetări şi proiectări piscicole”, 25, nr. 2, 1966, p. 77 – 93 (unelte).Vasiliu, G. D., în „Buletinul Institutului de cercetări şi proiectări piscicole”, 25, nr. 3, 1966, p. 90 – 92.

Plante: Barcianu, Const, P., Nomenclatura plantelor mai principale în limbile latină şi română, Bucureşti, 1893.Panţu, Zach. C., Plante cunoscute de poporul român. Vocabular botanic cuprinzând numirile române, franceze, germane şi ştiinţifice, Bucureşti, 1906; ed. A II – a, Bucureşti, casa Şcoalelor, 1929.Bujorean, dr. George, boli, leacuri şi plante de leac cunoscute de ţărănimea română, Sibiu, Editura Asociaţiunii „Astra”, 1936 (Biblioteca poporală a Asociaţiunii „Astra”, 26, nr. 229 - 233).Morariu, Iuliu, în „Arhiva someşană”, 23, 1937, p. 453 – 468 (numiri populare).Coteanu, I., Prima listă a numelor româneşti de plante,Bucureşti,

7

Institutul de lingvistică română, 1942 (Societatea Română de lingvistică. Seria II, Studii, 1).Borza, Al. şi colectivul, Dicţionar etnobotanic cuprinzând denumirile populare româneşti şi în alte limbi ale plantelor din România, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1968, 320 p.

Plutărit: Ciupală, I., în „Revista pădurilor”, 27, 1913.Arvinte, V., în AUI, 1, 1955, p. 111 – 124. Idem, în SCŞT (Iaşi), 8, nr. 1, 1957, p. 1 – 175.

Port („îmbrăcăminte”):Cazacu, B., în SCL, 18, nr. 6, 1967, p. 617 – 625 (în graiurile olteneşti).

Profesionale: *** Nomenclatura profesiunilor şi întreprinderilor cuprinzând şi codul profesiunilor, Bucureşti, 1933 (Ministerul Muncii, sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, Institutul de demografie şi recensământ).Graur, Al., în LR, 2, nr. 6, 1953, p. 23 – 28. Arvinte, V., Ursu, N.A., Andriescu, Al., în AUI, 5, 1959, p. 63 – 114 (în regiunea lacului Bicaz).

Ştiinţifice: *** Terminologia ştiinţifică românească. I. Norme şi precizări generale. Ştiinţe matematice şi fizice. Academia Română, Bucureşti, Imprimeria naţională, 1940.Andriescu, Al., în LR, 5, nr. 3, 1954, p. 83 – 90.Miletineanu, I., în LR, 3, nr. 3, 1954, p. 74 – 83 (în standardele de stat).Ştefan, Puiu, Iancovici, Bruno, în „Contemporanul”, nr. 1, 1954, p. 5 (ştiinţa solului).Canarache, Ana, Maneca, Constant, în LR, 4, nr. 6, 1955, p. 16 – 26.Macrea, D., în CL, 11, nr. 1, 1966, p. 17 – 23.Maneca, Constant, în LR, 16, nr. 6, 1967, p. 491 – 498.

Tăbăcărit: Constantinescu, Daniel, în CV, 3, nr. 5, 1951, p. 23.

Tipografie: Molin, Virgil, Vocabularul tipografului, [Bucureşti], Editura Uniunea camerelor de muncă, 1940, (Biblioteca de tehnică şi artă meşteşugărească, nr. 8).Georgescu, Gogu, în CV, 2, nr. 3, 1950, p. 34, nr. 11 – 12, 1950, p. 37.

8

Unelte agricole: Dumistrăcel, Stelian, în SCŞt (Iaşi), 13, fasc. 2, 1962, p. 167 – 204 (pe baza ALR). Idem, în SCŞt (Iaşi), 14 fasc. 2, 1963, p. 245 – 281 (elemente vechi şi noi). Idem, în LR, 13, nr. 5, 1964, p. 453 – 462. Idem, în AF, 15, 1964, p. 77 – 98 (neologismul). Idem, în LR, 15, nr. 1, 1966, p. 73 – 81 (cuvinte vechi). Idem, în LR, 16, nr. 6, 1967, p. 499 – 512 (creaţii pe teren românesc şi împrumuturi).

Unităţi de măsură: Brăescu, Ion, Măsurătoarea pământului la români, din vechime până la punerea în aplicare a sistemului metric, Bucureşti, Atelierele grafice Socec, 1913.Şerban, Valentina, în CL, 12, nr. 2, 1967, p. 249 – 255 (măsuri de greutate).

Utilaje: ***Nomenclatura minimală a produselor şi utilajului. Vol. I – II. I: Nomenclatura. II: Indice alfabetic, ed. a II –a, Bucureşti, Imprimeria naţională, 1949 (Comisiunea de Stat a Planificării, Institutul central de statistică) .

Dintre acestea deosebit de riguroase ni s-au părut „Câteva

capitole din terminologia calului” de Sever Pop (1929) şi „terminologia

calului (părţile corpului)” de Ştefan Paşca (1929) care se întemeiază pe

răspunsurile primite de Muzeul Limbii Române din Cluj la chestionarul

despre cal, trimis diverşilor componenţi în vederea pregătirii „Atlasului

lingvistic român” şi aplicând principii ale geografiei lingvistice. La fel –

terminologia forestieră şi a plutăritului studiată între 1955 – 1957 de V.

Arvinte sau terminologia casei, la care s-au oprit Ion Ionică (1966) şi

Ionel Stan (1964).

2. Terminologia de specialitate, parte a vocabularului

Dacă prin formula „termeni ştiinţifici” se înţeleg cuvinte şi

expresii folosite în ştiinţă iar prin „termeni tehnici” înţelegem fie

cuvinte sau expresii specifice limbajului ştiinţific, fie celui tehnic (adică

oricărui domeniu de strictă specialitate, de unde o anumită

echivocitate) prin sintagma „termeni de specialitate” ne aflăm în faţa

unei generalizări, pentru că nu avem de-a face cu asocieri restrictive

9

sub raportul sferei semantice. Mai mult decât atât, prin „termeni de

specialitate” ne putem referi şi la domeniul artei (teatrale,

cinematografice etc.) sau al meseriilor (albinerit, minerit, păstorit,

piscicultură, plutărit, morărit etc.).

Victor Vascenco, în „Probleme de terminologie lingvistică”

(Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, p. 10) precizează

că: „Termenii de specialitate se deosebesc în anumite privinţe de

cuvintele limbajului comun, şi e un lucru cât se poate de firesc,

altminteri n-ar fi fost necesar să creăm această categorie, specifică, de

vocabular: au o destinaţie precisă şi un uz restrâns, circumscris unui

anumit limbaj profesional (chiar dacă nu sunt, la origine, formaţii

savante, ci cuvinte ale limbii comune: în acest caz se produce o

specializare semantică); pot fi definiţii cu mare exactitate; denumesc

concepte care se pretează la clasificări riguroase (de exemplu,

clasificarea naturală întâlnită în tabelul lui D.I. Mendeleev); formarea

lor este rezultatul unui proces conştient şi, în bună parte, dirijat

(datorită acestui fapt apariţia unor termeni de specialitate poate fi

datată cu uşurinţă); n-au conţinut emoţional – afectiv, sunt lipsiţi de

expresivitate, căci nu se adresează afectului,ci intelectului; apar şi sunt

vehiculaţi, de regulă, în cadrul unui singur stil, cel ştiinţific, de unde

pot fi preluaţi şi de celelalte stiluri (publicistic, artistic); în descifrarea

sensului (...) rolul contextului este minimal, iar uneori nu este necesar

(...); se împrumută cu uşurinţă dintr-o limbă într-alta, contribuind prin

aceasta la accentuarea caracterului internaţional al limbajului

ştiinţific”.

Totalitatea termenilor de specialitate constituie terminologia

sau, cu termenul folosit de alţi autori, nomenclatura respectivelor

limbaje profesionale, utilizate de exponenţi ai diferitelor ramuri ale

ştiinţei, tehnicii, meseriilor şi artei. Termenul de „nomenclatură” poate

fi acceptat în acest context, cu condiţia să admitem faptul că, pe lângă

o primă accepţie (sinonim cu terminologia), mai are sensul de nume de

listă de obiecte, cu deosebire din domeniul tehnicii: utilaje, sortimente

de produse etc. (sinonim: nomenclator). În lucrările de specialitate

10

„terminologie” şi „nomenclatură” sunt utilizate când ca sinonime

(parţiale sau totale), când ca termeni desemnând noţiuni diferite.

Vom rămâne, pe parcursul cercetării noastre, la sintagmele

„terminologie de specialitate” / „limbaj de specialitate”, pentru a evita

orice ambiguitate ar putea-o genera cvasisinonimă cu „nomenclatură”.

Vom considera terminologia o structură complexă, cu diferenţieri

„dialectale” mai mult sau mai puţin accentuate.

** *

Dacă fonologia sau morfologia sunt caracterizate prin structuri

simple şi clare, lexicul unei limbi cu greu poate fi descris global, ca un

sistem. Se pot identifica, însă, o serie de sisteme parţiale sau

subansambluri ale vocabularului, fiecare dintre acestea reunind

aspecte complexe şi variate. Astfel, din punct de vedere al frecvenţei şi

al valorii de întrebuinţare, lexicul limbii române se clasifică în

vocabular fundamental (sau de bază) şi masa vocabularului. Dacă

vocabularul fundamental reprezintă o structură unitară şi este, implicit,

reductibil la câteva caracteristici (cuprinde cuvinte absolut necesare

comunicării, având o vechime şi o stabilitate mare în limbă; cuvintele

incluse aici sunt cunoscute şi folosite de toţi vorbitorii; au o mare

capacitate de derivare şi valori polisemantice), din masa vocabularului

face parte un lexic masiv şi, implicit, mai greu de ordonat. Ca sisteme

parţiale sunt admise, de regulă: arhaismele, regionalismele,

neologismele, termenii tehnico – ştiinţifici, argoul, jargoul şi expresiile

idiomatice.

Cuvintele de specialitate (sau terminologia specializată) sunt, de

regulă, reunite în subansamblul „termeni tehnico - ştiinţifici”. De

aceea, cine îşi propune un studiu la nivelul terminologiilor de

specialitate, trebuie, înainte de toate, să delimiteze materialul de

cercetat din vocabular. Dat fiind că vocabularul operează cu un număr

în principiu infinit de termeni, se impune abordarea unei metode de

cercetare, care să asigure o segmentare a materialului lexical pe baza

11

unor criterii cât mai obiective. Spre exemplu, pentru a cerceta numele

de culori, Angela Bidu – Vrănceanu se oprea la două metode: metoda

onomasiologică şi metoda câmpurilor (în vederea delimitării

materialului cercetat) şi la metoda semasiologică (în vederea analizei

materialului lexico – semantic, delimitat în prima etapă). Lucrarea

Angelei Bidu – Vrânceanu, „Analiza structurală a vocabularului limbii

române contemporane. Numele de culori.” demonstrează eficienţa

aplicării acestor metode pentru realizarea unei cercetări lexico –

semantice.

Într-adevăr, onomasiologia este o metodă eficientă pentru

stabilirea locului terminologiilor de specialitate în structura

vocabularului, datorită caracterului ei eterogen. Adesea onomasiologia

a fost numită „enciclopedia semanticii”, fapt justificat de împrejurarea

că ea sintetizează etimologia, cunoaşterea istorică, socială şi

etnografică. Este ramura cel mai puţin formalizată a lingvisticii, pentru

că se ocupă în mod direct de relaţiile vocabularului cu societatea;

faptul este, însă, absolut benefic în cazul, de pildă, al studierii

terminologiei unui domeniu de activitate (păstorit, piscicultură etc.)

care nu poate fi determinată în întreaga ei structură decât prin

abordarea inclusiv a unei perspective sociolingvistice. Un exemplu:

pentru piscicultură – peştii marini se regăsesc ca denumire mai ales în

terminologia comercială; astfel, „ac – de – mare” este o denumire

cunoscută numai de oamenii de la oraş, de cumpărători etc.

Ca principiu obiectiv de segmentare a vocabularului,

onomasiologia se combină, aşadar, cu metoda câmpurilor pentru a

delimita o clasă lexicală în interiorul căreia se pot analiza mai riguros

relaţiile de sens. Metoda câmpurilor, utilizată sub diferite nume,

dintre care cele mai frecvente sunt cele de câmpuri lingvistice

lexicale sau semantice reprezintă, de fapt, o modalitate concretă

de aplicare a metodei onomasiologice, cu o sferă mai restrânsă,

pentru că exclude datele extralingvistice prea detaliate pentru analiza

lingvistică. Metoda câmpurilor prezintă mai ales avantaje de ordin

12

practic, facilitând abordarea unui subansamblu – deci ansamblul

vocabularului, spre a-i determina structura.

În ceea ce priveşte metoda semasiologică, aceasta codifică

unitatea lexicală prin semnificantul grafic: fiecărui semnificant îi este

asociat un ansamblu de semnificaţii pe care acest semificant este

susceptibil să îi vehiculeze. Dacă onomasiologia are în vedere toate

numele (sinonime) care desemnează un anume sens, semasiologia are

în vedere polisemia cuvântului. Relaţia semasiologie – onomasiologie a

fost utilizată în analiză de numeroşi reprezentanţi ai semanticii lexicale

europene (E. Coşeriu, K. Baldinger).

** *

Terminologiile de specialitate au un loc distinct în vocabularul

limbii române contemporane, deşi reprezintă – în esenţă – un domeniu

încă oarecum controversat. Terminologia (ca disciplină) posedă o serie

de principii de bază (teoria terminologică) şi o finalitate aplicativă

(elaborarea de dicţionare, vocabulare, bănci de date etc., dar şi o

normalizare a denumirilor). Ca domeniu interdisicplinar ea se

intersectează cu lingvistica, logica, ontologia, sociologia, informatica,

disciplinele tehnico – ştiinţifice. Din perspectiva obiectului său de bază,

terminologia face parte din lingvistica aplicată.

La nivelul terminologiei ca disciplină se pot identifica trei

orientări diferie:

terminologia: ştiinţă interdisciplinară preocupată de

problemele generale ale unor subsisteme lingvistice;

terminologia: disciplină legată de filosofie prin fundamentarea

categoriilor logice de sisteme de concepte;

terminologia: subcomponentă a lexicului care pune în evidenţă

limbajele de specialitate ca subsisteme ale limbajului general.

Elementele teoretice pe care terminologia le tratează sunt:

noţiunile (conceptele);

sistemele de noţiuni;

13

reprezentarea noţiunilor prin termeni şi definiţii;

formarea termenilor;

aspectele frazeologice ale limbajelor de specialitate;

principiile terminologice şi terminografice;

abordarea sistematică a problemelor terminologiei.

Studiile cercetătorilor români la nivelul terminologiei (cele citate

după Ion Coteanu şi Ion Dănăilă – „Introducere în lingvistica şi filologia

românească”, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1970) dar şi cele

mai recente, cum ar fi Angela Bidu – Vrănceanu - „Analiza structurală a

vocabularului limbii române contemporane. Numele de culori”,

Tipografia Universităţii din Bucureşti, 1976; Ion A. Florea –

„Terminologia fierăriei în mediul rural din Moldova şi Bucovina”,

Tipografia Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1981; Gabriel Burlacu,

Constantin Silinescu, Vasilica Dăescu, Daniela Florea – „Mediul

înconjurător. Termeni şi expresii uzuale”, Editura Paideia, Bucureşti,

2003 etc. evidenţiază, de regulă, procesul de formare a terminologiei

respective, etapele parcurse şi rezultatul acestui proces, dar şi

posibilităţile de integrare oferite de inventarul lexical prezentat.

Cercetările terminologice reflectă, în mod obişnuit, atât planul

sincroniei limbii, cât şi pe acela al diacroniei. Investigarea cadrului

istoric şi lingvistic în care s-au realizat anumite nuclee terminologice

este dublată, adeseori, de analiza aspectelor ce privesc crearea şi

evoluţia mijloacelor lingvistice utilizate pentru formarea unei anume

terminologii (folosirea derivării, a compunerii, a calcurilor etc.). De

asemenea, unii cercetători acordă atenţie creativităţii limbajului

respectiv şi integrării unor termeni în familii lexicale sau în structuri

frazeologice, corespondenţei dintre mijloacele de expresie şi conţinutul

elementelor lexicale.

14

Bibliografie

I. Dicţionare

1. *** - „Dicţionarul explicativ al limbii române”, Ed. Academiei

Române, 1975, ediţia I, Bucureşti şi ediţia a II – a Bucureşti, Ed.

Univers Enciclopedic, 1996.

2. *** - „Dicţionarul limbii române moderne”, Bucureşti, Editura

Academiei R.S.R., 1961.

3. Andrei, Niculae – „Dicţionar etimologic de termeni ştiinţifici.

Elemente de compunere greco – latine”, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi

Enciclopedică, 1987.

4. Bulgăr, Gheorghe – „Dicţionar de sinonime”, Ed. Albatros,

Bucureşti, 1972.

5. Candrea, Aurel; Adamescu, Gheorghe – „Dicţionarul enciclopedic

ilustrat” (vol. I, II), Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1926 – 1931.

6. Candrea, Aurel; Densunianu, Ovid – „Dicţionarul etimologic al

limbii române. Elementele latine”, Bucureşti, 1907 – 1914.

7. Seche, Luiza; Seche, Mircea – „Dicţionarul de sinonime al limbii

române”, Ed. Academiei R.S.R., 1982.

II. Lucrări de lexicografie şi lexicologie

1. Bahnev, W. – „Observaţii asupra metodelor actuale de cercetare a

vocabularului”, în „Limba română”, 1961, nr. 3 şi 4, Editura

Academiei R.S.R.

2. Bidu – Vrânceanu, Angela – „Strucutra vocabularului limbii

române. Probleme teoretice şi aplicaţii practice”, Bucureşti, E.S.E,

1986.

3. Bidu – Vrânceanu, Angela; Călăraşu, Cristina; Ionescu –

Ruxăndoiu, Liliana; Mancaş, Mihaela; Pană Dindelegan,

Gabriela – „Dicţionar de ştiinţe ale limbii”, Ed. Nemira, Bucureşti,

2001.

15

4. Brâncuş, Gr. – „Istoria cuvintelor”, Ed. Coresi, Bucureşti, 1991.

5. Brâncuş, Gr. – „Vocabularul autohton al limbii române”, ESE,

Bucureşti, 1983.

6. Bucă, M.; Evseev, V – „Probleme de semasiologie”, Ed. Facla,

Timişoara, 1976.

7. Coşeriu, E. – „Lingvistica din perspectiva spaţială şi

antropologică”, Ştiinţă, Chişinău, 1994.

8. Coteanu, Ion – „în legătură cu sistemul vocabularului”, în

„Probleme de lingvistică generală”, vol. II, Editura Academiei

R.S.R., Bucureşti, 1960.

9. Coteanu, Ion & Bidu – Vrănceanu, Angela – „Limba română

contemporană”, vol. II (vocabularul), Ed. Didactică şi pedagogică,

Bucureşti, 1975.

10. Coteanu, Ion; Dănăilă, Ion – „Introducere în lingvistică şi

filologia românească”, Ed. Academiei R.P.R., Bucureşti, 1970.

11. Graur, Alexandru – „Tendinţele actuale ale limbii române”, Ed.

Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.

12. Guţu – Romalo, Valeria – „Un procedeu distribuţional de

delimitare a paradigmelor”, în „Studii şi cercetări lingvistice”, nr.

1, 1964.

13. Rosetti, Al. – „Istoria limbii române”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,

1964.

14. Scaff, A. – „Introducere în semantică”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,

1966.

III. Lucrări de terminologie

1. Bidu – Vrănceanu, Angela – „Analiza structurală a vocabularului

limbii române contemporane. Numele de culori”, Ed. Univ. din

Bucureşti, 1976.

2. Burlacu, Gabriel; Silivescu, Constantin; Dăescu, Vasilica;

Florea, Daniela – „Mediul înconjurător. Termen şi expresii

uzuale.”, Ed. Paideia, Bucureşti, 2003.

16

3. Florea, Ion A. – „Terminologia fierăriei în mediul rural din

Moldova şi Bucovina”, Ed. Univ. „Al. Cuza”, Iaşi, 1981.

4. Jurconi, Ion – „Terminologia şi societatea informaţională”, în vol.

„Analele Universităţii din Craiova”, an VI, Ed. Universitară, 2002.

5. Pavel, Eugeniu; Rucăreanu, Costin – „Introducere în

terminologie (noţiuni fundamentale)”, Ed. Academiei Române, Ed.

Agir, Bucureşti, 2001.

6. Pătruţ, Ioan – „Nume de persoane şi nume de locuri româneşti”,

Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984.

7. Petrişor, Marin – „Pastoral terminology in Romanian”, în Analele

Universităţii Craiova, anul VI, 1978.

8. Ursu, N.A. – „Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti”, Ed.

Ştiinţifică, Bucureşti, 1962.

9. Vascenco, Victor – „Probleme de terminologie lingvistică”, Ed.

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975.

17