Planul lucrării

Introducere

I. Procedee de îmbogăţire a vocabularului – Conceptul de

familie lexicală

II. Medote interne – Derivarea

Concluzii

Bibliografie

1

INTRODUCERE

Dintre sistemele limbii, vocabularul este cel mai mobil, adică cel mai

sensibil la înnoire. De fapt în vocabular se întâmplă ceea ce se petrece într-o

comunitate umană. În timp, survin apariţii şi dispariţii. Altfel spus dispar şi apar

cuvinte1.

În lumea şcolară circulă o povestire în legătură cu dinamica vocabularului.

„Se spune că, dacă am putea însufleţi cuvintele unei limbi, le-am transforma în

mici vieţuitoare, le-am introduce într-un recipient de sticlă şi le-am observa timp

îndelungat, am constata fenomene esenţiale în lumea vie, apariţii şi dispariţii.

Astfel, în timp, vocabularul se îmbogăţeşte”2.

Îmbogăţirea vocabularului înseamnă apariţia de cuvinte, apariţia de sensuri

şi apariţia de unităţi frazeologice.

Îmbogăţirea vocabularului se realizează prin două mijloace; mijloace interne

şi mijloace externe de îmbogăţire a vocabularului.

Necesităţile de îmbogăţire a vocabularului sunt satisfăcute printr-o cale

internă; crearea de cuvinte noi în cadrul aceleiaşi limbi, pornind de la cuvinte

existente şi pe o cale externă, prin împrumuturi de cuvinte din alte limbi3.

Principalele procedee interne de îmbogăţire a vocabularului românesc sunt:

derivarea, compunerea şi schimbarea valorii gramaticale.

Formarea termenilor în limba română s-a organizat ca un domeniu lexical

distinct, al cărui scop îl reprezintă analiza mecanismului prin care limba română

concepe, pornind de la cuvintele primare avute la dispoziţie şi utilizând diferite

procedee şi lianţi, cuvinte noi. Acestea sunt cuvinte formate prin metode interne de 1 Mioara Avram, Gramatica pentru toţi, Ed. Humanitas, Bucureşti,1997, p. 45;2 Mădălina Bogdan, Gramatica practică pentru ciclul primar, Ed. Coresi, Bucureşti, 2000, p. 137;3 I.C. Chiţimia, Începuturile scrisului în limba română, pe https://dacoromanica.wordpress.com/studii-clasice/profdrdoc-ic-chitimia-inceputurile-scrisului-in-limba-romana/, accesat la data de 23.10.2015;

2

îmbogăţire a vocabularului. În mod surprinzător, importanţa lor este mai mare,

dacă ţinem seamă de faptul că fiecărui cuvânt împrumutat sau moştenit înaintea

secoloului XIX îi revin 2-4 urmaşi infiinţaţi pe teren românesc. Într-adevăr

cuvintele formate în română constitue sfertul vocabularului limbii române literare.

Dar, uzitarea lor este diminuată comparativ cu elementele moştenite (spre

exemplu, când ponderea lor se dublează, procentul celor româneşti coboară în

circulaţie de trei ori). În jur de 74% din lexicul literar românesc este reprezentat de

împrumuturile latino-romanice împreună cu elementele moştenite din latină,

ponderea lor în circulaţie fiind mai mare. Un puternic specific romanic, accentuat

faţă de lexicul global îl are forma cult ă actuală a vocabularului limbii române4.

Un caracter sistematic comparabil cu caracterul gramaticii îl are formarea

cuvintelor, prin compunere şi derivare. Ţinând seamă de faptul că derivarea cu

sufixe, este metoda cea mai productivă, seamănând destul de bine cu flexiunea

gramaticală (alipirea morfemelor la sfârşitul cuvintelor), o parte din specialişti

socotesc acest capitol ca subdiviziune a morfologiei, cum efectele acţiunii

procedeelor formative se materializează în unităţi lexicale noi, considerăm că

formarea termenilor este de fapt o problemă de lexicologie5.

Vom discuta în continuare despre mecanismul de formare a cuvintelor noi în

limba română, trecând peste dezbaterea familiei lexicale ca procedeu de organizare

în jurul cuvântului de bază.

Ca procedee de formare a cuvintelor enumerăm: compunerea, derivarea,

conversiunea (considerată de unii specialişti ca o subdiviziune a derivării),

compunerea, calculul lingvistic6.

4 Theodor Hristea, Probleme de etimologie, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti,1968, p. 66;5 Mioara Avram, op. cit, p. 47;6 Ibidem, p. 49;

3

I. PROCEDEE DE ÎMBOGĂŢIRE A VOCABULARULUI –

CONCEPTUL DE FAMILIE LEXICALĂ

O familie lexicală „înglobează totalitatea cuvintelor formate prin derivare,

prin compunere şi prin schimbarea valorii gramaticale de la acelaşi cuvânt de

bază”7.

Astfel, de la verbul ,,a face’’ au fost formate mai multe derivate:

- cu sufixe: facere; făcătură;

- cu prefixe: preface; răsface;

- derivate parasintetice: prefăcător; prefăcătorie; prefacere;

- compuse propriu-zise sau cu elemente de compunere: binefacere;

răufăcător; binefăcător8.

Într-o familie lexicală „nu trebuie să includem decât derivatele şi compusele

create în interiorul limbii respective şi eventual împrumuturile neologice

analizabile”9. Neologismele împrumutate dar neanalizabile sau locuţiunile şi

expresiile în care intră un cuvânt oarecare nu aparţin familiei lexicale a acestuia10.

Dacă urmărim cuvintele unei familii lexicale: muncă, muncitor,

muncitorime, muncitoresc, muncitoreşte, a munci, observăm câteva caracteristici

ale acesteia:

a) toate sunt înrudite în ceea ce priveşte sensul lexical;

b) cuvintele nu aparţin unei singure categorii lexico-gramaticale:

„muncitor, muncitorime” sunt substantive, „muncitoresc” este

adjectiv, „muncitoreşte” este adverb, „a munci” este verb.

7 Dumitru Irimia, Gramatica limbii române, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, p. 84;8 Mădălina Bogdan, op. cit., p. 140;9 Vasile Şerban, Sintaxa limbii române, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 119;10 Ibidem, p. 123;

4

c) Toate cuvintele au un element comun care este ,,munc-„ care se

numeşte rădăcină sau radical.

În sensul flexiunii, acest element pe care îl numim rădăcină poate fi uşor

modificat, fără să fie şi înlocuit.

În familia de cuvinte în care intră: purta, purtat, nepurtat, purtare, port,

purtător, rădăcina cunoaşte patru variante: purt-, port-, porţ-, poart-11.

Rădăcinii i se adaugă anumite elemente pe care le numim afixe. După

poziţia pe care o ocupă faţă de rădăcină, elementele adăugate acesteia se împart în

două mari categorii: prefixe , aşezate înaintea rădăcinii, şi sufixe aşezate la

sfârşitul rădăcinii.

Cuvântul care serveşte ca element de bază pentru formarea altor cuvinte se

numeşte cuvânt - bază sau primitiv. Cel format prin adăugarea unui prefix sau

sufix se numeşte cuvânt derivat12.

Important este faptul că, de multe ori prefixele şi sufixele nu se adaugă

direct la rădăcină, ci la aşa numita temă lexicală. Aceasta este comună tuturor

formelor flexionare şi gramaticale ale unui cuvânt şi este formată în mod

obligatoriu dintr-o rădăcină şi cel puţin un sufix sau un prefix. Astfel, muncitorime

este derivat prin adăugarea sufixului –ime, la tema muncitor,iar această temă, la

rândul ei, este ea însăşi un derivat de la munci+ sufixul tor.

Ţinând seama de partea de vorbire ce constituie „punctul de plecare al

derivării, temele lexicale pot fi împarţite în verbale şi nominale”13. Despre

adjectivul încântător spunem că s-a format de la o temă verbală, care este încânta,

în timp ce florăreasă provine de la o temă nominală, care este florar (din flor+-ar).

II. MEDOTE INTERNE – DERIVAREA11 Ibidem, p. 128;12 Mădălina Bogdan, op. cit., p. 143;13 Ion Coteanu, Sintaxa limbii române, Ed. Albatros, Bucureşti, 1986, p. 31;

5

Derivarea „este procedeul prin care se formează cuvinte noi din radăcini ale

cuvintelor existente, la care se adaugă afixe lexicale sau lexico-gramaticale”14.

Prin adăugarea unuia din cele două feluri de afixe (sufixe sau prefixe) la o

rădăcină, corpul cuvântului creşte iar prin reducerea unui afix corpul cuvântului

scade. De aceea există două feluri de derivări: progresivă şi regresivă.

Derivarea progresivă se realizează prin prefixare, sufixare cu prefixe şi

sufixe (derivare parasintetică)15.

Derivarea cu sufixe

Derivarea cu sufixe este mult mai răspândită decât cea realizată cu ajutorul

prefixelor. După o statistică aproximativă există în limba română aproximativ 500

de sufixe, dintre care unele sunt foarte vii sau productive în epoca noastră16.

Existenţa unui număr mare de sufixe, precum şi productivitatea

incontestabilă a unora dintre ele ne îndreptăţeşte să spunem că limba română este o

limbă de tip derivativ, asemenea latinei, care-i stă la bază şi a cărei structură o

continuă în linii mari.

Cuvintele nou-create cu ajutorul sufixelor se pot clasifica în câteva categorii

mai importante, după valoarea semantică:

Nume de agent: muncitor, lucrător, cioplitor, zidar, electrician, croitor,

etc;

Nume de instrument: ascuţitoare, secerătoare, stropitoare, etc;

Derivate cu sens colectiv: tufiş, frunziş, aluniş, ţărănime, muncitorime,

tineret, etc;

14 Constantin Parfene, Literatura în şcoală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977, p. 171;15 Theodor Hristea, Sinteze de limbă română, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981, p. 5;16 Clara Georgeta Chiosa, Baze lingvistice pentru teoria şi practica predării limbii române, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1990, p. 6;

6

Derivate care indică originea: muntean, moldovean, albanez, elveţian,

românesc, etc

Derivate augmentative: băieţandru, băieţoi, măturoi, etc

Derivate diminutivale: ciobănaş, muguraş, fetiţă, vântuleţ, etc.

După părţile de vorbire cărora le aparţin derivatele cu ajutorul sufixelor se

pot clasifica în:

- substantivale: muncitor, tinerime, băieţan;

- adjectivale: fricos, săptămânal;

- verbale: abstractiza;

- adverbiale: voiniceşte, pieptic, realmente.

În limba română se formează cuvintele masculine de la feminine şi invers.

Acest procedeu se numeşte moţiune, iar sufixele, moţionale17.

Dintre sufixele moţionale menţionez:

- pe „–ă” din prietenă, format de la prieten;

- pe „– că”, italiancă;

- pe „– easă”, spălătoreasă;

- pe „– oaică”, zmeoaică, lupoaică.

Sufixele moţionale cu ajutorul cărora se formează substantivele masculine de

la feminine ( curcan, format de la curcă+sufixul „–an”) sunt mai puţine18.

Derivarea cu prefixe

Derivarea cu prefixe nu este aşa de bogată, în sensul că prefixele sunt mai

puţine ca sufixele19. De multe ori cuvintele formate cu prefixe aparţin aceleiaşi

categorii lexico-gramaticale ca şi baza de la care a pornit derivarea:

des-: descâlci, descoase;

17 Ibidem, p. 8;18 Mădălina Bogdan, op. cit., p. 146;19 Ibidem, p. 155;

7

între-: întredeschide, întrezări;

re-: recăpăta, redeosebi, retrăi;

stră-: străbate, străfulgera, străluci.

Alteori, cuvintele formate cu ajutorul prefixelor pot aparţine altei clase

morfologice decât primitivele, dar în acest caz este nevoie şi de un sufix.

De exemplu, verbele „îndulci” şi „înroşi” provin de la adjectivele „dulce” şi

„roşu”.

Prefixe neologice:

ante-: antebraţ, antedeviz;

anti-: antipopular, antiatom, antichimic;

contra- :contracandidat, contrapagină, contrapunct;

hiper-: hipercorectitudine, hiperaciditate;

inter-: interbelic, interjudeţean;

post-: postbelic, postfaţă, postuniversitar;

trans- :transcarpatic, transpune;

ultra- :ultrascurt, ultrasecret.

Prefixele: „hiper-” „super-” , „ultra-” „extra-”, au şi valori superlative20.

Prefixele vechi sunt înlocuite cu altele noi şi se schimbă înseşi procedeele de

formare a cuvintelor iar „derivarea cu prefixe capătă o mare întrebuinţare şi

aceasta nu ramâne fară urmări în ceea ce priveşte structura limbii în general”21.

Derivatele care folosesc şi preafixarea şi sufixarea se numesc derivate

parasintetice (exemplu:desfrunzit)22.

20 Angel Bidu Vrânceanu, Narcisa Forărescu, Cuvinte şi sensuri, Ed. Ştiinţifică şi Pedagogică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 165;21 Theodor Hristea, Sinteze de limbă română,..., p. 12;22 Mioara Avram, op. cit, p. 70;

8

Derivarea regresivă

Alături de derivarea propriu-zisă sau progresivă există şi o derivare regresivă

sau inversă, care este „procedeul analogic de creare a noi cuvinte şi forme

gramaticale prin suprimarea unor afixe reale sau aparente de la cuvinte şi forme

gramaticale existente deja în limbă”23.

La baza derivarii regresive stă întotdeauna un proces de analogie.Astfel,

pentru că existau în limbă cuvintele „sculptor”, „sculptură”, „sculpta”(toate trei

explicate prin împrumut) şi substantivele „pictor”şi „pictură”(tot împrumutate) a

fost posibil să se creeze şi un verb „a picta”,care a apărut în limba română abia la

sfârşitul veacului al XIX-lea. Neologismele „pictor”şi „pictură” aveau aspect de

derivate şi de aceea a fost uşor să li se reconstituie prin analogie un presupus

primitiv „a picta”,care a rezultat prin suprimarea sufixelor „-tor”şi „-tură”.

picta –pictor şi pictură, dupa modelul

sculpta - sculptor şi sculptură

putem vorbi de derivate regresive postsubstantivale „prin care înţelegem

procedeul de formare a cuvintelor de la substantive prin suprimarea unor afixe”24

Printre denumirile de arbori şi arbuşti fructiferi, mai ales exotici se întâlnesc

formaţii regresive. Astfel, „banan”, „mandarin”, „portocal” şi altele, sunt formate

în româneşte de la numele fructelor importate (banană, mandarină, portocală, etc)

prin suprimarea lui „-ă” final, care a fost interpretat ca un afix cu valoare lexicală

sau derivativă. Modelul după care s-au format astfel de cuvinte îl constituie vechile

cuvinte : păr-pară, prun-prună şi altele în care ambele elemente ale perechii sunt

moştenite din latină25.

Cele mai numeroase derivate regresive sunt aşa-zisele substantive

postverbale de genul:

23 Ibidem, p. 79;24 Vasile Şerban şi Ivan Evseev,Vocabularul românesc contemporan, Ed. Falca, Timişoara, 1978, p. 277;25 Mioara Avram, op. cit, p. 80;

9

avânt- avânta;

cuget- cugeta;

ceartă- certa.

Asemenea substantive, de obicei abstracte, s-au format prin analogie cu

perechile: gust- gusta, joc-juca, etc, moştenite din latină (gustus, gustare, jocus,

jucare)26.

Alte tipuri de derivare regresivă:

derivare regresivă postadjectivală:

desăvârşi - desavârşit;

nemulţumi - nemulţumit, nemulţumire;

după modelul : ferici – fericit - fericire.

Mai mult decât oriunde, derivatele portverbale sunt folosite în stilul

beletristic. În poezie sunt frecvent întalnite pentru că au corp fonetic redus ceea ce

le face mai expresive decât sinonimele lor de origine infinitivală. Astfel de creaţii

sunt: alint, scutur, descânt, sfărm, licur, cânt şi altele27.

„A mea e lacrima ce-n tremur

Prin sita genelor se frânge

Al meu e cântul ce-n pustie

Neputincioasa jale-şi plânge” (Octavian Goga- “Plugarii”)

CONCLUZII26 Emilian Dobrescu, Sociologia comunicării, Ed. Victor, Bucureşti, 1998, p. 72;27 Ibidem, p. 74;

10

În perioada achiziţiei limbajului care precede şcoala, vocabularul şi

gramatica sunt inseparabil însuşite pe calea intuitivă, naturală.

Până la vârsta şcolară, copiii stăpânesc aproape în întregime sistemul

gramatical şi regulile generale de formare a cuvintelor, dar creşterea volumului

lexical şi a priceperii de a-l utiliza rămâne o cale deschisă pentru toată viaţa.

Îmbogăţirea şi perfecţionarea vocabularului constituie un lucru mai greu de

realizat decât însuşirea regulilor gramaticale ale limbii române. Având în vedere că

greşelile de ordin lexical sunt mai frecvente decât cele de ordin gramatical, se

impune un studiu mai profund al lexicului la ciclul primar28.

Studiul lexicului merită o atenţie deosebită din câteva motive fundamentale.

În primul rând, „bogăţia unei limbi este dată de bogăţia şi varietatea

vocabularului ei”.29 În al doilea rând, orice progres care are loc în societate, în

domeniul ştiinţei şi tehnicii, se reflecta nemijlocit în vocabular, acesta fiind

compartimentul limbii deschis influenţelor din afară. În al treilea rând, capacitatea

de comunicare orală şi scrisă nu poate fi exersată fără un vocabular bogat şi corect

întrebuinţat.

În virtutea acestor argumente, „este important ca studierea vocabularului în

şcoala românească să fie temeinică, aprofundată, atât pe planul cunoştinţelor

despre structura lui, despre relaţiile cu celelalte componente ale sistemului limbii,

cât şi pe planul aplicaţiilor practice”30.

În învăţământul primar, vocabularul apare izolat de gramatică datorită

absenţei unei baze teoretice care să-i orienteze conţinutul. Problemele de ordin

teoretic legate de vocabular nu pot fi înţelese la clasele I-IV. Totuşi, aplicaţiile

practice, fără a se face referire la terminologia lexicală, sunt înţelese şi rezolvate cu

multă uşurinţă de către copii.

28 Angel Bidu Vrânceanu, Narcisa Forărescu, op. cit., p. 45;29 Theodor Hristea, Sinteze de limbă română, …, p. 9;30 Ibidem. 12;

11

Programă analitică de limba română aprofundează toate nivelurile limbii,

lexical, gramatical, textual şi stilistic, existând obiective de referinţă precise pentru

nivelul lexical în cadrul celor patru deprinderi integratoare, caracteristice

modelului limbii române: înţelegerea după auz, vorbirea, lectura şi scrierea. Astfel,

se acordă o atenţie mult mai mare studiului lexicului la clasele I-IV decât în anii

precedenţi, prezentându-se pe lângă obiectivele de referinţă şi activităţi de învăţare

necesare, ca:

exerciţii de discriminare a formelor lexicale corecte de cele incorecte;

exerciţii deductive, de stabilire a sensului unui cuvânt necunoscut prin

apel la context;

exerciţii de utilizare a sinonimelor, a antonimelor, a omonimelor, a

paronimelor în contexte date, fără referire la terminologia lexicală;

exerciţii de utilizare în contexte diferite a achiziţiilor lexicale noi;

exerciţii de identificare a unor cuvinte noi şi expresii noi într-un text

citit, exerciţii de selectare a vocabularului adecvat, etc31.

Prin urmare, „se recomandă învăţătoarelor şi autorilor de manuale să

acorde o atenţie sporită îmbogăţirii, activizării şi perfecţionării vocabularului

elevilor”32.

Lipsa unor articole şi a unor studii referitoare la îmbogăţirea vocabularului

prin intermediul categoriilor semantice, neacordarea unui spaţiu suficient lexicului

în cadrul programei analitice de limba română la clasele I-IV, afinităţile pe care le

simt faţă de acest obiect de studiu, m-au determinat să caut soluţii eficiente de

îmbogăţire şi de perfecţionare a vocabularului elevilor din ciclul primar în cadrul

unei lucrări metodico-stiintifice pe această temă33.

31 Roxana Tudorică, Managementul educaţiei în context european, ed. a II-a, Ed. Meronia, 2007, p. 197;32 Ioan Toca, Management educaţional, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2002, p. 127;

33 Emilian Dobrescu, op. cit., 80;

12

Consider că precizia, consistenţa şi expresivitatea comunicării orale şi scrise

sunt date, în cea mai mare măsură, de calitatea şi bogăţia vocabularului utilizat.

Prin urmare, „activitatea vizând îmbogăţirea, nuanţarea şi activizarea

vocabularului copiilor este deosebit de importantă în cadrul limbii române şi

trebuie tratată în mod egal ca şi gramatica”34.

BIBLIOGRAFIE

Cărţi:34 Mioara Avram, op. cit, p. 102.

13

1. Avram, Mioara, Gramatica pentru toţi, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997;

2. Bogdan, Mădălina, Gramatica practică pentru ciclul primar, Ed. Coresi,

Bucureşti, 2000;

3. Chiosa, Clara Georgeta, Baze lingvistice pentru teoria şi practica predării

limbii române, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1990;

4. Coteanu, Ion, Sintaxa limbii române, Ed. Albatros, Bucureşti, 1986;

5. Dobrescu, Emilian, Sociologia comunicării, Ed. Victor, Bucureşti, 1998;

6. Hristea, Theodor, Probleme de etimologie, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 1968;

7. Idem, Sinteze de limbă română, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,

1981;

8. Irimia, Dumitru, Gramatica limbii române, Ed. Polirom, Iaşi, 2000;

9. Parfene, Constantin, Literatura în şcoală, Ed. Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1977;

10.Şerban, Vasile, Sintaxa limbii române, Ed. Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1970;

11.Şerban, Vasile, şi Evseev, Ivan, Vocabularul românesc contemporan, Ed.

Falca, Timişoara, 1978;

12.Toca, Ioan, Management educaţional, Ed. Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 2002;

13.Tudorică, Roxana, Managementul educaţiei în context european, ed. a II-a,

Ed. Meronia, 2007;

14.Vrânceanu, Angel Bidu, Forărescu, Narcisa, Cuvinte şi sensuri, Ed.

Ştiinţifică şi Pedagogică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.

Resurse electronice:

1. Chiţimia, I.C., Începuturile scrisului în limba română, pe

https://dacoromanica.wordpress.com/studii-clasice/profdrdoc-ic-chitimia-

inceputurile-scrisului-in-limba-romana/, accesat la data de 23.10.2015.

14

15