Era pe înserate, când s-au întâlnit. Ţăranul venea de la câmp, iar necuratul ieşea din măruntaiele pământului. Un vânt puternic şi-a strâns aripile în jurul bietului ţăran, înfăşu-rându-l într-o pânză rece.

− Hei, omule! l-a strigat cel rău. Vino la mine.Ţăranul s-a pierdut cu firea.− Nu-ţi fie teamă. Nu-ţi fac necazuri.− Ai spus-o şi altă dată, dar m-ai înşelat.− Acum am o problemă. − S-o auzim.− Sunt mult mai tare decât dumneata. Ştii

asta… Nu dorm, nu obosesc, nu-mi pasă de du-rerea altora. În toate îţi sunt superior… Dumneata însă mă depăşeşti prin smerenie. Cum reuşeşti?

− Credinţa mă ajută, i-a răspuns ţăranul, adă-ugând: Lucifer, stăpânul tău, întruchipează mân-dria, răutatea şi orgoliul… Am şi eu, fără îndoială, câte puţin din toate aceste neajunsuri, dar nu mă pun pe mine în centrul Universului. Acolo se află Bunul Dumnezeu. Lui îi datorez şi rodul, şi bunăs-tarea mea… Într-un cuvânt: nu au smerenie doar cei care nu-l au pe Dumnezeu în suflet.

S-a întristat necuratul auzind această explica-ţie, dar, vrând să-l răsplătească pentru ajutor, se spune că a improvizat în faţa lui un fel de tarabă, pe care a înşirat, ca la piaţă, tot felul de obiecte: bâte, pumnale, spânzurători, topoare… Toate aveau în dreptul lor un preţ.

− Ce sunt acestea? s-a mirat ţăranul.− Uneltele mele de lucru. Le folosesc în func-

ţie de împrejurări. Toate îmi sunt necesare, dar m-am gândit să-ţi vând ceva şi dumitale.

Cu inima cât un purice, ţăranul şi-a aruncat încă o dată privirea spre instrumentele cu care tri-misul din infern putea stârni dispreţul, ura, invidia, cruzimea, lăcomia… Unele costau câţiva bănuţi,

altele – câteva sute de galbeni. Cea mai mare sumă era notată în dreptul unui ghimpe de nimic.

− Straniu, nu s-a putut abţine ţăranul să nu zică. De ce, mă rog, un ghimpe costă mai mult de-cât un paloş?

− Nu e un ghimpe oarecare, a surâs neomul. E ghimpele indiferenţei. Costă mai scump, deoarece acolo unde pătrunde el toate celelalte vicii şi pă-cate înfloresc din abundenţă… Hai! Nu mă reţine. Alege-ţi o unealtă potrivită şi dispari.

− Am tot ce-mi trebuie, i-a răspuns ţăranul, iar uneltele mele nu rănesc şi nu omoară, ci doar ajută pământul să rodească…

* * *Mândrie, smerenie, indiferenţă – trei însuşiri

cât trei planete separate. În jurul lor planează uni-versuri diferite, iar cei care le populează au suflete diametral opuse.

Există nenumărate feluri de manifestare a acestor sentimente. Mândria, să zicem, poate fi şi aroganţă, şi orgoliu, şi dispreţ, dar şi nobleţe, demnitate, respect faţă de sine... Un om lipsit de mândrie alunecă foarte uşor în mrejele robiei, după cum un om stăpânit de prea multă mândrie se pomeneşte adeseori faţă în faţa cu călăul…

Despre regele Franţei, Ludovic al XVI-lea, se spune că era atât de orgolios, încât a dat ordin mo-netarilor să-i imprime chipul pe cele mai scumpe monede din aur. Voia ca toată lumea să-l cunoască şi să-l admire. Pictorul a fost atât de inspirat, încât i-a redat întocmai faţa pe efigie.

Un an mai târziu, a izbucnit Revoluţia France-ză. Bastilia a fost luată cu asalt. Casa regală era în pericol. Ca să nu cadă în mâinile poporului, regele s-a îmbrăcat în haine simple, a urcat într-o caretă şi a fugit din Paris. Avea de gând să treacă frontiera şi să ceară azil politic în Anglia. Dar, la ultimul post de control, un soldat i-a verificat buzunarele

şi a găsit în ele un ludovic de aur.− În numele revoluţiei, sunteţi arestat! a strigat

santinela care l-a recunoscut după efigie.„Ce rău îmi pare că am preţuit mândria mai

mult decât smerenia”, a rostit regele cu puţin îna-inte de a-şi pune capul sub cuţitul ghilotinei.

Spre deosebire de mândrie, indiferenţa pro-voacă, de obicei, urmări cu mult mai păguboase. Omul indiferent nu săvârşeşte răul nemijlocit cu mâna sa. El doar asistă nepăsător la crimele pe care alţii le comit şi, astfel, le încurajează, le dă amploare.

„Să nu vă temeţi de duşmani, ne sfătuia scri-itorul B. Iasenski. Ei, în cel mai rău caz, vă pot omorî. Să nu vă temeţi de prieteni. Ei, în cel mai rău caz, vă pot trăda. Temeţi-vă de cei indiferenţi. Ei nu omoară şi nu trădează, dar, numai datorită aprobării lor tacite, pe pământ există şi trădarea, şi omorul!”

Unii speră că vor putea trăi în linişte şi pace, fără să le pese de suferinţa celorlalţi: „Ne vom re-trage după vorbele frumoase şi nimeni nu va bănui cât de nepăsători suntem”.

Zadarnică speranţă!„E greu să-ţi ascunzi ura, afirmă o zicală. E şi

mai greu să-ţi doseşti iubirea. Dar este de-a drep-tul imposibil să-ţi ascunzi indiferenţa”.

A fi indiferent înseamnă a purta iadul în suflet. Omul indiferent se ascunde mai întâi în umbră, apoi alunecă treptat în întuneric, în bezna neagră a infernului, de unde niciodată nu mai poate reveni la suprafaţă.

„Lumina, spunea Rovani, nu există nici pentru cel care nu vede, dar nici pentru cel care nu vrea să vadă”. Şi atunci, cum să biruim întunericul, dacă ne temem de lumină? Cum să sperăm că vom avea parte de iubire, dacă suntem indiferenţi?

Aurelian SILVESTRU

PUBLICAŢIE DE LIMBA ROMÂNĂ

SĂPTĂMÂNAL AL SCRIITORILOR DIN REPUBLICA MOLDOVAJOI, 20 august 2015. FONDAT LA 3 OCTOMBRIE 1954NR. 31-32 (3648-3649)

LA EST DE VEST

VASALII NEPĂSĂRIIÎntre filozofie şi morală

ION UNGUREANU, LA ÎNĂLŢIMEA REALĂ A SCENEI TEATRULUI LUMII

Vara, canicula şi seceta fără precedent, politica noastră strict basarabeană, dar şi vacanţa noastră cea nevinovată, să fim de acord, au lăsat uşor… adumbrit un jubileu de toată frumuseţea, importanţa şi apre-cierea, dar şi aproape incredibil!, având în vedere felul cum arată, cum munceşte, cum simte, cum gândeşte! Şi felul de a fi al bunu-lui nostru protagonist, autor şi prieten! Dar, cum Domnia Sa este dintr-o bucată cu alt mare prieten şi admirat al nostru, cu acad. Eugen Simion, împarte cu Domnia Sa titlul cel mai generos, nobil şi meritat de „nepot de măr domnesc”, conferit de Marele Nichita Stănescu prietenului şi colegului de genera-ţie, ex-preşedintelui Academiei Române!

Dar adevăr vorbim: printre puţinele bu-curii ale unui an electoral ca cel pe care îl parcurgem ar fi şi jubileul celui mai bun mi-nistru „din toate timpurile”, şi care Ministru este Maestrul Ion Ungureanu!

Ce păcat că nu a devenit prim-ministru sau preşedinte de Ţară Întreagă sau Ţară Întregită niciunul dintre aceşti mari cărturari şi artişti! Cu siguranţă eram de mult în rând cu lumea, uitam de toate aberaţiile inerente ale partidelor politice de toate culorile!

Acum, când evenimentul absolut remar-cabil s-a consumat în dricul… vacanţei re-vistei noastre, cu scuze de rigoare ne gân-dim că e o mare nedreptate să se întâmple una ca asta: să fii actor şi regizor de primă mărime şi să te naşti în afara… stagiunii tea-trale, cum ar veni!

Rămâne să ne bucurăm cu toţii că de la Sfântul Ilie aţi… moştenit tunetul vocii şi al faptei, forţa şi puterea Crezului!!! Şi cu acest Dar aduceţi inimilor noastre nepre-ţuitele şi actualele Editoriale ale Marelui Eminescu! Dar şi compania inevitabilă a ploii estivale frumoase şi rodnice, atât de necesară pământului nostru… Şi acum,

când se scriu cu… uşoară întârziere aces-te cuvinte de mare dragoste şi admiraţie, ploaia de după geam, atât de aşteptata!, poate confirma sinceritatea celor spuse de noi!

Rămânem în aşteptarea „evenimentu-lui Ungureanu”, încadrat festiv, necesar şi original stagiunii teatrale 2015-2016! Şi în serialul editorial „Teatrul vieţii mele” De la înălţimea dată de Dumnezeu la dimensiu-nea spiritului şi moralului pe care le risipiţi cu prisosinţă, primiţi de la cei care Vă iubesc şi Vă apreciază urările de La mulţi ani!, acom-paniate de aplauzele şi florile sufletului nos-tru, la care se alătură şi cititorii, şi spectatorii Domniei Voastre! Rămâneţi mereu paradig-mă a demnităţii şi conştiinţei naţionale, veri-tabil far al Reîntregirii Neamului!

Echipa săptămânalului LITERATURA ŞI ARTA

În zilele de 15 şi 16 august la Caşin, localitate din Mun-ţii Vrancei, a avut loc Festivalul „Obârşia Mioriţei”, la care a participat şi o delegaţie din Republica Moldova în frunte cu academicianul Ion Bostan, rector al Universităţii Teh-nice. Din delegaţie au mai făcut parte: profesorii Valerian Dorogan, Valeriu Dulgheru, Ilie Manole, Vasile Cartofea-nu, Sergiu Zaporojan, vicepreşedintele raionului Ialoveni Tudor Grigoriţă cu ansamblul „Haiducii”, primarul locali-tăţii Costeşti, dna Natalia Petrea, şi alţii.

Am spus la Caşin: bănuiesc că, atunci când a intenţio-nat să modeleze Raiul, Dumnezeu a făcut mai întâi o repe-tiţie, şi i-a ieşit Caşinul.

Această localitate mai este celebră în lume şi datorită porţilor de lemn ale gospodarilor. După modelul lor, pro-babil, sunt cioplite şi Porţile Raiului, şi poate chiar de către meşterii de aici, care, atunci când se mută la Domnul, îşi iau cu ei dălţile în sicrie.

E un sat-muzeu.La manifestările la care am participat la invitaţia pro-

fesorilor Ion Puiu, Constantin Tudose şi a primarului co-munei, Daniel Soroiu, Caşinului i s-a acordat brevetul de al 49-lea membru al Asociaţiei Celor mai Frumoase Sate din România.

Cum Basarabia noastră e un sat mai mare, am propus ca în Asociaţia respectivă să fie primită şi Basarabia, ca al 50-lea sat.

De aici în vremuri vechi, bacii îşi duceau turmele până în Basarabia, Transnistria, Crimeea şi Caucaz.

În aceste locuri basarabeanul Alecu Russo a cules, la 1846, „Mioriţa”.

Am menţionat la inaugurarea manifestărilor că noi, ba-sarabenii sosiţi la „Sărbătorile Caşinului”, am venit să mai culegem o „Mioriţă”, în care cei trei păstori să se împace.

Pe unul dintre cele mai înalte piscuri ale Munţilor Vrancei, în Poiana Zboina, singurul loc de pe hartă unde se întâlnesc ţinuturile celor trei personaje ale „Mioriţei”, a fost dezvelit Monumentul „Obârşia Mioriţei”.

Însemnul cioplit dintr-un lemn de stejar are trei laturi, unul e orientat către Valea Caşinului, care reprezintă ba-ciul moldovean, altul – către Soveja, care reprezintă baciul vrâncean, şi celălalt – spre localitatea ardeleană Breţcu, care reprezintă baciul ungurean.

În cele trei comune locuiesc urmaşii eroilor baladei, care s-au împăcat de mult.

Din păcate, în ultimul sfert de veac „Mioriţa” e atacată de diverşi „demitizatori”.

S-a propus să fie scoasă din toate manualele, să fie „în-fierat” spiritul ei „defetist”, care a educat greşit poporul, s-a afirmat că din cauza ei neamul românesc este unul „mi-oritic” etc.

Dar, de regulă, înaintează mari pretenţii faţă de mesajul baladei cei care nu pot pătrunde în subtextul ei filosofic şi de imagini.

Să nu dăm vina pe baladă pentru toate defectele noas-tre. Ea nu are nicio vină.

Ni se incriminează mai ales resemnarea „mioritică” a păstorului, ignorându-se că ea este una profund creştină.

Ciobanul moldovean, preîntâmpinat de Mioară, ştia de conspiraţia celor doi „veri primari”, şi ar fi putut pune lesne mâna pe o bâtă.

Dar atunci am fi avut o altă baladă. Sau una care n-ar fi rămas în memoria veacurilor, ca

atâtea alte răzbunări care au încercat să se strecoare în ba-ladele noastre populare.

Se poate face o paralelă între sacrificarea păstorului din „Mioriţa” şi cea a Domnului Iisus Hristos.

În ziua suirii pe cruce, Cel care a făcut atâtea minuni, nu putea oare să mai facă una: să scape de răstignitorii săi?

Ba bine că da.Dar El se pregătea de minunea cea mare: Învierea, fără

de care celelalte minuni ar fi dispărut în timp.Şi Tatăl Ceresc ar fi putut să-L salveze, lovindu-i cu

fulgere şi trăsnete pe cei care-l băteau în cuie pe Unicul Său Fiu.

Dar n-a făcut-o, pentru că prin acel sacrificiu necesar, a fost schimbat destinul omenirii.

Balada noastră e un poem despre Iisusul românesc. Mai cred aici că un adevărat creştin ar fi procedat ca şi

păstorul „Mioriţei”: dacă ar afla că fratele său şi sora sa in-tenţionează să-l omoare ca să-i împartă averea, acesta s-ar lăsa mai degrabă ucis, în semn de protest faţă de micimea lor, decât să se încarce de păcate şi să-şi ucidă el fraţii, de-venind ca şi Cain de neiertat în faţa lui Dumnezeu.

Aş mai îndrăzni să cred că resemnarea creştină nu este defectul nostru cel mai grav.

Ea ne-a ajutat să supravieţuim.În primul mileniu de după Hristos peste noi au trecut

zeci de popoare barbare. Dacă ne confruntam cu toate, am fi dispărut de mult

din istorie.

Străbunii noştri le aşteptau să plece. Până venea alt neam barbar…Dar, cum zice vorba, „Apa trece, pietrele rămân”. Noi suntem pietrele.Popoarele barbare au dispărut de mult din istorie, noi

am rămas. Şi aici este firesc să ne întrebăm: ce vârstă are „Mio-

riţa”?Unii o situează înainte de domnia lui Ştefan cel Mare,

când ţinutul Vrancei se afla în Muntenia. Dar ea pare a fi mult mai veche.Conceptul din „Mioriţa” se aseamănă cu principiile or-

ficilor, discipolilor lui Orfeu, care vorbeau şi traca, ei refe-rindu-se la moarte ca la o „nuntire”.

Aş mai numi balada, prin împăcarea păstorului cu moartea, un poem zamolxian.

Savanţii în unanimitate consideră limba albaneză de azi un dialect trac, explicând elementele comune, pe care le are albaneza cu limba română, ca rămăşiţe rămase în graiul nostru din graiul tracilor.

Studiind atent cele câteva zeci de cuvinte rămase din acesta, am rămas surprins constatând că balada „Mioriţa” conservă o bună parte din ele: baci („drăguţule bace”, în albaneză: bac), fluier („fluieraş de soc”, în albaneză: flo-jere), mioară („drăguţă Mioară, în albaneză: meljore), brâu („cu brâul de lână”, în albaneză: brez), brad („brazi şi păltinaşi”, în albaneză: bredh), laie („mioriţă laie”, în albaneză: laj), strungă („în strunga de oi”, în albaneză: strunge), mură („ochişorii lui, mura câmpului”, în alba-neză: mulle), a trage („tras printr-un inel”, în albaneză: trase), cornută („mândre şi cornute”, în albaneză: ker-rute), bârsană („oiţă bârsană”, în albaneză: verce), corb („pana corbului, în albaneză: korp), cal („şi cai învăţaţi”, în albaneză – kal) etc.

Acest argument lingvistic ca şi cel de concept filozofic ne fac să presupunem că balada ar fi existat din cele mai îndepărtate vremuri, poate încă în graiul vechi al traco-ge-to-dacilor (nume diferite pentru unul şi acelaşi popor), care timp de secole sau milenii chiar, fiind adaptată (şi nu tradu-să) odată cu celelalte cuvinte ale limbii la graiul nou al tra-cilor, apoi în cel al latinei corupte, pe care o vorbiseră tracii romanizaţi, iar din aceasta – într-o limbă protoromână, iar de aici – în limba română, până la forma în care a auzit-o şi transcris-o pe un petic de hârtie basarabeanul Alecu Russo la o stână de lângă Soveja.

În procesul adaptării care a ţinut secole, anumite cuvin-te devenite neînţelese au fost scoase şi înlocuite, pe când cele ce erau clare au trecut de la o generaţie la alta fără tra-ducere, numai astfel se explică prezenţa mare a cuvintelor dacice în canavaua baladei. Probabil că acum 2000 de ani balada se cânta un pic altfel:

…Trei turme de miei Cu trei ciobănei,Unul este dac, Altul este tracŞi-al treilea e get…

Părintele istoriei, Herodot, scrie că tracii erau poporul cel mai numeros, al doilea după inzi (populaţia Indiei, care acum a trecut de-un miliard), dar avea un defect: nu era unit.

Spre deosebire de majoritatea baladelor noastre, unde acţiunea se desfăşoară la timpul trecut, timpul prezent la care e depănată naraţiunea

…Iată vin în caleSe cobor la vale…,

ca şi cum ar sugera că lucrurile abia se întâmplă…Un prezent perpetuu, în care urmează să aibă loc şi

moartea–nuntă şi crima, sau poate – de ce nu ?! – împă-carea…

Povestea „Mioriţei” e despre drama noastră şi nu „Mi-oriţa” e drama noastră, cum afirmă unii „mioritologi”.

Balada este un îndemn la unitate şi o perpetuă lecţie, din care trebuie să tragem învăţămintele necesare.

Să fim demni de balada „Miori-ţa”, pe care romanistul spaniol Luis de Cortes o numea „una din cele mai frumoase poeme ale lumii”, să ne mândrim cu faptul că aparţine şi-i aparţinem şi să facem totul ca s-o me-rităm.

Nicolae DABIJA

PE URMELE MIORIŢEI

Nicolae Dabija, Vasile Cartofeanu,acad. Ion Bostan şi Valeriu Dulgheru

la monumentul "Obârşia Mioriţei"

Munţii Vrancei, pe locurile unde s-a născut balada Mioriţa

Victor TEIŞANU

Roagă-te pentru mineRoagă-te pentru mineacolo pe nisipul roşu al pustieiIerusalime, Ierusalimeam coborât la gura peşterii talespală-mă cu lacrimişi ca isopul mă voi curăţaIerusalime, Ierusalimeam coborât la gura peşterii talenimeni nu vedenimbul însângeratului creştetroagă-te pentru mineacolo pe nisipul roşu al pustiei.

Flori pentru Ion Ungureanu

2 Literatura şi arta Nr. 31-32 (3648-3649), 20 august 2015

Suntem convinşi că fiecare dintre noi nutreşte speranţa că în societatea noastră zbuciumată, necăjită şi epuizată de efort după o vară toridă, care a stors din om şiroaie de sudori chiar şi la umbră, iar ţăranul nostru cuminte şi blajin, muncind pe rupte, bea, pentru a-şi potoli setea, uncrop în loc de apă, ar trebui să se producă neapărat lucruri bune şi, de ce nu, poate chiar foarte bune. Căci de cele rele suntem sătui până-n gât.

Dar, păzea!Chiar zilele acestea s-a scumpit în mod evident pâinea.

Cea fără de care, ca şi fără de apă, omul nu prea poate exista. Sau, dacă o ducem la alt nivel, de multe ori pâinea este unicul aliment pe care şi-l pot permite persoanele ajunse pe malul prăpastiei, în pragul disperării.

Pâinea, pe care am putea-o numi o altă sfântă a sfintelor, anul acesta a fost lovită, ca şi basarabeanul, din mai multe părţi simultan: nu a plouat şi spicul a fost mult mai zgârcit decât în alţi ani; energia electrică a fost scumpită din voia unor iresponsabili pomeniţi în fruntea structurilor-cheie fără să conştientizeze că, pornind anume din acest punct, adevă-rata misiune care îţi revine este de a fi patriot al poporului tău şi nu al propriului buzunar, pe când, în cazul deciziilor luate cu privire la majorările de ultimă oră din domeniul energe-ticii şi al livrării gazelor, factorii de decizie care ar putea in-fluenţa mersul lucrurilor procedează tocmai invers etc., etc.

Ne întrebăm, oare aleşii poporului, care au smuls manda-tele de împuterniciţi prin minciuna că vor fi alături de omul simplu la bine şi la rău, conştientizează cu ce este egală fieca-re scumpire produsă: fie la pâine, la gaze, la energia electrică sau la alte bunuri, conştientizează catastrofa în care a fost aruncat omul?

Zilele acestea, în cadrul unui reportaj tv a fost intervie-vată o ţărancă revenită pentru scurt timp din băjenie pentru lucrări de reparaţie la casa părinţilor bătrâni. Fiţi atenţi, fe-meia se arăta zăpăcită de cele descoperite la baştină, vorbind despre preţurile produselor pe care a trebuit să le procure ca despre nişte adevărate prăpăstii, şi aceasta se întâmpla îna-inte de ultimele majorări. Spunea că aşteaptă cu nerăbdare să se întoarcă acolo, în Europa, unde toate lucrurile au nişte preţuri cu un suport real, bine gândit, bine pus la punct, încât oricine să-şi poată procura cele necesare. Aici, spunea dânsa, a descoperit nişte preţuri de câteva ori mai mari decât în Eu-ropa. Şi se întreba îngrozită: cum trăiesc localnicii?

Îi răspundem noi. Cu sacrificii. Cu sacrificiul lor, celor plecaţi la munci în băjenie. Părinţii ei, începând cu zilele acestea, vor plăti pentru tot de ce au nevoie ca să existe, în afară de aerul care deocamdată este în egală măsură la înde-mâna oricui, cu mult mai scump. Vor plăti nu din pensiile mizere pe care le primesc, dar din sudoarea lor. Şi, odată stabilite noile preţuri, o vor îndepărta pe această femeie de următoarea vizită pe care şi-ar fi permis-o la anul viitor, fiind

cu mult peste posibilităţile existente. Această stare de lucruri este valabilă pentru cei mai mulţi dintre năpăstuiţii care şi-au luat lumea în cap şi au plecat în căutarea unei bucăţi de pâine. Nu mai uşoare, doar asigurând stabilitatea economică. Dar şi mai greu va fi pentru cei care nu au pe nimeni trimis de acasă, iar aici, salariile fiind sub orice putere de cumpăra-re, îi vor pune faţă în faţă cu adevărata sărăcie, fiind nevoiţi să capituleze în faţa altei sfinte a sfintelor: în faţa propriei conştiinţe. Fiindcă nimic nu este mai îngrozitor decât să te pomeneşti ostatic în ghearele neputinţei de a te întreţine. Ajuns la această limită, omul poate ceda uşor principiilor de care s-a condus de-a lungul vieţii. Omul înfometat se deper-sonalizează uşor, adoptând condiţia de a deveni ceva abstract, doar un obiect însufleţit. Şi nimic mai mult.

De aceea, păzea iar şi iar, domnilor care de-ţineţi pâinea şi cuţitul! Dumneavoastră în ce ţară vreţi să vă lăfăiţi? În una unde omul se gândeşte doar la bucata de pâine, sau în una înfloritoare, unde omul este adevăratul stăpân al destinului său?

Considerăm că a venit timpul ca aleşii popo-rului să-şi arate adevărata atitudine faţă de dezas-trul economic în care s-a pomenit poporul. Ei au menirea de a ne apăra interesele, adică de sărăcia care muşcă necruţător din omul sărac. Domnilor împuterniciţi, la alegeri, noi vă acordăm mandat de încredere pentru ca să decideţi cursul zilei în favoarea omului, dar nu să devenim sclavii celor care se îmbogăţesc de pe urma jefuirii noastre. Voi de ce nu ne apăraţi interesele? De ce permi-teţi, de ce nu sancţionaţi propunerile de majorări la produsele vitale? De ce nu-i înfieraţi pe autorii lor? De ce lăsaţi să fim trataţi ca nişte deşeuri ale societăţii de care vă e scârbă să vă apropiaţi? Mergeţi la ţară, ieşiţi în pieţe în oraşe şi discutaţi cu poporul cu care mai odinioa-ră, în campaniile electorale, nu vă era greaţă să vă întâlniţi şi aţi fost propulsaţi în fotolii comode. Acum însă staţi cu partea moale la soare şi vă bronzaţi, în timp ce oamenii ard la propriu. În campaniile electorale ne vorbeaţi de nevoile noastre, arătându-vă foarte îngrijoraţi de ceea ce s-ar putea întâmpla, convingându-ne că sunteţi cei mai potriviţi pentru a fi garantul nostru în caz de dezastru economic. Şi v-am cre-zut. V-am ales. Este regretabil, dar iată că dezastrul s-a pro-dus. Stihia preţurilor a luat-o razna. Astfel, a venit momentul când trebuie să vă demonstraţi potenţialul de care sunteţi în stare întru a ne ajuta să avem siguranţa zilei de mâine. Dar şi a celei de azi.

Demonstraţi-ne, domnilor aleşi, că sunteţi oameni ai cu-vântului, respectându-vă promisiunile până la capăt. Or, ale-

gătorii v-au convins că sunt creduli, că înghit orice nadă. Şi din acest motiv nici că vă pasă de ce li se întâmplă.

O fi fiind aşa. Dar chiar dacă-i aşa, vouă ar trebui să vă fie ruşine să vă lăfăiţi în bine pe seama unui popor credul. Luptaţi pentru om, ca să se trezească, să-şi recupereze drep-tul de a avea demnitate.

De la aleşii noştri, de la demnitarii statului Republica Moldova se cere un lucru foarte serios: să demonstreze de-votament alegătorilor, pe care deocamdată doar îi mint de la o campanie electorală la alta. Şi atât.

N-am văzut şi n-am auzit nici un deputat să se opună majorării indemnizaţiilor pe care le primesc, motivând că

amână încasarea lor până la redresarea economică a ţării. N-am auzit niciun deputat sau demnitar să ameninţe că-şi va da foc, dacă nu se va stopa dezastrul din sistemul alimentar, energetic sau din alte sfere deloc mai puţin importante pen-tru viaţa omului.

Demonstraţi-ne că sunteţi oameni cu demnitate şi cu sentimentul responsabilităţii dezvoltat, gata să vă jertfiţi în numele celor care v-au ales, aşa cum ei se jertfesc pentru voi, suportându-vă indiferenţa pe care ne-o demonstraţi chiar începând cu cea de a doua zi de după scrutin! Demon-straţi-ne că vă pasă dacă mai trăim sau dacă murim. Faceţi ceva concret pentru noi. În campaniile electorale aţi vorbit suficient. Acum demonstraţi-vă respectarea promisiunilor prin fapte. Or, după cum este bine ştiut de către fiecare din-tre noi: faptele nu au nevoie de cuvinte.

Raisa CIOBANU

Stimați parlamentari! Noi, membrii Consiliului Uniunii Pen-

sionarilor din Republica Moldova, în nu- în nu-mele oamenilor în etate şi conform hotărâ-rii Congresului I al forului, suntem siliţi de situaţie a vă întreba:

- Unde sunt dividendele oamenilor conform acţiunilor încredinţate societăţilor pe acţiuni şi cine se folosesc de ele?

- De ce timp de 24 de ani, din mo-mentul privatizării patrimoniului de stat, omul nu-şi poate folosi bunurile ce îi apar-ţin pe bună dreptate?

- De ce dividendele acţionarilor sunt folosite de unii demnitari şi nu de stă-pânii - proprietari ai acestora?

Conform datelor statistice, privatizarea patrimoniului de stat (anii 1991-1994) a avut un caracter de masă, la care au par-ticipat peste 2,5 milioane de persoane – populaţia adultă a ţării. Potrivit datelor Comisiei Naţionale a Pieţei Financiare, numai 8% din acţionarii acelor fonduri de investiţii şi-au primit banii ce li se cuve-neau, ceilalţi 92% au rămas ca deţinători de acţiuni. Astăzi toți deținătorii de acțiuni au mari pretenţii, fiindcă acţiunile lor, pur-tând un caracter nominal – individual, sunt folosite de alţii. Conform art. 9 alin. (1) și (2) din Constituția Republicii Moldova, proprietatea este publică și privată, deci nu poate fi folosită în detrimentul drepturilor,

libertăților și demnității omului. Art. 46 din Constituție garantează dreptul la proprieta-tea privată și protecția acesteia, și nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii cu dreaptă și prealabilă despăgubire.

În aceeaşi ordine de idei, conform art.126, alin. (2), lit. (h) din Constituție, statul trebuie să asigure inviolabilitatea investițiilor persoanelor fizice și juridice, inclusiv a celor străine.

În paralel, art. 1, alin. (3) din Constituție stipulează că Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnita-tea omului, drepturile și libertățile lui, libe-ra dezvoltare a personalității umane, drept-atea și pluralismul politic reprezintă valori supreme și sunt garantate. Art. 4, alin.(1) și (2) stabileştet expres că dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile omului se interpretează și se aplică în concordanță cu Declarația univer-sală a drepturilor omului, cu pactele și tra-tatele la care Republica Moldova este par-te, iar dacă există anumite neconcordanțe privitoare la drepturile fundamentale ale omului și legile ei interne, prioritate au re-glementările internaționale.

De aceleași drepturi, întru dezvoltarea normelor constituționale, omul e apărat și de Codul civil, art. 315; 316; 317, unde e stipulat că dreptul de proprietate este ga-

rantat și nimeni nu poate fi silit a ceda pro-prietatea sa.

Din toate cele expuse în temeiul Constituției, al Codului civil şi al altor nor-me juridice rezultă că dividendele cuvenite acționarilor constituie un bun, iar din mo-mentul în care societatea obține profit, fie-care asociat al ei are dreptul la un beneficiu – văzut ca un element patrimonial pozitiv ce constă dintr-un câștig bănesc sau de altă natură (tot patrimonial) apt să determine creșterea avutului asociațiilor.

Care sunt doleanțele oamenilor ajunși la o vârstă înaintată, ei fiind și acționari ai societăților pe acțiuni?

Pornind de la drepturile ce le aparțin conform Constituției, Codului civil, Hotă-rârii Congresului I al Pensionarilor din RM şi votului unanim la Marea Adunare Naţi-onală din 3 mai 2015, oamenii insistă ca:

1. Dividendele nedistribuite acționarilor să fie direcționate în folosul adevăraților proprietari.

2. În baza acestor dividende să se creeze Fondul de Sprijin Financiar al Uni-unii Pensionarilor.

3. Banii acumulați în Fondul de Sprijin Financiar al uniunii să fie folosiţi pentru deschiderea Centrelor de Ajutorare a oamenilor în etate.

Pentru aceasta e necesar ca:

1.La ședința Parlamentului Republicii Moldova să se pună în discuție problema modificării art. 49, al(13) din Legea cu pri-vire la societățile pe acțiuni nr. 1134 din 02.04.1997.

În locul frazei din articolul în vigoare: „ Dividendele care nu au fost primite de acționar din vina lui în decurs de 3 ani de la data apariției dreptului de primire a lor se trec la venitul societății și nu pot fi reven-dicate de acționar, se va scrie: „Dividen-dele care nu au fost primite de acționar în decurs de un an de la data apariției dreptului de primire a lor se trec în Fon-dul de Sprijin Financiar al Uniunii Pen-sionarilor din Republica Moldova, păs-trându-i dreptul de primire a propriilor dividende și urmașilor lui fără termen de prescripție.”

Bine ar fi dacă problema dividende-lor nedistribuite adevăraților stăpâini ar fi rezolvată pe cale pașnică, civilizată, fără ieșiri în stradă sau pichetări...

Astăzi totul depinde de D-voastră, stimați aleși ai poporului, doar puterea v-am încredințat-o noi!

Victor LEANCĂ,

președintele Uniunii Pensionarilor din Republica Moldova

Multe de spus, puţine de ascultat

E perioada vacanţei şi a concediului pentru multă lume. De ani buni voiam să ajung în Grecia. Cu Doamne ajută m-am văzut la poalele Sf. Munte. Emoţii de nedescris, călcând pe atâtea locuri îmbibate de istorie creştină.

Eram convins că grecii păstrează cu sfinţenie ortodoxia, că dau dovadă de atâta râvnă pentru cele sfinte. Însă am văzut aceeaşi realitate ca la noi… feţe absente, trupuri pătimaşe şi suflete cam ofilite…

Doar mănăstirile mai păstrează acest duh al credinţei, al smereniei, al ev-laviei. Pe ele se mai ţine Ortodoxia. Astfel, rămânem optimişti că vom ieşi din această criză spirituală, căci mai avem în jur modele desăvârşite, că lumea se mai roagă, se pocăieşte, pruncii sunt aduşi la împărtăşanie…

Sfinţii Bisericii ne spun că dacă călugării vor ajunge să trăiască precum mi-renii, cei din lume vor trăi precum diavolii.

În aceste vremuri sumbre pentru credinţă, când tot mai multe voci se pro-nunţă contra Bisericii şi, prin ea, contra lui Dumnezeu, nu ne rămâne decât să cerem înţelepţire.

„Fă-ţi timp să te întrebi mai des: cărei înţelepciuni datorezi alcătuirea perfec-tă a corpului tău; ce îl ţine constant în viaţă şi îl direcţionează? Cine a statornicit legile intelectului, cele ce se manifestă până astăzi la toţi oamenii? Cine a înscris în inimile oamenilor legea conştiinţei, cea care lucrează în noi întru răsplătirea binelui şi osândirea răului? Dumnezeule Atotputernic, preaînţelept şi Atotbun! Tu ţii mereu mâna Ta ocrotitoare asupra mea, păcătosul, şi nu există clipă în care bunătatea Ta să mă fi părăsit! „, mărturisea Sfântul Ioan de Kronstadt.

Nicicând n-a fost confortabil să trăieşti după legile creştine, e o luptă să trăieşti altfel decât mulţi din jur. Şi nu e nevoie de revolte, de judecată, dar de linişte şi rugăciune, apoi vin şi celelalte… găseşti calea şi menire ta.

„Fii ca tine, fii cum ești! Pentru că, numai fiind cum ești, vei putea deveni cum ești chemat de Dumnezeu să devii! Dacă vei încerca să te construiești după un model străin de cel sădit de Dumnezeu în tine de la zămislire, chipul Său în adâncul tău, vei rătăci și vei suferi mult. Asta e lucrarea noastră: să-L primim, să-I facem loc în noi! E atât de simplu! Adevărat că nu e ușor, dar El Însuși lu-crează împreună cu noi la aceasta!”, ne spune maica Siluana Vlad.

Abia acum încep a pricepe cuvintele pe care le rosteşte mereu bunica: „Mul-te de spus, puţine de ascultat”.

Nu zadarnic ne învaţă avva Isidor Pelusiotul: „Viaţa fără de cuvânt mai mult foloseşte decât cuvântul fără viaţă. Căci viaţa şi tăcând foloseşte, iar cuvântul şi strigând supără. Dar dacă şi cuvântul şi viaţa se vor întâlni, fac o icoană a toată filosofia”.

Să vorbim prin fapte.Preot Octavian MOŞIN

De la suflet la suflet A P E LCĂTRE ALEŞII POPORULUI

LECTURĂ PENTRU COPII ŞI PĂRINŢI

Profesorul examină atent lucrarea lui Bogdan, apoi o expuse în văzul tuturor pe tabla din faţa clasei, anunţând cu voce gravă:

– Bravo, Bogdane!.. Copii, avem în clasă un adevărat talent!.. Priviţi opera colegului vostru! Cât de perfect aplică el gradaţia de ton şi calităţile spaţiale ale culorilor calde şi reci! Spectrul general al picturii redă obiectul în interdependenţă cu mediul ambiant... Parcă mâna unui maestru a preluat penelul pentru a săvâr-şi lucrarea... Atât de clar expune autorul corelaţia luminii şi umbrei!..

La recreaţie copiii se apropiau de Bogdan, exprimându-şi mirarea, sau ad-miraţia. Unii o făceau sincer, alţii, poate, din invidie. Dar în vremea asta în găoa-cea talentului se cocea deja un concept de anvergură...

Într-o amiază, când părinţii erau la serviciu, Bogdan îşi luă servieta cu vop-sele, urcă pe bicicletă şi opri tocmai în faţa bisericii. Aici, la intrare, pe frontis-piciul clopotniţei, el chitise demult acel panou mural, cu fond alb, imaculat. „Ce afişier grozav pentru o probă graffiti!”, se încurajă băiatul, hotărât să se apuce cât mai repede de treabă. „Cea mai po-trivită încercare ar fi o scenă biblică... O surpriză pentru părintele Teodosie...”, zâmbi el şmechereşte şi prinse a haşura cu un cărbunaş schiţa: vroia să înrăme-ze pe fundalul cerului înstelat imaginea Sfintei Cruci, împresurată cu raze vii, strălucitoare – simbol al luminii creştine pe pământ.

N-apucă bine pictorul să-şi iniţieze proba că alături răsări ca din pământ moş Terinte, clopotarul satului. „Ce faci aici, măi uşernicule!”, se răsti moşneagul la el. „A-apăi, i-iaca zugrăvesc... „. „Las' că-i spun eu părintelui cum mâzgăleşti tu pereţii...” Moşul plecă într-un minut. Nu zăbavă veni preotul, însoţit de prima-rul comunei. Pe loc se iscă un tărăboi cu probozeli şi supărări, care se încheie cu confiscarea penelurilor cu tot cu vopse-le. A doua zi colegii dintr-a şaptea, dar şi toată şcoala, vorbeau de acum de ispra-

va necuviincioasă a camaradului-zugrav. Directorul şcolii îl ameninţă chiar cu ex-matricularea.

Acasă mama îşi dojeni rău fiul. Necă-jit de atâta hărmălaie, Bogdan ieşi ugilit din ogradă, cotind spre casa profesorului de desen, pictor renumit prin părţile lor, cu gând să-i spună păsul şi să-i ceară un sfat. Magistrul plastician îl ascultă com-pătimitor, apoi, cuprinzându-l părinteşte de umeri, conchise: „Las' că aranjăm noi altfel lucrurile... Aşteaptă până mâine”.

În ziua următoare după lecţii Bogdan era chemat la primărie. Chiar în holul clădirii băiatul îl văzu pe profesorul de desen, discutând ceva aprig cu primarul, preotul şi încă o faţă bisericească. După cum înţelese el, persoana venită era de la Episcopia Bălţi...

Aproape toată vacanţa de toamnă Bogdan şi profesorul au lucrat împreună, pictând în ulei, pe panoul clopotniţei, o frescă murală cu simbolul Sfintei Cruci – taman aşa cum şi-o imaginase la început tânărul entuziast. Trecătorii se minunau de surprinderea tabloului divin...

În ajunul Anului Nou, la ultima lec-ţie de dirigenţie, elevii dintr-a şaptea se pomeniră în clasă cu directorul şcolii şi parohul bisericii din sat. Directorul a vorbit calm în faţa asistenţei şi a poves-tit în detalii despre lucrarea demnă a lui Bogdan, cerându-şi, într-un fel, iertare pentru mustrările de altădată. La fel şi preotul, în numele enoriaşilor, i-a mulţu-mit tânărului artist plastic pentru creaţia sa, înmânându-i în faţa clasei cadouri de preţ – o Biblie cu poze colorate şi un ceas de mână din partea Episcopiei. „Băiete, ne-ai făcut cu adevărat o mare surpriză. Te poftim pe viitor să participi şi la alte lucrări...”, încheie părintele, srângându-i cu putere mâna...

Până seara târziu Bogdan a răsfoit Biblia-cadou, studiind riguros lucrările picturale cu scene providenţiale. În du-păamiaza aceea băiatul îşi imagina că e cel mai fericit om din lume...

Andrei MOROŞANU

T R Ă I M – M U R I M sau

FAPTELE NU AU NEVOIE DE CUVINTE

...Revină, Ștefane, din Putna, Trezește-Te din somn domnesc, Că dau tătarii iarăși busna Peste pământul strămoșesc!!!

Se-ndeamnă corbii împreună, Tot rup și rup din trupul sfânt, Au rupt Bugeacul, Bucovina,Lăsând doar jale pe pământ...

Ascute-ți paloșul mai bine, Căci dușmanii sunt numeroși Și printre-a noastră boierime Avem mankurți și ticăloși...

...Revină, Ștefane, din Putna, Ești unicul ce ne lipsești! Trădați am fost de boierimea Ce-și pleacă capul tot spre...est...

...Măria Ta, mai este-o boală, Ce-n mintea multor s-a stârnit,

Precum că nu avem nici mamă, N-avem nici țară, limbă, scris...

Ne doare mult biciul minciunii, Păgân e mult din ce-a fost sfânt, Azi strângem roada...Uniunii Ce ne-a schimbat la chip și-n gând...

Am fost cu toții rupți de casă,Lipsiți de grai, de vale, deal, Să nu mai fim soră şi frate, Cu cei din Iași sau din Ardeal...

...Revină, Ștefane, din Putna Și vino, Ștefane, la Prut, Să încetăm cu toții lupta, Să o luăm de la-nceput!!!

Să spunem tuturor, să știe, Că nu-s hotare între frați Și-același grai din latinie Nu poți prin Prut să îl desparți!!!

Lilian CUREVICI

Rugăciunea Basarabiei

S U R P R I Z A

Mă lasă măcar în pridvorCe repede, Doamne Iisuse, Ce repede timpu-a trecut,Că mii de ani, iată trecură,Cum trece o zi, un minut.

Iar noi suntem încă aceiaşiCa vasele slabe de lut.Căci în loc să trăim în LuminăÎn beznă stăm ca la-nceput.

Îmi este cumva şi ruşineŞi nu ştiu ce să mai fac,Când ştiu că vii şi pentru mineŞi timpul ne bate în prag.

Mai am doar o singură şansăÎn harul Tău mângâietorIar loc de n-am în a Ta CasăMă lasă măcar în pridvor…

Ion BAJUREANU

Covoraş "Cărare". Sec XIX

3Literatura şi arta Nr. 31-32 (3648-3649), 20 august 2015

Personalităţi notorii

Vasile Şoimaru, creatorul de istorie

şi de timp trăit O personalitate unică.Aşa l-am numit pe Vasile Şoimaru, care

a muncit în ultimul deceniu cât o Academie de Ştiinţe, cât Departamentul Românilor de Pretutindeni şi Institutul Cultural Român luate împreună.

A editat două volume monumentale, in-titulate „Românii din jurul României”, pe care le-am numit cărţi-statui.

A mai scris o carte despre „Cotul Donului”, loc unde zac fără cruce peste 250.000 de ostaşi români, căzuţi aici în cel de-al Doilea Război Mondial, de care Gu-vernul României şi instituţiile menţionate ceva mai sus ori n-au ştiut, ori au uitat.

Vasile Şoimaru a ajuns la acel cimitir uriaş, întins pe câteva mii de hectare, a pus un însemn şi a dus feţe bisericeşti, care să le oficieze, pentru prima dată după 70 de ani de uitare, prohodul de înmormântare.

El, care e om din domeniul economiei, cu cercetări esenţiale în ramură (autor al ce-lebrei cărţi „Căderea premierilor”), a scris monografii: despre Cornova (cea mai bună scrisă vreodată despre o localitate de la noi) şi Miroslăveşti, i-a editat pe Paul Mihail, cărturarul consătean cu el, Nicolae Iorga, Mircea Vulcănescu, Anton Golopenţia.

Mă întorc acum la cele două volume „Românii din jurul României”. Ca să editeze aceste volume, autorul a parcurs cu maşina lui veche (care de asemenea merită o statuie), pe banii proprii (pe banii proprii şi-a editat şi cărţile), peste un milion de ki-lometri, în toate locurile unde mai sunt ro-mâni: Ucraina de la Bug şi cea de la Nipru, Nordul Bucovinei şi Maramureşul istoric din dreapta Tisei, satele moldoveneşti din munţii Caucaz şi munţii Carpaţi, localită-ţile de români, valahi, aromâni, macedo-români, meglenoromâni şi istroromâni din Serbia, Croaţia, Muntenegru, Macedonia, Albania, Bulgaria, Polonia, Italia (aici sunt sate de istroromâni), Grecia (cu megleno-români). Vasile Şoimaru este primul care a vorbit despre multe dintre aceste vetre stră-bune, reconstituind într-un fel ţara noastră veche de acum două mii de ani.

A executat zeci de mii de fotografii, o avere inestimabilă, care ar putea să consti-tuie un Muzeu, ce-ar ilustra perfect Cartea noastră de Istorie.

Această Cazanie, cum am numit cele două cărţi monumentale, ar trebui predată în şcoală ca o anexă la manualul de istorie.

Ea ar antrena memoria mai tinerelor generaţii şi ar sublinia încă o dată aparte-nenţa noastră de vasta familie a popoarelor europene.

Toate acele localităţi cu consângeni de-ai noştri îl cunosc pe Vasile. El le-a amintit de limba lor, le-a dus costume populare, cărţi, CD-uri cu cântări de la noi.

Vasile Şoimaru e una dintre marile noastre personalităţi, un distins cărturar şi un proeminent om de ştiinţă şi cultură, în faţa căruia generaţiile care vin îşi scot de pe acum pălăria ca să-i spună: „Tot ce-ai realizat, dragă Vasile Şoimaru, vorbeşte de faptul că istoria se face şi astfel, creatorule de istorie şi de timp trăit! Îţi mulţumim!”

Nicolae DABIJA

S O C I E T A T E C O N D A M N A T Ă ?Cât de mult se potrivesc si-

tuaţiei de astăzi din acest colţ de ţară atât de prost guvernat, cum este Basarabia, cuvintele scrise acum mai bine de jumă-tate de secol de scriitoarea şi filozoafa americană, născută la

Sankt Petersburg, Alisa Zinovievna Rosenbaum, cu-noscută în lumea literară sub pseudonimul Ayn Rand. De 25 de ani orbecăim în jungla capitalismului sălbatic şi neosocialismului estic. După opt ani de guvernare totalitară comunistă, graţie tinerilor, la guvernare, au venit partide democratice proeuropene (cel puţin de-clarativ). După semnarea celor trei acorduri foarte importante pentru colţul de ţară, aflat „în calea tuturor relelor”, vorba poetului, şi obţinerea unui statut privi-legiat din partea partenerilor europeni, când se credea că, în sfârşit, am ieşit pe calea dreaptă, iarăşi ne-am poticnit. Astfel, după alţi şase ani de guvernare demo-cratică, am ajuns acolo unde este mult mai rău decât de unde am pornit: o societate extrem de divizată şi bul-versată de tot soiul de cataclisme sociale în lipsa unei guvernări corecte; o criză economică foarte adâncă, cauzată în mare parte de Furtul Secolului, în care sunt implicate într-o formă sau alta elemente din toate par-tidele parlamentare; o criză moral-spirituală fără pre-cedent. Foarte mulţi conaţionali nu mai simt legătura cu pământul părinţilor şi strămoşilor lor, nu-şi mai văd rostul aflării lor aici, luând calea pribegiei în căutarea unei vieţi mai bune. De menţionat că pleacă pătura cea mai productivă, fapt ce duce la îmbătrânirea alarmantă a societăţii. Cine le va crea pensiile binemeritate celora care au lucrat o viaţă întreagă pentru creşterea şi edu-carea unei generaţii, care însă îi părăseşte?

Conform unor prognoze din exterior, până în 2030 populaţia Republicii Moldova se va reduce până la 2,5 mln. de oameni. Stau uneori şi mă mir de comporta-mentul mai-marilor zilei. Mă întreb: pe ce lume tră-iesc? Să fie atât de nesimţiţi ca să nu vadă problemele cu care se ciocneşte această aşchie de popor? Probabil fiecare dintre noi se confruntă cu situaţii când copiii

săi, rude, cunoscuţi, prieteni plecaţi peste hotare lasă totul în urma lor (părinţi în vârstă, copii lăsaţi la che-remul părinţilor şi rudelor). Mulţi dintre ei ar reveni acasă, dar ce să facă? Pericolul este mare de a-i pierde pentru totdeauna.

Că societatea noastră este grav bolnavă de o boa-lă canceroasă, cum este corupţia la toate nivelurile, ştim. Poate încă nu ştim în ce fază a cancerului se află şi dacă mai poate fi recuperată. Pe 30.11.2014 elec-toratul proeuropean, scrâşnind din dinţi, le-a acordat încă o şansă (a câta!!!) celor trei partide democrate. Însă liderii acestor partide, în stilul care-i caracteri-zează, au pângărit încrederea electoratului, creând o făcătură jalnică minoritară şi un guvern marionetă Gaburici, cu care am pierdut peste opt luni, atât de necesare pentru implementarea Acordului de Asoci-ere deja semnat.

Alegătorii conştienţi, care au votat corect (adică pentru continuarea cursului proeuropean), întreabă: de ce am ajuns în această situaţie penibilă, ruşinoasă? Am avut cel puţin două şanse de a continua cursul proeu-ropean atât de bine început prin semnarea Acordului de asociere, Acordului de liber schimb şi Acordului li-beralizat de vize, ratate atât de prostește de cei pe care i-am votat. Dacă ar fi fost ales prim-ministrul Iu. Lean-că, el ar fi continuat cursul proeuropean promovat la maximum în perioada guvernării lui, când Republica Moldova devenise o poveste de succes a Parteneriatu-lui Estic. Ce a rămas din această poveste de succes as-tăzi? Mai nimic, atât de pângărită este această poveste de succes, încât partenerii noştri europeni practic ne-au întors spatele. Cum să nu-ţi întoarcă spatele, dacă la noi se fură ca în codru, partenerii europeni nu mai sunt siguri că banii contribuabililor ţărilor lor vor intra pe uşa din faţă a BNM şi nu vor fi furaţi prin uşa din spate.

În pofida faptului că Jaful Secolului deja se înfăp-tuise, numai Iu. Leancă ar fi continuat investigaţiile referitoare la furturile de la cele trei bănci (după co-misia Kroll, invitată tot la iniţiativa lui). A doua şansă apărută după opt luni pierdute de o alianţă minoritară şi un guvern marionetă Gaburici a fost candidatura Ma-

iei Sandu la funcţia de premier, care şi-a formulat un program îndrăzneţ de ieşire din criza în care am ajuns. Ca şi Leancă M. Sandu are trecere la organismele in-ternaţionale. Însă doamna „de fier” a fost jertfită chiar de colegii ei de partid pentru nişte interese de grup apă-rute spontan şi neînţelese de cei mulţi.

Actualmente ne aflăm într-o adâncă criză politică. Societatea civilă este dispersată şi manipulată de unele cercuri cu interese. Partidele extraparlamentare nu sunt reprezentative şi nu au puterea de a schimba ceva. În situaţia unor eventuale alegeri anticipate ele încearcă să se regrupeze. Un exemplu în acest sens este Platfor-ma Social-Democrată, fiind însă din faşă o construc-ţie extrem de eterogenă, componentele ei promovând ideologii diametral opuse (de ex. PSDM al lui Şelin promovează vectorul asiatic, iar Uniunea Centristă a lui M. Petrache - vectorul proeuropean). Este încă o tentativă de a crea în acest colţ de ţară o formaţiune de stânga naţională: cu cine, cu antinaţionalul Şelin?

Iar partidele parlamentare actuale se află într-un profund stadiu de degenerare. PCRM împreună cu li-derul său, V. Voronin, e în cădere liberă, îndreptându-se sigur spre gunoiştea istoriei. PDM nu este un partid strict doctrinar, ci partidul oligarhului Plahotniuc, de care depinde existenţa şi dezvoltarea lui. El întotdeau-na îşi va găsi locul în căruţa cuiva. PLDM este şi el în decădere după mai multe găinării politice ale condu-cătorului propriu-zis. Locul lui trebuie să-l ocupe PPE al lui Iu. Leancă. PL pe parcursul mai multor scrutine electorale s-a ales permanent cu circa 10% de voturi, repetând scorul ppcd (locul căruia de fapt l-a luat!) ob-ţinut pe parcursul a peste 15 ani. Potenţialul dreptei este mai mare, în special, acum, când partidul de cen-tru-dreapta PLDM se află în declin.

Acum rămâne doar să sperăm că guvernul Streleţ va reuşi să facă ceva în problema furtului secolului. Dacă până în toamnă nu se vor întrezări măcar unele intenţii de a elucida problema în cauză, extrem de difi-cilă, atunci protestele sociale sunt inevitabile. Decizia de lichidare a celor trei bănci cu probleme este deja un pas înainte.

Oricum, în toamnă ne vom aştepta la proteste în masă, multiple acţiuni sociale, provocate de situaţia foarte gravă în economia republicii, scumpirea ener-giei electrice (motivaţia fiind devalorizarea leului) şi a gazului, absolut nefondată. Aceste scumpiri vor gene-ra majorarea preţurilor tuturor produselor. Problema este că tot soiul de derbedei vor călări aceste acţiuni protestatare în scopuri perfide pentru a obţine profituri politice. Aici televiziunile ar trebui să fie mai atente în oglindirea acţiunilor protestatare. Deunăzi priveam la Jurnal TV un reportaj despre „acţiunile ilegale” ale serviciului de pază al casei parlamentului A. Candu şi, „întâmplător!”, oligarhul V. Plahotniuc împotriva pro-testatarilor din „Orăşelul libertăţii”. Nu vă spune ni-mic acest nume de „Orăşelul libertăţii”? Seamănă leit cu cel creat în 2003 de haiducul de atunci Iu. Roşca.

Protestele din toamnă vor avea subiecte declara-te comune: reducerea preţurilor, care devin tot mai sufocante pentru unele categorii ale populaţiei (nu însă şi pentru milionarii Dodon, Petrenko, Tkaciuk!); lupta cu oligarhii şi întoarcerea miliardului furat. Mă pronunţ şi eu pentru tragerea la răspundere a vinova-ţilor în furtul miliardului, însă mi-i scârbă când îl aud pe Dodon cum se luptă împotriva oligarhilor. Dar el, milionarul, sau Greceanâi, Voronin, Şelin, Şor, Usa-tâi, alde Ţopa oare nu fac parte din acelaşi sistem oli-garhic? Pasul lui Plahotniuc de abandonare a funcţiei de parlamentar ridică mai multe semne de întrebare. Care este subtextul acestui pas? Care vor fi următorii paşi ai oligarhului? Se va găsi la noi un Poroşenko, care spre binele Ucrainei a intrat în conflict cu atotpu-ternicul oligarh Kolomoiski? Şi iarăşi apar întrebări. Soluţia problemei nu e la Dodon (cu toate că ceva timp în urmă ne inunda cu tot soiul de soluţii), nu e la Petrenko, chiar nici la membrii Platformei DA. Soluţia este acum în mâinile guvernului Streleţ şi în conducerea AIE3.

În numele dreptăţii să-i lumineze Dumnezeu!

Valeriu DULGHERU

Seminţie a neamului românesc

„Domnul General Petre STOICA m-a făcut să mă simt şi mai bun român", mi-a declarat Ştefan JURJA, erou al războiului de pe Nistru din 1991-992, purtat de patri-oţi moldoveni cu separatiştii pro ruşi şi cu Armata a 14-a rusă de ocupaţie.

Numele lui Ştefan Jurja este arhicu-noscut nu numai la Chişinău, unde a locuit până acum 10 ani, ci în toată Republica Moldova. Eroul i-a încântat pe mulţi patri-oţi – tineri, bătrâni, copii de şcoală, pentru că acest OM s-a consacrat cu trup şi su-flet măreţului ideal al moldovenilor dintre Prut şi Nistru – unirea cu Patria-Mamă.. Un erou între atâţia eroi anonimi ai româ-nilor. El „simte şi gândeşte mai româneşte decât mulţi români din ţara-mamă", avea să-mi mărturisească profesorul de limba şi literatura română Ştefan Neagu, cu 55 de ani de experienţă la catedră. Şi pentru a ne demonstra că moldovenii şi românii sunt totuna (că, aşa cum scria cronicarul Grigore Ureche în Letopiseţul Ţării Mol-dovei, toţi „de la Râm ne tragem"), Ştefan Jurja – posesor al Ordinului „Ştefan cel Mare", cea mai importantă decoraţie a tâ-nărului stat Republica Moldova - şi-a luat şi cetăţenie română.

A făcut acest pas crucial din viaţa lui la aproape un deceniu şi jumătate după încheierea războiului, când s-a convins definitiv că guvernanţii din Republica Moldova nu pun prea mare preţ pe ceea ce numim patriotism, jertfă, eroism...Iar el nu s-a împăcat cu gândul că s-a jertfit în zadar pentru pământul Transnistriei, pur-tând cu sine, prin spitale, 18 plăgi împuş-

cate şi tot atâtea schije, dar în acele unităţi sanitare a fost privit ca un simplu cetăţean care a păţit un accident la locul de muncă.

Cum fiecare erou are în viaţă un înger păzitor, Ştefan Jurja a scăpat de cele 18 schije (mai are una „cuibărită" lângă co-loana vertebrală, dar operaţia este riscantă pentru viaţa lui) după ce 1-a cunoscut pe Generalul de Brigadă Petre Stoica, preşe-dintele Asociaţiei Naţionale Cultul Eroi-lor „Regina Maria". Să-1 ascultăm pe ero-ul nostru povestind împrejurările în care s-au cunoscut:

„În 2005, Generalul Petre Stoica se afla in vizită la Chişinău, unde s-a întâlnit cu militari şi civili combatanţi în războiul de pe Nistru. În cadrul vizitei generalui

mi-a înmânat o diplomă de onoare şi in-signa Asociaţiei pe care o conduce. Com-batanţii de pe front i-au povestit cu ce greutăţi ne confruntăm zi de zi. Când mi-a venit răndul să iau cuvântul, i-am spus.

Dlui general că întâmpin mari greutăţi cu accesul la medicamentele de care aveam mare nevoie pentru restabilirea sănătăţii, grav afectată în timpul luptelor cu ocupan-ţii ruşi. Anterior venirii dlui General Petre Stoica la Chişinău, guvernanţii Republicii Moldova ne-au promis marca cu sarea şi am rămas cu promisiunile".

Generalul Petre Stoica i-a ascultat cu atenţie pe fiecare şi, ca un adevărat co-mandant care ţine la oştenii lui, i-a ajutat cum şi cât a putut. Însă Ştefan Jurja a avut

o ţâră de noroc în plus. Să-l urmărim ce povesteşte în continuare:

„După încheierea întâlnirii de la Chi-şinău, generalul a discutat în particular cu mine şi mi-a propus să vin la Bucureşti pentru a-mi vedea de sănătate. M-a sfătuit să fac o cerere la Miniştrii Administraţiei şi Internelor pentru a obţine aprobarea in-ternării în Spitalul de la „Foişor". Am găsit uşi deschise peste tot, graţie dlui general. Aici am stat internat timp de o lună şi am fost îngrijit cu cea mai mare atenţie".

În acea vară a anului 2005 era o căl-dură înăbuşitoare, iar eroul nostru de la Chişinău se afla pe un pat de spital, sin-gur, fără să cunoască pe cineva. Aşa cre-dea el. Dar nu era singur. Generalul Petre Stoica îşi făcea timp să vină în vizită la el. Şi niciodată cu mâna goală. Venea să-1 încurajeze pentru a se vindeca şi fizic, dar mai ales moral.

„Mă bucuram ca un copil când îl ve-deam pe general intrând în salon. Simpla prezenţă a Domniei sale lângă patul meu de spital era mai importantă pentru mine decât pacheţelul cu de-ale gurii şi sticla cu apă pe care mi le aducea. Ţin minte că, în vara aceea, pe la Bucureşti s-au perin-dat mai mulţi oficiali de la Chişinău, dar nici unul nu a fost curios să treacă pe la mine şi să mă întrebe de sănătate".

L-am privit pe Ştefan Jurja preţ de câ-teva secunde şi am observat cum i se ume-zesc ochii. Era un amestec de amărăciune şi bucurie. Sunt sigur că bucuria venea de la reîntâlnirea cu Generalul Petre Stoica, omul care, alături de medici, l-a ajutat să-

şi refacă sănătatea, apoi să obţină o pensie pentru gradul II de invaliditate.

Cei doi nu se mai văzuseră de aproa-pe doi ani. Mai exact, de la precedenta prezenţă la Focşani a D-lui General Petre Stoica. Atunci am făcut şi eu parte din delegaţia care a depus o coroană de flori lângă placa comemorativă ridicată în par-cul central din municipiul de pe Milcov pe care sunt dăltuite în marmură neagră numele tinerilor militari şi civili vrânceni care şi-au pierdut viaţa în zilele însânge-rate ale lui Decembrie 1989. D-l general ar fi dorit să ajungă şi în 2014 la Focşani, de Ziua Eroilor – Ziua înălţării, pentru a lua parte la sfinţirea Troiţei ridicată de Ştefan Jurja în satul Valea Coteşti, unde el s-a stabilit cu domiciliul şi a ridicat o căsuţă a lui. Agenda însă nu i-a permis. Acum şi-a făcut timp şi împreună cu Vasi-le Buruiană, Preşedintele Filialei Vrancea a Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor „Re-gina Maria”, a plecat la Valea Coteşti pen-tru a vedea Troiţa înălţată din iniţiativa lui Ştefan Jurja întru amintirea şi pomenirea eroilor români de pretutindeni şi din toate timpurile.

Radu BORCEA, ziarist, Focşani

Din partea redacţiei. Credem că în conjuncturile vieţii eroul Petre Jurja se va bucura şi de acum înainte de tot sprijinul organelor abilitate ale României şi Re-publicii Moldova . Îngerul său păzitor îl ocroteşte…

EROUL CU ÎNGER ÎN SUFLET

În autobuzul cu scaunele tapisate în culorile tricolo-rului, care mă duce spre casa părintească rămasă de ani buni singură, unde îmi petrec de obicei concediul, şed lângă o doamnă din Orhei, cu un chip îngrijorat, îmbră-cată modest, dar cu gust, care, după câte aflu mai târziu, merge în ospeţie la fiica sa stabilită cu familia la Cahul.

- Şi cum de l-aţi votat pe Ilan Shor, doamnă? V-a pro-mis că pune milioanele sale în slujba locuitorilor oraşu-lui? De altfel, am auzit că v-ar fi împărţit cadouri înainte de alegeri.

Doamna îmi răspunse aproape monosilabic, zgârcit: ”Nu ştiu, mie nu mi s-a dat nimic. Şi, în afară de Shor, au fost şi alţi candidaţi pe listă”.

Clar, doamna nu vrea să-mi dezvăluie preferinţele sale de ordin politic, evită discuţiile pe această temă. O fi de dreapta sau de stânga, pro Est sau pro Vest? La în-trebările mele în acest sens, care conţin şi răspunsuri şi afirmaţii, doamna pur şi simplu preferă să tacă.

Se teme de toţi şi de toate? Într-un fel sau altul, a avut de suferit din cauza convingerilor sale?

Renunţ la dialog. Ceea ce nu înseamnă că la un moment dat nu prind a-i spune: ”Consider că nu-i deloc bine ca scaunele să fie tapisate cu un astfel de material. E anormal, zic, să stai pe o ţesătură de culoare albastră, având în spate galbenul şi roşul.

Rămân impresionată de emoţia şi profunzimea vocii sale, când îmi răspunde grav: ”Tricolorul este un lucru sfânt. E inadmisibil să-i foloseşti astfel culorile”.

Iată că mi s-au spulberat toate îndoielile în privinţa convingerilor sale politice.

Astfel încât mă concentrez asupra peisajului dezo-lant pe alocuri, mai ales când îmi trec prin faţa ochilor lanurile de floarea-soarelui.

Suntem în sud, unde seceta, vai, şi în vara aceasta,

e la ea acasă.Pe o întinsă porţiune de drum de la Leova la Cante-

mir se fac lucrări de lărgire a şoselei; şi îmi mai luminea-ză privirile un imens panou publicitar, fixat pe marginea drumului, în apropiere de Cantemir, de pe care reuşesc să desprind: „Finanţat de poporul american”.

America ne-a ajutat de nenumărate ori, sub diferite forme, inclusiv cu milioane de dolari, după ’89, dar oamenii de rând, trebuie să recunoaştem, nu prea ştiu acest lucru. Aşa încât mă bucur să văd această formă pu-blică de recunoştinţă faţă de acest popor generos şi de informare a populaţiei ţării noastre, cu atât mai mult cu cât peste câţiva kilometri admir un alt panou, unde se vorbeşte despre un alt ajutor, acordat de Italia, Anglia, Franţa...

Cînd, după oprirea în staţie, mă îndrept spre locul meu, vecina de vizavi, care a fost martoră mai mult la monologurile mele decât la dialogul aproape inexistent cu doamna din Orhei, mă îndeamnă, cu zâmbetul pe buze: ”Aşezaţi-vă lângă mine”.

Parascovia Luca din Goteşti, stabilită la Cahul, o doamnă agreabilă, cu sufletul deschis, care a funcţionat până nu demult la o mică întreprindere, unde, din cauza frigului permanent de la locul de lucru (le îngheţau în permanenţă picioarele), s-a ales cu o boală cronică, îmi împărtăşeşte entuziasmată convingerile. ”Sunteţi profe-soară, nu-i aşa?”, mă întreabă cu acelaşi zâmbet pe faţa transfigurată de emoţia conversaţiei despre lucruri apro-piate sufletului său. Ezit căteva clipe – mă străduiesc, de obicei, pe cât posibil, din motive lesne de înţeles (unii oameni se inhibă, se închid în sine, sau, viceversa, pot deveni, uneori, chiar irascibili), să-mi divulg ocupaţia şi profesia. Îi răspund totuşi, mai târziu, după ce îi dau unul dintre ultimele numere ale revistei noastre.

- ”Literatura şi arta”? De unde aţi ştiut că-i săptămâ-nalul meu preferat?”

Ajunsă în sat pe la orele două după-amiază, cu buze-le uscate de sete, deşi nu am cine ştie ce bagaje, simt că drumul până acasă s-a lungit nesperat de mult. Dar în cu-rând în dreptul meu se opreşte o maşină: e Ionel, nepotul vecinei noastre, ţaţa Agafia Vâlcu, care, după câte ştiam, era plecat în Germania.

- Şi cum, e greu la lucru în Germania? - E foarte greu, munceam de dimineaţă până seara

târziu.- Dar cel puţin două zile pe săptămână vă odihneaţi?- Numai duminica... Când ies în drum, peste o vreme, o văd pe vecină - o

femeie în vârstă, cu toate semnele unei munci istovitoa-re (dar care i-a adus şi numeroase bucurii), de o viaţă, din zori până noaptea târziu, ca la ţară, pe chip - cum îşi petrece nepotul. Observ că e cumva schimbată la faţă, şi mă apropii de ea:

- Da ce ţi s-a întâmplat, ţaţă Gafea?- Păi, mi-am scos aproape toţi dinţii din partea de sus.- Cum aşa?- Păi, sunt aici în sat, la şcoală, pentru trei zile, câţiva

medici veniţi din America. Şi oamenii din tot satul se duc de dimineaţă, de pe la şase, şi se aşază la rând, pentru că ne tratează şi ne dau medicamente fără bani.

Aflu ceva mai târziu, de la verişoara mea, profesoara de istorie Valentina Bolocan, că medicii americani, prin-tre care un terapeut şi in dentist, au venit în satul Ţiganca, invitaţi de o confesiune religioasă cu sediul la Cantemir, şi că, în afara faptului că i-au tratat gratuit pe toţi sătenii, mai dându-le şi medicamente pentru diverse boli, au mai ajutat şi unele familii sărace, cu mulţi copii, sau pe unii bătrâni singuratici, conform unei liste pregătite şi apro-

bate de Consiliul comunei Ţiganca. Astfel, unei mame, rămase de una singură cu şase copii, i-au mobilat casa, procurându-le două dormitoare, frigider, aragaz, televi-zor; le-au adus, le-au despicat şi le-au depozitat lemne pentru iarnă.

Unor familii le-au adus şi le-au despicat doar lem-ne, altora le-au cumpărat frigidere, altora – aragazuri ş.a.m.d.

Majoritatea ţigăncenilor, care abia dacă auziseră de o Americă de peste mări şi oceane, acuma te opreau din drum şi-ţi povesteau cu lux de amănunte cât de bine i-au tratat americanii, ce aparatură sofisticată aveau, încât n-au simţit nicio durere, şi că nu le-au luat niciun ban.

...Am relatat doar câteva dintre primele impresii de la întâlnirea cu satul natal. Ceea ce nu înseamnă, în niciun caz, că pe celelalte, nu mai puţin interesante, le voi lăsa nescrise. Pur şi simplu îşi aşteaptă rândul.

Nina JOSU

DE-ALE DRUMULUI ŞI ALE... AMERICANILOR

Covor-scoarţă cu ornament stilizat floral cu coarnele berbecului şi crenguţa. Înc. sec XIX

4 Literatura şi arta Nr. 31-32 (3648-3649), 20 august 2015

În iulie curent România a sărbătorit ziua de naştere a lui Adrian Păunescu, marele fiu al Basarabiei şi mare prieten cu Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija şi cu toţi admiratorii scrisului său din arealul românesc.

Editorialul lui Nicolae Dabija „Mama Floarea” din „Lite-ratura şi arta” ne-a cutremurat inimile.

A devenit deja o tradiţie ca în ajunul zilei de naştere a Po-etului, când lipsa lui se face tot mai apăsătoare, mai grea, să pornim la drum la baştina care i-a fost leagăn lui Adrian Pău-nescu, unde părinţii lui, profesorii Floarea şi Constantin Pău-nescu, şi-au găsit refugiu în vreme de restrişte pentru familia nevoită să pornească în băjenie întru a se salva. Îi mulţumim Domnului că a făcut ca tocmai blânda noastră Basarabie să devină leagănul care i-a mângâiat copilăria celui care urma de-a lungul vieţii sale s-o cânte, s-o laude, s-o deplângă.

Ne regăsim în fiece vers dedicat Basarabiei, făcându-ne mai oameni, chiar crescând în propriii ochi.

Aşadar, împreună cu generalul de brigadă în rezervă Vasi-le Dragomir, cu ex-vice-ministrul Comerţului Valentin Cio-banu, am plecat să-l omagiem pe Poet la locul naşterii sale.

Ne-am îndreptat către bustul lui Adrian Păunescu, ampla-sat în curtea şcolii ce-i poartă numele. Ne-am recules creş-tineşte în faţa lui şi am depus câte un buchet de flori şi apoi ne-am apropiat de casa părintească.

Ograda era frumos aranjată cu mese, scaune împodobi-te cu lăicere, feţe de masă, prosoape, aici urmând să aibă loc festivităţile cu participarea sătenilor, oaspeţilor veniţi din localităţile raionului şi prieteni de-ai lui Păunescu sosiţi din partea dreaptă a Prutului. Nicolae Dabija scrie că la 23 august 1944, când se auzeau canonadele sovietice tot mai aproape, mama lui Păunescu l-a luat în braţe pe pruncul Adri-an cu intenţia de a se refugia mai adânc în interiorul ţării.

Înzestrat cu har divin, ocrotit de ceruri, a devenit un stră-lucit poet cu a cărui creaţie se mândreşte o ţară întreagă, do-vadă fiind Festivalul păunescian desfăşurat la Copăceni, dar şi în alte oraşe ale ţării.

La eveniment şi-au adus aportul primarul din Copăceni, Ana Bucur, directoarea Casei de Cultură, Ludmila Balan, re-gizorul manifestării şi profesoara de limba română Ecaterina Braşoveanu.

Copăcenenilor şi localnicilor din raionul Sângerei li s-a prezentat un concert cu artişti din republică şi de dincolo de Prut: Igor Grosu, Mihai Napu, solist al legendarului cenaclu „Flacăra lui Păunescu”, Ion Razza, Cristina Scarlat, Mihai Budurin, Corina Ţepeş, Costi Burlacu, Viorel Burlacu.

Oamenii locului se mândresc cu personalităţi ca Gheor-ghe Duca, Andrei Galben, Constantin Ţâbârnă, Ion Hadârcă, Nicolae Glib, Gheorghe Ţâbârnă, Dumitru şi Vasile Goia, Petru Hadârcă, Gheorghe Muşat şi alte nume care fac cinste neamului în întregime, reuşind să se manifeste în diferite do-menii ale ştiinţei, culturii şi istoriei.

Ne-a bucurat mult şi Aura Garlovanu cu poeziile ei cu

drag de Copăceni, care a editat şi o carte cu versuri pentru toţi care l-au iubit şi-l preţuiesc pe neîntrecutul poet Adrian Păunescu.

Am lăsat şcolii spre amintire un album de excepţie „Adri-an Păunescu” al Festivalului Internaţional de Poezie „Grigo-re Vieru”, care cuprinde poze, luări de cuvânt, poeme scri-se de Adrian Păunescu, precum şi cartea mea „Demnitatea ca testament”, în care inserez o pagină despre Marele poet: „Cuvânt de drag”. Am avut o fericită ocazie, unica într-un fel din viaţa mea, să fac cunoştinţă cu personalitatea marcantă Adrian Păunescu, în 1992, de Ziua Independenţei Republicii

Moldova, când Ambasada R. M. de la Bucureşti organizase o recepţie la Palatul Elisabeta, cu participarea conducerii de vârf a României şi a ambasadelor acreditate la Bucureşti. Mă aflam în capitala României cu probleme de serviciu, i-am te-lefonat atunci lui Grigore Vieru, care mi-a sugerat să particip la manifestare. Am stabilit o oră şi un loc de întâlnire. Marea mea surpriză a fost când maşina lui Adrian Păunescu a oprit în dreptul nostru. Pe drum am discutat despre diferite pro-bleme, inclusiv despre cele cu care se confrunta Basarabia. Păunescu mi s-a părut a fi un ambasador al durerilor noastre. L-am comparat atunci cu un vulcan în care fierbe trecutul,

prezentul şi viitorul nostru. La Palatul Elisabeta, la recepţie, reprezentanţii de la Chi-

şinău, printre care Grigore Vieru, Ion şi Doina Aldea-Teodo-rovici, Aurelian Dănilă, subsemnatul, îl aveau în preajma lor pe Adrian Păunescu. S-a apropiat de noi şi preşedintele Ro-mâniei, dl Ion Iliescu, salutându-se cu fiecare în parte, iar pe Păunescu l-a întrebat de ce arată supărat şi dumnealui i-a răs-puns: ca să nu vă supăraţi dumneavoastră. Au râs amândoi. Recepţia a decurs într-o atmosferă deosebit de sufletească.

Adrian Păunescu ne-a umplut seara cu glumele lui, cu vorbe de duh, cu dorul său de Basarabia.

I-am scris ulterior la un jubileu o felicitare: „La cei 60 de ani ai tăi, ce ţi-aş putea spune, frate Păunescu? Să rămâi ace-laşi Om de Omenie, mare Poet, distins compatriot. Dacă erau vii astăzi martirii noştri Ion şi Doina, ţi-ar cânta la jubileu. Cu siguranţă venea şi Nicolae Sulac să-ţi cânte Doina lui de dor şi drag, însă n-a fost să fie”.

Dar dacă avem azi „Totuşi iubirea” lui Adrian Păunescu, „Taina care mă apără” a lui Grigore Vieru şi „Clopotniţa de pe deal” a lui Nicolae Dabija, cu graiul nostru fără de moarte, mai există un ideal care dă un rost vieţii noastre. Îţi doresc sănătate multă, ani mulţi să fii mereu cu ochii pe cei care fac bine, dar şi pe cei care încurcă binele să existe. Vrem să te auzim, să te ascultăm şi să te vedem.

Mai vino pe acasă”. Adrian Păunescu rămâne steaua noastră pentru lumină şi

deşteptare.

Alexei MARULEA

P.S. În luna iulie, ex-ministrul Culturii Ion Ungurea-nu, un prieten fidel al lui Adrian Păunescu, a rotunjit o vârstă, ocazie cu care îl felicităm din suflet şi îi mulţu-mim pentru tot sacrificiul depus întru luminarea acestui Neam, urându-i „La mulţi ani”.

A.M.

La casa părintească a lui Adrian Păunescu din Copăceni

Flori pentru Poet

Aspect de la sărbătoare

La casa părintească a Poetului

De la stânga: Alexei Marulea, om de afaceri, jurnalist Vasile Dragomir, general de brigadă

Valentin Ciobanu, ministru adjunct al Comerţului

„Tema pentru acasă” apărută la Paris Romanul „Tema pentru acasă”

(„Devoir à rendre”) de Nicolae Dabija a apărut în aceste zile la Edi-tura Societăţii Scriitorilor Francezi „Société des écrivains”, una dintre cele mai prestigioase edituri din Pa-ris.

Traducerea în limba franceză e efectuată de Maria Augustina Hâncu în colaborare cu Constantin Frosin, cel mai avizat cunoscător din Ro-mânia al nuanţelor limbii franceze, director al revistei Le Courrier In-ternational de la Francophilie.

Volumul e însoţit de un cuvânt-înainte semnat de Jean-Paul Gavard-Perret, un important critic francez, care, în prefaţa intitulată „Nicolae Dabija sau tentaţia nemuririi”, scrie între altele:

„Nicolae Dabija găseşte unel-tele literare potrivite ca să poată schimba bezna în lumină. Scenele sunt foarte expresive. În luptă cu forţa brută care intenţionează să

strivească suflete şi să ne prefacă seme-nii într-o turmă, autorul excelează pen-tru ca focul să nu se prefacă în cenuşă. Solidarizarea ființelor vii contra hai-telor de lupi e însoţită de tentaţia – pe cât este posibil – de a-şi apăra dreptul la existenţă. Istoria e reconstituită prin intermediul cuvântului. În acelaşi timp cuvântul îi atinge rănile, referindu-se la spaimele şi terorile ei, căpătând putere înzecită”.

Cartea, care are 390 de pagini, mai conţine o bibliografie ce nominalizează cărţile lui Nicolae Dabija apărute la edi-turi din România, SUA, Italia, Ucraina, Federaţia Rusă, menţionând şi câteva dintre premiile internaţionale de care s-a învrednicit autorul.

Pe ultima copertă sunt inserate o scurtă biografie a scriitorului şi un rezumat al romanului, pe care editorii francezi îl definesc drept „o superbă poveste de dragoste” („une superbe histoire d’ amour”).

timpul.md

De pe coperta a patra a romanului:„Ajunşi dincolo de gardul înalt al orfelinatului, necu-

noscutul mi-a spus că-l cheamă Mihai Ulmu. Aşa l-am cunoscut pe tatăl meu.Cele pe care le-am aşternut pe aceste file le-am aflat

de la el. Am ţinut să le cunoască şi alţii, dat fiind faptul – iar acestea sunt cuvintele lui – că este de datoria unui om care a coborât în infern şi a ieşit viu de acolo să po-vestească: de cum începe să vorbească, el vorbeşte şi cu gura celora care nu mai pot să vorbească, şi vede lumea şi cu ochii celora care nu mai pot să o vadă; nimic din ce-a văzut el nu poate fi ascuns, nimic din ce-a sperat dânsul nu poate să nu se împlinească. Chiar şi cu o întârziere de o mie de ani.”

1940, Poiana, un mic sat românesc. Soldații lui Stalin năvălesc aici într-o zi, arestându-l pe Mihai, tânăr profe-sor, ca să-l trimită în Siberia. Maria, eleva sa, îndrăgos-tită de el, merge în Siberia să-l caute. El va reveni 13 ani mai târziu, cu fructul dragostei lor. Dar ea, nu… Dra-gostea versus gulag… Viața își urmează cursul, în pofida elanului ucigaș al forțelor răului. Ca să rezumăm, autorul plasează o superbă poveste de dragoste în contextul inu-man al gulagului.

Nicolae Dabija, născut în 1948 în Republica Moldova, una dintre fostele republici ale Uniunii Sovietice, deveni-tă țară independentă în 1991, este autorul a peste 80 de volume de poezie, proză și eseuri. Dintre volumele sale cităm: „Ochiul al treilea”, „Aripa sub cămașă”, „Dreptul la eroare”, „Fotograful de fulgere”, „Privighetori împăia-te”, „Psalmi de dragoste”, „Nu vă îndrăgostiți primăvara” etc. Este membru al Academiei de Științe a Moldovei și al Academiei Române. Opera sa a fost recompensată cu mai multe premii naționale și internaționale.

NICOLAE DABIJA SAU TENTAŢIA NEMURIRIIIstoria lagărelor de detenţie e parte componentă a istoriei se-

colului al XX-lea. Fiecare stat totalitar şi-a zămislit propriile lagă-re. Nicolae Dabija vine să ne vorbească despre ele.

Dar scriitorul contrapune acestor locuri ale morţii reînvi-erea şi recompunerea relaţiilor umane, plasându-şi naraţiunea sub semnul unei revelaţii. „Căzusem de pe o stâncă din preajma mănăstirii Ţipova de lângă râul Nistru. Şi atunci, în acele clipe dintre viaţă şi moarte, iar mai exact, dintre moarte şi viaţă, mi s-a arătat această carte: mai întâi am văzut-o − toată! – în câteva fracţiuni de secundă, apoi, pe măsură ce trecea timp, aceasta mi se dezvăluia filă cu filă, frază cu frază, cuvânt cu cuvânt, în toată dimensiunea ei. În acele clipe de la fundul prăpastiei am văzut, ca în lumina unui reflector, nişte bărbaţi, femei şi copii adunaţi în preajma mea, ca să mă încurajeze, ca să mă susţină.” Romanul e al lor, ei sunt absolviţi astfel de toate nedreptăţile fiind ajutaţi să învingă. Autorul ne face să credem în atotputernicia adevărului, sancţionându-i pe cei care au vrut să-l sechestreze şi face ca dra-ma jertfei lor să fie absolută.

Reconsiderarea valorilor constituie miezul acestei cărţi cu to-tul neobişnuite. El îşi situează eroii între noaptea fără de margini a lagărelor şi Dumnezeu, fără a renunţa la condiţia lor umană. A crede în Dumnezeu pentru autor nu înseamnă o evadare, ci o revenire a valorilor umane, acolo de unde s-a încercat ca acestea să fie expulzate. Traducerea în franceză a acestui text – mai mult decât dificil – semnată de către Maria Augustina Hâncu, în cola-borare cu Constantin Frosin, e perfectă. Această echipă posedă instrumentele necesare pentru a transpune calităţile poetice ale textului original. Cititorul va fi copleşit de măiestria traducerii. Transpunerea nuanţelor limbii române în franceză face să răz-bească forţa textului original în zugrăvirea confruntărilor dintre om şi realitatea crudă.

Un roman ca acesta are capacitatea de a reconstitui mecanis-mele istoriei întru a descătuşa o întreagă literatură, atunci când se referă la ploile de fier şi de foc asasine. E prezentă o explozie de lumină, o revărsare de zori multaşteptată. Cei sacrificați învie. Dincolo de durere, autorul situează speranţa. Viaţa învinge min-ciuna într-o perspectivă care ar părea insolită, cei ucişi, copii şi mame, tineri şi bătrâni, trăiesc. Ieşind din morminte, ei revin ca, prin intermediul autorului, să se răzbune pe Hitleri, Stalini şi pe acoliţii acestora care se credeau nepedepsibili. Viaţa, care nu poa-te fi învinsă, se situează deasupra totalitarismelor, recucerindu-şi domeniile.

Nicolae Dabija găseşte uneltele literare potrivite ca să poată

schimba bezna în lumină. Scenele sunt foarte expresive. În luptă cu forţa brută care intenţionează să strivească suflete şi să ne pre-facă semenii într-o turmă, autorul excelează pentru ca focul să nu se prefacă în cenuşă. Solidarizarea ființelor vii contra haitelor de lupi e însoţită de tentaţia – pe cât este posibil – de a-şi apăra drep-tul la fiinţare. Istoria e reconstituită prin intermediul cuvântului. În acelaşi timp cuvântul îi atinge rănile, referindu-se la spaimele şi terorile ei, căpătând putere înzecită.

Copilul care se considera „demn de dispreţul pedagogilor şi al colegilor: îmi plăcea să fiu singur aproape în orice împrejurare” sem-nifică rezistenţa contra unei realităţi dure, proprii unor astfel de na-raţiuni. El intuieşte o alternativă, ca o distanţare de propriul trecut.

Viaţa pâlpâie acolo unde aceasta pare să se fi stins. În acest sens, Nicolae Dabija nu aprinde lumânări în memoria celor sacri-ficaţi, ci o face ca să lumineze dramele omeneşti, să întremeze su-fletele schilodite şi să scoată în vileag minciunile istoriei. Diavolii acestora din urmă sunt răsturnaţi de pe soclu. Ei sunt developaţi în nebunia lor devenită normă.

Autorul subliniază că până şi un copil nevinovat – în a cărui inimă e depozitată memoria părinţilor – poate refuza darurile se-ducătoare venite din partea călăilor săi, preferând să creadă că dincolo de norii deşi şi negri cerul senin şi albastru există.

Un astfel de roman vine nu doar să constate impactul istoriei asupra individului. El devine un imn al omului care o poate învin-ge, cu toată insolenţa diavolului, transformându-şi curajul de a o înfrunta în victorie.

A muri pentru eroul cărţii ar fi însemnat să recunoască puterea nelimitată a răului.

Iată de ce, în loc să dea cuvântul celor sacrificaţi, autorul pre-feră să-l asculte pe cel al speranţei, care e situată mereu deasupra pustiirilor şi prăbuşirilor.

Romanul este o carte a îndrăznelii celei mai nobile, a luptei duse contra tuturor nedreptăților lumii.

Autorul ne învaţă cum să înfruntăm legile forţelor brune sau roşii şi cum să ne păstrăm demnitatea chiar şi atunci când suntem îngenuncheaţi.

Jean-Paul GAVARD-PERRET(prefaţă la romanul „Devoir à rendre” („Tema pentru acasă”),

apărut la Editura Société des Écrivains, Paris, 2015.)

Traducere din limba franceză de Gheorghe REABŢOV

Covoraş "Crenguţa cu flori" – lădar sec XX

Fiu al tuturor românilorRaft

5Literatura şi arta Nr. 31-32 (3648-3649), 20 august 2015

Istanbul

Îmi desenez pe piept un IstanbulCu degetul arătător, asemenea unui flutureÎn faţa oglinzii îmi mângâi chipulŞi părulDe parcă aş fi un copil.

Din Kadikoy îmi vin în minteMai multe mări,Din Shishli un tramvai singuratic,Din Samatya şi SultanahmetAtâţia smochini.

Îmi desenez pe piept un Istanbul,Cu degetul arătător precum un flutureŞi mă simt puţin obositŞi fără speranţăŞi nu ştiu de ce, Dar cel mai mult îmi plac Ochii mei.

Am învăţat atâtea

Până acum am tot învăţat. În viaţă încearcă întruna Să afli cât ai obosit De atâtea pupături ale altora,Când, de fapt, ar trebui să te prăpădeștiDe mirosul unei flori.

Cineva poate privi cerul toată ziua,De ce nu o pasăre, un copil, marea,A trăi pe pământ înseamnă să devii Parte din el,Ca să eliberezi rădăcinile captive.

Dacă trebuie să te agăţi de cevaŢine strâns în braţe un prieten,Luptă cu fiecare muşchi,Cu întregul corp, Cu toată pasiunea,Iar dacă te întinzi o clipă,Pe nisipul plajei fierbinte,Odihneşte-te precum un grăunte de nisip,Ca şi o frunză sau piatră.

Ascultă fiecare cântec minunat,De parcă te-ai îmbibaCu sunete şi melodii,Cineva trebuie să se arunce în viaţăCu tot corpul,Ca şi când ar plonja de pe o stâncăÎn marea de smarald.

Locuri necunoscute ar trebui să te atragăŞi oameni pe care nu-i cunoşti,Să citeşti cărţi, să știi vieţile altora,Să arzi, să nu dai nimic,În schimbul unui pahar din bucuria apei,Nu contează cât de plăcut este,Umple-ţi zilele cu fericire şi vise.

Ar trebui să simţi şi mâhnirea Cu toata fiinţa ta,Pentru că durerea ca şi fericirea Îl fac pe om să se împlinească,Sângele tău să se amestece În marele circuit al lumii,

Iar în venele tale Să curgă la nesfârşit sângele proaspăt Al vieţii.

Am învăţat atâtea până acum,Cât trăiești afli tot mai mult,Înfrăţeşte-te cu râurile, cu cerulCu întregul univers,Pentru că ceea ce suntemE un cadou oferit vieţii,Iar viaţa e un dar, ce ni s-a datNouă, tuturor.

Ce am pierdut printre tufele de liliac

Ah, acele minunate seri de primăvară,Fericirea trecea dincolo de lume,Iar orizontul se retrăgea mereu,Ca şi amintirile, de-altfel.

Erau nopţi când nebuneşte cântamLa mandolină,Dragostea celor dintâi vise, de neuitatŞi-acele gânduri atât de inocente.

După tunurile din Ramadan,Cântam din fluierPe străzile pustii şi dezolante.Ah, singurătate, atât de iubită,Unde ai dispărut?

Printre tufele de liliac Am pierdut ceva prețios,Precum amintirile netrăiteVreodată,Care m-au costat mai multDecât toate bucuriile şi minunățiileDe-atunci,Chiar dacă zeii îmi erau Atât de îngăduitori.

Armonică

Sunt înnebunit după trenurile Ce şuieră în staţii mici,În nopţile când ninge,Cu femei zâmbind de după perdele,Ridicându-mă pe vârful picioarelorSă le privesc mai bine.

Voi scrie o poezie și voi cânta,Poate voi și plânge,Apoi îmi voi reveni,Cântând la armonică, pe străzi.

În fiecare noapte plouă în oraşŞi iarăşi, în fiecare noapte, disparNu mă ascund, trenul merge mai departeOrice s-ar spune, eu mă voi urca în el.

Cântec de toamnă

Am închis manualul de drept civilVăzând fetele de liceuCum traversau stradaCiteam pentru examene,Despre bani şi nu ştiu mai ceŞi în ciudă, mi-am aprins o ţigară.

Mi-am zis, această lumeSe învârte mereu în vid. Această ploaie de septembrieÎnnebuneşte omul,Dar oamenii, ei, pe cine ajută?

M-am tot gândit Şi gândul mi-a străfulgerat inima.Secunde, clipe, ore, zileCe se scurg ca apa.Într-o mână cartea, în cealaltă, InimaNu mai ştiam ce să fac.

Oh, departe

Dintotdeauna au avut un rostNecazurile de la început,Dorul meu, cel dintâi, a crescutÎn mijlocul atâtor restricţii,Dar şi-n curentul iubirii.Cine mai ştie ce sunt corabiile aceleaPe mări întunecate.

Ea şi-a umplut coşul cu flori de liliacIar bucuria calmă s-a revărsat în jurEl, bărbat blând, ea, femeie cu dinţii rozNumai păsările ştiu ce sunet auSăruturile lor secrete.

Să fii fost în tăcere aidoma râurilorÎn negura nopţii îmbelşugată de înţelegeri,Anii să moară cu miile, din o mie de locuri,Pentru o mie de ani,Ca eternitatea să crească spre tine.

Cine s-a aflat în amurgul blândCu săruturi calde, ca ale mamei meleCe prevesteau dragostea şi călcând ușor Prin pădurea sentimentelor.

Te rog, să nu se sfârşească niciodată,Poate să sufere în tăcereŞtiind ce sunt lacrimile Şi cum cade zăpada încet peste ochi,Am să te divinizez, oh, vreme îndepărtată!

Un negru foarte ciudat

Acolo, de unde este Walt Whitman, un negruDin Harlem, cu frunzele sale după ploaie,Un pahar de gin, un martini dublu,Ca şi când aş fi eu însumi în beznă.

În Harlem, cu frunzele sale după ploaie,Mâinile-mi şi carnea din farfurie,Simţind că o să-mi pierd minţileDacă nu tac, De parcă aveam un tren în mine.

Un pahar de gin, un martini dublu,Gândindu-mă la cele mai frumoase locuriAle tale dintre cele mai urâte,Uitând să mor fără nicio durere.

Am înţeles atâtea,De parcă aș fi chiar eu acolo, în întuneric,În timp ce o ploaie stranie începuse să cadăAcolo, în Harlem, De unde este Walt WhitmanŞi trei negri.

Tu eşti iubita mea

Tu eşti iubita mea Şi nu ai timp să te gândeşti la tine,Doar la ceea ce vei face, Eşti un cineva într-o mulţime,O stea în noapte, precum copilăria pierdută,Eşti iubita meaŞi-ți sărut dinţii albiCe ascund între ei un poemAl dragostei nesfârşite,Din noaptea trecută.

Eşti iubita mea,Iubirea mea sufocantă,Tinereţea mea sângerândă,Te voi îndemna să te întorciCătre propria-ţi copilărie,Aripile-ți sunt obosite, eşti transpirată,Noaptea te trezeşti alături de mine scriindŞi în fiecare dimineaţă salutPreschimbarea ta.

Tu eşti iubita mea,Vom schimba semnul de carteŞi vom opri dragostea Încercată pe ascuns în autobuzeŞi trenuri,Chiar când trupurile noastreNu erau unul lângă celălaltPoate că acum vor sângera sătule.

Pablo Neruda

Maestrul poeziei și al vieții, Vorbesc de un chilian la Paris,Ca de prezența exactă a unui lac.

Spiritul său a rămas întotdeauna Tovarăș lumii.

O, mările!

Pentru a mai ușura suferințaNe este de-ajuns doar o cană de apă,Poate o singură femeie,Care să ne deaRăcoarea până când se va prelingePe bărbie.

Ca și poemele lui Yanis Ritsos...Poeme,În care vorbește de Grecia.

Pablo Neruda,Marele om al Americii de Nord,A călătorit peste tot în lumeCu pantofi simpli,Pe Shakespeare îl știa pe de rostȘi pe atâția alții,Privighetorile zburând din sufletul său.Știa pe dinafară orice pietricică,Ca și toate suferințele lumii,Dar e timpul Să vorbesc și despre Nazim Hikmet...

Se oferea viețiiCăreia îi aparțineaPuțin câte puțin.

Pablo Neruda,I-am citit poeziile de dragosteDe la douăzeci de ani,În trenuri ce m-au purtatDe la un loc la altulDeparte de țară:- Tunel- În aceasta seară aș putea scrie Cele mai triste versuri.

Iubirile se ducȘi tu Vei învăța întotdeaunaDe la viață și de la poezie.

O, ceva nou,Neașteptat,Descoperit chiar de inimă!O, ucenicie,Ce-ți deschizi porțile Cu umerii timizi,Dar, din ce în ce cu mai multăÎndrăzneală!

Trei poeme pentru un sfârșit de săptămână, la început de

toamnăVineri pustie

Am adormit, m-am trezit, Nimic nu s-a schimbat,Zi de vineri pustie, ca de obicei, rece,

O femeie istovită își spală rufele,Aprinde o lumânare, închide obloanele,

O boare plictisită A împrăștiat după-amiaza,În mii de cioburi geme inima nopții.

Sâmbătă pierdută

Sâmbătă pierdută, sâmbătă înăbușită,Zi în care am plâns,Când vânturile roz au trecut peste câmpurile Ce gemeau.

O sâmbătă lungă, dureroasă,Ca tot ce-am pierdut,O buleandră fâlfâie pe sârmăȘi o poartă troznește de vânt.

Totul mă împiedică să te iubescȘi tu să mă iubești,În sâmbăta alungată din viața noastră.

O sâmbătă nebună, o sâmbătă palidă,Ca și o iubire netrăită,Ochii copiilor n-apucând să vadăZiua aceea.

O sâmbătă mută, o sâmbătă necăjită,O panglică albă, pătată,Aspră, precum moarteaȘi ca viața noastră strivită.

Duminică tristă

Trista duminică a cantatelor îngerilor albi,De dragoste ocrotiți, aprig înhumați.

Vara s-a dus, vremea culesului viei a venitFetele visează să-și păstreze fericirea.

Tristă duminică a amintirilor Duminicilor de altădatăDevenite furtunăȘi bucurie a copiilor ce le sufocă respirația.

1982, Închisoarea militară din Maltepe

Ataol Behramoğlu s-a născut în localitatea �atal-ăscut în localitatea �atal-ca, în 1942, devenind, peste ani, vocea cea mai amplă și profundă a poeziei turce contemporane, el știind, ca și Nazim Hikmet, să foreze la mari adâncimi realitatea și valențele epice ale unui cotidian contra dictoriu, oralita-tea și tradițiile unui spațiu cu o spiritualitate specifică și bogată.

Ataol Behramoğlu e un liric existen țial, pentru el re-alitatea se constituie în scena marilor convulsii interioa-re, ce afecteaza trăi rile personale, cunoașterea, mutațiile afec tive și conferă poemului o tonalitate funda men tal me-lancolică și filosofică. Neîndoielnic, lirica sa a câștigat în profunzime și valoare în urma unor evenimente ce i-au marcat inspirația poe ti că: cenzura, închisoarea, exilul, când, după lovitura de stat din 1980, va fi obligat să se refugieze în Franța, unde a petrecut cinci ani, călătorind și locuind la Londra și Moscova. În aceste circumstanțe deloc ușoare, poezia lui primește accente grave, ce unesc trecutul și viitorul, când amintirile devin apăsătoare și doar visul și iubirea mai păstrează rostul lumii și armo-nizează lumina prezentă și umbrele viitoare. Acum, vo-cea poetului transmite o perpetuă aspirație a libertății, a

frumosului și a emoției, la această ipostază contribuind toate elementele naturii, piatra care vorbeşte, apa ce cur-ge înspre eternitate, tramvaiul singuratic, cafeneaua etc. Dar, orice fericire ce va să fie, crede poetul, izvorăşte din suferinţa dătătoare de putere, din orice zonă a universului uman, Ființa fiind cea care asigură eternitatea.

Dincolo de discursul impecabil, bine strunit şi structu-rat, poezia poetului turc e maiestuoasă, gravă, înflăcărată, sângerândă, precum istoria, şi, nu de puţine ori, dra matică. Parcă ar fi o cantată de iniţiere în labirintul de fiecare zi al fiecăruia, primind cheia miraco lului, a comuniunii uni-versale, precum şi a volup tăţii rememorării trecutului şi a obârşiei. Poetul construieşte, cu migală de artizan, un „poem organic“, ce-şi trage esenţa şi viva citatea din ar-monia existenţei şi nu din bogaţia mijloacelor de expre-sie, distanţându-se de formula lui Mallarmé, ce prefera “logica incantatorie a limbajului”. De aceea, Cuvântul lui Behramoğlu e aspru, tăios, pur, simplu, fără efluvii sen-timentale, pentru că existenţa, mai ales în circumstanţe delicate, este devitalizată uneori, efemeră şi apăsă toare pentru individul anonim, ce nu-şi îm plineşte speranţa, fi-ind lipsit de aripi şi aspiraţii.

Ataol Behramoğlu nu agreează in vaziile verbale, me-taforele abuzive, figurile de stil, ci preferă sensurile fe-cunde, ideea clară, muzi calitatea strunită, transparentă şi ritmul alert al sentimentelor, într-o meta fizică originală a limbajului liric, ridicat la rangul de artă astrală a emoţiei.

Este o poezie orgolioasă, reflexivă, cu un blazon in-confundabil, pentru că autorul ei a ştiut, după o viaţă de creaţie, să dea o altă splendoare fragilităţii eului, să toar-ne în mate rialul lingvistic caratele maxime ale me ditaţiei interogative, ca şi logica, de extracţie magică, a unor in-evitabile obsesii: timpul, istoria, libertatea, continuitatea, iubirea veş nică, tine re ţea eşuată etc.

Poet european important, fin cunos cător al poeziei lu-mii, traducător excepţional, Ataol Behramoğlu a primit, de la nu ştiu cine, o aripă în plus de curcubeu, semn sigur că poate călători atât de uşor, pe toate meridianele Versu-lui, către începutul lumii şi al poeziei, dar şi spre orizontul visat de către orice creator, ca şi-n sufletele tuturor citito-rilor săi. Acum, şi în al celor din spaţiu românesc.

Ataol Behramoğlu este un constructor de mit, un me-lancolic solar.

Ion DEACONESCU

Constructor de mit, melancolic solarAtaol BEHRAMOĞLU (TURCIA)

CĂLĂTORIA ÎNTOARSĂ SAU „FUGA SPRE ALBASTRU”Reluând în linie hegeliană o veche dezba-

tere a raportului dintre adevăr şi frumos, Titu Maiorescu, în O cercetare critică asupra po-eziei române de la 1867, îşi exprima gândul că frumosul implică adevărul: „Frumoasele arte şi poezia mai întâi, sunt repaosul inteli-genţei”, chiar dacă, într-una din demonstraţii, accentuează dihotomia că „activitatea ştiinţi-fică nu se potriveşte cu această chemare a po-eziei”. În aceeaşi chestiune, Ion Barbu, mate-maticianul-poet, întărea corelarea ştiinţei cu arta într-unul dintre aforisme: „Matematicile pun în joc puteri sufleteşti nu mult diferite de cele solicitate de poezie şi artă” şi acelaşi într-o convorbire cu I. Valerian (De la geometrie la poezie, 1927), personaliza legătura, dându-i valoare de crez artistic: „pentru mine poezia e o prelungire a geometriei, aşa că, rămânând poet, n-am părăsit niciodată domeniul divin al geometriei”. Atâta vreme cât o poezie se naşte şi poartă haloul unei tensiuni spirituale, nu se desparte de ştiinţă şi acolo unde ade-vărul devine neputincios în faţa unei limite îl completează imaginarul neţărmurit. Dez-baterea rămâne vie încă, spre folosul tuturor şi, nu cu mult timp în urmă, l-am auzit într-o aulă studenţească din Iaşi pe fermecătorul nonagenar, acad. Solomon Marcus, pledând pentru interdisciplinaritate ca cheie de armo-nie culturală a omenirii, constant opiniilor exprimate în articolul Eminescianul Nichita Stănescu: „Azi, niciun domeniu al culturii, al ştiinţei nu îşi mai este suficient sieşi; are ne-voie de metabolismul cu restul lumii” („Ro-mânia literară”, nr. 23/2013).

E punctul de confluenţă pe care l-am găsit cu uşurinţă, citind cartea Ceasornicar de curcubeie (Bucureşti, Ed. Detectiv Lite-rar, 2014), semnată de acad. Gheorghe Păun matematicianul-poet. Nu faima de matema-

tician / informatician l-a adus şi consacrat în literatură, ci starea artistică izvorâtă din fiinţa poeziei. Cu varii contribuţii în literatură (proză, poezie, critică ori texte umoristice), Gheorghe Păun şi-a conceput acest volum ca antologie de texte alese din alte volume de lirică: Teama de toamnă (2009), De-a viaţa (2009), Guadalquiviria (2009) şi De trecere şi petrecere (2013). Deşi nu este, după noi, un generaţionist, în ansamblu, lirica lui Ghe-orghe Păun poate fi integrată modernismului, densă fiind în teme şi motive, inserări mitice consacrate ori livreşti, în care nu lipsesc îm-pletirile de fineţe a firului tradiţionalist, de-fel desuet şi inoportun. Sub acest spectru se aşterne fondul şi forma (îndeosebi) lirice în primul grupaj selectat din Teama de toamnă.

Coloana de susţinere a întregului volum este existenţială şi priveşte raportul omului cu timpul, de altfel, riguros drămuit de Cea-sornicar, în pofida alunecării ineluctabile a clipei către un omenesc „mâine”. Speriat de „întomnare”, Ceasornicarul este cuprins de angoasa topirii în vegetal: „Mi-e teamă de toamnă, iubito, şi frig/ Şi gândul la brumă îmi este povară” (Spre toamnă); „M-a dizolvat pădurea, m-a înghiţit de viu” (Poem vegetal).

Viziunea unui cataclism cosmic îi întorc drumul către începutul fiinţării, aşa cum al-tădată eul liric blagian cerea întoarcerea „în părinţi”, în izvor, în increatul paradiziac: „Stă Ursa Mare să se desfacă-n părţi/…/ Din cruguri s-a pornit un vânt ciudat/ Şi clocotiri pornesc din clocotinde unde” (Noapte); „Pă-sări în zbor au luat-o spre-napoi,/ În lemnul cercevelelor s-a înverzit răşina” (Cumpănă); „Mă duc în jos parcă împins/ Spre raiul pleis-tocen” (Fericire). Sentimentul inutilităţii în-tr-o lume imundă (Printre melci), nostalgia, angoasa, dematerializarea duc cu gândul spre

atmosfera bacoviană. Sub ploi apocaliptice materia intră în dezagregare tot aşa cum în Lacustră (numele poetului, invocat simbo-lic) lumea era ameninţată de prăbuşire: „Plouă de-un veac gospodăreşte,/ Musteşte ume-zeala-n univers” (Umed) şi „ploi de stele cad în nopţile vernale” (Vertij). În faţa po-topului, antidotul e de natură domestică – o Scenă de cafea într-un cadru intim: „În cea-suri timpul stă molcom pe loc/ Lumină nu mai dă în plus per-deaua/ Şi toate astea spre al meu noroc/ Să văd cum guşti, ca-n ritual, cafeaua.”

În învolburarea atâtor stări de spirit, ca o lacrimă a sim-plităţii se iveşte paşnică ima-ginea plaiului edenic – Ţara aceea: „Eu vin din ţara aceea feerică/ Unde duminica se merge la biserică/ În haine frumoase, curate,/ Musai devreme, pe nemâncate.”

Fibra matematicianului conduce imagi-naţia lectorului în direcţia idealului absolut, reprezentat de simbolul antic al continuităţii – Uroboros (şarpele care-şi înghite coada): „Căzut din edenuri facile/ Mă-nchin către rotundul magic” (Uroboros). Sindromul tim-pului în cursul dematerializării („Nu mai e timp, devreme sau târziu”, Poem vegetal) tra-versează şi ultima poemă aleasă de autor din buchetul ce dă fiorii unei tristeţi metafizice. Poem ermetic în linie barbiană, Viaţa vieţii surprinde, în formulă estetică, evoluţia lumii predestinată unui „scop” ca „noimă în specii”, prinsă în cercul fără de sfârşit rotind aseme-nea lui „Uroboros etern, fragil şi tenace”.

Dacă arta e văzută asemenea unui joc al imaginaţiei („un joc secund mai pur”, întărea Ion Barbu), nu altfel concepe poetul Gheor-

ghe Păun viaţa, fapt întă-rit prin denumirea volu-mului De-a viaţa şi prin titlurile interioare: De-a Quijote, De-a ghepardul, De-a arcaşul, De-a Ro-binson, De-a Arhimede, De-a Manole. Ludicul liric e supus aleatorului, dar şi lucidităţii şi nu e de mirare că atmosfe-ra e punctată de lexeme specifice precum: zaruri, chiromanţie, ruletă, bobi, arlechini, paiaţe, zodii, carnaval, bufoni, cir-cari, prezicători... Toată lumea – reală, livrescă, mitologică – se supune

jocului „de-a viaţa” din care, în mod efemer, unul dintre participanţi devine succesiv, poa-te simultan, câştigător / perdant, din vânător, vânat, glisând nemijlocit, după logica rotindă a lui Uroboros. Identificându-şi soarta cu a ca-valerului rătăcitor Don Quijote, a meşterului Manole sau aidoma împărătescului ghepard al junglei, de pildă, eul liric percepe expresionist prăbuşirea („şi cad din nou în mine”), simte înzidirea („Mă strânge mortarul ce-o strânse pe Ana”) şi aude cum „vulturii foşnesc de mai aproape,/ Văd pofta-n ochii lor cum le spo-reşte”. Pentru oricine ar fi vrut să se ascundă, să fugă de destin, calea a rămas aceeaşi – în-toarcerea: cavalerii se-ntorc în calendare”, pribeagul Ulise - în ţinutul legendar, flutu-rele îşi caută „liniştea în crisalidă”, Chronos se îndumică, arcaşul îşi ţinteşte propriul trup

(„Ca spre oglinzi fără noroc/ Am tras mereu în mine”)… Obosit de jocul „de-a omul”, dez-armat în faţa obsesivei întrebări – „Cum va fi mâine/ Nu ştiu/ Şi nu întreb…” (Spre mâine), poetul caută refugiul tot într-o re-venire la ge-neza primordială: „Se clatină planete pe orbi-te,/ Când ici, când acolo, piere câte-un astru,/ Stau galaxiile încremenite,/ Spre oul de-nce-put ca absorbite./ Simt cum începe fuga spre albastru.” (Fuga spre albastru)

În grupajul liric din Guadalquiviria, poe-tul Gheorghe Păun creionează imaginea unei lumi „de dincolo”, de „pe-acolo”, în care tim-pul „desenează cercuri” în arbori şi crestează semne pe răbojul lumii. Detaşat de propriul timp şi rătăcind alături cu veacul ce „se stre-coară printre pietre/ curgând” (p. 79), Ceasor-nicarul nu găseşte drumul îndărăt, încât e ros de îndoiala existenţială: „oare Paradisul chiar e la capăt? La capătul celălalt?” (p. 82).

Motivul călătoriei iniţiatice domină ciclul poematic, sugestivă fiind alegoria marinaru-lui orb, alias artistul, căutător de esenţe utopi-ce: „tot căutând pământul de dincolo de ape/ cel care/ de cele mai multe ori/ nici nu există” (peisaj cu orb şi mirodenii).

Cele două forme de infinitive lungi sub-stantivizate din denumirea ultimului ciclu – De trecere şi petrecere, conduc spre meditaţia existenţială, împletind suflul trecerii (vieţii) cu al pe-trecerii (călătoria spre „grădina/ În care nu-i oră şi moarte”, p. 98). Mişcarea se-cundarului care devorează ora / timpul o vede fizic Ceasornicarul în mecanismul orologiu-lui, dar tot metronomic percepe acut clipa care erodează lent şi tenace fiinţa. Doar tristul joc în oglindă (imaginar / artă) pare a-l mai salva pe solitarul matematician „zdrumicat de teoreme”, întărind amintita idee barbiană că „poezia e o prelungire a geometriei”.

Călătoria întoarsă, dimensiunea esenţi-ală a antologiei, atinge limite interioare dra-matice, presupunând topirea / des-fiinţarea până la stadiul de esenţă: Cuvântul şi Lumi-na. În acest sens devin relevante invocările psalmistului: „Refă-mă Cuvânt şi scânteie,/ dezbracă-mă, Doamne, de mine!” (Rugă I); „Primeşte-mă-n Cuvânt şi-n Unul care / Îm-pachetează lumea asta-ntreagă” (Rugă II).

Poemul Ceasornicar de curcubeie rămâ-ne în mod limpede poezia programatică defi-nitorie a lui Gheorghe Păun, în care cele două temerare laturi truda şi harul devin temeiul creaţiei de orice natură. Condiţia creatorului, artist şi făurar, purtător de talent şi meşteşug, rămâne aceea de a „preatrudi” benedictin la templul artei:

„Poruncă am, de la-nceputuri, Din zodii niciodată-ntoarse, Să preatrudesc, cu gene arse, Ca să repar aripi de fluturi. Îmi port povara dumnezee Ca un monah, curbat de spate, Şi meşteresc aripi pudrate – Ceasornicar de curcubeie.”Conchidem că fiecare din cele patru

cicluri lirice se situează sub semnul unor teme literare majore, în ordine: „fugit irre-parabile tempus”, ludicul, călătoria iniţi-atică, logosul.

Aşezată între logica restrânsă şi imagina-rul reţinut, între ludicul intelectual şi ironicul subtextual, creaţia lirică a poetului Gheorghe Păun rămâne o piesă de rezistenţă în formaţia sa artistică, în care conlucrează elemente ale tradiţionalismului şi neomodernismului într-o paradigmă estetică transmodernistă.

Lina CODREANU

Meridiane lirice

Raftul cu cărţi

Grafică de Teodor Buzu

6 Literatura şi arta Nr. 31-32 (3648-3649), 20 august 2015

Covorul, străvechi tip de ţesături decorative cu multi-ple funcţii, poate fi considerat drept unul din genurile majore ale artei populare româneşti.

Patrimoniul Muzeului Naţional de Etnografie şi Is-torie Naturală păstrează o co-

lecţie de circa 3000 de covoare vechi şi noi – plăsmu-iri populare de o mare valoare estetică, mărturii vii ale spiritului de creaţie populară.

Paul Petrescu, marele etnolog român, scria despre covoare că sunt „marile valori ale unei tradiţii mile-nare”. Industria casnică, ţesutul pânzei, al covoarelor, această problemă a fost abordată şi ne-au lăsat lucrări meritorii Dimitrie Cantemir, Paul de Aleppa, Ivan Ak-sakov, care scria: „Oricât de sărac ar fi moldoveanul, casa lui este îmbrăcată cu covoare şi alte ţesături lu-crate artistic". La fel şi A. Zaşciuk, Z. Arbore, D. Su-ruceanu, T. Panfile au descris meşteşugurile casnice în studii speciale. Perioada de înflorire a artei covoarelor în Basarabia se consideră a doua jumătate a sec. XVIII – începutul sec. XIX. Cel mai vechi covor sau cea mai veche scoarţă din depozitele muzeului datează cu anul 1775. Măiestria confecţionării, armonia cromatică, varietatea ornamentelor – acestea sunt trăsăturile ca-racteristice covorului perioadei respective. Covoarele au două feţe cu factură netedă, dar se întâlnesc şi de tip oriental, numite pufoase, cerga, niţurca. Cele mai fru-moase covoare se ţeseau în cadrul curţilor boiereşti şi în centrele mănăstireşti, renumitele scoarţe basarabe-ne. Pe covoare sunt deseori aplicate anul confecţionă-rii şi iniţialele posesorului sau ale meşteriţei. Un gen aparte e covorul cu bunghi, caracteristic pentru zona de centru a republicii noastre – Făleşti, Ungheni, zona Bălţiului, este de tip vechi, sec. XIX, se întâlneşte şi la mănăstirile Tabăra, Răciula, Vărzăreşti.

Paul Gore, director al Muzeului zemstvei din Ba-sarabia, un om înzestrat cu o cultură aparte, personali-tate erudită a timpului său, fiu al neamului românesc, ne-a lăsat albumul Ornamente de covoare moldove-neşti, Chişinău, 1912. Albumul are 25 de imagini su-perbe ale celor mai valoroase covoare vechi basara-bene, executate de pictorul G. Roemmer. Covoarele pentru album au fost colectate şi descrise de Albina Osterman împreună cu Paul Gore. Albumul, tipărit într-o mie de exemplare la tipografia Brockhaus din Leipzig, Germania, prezintă covoarele vechi drept monumente valoroase ale creaţiei artistice, constitu-ind fondul de aur al artei şi elementul de bază al cul-turii poporului român din Basarabia. Acest album e un indice principal, un reper al fiecărui critic de artă etnograf, folclorist în clasificarea covorului autohton.

Covoarele moldoveneşti înguste se ţes pe stative, iar cele mai late – pe război, carâmbi, drugi, vârstat cu bătătura de lână şi urzeala de cânepă sau bumbac. În sec. XVIII-XIX urzeala era din lână.

Alexandru Vlahuţă scria: „Mă gândesc la cât sânge s-a vărsat pe bucăţica asta de pământ şi pentru prima oară bag de seamă că în limba noastră instrumentul de ţesut se cheamă „război” (Alexandru Vlăhuţă, Scrieri

alese, vol. III, Bucureşti, 1964, pag. 338). Covoare-le se împart în război, scoarţă, lăicer, păretar, macat, preş, cergă, niţurcă, rumbă, polog, şatrancă, lădar şi ţoluri – toate ţesute manual în condiţii casnice. Arti-colele în cauză sunt principala podoabă a casei mari, tradiţionale, unde gospodina îşi păstrează bogăţia fa-miliei – zestrea fetei. Aici au loc cele mai însemnate momente din viaţa familiei (naşterea copilului, cume-tria, nunta, decesul), ritualuri ale neamului, satului; aici sunt primiţi oaspeţii. Casa mare tradiţională scoa-te în profil atributul identităţii culturale româneşti. Ve-chea tradiţie a covoarelor basarabene o putem analiza numai cu începutul anilor ’50 ai sec. XVIII–începutul sec. XIX, într-un fel, perioadă de înflorire, mărtu-rie a unei înalte măiestrii, a vastei culturi artistice şi a unui folclor bogat. Articolele noastre naţionale au ornamente geometrice, florale, vegetale, zoomorfe şi antropomorfe. Ornamentica motivelor decorative îşi trage originea din adâncul secolelor, reflectând con-cepţia despre lume şi viaţa poporului născut în spaţiul danubian-pontic. Geometrismul, principala trăsătură a ornamenticii populare româneşti, care stă din vechime la baza decorului covorului, se leagă de fondul vechi al culturii populare, trăgându-se din istoria pământu-rilor noastre şi străine de tehnica ţesutului (perpendi-cularitatea firelor de ţesut). Ornamentele geometrice – rombul, crucea, pătratul, triunghiul, liniile drepte, paralele, figurile cruciforme care, „deşi aparent mo-notone, creează prin combinările lor de forme şi culori o întreagă diversitate de splendide motive decorative” (S. Şărănuţă, Ornamente populare moldoveneşti, Chişinău, 1984, pag. 35).

Dintre ornamentele vegetale cele mai răs-pândite sunt copacii, tufele, glastrele, buchete-le, precum şi crengile, coroniţele, ghirlandele, frunza de nuc, arţar, viţa-de-vie cu struguri. Se întâlnesc imagini cu oameni, animale (cai, câi-ni, păstori, diferite obiecte de uz casnic stilizate. Ţăranca simplă, meşteriţa în ţesutul covoarelor, s-a inspirat din mediul înconjurător.

În diferite epoci istorice au ajuns până la noi motive celebre şi compoziţii ornamentale din Orient – bordurile, chenarul, arborele vieţii de formă orientală persană sau cel de tip local traco-dacic al bradului, simbolul solar – rombul numit „roata”, porumbiţa ca simbol al sufletului din Orientul creştin, şarpele ca simbol al divinităţii, călă-reţii, calul, hora din figuri de femei şi bărbaţi şi multe altele. Covorul basarabean poate fi cu chenar din patru părţi, chiar din două sau fără. Ornamentul şi coloritul chenarului este diferit de câmpul covorului. Princi-palul decor al covorului îl reprezintă ornamentica şi coloritul. Covoarele vechi sunt frumoase, fine, au o gamă cromatică armonioasă, din şase-şapte culori, fi-ind ţesute din lână vopsită în culori naturale. Coloran-ţii erau confecţionaţi din fructe, flori, plante, coajă de copaci, arbuşti, după reţetele moştenite din trecut şi transmise din generaţie în generaţie. Culorile natura-le sunt de o frumuseţe rară, păstrându-şi şi peste ani rafinamentul cromatic. Vopsitul cu coloranţi chimici în locul celor naturali ducea la obţinerea culorilor stri-

dente: roşu-carmin, violet, roz-aprins, galben şi verde aprins. Culoarea câmpului covorului era neagră, cele vechi aveau câmpul de nuanţe fine: bleu, vernil, roz, alb-gri. Vopselele naturale au fost înlocuite cu cele chimice de anilină, alizarină. Coloritul chimic este departe de a avea frumuseţea şi armonia covoarelor vechi, ele având o patină care constituie cea mai mare calitate cromatică a ţesăturilor vechi. Trăsătura princi-pală a covoarelor, a scoarţelor este armonia culorilor. 1. Înlocuirea coloranţilor naturali cu cei chimici repre-zintă principalul aspect al decăderii ţesutului artistic al covoarelor. 2. Înlocuirea urzelii de lână cu cea de cânepă sau bumbac. Lâna este un material valoros, elastic, are luciu, e trainică şi fină. 3. Ornamentul ve-getal floral ocupă poziţia dominantă în arta populară decorativă. Reprezentarea naturalistă a ornamentului vegetal, influenţa tipăriturilor şi ţesăturilor de fabrică (şalincilor, baticurilor, broboadelor cu flori). Iată cele trei mari cauze ale decăderii covorului nostru naţional.

Factorii istorici şi social-economici şi, mai ales, ideologia Rusiei ţariste de deznaţionalizare a basara-benilor. Mari transformări, modificări legate de urba-nizarea şi modernizarea societăţii au influenţat ritmul vieţii ţăranului, cultura materială şi spirituală. Covorul sec. XX s-a schimbat radical, s-au modificat culorile naturale, gingaşe şi trainice cu cele chimice stridente, scoarţele groase, fine, splendide ca executare cu orna-mente stilizate cu cele florale naturaliste de dimensi-

uni mari, ţesute din fire groase şi rare sunt lipsite de gustul elevat şi fantezia meşteriţelor. Covorul n-a fost niciodată obiect de vânzare, se ţesea pentru zestrea fetei din casa mare şi alte încăperi şi erau transmise din generaţii în generaţii şi numai în vremea de re-strişte se vindeau. Toate acestea au dus la sfârşitul sec. al XIX-lea la o decădere puternică a valorii artistice a renumitului covor basarabean, expus la multe expozi-ţii internaţionale şi purtând fala şi mândria poporului nostru. Pe parcursul anilor s-au schimbat multe. Aş reflecta perioada 1960-1985, când subsemnata a fost membru al comisiei de aprobare şi primire a producţi-ei de covoare a Ministerului Industriei locale în a cărui subordine se aflau fabricile specializate din Chişinău, Ungheni, Orhei, Comrat, Căuşeni şi Ceadâr-Lunga. Aici a activat o pleiadă întreagă de renumiţi pictori ai

covorului: L. Serova, S. Ciocolov, D. Go-berman (doctor în studiul artelor, care ne-a lăsat două cărţi-albume de covoare vechi moldoveneşti), M. Răcilă-Saca, E. Rotaru, T. Braga, L. Bâstric, L. Boico-Cioban, E. Sărătilă, M.Gromov, L. Tkacenko, S. Be-lâh, M. Coţofană, L. Antoşca, A. Copcea. Covoarele acestor pictori au fost expuse la multe expoziţii internaţionale fiind distinse cu medalii de aur şi argint. Astfel, în 1972, la iarmarocul din Leipzig covorul „Florile albe” al pictoriţei L. Serova a fost medaliat cu aur şi distins cu Diploma de gradul I. În acest context, trebuie menţionaţi şi direc-torii fabricilor de covoare Tatiana Bodarev şi Silvia Bejan. Toţi aceşti entuziaşti au susţinut aplicarea ornamenticii şi cromaticii naţionale autentice în industria locală, au contribuit la renaşte-rea covorului naţional, poate chiar cel mai apreciat în Uniunea Sovietică, reînviind tradiţiile folclorice naţi-onale. Covoarele noastre se produceau din lână natu-rală cu ornament geometric, floral stilizat şi o gamă de cinci-şase culori fine. Ele purtau amprenta unei culturi elevate a poporului român din Basarabia.

Actualmente alesul covoarelor ar putea reveni în viaţa tradiţională a ţăranului moldovean din conside-rente că avem materie primă şi braţe de muncă libe-re. Considerăm că e timpul să avem şi sentimentul

responsabilităţii faţă de arta po-pulară şi meşteşugurile artistice, e timpul de restabilire a potenţialu-lui creativ, restabilirea tradiţiilor autentice prin intermediul şcolii, revenirii fireşti la valorile etnice ale neamului românesc. În 2014-2015 au avut loc un şir de festivaluri ale artei populare, printre care şi cel al covorului, desfăşurat la Orhei. Festivalul e o sărbătoare a spiritului artistic al poporului. La Orhei a avut loc şi o expoziţie de covoare, o pre-zentare publică a acelor obiecte de artă selecţionate în mod special pen-tru a ilustra nivelul cultural şi a pune în valoare specificul zonei raionului.

Aici au fost expuse covoare din Orhei, dar, cu părere de rău pe departe nu corespund criteriilor din punct de vedere artistic a ceea ce este covorul veritabil naţional. Este inexplicabil faptul că Ministerul Culturii nu are un consultant etnograf, un critic în studiul artelor care ar dirija expoziţiile de artă populară şi, astfel, ne-ar feri de chiciuri. Arta populară evoluează şi, căpătând o nouă viaţă, devine o continuitate a caracterului ei peren, tradiţional. Covoarele sunt până în prezent pro-bleme durute în arta noastră populară. Modernizarea vieţii cotidiene, globalizarea nu înseamnă distrugerea valorilor naţionale, patrimoniului neamului nostru ro-mânesc. Arta decorativă, artizanatul poate deveni artă populară dacă are rădăcini în tradiţiile culturale naţio-nale. Un neam dacă nu are tradiţii, identitate nu poate fi numit popor. Din zestrea sufletească a omului face

parte şi dragostea faţă de arta populară, mai ales faţă de comoara ei – covorul, care a fost dintotdeauna bo-găţia şi mândria familiei. Satele cu meşteriţe renumite de ales covoare ca Tabăra, Răciula, Vărzăreşti, Rudi, Cernoleuca, Sudarca şi multe, multe altele erau cu-noscute în întreaga republică. După vizionarea ultimei expoziţii de covoare de la Orhei, mi-am amintit de un episod din viaţa mea – prima expediţie din anul 1960 în satele Tabăra şi Vatici, Orhei. O săptămână am trăit la călugăriţa Silvia din satul Tabăra, o femeie cultă, în vârstă, cu studii liceale şi cu şcoala de muzică. Con-ducea corul mănăstirii. Cânta foarte bine la clavecin. Aflându-mă timp de o săptămână la călugăriţa Silvia am discutat foarte mult pe diferite teme. Mi-a povestit despre scoarţe, despre covoarele mănăstireşti, despre ornament, gama de culori, despre vopsirea lânii cu co-loranţi naturali, despre rara frumuseţe a acestor covoa-re şi scoarţe mănăstireşti. Atunci colecţia muzeului s-a îmbogăţit cu câteva covoare rare din sec. XVIII-XIX, incluse în lucrările lui D. Goberman, E. Zelenciuc, E. Postolache, S. Şărănuţă şi M. Livşiţ. Cele mai rare şi vechi covoare din patrimoniul muzeului sunt din cen-trul Republicii Moldova.

O expoziţie de artă populară a festivalului poate fi o şcoală pentru populaţia din partea locului de a învăţa şi a cunoaşte rădăcinile şi tradiţiile covorului basarabean pentru dezvoltarea de mai departe a ar-tei tradiţionale. Încă la înc. Sec. XX înaintaşii noştri au editat albumul Ornamente de covoare moldove-neşti pentru şcolile de meserii care pe atunci erau multe în Basarabia: şcoala lui Cazimir (Cernoleu-ca), Balş (Tighina), Răileanu (Chişinău şi Comrat), pentru mănăstirile de călugăriţe, curţile boiereşti cu ateliere de ales covoare.

Covoarele îşi schimbă aspectul în funcţie de viaţa materială şi spirituală a poporului, dar asta nu înseamnă să dăm uitării sau să denaturăm ve-chile tradiţii. În cultura populară a fost încălcat grav echilibrul dintre tradiţie şi inovaţie. Sperăm că frumoasele modele, reproduse de „Literatura şi arta”, vor deştepta interesul pentru arta covorului, provocând meşteriţele populare iscusite de la noi să-şi manifeste cu adevărat talentul.

Silvia ŞĂRĂNUŢĂ, muzeograf-ertnograf

Pomul vieţii. Păretar sfârşitul sec. XIX

Covor începutul sec. XIX cu chenar din 4 părţi cu ornament floral stilizat numit "muguri"

COVORUL BASARABEAN

În anii studenției, un pa-triot onest, dar naiv din cale afară, a inventat o teorie ori-ginală. Dintre toate republi-cile sovietice, rușii cică ne asupresc cel mai dur anume pe noi, basarabenii. De ce crezi așa? l-am întrebat ui-mit. – Imperiul se teme ca

nu cumva să fugim la români, iar pe ceilalți, fi-indcă nu au unde fugi, îi lasă în pace. Înțelept ca un sihastru din peștera Carpaților, băiatul din că-minul facultății! Pare-mi-se, constrâns de mizeria în care am ajuns, o să mă fac adeptul respectivei teorii. Din pricina rușilor, eu, cel mai exploatat dintre toți, până azi nu mă pot dezmetici de unde provin, în ce limbă vorbesc și cât mai am de gând să mă zăbovesc în halul dat pe acest pământ.

Timp de jumătate de an Valeriu Cabac a exer-citat funcția de rector al Institutului Pedagogic din Bălți. Un spațiu temporal, ca o punte de le-gătură între perioada rectorului Boris Coroliuc și cea a lui Nicolae Filip, așteptată să vină. Întâm-plător, descopăr un ordin inedit în activitatea mea de răscolitor prin arhive. Iată-l!

* * *Ordinul nr. 1-33 din 5 aprilie 1986 Despre crearea fondului de fotografii docu-

mentare al institutuluiÎn scopul creării fondului de fotografii docu-

mentare al institutului, ORDON:1) Laboratorul foto (Alexandru Gangan) să

fotografieze în fiecare an grupele academice ab-solvente la sfârşitul anului de studii şi să transmi-tă fotografiile în 3 exemplare pentru a fi păstrate în muzeul de istorie al institutului.

2) Şeful muzeului de istorie al institutului (Teodor Marşalcovschi) împreună cu şeful sec-torului administrativ-gospodăresc (A. Ţurcan) să elaboreze metoda de păstrare a materialului foto-grafic conform normativelor în vigoare.

3) Controlul asupra executării respectivu-lui ordin revine decanilor facultăţilor şi conferen-ţiarului Teodor Marşalcovschi.

Rector interimar Valeriu Cabac

* * * Muzeul, fondat prin 1984, a dispărut la

sfârșitul lui august 1991, când rebeliunea forțelor comuniste conservatoare de la Moscova (numită puci) a eșuat. În termen record, obiectele muze-ului au fost furate de… extratereștri. Am discu-tat cu aproape toți demnitarii rectoratului – nicio informație pozitivă. De aceea am tras concluzia că în afară de niște ființe astrale, ba încă și invi-zibile în acțiune, nu avea cine să le șterpelească. Sala muzeului a rămas curată lună. În prezent, aici se fac ore.

Concomitent, la alt etaj, funcționa și un „Club al Prieteniei Internaționale”, creat cu mult înainte de muzeu, prin anii ’70. Inițial, ca președinte al acestuia, activa conferențiarul Karl Rabinovski, discipol al școlii românești interbelice. În pri-mii ani de după sucombarea Uniunii Sovietice, el se adeverește drept unic autor de articole con-sistente despre marcante personalități românești în fostul ziar local „Curierul de Nord”. Faptul îi enerva pe unii (super)patrioți locali: cică își bagă nasul unde nu-i fierbe oala, ei înșiși nebăgându-și-l, deși oala, așteptându-i, a fiert până la ultima picătură în zadar.

Apoi au venit alți președinți ai „Clubului”. Zeci de delegații din străinătate și din URSS au trecut prin el, lăsând inscripții memorabile în al-bumele pentru vizitatori. Mulți, pe lângă texte succinte, au donat și suvenire ca amintire. Nici urmă din ele. Universitatea bălțeană, fără ca să cunosc starea de lucruri la celelalte instituții, s-a pomenit deposedată de mărturiile materializate ale propriei istorii.

Ba da, am greșit nițel. Albume cu fotografii și autografe ale vizitatorilor de marcă se găsesc la Biblioteca Științifică. Colectate încă în epoca îndelungată a fostei directoare Faina Tlehuci. Din fericire, bine că fotografiile vizează istoria Universității, pe când autografele, firește, se re-feră exclusiv la impresiile oaspeților despre bi-bliotecă.

La intrarea în blocul rectoral, aproape ușă în ușă deja cu inexistentul muzeu, se afla un panou cu Însemnul de Onoare Jubiliar conferit de către Guvernul Sovietic cu prilejul semicentenarului URSS în 1972. Însuși Petru Lucinschi, pe atunci secretar al Comitetului Central, a sosit la Bălți să înmâneze decorația. Evenimentul s-a desfășurat la Palatul de Cultură orășenesc. Publicul leșina în aplauze. Oratorii jurau credință vă pricepeți cui. Ei și? A dispărut Însemnul. În același sfârșit de august ’91. L-am căutat pretutindeni. Inclusiv prin subsoluri. În rol de colecționar, regret altce-va. În cercurile numismatice el valorează acum una mie dolari. Încearcă să dai de el! Raritate! Timpul presară bani pe toate obiectele istorice. Cât va costa acesta, când Universitatea va împlini un secol?

Nu avem instinctul istoric. La nivel miniatu-ral. La nivel național. Ordinul lui Valeriu Cabac, lăudabilă inițiativă, a reliefat, ca efect și probă elocventă, lipsa acestui instinct.

Frunzărind sute de documente, pe ici-acolo ieșea la iveală și câte o cerere ticluită în limba moldovenească. Ordinile și dispozițiile se emi-teau exclusiv în rusă. O singură excepție. Vla-dimir Aculai, prorector pentru studii și știință, alcătuiește două ordine în limba maternă. A fost de mult, în 1959.

Starea limbii române, la nivelul familiei și

al străzii, este critică. Nu fac vreo deosebire cu situația din precedentul regim. Din contra: în tre-cut se citea mai mult în „limba moldovenească” decât astăzi în limba română. Sunt obiectiv. În perioada sovietică se citea forțat, grație cărui fapt unii au devenit cititori. În prezent forța nu mai e. Ce am obținut? O elită abia vizibilă, cu fapte modeste, vegetează pe vârful piramidei sociale.

În 1989 alolingvii s-au speriat cu adevărat. Funcționarii frecventau punctual cercurile de stu-diere a limbii române. Spaima a ținut puțin. Vreo câțiva ani. Apoi alolingvii s-au liniștit, statutul lor a revenit la normalitatea regimului sovietic. De ce? Pentru că noi, titularii înșine, suntem mol-cumi, ne bâlbâim în propria limbă, pe care, real-mente, n-o iubim.

Atenție! Chestia cu cercurile pentru studierea limbii române de către alolingvi nu s-a produs în avanpremieră la începutul anilor ’90. A mai fost o încercare. Pe atunci erați copii sau nu erați deloc. Citim încă un document, de data asta de la Insti-tutul Învățătoresc din Bălți.

* * *Ordinul nr. 79 din 16 octombrie 1948, para-

graf 3, punct 4 A-l desemna ca profesor al cercului de studi-

ere a limbii moldoveneşti pe tov. Hristev. Remu-nerarea se va efectua din fondul cumulard.

Membrii cercului: Taratin Gheorghi, Guter-man I., Avdeeva Z., Vaisman Moise, Bogdanova Valentina, Konev Nikolai, Karpenko Viktor, Po-plavskaia Dora, Proşcenko V., Krupskaia Olga, Pronina Valentina, Kaţman Evghenia.

* * * Elita Institutului, în frunte cu directorul

însuși – Gheorghi Taratin, a procedat corect și omenește. Trebuie să studiezi limba poporului pe ai cărei copii căruia îi instruiești. A trecut însă un an, poate doi… Și profesorii rusolingvi s-au convins că cercul respectiv e de prisos. De ce să înveți limba acestui popor, când acest po-por se complace în poza resemnatului complet? Cum îl întorci, așa se lasă. Nici adiere de protest. Situație constrastantă cu cea din fostele republici transcaucaziene, baltice, asiatice… Le-am numit pe toate? Trăim așa până azi. Rușii comunică în limba lor, noi vorbim în limba noastră, iar ca adevărați urmași ai internaționalismului sovietic, discutăm și acum cu ei în… rusă. Confort superb pentru alolingvi și, totodată, caz unic, anormal, în spațiul postsovietic.

Sus lipsea instinctul în muzeu. Jos – noțiunea delicată ce se numește „obraz”. Amestecați-i! Apoi spuneți-mi ce substanță a ieșit. Salut!

Iulius POPA(ppiulius@yahoo.com)

INSTINCT ŞI OBRAZ. ABSENŢĂ DUBLĂ

Relativ recent, poetul și inimosul jurnalist Mi-hai Morăraș a editat la Centrul Editorial Poligrafic al Universității de Stat din Moldova o scriere neobișnuită – un dialog de proporții impunătoare: vreo 140 de pa-gini de text și 30 de pagini iconografice. Partener de dialog i-a fost cunoscutul scriitor, herțean de origine, Vasile Tărîțeanu.

Titlul, Viața, ca un solo de vioară, ne sugerează ide-ea că în paginile cărții se vor derula activități perseveren-te marcate de consecvență, dar și evenimente demne de atenție. Subtitlul, Dialog la focul din vatră, ne readuce în memorie noțiunile sacre de casă părintească și plai natal – realii înalt prețuite de ființele umane sufletiste. Baștina pro-tagonistului – Roșa, suburbia Cernăuțiului cu cetatea Țețina – are un trecut, se spune în Ar-gument, „învolburat, agitat, dramatic și controversat” (p. 5). E vorba despre politica stăpînirilor străine (austria-că, sovietică-ucraineană) de a primejdui mereu vestigiile din vremurile ce s-au scurs pentru ca românii din nordul Bucovinei „să nu-și mai poată cunoaște istoria înaintașilor lor” (p. 40).

Referindu-se anterior la persoana intervievatului, acad. M. Cimpoi sublinia predispunerea acestuia spre comunicare și cuminecare. Într-adevăr, anume ata-re virtuți au putut să aducă dialogul la dimensiunea unei cărți. Mărturisirile despre locurile copilăriei și adolescenței, precum și cele despre părinți, rude și alte suflete apropiate și scumpe sunt pătrunse de o profun-dă dragoste și simpatie. Merită a fi menționat aici un adevăr, pe care unii indivizi și astăzi încă mai caută să-l ocolească în scrisul lor: „Am avut noroc, spune deschis protagonistul, de profesori bine instruiți la școlile românești interbelice din Iași, București, Cluj etc.” (p. 14).

Luînd în discuție foametea organizată, sechestra-rea forțată de către sovietici a bunurilor materiale din gospodăria părinților săi, M. Morăraș constată cu deo-sebită satisfacție: „ei (părinții - n.n.) nu și-au împietrit sufletul, nu s-au lăsat pradă ispitelor rele și răzbună-rii” (p. 17), iar viața personală protagonistul a găsit de cuviință să și-o asemene cu un solo de vioară interpre-tat în public (de aici provine și titlul cărții).

Poet din fire, bucovineanul intervievat a recurs în mărturisirile sale și la creația versificată proprie – fapt

care a sporit substanțial emotivitatea și plasticitatea textului. Transcriem doar o strofă din Balada casei părintești.

Cu un reproș că am plecat de-acasăMă-ntîmpină căsuța mea din vale, Spre care pașii mi-i ațin agale, Iar remușcarea nemilos m-apasă.

Paginile cărții denotă fap-tul că M. Morăraș a depus eforturi exegetice pentru a cunoaște istoria plaiului natal. Atît datele istorice, cit și bo-gatele surse iconografice vin să ateste dragostea fierbinte a conaționalilor pentru cîntecul și dansul popular, dar și pen-tru portul național. Apropo, numeroasele referințe la scri-itori, filosofi și savanți de talie mondială vădesc un apreciabil nivel de cunoștințe al persoa-nei atrase în discuție.

O bună jumătate din textul cărții reflectă viața și activita-tea intervievatului în spațiul Basarabiei, în ospitalierul Chișinău. Aceste pagini ema-nă sentimente de venerație față de iluștrii scriitori și oa-meni de artă și cultură de aici: Ion Druță, Gr. Vieru („prin

lacrima lui Gr. Vieru am cunoscut mai bine Basara-bia”), Gh. Vodă, N. Dabija, V. Romanciuc, L. Lari, M. Cimpoi, E. Doga, Valeriu Cupcea, I. Ungureanu, Gr. Dodiță, dar și față de românii din regiunea Cernăuți adăpostiți de spațiul geografic și cultural de la est de Prut: V. Levițchi, I. Vatamanu, A. Suceveanu, I. Pau-lencu, Dina Cocea, Maria Iliuț și mulți alții.

La delicata întrebare „care ar fi deziluziile și re-gretele cele mai mari pe care le-a avut în viață?” pro-tagonistul a dat un răspuns sincer și dureros pentru o mare parte dintre românii ce nu se află în cadrul țării lor: „Regret mult că Patria noastră istorică ne-a lăsat în voia sorții pe noi, românii de la margini, și nici nu-mi închipui cît vom mai putea rezista în fața acestui tăvălug nemilos al istoriei vitrege care ne amenință să ne strivească definitiv” (p. 122).

Subsemnatul, provenind din același areal geogra-fic cu M. Morăraș și V. Tărîțeanu, mă bucur mult de faptul că acestor poeți și publiciști de talent le-a reușit să realizeze o carte bogată în conținut, armonioasă ca structură, captivantă ca formă de expunere și îmbie-toare ca executare poligrafică.

Dumitru APETRI

O carte-dialog consistentă şi impresionantă

7Literatura şi arta Nr. 31-32 (3648-3649), 20 august 2015

Personalităţi

RECTORUL NOSTRU DE ONOAREÎn lumea înţelepţilor se consideră că dispo-

ziţia cu care un om îşi face munca este cea mai bună măsură a valorii lui. Numai totala dăruire, dragostea şi entuziasmul pentru opera pe care o plăzmuieşti, starea ta interioară - gândurile şi sentimentele tale – creează în jurul tău un câmp, o aură care determină atitudinea exterioară faţă de tine, atitudine de care depinde succesul sau insuccesul tău în viaţă. Lucian Blaga observă că „Omul trebuie să fie un artist al muncii, adică să pună în ea ceva din personalitatea sa – cu bucu-rie şi entuziasm”. Despre un conaţional care nu doar a făcut mai mulţi paşi spre fericire, ci se şi scaldă în ea, am vrea să vorbim mai pe îndelete în cele ce urmează. E vorba de domnul Tudor Maleca, Rectorul de Onoare al Universităţii Co-operatist-Comerciale din Moldova, profesorul universitar, care pe data de 25 august împlineşte frumoasa vârstă de 75 de ani. Cine a fost admis cât de cât în intimitatea vieţii sale profesionale sau a avut curiozitatea s-o studieze de la distan-ţă va susţine fară teama de a greşi: (cetăţeanul) Omul, Savantul, Pedagogul, îndrumătorul Tu-dor Maleca are toate motivele să se considere fericit, să se bucure de o fericire mult râvnită şi pe deplin meritată.

S-o luăm de la început, urmărind într-o ochi-re fugară cum aceşti ani, aidoma unor diafani şi zglobii porumbei, s-au perindat zi de zi în mod firesc, deşi într-un ritm extrem de vertiginos, îngemănând şi edificând cununa destinului pe nume Tudor Maleca. Absolvind cu succes şcoala din satul Hulboaca, adolescentul Maleca, dornic de carte şi frumos, susţine cu brio examenele de admitere la Tehnicumul de Comerţ din Chişi-nău, după absolvirea căruia îşi continuă studiile la Institutul Comercial-Economic din Lvov, pe care îl va absolvi cu succes în 1961. Studiile la aspirantură (doctorantură), care au urmat în peri-oada 1964-1967 la aceeaşi prestigioasă instituţie de învăţământ se încheie cu susţinerea publică în anul 1970 a tezei de doctorat, obţinând ulterior gradul ştiinţific de doctor în ştiinţe tehnice, iar în 1977 titlul de conferenţiar universitar. Sa-vant notoriu, pedagog de vocaţie, conducător de excepţie, Domnia Sa a trudit până la sacrificiu în cei 60 de ani de neodihnă a minţii, neodihnă pe care s-a priceput s-o iradieze în jurul său admira-torilor, curioşilor şi doritorilor de învăţătură: zeci şi zeci de generaţii şi pleiade de elevi/studenţi, care au devenit buni patrioţi ai neamului şi adepţi consecvenţi, promotori fideli ai cooperaţiei de consum.

Domnul Tudor Maleca s-a impus, de aseme-nea, pe parcursul anilor şi ca manager reputat, ca specialist de excepţie în comerţ şi marketing, aducând o contribuţie valoroasă în domeniile merceologiei, comerţului naţional şi revigorării cooperaţiei de consum, care, potrivit convingerii dumnealui trebuie încadrată în politica economi-că generală. Merită menţionat în mod expres şi faptul că Domnia Sa ca savant şi cercetător de-ţine cunoştinţe fundamentale şi extrem de vaste în domeniul merceologiei, ştiinţelor economice şi celor ale educaţiei, axate pe o remarcabilă in-tuiţie teoretică şi pe o gândire analitică profundă, ceea ce i-a permis să elaboreze studii de autentică valoare în diverse domenii – peste o sută de lu-crări ştiinţifice şi didactice: monografii, manuale, articole, recenzii, planuri de învăţământ, progra-me, indicaţii metodice şi alte tipuri de publica-ţii, demonstrând astfel marea sa dragoste faţă de munca didactică şi de cea de cercetare, de o pre-ferinţă aparte bucurându-se problemele de mana-gement, marketing în cooperaţia de consum.

Dar nevoia de comunicare vie, democratică, omenească, devenind deseori spectacol de idei, convingeri, îndoieli, întrebări, temeri, nădejdi, încredinţări, îl face să fie neobişnuit de deschis în relaţii, nutrind o generoasă încredere în puterea de înţelegere a omului, chiar şi a omului simplu, din mijlocul cărora se trage, moştenindu-le isteţi-mea, umorul şi răbdarea nesfârşită.

În cei 22 de ani de existenţă a UCCM a con-dus şi a participat activ la elaborarea unui şir de teme de cercetări ştiinţifice în problemele actuale ale cooperaţiei de consum şi sectorului economic al ţării, de fiecare dată dând dovadă de gândire profund independentă şi democratică, de cura-jul unor atitudini riscante. Principala contribuţie a profesorului Tudor Maleca în îndrumarea ce-lor cu care colaborează constă în orientarea lor spre o informaţie temeinică şi cuprinzătoare, cu bibliografie în acelaşi timp clasică şi la zi, pre-cum şi spre cultivarea şi respectarea demnită-ţii cititorului/studentului. Rapoartele ştiinţifice prezentate au fost aprobate de Biroul Executiv MOLDCOOP și AȘM, iar rezultatele investiga-ţiilor sunt aplicate în activitatea practică a siste-mului cooperatist din ţară. Activitatea științifică a Universității în anul 2009 s-a încununat de acreditare științifică la profilul „Economia și ma-nagementul dezvoltării comerțului și cooperației de consum”. Domnul Tudor Maleca este iniţiato-rul şi organizatorul a zeci şi zeci de simpozioa-ne, colocvii şi conferinţe ştiinţifice universitare, naționale şi internaţionale.

A fost iniţiatorul şi organizator a mai multe conferințe științifice universitare, republicane și internaționale, atât ale corpului didactic, cât și al studențești, este conducător al tezelor de doctorat. A acordat o atenție deosebită proce-sului de perfecționare al cadrelor didactice și a specialiștilor din cadrul Universității, precum și pregătirii doctorilor în științe prin doctorantură, probleme aflate în permanență pe ordinea de zi a Senatului și Consiliului de Administrare ale UCCM. Cu sprijinul rectoratului și-au susținut cu success tezele și s-au învrednicit de titlul de doctor habilitat 5 persoane, de doctor în științe 17 cadre didactice, de titlul științifico-didactic de profesor universitar – 4 persoane, conferențiar – 13 persoane.

Un cuvânt aparte merită a fi spus despre domnul profesor Tudor Maleca în calitate de

cadru didactic, care a predat şi predă o serie de discipline, ce ţin de managementul comerţului, merceologie, expertiza mărfurilor, bazele cerce-tării ştiinţifice etc. Întotdeauna profesorul Tudor Maleca apare în faţa studenţilor, doctoranzilor şi cadrelor didactice sobru, cu o ţinută impecabilă, vioi şi sigur de ceea ce afirmă, uimind de fiecare dată ascultătorii cu prospeţimea, caracterul neo-bişnuit, claritatea carteziană a ideilor, cu logica de fier a argumentelor hărăzite să-şi convingă auditoriul sau să anihileze ipotezele adverse, cu soluţii rezonabile. Dar poate că mai mult decât ceea ce spune, cucereşte prin felul cum spune, prin modalitatea degajată a exprimării, prin com-portamentul său elegant, prin nobleţea firească ce-i însoţeşte fiecare gest.

Prelegerile şi seminarele domnului profesor Tudor Maleca, care se caracterizează prin mare tact pedagogic şi discretă severitate, electrizează şi captivează tineretul studios prin pasiunea de a expune esenţialul într-un limbaj accesibil şi rafi-nat, prin eleganţa de a formula setul de întrebări-cheie şi de a-i îndemna pe ascultători să medi-teze asupra celor discutate. Construindu-şi astfel discursul, profesorul Tudor Maleca dialoghează de la egal la egal cu învăţăceii şi discipolii săi, oferindu-le şansa de a-și expune propriile vizi-uni şi judecăţi asupra fenomenului în dezbatere. Doar astfel ei pot pătrunde în esenţa lucrurilor sau în miezul problemei, ca mai apoi să analizeze critic cele asimilate. De multe ori cele două ore de prelegeri sau seminar trec pe neobservate şi studenţii regretă că sunetul la pauză le-a între-rupt plăcerea de a continua animata dispută sau diversele opinii expuse în contradictoriu chiar cu riscul de a greşi.

După cum bine se ştie, Bunul Dumnezeu îi hărăzeşte pe unii din semenii noştri cu nişte ca-lităţi deosebite. Printre cei ce reprezintă cohorta personalităţilor remarcabile ale neamului se în-scrie şi domnul Tudor Maleca, ctitor-fondator al Universităţii Cooperaţist-Comerciaie din Moldo-va şi promotor perseverent al învăţământului co-operatist, care a desfăşurat o activitate laborioasă şi exemplară. De la fondarea Universităţii (1993) şi până în prezent, Domnia Sa a trudit şi trudeş-te onest şi cu totală dăruire, creându-şi un nume respectat în comunitatea academică şi neîncetând să-i uimească pe toţi prin calităţile sale de excep-ţie ca organizator al UCCM, ca Om de omenie, mentor şi prieten de încredere pentru întregi ge-neraţii de elevi şi studenţi.

În cei 20 de ani de activitate prodigioasă în calitate de rector al UCCM, Domnia Sa a reuşit enorm să facă extrem de mult ca această tânără Universitate de Comerţ (UCCM – unica în repu-blică instituţie de învăţământ superior universi-tar pentru pregătirea specialiştilor în domeniul comerţului, acreditată de Guvernul Republicii Moldova prin Hotărârile din 5 iulie 2001 nr. 576, decorată cu Medalia de Aur „Pentru calitate în-altă în activitatea practică” de către conducerea Fondului internaţional pentru calitate înaltă în activitatea practică (Geneva, Elveţia) prin deci-zia din 28 februarie 2005) să se afirme plenar pe piaţa serviciilor prestate şi să devină una dintre cele mai prestigioase instituţii de învăţământ su-perior din republică. Fiind totdeauna o prezenţă activă, o puternică forţă intelectuală în climatul ştiinţific şi cultural UCCM-ist, profesorul Tudor Maleca reprezintă o splendidă sinteză a maturi-tăţii creatoare, a voinţei încordate a tenacelui om de ştiinţă, dominator şi maestru absolut, o clară exprimare a ideilor sale, primite cu admiraţie şi aprobare plenară de întreaga comunitate UCCM-istă.

Din inițiativa rectorului s-a purces la rea-lizarea cerințelor Procesului de la Bologna și implementarea Sistemului de Management al Calității în baza Standardului Internațional ISO 9001:2008. În anul 2009 Universitatea Coope-ratist-Comercială din Moldova a fost certificată extern de către SRAC – organism ce certifică Sisteme de Management al Calității, în comun cu IQNet (The International Certification Network) cu acordarea certificatului respectiv, iar la fiecare 3 ani obţinând re-confirmarea certifi-cării externe.

Ca rector al UCCM, domnul Tudor Maleca s-a manifestat prin responsabilitate şi principialitate deo-sebite. Cu precizie şi claritate determină problemele şi obiec-tivele curente şi de perspectivă, care stau în faţa UCCM. Manifestă o rară înţelegere a valorii timpului, de aceea, când te duci cu o problemă la Dom-nia Sa, trebuie să ştii

s-o formulezi concis şi cu claritate, pe măsura răspunsului primit. Această adevărată obsesie a stilului laconic la profesorul Tudor Maleca por-neşte dintr-un adânc respect faţă de limbaj, care, prin tendinţa de concentrare a expresiei, trebuie să se conformeze năzuinţei supreme de a spune cât mai mult prin cât mai puţin. Este un conducă-tor de tip nou, clarvăzător, cu un bogat spirit de iniţiativă şi creativitate, fiind stimat şi respectat de întregul corp profesoral-didactic, de colecti-vul de studenţi, precum şi de lucrătorii din siste-mul Cooperaţiei de Consum din Moldova. Întot-deauna atent şi generos, prezentându-ne rigoare profesională ca urmare firească a logicii interne a fenomenelor economice, delicat în relaţiile cu oameni zâmbitor şi, totuşi, exigent, omagiatul nostru de azi pentru mulţi reprezintă o enigmă, din care cauză nu totdeauna e lesne să interpre-tezi corect zâmbetul unit cu exigenţă, plăcerea de a trăi bucuriile vieţii cu disciplina severă cotidi-ană a pedagogului total şi administratorului con-ştient de răspunderea asumată.

Pentru merite excepţionale în dezvoltarea şi dirijarea învăţământului cooperatist din Republi-ca Moldova, la 23 ianuarie 2001 domnului Tu-dor Maleca prin decretul Preşedintelui Republi-cii Moldova i s-a conferit titlul onorific de „Om Emerit”.

Urmează să remarcăm încă ceva foarte ca-racteristic pentru Domnia Sa: oriunde a activat şi predat (fie la Institutul de Comerţ din Lvov, fie la Universitatea de Stat din Moldova, fie la Academia de Studii Economice sau, în definitiv, la UCCM) – peste tot a lăsat „rădăcini adânci”, parcurgând cu succes toate treptele învăţămân-tului universitar: aspirant (doctorand) – lector – lector superior – docent (conferenţiar) – profe-sor universitar – cercetător ştiinţific – prodecan – decan – şef de catedră şi rector. Fireşte, ascen-siunea aceasta vertiginoasă pe treptele ierarhiei universitare s-a produs graţie pasiunii de a munci asiduu şi cu totală dăruire. Mai mult chiar, dom-nul rector Tudor Maleca întotdeauna a ştiut cu adevărat să-şi onoreze munca şi pe cei pe care i-a avut în preajma sa (indiferent că au fost elevi, studenţi, doctoranzi sau colegi de breaslă), con-tribuind astfel la promovarea Binelui, Sacrului, Frumosului şi Adevărului.

Fiind înzestrat cu atîta omenie, răbdare părin-tească, inteligenţă rară şi cu o generoasă recepti-vitate, Domnia Sa a ştiut să le asculte tuturor pă-sul, i-a apropiat pe toţi prin vorba-i cumpătată şi comportamentul exemplar, i-a susţinut dezintere-sat, făcându-i prieteni şi stimulându-le în perma-nenţă încercările temerare de afirmare. Domnul rector întotdeauna a avut încredere în învăţăceii şi studenţii săi, în discipolii şi în profesorii har-nici şi inteligenţi ai acestui minunat colectiv, pe care i-a ocrotit şi susţinut părinteşte, pe toţi îm-preună şi pe fiecare în parte.

Acesta e crezul vieţii profesorului şi rectoru-lui Tudor Maleca, care, cu certitudine, cu mul-ţi, mulţi ani în urmă, a conştientizat un adevăr incontestabil: în viaţa rânduită de Cel de Sus pe pământ doar munca onestă şi cinstită generează virtute şi fericire adevărată, doar Ea, Măria Sa Munca Cinstită, vorba lui V. Hugo „ne luminea-ză şi ne îndepărtează durerile, ne înalţă deasupra răului, ne educă, ne face să fim liberi în gândire şi demni”.

Tot ce a întreprins profesorul Tudor Male-ca ca pedagog, ca om de ştiinţă, ca manager, ca om al cetăţii, ni-l înfăţişează ca pe un observator atent şi lucid, curios şi rafinat, care ştie să sur-prindă ineditul şi pitorescul vieţii. Dincolo de automatismul unor habitudini previzibile, se as-cunde, aşadar, o minte ageră şi sprinţară, totdeau-na dispusă să se deschidă noului. Este interesant de observat încă un amănunt: coordonatele sale sufleteşti, comportamentul său faţă de oameni şi situaţii au rămas neschimbate, în timp ce regimul se schimba mereu. Îşi iubeşte ţara şi neamul cu un devotament pe care anii nu l-au tocit, a culti-vat în jurul lui frumosul şi prietenia, şi-a păstrat o extraordinară tinereţe spirituală, dublată de o lungă experienţă ce coboară aproape de începu-turile cooperaţiei de consum, căreia i s-a dedicat fără rezerve.

Domnule rector Tudor Maleca, cu ocazia îm-plinirii frumoasei vârste de 75 de ani, Vă adre-săm sincere felicitări, urări de bine, multă, multă sănătate şi toate florile recunoştinţei pentru tot ce aţi făcut şi continuaţi să faceţi în domeniul ştiin-ţei, învăţământului universitar şi promovării miş-cării cooperatiste în republică.

La mulţi ani, distinse Rector de Onoare Tudor Maleca!

Simion MUSTEAțĂ,doctor, conferențiar universitar,

prorector al UCCMVasile BOTNARCIUC,

doctor habilitat, şef al Catedrei LLR a USTIon EŢCU,

profesor universitar, doctor habililat

ZIDIND IUBIRE, A URCAT ÎN ICOANĂ(Mitropolitul Antonie Plămădeală – zece ani de la trecerea la cele veşnice)

,,Aduceți-vă aminte de mai-marii voștri,care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu;

priviți cu luare-aminte cum şi-au încheiat viațași urmați-le credința (pilda)

Sfântul Pavel, ,, Evrei” 13,7

Iubitul meu prieten de demult, Slăvite Drag – Înalt Prea Sfințite,M-am onorat o viață să-ți ascultPrceptele creștine - în veci de veci slăvite:

Dar, de astăzi, m-ai lăsat sărac, Bătrân, ș-adânc îndurerat,Și nu știu, de-azi, în viață cum să fac,Să mă împac, cu viața-mi, fără tine...

Înalt Prea Sfințite dragă,Umpleți doldora de cărțiCea mai mare grea desagăȘi ia-o, ca-n alte dăți,

Nu prin lumea pământeascăPe unde le-ai tot dus anume, Ci prin lumea cea cerească, Și-ai și Îngerilor ce spune...

Bunule – Înalt Prea Sfinte,Fii și dincolo, în Cer,Printre îngeri, un dârz PărinteRomâniei Drag Străjer...

Toma Istrati. 29 august 2005

O viaţă trăită la cel mai înalt grad de intensitate, a cărei parabolă atinge puncte de vârf bine conturate atât la un pol, cât şi la celălalt, ni se dezvăluie la lectura pagini-lor autobiografice ale Înalt Preasfinţiei Sale Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Transilvaniei.

Refugiat din Basarabia în anul 1944 în România, este persecutat de securitate, dat afară din monahism, silit să facă închisoare şi şomaj.

Greu de imaginat că de pe aceste ultime trepte ale societăţii cineva ar putea face saltul până la DOCTOR HONORIS CAUSA, până la calitatea de membru al ne-număratelor Comisii şi Comitete Internaţionale ale Bi-sericii Ortodoxe, în sfârșit, până la scaunul Mitropoliei din Transilvania. Ceea ce ne îndreptăţeşte să credem că cel care l-a făcut a fost un om cu capacităţi de excepţie.

S-a născut Antonie Plămădeală în Basarabia, judeţul Lăpuşna, astăzi raionul Hâncești, în data de 17 noiem-brie 1926, comuna Stolniceni, şi a primit numele de botez Leonida.

Şi-a început studiile teologice la Chişinău şi le-a ter-minat la Bucureşti.

A studiat şi la Oxford, devenind, astfel, doctor în te-ologie. Membru de seamă al Academiei Române și al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, Antonie Plămădeală a fost un geniu, o personalitate notorie, afir-mându-se ca: savant, istoric, scriitor, ecumenist.

Antonie Plămădeală a scris numeroase cărţi, a con-struit biserici şi mănăstiri şi a primit diferite distincţii atât laice, cât şi bisericești. A lăsat o bogată bibliotecă, ce numără peste 100 000 ex. pe lângă Mănăstirea Brân-coveanu, de la Sâmbăta de Sus, din România, totodată fiindu-i al treilea ctitor.

La 29 august 2005, în urmă cu zece ani, se stingea pe patul suferinței din Reședința Mitropolitană din Sibiu vrednicul de pomenire Antonie Plămădeală, Mitropoli-tul Ardealului, Crișanei și Maramureșului. Pleca la cele veșnice și neîmbătrânitoare după o viață închinată Bise-ricii și culturii române, El care a condus, vreme de 23 de ani din scaunul lui Șaguna, destinele Mitropoliei Ardea-lului în vremurile grele ale regimului totalitar, dar și în anii tulburi și nesiguri de după Revoluția din anul 1989.

După moartea Sa, în anul 2006, la 17 noiembrie, printr-o decizie a Consiliului Raional Hîncești, Bibliote-cii Publice raionale Hâncești i se conferă numele ,,ÎPS Antonie Plămădeală”, aceasta vine în paralel cu împlini-rea celor 100 de ani de la fondarea Bibliotecii.

Acest nume de cinste îl poartă: Biblioteca Publică Raională Hânceşti, unde este deschis un mic muzeu cu bustul și cărţile Prea Sfinției Sale, donate de fraţii Plă-mădeală Mihai şi Alexa din România, Gimnaziul, Parcul și Casa-Muzeu din satul de baștină, Stolniceni.

Tradițional, în fiecare an, la 17 – 19 noiembrie, au loc Zilele Bibliotecii.

După un program aparte se organizează diferite activități culturale dedicate ÎPS Antonie Plămădeală, avându-l ca oaspete de onoare pe Mihai Plămădeală, din București, fratele mitropolitului .

Vineri, 17 noiembrie 2006, în ziua în care mult regre-tatul Mitropolit al Ardealului, ÎPS Antonie Plămădeală, ar fi împlinit 80 de ani, în biserica din satul de baştină, Stolni-ceni, raionul Hînceşti, un sobor de preoţi, în frunte cu epi-scopul Galaţiului şi al Dunării de Jos, PS Casian Crăciun, şi Episcopul de Cahul şi Comrat, PS Anatolie Botnaru, au oficiat o slujbă de pomenire. După liturghie, episcopii Cră-ciun şi Botnaru au sfinţit piatra de temelie şi locul în care va fi ridicată Casa-Muzeu „Antonie Plămădeală”.

La ceremonie au participat rude apropiate ale ÎPS Antonie Plămădeală, administraţia şi locuitori din satul Stolniceni.

Solicitat de ziariștii de la ziarul ,,FLUX”, PS Casian Crăciun, care este „fiul sufletesc” al ÎPS Antonie Plămă-deală, a spus: „Mitropolitul Antonie, înainte de a închide ochii la Sibiu, a văzut multe persoane: fraţi de-ai lui şi ru-denii de aici. Vorbea adesea despre Basarabia, îi cunoştea pe cei din Basarabia şi ultimele lui cuvinte au fost purtate cu pământenii lui de aici din Basarabia. Şi a văzut nişte căsuţe cu flori. Îi vedea pe toţi înaintaşii lui. Acum, când văd în noiembrie pomii încă verzi aici, aşezaţi în locul unde se va ridica Casa-Memorial „Antonie Plămădeală”, văd o încercare de a face o legătură între casa sufletului şi Casa-Memorial. Antonie Plămădeală spunea adesea o vorbă foarte frumoasă: „Legătura între naşterea pe pă-mânt şi naşterea în ceruri este una foarte profundă”. Şi mai avea o vorbă de duh: „Te-am înmormântat în sufletul meu”. Adică este o legătură extraordinară între plecarea din această viaţă şi rămânerea în această viaţă. Ce putea să fie mai înălţător decât să reprezint Biserica Ortodoxă Română, pe Preafericitul Patriarh Teoctist, pe Mitropo-litul Ardealului, Laurenţiu – urmaşul lui Antonie Plămă-deală, şi pe mulţi alţi ierarhi din România. Să-i reprezint aici, în ziua de împlinire a 80 de ani de la naștere, chiar în

pământul natal, unde s-a născut și s-a plămădit, căci El a purtat numele Plămădeală”.

În 17 noiembrie 2011 la Stolniceni s-a desfășurat Simpozionul ştiințific ,,Antonie Plămădeală – ctitor de spiritualitate și cultură românească”, luând cuvântul muți invitați de seamă. Oaspetele de onoare, Mihai Plămădea-lă, a povestit despre familia sa , părinți și frați, și despre cartea sa Dosarele nu știu tot. Partea I care cuprinde de-talii biografice luate din arhive despre Mitropolitul An-tonie.

În satul de baştină al ÎPS Antonie Plămădeală, Stol-niceni, în localul Gimnaziului care-i poartă numele, pe 17 noiembrie 2012 a fost lansată cartea lui Mihai Plămă-deală, coautor Adrian Nicolae Petcu, „Refugiul. Deznă-dejde şi Speranţă”.

La această lansare au fost prezenţi: memorialistul Mihai Plămădeală şi istoricul Adrian Nicolae Petcu, PS Casian Crăciun, Arhiepiscopul Galaţiului şi Dunării de Jos, Petre Guran - directorul Institutului Cultural Român, Constantin Lazăr, preşedintele organizaţiei Iniţiativa Ce-tăţenilor Români din Republica Moldova, şi alte perso-nalităţi din republică şi din raionul Hânceşti, rude ale mitropolitului. Prin intermediul acestei cărţi asistența a aflat despre tragedia refugiaţilor basarabeni din anul 1944 în România. Tristă, zguduitoare, vitregă până la urmă această poveste, autorii au venit cu un bogat ma-terial factologic, din care se conturează un tablou viu, complex, plin de dramatism.

La Biblioteca Publică raională ,,ÎPS Antonie Plămă-deală” din or. Hîncești (noiembrie 2014), s-a organizat Masa rotundă – „Zidind iubire a urcat în icoană”, audito-riul fiind un numeros grup de studenți de la Colegiul de Construcții din Hâncești. Au vorbit mai mulți invitați, dar emoţionant și răscolitor a fost momentul când profesoara de geografie de la Gimnaziul „ÎPS Antonie Plămădeală” din satul Stolniceni, Zinaida Mardare, a vorbit despre vizita Mitropolitului în satul de baştină, după 45 de ani. „L-am cunoscut personal şi ştiam de această personali-tate că-i remarcabilă în lume, cu emoţii şi cu lacrimi în ochi priveam cum a mers la şcoala unde a învăţat, cum a îngenuncheat în poarta casei părinteşti şi, luând ţărâna în palme, a trecut-o peste faţă, sărutând pământul”.

Din cei prezenți, unii au auzit prima dată de această personalitate și i-a impresionat destinul său zbuciumat.

Mitropolitul Antonie Plămădeală este un nume de cinste înscris în aria de slujire a Bisericii, culturii şi spi-ritualităţii româneşti.

Astăzi Biserica Ortodoxă are nevoie de astfel de ie-rarhi ca Antonie Plămădeală pentru a putea face faţă tutu-ror provocărilor timpurilor noastre.

Antonie Plămădeală poate fi înscris în galeria celor mai reprezentativi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române alături de Andrei Şaguna, Visarion Puiu, Veniamin Cos-tache, Iosif Naniescu, Gurie Grosu, Dionisie Erhan ş. a.

Basarabia trebuie să-şi recunoască fiii săi, unul din-tre ei este şi vrednicul de pomenire Mitropolitul Antonie Plămădeală.

„...Antonie şi-a făcut pe deplin datoria cât s-a aflat pe acest pământ. Acum rămâne să ne-o facem noi: să-i înălţăm o statuie la Chişinău, unde ar urma să avem şi o stradă, biblioteci, un seminar teologic care să-i poarte nu-mele, să-i edifice o Casă - muzeu la Stolniceni, să-i edi-tăm cărţile, inclusiv cea cu un titlu direct ,,Basarabia”, să-i păstrăm memoria şi să-l iubim şi după dispariţia Sa fizică, aşa cum ne-a iubit El în secundele vieţii Sale, de la naştere până la moarte...”

Nicolae Dabija, 2005

Ne mândrim, pe drept cuvânt că noi suntem acei care primii din țară au beneficiat (donație) de cărțile Mitropo-litului Antonie Plămădeală și de neuitatele vizite la Mă-năstirea Constantin Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, la invitația lui Mihai Plămădeală.

O realizare importantă a colectivului bibliotecii este scrierea biobibliografiei locale - ,,ÎPS Antonie Plămă-deală” (1926 – 2005), care cuprinde o bogată colecție de informații ce oglindesc activitățile culturale organizate în raionul Hâncești pe perioada anilor 2006 – 2015, dedi-cate Mitropolitului Antonie Plămădeală. Cu ajutorul lui Dumnezeu, rămâne s-o edităm și să organizăm lansarea biobibliografiei.

Suntem datori, ca pe oamenii care, construind dragos-te, au urcat în icoană să le cinstim memoria și să ne ali-mentăm spiritualicește din neprețuitele lor valori.

Fie ca acum, la împlinirea acestui soroc, să-i închinăm un gând curat de mulțumire pentru tot ceea ce a lucrat și a înfăptuit, să vărsăm o lacrimă de recunoștință pe lespedea mormântului Său și să-l rugăm pe Dumnezeu să-i facă parte de veșnica odihnă întru Împărăția aleșilor Săi.

Larisa SULEIMANOV,Oficiul informativ – bibliografic,

Biblioteca Publică raională,,ÎPS Antonie Plămădeală”, Hânceşti

Covor cu 2 chenare din 4 părţi cu câmpul de culoare bleo ornamentat floral stilizat "mărunţica". Sec. XIX

8 Literatura şi arta Nr. 31-32 (3648-3649), 20 august 2015

Scriitorul Manole Neagu, vrednic şi eru-dit cărturar al zilelor noastre, este originar din localitatea Manta (Cahul), sat pitoresc, cu oameni gospodari şi harnici în toate. Or, celor din Manta li s-a dus vestea şi de dan-satori neîntrecuţi. Când îţi joacă ei o horă, li se împletesc picioarele cu atâta îndemânare şi cu atâtea întorsături, că nu observi, ating ei pământul ori nu.

Manole Neagu a avut de la cine învăţa nu numai dansul, ci şi cumpătarea, înţelep-ciunea acelor oameni cu suflet de poet, adu-nând metafore neaoşe, originale, specifice vetrei lor, care, mai târziu, s-au aşternut în frumoase poezii pentru copii şi maturi.

Cărţile semnate de Domnia Sa (Trei scufiţe, trei fetiţe; Toamna (în colaborare); Căpşuna: Ghicitori cu mir de flori; Învaţă din toate: Aforisme. Meditaţii. Sentinţe; Soare pe asfalt; Sufle-tul nu face umbră (aforisme); Gemenii etc.) au fost înalt apre-ciate de cititori, tirajele prevăzute epuizându-se foarte repede. A apărut cu grupaje de poezii pentru copii în diverse culegeri antologice: Culorile ploii; Clipa ghioceilor; Iubire de meta-foră; Vârful ‚nalt al piramidei; Feeria iernii; Pagini alese din literatura pentru copii; Tentaţia metaforei ş.a.

Sunt inspirate şi paginile – prefeţe, postfeţe, recenzii, pro-filuri de creaţie – cu referire la creaţia autorilor: Gheorghe Gheorghiu, Liuba Dimitriu, Gheorghe Reabţov, Emil Nicula, Simion Ghimpu, Ştefan Agachi, Grigore Puică, Mihai Rusu, Ada Negru, Ada Zaporojanu, Nadejda Gorceac, Ana Goreanu, Ludmmila Goncear, Efim Ghicu, Angela Popovici etc.

S-a manifestat şi ca traducător notoriu, transpunând în ro-mână din creaţiile scriitorilor Eduard Avakian, Boris Sergu-nenkov, V.A. Jukovski. Raim Farkadi, Leonid Luganov ş.a.

Publicistul, istoricul şi criticul literar (cu doctorantura fă-cută la Chişinău şi Bucureşti) Manole Neagu a trudit inspirat, cu migală şi dăruire la opera Mitropolitului Varlaam, autorul vestitei Cazanii, pregătind spre editare un volum impunător pe marginea operei lui Varlaam, cu multe date interesante,

concluzii judicioase, întregite de imagini de epocă. Or, anterior, savantul Manole Neagu a îngrijit cu multă osârdie volu-mul Opere, în 624 p., apărut la Chişinău în anul 1991 după Hristos. Tot lui Var-laam îi sunt dedicate câteva studii de investigare literară, printre ele: Varlaam şi contrareforma ortodoxă; Mitropolitul Varlaam în contextul literaturii religioa-se naţionale din secolele XVI-XVII; Po-lemica în opera Mitropolitului Varlaam; Angajarea şi spontaneitatea polemică în cărţile Mitropolitului Varlaam etc.

Aceeaşi pondere ştiinţifică o poartă materialele literare despre Grigore Ure-che, Academia Vasiliană, Nicolae Costin, Matei Millo, Gheorghe Asachi, Mihai Eminescu, Mihail Kogălniceanu etc.

A activat prodigios în calitate de redactor-stilizator sau, mai bine zis, de coautor din umbră, meserie pe care o practică de la 1998 încoace (după ce trudise ani buni la Muzeul Litera-turii Române M. Kogălniceanu şi la Institutul de Filologie al AŞM), la Editura Pontos, iar mai apoi în echipa de redactori din cadrul Parlamentului R.M.

Redactarea este un domeniu unde nicidecum nu pot ara nechemaţii. Neobositul Manole Neagu lasă o brazdă adâncă şi un ogor fertil pe abruptele meleaguri ale cărţii. A moşit nu numai volume de poezie, proză, critică literară, ci a dădăcit, cu aceeaşi râvnă, opuri ale multor savanţi şi profesori univer-sitari:

Mulţi ani, prietene şi coleg de breaslă Manole Neagu, brav oştean al voroavei şi pisaniei româneşti, precum ar fi zis patri-arhul tău de suflet şi gândire, Mitropolitul Varlaam, sănătate, inspiraţie şi noi cărţi!

Felicitările noastre şi dnei Nina Neagu, lucrător medical, jupâneasa casei, născută la aceeaşi dată, coborâtoare şi dânsa din Ţara de Jos a Moldovei (Vadul lui Isac).

Marcela MARDARE şi Dumitru PASAT

2. Cine-i Kersnovskaia

Mai întâi, câteva mici ajustări referi-toare la apartenenţa etnică a Eufrosiniei Kersnovskaia. Evident, după apariţia cărţii „Сколько стоит человек”, individualitatea autoarei a suscitat un interes larg din par-tea multora, în special la ceea ce ţine de istoricul descendenţei, unii manifestând, (A. Marinciuc în particular) o adevărată pasiune în cercetările originilor arborelui genealogic. Se pare, însă, pe Kersnovskaia, deşi chiar ea s-a referit la înaintaşi, n-a pre-ocupat-o în mod expres această trăsătură a problemei etnice, odată ce se considera rusoaică, cu toate că nu a fost deloc... ru-soaică.

Pe linie maternă, ea se trage din cele mai vechi pături ale nobilimii vechii Basarabii. Un străbunel pe nume Ioan Cara-Vasile (conform surselor documentare date de Ghe-orghe Bezviconi, genealogist şi heraldist ro-mân, care audiase cursurile lui Nicolae Ior-ga) a fost conducătorul comunităţii greceşti din Constantinopol şi provenea din aromâni macedoneni. Soţia acestui Cara-Vasile, pe nume Ecaterina, evadase din harem, refu-zând să devină sultana Imperiului Otoman. Odată cu începerea răscoalei greceşti din 1821, cunoscută ca Eteria, turcii au reacţio-nat prin cele mai crunte represalii. În ziua de paşti a acelui an (1821) Ioan Cara-Vasile şi patriarhul Constantinopolului au fost spân-zuraţi de candelabrul catedralei din capitala otomană. Mai târziu cei doi mucenici au fost canonizaţi de Biserica Grecească. Ecaterina şi cu fiul ei Dumitru au reuşit să evadeze, ajungând la Odesa. Dumitru s-a dovedit a fi o personalitate perspicace, devenind mare proprietar al unei companii maritime de co-merţ. Generalul Kiseleff (Basarabia, după 1812 era parte acaparată de Imperiului Rus), l-a împroprietărit cu moşii mari în sudul Ba-sarabiei. Pe lângă aptitudinile de comerciant era şi un om de o largă cultură. Pe moşia satului Frumuşica a fondat oraşul Cahul. A fost membru al Divanului Ad-hoc, prieten bun cu Alexandru-Ioan Cuza, pe când vii-torul Domnitor al Principatelor Unite era prefect de Galaţi. A participat la marele eve-niment al Unirii din !859. S-a căsătorit cu Eliza P.Platino.

Dumitru a avut 6 copii printre care şi Alexei Cara-Vasile, (1846-1915) bunelul Eufrosiniei, care a făcut studii ingenereşti la Paris. A fost primar de Cahul, deputat în Parlamentul României şi deputat în Duma de Stat a Rusiei. S-a căsătorit cu Eufrosinia Cianguli (Kersnovskaia va purta numele bunicăi) din descendenţi ai boierimii orhe-iene. Din aceşti doi se va naşte Alexandra, mama Eufrosiniei.

Tatăl, Anton III Kersnovski îşi are obâr-şia dintr-o veche viţă de conţi polonezi.

E.Kersnovskaia se naşte la 6 ianuarie 1908 (stil nou) la Odesa. Copilă fiind îşi petrecea vacanţele la bunei, la vila Froza din împrejurilmile Cahululi.

3. Ruptura

...În 1919 Anton Kersnovski, jurist-cri-minolog de profesie, se salvează ca prin

minune scăpând de pe lista condamnaţilor, decretaţi duşmani ai noii puteri sovietice. Coloanele de exortaţi se îndreptau la lo-cul de execuţie, unde urmau să fie (şi au fost cu toţii!) împuşcaţi. Din spusele tată-lui Eufrosinia îşi amintea: „Toţi juriştii, în total 712, „tot peştele prins în năvod” în acea noapte au fost forţaţi şi duşi în clă-direa de pe piaţa Ecaterinei, unde se afla instituţia macabră cu numele ce trezea fiori – ЧK Odesa. Întreg spaţiul era înconjurat cu sârmă ghimpată. Statuia Ecaterinei cea Mare o înfofoliseră în rogojină şi i-au pus batic roşu pe cap. În jur – vacarm. Motoa-rele automobilelor, cu tobele de eşapament suprimate, lucrau fără încetare. Peste tot – chinezi. Şi letoni. Cei aduşi erau strigaţi de pe nişte liste şi scoşi în grupe câte doi, trei sau patru oameni...”

Din numărul celor 712 de condamnaţi la moarte doar el a scăpat – unul dintre cekişti l-a cunoscut şi deoarce îl apărase mai înain-te într-un proces, în semn de recunoştinţă, cu riscul propriei vieți, îl scapă (mai târziu, acesta se va spânzura) expediindu-l pe o uşă lăturalnică – şi baronul Gune fon Gunen-feld, pe care Eufrosinia l-a întâlnit în Româ-nia regală. Baronul a mărturisit că salvarea i s-a datorat fratelui, care i-a răscumpărat viaţa pentru un milion de ruble în aur...

După ce se ascunde o vreme, întreaga fa-milie Kersnovski evadează pe mare, îmbar-cându-se pe puntea crucişătorului francez „Mirabo”, ajungând şi, apoi, stabilindu-se la moşia din Ţepilova din judeţul Soroca, moş-tenire de pe linia buneilor de pe tată. Odată stabiliți pe pământ românesc Anton III Ker-snovski profesează avocatura, iar mama, Alexandra, care făcuse studii la Galați și la conservatorul din Paris preda limba en-gleză la liceul de băieți ”A.D.Xenopol” și limba franceză la liceul de fete ”Domnița Ruxanda”. Eufrosinia, care la acea vreme avea 12 ani va absolvi extern liceul parti-cular al baronesei Iulia von Gheiking din Chișinău, unde a susținut bacalaureatul în 1924. Va absolvi apoi şcoala agricolă româ-nească de zootehnie și va refuza să plece la studii în Franța. Vorbea 9 limbi străine in-clusiv franceza, engleza, greaca, poloneza, româna, rusa, germana... Picta, citise și avea cunoștințe profunde de literatură universală, iubea muzica, dar cel mai mult avea în sânge pasiunea pentru fermierit, o pasiune aproape de neimaginat pentru o adolescentă roman-tică, dar care trăia cu picioarele bine înfipte în pământ. Moșia moștenită după împărțirea între rude număra 25 de hectare grădină-vie, 5 hectare de pădure și 46 de hectare teren arabil. Va prelua afacerile părintelui care era bun jurist, dar slab manager.

După moartea tatălui în 1938 va rămâne cu mama Alexandra şi după ce va achita toa-te creditele bancare va ieşi cu primul profit din activitatea agricolă. Viitorul se contura frumos şi fericit...

Trăirile şi întâmplările redate de Kers-novskaia pe urmele proaspete ale „eliberă-rii” nu sunt o descriere la rece, chiar şi dacă anii au sedimentat în mâlul memoriei su-ferinţa. Ceea ce este deosebit de preţios în contrast cu înfocatele chemări sub drapele roşii şi fanfare ce anunţau fericirea lumii adusă de comunişti, sunt mărturiile vii ca o

rană despre prime-le ore, primele zile cum s-a produs în realitate cotropirea, deruta totală în faţa impreviz ibi lu lui , pralizia generali-zată, premoniţia şi frica, „o frică ani-malică” emanată de emisarii iadului. Nu doar ca document, dar ca înţelegere a feno-menului cartea scrisă rămâne în memoria generaţiilor ca cea mai tragică pagină basa-rabeană din istoria apropiată nouă.

Pentru că toate, dincolo de conflictele sociale inerente în orice societate democra-tică, până la acel fatidic moment de la 28 iunie 1940, lăsau în urmă o fâşie luminoasă şi speranţa încrezătoare în existenţa liniş-tită a cursului vieţii umane. Venirea „eli-beratorilor” a schimbat brutal şi a mutilat conştiinţele, or tot ce oamenii clădeau cu răbdare se surpa chiar sub ochii lor îngro-ziţi, lăsând loc ororii şi neliniştiiâlor pentru clipa ce venea...

Întâlnirea cu noii stăpâni s-a produs chiar a doua zi. Era duminică. În câmp nu aveam de muncit. Celor doi lucrători Tudor și Toma le-am permis să plece în oraș - acolo, se pare, era miting sau o pa-radă muncitorească. Eu am rămas acasă. După ce am dat mâncare și apă la animale și orătăniile din ogradă m-am apucat de ogrinji. E o treabă neplăcută: resturile tul-pinilor de porumb, pleava și murdăria ră-masă curgeau peste capul meu și se ames-tecau cu sudoarea care șiroia pe corp, pe față. Deodată, din partea pădurii își făcu apariția un grup de călăreți militari. Unul dintrânșii s-a apropiat de mine și s-a adre-sat cu un dispreț ne prefăcut:

– Spune, unde-i boieeerul?M-am uitat la dânsul și la gloaba lui

pricăjită, am înfipt furca în ogrinji și ștergându-mi sudoarea de pe frunte i-am răspuns neîngrabă:

– Boierul sunt eu!Acum ei arătau cu toții atât de

descumpăniți și șocați, că a trebuit să-i scot din înțepenire:

– Dar ce vreți de la mine?– Aveți aici un stog de fân. Îl vom lua

pentru necesitățile cailor de artilerie.Îmi vine greu să spun ce sentimente în-

cercam atunci. Era o dorință să mă exhi-bez, să uimesc? Sau am decis ca mai bine să le dau de bună voie, decât să aștept să-mi ia totul cu forța, sau în subconștient speram că astfel măcar ceva îmi vor lăsa? Nu știu... Țin minte că eu mă trăgeam cu tot sufletul în întâmpinarea acestor oameni – doar ei erau de-ai noștri, ruși...

Kersnovskaia se va lecui de această dra-goste pătimașă față ”de ai săi” chiar în ziua următoare, când ii va conduce pe emisari să le dea fânul cel mai bun de pe moșie...

Pentru că începuse cea mai dramatică epopee din viața ei. Istoria dragostei, care trece brusc în ură poate uneori încape într-o singură străfulgerare a creierului...

Efim JOSANU

III. Fenomenul KersnovskaiaFrumuseţea acestei femei, taină mistică a inteligenţei sale,

parcă îţi deschide în suflet o primăvară timidă cu reversul senin de vederi îmbobocite. Este conturul curat al omului, copleşit de rigorile şi expansiunile grijilor cotidiene. Svetlana Rotundu, la primul său mandat de preşedintă a raionului Şoldăneşti, e mereu surprinsă de revelaţia idealului în tot ce urmează să facă, dezvăluindu-şi cu prisosinţă calităţile vrednice de diriguitor în-ţelept al unei comunităţi de oameni. E şi firesc, deoarece timp de optsprezece ani dânsa şi-a manifestat caracterul alegoric şi moral-estetic de conducător pragmatic în funcţia de primar al comunei nistrene Climăuţii de Jos. Iar oamenii i-au apreciat întotdeauna abilităţile deosebite, mai ales, în anii cruciali de cucerire a suveranităţii şi independenţei noastre naţionale sub crusta dură a realităţilor neaşteptate.

Doamna Rotundu a preluat conducerea raionului într-o pe-rioadă tulbure, când pluralităţile de valenţe din descinderile ră-tăcite ale vremurilor vitrege de azi, învălmăşesc spiritele soci-etăţii. Dar femeia păşeşte ferm în viitorul european, întrezărind de acum aşezări de crini pe marginea orizontului.

– Timpul îşi răstoarnă clipele atât de iscusit, încât uneori nici nu observi cum se călătoreşte ziua şi te miri că n-ai izbutit mare lucru, ne mărturiseşte doamna Rotundu. De aceea e ne-voie să spargem stereotipul din noi înşine, să chibzuim detailat planul de acţiuni pentru ca, în fine, să ne bucurăm de reuşita cugetului...

Caietul de sarcini al administraţiei raionului e încărcat până la refuz de proiecte, la prima vedere, parcă nedesăvârşite. Însă preşedinta, de comun cu membrii Consiliului raional, depun ma-ximum de eforturi întru realizarea în fapt a aspiraţiilor cetăţeni-lor. La sugestia doamnei Rotundu consilierii au hotărât recent ca discuţiile şedinţelor administrative plenare să fie aduse la cunoş-tinţa locuitorilor care, desigur, se vor implica în dezbateri publi-ce, exprimându-şi opţiunile sau punctul de vedere în rezolvarea situaţiilor majore. Faptul de a asigura publicului larg transparen-ţa concepţiilor categorice e o normă morală, dacă vreţi.

Fenomenul acestei veri dificile din punct de vedere clima-teric pentru agricultură a afectat într-un fel economia raionului. Ţăranii afirmă că anul de faţă s-a dovedit a fi nu numai fără pre-cipitaţii, ci şi fără rouă. Oamenii sunt chiar disperaţi de intem-periile naturii, dar Svetlana Rotundu crede, totuşi, că va fi un an bun. Prin acţiuni concrete de redresare a fondurilor de ajuto-rare, preşedinta încearcă să atenueze decepţia celor mulţi. Între timp, majoritatea agenţilor economici, prin străduinţă asiduă în aplicarea tehnologiilor performante, repurtează rezultate dem-ne de toată lauda. Bunăoară, la producţia culturilor cerealiere de toamnă mulţi gospodari au adunat în hambare recolte bogate de grâu, orz, rapiţă. Sătenii se bucură îndeosebi de calitatea evidentă a producţiei. Acum administraţia de vârf caută făgaşe reale de a-i ajuta pe ţărani să-şi comercializeze produsele agri-cole la preţuri rezonabile.

Aspiraţiile preşedintei ţin de ameliorarea climatului struc-tural al satului. Svetlana Rotundu cunoaşte nu din auzite ce înseamnă pentru o localitate dezvoltarea infrastructurii eco-nomico-sociale, care în arealul său de influienţă rămâne încă în dizgraţie, văduvită de imperfecţiunea planurilor de acţiune. Prin urmare, noua componenţă a Consiliului Raional, împre-ună cu administraţiile publice locale, încearcă să revigoreze

căile dezvoltării mediului rural, atrăgând pe larg fonduri de investiţii şi alocaţii bugetare, precum şi granturi de la donatori şi investitori din Germania, Italia, Austria, România, Polonia. Actualmente specialiştii întreprind sondaje şi întocmesc pro-iecte vizând reparaţia capitală în viitorul apropiat a drumurilor săteşti, considerate până odinioară obiective fără perspectivă. În agenda de lucru a administraţiei s-a mai inclus un program de reparaţii deja până la finele anului curent a şapte instituţii preşcolare şi a trei şcoli gimnaziale. Obiectivele în cauză au nevoie de câteva zeci de milioane de lei, bani pe care condu-cerea de vârf caută să-i obţină în urma tratativelor cu organele abilitate centrale, precum şi de la instituţii de caritate şi busine-ssmani de peste hotare.

– La sigur că doamna Rotundu, în ipostaza sa de conducă-tor al raionului, va rezolva multe probleme, ni s-a destăinuit în-tr-o conversaţie Gheorghe Strelciuc, directorul societăţii agri-cole Pohoarna-Agro. Dânsa e o persoană cinstită, obiectivă şi corectă în tot ceea ce face şi, vă rog să reţineţi, neafectată de invidie sau aroganţă...

Preşedinta şoldăneştenilor e profund îngrijorată de princi-piile nebuloase ale politicilor economice, promovate de orga-nele centrale în susţinerea sectorului agrar – unicul domeniu de menţinere pe linia de plutire a bunăstării populaţiei săteşti. Pentru zona sa de circumscripţie Svetlana Rotundu caută să iniţieze un plan anume de mobilizare a capacităţilor umane şi material-financiare în ameliorarea condiţiilor de trai ale oamenilor muncii, în special, ale cadrelor didactice, cadrelor medicale, pensionarilor şi celor necăjiţi de soartă. Preşedinta e convinsă că va face lumină şi pe acest segment prin conso-lidarea capacităţilor de producţie ale unităţilor economice şi interacţiunea tuturor păturilor sociale ale societăţii. Aici ar fi binevenită o incursiune mai pregnantă a politicii statului, care să susţină înzestrarea agriculturii cu tehnică şi tehnologii per-formante. Acest fapt ar revigora multe ramuri, rămase de evo-luţia timpului, cum ar fi legumicultura, pomicultura, sectorul zootehnic. Realizarea obiectivelor în cauză ar crea noi locuri de muncă pentru tânăra generaţie şi, în ultimă instanţă, ar con-duce la diminuarea migraţiei populaţiei din mediul rural. Unul din primii paşi ai noii administraţii în direcţia dorită e să pla-seze serviciul public mai aproape de cetăţeni, adică cel puţin de două ori pe lună să organizeze audienţe direct în localităţi. Aici tânăra preşedintă va apela la ajutorul şi sprijinul condu-cătorilor din teritoriu. Ea îşi pune marea miză, mai întâi de toate, în talentul agenţilor economici de talia lui Nicolae Micu din Olişcani, Gheorghe Strelciuc din Pohoarna, Iacob Solovei din Climăuţii de Jos, Dumitru Tatarenco din Dobruşa, a pri-marilor-gospodari Angela Ababii din Cobâlea, Iacob Gujă din Şestaci, Nicolae Dorogan din Cotiujenii Mari, Adrian Sfeclă din Olişcani, Victor Grosu din Dobruşa, Vasile Bârcă din Glin-jeni, Gheorghe Iancu din Găuzeni, Alexei Burlacu din Rogo-jeni şi a tuturor celorlalţi parteneri ai săi de bună-credinţă.

Planurile de anvergură compimă până la refuz timpul doamnei Svetlana, dar siguranţa în ziua de mâine îi toarnă în suflet seve fluide de nobleţe şi eleganţă emotivă. Se mai în-tâmplă că, în clipele de răgaz, preşedinta Rotundu reciteşte (a câta oară!) vreun catren de dor din Eminescu ori Vieru, din Stănescu ori poetul ei băştinaş Matcovschi. În asemenea clipe gândurile o poartă la bunii săi climăuţeni pe care i-a slujit atâ-ţia ani în calitate de cadru didactic şi primar al comunei, şi care i-au acordat marea încredere, desemnând-o consilier raional, apoi şi preşedinte al tuturor şoldăneştenilor. Înseamnă că ce-tăţenii îşi pun speranţa în voievodul lor, cum o mai numesc pe Svetlana oamenii binevoitori. Mulţi au observat deja că spiritul de muncă al preşedintei ţine de metodologia sofisticată a in-teligenţei sale conceptuale. Chiar preluând cârma raionului în anul acesta dificil, fără rouă, dânsa îşi împărtăşe cu certitudine esenţa crezului său viguros în spaţiul timpului pretenţios... Dar în serile târzii când, sub clar de stele, Svetlana păşeşte spre casă, gândurile, desprinse din graţiile frumuseţii sale feminine, o poartă la scumpii copii, Anişoara şi Vladimir, plecaţi depar-te în lume să-şi făurească destinul, apoi, în cuget aparte, ea coboară la soţul drag, Anatolie, care demult îşi aşteaptă soţia iubită la cină cu masa întinsă...

Andrei MOROŞANU

ANUL FĂRĂ ROUĂ OAMENI AI TIMPURILOR NOASTRE

VREDNIC ŞI ERUDIT CĂRTURAR(Manole Neagu la 65 de ani)

N-AM CREZUT CĂ MÂINILE MELE ȘTIU SĂ PLÂNGĂ…Doamne, de ce mâna mea peste lume devine tot mai grea?Tot mai plânsă, tremurândă se-nalță-n cer spre Tine?Doamne, primește-i rugăciunea, că și ea vrea să spună ceva,Acum cât este vie, Doamne, ci nu când va pleca în nemurire.

N-am știut vreodată că mâinile mele știu să plângă,Să mă trezească-n miez de noapte cu patimă și dor.Și-aud cum mâna dreaptă-n plâns o-ndeamnă pe cea stângă:Zicându-i:„Hai s-aprindem candela pentru păcatele oamenilor”.

Mă dau în voia sfântă-a lor și plâng și eu cu ele,Privesc la degetele tremurânde cum țin al Maicii ParaclisȘi paginile rugăciunii încep să plângă cu mâinile mele,Și fără să vreau mă trezesc, Doamne, într-un cutremur plâns.

Prea Milostivă Maică, acum mă rog la Tine,Pogoară, rog iertarea peste al meu popor,Aruncă Brâul Tău peste Țara mea și peste mine, Să cred că-n viața asta mai este-un viitor.

Aruncă Brâul Tău peste orașe, sate,Și șterge urmele necuratului cuibărite-n bar.Rog, demolează ale diavolului în toată țara a lui case.Să nu mai frângă inima mamelor pentru copiii lor, iar și iar.

Aruncă Brâul Tău peste gura Țării însetată,Cu ploi și roadă ce-așteaptă ca să vină tot mai des.Copiii nu mai vor flămânzi s-adoarmă, ci vor pâine pe masă…Părinții nu mai vor să plece prea devreme în al morții univers.

Maică Maria, n-am știut că mâinile mele au învățat să plângă,Să mă trezească-n miez de noapte cu patimă și dor.S-aud cum mâna dreaptă-n plâns o-ndeamnă pe cea stângăS-aprindă candela-n mine și să mă rog pentru al meu îndurerat

popor.

Raisa PLĂIEȘU

Covor – scoarţă cu ornament. Stele cu chenar din patru părţi. Sec XIX

9Literatura şi arta Nr. 31-32 (3648-3649), 20 august 2015

În 2010, Editura Polirom a pu-blicat – în colecţia „Document“, iniţiată de Andrei Pippidi – cartea Eu, fiul lor. Dosar de securitate de Dorin Tudoran, prefaţată de Radu Ioanid, prin „O punere în context“ (pp. 13–29), şi postfaţată de Ni-

colae Manolescu, prin „Securitatea noastră cea de toate zilele“ (pp. 511–513). Paginile „Eu, fiul lor. Preambul & Concluzie“ – semnate de Dorin Tudoran – schiţează dra-ma scriitorului care, ieşind din breasla cuminte a mânuito-rilor de condei ai sugrumătoarelor vremuri predecembris-te, a trecut – metaforic vorbind – Rubiconul dintre „eu“ şi „dictatură“ („În urma / carului triumfal / pretorienii adună / monezile aruncate / de El. / Uralele însă / par irecuperabile – / stolul lor vânăt / izbeşte deja / cupola de carton colorat / a cerului.“ – „Caligula“ – vol. De bună voie, autobiografia mea [Editura Nord – Aarhus, Dane-marca, 1986]), scriitor care a încercat – în zorii insurgenţei sale – să nu-şi abandoneze spaţiul matricial devenind tot mai impropriu, mai asfixiant, strigându-le unor decidenţi ai P.C.R-ului şi ai DSS-ului: „Să plece Ei!“ (adică mega-lomanul Nicolae Ceauşescu şi academiciana lui), scriitor care – puţin mai târziu – va lupta cu dârzenie de gladiator („împins de ovaţiile mulţimii / maimuţoiul de Caligula / îmi trimise cuvenita placă de lemn / dar «cu un mesaj in-sultător» / pe măsura caracterului său: / Rude rite dona-tur ignavus – Laşului i se acordă libertate. / Pare-se că am spart placa în două / m-am reangajat / şi numărul vic-toriilor mele crescu / zice-se / la şaptezeci / când lepădătu-ra de Caligula / a fost asasinată. / Claudiu respectă voinţa mulţimii / şi-mi trimise o altă placă / tot de lemn / dar pe care – se spune – putui să citesc / «mesajul caracteristic»: / Desine: tridens tibi nimium placet – / Nu mai lupta; îţi place prea mult tridentul tău! / Astfel părăsii amfitea-trul în plină glorie.“ – „De neuitatul Caligula“ [1986]) să evadeze din habitatul concentraţionar („Iar vine cineva / şi-mi spune: «Eu sunt apărătorul / tău; / priveşte-mă şi-nchipuie-ţi lumea / numai prin mine!» / Îl privesc: / o vână de bou / mângâindu-ne obrajii!“ – „Vâna de bou“ – vol. Pasaj de pietoni [Editura Cartea Românească, 1979), până când ostracizatorii DSS-ului aveau să-l scape din năvodul lor nu drept consecinţă a presiunii lui „Tudorache“, ci drept concesie la o intervenţie externă („Plecarea sa din ţară a avut loc doar după ce Robert Dole, preşedintele majorităţii republicane din Senatul SUA, a intervenit în persoană la Nicolae Ceauşescu...“ – Radu Ioanid, „O pu-nere în context“), de atunci – din 24 iulie 1985, ziua eli-berării din labirintul românesc („Am luptat ca un câine, / puteam sfârşi ca un câine – / am câştigat ca un câine; / am minţit ca un câine, / m-am bucurat ca un câine / când mi s-a spus: / «Marş!»“ – „Două canine“, I [1986]) – Dorin Tudoran urmând să se înfrupte din otrăvita pâine a exilului („La puţină vreme după plecarea străinilor / casa noas-tră arse din temelii – / focul, pare-se, a izbucnit / dinspre cărţi. / Aşa a început / nesfârşita noastră pribegie. / N-am luat cu noi / decât o mână din cenuşa / încă fierbinte – / o purtăm la gât / în săculeţe de piele. / Ne rugăm de găzdui-re.“ – „Nesfârşita pribegie“ [1986])

„Obiectivul“ – scriitorul Dorin Tudoran, alias „Tudo-rache“, insul cel vânat şi cel denigrat sistematic, cel res-pins de la publicarea poeziei proprii şi a dreptului său fi-resc la replica absolut necesară, cel ameninţat cu pierderea libertăţii sau cu moartea, cel împins la greva foamei – ni se adresează indirect, în toiul lecturii cărţii Eu, fiul lor. Dosar de securitate, din miile de pagini ale Securităţii cea-uşiste, cu toată cutezanţa omului deplin al refuzului de-a trăi în genunchi, cu speranţa rănită a celui ce se aşteptase la o consistentă solidaritate de breaslă, cu deznădejdea ce-lui ce se convingea că inacţiunea şi obedienţa, poltroneria şi complicitatea se transformau în matriţa normalităţii din România înroşită.

Faţă în faţă cu sine – disidentul, cu trecutul predecem-brist, produs de maşinăria infernală ceauşistă: Securitatea („În finalul operaţiunii, am devenit altcineva. [...] În coş-marurile mele, eu însumi rămân pentru mine însumi acel altcineva. Şi nu sunt sigur când sau dacă voi scăpa vreodată de această stranie fiinţă ce mi-a luat locul sau stă cu mine pe acelaşi scaun, bea cu mine din acelaşi pahar şi citeşte, deodată cu mine, aceeaşi carte, uitându-se peste umărul meu sau lăsându-mă să privesc peste umărul său.“ – Dorin Tudoran, Eu, fiul lor. Dosar de securitate [Editura Polirom, 2010], p. 10), autorul Respiraţiei artificiale ni se devoalează

în ipostaza tragicului Iona. Orbecăind după adevăr prin pân-tecele monstrului său de hârtie (DUI nr. 233433 [Dosar de urmărire informativă]), spiritul belicos al publicistului for-mulează enunţuri memorabile, ridicând individualul malefic din istorie (vezi Îngerul morţii de la Auschwitz-Birkenau, dr. Iosef Mengele) la nivelul experimentului statal: „De la o vreme, nu am mai fost fiul mamei mele – Maria – şi al tatălui meu – Gheorghe. Am fost înfiat ilegal, practic răpit, de fe-mei şi de bărbaţi foarte interesaţi de grupa mea de sânge şi profund iritaţi de structura mea genetică. Vocaţia lor a fost exact cea care l-a făcut celebru pe Iosef Mengele. Şi-au luat dreptul să preia un om viu, cu genele lui forte şi genele lui slabe, şi să livreze ochiului oficial şi celui public un produs. Au furat un om viu, deci imperfect, şi au creat o fantomă cu mult mai perfectibilă, motiv pentru care o întorceau dintr-o parte într-alta a eprubetei. În fond – prin crimă, teroare, minciună, umilire şi reeducare – ei au transformat întreaga Românie într-o eprubetă gigantică.“ (Dorin Tudoran, Op. cit. [2010], pp. 9–10)

Din „Ghid pentru cititorul de cursă lungă“ reţinem că Dorin Tudoran a început – prin parcurgerea Dosarului de urmărire informativă (DUI nr. 233433) – să-şi elucideze momente ceţoase din anii de disidenţă, cum ar fi, de exem-plu, eşuarea relaţiei de prietenie cu Virgil Tănase („Diver-siunea şi campaniile de compromitere se dovedesc, încă o dată, mai puternice decât încrederea reciprocă pe care ar trebui nu doar să se clădească, ci să şi reziste prieteni-ile.“ – Dorin Tudoran, Op. cit. [2010], p. 42), încrederea celui din urmă în cel dintâi fiind măcinată prin campania de dezinformare implementată de nişte ofiţeri ai DSS-ului prin agenţi de influenţă, încât Virgil Tănase ajunsese la convingerea că Dorin Tudoran n-ar fi altceva decât un alt cal troian al Securităţii româneşti, confecţionat fiind în ve-derea infiltrării diasporei.

Cititorul cărţii Eu, fiul lor. Dosar de securitate riscă – din candoarea neştiinţei – să dea crezare absolută docu-mentelor care conservă delaţiunile predecembriste. Ceea ce ar trebui să admitem este că ar exista şi o paternitate multiplă a informaţiilor conţinute în documente neologra-fe, pentru că ofiţerii poliţiei politice manipulau – când îşi propuneau acest fapt – „marfa“ primită, prin mixarea de informaţii provenind de la sursari diferiţi: „Pericolul cel mare pentru cel ce judecă asemenea documente doar în varianta lor finală este de a considera că tot ce există în acele pagini a fost spus de unul şi acelaşi informator că-ruia i se atribuie turnătoria. Dacă vezi toate variantele documentului (şi aceste ocazii sunt rarisime), poţi observa ce diferenţe există între vorbirea-ciornă şi vorbirea-docu-ment final. Poţi înţelege în ce direcţie împing ofiţerii cazul tău. În lipsa documentelor olografe aparţinând informa-torilor, totul devine interpretabil şi trebuie coroborat cu alte resurse.“ (Dorin Tudoran, Op. cit. [2010], pp. 43–44)

P.C.R-ul – prin executanţii lui (Departamentul Securi-tăţii Statului [DSS] cu UM 0800 SMB [Securitatea Muni-cipiului Bucureşti], UM 610 [Direcţia I. Informaţii Inter-ne], UM 0625 [Direcţia a III-a. Contraspionaj Intern], UM 0544/225 [Centrul de Informaţii Externe / Emigraţie], UM 0672 [Unitatea Specială F], Servicul D [Dezinformare], Unitatea Specială S [Interceptarea corespondenţei], UM 0195 [Contraspionaj extern]) – i-a deschis lui Dorin Tu-doran porţile Infernului („Pe atunci mi se spunea «obiec-tivul», «elementul», «duşmanul poporului» etc. Când era nevoie de etichetă, eram introdus drept «TUDORACHE». Da, aşa, cu majuscule, căci pentru Ei, nu uitaţi, cel mai important capital era Omul. Mă grăbesc să adaug – Omul Nou, produsul definitiv al muncii Lor pe această lume. Tot ce nu se potrivea în saboţii de fontă, salopeta de beton şi conştiinţa de mucava a Omului Nou nu mai era om. Era duşmanul poporului, al realizărilor Omului Nou.“ – Do-rin Tudoran, Op. cit. [2010], p. 9), punându-i sub semnul inoportunităţii libertatea de cuvânt şi de acţiune în interi-orul ţării, de circulaţie în spaţiul extern, compromiţându-i demnitatea de poet, şubrezindu-i starea financiară până la limita de jos a suportabilităţii, ameninţându-l cu aresta-rea pentru parazitism sau chiar cu eliminarea fizică („una dintre cele două scrisori, care i-a fost strecurată pe sub uşă, conţine următoarele cuvinte: «Şi noi avem lacuri de acumulare»“ – Dorin Tudoran, Op. cit. [2010], p. 429), după modelul preotului polonez Jerzy Popieluszko, răpit – la 19 octombrie 1984 (din iniţiativa ministrului de Interne Mirosław Milewski?) – de trei ofiţeri ai poliţiei politice (Służba Bezpieczeństwa), torturat, asasinat şi azvârlit – cu pietroaie legate de picioare – într-un lac de acumulare de

pe Vistula, aproape de Włocławek.Abominabila maşinărie a DSS-lui a produs o căpiţă de

hârtii cu abjecţii, dar şi cu banalităţi, pe care o ştim sub numele de DUI nr. 233433, care i-a fost deschis lui Dorin Tudoran de UM 0800 SMB, la 3 august 1980, cu aproba-rea generalului-colonel Iulian Vlad, şef al DSS-ului, pre-cum şi a generalului-locotenent Nicolae Pleşiţă, şef al CIE. DUI nr. 233433 însumează – după cum se precizează în prefaţa lui Radu Ioanid – 7 volume de urmărire informa-tivă, totalizând 3084 de pagini, şi 13 volume de TO (Teh-nică Operativă), ele incluzând transcrierile supravegherii telefonice şi ale înregistrărilor audio / video, care se întind pe 6071 de pagini. Din anul 1983, la DUI nr. 233433 s-a adăugat acel Dosar de Acţiune Informativă Individuală, având numărul 48040 şi fiind – în forma în care el a ajuns în mâinile lui Dorin Tudoran după 1989 – extrem de sub-ţire (doar 77 de pagini) şi aproape ilizibil, spre nemulţu-mirea fostei victime a DSS-ului: „În acea zi împlineam 38 de ani şi Securitatea a dorit să-mi facă un cadou. Acest dosar are numărul 48040 şi cuprinde 77 de pagini. Ele mi-au fost puse la dispoziţie de CNSAS, dar provin de la Serviciul de Informaţii Externe (SIE).“ (Dorin Tudoran, Op. cit. [2010], p. 32)

Citirea Dosarului de Acţiune Informativă Individu-ală nr. 48040 a declanşat insatisfacţia lui „Tudorache“ („Mă întreb când şi unde aş putea avea acces la dosarul original şi integral.“ – Dorin Tudoran, Op. cit. [2010], p. 32), poetul dându-şi seama că vechile structuri informa-tive şi represive ale statului comunist n-au fost demolate până la ultima cărămidă, în consecinţă procesul desecreti-zării de documente şi al deconspirării de ofiţeri ai poliţiei politice, de agenţi de influenţă şi de sursari se dovedeşte a fi foarte lent, parţial, din nevoia protejării celor ce au fost implicaţi în prevenirea şi în surdinizarea inobedienţei artistice şi ideologice, odiosul predecembrism suflându-ne în ceafă: „Când îi cer generalului Silviu Predoiu, adjunct al şefului SIE, să ne ajute în rezolvarea unor asemenea mistere, nu fac un joc de cuvinte între «a preda» şi «Pre-doiu». Fac altceva – spun pe şleau că, până la desecreti-zarea integrală a acestor dosare şi deconspirarea tuturor ofiţerilor, rezidenţilor, «cârtiţelor» şi turnătorilor ce m-au lucrat în interior şi exterior, eu, unul, mă consider încă «obiectiv» al serviciilor secrete româneşti şi nu le pot tra-ta decât exact cu respectul ce li se cuvine. Valorificarea predecembristă a acestor informaţii împotriva «obiective-lor» sau dosirea lor postdecembristă, cu scopul apărării celor ce le-au cules şi le-au folosit împotriva victimelor constituie unul şi acelaşi lucru – poliţie politică.“ (Dorin Tudoran, Op. cit. [2010], p. 32)

Referindu-se la posibilitatea – avansată de către un intervievant – a revenirii sale definitive în România post-ceauşistă, pornindu-se de la enunţarea „noi te omorâm, noi te reabilităm“, care exprimă ilustrativ mentalitatea noci-vă a structurilor informative ale statului comunist, dar şi postcomunist, Dorin Tudoran, motivându-şi rămânerea în spaţiul adoptiv (SUA), notează inexorabil, dându-ne o lec-ţie de constanţă etică, fapt rarisim pe meleagurile noastre mioritice: „Pot fi suficient de laş să mă las ucis de Ei, dar nu sunt lipsit cu totul de onoare ca să mă las reabilitat tot de Ei. Le propun un târg pe care aceste dosare îl pot susţine – hai să acceptăm că m-am sinucis. Şi pentru aşa ceva nu e nevoie de nicio reabilitare.“ (Dorin Tudoran, Op. cit. [2010], p. 46)

În DUI-ul lui Dorin Tudoran descoperim o liotă de si-cofanţi. Prefaţatorul cărţii Eu, fiul lor. Dosar de securitate enumeră: Dorin, Alexandru, Udrea, Neagoe, Mircea Pop, Dan, Martin, Bratu, Rosetty, Gheorghiu, Argus, Marian, Sanda, Radu Bujor, Crin, George, Lică, Grigoriu Sorin, Garbis, Ileana, Radu, Cornel, Suciu, D.M.I, Relu, Vlad, Leon, Sandu, Galan, Moraru, Edmond, Zaharia şi Zam-fir. Informatorii aceştia, avându-l în bătaia puştii pe „Tu-dorache“, prin voinţa malefică a DSS-ului, erau poeţi şi prozatori, critici literari şi ziarişti, „prieteni, cunoştinţe şi vecini“ (Radu Ioanid).

Cine se pitea în spatele „măştilor“ din DUI nr. 233433? Şase dintre turnători au fost deconspiraţi de C.N.S.A.S., Dorin Tudoran publicând – la paginile 521, 522 şi 523 din Eu, fiul lor. Dosar de securitate – răspunsu-rile relevând identitatea lor: Alexandru (Alexandru Paleo-logu), Udrea (Eugen Uricaru), Neagoe (Dan Zamfirescu), Dorin (Mircea Iorgulescu), Dan (Andrei Petre Brezianu), Mircea Popa (Alexandru Raicu), Gabriel Gafiţa, alias Ro-setty – fiind devoalat „în cazul altor DUI“ (Radu Ioanid).

„Ghid pentru cititorul de cursă lungă“ se deschide cu „O dedicaţie“. Iată finalul: „Ion Cristoiu şi-a văzut visul cu ochii: dosarul lui Dorin Tudoran a fost desecretizat. Pentru că l-am ajutat să-şi îndeplinească marele ideal şi pentru gestul de a-i dedica volumul de faţă, cred că Ion Cristoiu îmi este dator cu ceva: să afle şi să-mi transmită cine a fost (în presă şi oarece cultură) rezidentul Securi-tăţii «Timaru». Pentru un gigant ca Ion Cristoiu, un ase-menea demers e floare la ureche. Că va decide să-l «în-fiereze public» ori nu pe «Timaru», aşa cum recomanda, pe vremuri, să se procedeze cu Dorin Tudoran, rămâne la discreţia lui Ion Cristoiu.“ (Dorin Tudoran, Op. cit. [2010], p. 31)

Cel ce avusese curajul suicidar să înfrunte „organe-le“ şi pe Cârmaciul bâlbâit – căruia, în scrisoarea de la 1 august 1984, i se adresase cu „Excelenţă“, fără menaja-mente în conţinut, expunându-şi drama de scriitor disident pe care inflexibilitatea şi ignominia poliţiei politice l-au împins la opţiunea extremă: emigrarea în America – se vă-zuse, după 1989, luat peste picior de ex-SLAST-istul Ion Cristoiu şi acuzat impardonabil („are toate datele pentru a fi suspectat ca un disident fabricat de Securitate“ – Ion Cristoiu, „Pe când dosarul lui Dorin Tudoran?“ [Jurnalul Naţional, 25 septembrie 2006]). Ion Cristoiu – care nici n-a trăit în Epoca de Aur, nici n-a auzit de Securitate sau de P.C.R., nici n-a fost directorul adjunct al Vieţii Studen-ţeşti, între anii 1971 şi 1980, şi nici redactorul-şef adjunct al Scânteii Tineretului a CC al UTC, între anii 1980 şi 1986 – pretindea accesul opiniei publice la dosare în vederea de-monstrării adevărului său imbatabil: n-au existat disidenţi veritabili în România, ci nişte surogate de conştiinţă, nişte simulanţi de uz intern sau extern, încropiţi în eprubetele Securităţii, care se strofoca să ne salveze ţărişoara din pri-mejdiile de ea ştiute şi să ne vindece minţile vătămate de Occidentul căzut în agonie, după cum îl vedeau – la lecţiile de învăţământ politic – surlarii ceauşişti.

Turnătorii lui Dorin Tudoran – Alexandru, Udrea, Ne-agoe, Dorin, Dan, Mircea Popa, Rosetty, dar şi cei nede-conspiraţi de C.N.S.A.S., dar recunoscuţi de poet (Sorin Grigoriu [„Îmi repara magnetofonul, televizorul.“ – Do-rin Tudoran, Turnătoria ca vocaţie irepresibilă, în Revista 22, octombrie 2010] şi Zaharia [„Mi-a fost coleg de liceu şi a devenit unul din cei mai apropiaţi prieteni de familie.“ – Dorin Tudoran, Certocraţia, mai 2010], de exemplu) – nu se pot deroba de la asumarea responsabilităţii propriilor fapte sordide, indiferent de gravitatea diferenţiată a conse-cinţelor delaţiunii lor, nici prin invocarea împrejurărilor în care au acceptat să colaboreze cu Securitatea, nici pe baza temeiniciei motivaţiilor colaborării, la care s-ar adăuga, probabil, păcălirea ofiţerului diriguitor sau timida repliere ulterioară ori târzia renunţare, cea de după ceasurile trezi-rii conştiinţei lor buimăcite de narcoticele naţionalismului ceauşist.

Lipsa de solidaritate a fost o racilă pe care omul soci-etăţii totalitare a dus-o în spate ca pe un gheb de care nu se ruşina. Desolidarizarea a simţit-o pe pielea lui şi Dorin Tudoran, deşi, în comparaţie cu Paul Goma, se consideră a fi fost norocos. Solidaritatea se învaţă încet, dureros. A învăţat-o şi Dorin Tudoran, care îşi reproşează că nu i-a stat alături lui Paul Goma în mod deschis, fără să îi tremure vocea, mâinile, genunchii: „Faţă de singurătatea în care fusese lăsat Paul Goma, eu păream un norocos. Ba, chiar

îmi amintesc că la Paris Paul mi-a spus: «Nici nu ştii cât te-am invidiat.» Pe de altă parte, Octavian Paler, Dorin Tudoran trebuie să vă spună că a fost drept ce i s-a întâm-plat, fiindcă, astfel, plătea şi el pentru laşitatea de a nu-şi fi manifestat solidaritatea deschisă faţă de Paul Goma.“ (Dorin Tudoran, Kakistocraţia [Editura Arc, 1998], p. 85)

Fiindcă sunt încă în viaţă „prea mulţi actori ale că-ror existenţe s-au intersectat în ipostaze dintre cele mai puţin angelice“, deoarece sunt „prea multe încă rănile care au rămas deschise“ (Dorin Tudoran, Absurdistan. O tragedie cu ieşire la mare [Editura Polirom, 2006], p. 29), discuţiile despre colaboraţionismul predecembrist ajung mereu în impas, dar să reţinem că mulţi români au devenit propietarii derapajului moral nu doar prin natura societăţii dictatoriale care i-a îmbrâncit în această direcţie, ci şi din înnăscuta lor vocaţie, cea zilnic irepresibilă, cea întotdeau-na şi oriunde blamabilă: „Interesant este, într-adevăr, că derapajele morale nu se înregistrează doar sub presiunea unor vremuri atroce, de tipul dictaturilor. Cine este pre-dispus la derapaj moral găseşte calea să-şi împlinească o asemenea vocaţie în orice context.“ (Dorin Tudoran, Op. cit. [2006], p. 29)

Dorin Tudoran – care este „unul dintre foarte puţinii scriitori români care au ieşit demni şi dârji din ultima dic-tatură comunistă“, care nu a putut „să fie atunci doar un om de hârtie“ (Mircea Martin, „Opera şi viaţa unui om în-treg“ – în Dorin Tudoran, Pisicuţ – Somnografii [Editura Paralela 45, 2010], p. 270), ştiind, bineînţeles, că „revanşa n-are nicio noimă“, dar şi că „a uita chiar totul este o vinovăţie“ – ne invită la moderaţie şi la recuperarea celor ce – trăind în toiul dictaturii în floare – şi-au creat şansele recuperării: „De partea cealaltă, nu cred că e drept să pu-nem întreaga viaţă şi operă a unor oameni (de la Eliade la Vlad Georgescu şi Doinaş) sub semnul întunecat al unor opţiuni, decizii, nefaste cu siguranţă, dar de moment.“ (Dorin Tudoran, Op. cit. [2006], p. 34)

Dacă nimeni „nu poate impune ori sugera altcuiva cum să reziste unei epoci nebune“, dacă fiecare „o face cum gă-seşte de cuviinţă“ (Dorin Tudoran, Op. cit. [2006], p. 32), ce aşteaptă Dorin Tudoran din partea celor ce s-au făcut vino-vaţi de marele rău sporit prin „conveţuirea“ cu Securitatea, cel ce va duce în postdecembrism la ţăndărirea imaginii mo-delului cultural şi moral din societatea predecembristă: scri-itorul? Dacă după 14 ani de la „acel decembrie 1989, con-tinuă să se găsească explicaţii şi scuze pentru mai toată lu-mea – torţionari, asasini, agenţi KGB, membri ai Securităţii practicând poliţia politică, informatori plătiţi ai Securităţii, turnători voluntari, bişniţari politici, diplomaţi cleptomani, nomenclaturişti“, dacă numai „pentru o singură categorie de oameni nu există azi, practic, nicio scuză – cei care, fie-care după puteri şi curaj, s-au opus deschis dictaturii“ (Do-rin Tudoran, Op. cit. [2006], p. 32), lui „Tudorache“ nu-i rămâne altceva de făcut decât să indice drumul redempţiunii prin căinţă, decât să le transmită un mesaj de lehamite sico-fanţilor săi, atât celor ce îşi neagă, cu indecenţă, statutul de foşti trepăduşi ai DSS-ului, cât şi celor ce nu se jenează să îşi clameze acest statut din convingerea că ei şi-au slujit ţara şi nimic mai mult: „Dacă turnătorii mei se simt mulţumiţi cu ce au făcut, linişte uşoară, domnilor!“ (Dorin Tudoran, ww.evz.ro, 9 septembrie 2010)

Florin Daniel DINCĂ

DORIN TUDORAN, „EL, TUDORACHE, FIUL LOR“

Victor Teişanu scrie o poezie de idei.

E ca şi cum un filozof s-ar juca de-a mijoarca şi ar ghici după care pom sau piatră se ascunde ideea.

O relevanţă a sinelui, o fuziune a contrariilor, o an-titeză între unul şi multiplu, neantul trăit în doi, tăcerea care face ideea să fie lume, toate trecute prin imagina-ţia copilului-poet: acesta e poezia lui Victor Teişanu.

Pentru poet a scrie în-seamnă a iubi, iar a iubi înseamnă a fi.

Pentru el sensul lucruri-lor e un ochi de lunetă:

„Nu te confundcu peisajulcu miile de bacteriironţăind gânduri moartecumaş cere iertare unui ochi de lunetă care minte

tot timpulmâinepoate voi reuşisă prind sensullunecării tale prin ploaie”.Acolo unde, în confesiunea umilinţei,„...de aceeaşi parterămâne trupulbătut cu pietrede filozofi".Poezia e realitatea din vise. Făptura exterioară

din interior. Contemplarea lumilor nevăzute. Irea-litatea universului palpabil.

Ea dă sens vieţii, face ordine în dezordine, de-fineşte continuitatea prin discontinuitate şi devine modalitate de a schimba destine.

Poeziile lui Victor Teişanu sunt ca nişte rugă-ciuni adresate nimănui, din care lipseşte Dumne-

zeu, dar pe care le spui, scrii, formulezi ca şi cum ar fi, şi-atunci, dacă ştii sau ai norocul să ştii cum să le zici, să le aşterni pe file, să le aduni, El chiar vine şi te ajută să I te adresezi.

Atunci dimineţile au „răni metafizice", cel care se roagă e „acoperit de frunze incandes-cente", visând „poduri salva-toare peste prăpastia din casa” în care locuieşte.

„Sunt Ierihonuldormind pe o pernă înlăcri-

matăşi te aştept numai pe tinecare m-ai cunoscut stradă cu

stradă.»Clipa conţine toate cele pa-

tru anotimpuri. Timpul netrăit devine alt nume al timpului nefolosit. Veciile pot încăpea într-o stro-fă. Ideile scapără. Cuvintele limpezesc. Metafore-le îşi imaginează poeţii care le-ar aşterne pe file.

în cărţile sale acest creator de vaste registre şi colecţionar de esenţe nu este unul şi acelaşi, chiar dacă poemele sale conţin un număr stabil de stro-fe, ai de a face parcă cu autori diferiţi, vârstele se amestecă, stilurile nu se suprapun, temele sunt aceleaşi şi, totodată, diferite.

Ele condensează o viaţă dăruită poeziei, o existenţă în slujba metaforei.

De-a lungul cărţilor sale, de la „Neantul în doi” la „Mizez pe tăcere” şi celelalte, poetul caută iubirea pierdută: poemul nescris.

Pentru acest creator adevărat poezia este uni-cul lucru care există.

„Restul e tăcere”, cum zicea Hamlet.Tăcerea care e şi ea poezie.Poezie nescrisă. Poezie nezisă. Poezie încă ne-

aflată, dar mereu întâmplată. Ca şi această lume a poeziei care nu va avea sfârşit, ci doar început.

Nicolae DABIJA

Clar adânc de ape, de văzduh şi ceruri – o avalanşă de metafore şi aforisme, încercuite de nelinişte. E poezia lui Victor Teişanu, poetul botoşănean, descoperit (a câta oară!) la lansarea ultimei sale scrieri în versuri Timpul dintre cuvinte, volum, apărut de curând la Editura Tipo Moldova din Iaşi, îngrijit cu multă dragoste de redactorul Aurel Ştefanachi.

Viziunea literară a lui Teişanu meditează grav sub cupola unei fantezii inedite, rezultată din travaliul său euforic, ocult, demiurgic. Poetul transformă substanţa spuzei fierbinţi de scriitură de trei strofe în răsturnări polisenzoriale neaşteptate: ...zadarnic afli/ că şarpele se odihneşte/ pentru că oricum/ momeala fructului te va doborî, sau Ramură obscură a sângelui,/ călătorind în întuneric,/ iată crepusculul micii mele împărăţii... Auto-rul înfruntă experienţa devenirii unei părţi componente a hipnozei mediumului său, însuşindu-şi pătrunderea în limitele fiinţei interioare. Numai că el îşi dilată dimensiu-nile metafizice dincolo de cercul înghesuit şi dispreţuitor al platitudinilor.

Versul narcisiac reuşeşte să te scufunde în propria raţiune, proces ce ţine de sensul existenţei noastre în spaţiul eternităţii, acest întreg indisolubil, zămislit de pa-siunea toridă a genezei. Concepţia vibrantă a veşniciei dezlocuieşte în creaţia lui Victor Teişanu fenomenele efe-mere, prăbuşite în negura expansiunilor meschine. Dar, prin conturul semantic al vorbelor, poetul încearcă şi ma-rea vină faţă de cuvinte: ...le-am pus să jure strâmb,/ să nu mai fie ele însele/ şi din când în când/ să comită public adultere... Alteori spiritul poetic se axează pe du-alitatea iubirii, contrară descinderii din apofaticul – acest deziderat al mulţimii, rugându-L cu smerenie pe Cel care ne-a conturat limita umbrei telurice să-i asigure trecerea în icoană: ...e rândul meu/ să bat la porţile vântului,/ ră-mâi, Doamne,/ cu mine până la capăt..

Adesea, sfâşiată de roţile iluziei, percepţia existenţei sensibilizează nimicnicia dulce a fiinţei noastre pe mar-ginea păcatului: ...ştiu, dragostea ta/ a intrat în declin, tu însăţi/ aştepţi/ noua conjuncţie a corpurilor cereşti. Rezonanţa vocabulei inocente şi simbolul, delimitat de

rostirea manifestărilor de voinţă, oferă catrenului dens esenţa sui generis a dimensiunii lirice palpitante în toa-tă amploarea convicţiunii poetului. Victor Teişanu caută şi găseşte soluţii nutritive în favoarea delimitării auto-portretului, mântuindu-l de ipocrizia pasiunilor aşa-zise nobile. Predilecţia sa filosofică de sinteză pentru spec-trele insolite conduce cugetul cititorului spre venerarea seducţiei nemărginirii, impregnantă, totuşi, de expresia idealistă a patimilor lumeşti.

Atingerea abstractului de mistica divină trezesc în pildele alegorice reale ale poetului botoşănean seisme, drame, explozii, totemuri, dar şi îndoieli magistrale. O dovadă în acest sens e componenta specifică a elegiilor şi extazelor care, asemenea unor chemări suspendate în azurul ceresc, vin să întregească întâmplarea răvăşită de aura emoţiilor sublime ale maestrului. În fine, poetul îşi demonstrează crinul indivizibil, strigând din sufletu-i stoic: ...eu sunt principala mea cauză, toate celelalte fi-ind doar pretexte abile...

Andrei MOROŞANU

Stoicul pretextului abil O R A P O E Z I E I

O VIAŢĂ ÎN SLUJBA METAFOREI Victor TEIŞANUUmbra duioasei iubiri

Umbra duioasei iubiri este ca o mantie subţire ca un alcool peste trupul meu se aşterne precum ţipă singurătatea-ntr-o sală adâncătot mai departe şi eu împletindu-i brăţări din boboci de răchită ca o mantie umbra duioasei iubiri şi cupa eu dorind până la capătaşadar spuneţi că-i sfârşit acest mod de a crede nimic nu se aratăşi totuşi aici este locul, binecuvântare mantie subţire a duioasei iubiri.

Fiindcă te iubeamFiindcă te iubeamam crezut că te pot atingecu vârful degetelor şi cu sângelepăşind temător înspre tine

dar tu erai o cochiliedin alt timpcare la simpla atingerese sfărâmă precum păpădiadin păcatea fost atât de greu de crezut încât degetele şi sângele meu n-au mai putut fi oprite la timp.

Dacă dispar poeţiiPoeţiise îndepărteazăaidoma unui şir de trestiimergând de-a lungul râuluicuvintelesclipesc pe masă ca bucateledacă dispar poeţiinu vor mai fi în lume taineiată cumarătăm sugrumaţi de emoţie scame de nor fosforescente care se înalţă la cer.

Revelaţia zilnicăTeamacă începutulşi sfârşitul începutuluipot fi simultanecă un scurtcircuitîn noaptea orbuluiestenecesara doză de revelaţiecă iar atingi ceva nevăzut vagi rădăcini care hohotesc în oase în sânge.

Două lebedeCând tuaştepţi epistole din cerchiar îngeriivor adormi în tuberozeuită

măsura distanţei muzica stridentă a carnavalului

aici suntem singuridouă lebede muteplutindpe lacul de cositor albdin interiorul unei vitrine..

Nunta meaNuntaşistrunind cai de ceară şi rădvane înfăşurate în noriaceasta e nunta mea după care uitând voi aştepta înviereamă cununcu o linie imaginarăca să pot aflahotarul dintre mine si mine.

Secvenţă de covor cu ornament floral+stilizat cu chenar rombul cu cruce. Sec. XX

10 Literatura şi arta Nr. 31-32 (3648-3649), 20 august 2015

VĂLUL SFINŢENIEIÎNVAŢĂ SĂ ASCULŢI LINIŞTEA

Nu e un secret că pe timpuri una din cele mai solicitate sau mai citite reviste din România era Urzica, publicație de satiră și umor. Această revistă era la fel de populară și-n fosta RSS Moldove-nească, cu greu, dar „trecea” Prutul, ca și noi, românii basarabeni, să ne amu-zăm pe seama metehnelor fraților noștri de sânge și să admirăm umorul lor fin și popular. Era și o onoare pentru scriitori și foiletoniști să se publice în revista cu renume Urzica. Unii autori de poezie satirică, fabule și epigrame deveneau peste noapte vedete ale scrisului umo-ristic. A fost un mare noroc, deși noro-cul nu vine de la sine, și pentru Florin Vasile Bratu, absolvent al Liceului „Roman-Vodă” din Roman, apoi stu-dent la Academia de Studii Economice din București, să debuteze publicistic și cu fabule la vârsta de 19 ani chiar în prestigioasa revistă Urzica. Acest debut „satiric-umoristic” s-a văzut mai apoi resimțit în multe din scrierile sale, care cuprind diverse genuri literare. Umorul fin și sarcasmul de toate zilele sunt uti-lizate cu acuratețe și fără obidă de către scriitor atât în poezii, cât și în romane-le sale, care de mult sunt îndrăgite de către cititor. De numele confratelui de condei Florin Vasile Bratu am auzit de mult, ba m-am și delectat cu une-le din creațiile sale lecturând diverse publicații literare. Dar, iată că într-o bună zi ne vine pe ospețe la Chișinău cunoscutul compozitor și cantautor de la București Octavian Mândruță, ca să mă anunțe că are pentru mine o sur-priză de la un coleg de-al meu de pană. Surpriza cu adevărat mare a fost când dumnealui mi-a înmânat două cărți cu dedicații de la Florin Vasile Bratu. M-am bucurat și evident că m-am și apucat să le citesc. Sine ira: așa se înti-tulează volumul de convorbiri poetice, scrise într-o manieră neobișnuită, dialo-gând imaginar cu Diogene, Caesar, Ci-cero, Cleopatra, Publius Ovidius Naso, Panait Istrati, Mustafa Kemal Ataturk, Charles de Gaulle, Titulescu, Winston Churchill, Sadoveanu, Eisenhower, Pe-tre Țuțea, Stafia Lenin …Și chiar dacă imaginațiile autorului prevalează în discuțiile poetice cu protagoniștii po-emelor, ele nu sunt scutite de realitate

și acoperire documentară. Harul poetic al lui Florin Vasile Bratu este completat și de cunoștințe fundamentale istorice și de concepții psihologice personale. Ca un salahor sadea a muncit autorul asupra fiecărui vers, păstrându-i stilul clasic, neglijat astăzi de mulți poeți antrenați în poezia albă, ușoară și li-beră. Romanul Drum deschis, a doua carte dăruită de autor, l-am citit dintr-o răsuflare, căci mi s-a părut mai aproape de realitate, deși evenimentele ne duc prin anii ’50 ai secolului trecut, ca să se intercaleze cu cele nebuloase ale zilelor de azi. Romancierul Florin Vasile Bra-tu și-n trilogia Drum deschis s-a impus și ca un povestitor de excepție, și ca un istoric bine documentat, și ca un portre-tist cu viziuni clare asupra personajului descris, și ca un legiuitor pentru drepta-te, și ca un maestru al dialogului atât de necesar pentru dramaturgia tuturor tim-purilor. Se citește ușor romanul, fiindcă ți se creează impresia că tu însuţi tu iei parte la infinitul de evenimente ce se perindă în carte, retrăind starea de spi-rit a eroilor deopotrivă cu ei. Doar un autor cu o experiență bogată de viață, care a trăit și retrăit niște ani adaptaţi cu istoria, dar neîmpăcați cu conștiința proprie, își poate permite ușor să mani-puleze și cu gândurile și cu imaginațiile personale ce nu au nimic cu fantasmo-grafia, dar fac parte tot din rațiunea umană creștină.

Scriitorul polivalent Florin Vasile Bratu a debutat în literatură la vârsta de 19 ani, ca să apară în volum cu ro-

manul poliţist O legătură ciudată la cei 40 de ani împliniți. După ce și-a editat și romanul Un manuscris de ocazie în 1985, domnia sa face o pauză îndelun-gată pentru un om de creație de 25 de ani, ca mai apoi, din 2010, să izvorască versuri, proză, dramă, pamflete și ro-mane: A murit un popor. Versuri amare (2010); Povara drumului închis. Pam-flete cordiale (2011); Durere veșnică a neîmplinirii. Convorbiri (2012); Laco-me poveri. Versuri amare (2012); Sine ira. Convorbiri (2013); Femei, femei…Teatru (2013); Drum închis. Roman (2014).Unii din criticii literari români cred că Florin Vasile Bratu este un scri-itor ciudat, eu, citindu-i o bună parte din creațiile maestrului, l-aș eticheta ca un om neordinar al scrisului, ce își așterne cu ușurință pe fila de hârtie ori-ce gen literar pe care găsește de cuviință să-l practice așa cum vede el viața, omul și împrejurimea lui, nu arareori distanțându-se de tradițiile impuse lite-raturii. Scrisul polivalent și multilateral al distinsului scriitor român Florin Va-sile Bratu a fost pe larg analizat, sinte-tizat și apreciat de către cei mai reduta-bili critici literari și confrați de condei, care și-au expus public opiniile. Este de ajuns să apelăm la numele scriitorilor Neagu Djuvara, Cristian Livescu, Mi-hai Merticaru, Emil Lăzărescu, Mihai Duțescu, Gheorghe A.M.Ciobanu, Vasi-le Căpățână, care au venit cu referințe oficiale ca să ne imaginăm valoarea creativă a scriitorului „ciudat” și „ne-ordinar” care este Florin Vasile Bratu. Mai mult, dânsul s-a impus și ca au-tor de texte pentru piese muzicale, pe versurile cărora a fost scrisă și muzică interpretată cu har de către autorul ei Octavian Mândruță. Cântecele Limba noastră, Să nu mai plângi, Basarabie, Dor, Îndoiala, Povara drumului închis, Speranță, E toamnă, Ne rabdă pămân-tul, Lăsați caii și Mor oamenii, mor au intrat pe bune în fondul de aur al cultu-rii muzicale autohtone. Poemele și pro-za scriitorului Florin Vasile Bratu este solicitată și citită cu nesaț de către ro-mânii de pretutindeni, dovadă elocven-tă că arta, cultura și literatura română nu au frontiere.

Ion CUZUIOC

VIRTUTEA UNUI TALENTCuvânt despre apropiatul sufletului meu

Premieră RadioArta plastică

Astfel ne îndeamnă actorul, regizorul şi dramaturgul Ion Sapdaru din Iaşi în piesa sa ,,Zgomotarul’’, montată şi transmisă în pre-mieră la Radio-Moldova în mai, anul curent.

Noul proiect teatral „Zgomotarul” de la Radio-Moldova a reunit o echipă nonconfor-mistă pentru a da viaţă personajelor unui text de Ion Sapdaru, ce-şi aştepta de mult clipa de metamorfoză. După mai multe discuţii şi căutări, producătorul proiectului, redacto-rul Ludmila Alexei, împreună cu regizoarea Domniţa Jechiu, îi propun regizorului de la Teatrul Naţional ,,Mihai Eminescu’’, Alexan-dru Cozub, colaborare în domeniul Teatrului Radiofonic. Mesajul Zgomotarului îl intrigă pe Al. Cozub şi, de aici, începe cursa de cău-tare a protagoniştilor.

Iată-i: Andrei Porubin şi Valentin Zo-rilă.

Acţiunea piesei are loc în cabina unui stu-dio de înregistrări. Eroii ei sunt: Zgomotarul sau Omul-orchestră, un bărbat de vreo 60 de ani, care poartă pretutindeni cu dânsul o valiză mare de culoare maro (în rol: Andrei Porubin) şi Regizorul din cabina de emisie (interpret – Valentin Zorilă).

Piesa, după părerea mea, este realizată în stilul teatrului absurdului (altfel nici că se pu-tea, doar noi toţi ţinem la ...şi-l apreciem mult pe Ionescu), cu unele episoade (realiste?) şi cu o oarecare contribuţie plătită postmodernis-mului, de care-i ataşată o parte de tineret şi nu numai. Şi nu pentru că autorul e dependent de ceva ori cineva, ci fiindcă spectatorul (citeşte: ascultătorul) de azi ,,a devenit mai realist, dar şi mai derutat’’(vorba lui Ion Sapdaru) şi ... nu tot ce e modern e mohorât, morbid, demn de neatenţia noastră, fără culoare şi importanţă...

,,Zgomotarul’’ e o piesă scrisă în genul comediei-dramă sau al dramei-comedie, cum doriţi. Aceste genuri, explică autorul, există concomitent, împletindu-se în mod perfect în viaţă.

Eroul nostru, de la înălţimea vârstei sale de om şi filozof, care a trăit din dragostea pen-tru tot ce e frumos – oameni şi Natură – esenţa profesiei sale de-o viaţă, foarte sincer şi bi-nevoitor îi mărturiseşte Regizorului (şi nouă, ascultătorilor) scopul prezenţei sale în studio – doreşte să înregistreze un spectacol, specta-colul vieţii sale, noi am spune, o piesă în pie-să – spectacolul intitulat ,,Zgomotele vieţii’’. Regizorul îi permite cu amabilitate, înainte de toate întrebându-l totuşi ce poartă în valiză? Zgomotarul îi dezvăluie secretul – nimic alt-ceva decât obiecte, tot felul de bibelouri, ni-micuri ce i-au fost de ajutor şi de ,,parteneri’’, dacă-mi permiteţi, să reproducă diferite zgo-mote, triluri de păsări, strigăte de oameni sau fiare etc., de la primele sunete ale dimineţii (dimineţii vieţii – copilăriei) până la adânci bătrâneţi. Tot aici poartă şi un pistol, zice el, care îi va ,,ajuta’’ (îi insuflă el Regizorului) să-şi pună capăt zilelor...În fond, ,,Zgomotarul’’ e o parabolă despre triumful spiritului asupra pragmaticului, despre curăţenia sufletească, despre bunătate şi cumsecădenie.

Piesa, jucată într-o manieră nouă, liberă, dar cu multă pătrundere în esenţa, miezul fi-ecărui sunet, cuvânt rostit, lăsând loc ascultă-torului să dezghioace şi singur sensul ascuns al acestora, culminează cu monologul eroului central care, aflându-se în cabina studioului de înregistrare, închide deodată uşa şi...

Aici e locul să deschidem o paranteză: el, Zgomotarul, fost actor, care toată viaţa sa a lucrat ca mim, producător de zgomote, imi-tând pe oricine şi orice pe scenele mai multor teatre, acum, suferind de surzenie (surd, dar nu surdomut), surzenie, dar nu şi surditate psihică (imposibilitatea de a distinge prin auz obiectele de la care vin sunetele), evadat de curând dintr-un ospiciu, este căutat de medic... Simţind primejdia, mai mult cu instinctul unei fiare hăituite, el se încuie în studio, de unde răsună monologul său apoteotic:

,,Ce e viaţa? O înşiruire de zgomote şi sunete, pe care omul le aude şi le pricepe în funcţie de situaţii şi necesităţi. Ce viaţă am fi avut noi, dacă nu auzeam gânguritul copilului nostru sau suspinele iubitei, sau ciripitul vesel al păsărilor primăvara? Ce viaţă ar fi fost fără să auzim tunetul şi că-derea ploii?...

Această simfonie, care răsună din pri-mele clipe ale vieţii şi până la ultima răsu-flare a omului pe pământ, este cel mai mare dar pe care ni l-a dat Dumnezeu. Bunul Dumnezeu ne-a dat nu numai să vedem, să gustăm, ci şi să auzim viaţa. Ce dar măreţ, de nepreţuit!...’’.

După această confesiune-consolare, plină de regrete, o avertizare pentru noi toţi, – aver-tisment ce se întrevede dincolo de sunete, cu-vinte, mai mult din tonalitatea-i, din subtext etc. etc., – că o profesie ca cea de zgomotar, ba şi multe altele (aparent învechite?!) dispar sau vor dispărea (citeşte: obiceiuri, tradiţii ş.a.m.d.) e regretabil! În unele ţări, dispare folclorul, cântecele şi dansurile populare, oa-menii devenind robi ai materialului, într-un cuvânt, utilitarişti...

Şi Zgomotarul ... încearcă (aparent) să se sinucidă, – în studio răsună o împuşcătură! Regizorul, din cabina de înregistrare, se alar-

mează cu adevărat – oare chiar s-a sinucis? În cele din urmă, aflăm că pistolul (precum era şi de presupus) este un pistol-jucărie şi face parte din recuzita Zgomotarului...

Spectacolul se sfârşeşte şi, neauzite de nimeni, răsună aplauzele noastre, ale ascultă-torilor. Neauzite, fiindcă noi suntem şi partici-panţi la acţiune, dar şi ascultători, departe de scenă şi studioul Radio.

,,Zgomotarul’’ e un spectacol ascultat cu sufletul la gură, fără comentarii de prisos, spectacol, prin care Teatrul radiofonic de la Radio-Moldova îşi continuă prodigioasa activitate de câteva decenii, descoperind şi punând pe post creaţiile unor noi autori de piese, netradiţionali, neşablonarzi, neordinari, cu gândire şi viziune la fel de neordinară, cu tematică pe cât de neobişnuită, pe atât de ori-ginală, profund omenească.

Jocul şi prezenţa actorilor sunt incompa-rabil de frumoase, munca lor, ca şi cea a re-gizorilor, merită toată lauda noastră. Ei ne-au convins că forţa pe care trebuie s-o exercite teatrul (şi, mai cu seamă, cel radiofonic) asupra noastră, a ascultătorilor, dintotdeauna a fost, este şi va fi (ba aş sublinia: şi trebuie să fie!) rodul suprem dintre talent şi muncă.

Asumându-şi o mare responsabilitate pentru cuvântul şi comportarea lor scenică , o scenă mai mult imaginară pentru noi, Andrei Porubin şi Valentin Zorilă ne sugerează prin personaje, la fel ca şi autorul piesei, că via-ţa e alcătuită nu doar din drame, că cele două genuri – comedia şi drama – convieţuiesc în acelaşi spaţiu şi timp şi se împletesc în mod firesc şi perfect în viaţa noastră.

,,Zgomotarul’’ e un spectacol de zile mari pentru cei care înţeleg şi acceptă că o viaţă de om, de la primii paşi şi până la adânci bătrâneţi, nu poate fi încadrată, în nici un caz, în limitele obişnuite de noi, pământeşti, ci ea se manifestă în fiece gest, mişcare, vibraţie a universului, a firii, şi depinde de orice sunet, zgomot, cuvânt rostit de noi. De aici şi laitmo-tivul, ideea principală ce ne-o insuflă autorul:

,,Învaţă să asculţi liniştea şi vei supra-vieţui!’’

Iuliu CÂRCHELAN

Centru expoziţional Brâncuşi se transformase, nu demult, într-o frumoasă catedrală a neamului, unde sacrul respiră aproape din fiecare tablou al cunoscutei pictoriţe Maria Marda-re-Fusu. Şi respiră româneşte, adică imaginile şi chipurile din inspiratele ei lucrări ne sunt aproape, emană lumină şi căldură sufletească, sunt pe înţelesul tuturor. Pentru că pe pânzele dis-tinsei pictoriţe Domnul nostru Iisus Hristos este... român. Şi de aceea privirea Lui îţi pătrunde sufletul, te răscoleşte, trece prin toată fiinţa ta ca o lumină mântuitoare, de care ai putea să ai parte doar în acele clipe de neuitat, precum se vede şi în de neegalatul tablou „Pâinea noastră cea spre fiinţă”... Pe care, privindu-l, simţi cum inima ta se deschide cu încetul privirii Domnului, şi te laşi cuprins de acea lumină binecuvântată, ce rămâne în tine şi cu tine pentru mult timp, poate pentru o în-treagă viaţă.

Astfel, Expoziţia pictoriţei Maria Mardare-Fusu te introdu-ce într-o lume aparte – cea a unor profunde dezvăluiri biblice. Originala artistă plastică te face să priveşti mai atent, cu alţi ochi la evenimente de mult cunoscute, dar care, trecute prin viziunea pictoriţei, ţi se deschid mai pe larg, mai amplu, mai cuprinzător, dintr-un unghi neaşteptat.

De altfel, distinsa pictoriţă nu doar îşi prezintă marile eve-nimente biblice altfel – sub maestru-i penel ele prind viaţă şi, pe neaşteptate, trăieşti emoţional, aproape aievea, acele mo-mente şi neobişnuite întâmplări.

Iar la un moment dat, copleşit de atâta evlavie, puritate şi sfinţenie ce te înconjoară, uiţi că ieşti într-o simplă sală de ex-poziţii, în faţa unor tablouri, şi nici nu simţi cum mâna-ţi zvâc-neşte în sus, spre frunte, închipuind semnul Sfintei Cruci…

Tablourile Mariei Mardare-Fusu, dacă ar fi achiziţionate, ar putea să înfrumuseţeze şi să înnobileze sălile celor mai mari şi mai prestigioase muzee din lume. Şi, în primul rând, origi-nalele şi profundele picturi din ciclul: „Cina cea de taină de pe retina Ochiului” (1996), ce include o serie de tablouri cu denu-

mirea „Cina cea de taină”, printre care şi „Cina cea de taină şi noi, oamenii”, dar şi un şir de alte tablouri.

În ce priveşte expoziţia din anul 2015 cu titlul „Raza Ta, Doamne” (simbolizând Raza lui Dumnezeu care luminează Artistul), conţine tablouri precum: „Despre Lumină, noi şi spi-cele de grâu”; „Buchet de spice”, „Spicul”, „Pâinea noastră cea spre fiinţă…”, „Muntele jertfirii”, „Nucul”, în care, pentru re-darea razelor de lumină, este întrebuinţat chiar aurul.

De o expresivitate aparte sunt şi pânzele: „Sfânta Treime de la stejarul Mamvri”, „Rugăciune în grădina Chetsimani”, Facerea”, „Revenirea Mielului”, „Pilda despre oaia pierdută”, „Biblia”, „Scrierea Bibliei”, „Portretul artistului Mihai Fusu”, „În jurul focului, portretul actorului Dumitru Fusu” ş.a.m.d.

Ne întrebăm dacă oamenii noştri de afaceri n-ar vrea să-şi mai scadă din păcate, sponsorizând, cu precădere, nişte volume cu lucrări pe tema creştină?

În ce priveşte Ministerul Educaţiei, ar fi cazul să-şi amin-tească cu tot dinadinsul că dacă vrem să izbândim, împlinindu-ne idealurile, într-o ţară creştină ca a noastră, religia în şcoli e la ordinea zilei, pentru că însuşi Domnul nostru Iisus Hristos spune: „Lăsaţi copiii să vină la Mine!” Deci nişte albume atât de frumoase, în bibliotecile tuturor şcolilor şi bibliotecilor de la noi, ar umple sufletele copiilor de o divină lumină, le-ar pre-găti şi le-ar face mai deschise cunoaşterii şi cunoştinţelor din atât de plictisitoarele, uneori, manuale şcolare. Dacă pe timpul comuniştilor s-au găsit atâtea milioane pentru cărţi de istorie mincinoase, credem că a venit demult timpul să se mai găseas-că măcar câte ceva şi pentru albume şi cărţi pentru suflet!

Pentru că studierea religiei în şcoală e la fel de necesară ca văzduhul. Iar majoritatea concetăţenilor noştri înţeleg şi accep-tă pe deplin acest lucru. În acest sens, o cititoare a săptămâ-nalului nostru, doamna Claudia Chihai de la Stăuceni, care-şi aduce nepoţii în sfântul lăcaş aproape în fiecare duminică, îmi mărturisea de curând: „datoria mea faţă de şcoală e a doua,

după Biserică”. Şi-ntr-adevăr, dintâi, la eventualele lecţii de religie (care să aibă loc nu doar la cererea părinţilor), trebuie pregătit sufletul copilului, pen-tru a putea acumula /percepe mai lesne cunoştinţele din nicidecum simplele noastre manuale.

Suntem o republică mică în com-paraţie cu alte ţări, dar avem valori spirituale pe care, dacă le-ar cunoaşte, ne-ar ferici/invidia orice altă ţară cu te-ritorii mult mai întinse. Şi nu e un pă-cat de neiertat că nu le putem cunoaşte nici măcar noi?

…Maria Mardare-Fusu are un chip de sfântă, parcă coborât de pe icoană, deşi pare a fi mereu într-o ferventă că-utare a însuşi sensului umilei noastre existenţe. Pe care, fără să bănuiască măcar, l-a pătruns de mult. Dovadă sunt minunatele sale tablouri, de o va-loare inestimabilă, creaţie pentru care merită pe deplin nu doar recunoştinţa şi admiraţia noastră, ci şi înalte distinc-ţii guvernamentale care i-ar ajuta să-şi promoveze în continuare opera.

Nina JOSU

Vorbind de sanatoriul „Nufărul Alb” din Cahul, ne amintim, invo-luntar, de Eminescu („Lacul codrilor albastru / Nuferi galbeni îl încar-că...”) sau de Alecsandri („Nufărul din baltă vine, întristat, fără soție...”). Numai că vestitul lac din Cahul era unul... sărat, descoperit, cu ani în urmă, când se explorau rezervele de petrol de la sudul Moldovei. Apa minerală, acumulată în „lacul sărat”, părea una magică: oamenii, după scăldatul în acea apă, simțeau un flux de energie, le dispăreau durerile coloanei vertebrale și cele de articulații.

Magia apei minerale de Cahul și-a păstrat calitățile până azi: dotate cu un factor chimic impresionant (sulf, sulfizi, clorură de natriu,brom), ele au o influență benefică asupra organismului uman. Efectul terapeu-tic al apelor (antiinflamator, desensibilizant, analgezic, sedativ, regene-rant, miorelaxant) se manifestă și prin ameliorarea circuitului sanguin, a funcției glandelor de secreție internă și a metabolismului. Pe lângă toate, ținând cont de circumstanțele cotidi-ene stresante, apele minerale normali-zează și starea sistemului nervos cen-tral și periferic.

Cu alte cuvinte, la „Nufărul Alb”, ne așteaptă un adevărat „izvor al sănătății”, după cum susține, cu fermi-tate, Vasile Scutelnic, director general, medicul-șef al sanatoriului.

Localizat pe Strada Nucilor 1, între coline asemănătoare cu spațiul ondulat blagian, teritoriul sanatoriului amintește de patrimoniul unei gos-podării bine organizate și dirijate de un manager ingenios și experimentat (bloc de cazare, piscină de vară, teren de sport, jocuri distractive mecanice, camere de menaj, cafenea-bar, băi finlandeze, oficiu bancar, sală de dans, punct medical, cinematograf, bi-bliotecă, Wi-fi internet, alimentară, biliard, frizerie). Și toate acestea par mai atractive în mijlocul unei priveliști ancestrale, străjuite de nuci (140; fără să vrei, adaptezi cuvintele faimoasei romanțe: La umbra nucilor bă-trâni...), sălcii, pini și brazi, mesteceni, tei, arțari simpli, arțari rotunzi, aguzi plângători, castani, ulmi, ginkgo biloba, tuia, supranumită arborele-vieții, ienuperi, arbore de sofora – uimitorul salcâm japonez, chiparoși, cătină, scoruș, flori nenumărate, iarbă verde, atâția copaci tineri, sădiți re-cent, o livadă proprie... Plimbându-se pe asemenea alei, mai poate omul să se considere stăpân al naturii?!

O adevărată Itaca spirituală o constituie biblioteca sanatoriului, în fruntea căreia, de peste 20 de ani, se află Svetlana Scutelnic, om al cărții. Biblioteca găzduieşte multe cărţi. În mod special, e apreciată colecția din 11 cărți ale poetului, publicistului și prozatorului Nicolae Dabija, printre care și 7 exemplare ale romanului Tema pentru acasă, astfel încât aflarea la sanatoriu poate fi divesificată și prin lectură ca sărbătoare a sufletului.

Incinta policlinicii sanatoriului, unde pacienții au clipe de răgaz îna-inte de procedurile prescrise, te obligă să constați că ai în față o galerie de artă, cu expoziții permanente, adunate prin grija și pasiunea pentru artele plastice a medicului-șef al policlinicii, Vladimir Buzu. Astfel, momen-tele de așteptare devin, pentru pacienți, lecții de cultură generală, care oferă bucurie privirilor și completează orizontul cunoașterii, pentru că, prin fața ochilor, se perindă fie lucrări originale din creația unor plastici-

eni (Teodor Buzu, Ecaterina Ajder, Călin Postolachi, Gheorghe Guzun, Victor Cobzac, Alexandru Stahi, Filimon Hămuraru, Alexei Colâbneac, Mihai Mungiu), fie còpii ale maeștrilor universali (Isaak Levitan, Sandro Botticcelli), executate, cu mult talent, de plasticianul Pavel Cornogolub. Culorile din pânze par mai vii alături de abundența verdelui dăruit de atâtea flori decorative, care te încântă și îți descântă sufletul.

În bufetul din holul policlinicii, creștinii se pot închina la Icoana Sf. Vasile cel Mare, pot asista, în fiecare miercuri, la slujba Sf. Maslu. Tot aici admiram o altă icoană – Iisus și Samariteanca, o achiziție nouă pentru sanatoriu. Pacienții își purifică sufletul în apa credinței, iar trupul îl tămăduiesc în apele vindecătoare din sanatoriu. Liantul dintre aceste ape și simbolismul lor au și un reper biblic: „Iisus a răspuns și i-a zis: „Oricine va bea din apa aceasta va înseta iarăși, dar cel ce va bea din apa

pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viața veșnică” (Ioan 4: 13-14).

Ninela Caranfil, artistă a poporului, recent întoarsă de la Cahul, unde a fost pentru a șasea oară, conside-ră că sana-toriul este o oază de sănătate, armonie, un loc binecuvântat de Dumnezeu, pen-tru că, aici, cerul pare a fi mai aproape de pământ, de toată frumusețea ce încon-joară staţiunea cu nume magnific – „Nu-fărul Alb”. Aici, doctorii și natura s-au unit într-un întreg, pentru ca, prin ener-gii benefice, să ajute oamenilor bolnavi nu numai cu trupul, ci și cu sufletul. Și reușesc de mi-nune. Scriitoarea Claudia Partole mi-a mărturisit: „Mi s-a întâm-mărturisit: „Mi s-a întâm-plat să poposesc de două ori în această stațiune. Aș putea s-o descriu ca simplu

„pacient”, care vine cu gândul de a-și recupera forțele pierdute, de a se întrema (datorită apei și procedurilor eficiente) și, bineînțeles, aș avea doar cuvinte de laudă și la adresa personalului, amabili în majoritate, bi-nevoitori.

Sanatoriul „Nufărul alb” a devenit substitutul unor tărâmuri străine, vizitate de aleșii sorții, pentru că, și aici, se simt excelent me-dici, ingineri, profesori, actori, scriitori, pictori, compozitori, interpreți, politicieni, dar și oameni simpli – talpa țării, care susține / menține / întreține vârful piramidei sociale. Parafrazând niște versuri de-ale lui Adrian Păunescu, am putea afirma: „Pe pământul vechii Dacii, / Când mai mare, când mai mic, Dacă n-ar fi...” ... sanatoriul din Cahul, am fi și mai săraci decât (nu?!) suntem. Dacă s-ar renunța la țigări, băutură, frigărui și sindrofii de tot felul (citiți, în acest sens, romanul Claudiei Partole, Tötentanz sau viața unei nopți, veți atesta aceeași convinge-re!), fiecare moldovean (= român basarabean) și-ar permite luxul de a veni la Cahul și de două ori pe an. Ce-ar fi să încercăm? Poate am deveni și noi modele de longevitate?! Cu atât mai mult că ne așteaptă un personal care tămăduiește și sufletul cu un zâmbet. Deci cine a uitat a zâmbi să vină la sanatoriul „Nufărul Alb” din Cahul, pentru a descoperi balsamul tinereții fără bătrânețe. Să știți un lucru: chiar se merită a te trata și relaxa într-un topos al binelui și al frumosului – o replică demnă de mult râvnita kalo-kagatie a vechilor greci.

Veronica POSTOLACHI

Pe pământul vechii Dacii... Sănătate

Pe muntele Himalaia

11Literatura şi arta Nr. 31-32 (3648-3649), 20 august 2015

Am onoarea de a fi parte în subiectul reflecţiilor de a recenza şi a prezenta o lucrare ştiinţifică de o valoare extraordinară pentru Om, Societate, Sistem de Învă-ţământ. O lucrare academică destinată unui conţinut de esenţă a existenţei umane, cu noţiuni şi formule ce pun în valoare importanţa sistemului de învăţământ, a omului şi a societăţii prin formula valorilor identitare. Acţiunea prezentă în lucrarea de faţă este de a pro-mova corect valorile identitare ale individului şi ale sistemului de învăţământ în societate. Nemijlocit se reliefează acţiunea prin faptul, că anume societatea şi statul acestei societăţi trebuie să promoveze în cel mai distins mod procesele ce decurg din realitatea obiecti-vă şi, nu în ultimul rând, procesele ce pun în valoare rolul omului şi a şcolii într-un mediu social. Iar pentru a evalua şi promova corect valoarea şi rolul omului în societate, statul, în acelaşi rând, este obligat să promo-veze cu cea mai mare şi corectă atitudine rolul şcolii în viaţa acestora. Şcoala sau sistemul de învăţământ cu obiectivul de a educa şi instrui personalitatea şi iden-titatea omului şi a societăţii este elementul de bază ce determină valoarea şi importanţa de preţ a acestei lucrări. Cred, că acest manuscris cu o asemenea tema-tică este primul în cadrul ţării care abordează cu atâta atenţie şi claritate importanţa sistemului de învăţământ în viaţa omului şi a societăţii, şi importanţa omului în societate ca personalitate. Iar problematica identităţii individului, ca urmare a identităţii naţionale, acţiune realizată prin intermediul sistemului de învăţământ, este aspectul prin care autoarea îşi afirmă propria identitate şi personalitate. Consider, că în subiectele respective s-au afirmat foarte puţini autori, chiar şi la nivel mondial. Respectiv, subiectele în cauză reprezin-tă sarcina de bază în activitatea unui sistem de învăţă-mânt naţional. În lucrarea actuală, de asemenea, sunt abordate cu o deosebită luciditate şi claritate laturile esenţiale prin care s-ar putea dezvolta o societate în toate domeniile de activitate, având la bază sistemul de învăţământ, care este şi promotorul identităţii na-ţionale, şi domeniul prioritar al unei ţări. Toate aceste elemente atât de esenţiale pentru existenţa umană sunt valorificate de Galina Martea (doctor în ştiinţe eco-nomice, economist, pedagog, scriitor şi cu siguranţă şi filozof) în lucrarea actuală, intitulată atât de sugestiv şi convingător „Sistemul de învăţământ – promotor al identităţii naţionale”. Autoarea susţine că „Unitatea de învăţământ … este elementul de bază prin care se dezvoltă şi se aprofundează acţiunea de comunicare a individului cu mediul social, formând în esenţă proce-sul de integrare socială… Iar relaţia cu mediul soci-al şi cu toţi factorii implicaţi în acest proces (precum comunicarea, informaţia) îl completează pe om-copil ca personalitate, implicându-l tot mai mult în relaţii-le interumane a vieţii sociale” (subcapitolul 3.1, pag. 112), iar „Relaţia dintre om şi societate întemeiată prin elementul educaţiei cuprinde acel principiu activ al existenţei pe care se bazează ştiinţa pedagogiei, ca rol şi funcţie în dezvoltarea acestora” (subcapitolul 1.1, pag. 40). Domnia Sa este foarte convinsă că „…rolul esenţial al instruirii şi educaţiei este de a men-ţine echilibrul intelectual şi spiritual al omului într-un mediu social, formându-i astfel personalitatea şi identitatea. La rândul lui omul cu respectivul bagaj de cunoştinţe şi abilităţi, şi cu bogăţia intelectuală şi spirituală acumulată de-a lungul anilor contribu-ie la bunăstarea propriei societăţi, astfel dând sens conţinutului material care îi aduce satisfacţia în viaţa personală şi socială” (subcapitolul 1.1, pag. 41). Cu acelaşi subiect de esenţă autoarea ne demonstrează că „Sistemul de învăţământ în realitate este un producă-

tor de identităţi. Prin educaţie se dezvoltă identitatea naţională, iar prin calificarea profesională se dezvoltă economia naţională sau, mai bine zis, identitatea eco-nomiei naţionale…” (subcapitolul 1.2, pag. 50).

Galina Martea acorda un spaţiu deosebit de însem-nat interacţiunii dintre om-şcoală-societate, spunând astfel, că „Relaţia dintre „şcoală – societate – stat” este rolul esenţial şi factorul primordial în dezvoltarea unui sistem real de instruire şi educaţie” (subcapito-lul 1.2, pag. 48), pe când prezenţa omului în sistemul valorilor sociale o defineşte în modul respectiv: „Prin procesul şi acţiunea de integrare socială fiinţa umană dezvoltă valoarea propriu zisă şi valoarea ca criteriu în identificarea şi definirea propriilor valori. Prezenţa fiinţei umane în sistemul de valori, ca identitate şi per-sonalitate, este acea acţiune care poate produce efecte pozitive în dezvoltarea unei societăţi. Pe când societa-

tea, în calitate de valoa-re în sistemul de valori, este acea care defineşte orientarea acţiunilor cu ideile şi deciziile cores-punzătoare determinate

de individ. Totoda-tă, fiinţa umană este valoarea prin care o societate îşi mani-festă conţinutul său. Omul prin acţiunile sale dezvoltă soci-etatea şi îi creează imaginea în proce-sele evolutive” (sub-capitolul 3.2, pag. 119). În viziunea au-toarei procesele evo-lutive ale individului decurg din expresia: „…pentru o dezvol-tare de calitate a omului instituţia de învăţământ trebuie să asigure un echilibru corespunzător al educaţiei şi instruirii, axat pe factorii dinamici ai motivaţiei. În acest caz funcţia prioritară a educaţiei trebuie să fie prezentă prin factorii ce stimulează activitatea copi-lului prin învăţare, comportare, socializare, comuni-care, promovare, dezvoltare identitară. Astfel succesul tuturor performanţelor educative se vor intersecta cu segmentele motivaţiei, care produc efectul necesar în procesul dezvoltării individului şi al societăţii” (sub-capitolul 1.3, pag. 69), iar procesele evolutive ale in-telectului uman sunt destul de expresive prin următoa-rea: „…omul prin fenomenul mentalităţii şi al gândirii se identifică ca un proces de producţie atât pozitiv cât şi negativ, fiind influenţat direct de mediul social ca-re-l supraveghează. Mediul social al individului este elementul principal care condiţionează nivelul de dez-voltare a întregii societăţi” (subcapitolul 1.3, pag. 71). Toate acestea în viziunea Domniei Sale sunt trecute prin elementul motivaţiei, care se definesc astfel: „…motivaţia este acea formă a existenţei care stimulează

capacitatea omului de a se dezvolta pe sine însuşi ca personalitate şi de a dezvolta comunitatea ce-i aparţi-ne” (subcapitolul 1.3, pag. 69).

O diviziune aparte din lucrarea respectivă revine proceselor educaţiei şi instruirii, care formează omul în procesul dezvoltării şi nemijlocit dezvoltă socie-tatea acestuia. La acest capitol autoarea ne afirmă cu certitudine că „Prin noţiunea de învăţătură se conto-pesc atât procesele instruirii, ca parte componentă în culturalizarea şi formarea omului ca personalitate instruită a unei societăţi, cât şi procesele educaţiei, ca parte componentă în asigurarea unei dezvoltări multilaterale a omului cu însuşiri intelectuale, mora-le, estetice şi fizice cu scop de a contribui benefic la formarea unei societăţi civilizate” (subcapitolul 1.1, pag. 38), iar succesele instruirii le remarcă prin for-mula: „…succesul educaţiei atât al individului cât şi a unităţii de învăţământ devine o realitate atunci, când personalitatea acestora este motivată de rolul şi im-portanţa lor în societate” (subcapitolul 1.3, pag. 74).

Galina Martea, fiind ea însuşi pedagogul cu o personalitate autentică şi o personalitate integră, ştie cum să prezinte imaginea profesorului în socie-

tate şi în cadrul unităţii de învăţământ. La acest subiect Domnia Sa spune că „…pentru a asigura o formare completă a personali-tăţii copilului-elevului învăţătorul trebuie în primul rând să se identifice prin el însuşi ca personalitate şi identitate a unităţii de învăţământ şi, în acelaşi rând, ca individua-litate autentică în viaţa socială şi culturală a societăţii” (subcapitolul 2.1, pag.77), iar vocaţia pedagogului este văzută în urmă-toarele limite: „Prin vocaţia şi ştiinţa pe-dagogiei profesorul urmează să-şi creeze universul de preocupări şi responsabilităţi în funcţie de exigenţele comunitare, corela-te cu interesele şi cerinţele copilului-elevu-lui” (subcapitolul 2.1, pag. 80). Explicând şi punând într-o valoare bine sistematizată rolul şi importanţa cadrului didactic şi a ma-nagerului şcolar în cadrul unităţii de învăţă-mânt, autoarea ne confirmă cu încredere că acţiunea pozitivă ale acestora se bazează pe comunicarea instituţională adecvată dintre profesor-manager-elev, astfel spunând că: „Comunicarea instituţională, în funcţie de necesităţi şi exigenţe, formează acel sistem al valorilor educaţionale prin care manage-rul şcolar devine un stimulator de energie

pozitivă care dezvoltă şi creează tabloul perfect al unui management educaţional. Eventual, prin logica acţiunilor, managerul orientează elevii, cadrele didac-tice şi alt personal educativ şi tehnic către acele acti-vităţi de valoare care unesc rolul distins al procesului de învăţământ, făcându-l mai calitativ şi competitiv” (subcapitolul 3.3, pag. 133), iar cu referire la cadrul didactic şi şcoală Domnia sa spune: „…unitatea de învăţământ şi cadrul didactic trebuie să fie valoarea şi rolul prioritar în dezvoltarea omului şi a societăţii, iar noţiunea de personalitate şi identitate (identitate naţională) să fie segmentul şi principiul de bază al instruirii şi al educaţiei” (subcapitolul 2.1, pag. 80).

Pentru Doamna Galina Martea noţiunea de iden-titate şi personalitate este acel sector prin care îşi manifestă intelectul şi îşi dedică activitatea atât prin lucrări academice cât şi literare (proză, poezie). Au-toarea consideră cu certitudine, că anume sistemul de învăţământ este acel domeniu prin care se formează omul cu personalitatea şi identitatea respectivă, şi este

domeniul ce contribuie în mod direct la dezvoltarea unei societăţi, astfel dând sens şi valoare conţinutului de identitate naţională. La acest subiect de o impor-tanţă deosebită pentru o societate, o ţară, un sistem de instruire Domnia Sa spune că: „La promovarea identităţii naţionale un rol deosebit de important îl are politica şi doctrina statului şi a societăţii, care se intersectează pe verticală şi orizontală prin interme-diul sistemului de învăţământ. Şcoala cu locul şi rolul prioritar în societate este elementul-cheie care contri-buie la formarea unui întreg, exprimat şi regăsit prin valoarea noţiunii de identitate naţională. Identitatea naţională pentru un popor, o ţară, o societate este acţiunea suprema în sistemul de valori, iar sistemul de valori este realitatea prin care se manifestă fiinţa umană cu acţiunile corespunzătoare” (subcapitolul 1.2, pag. 65).

Aceste formule, noţiuni, aprecieri şi explicaţii le poţi găsi la nesfârşit în această lucrare ştiinţifică de o valoare deosebită. Conţinutul respectiv te poartă prin valorile umane şi sociale şi prin valoarea omului ca personalitate şi identitate într-o societate. Cu acelaşi conţinut este valorificat şi sistemul de învăţământ, care pentru Galina Martea este văzut astfel: „Unitatea de învăţământ, fiind fundamentul tuturor formelor de educaţie şi instruire a omului, totodată, este şi valoa-rea prin care traversează fiinţa umană cu scopul de a se redescoperi pe sine însuşi ca valoare-însuşire şi ca individualitate aparte a unui mediu social. Aceste valori, la rândul lor, formează acel principiu al exis-tenţei care impune omul să respecte şi să aprecieze importanţa conţinutului social şi importanţa strategiei comune în dezvoltare” (subcapitolul 1.1, pag. 44), iar importanţa ştiinţei pedagogice în sistemul de educa-ţie este interpretată în aşa mod: „Pedagogia, ştiinţă în formarea şi instruirea omului, este activitatea prin care se reproduc valorile umane cu caracter social şi este domeniul prin care sunt valorificate procesele de comportare şi comunicare dintre individ şi societate” (capitolul II, pag. 75).

Lucrarea actuală, fiind o valoare deosebită pentru societate, sistem de învăţământ, individ, este şi conţi-nutul care ne reprezintă realitatea obiectivă a dezvol-tării unei societăţi, bazată pe ineficienţă, incompetenţă şi inechitate socială, care, în timp, distruge şi frânează procesele evolutive ale existenţei umane. Prin ope-ra respectivă autoarea ne convinge să conştientizăm obiectiv realitatea fenomenelor prezente în societate, care indiscutabil urmează a fi remodelate şi valorifica-te întru binele omului, fiind în pas cu procesele evolu-tive ale vieţii contemporane.

Consider, că monografia în cauză urmează a fi pusă în aplicare în procesul de studii preuniversitare şi universitare din ţară, în special, a celor universitare de licenţă cu profil pedagogic, unde se formează vii-torul pedagog care va instrui şi educa tânăra generaţie în dezvoltare. Concomitent, această carte ştiinţifică de valoare trebuie să fie ca un ghid sau îndrumar de conduită pentru fiecare cadru didactic şi manager şco-lar care activează în instituţia de învăţământ (de la cel preşcolar până la cel academic).

Mulţumirile noastre, Stimată Doamnă Galina Mar-tea, pentru contribuţia majoră în dezvoltarea sistemu-lui de învăţământ naţional şi în dezvoltarea propriei societăţi prin noţiunea de identitate naţională.

Nicolae BUCUN, doctor habilitat în ştiinţe psihologice,

doctor în ştiinţe medicale, academician, profesor universitar

CREAŢIE AUTENTICĂ ÎN ŞTIINŢA PEDAGOGIEI OPINIIOmul Galina Martea e cu gândul la

om. E un exemplu viu de virtute, morali-tate şi modestie. O demonstrează cu pri-sosinţă opera literară pe care o semnează, dar şi cea ştiinţifică, militantă, întru as-censiune pe tărâmurile vieţii.

Lucrarea în curs de apariţie, pe care o răsfoim, realizează o fuziune substanţi-ală între ştiinţă, educaţie, învăţământ, spiritualitate, creând un întreg ce mi-zează pe Adevăr şi Dreptate. Pornind de la sintagma MULŢI SAVANŢI, DAR PRINTRE EI ATÂT DE PUŢINI EDU-CATORI, subliniem că Galina Martea e unul dintre CEI PUŢINI şi care întru-neşte, întru izbândă, Voinţa, Cugetul, Experienţa şi Memoria. Ea caută expli-caţii pentru Viaţa Socială în integritatea Duhului şi a Inimii. Pentru semenul nos-tru, pentru societate o caută. O aflăm în paginile întregii sale activităţi -integre, eficiente, activ angajate în actualitate.

Galina FURDUI

***Când eram elevi, ne înscriseserăm

la diverse cercuri de luptă liberă, trântă, sambo, etc. Voiam să fim cu toţii puter-nici.

Dar cu adevărat puternici ne-au făcut cunoştinţele.

Acesta ar fi laitmotivul tuturor artico-lelor pe care le-a scris pentru „Literatura şi arta" Galina Martea: şcoala trebuie să-1 facă pe un om puternic.

Cunoştinţele sunt putere, afirmă ea. A le stăpâni înseamnă a învăţa să fii învin-gător în viaţă.

Comparând sistemul de învăţământ din republica noastră cu cele din alte ţări, ea, aidoma ţarului Petru, deschide ferestre spre Europa spiritului şi a şcolii avansate.

Cele scrise de Galina Martea sunt manuale pentru profesorii care au misiu-nea de a-i învăţa pe alţii.

Nicolae DABIJA

***Felicitări pentru publicarea acestui

manuscris de valoare (inclusiv şi a vo-lumului de poezii/aforisme "Durere Tricoloră"), lucrări care sunt o deschi-dere aparte spre Omul de creaţie Galina Martea, dar şi spre pedagogul, filozoful, „filologul în economie sau economist în filologie, filozofie, pedagogie", para-frazându-1 pe Vasile Coroban, între aceste diverse ipostaze fiind cu actele în regulă şi exegetul Galina Martea – Doamnă a cuvântului autentic în creaţia literară şi cea ştiinţifică în care mereu dăinuieşte Omul Filozof şi căruia îi reu-şeşte de minune să strunească fraza...

Lidia GROSU

MADE IN RUSSIAAviz bibliofililor, îndeosebi celor din industria alimentară! Din sur-

se (aproape) demne de (ceva) încredere am aflat, ca lexicograf ce sînt, că de curînd „partenerul nostru strategic septentrional” (nu fiți naivi, nu e vorba de cel… „nord-american”) – în persoana binecunoscutului Rosspotrebnadzor – a scos de sub tipar, la nu mai puțin cunoscuta Edi-tură „Rosspișciprom” din Norilsk, un – surprinzător! – Mic dicționar rus-român și român-rus al lucrătorului din alimentația publică, sem-nat de renumitul doctor în științe tehnice Ivan Greiderov și, respectiv, la fel de faimosul doctor (sau faimoasa doctoriță) în științe politice Vera Vostocinaia.

Evident, volumul, deși mic (iertați-mi repetiția!), are totuși un scop mare, adică nobil: „acela al îmbunătățirii continue, dacă nu chiar totale, a relațiilor noastre comerciale strategice, dar și al familiarizării lucră-torilor noștri agricoli și din alimentația publică – atenție maximă! – cu noua terminologie de specialitate”... septentrională (vei vedea, iubite cititor, mult simplificată – „spre binele celor două popoare… cîndva frățești”).

Mulțam deci ambilor doctori pentru efortul lor intelectual de a ne fi însușit limba (din cîte știm, în doar două-trei luni) și pentru îndemnul lor sincer, adică „frățesc”, de a o ingurgita (citește: a o înghiți) și noi pe-a lor („cea nouă”). Dar asta, sperăm, după ce Micul dicționar… „va ajunge într-o bună zi (așa cred autorii – n.n.) și pe mesele dumneavoas-tră”. Pînă atunci însă, permiteți-ne să vă servim doar o porțioară din el. (De unde am luat-o? De la… bucătărie!) Încă o dată deci: Poftă bună (la-nvățat rusește)!

Noutăţi editoriale

= Бульдозер (-штопор) (для буты-лок молдавского вина)

= Бульдозер (-соковыжималка) (для фруктов молдавского про-изводства)

= Бульдозер (-терка) (для прессо-ванного сыра западного произ-водства)

= Бульдозер (-мясорубка) (для мяса европейского производства, включительно гусиное мясо)

= Бульдозер (-кофемолка) (для запад-ного/латиноамериканского кофе).

= Бульдозер (универсальная да-вилка западных пищевых про-дуктов).

Asta este și-o iubim!!!Ivan MOLDOVANOV,

lexicograf (Norilsk)

Tirbușon/deschizător/de-stupător (pentru sticle de vin moldovenesc)

Storcător/presă de fructe (moldovenești/europene)

Răzătoare (de cașcaval oc-cidental)

Tocătoare (de carne, in-clusiv de gîscă, de proveniență europeană)

Rîșniță de cafea (occiden-tală/latinoamericană)

Zdrobitor universal de produse alimentare (occi-dentale)

„Ţara mea de dincolo de Prut, Mi s-a dat poruncă să te uit…

Nicolae Dabija

Fenomenul Reunirii, lansat de FDRM cu ani în urmă, a luat acum amploare şi tinde să devină o mişcare naţională pe întreg arealul ro-mânesc. În cugetul multor basarabeni s-a trezit sentimentul identităţii naţionale, de apartenenţă etnică, de Ţară, Patrie, de patriotism de naţio-nalism luminat, participând în activităţi dictate de necesitatea apărării prezentului şi viitorului întregului popor român.

În ultimele săptămâni din mai-iulie a.c. am fost martori şi am participat la mitingurile paş-nice de protest unioniste în Piaţa Marii Adu-nări Naţionale (PMAN), unde am putut să ne convingem că mişcările, organizate de tineret prin platforme şi ONG-uri, se transformă într-o manifestare naţională în Basarabia şi România. Astfel de evenimente nu s-au consumat, deoa-rece participanţii principali sunt tinerii unionişti ce vor să facă Reunirea cu Patria şi Comunita-tea Europeană.

Tineretul ne demonstrează că, înarmaţi cu Ideea Naţională, ei pot face ceea ce n-au pu-tut nici unele partide ce se declară de dreapta. Acum tinerii unionişti cu drepturi de a protesta paşnic sunt apărătorii şi înfăptuitorii în practică a Ideii Naţionale – Reunirea.

Scutul acestor apărători este Ideea Naţi-onală a românilor ce trebuie să existe legitim cu drepturi egale în faţa Constituţiei. Trezirea şi organizarea tineretului în platforme civice unioniste (Acţiunea 2012 şi Tinerii Moldovei) la Bucureşti şi în toate provinciile României, la Chişinău şi în toate raioanele R. Moldova, de-monstrează conştiinţa de sine a unirii paşnice a neamului românesc.

Pe mine, pedagogul, nu poate să nu mă bu-cure această stare de spirit revoluţionară a ti-neretului, dar mă doare sufletul, când ştiu cât de mult va dăuna antiromânismul şi antiunio-nismul. Priviţi partidele de dreapta cum se opun ele bunei cuviinţe de a-şi solidariza forţele cu cele unioniste ale PNL?! Unde privesc ele? Spre ce tind? De ce nu respectă cauza poporului – Ideea Naţională?

Deşi conştiinţa de unitate a neamului ro-mânesc are rădăcini adânci în istoria noastră şi porneşte încă de la daci, cultivată şi întărită de străbunii noştri, începând cu Burebista şi Dece-bal, continuată de marii domnitori ai neamului

românesc – Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Vasile Lupu – în urma deznaţionalizării, rusifi-cării şi mancurtizării în decurs de secole, acum parte de moldoveni n-au idee de… Ideea Naţio-nală, susţinând că ea, chipurile, nu există.

Ca dovadă, unele Platforme, ONG-uri şi partide, ce se declară luptătoare pentru dreptate şi adevăr, nu acceptă acest scut al neamului – Ideea Naţională – Reunirea.

Ce forţă, ce armă este acest scut al români-lor că şoimii sunt speriaţi de ea, alţii protestea-ză deschis ascunzându-şi intenţiile, interesele, frica? Acest scut este de neînvins. El s-a născut la neamul nostru nu fără binecuvântarea Celui de Sus.

Conştiinţa unităţii de neam şi ideologia naţională la români este un fenomen ce s-a menţinut nu fără puterea duhovnicească, care a ajutat şi îngrijit cultura creştină a unităţii poporului român. Dar ce s-a întâmplat cu noi, basarabenii, în ultimii 500 de ani sub domina-ţia turcească, rusească, comunistă şi acum sub dominaţia forţelor colonizatoare de peste hotare şi a mancurţilor local? Principala ţintă a aces-tora e instalarea dominaţiei lor prin pervertirea a tot ce este naţional – cultura, credinţa, limba, idealul naţional educaţional, sentimentul unirii, căci toate acestea sunt piatra de temelie a Ideii Naţionale a românilor. Eu, pedagogul, ştiu că aceste idei sunt foarte neclare unor tineri care încă n-au aderat la Platformele Unioniste. Iată de ce vă întreb: Ce este Ideea Naţională. În ce constă esenţa acestui Adevăr Sacru?

Ideea Naţională este o noţiune polivalentă, care include conştiinţa naţională, identitatea na-ţională a oamenilor care ştiu cine sunt. Astfel, ei cunosc Idealul Naţional ce are la bază credinţa creştin-ortodoxă, spiritul naţionalist şi spiritul revoluţionar de luptă pentru unire paşnică prin umanism. Deci, Ideea Naţională include axa duhovnicească a tuturor valorilor conştiinţei de sine (morala creştină, moralitatea civică, idea-lul educativ, patriotismul, naţionalismul lumi-nat, sentimentele de activităţi patriotice în lupta pentru adevăr şi dreptate – toate din voia popo-rului român.

Mă bucur că mulţi tineri, în ultimii 20 de ani de libertate şi independenţă, au reuşit să conştientizeze aceste valori, să le consume în manifestările realizării Ideii Naţionale. Or, Ide-ea Naţională cuprinde întreaga sumă de valori create de popor prin inspiraţie duhovnicească şi susţinerea permanentă a marilor domnitori care

au fost secundaţi de mari personalităţi duhov-niceşti pe parcursul veacurilor şi promovate în spiritul creştin al credinţei ortodoxe, în spiritul naţional al întregului popor, în spiritul uma-nist al apărării teritoriului comun lăsat nouă de Dumnezeu.

Este important să subliniem caracterul paş-nic, uman al mişcării unioniste, format de vea-curi.

Este cunoscut din istorie că toate popoarele din Europa s-au mutat din loc în loc, ocupând popoare şi teritorii străine. Străbunii noştri au stat pe loc, înfipţi adânc cu rădăcinile în Car-paţi. Nimeni dintre cuceritori n-au putut să ne strămute în alte locuri sau să ne înghită. Au re-uşit în sutele de ani de ocupaţie să ne deforme-ze limba, credinţa, idealul, conştiinţa, mentali-tatea, libertatea, dar nicidecum morala reală a poporului Ideea Naţională.

Deci acest scut – Ideea Naţională – este nucleul credinţei, culturii noastre etnice, etice, identităţii noastre naţionale pe care poporul o păstrează cu cinste, demnitate, credinţă şi cul-tură pe care o demonstrează acum tineretul uni-onist în mişcarea pentru Unire cu Țara.

Este firesc ca de acest scut să aibă nevoie toţi cei care au idealul naţional corelat cu iden-titatea şi unitatea naţională, cu aspiraţia de re-întregire a neamului românesc. Aceasta cere o schimbare a mentalităţii, care ar preţui la justa valoare educaţia în baza etnocentrismului şi va-lorilor naţional-europene – valori care ar trans-forma poporul într-un gând, o inimă, un ideal. Cu o astfel de mentalitate poporul ar cere activ şi categoric scoaterea trădătorilor din ţară, pe-depsirea tâlharilor şi corupţilor, care ne impun o altă soartă – calea siberiană. Spre regret, acestor forţe antiromâneşti le ajută şi aşa zişii teoreti-cienii curriculari ai timpului nostru care fac tot ce-i posibil ca tineretul studios să se poticneas-că în cunoaşterea adevărului de piatra ideolo-gică a antiromânismului ce propagă deideolo-gizarea, deumanizarea, depolitizarea educaţiei, astfel ca ei:

Să nu-şi iubească poporul şi Patria, să preţu-iască mai mult averea, puterea, trădarea.

Să nu ştie, să nu poată folosi scutul luptei pentru realizarea Idealului Naţional prin me-tode adecvate de apărare în faţa provocărilor timpului.

Să nu aibă conştiinţă naţională şi să nu se împotrivească presiunilor politico-financiare, oligarhice şi geo-politice.

În condiţiile la care am ajuns să ne latre toţi câinii, iar ţara de mare batjocură, când ţările eu-ropene renunţă să mai colaboreze cu guvernanţii trădători, corupţi şi tâlhari, iar partidele com-promise ne aruncă fără ruşine, fără obraz în criză fără precedent, eu, pedagogul, îmi ridic glasul arătând că avem o stringentă necesitate să actualizăm Ideea Naţională de renaştere – idealul cu care este înarmat tineretul protes-tatar ca să-l urmăm. Noi, intelectualii, ca ro-mâni adevăraţi: chemăm poporul ca în frunte cu FDRM, cu BUN, cu platformele tineretului revoluţionar să ne unim în mişcarea naţională fără precedent care va lua amploare în conti-nuare. Această mişcare în regimul democratic din ţară devine un proces viguros care va uni poporul băştinaş în jurul axei duhovniceşti a Idealului Naţional care în sistemul de valori a moralei reale a poporului conţine trei orientări principale:

Orientarea pro-creştină – ce a permis popo-rului român să menţină candela aprinsă a edu-caţiei sale întru păstrarea moralei reale creştine.

Orientarea pro naţională – ce a permis po-porului român să tindă spre modelul veritabil de educaţie pentru naţiune, în baza standardelor creştine: morale, civice, etice, spirituale, etnice, identităţii naţionale.

Orientarea pro-umanistă – ce a permis po-porului român să-şi păstreze conştiinţa de sine şi comportamentul patriotic, cu devotament şi verticalitate de a trăi şi a apăra plaiul în care s-a născut, fără a pretinde la teritorii străine.

Ca om şi pedagog, sunt extrem de nesatisfă-cut că învăţământul nostru condus din umbră de indivizi nevăzuţi fac totul ca Ideea Naţională să nu se afle în centrul educaţiei. Aceasta se întâm-pla pentru că duşmanii noştri care ne jefuiesc, ne pradă, ne-au capturat puterea de stat şi se tem de popor şi vor cu orice preţ să-şi menţi-nă puterile şi averile jefuite prin tâlhării. Ei fac totul ca mentalitatea noastră naţională să nu fie pătrunsă de naţionalismul luminat, de etnocen-trismul economic, de cultura ideologică ocolind aceste noţiuni în curriculumul şcolar, în Codul educaţiei şi chiar în Constituţie.

Virgil MÂNDÂCANU,membru a FDRM,

membru al Uniunii Ziariştilor din România

I D E E A N A Ţ I O N A L Ă SPIRIT DE PATRIOTISM

Promotori de valori

12 Literatura şi arta Nr. 31-32 (3648-3649), 20 august 2015

„Literatura şi arta” apare la Chişinău în fiecare joi în limba română.

Indice general de abonare - 6778l.

Indice de abonare privilegiată (pentru pensionari, studenţi şi invalizi) - 67881

Redactor-şef: Nicolae DABIJASecretar general de redacţie: Raisa CIOBANU

Publicistică şi informaţie: Andrei MOROŞANU, Elena TAMAZLÂCARU, Aleutina SARAGIU; Literatură: Nina JOSU; Arte: Doina DOBZEU; Cultură: Iulius POPA; Stilizator: Valentin GUŢU; Machetare şi design: Andrei DORGAN; Ilustrator: Leonid POPESCU; Contabil: Ludmila Lare; Corector: Ana SURDU; Fotoreporter: Victor LAVRIC.

Comanda nr.:

Telefoane: Redactor-şef: 022.23.82.l7, 022.2l.02.l2.Secretar general de redacţie: 022.2l.02.l2.Secţia literatură, stilizator, fotoreporter: 022.23.82.l6.Publicistica: 022.23.85.46 e-mail: literaturasiarta_md@yahoo.comhttp://www.literaturasiarta.md/

Adresa redacţiei:„Literatura şi arta”str. Sfatul Ţării nr.2, 2009, or. Chişinău

Tipografia „Universul”

In memoriam

Regulamentul concursului

Fundaţia Culturală „Georgeta şi Mircea Can-cicov” organizează cea de-a XIV - a ediţie Festiva-lului de Creaţie Literară „Avangarda XXII”, ma-nifestare care îşi propune descoperirea şi promovarea creatorilor de poezie, proză scurtă, teatru scurt, criti-că literară şi eseu în limba română - tineri şi adulţi, începători şi profesionişti -, a celui mai bun debut în volum, a celor mai buni poeţi consacraţi, precum şi a celei mai bune antologii de autor, identificarea şi promovarea celor mai valoroase reviste literare şi de cultură de limbă română din ţară şi străinătate. De ase-menea, iniţiativa îşi mai propune descoperirea şi pro-movarea valorilor autentice băcăuane prin acordarea Premiilor Anuale ale Fundaţiei „Georgeta şi Mir-cea Cancicov” pentru Literatură, Cultură, Arte şi Jurnalism.

Condiţii de participareLa această competiţie pot participa:I. Creatori de poezie, proză scurtă, teatru şi critică

literară şi/sau eseu în limba română din ţară, Basara-bia, Bucovina (Ukraina), Voivodina (Serbia), Gyula (Ungaria) şi din diaspora, cu cetăţenia română, a ţării de rezidenţă sau cu dublă cetăţenie, care:n nu au depăşit vârsta de 47 de ani şi nu au debutat

editorialn au debutat editorial în perioada 2014 şi nu au

depăşit vârsta de 47 de anin nu au depăşit vârsta de 65 de ani (scriitori pro-

fesionişti),precum şi

II. Autori de antologii (din creaţia unui singur sau a mai multor poeţi) în limba română, din ţară, Basa-rabia, Bucovina (Ukraina), Voivodina (Serbia) şi din diaspora, apărute în 2014

III. Reviste literare şi de culturăIV. Creatori din domeniile literaturii, artelor, ştiin-

ţei şi învăţământului

Desfăşurarea concursuluiI. Concurenţii care nu au depăşit vârsta de 47 de

ani, nu au debutat editorial şi nu au primit premiul de debut în volum în ediţiile anterioare vor expedia un număr de minimum:

- un grupaj de 10 poezii, - 3 lucrări de proză însumând maxim 8 pagini, - 1 - 2 piese de teatru scurt, - 2 lucrări de crtitică literară/eseu de circa 4-5 pa-

gini. Lucrările vor fi editate în word, cu caracter Times

New Roman, corp 12, la un rând şi jumătate, cu dia-critice.

Lucrările vor purta un motto, iar fişa autorilor (care va conţine, în mod obligatoriu, o copie scanată a cărţii de identitate, numele şi prenumele, locul şi data naşterii, profesia, locul de muncă, adresa exactă, numărul de telefon şi de mobil şi adresa de e-mail) se va introduce într-un plic închis, ce va avea acelaşi moto cu cel al lucrărilor.

De asemenea, concurenţii vor introduce în pli-cul mare un CD cu textele şi fişa autorului culese în word, cu fonturi româneşti (condiţie eliminato-rie!), o copie scanată a cărţii de identitate, precum şi două poze color - una bust şi una în picioare, scoase cu aparat foto digital, la rezoluţie maximă.

Conţinutul CD-ului va fi transmis obligatoriu şi la adresa de e-mail: fundatiacancicov@yahoo.comn Concurenţii care au debutat editorial în anul

2014 şi nu au depăşit vârsta de 47 de ani vor trimi-te trei exemplare din cartea apărută, un CD o copie scanată a cărţii de identitate, un curriculum vitae şi o fotografie.n Poeţii consacraţi, care nu au depăşit vârsta de 65

de ani, vor trimite minimum trei titluri de cărţi repre-zentative, un CD o copie scanată a cărţii de identitate, un curriculum vitae şi o fotografie.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru editorii (res-ponsabilii, îngrijitorii) antologiilor care cuprind crea-ţiile mai multor poeţi. n Poeţii profesionişti, care şi-au scos o antologie

din creaţia proprie în anul 2014, vor trimite trei exem-plare din cartea respectivă, un CD o copie scanată a cărţii de identitate, un curriculum vitae şi o fotografie.n Prozatorii, dramaturgii şi criticii literari vor tri-

mite o carte editată în anul 2014, în trei exemplare, un CD o copie scanată a cărţii de identitate, un curricu-lum vitae şi o fotografien Directorii (redactorii-şefi) publicaţiilor literare

şi de cultură de limbă română, din ţară şi străinătate vor trimite cel puţin trei numere reprezentative apăru-te în cursul anului 2014, un CD o copie scanată a cărţii de identitate, un curriculum vitae şi o fotografie.

Toate lucrările vor fi expediate până la data de 28 august 2015 (data poştei), pe adresa: Direcţia Jude-ţeană pentru Cultură Bacău, Strada 9 Mai nr. 33, etaj III, C.P. 600066, cu menţiunea: „Pentru Festi-valul de Creaţie Literară Avangarda XXII”.

Concurenţii premiaţi vor fi, în prealabil, anunţaţi telefonic sau prin poşta electronică în vederea partici-pării la festivitatea prilejuită de acest eveniment.

Organizatorul va asigura transportul, masa şi caza-rea pentru invitaţi şi laureaţi.

Manuscrisele, revistele, cărţile şi CD-urile nu se înapoiază.

II. Până la data 28 august 2015, creatorii din do-meniile literaturii vor trimite prin poştă sau vor depu-ne la sediul Direcţiei Judeţene pentru Cultură Bacău:l o carte de poezie editată în 2014 sau minimum

două grupaje de poezie publicate în reviste literare anul trecutl o carte de proză editată în 2014 sau minimum

două proze publicate în reviste literare anul trecutl o carte de critică literară editată în 2014 sau

minimum două articole publicate în reviste literare anul trecut

- Artiştii plastici vor depune minimum trei lucrări semnate în anul 2014.

- Dirijorii de orchestre sau coruri, soliştii vocali şi instrumentişti, ansamblurile folclorice vor depune - pe CD sau stik - minimum trei piese prezentate la trei spectacole diferite în anul 2014.

- Jurnaliştii vor depune minimum trei reportaje sau anchete sau interviuri, indiferent de mărimea lor, şi cinci note sau ştiri – toate publicate în anul 2014.

Lucrările, însoţite de un CV, vor purta menţiunea: „Pentru Premiile Anuale ale Fundaţiei Culturale Cancicov”.

Premiile:Pentru prozatorii consacraţi, care nu au depăşit

vârsta de 65 de ani:n Premiul „GEORGETA MIRCEA CANCICOV”

pentru cea mai bună carte de proză a anului 2014Pentru poeţii consacraţi, care nu au depăşit vâr-

sta de 65 de ani:n Premiul „GEORGE BACOVIA” pentru cea

mai bună carte de poezie a anului 2014Pentru dramaturgii consacraţi, care nu au depă-

şit vârsta de 65 de ani:n Premiul „ION LUCA” pentru cea mai bună car-

te de teatru a anului 2014Pentru criticii literari consacraţi, care nu au de-

păşit vârsta de 65 de ani:n Premiul „VASILE SPORICI” pentru cea mai

bună carte de critică literară a anului 2014Pentru poeţii care au debutat editorial în anul

2014 şi care nu au depăşit vârsta de 47 de ani:n Premiul pentru cea mai bună carte de debut a

anului 2014Pentru cea mai bună antologie (inclusiv de au-

tor) de poezie a anilor 2014:n Premiul „GEORGE BACOVIA”Pentru poeţii care nu au debutat editorial şi nu

au depăşit vârsta de 47 de ani: n Premiul de debut în volum al Editurii Fundaţi-

ei Culturale Cancicov BacăuLa această categorie se vor mai acorda Premiile

II şi III, trei menţiuni, precum şi premiile unor reviste literare.

Pentru cea mai bună revistă literară şi de cultură a anului 2014:

n Premiul FUNDAŢIEI CULTURALE „GEOR-GETA şi MIRCEA CANCICOV”

Pentru întreaga creaţie literară, Juriul va acor-da:n Premiul „OPERA OMNIA” sau PREMIUL DE

EXCELENŢĂ

PREMIILE ANUALE ALE FUNDAŢIEI CULTURALE „GEORGETA ŞI MIRCEA CAN-CICOV” PENTRU LITERATURĂ, CULTURĂ, ARTE ŞI JURNALISM

În vederea stimulării şi promovării la nivel local, naţional şi internaţional a creatorilor băcăuani din do-meniile literaturii, artelor, ştiinţei şi învăţământului, juriul constituit va acorda:nPremiul pentru cea mai bună carte de poezie a

anului 2014nPremiul pentru cea mai bună carte de proză a

anului 2014nPremiul „NICU ENEA” pentru cel mai bun ar-

tist plastic al anului 2014nPremiul de Excelenţă pentru cel mai bun jurna-

list al anului 2014 nPremiul de Excelenţă pentru cel mai bun solist-

vocal/instrumentist al anului 2014nPremiul „Dr.VASILE ADĂSCĂLIŢEI” pentru

cel mai bun ansamblu folcloric al anului 2014

Notă: Premiile vor fi acordate numai persoane-lor prezente la festivitatea de decernare a acestora.

În lipsa premiantului, premiul se anulează.Manuscrisele, cărţile, materialele, lucrările şi re-

vistele care nu îndeplinesc întocmai condiţiile acestui Regulament nu vor intra în concurs.

Relaţii suplimentare la telefon: 0334405419 mobil: 0721/861045E-mail: fundatiacancicov@gmail.comDirector Festival:

Victor MUNTEANU

FESTIVALUL-CONCURS DE CREAŢIE LITERARĂ „AVANGARDA XXII”Ediţia a XIV - a, 02 - 03 octombrie, 2015, Bacău-Tescani

De curând ne-a părăsit subit un mare patri-ot al neamului, înflăcărat adept al românismului, Grigore Mutoi, (14.02.1938-22.07.2015), medic legist, conferenţiar universitar. S-a născut în satul Cosăuţi, judeţul Soroca, România, în familia ţărani-lor Luca şi Vera Mutoi. Cunoscuta localitate Cosă-uţi a dat multe personalităţi marcante în diferite domenii ale vieţii sociale, ştiinţei şi culturii, inclu-siv medici de vocaţie, printre care îi întâlnim pe profesorii universitari de la Universitatea de Me-dicină din Chişinău: Eugen Popuşoi, Tudor Am-bros, Mihai Raevschi, Mircea Revenco ş.a.

Regretatul savant merge pentru prima dată la şcoala gimnazială din satul natal, apoi la şcoala din Soroca, unde era considerat a fi unul dintre cei mai buni elevi. După absolvi-rea şcolii medii (1955) lucrea-ză în calitate de profesor de matematică la şcoala din satul natal, apoi un an face studiile la Facultatea de Matematică a Institutului Pedagogic din Bălţi. Deşi părea că lucrurile merg bine, avea un vis care îl împiedica să se mulţumească cu ceea ce are. Spera să devi-nă medic. Această năzuinţă i-a marcat destinul, fiindcă având în acest sens toate calităţile necesare: sârguincios, perseverent, ataşat de cunoaşterea legilor naturii şi, mai nu în ultimul rând fiind dotat cu o inteligenţă nativă, a reuşit să dureze dintr-un vis o mare în care medicina să-i fie corabia care l-a purtat pe toate valurile, iar el fiind şi timonierul, şi vâslaşul. Şi nu s-a scufundat datorită priceperii de a conduce, dar şi măiestriei de a se orienta în imensitatea necunoscutului, su-punându-l.

În 1964, după absolvirea Universităţii de Me-dicină, urmează studiile postuniversitare, făcân-du-şi doctoratul în perioada 1964-1967 împreună cu alţi doi colegi, Gheorghe Baciu şi Gheorghe Cotelea, toţi fiind discipolii ilustrului medic le-gist, profesorul universitar Petru Areşev. După susţinerea doctoratului este repartizat la serviciu în Biroul de Expertize medico-legale, unde în pe-rioada 1967-1971 activează în calitate de medic legist. În anul 1971 încheie investigaţiile ştiinţi-fice şi îşi susţine teza de doctorat în ştiinţe medi-cale. În cadrul cercetărilor au fost studiate şi elucidate mecanismele morţii prin aspiraţie la di-ferite vârste (copii, adulţi, vârstnici). S-au stabilit condiţiile şi factorii contributivi de producere a asfixiilor mecanice prin aspiraţie.

După susţinerea tezei de doctorat este numit colaborator ştiinţific superior, în probleme de pe-diatrie, în cadrul Laboratorului ştiinţific central al ISMC, devenind şi specialist principal în morfo-patologia infantilă a MS. În anii 1975-1987 este lector superior la Catedra de medicină legală, iar în 1989-1996 deţine funcţia de conferenţiar. Concomitent, a activat în calitate de decan pentru

practica curativă studenţească, fiind înalt apreciat pentru valorile sale morale, pedagogice şi pro-fesionale pe care le-a cultivat intens tineretului studios. În perioada 1996-2002 lucrează în cali-tate de conferenţiar, şef al Cursului de medicina legală şi drept medical, Departamentul Medicină şi Drept, ULIM. În acest răstimp elaborea-ză curriculumul şi implementează pentru pri-ma dată în ţară cursul de Drept medical pentru studenţii medicinişti, prin intermediul căruia i-a familiarizat cu principiile legale ale activităţii

medicului. În aşa mod, şi-a adus inestimabila contribuţie în educa-rea medicilor în spiritul respectării nu doar a morale (eticii) medicale, ci şi a legislaţiei ce re-glementează domeniul sănătăţii.

În 2002 Grigore Mutoi revine la Alma Mater în funcţia de con-ferenţiar universitar la Catedra medicină lega-lă, unde preia atribuţi-ile de responsabil pen-tru educaţia medicală continuă. Astfel, toată experienţa acumula-

tă pe parcursul frumoasei sale activităţi practice şi ştiinţifice a revărsat-o asupra medicilor legişti practicieni din ţară în procesul perfecţionării lor profesionale. Această dedicaţie a fost dintotdea-una înalt apreciată de medicii legişti, care, ori de câte ori era cazul, apelau pentru diferite consulta-ţii în scopul furnizării către organele de drept a unor concluzii cât mai obiective şi argumentate. Totuşi, atracţia sa pentru activitatea practică a do-minat, astfel că peste 8 ani, din nou a revenit la funcţia de expert judiciar medico-legal practician în cadrul secţiei Expertize în comisie a Centrului de Medicină Legală (2010), în care a activat până în ultimele clipe din viaţă. Domnia Sa era antrenat în efectuarea celor mai complicate expertize me-dico-legale, şi anume a celor consacrate evaluării calităţii asistenţei medicale.

În primăvara anului 1963 se căsătoreşte cu o colegă de facultate, Ludmila Zandelov, deveni-tă care mai apoi avea să fie recunoscută drept unul dintre microbiologii de vocaţie. Adevărata bucuria a vieţii în familie le-a fost fiica Stela, de asemenea medic de profesie, care a sporit bucuria părinţilor făcându-i bunici. Cea mai mare bucurie în ultimii ani pentru Grigore Mutoi erau succesele nepotului Alexandru, un tânăr într-adevăr talentat, care urmează doctoratul în economie în Franţa. Dar bolile cronice, de care suferea de mai mulţi ani au fost mai puternice, răpindu-i viaţa subit, fără ca măcar să-şi poată lua rămas-bun de la cei dragi şi colegii de breaslă.

Gheorghe BACIU, Andrei PĂDURE

La plecarea unui patriot

Cred că intuiţi despre ce şi des-pre cine încerc să aduc vorba, dar altele sunt acum grijile mele cele mari şi grele! Şi nu doar ale mele: De ce făptaşii „furtului secolului”, „eveniment” de mare şi crasă hoţie, de mare răsunet şi de mare impact în lumea întreagă, nu pun la bătaie „impozitele” pe care, fie vorba între noi, nici nu le prea plătesc! Poate doar de ochii lumii ceva, acolo, ce se scurge printre degete, vorba din popor…

De ce atâta grijă econimico-fi-nanciară pe capul unei ziariste care scrie despre cultură şi literatură?! De ce atâta zbatere şi năduf pe bietul meu cap?

Păi, pentru că cei care au tot furat miliardul nostru au rămas atât de curăţei şi „nici gura nu le pute?!” Au candidat cu multă neruşinare, bucurie şi încredere la relativ recentele alegeri locale, se pregătesc cu multă speranţă de alegeri… anticipate, de celelalte alegeri câte ar mai putea năpădi Basarabia cea „furată, trăda-tă mereu”, vorba poetului! Ştiu că miliardarii noştri, crescuţi peste noapte ca ciupercile după ploaie, visea-ză cu ochii deschişi cu care dintre… Putini vor poza, cum va fi plasat în cadru, protector, Kremlinul şi Stea-ua sângerie, unde vor fi postate acele imense fotografii ca să inspire cum se poate mai bine electoratul devotat şi pe cel rătăcit în jungla noastră politică, în care… poate rătăci… până la urmă, chiar şi omul avizat, cu scaun la cap bietul.

Dar care electorat să suporte stoic şi consecinţe-le discursurilor şi promisiunile electorale, cu tot cu scumpirile în lanţ „nepromise” în cadrul lor, căci cine are să le suporte – cei care au furat miliardul, sau noi, cei care vedeam, ştiam şi simţeam ce ni se întâmplă?!

Dar, cică… De observat că mai în-totdeauna, în momente de mare impor-tanţă, există un „dar” sau un „cică”! Uneori şi ambele.

Mai multă lume e de părerea că doamnei ex-ministru Maia Sandu i s-ar fi făcut vara asta cea mai mare favoare. Deoarece, zice lumea noastră avizată şi analitică, chiar dacă era confirmată în postul-cheie dat, nu s-ar fi putut realiza şi consacra cauzei deoarece nu ar fi avut „echipă pe potrivă!” Eu una nu prea cred!!! Economista cu experienţă de invidiat la Banca Mondială, cunoscută şi recunoscută, respectată pe plan mon-dial, şi atunci când a venit la Ministerul

Educaţiei nu a avut „echipa!” Acum, cred, ar fi sărit cu mânecile suflecate să muncească în sudoarea frunţii şi să apere Basarabia, Europa şi Viitorul nostru european, dar şi situaţia, Alianţa! Şi-ar fi demonstrat capacitatea şi maturitatea politică! Căci în persoana Doamnei Minis-tru are încredere absolut toată lumea neafiliată politic, Societatea Civilă, altfel spus, întregul Fond Mondial! Cum altfel?! A primit recent şi un important premiu de la Banca Mondială! Cu regret, acum când am văzut că „împăratul este gol” - puşcă, conştientizăm că ar fi fost adevărata noastră şansă (şi conform ultimelor eveni-mente produse în republică în legătură cu scumpirile pornite şi în curs de escaladare, mă tem să recunosc cu voce tare că sunt bântuită de gândul că ar putea fi şi cea de pe urmă!).

Cine dacă nu noi, dragi cititori, să-i mulţumim Doamnei Maia Sandu pentru modelul de slujire, dăru-ire şi demnitate umană?! Societatea Civilă Vă aşteaptă în politica neîntinată! Doamne-ajută Dumneavoastră şi Ţării!

Elena TAMAZLÂCARU

Despre cumpăna politiciibasarabene canicular-estivală

Punct de vedere

Uniunea Scriitorilor din Moldova exprimă since-re condoleanţe scriitoarei Victoria Fonari în legătură cu decesul mamei sale, profesoara universitară

EUGENIA FONARI.

Dumnezeu s-o odihnească în pace cu drepţii.

Consiliul Uniunii Scriitorilor din Moldova

Victoria FONARI

Durerea din fiecare ziDurerea din fiecare ziUsucă privirea mameiPerdica se mișcă de vântDar vântul nu mută durereaSoarele face iepurași Zglobii sar pe masăSe joacă cu peștii din acvariuDar ei nu pot lua durerea mameiPloaia șterge copaciiDe sudoare și prafDar ea nu șterge durerea mameiDurerea ce pătrunde din ce în ce mai adânclumina priviriiDurerea ce taie pereții și camera rămâne pustieDurerea ce calcă mici bucurii de a fi împreunăDurerea ce zgârâie totul și vânt, și rază,

și floareDurere ce fulgeră-n sufletDurere ce tună în spațiiDurere ce cheamă dorul de viață

Se zbate în inimă cât de plăpândă și micăe inima mameisfâșiată de himera dureriidur, tare, cu colți de rechince se revigorează în fiecare ziDurere, ce monstru să te sfâșie?Ce floare să te alunge?Ce dragoste să te închidă?Ce ură să te domolească?Durere!

Din pragul lumilorTe-ai învelit în valuri de mareÎn care m-ai învățat să înotDe la început sub apăApoi la distanțăTe-ai învelit cu brize de mareÎn care m-ai învățat să respirȘi să-mi rețin respirațiaPentru a admira orizonturileTe-ai învelit în raze de luminăCe picură din ceară

Le-am văzut cândva la răsărit Prin frunze de arțar

***Îți scoți platoșa vieții,Femeie puternică,Și cauți cu mâna,Pipăi aerul,Atingi neantulȘi sufletul se frământăUrcă pe schelele filosofieiȘi-n empirismul eiȚi se deschide Taina MorțiiSau Taina Vieții

08.08.2015, ora 16:53

Aţi plecat la 75 de aniVeșnică amintire pentru soții

Serafim și Eugenia Fonari

Mamă, ai plecat în lumea celor drepți.Așa cum te-a visat fratele:Ai plecat ținându-te de mână cu tata

la aceeași vârstă de 75 de aniDe parcă v-ați înțeles să trăiți în lumea

pământească exact 75 de aniSă vă bucurați de o nuntă de aurȘi apoi să plecați...Ne vorbești prin icoana ce o țineau

mâinile tale reciPrin fotografii, cărți de filosofie,Sublinieri de ziare, decupări și Cărți de rugăciuniȘtiai să împletești conceptele

în favoarea viețiiVă multumesc, dragii mei părinți, Iertăți-mă

18.08.2015, ora 9:45

Poezii scrise cu lacrimiDedicație mamei mele care m-a inițiat în filosofie – Eugenia Fonari, ple-cată în lumea celor drepți la 8 august 2015

Eugenia Fonari cu copiii Igor şi Victoria 2015