ARTA PALEOCRESTINA SI CATACOMBELE

Andreea-Roxana Stoian

Master, Anul I

Arta paleocrestina cuprinde toate marturiile artistice in care se manifesta religia crestina.

Aceasta s-a dezvoltat in perioada cuprinsa intre secolele I-V d.H, fiind strans legata de raspandirea dogmelor noii religii.

Dezvoltarea acestei artei cunoaste doua perioade distincte, inainte si dupa edictul imparatului Constantin cel Mare din anul 313.

La sosirea Sfantului Pavel la Roma in anul 61 d.H, comunitatea crestina era deja organizata, insa conditiile sociale si politice nu favorizeaza dezvoltarea unei arte crestine.

Pacea atat de necesara activitatiilor intelectuale si artistice obtinuta odata cu edictul lui Constatin, reprezinta debutul interesului asupra problemei frumosului.

Interesul pagan fata de frumos nu disparuse inca, iar crestinismul, odata cu sec. IV, va manifesta o noua atitudine asupra acestei tematici.

Printre cei care si-au adus contributia la estetica frumosului in aceasta perioada se numara Vasile cel Mare, putin mai tarziu Pseudo-Dionisie, in Rasarit, apoi Boethius si Cassiodorus in Occident.

Raspandirea clandestina si apoi recunoaterea oficiala a crestinismului, nu au determinat o brusca transformare a modurilor de expresie artistica. Primele comunitati crestine pareau putin interesate de expresia figurata a temelor religioase, de simboluri figurative cu valoare de criptograma sau de alegorii necesare pentru a disimula caracterul crestin ale figurilor, ci pentru a configura mitologic noua idee de divin. Acest aspect a fost explicat mult mai tarziu de ample dezbateri doctrinale. La inceput, absenta figurilor intr-adevar crestine si recurgerea frecventa la tematici clasice se explica prin complexitatea si dificultatea situatiei culturale.

Crestinismul are legaturi profunde cu doua mari doctrine, greceasca si ebraica, care, prin reprezentarile divinului in forme sensibile, sunt antitetice: daca doctrina greceasca, prin propria sa descendenta clasica, evidentiaza divinul prin forme naturale si antropomorfice, doctrina ebraica exclude si condamna ca idolatrie reprezentarea figurata a lui Dumnezeu.

Crestinismul, reprezentand o sinteza a celor doua, trebuie sa ajunga la un consens intre iconicitate si anti-iconicitate. Solutia pe care o gaseste la inceput este recurgerea la figurari indirecte, adica la figurari care au o semnificatie dincolo de ele insele.

Aplicandu-li-se viziunea crestina, conceptele vechi, arhaice dobandesc o noua dimensiune, care ridica insa noi probleme. Noii esteticieni erau acum preocupati nu cu definirea frumosului, dar cu definirea unei noi ierarhii a frumosului, distingand frumosul aparent de adevaratul frumos. In conformitate cu principiul crestin, frumosul spiritual era superior celui fizic, iar frumusetea lui Dumnezeu anuleaza frumusetea lumii, devenind singura notiune de frumos adevarat. Existand astfel un consens in ceea ce priveste frumosul superior, se punea

problema daca acesta era accesibil omului si daca putea fi transpus in imagini (perigrafe, asa cum le numeau bizantinii). Aceasta polemica iconografica se concluzioneaza cu transformarea esteticii crestine intr-o estetica teista, cu toate ca initial pornea de la una panteista.

Conceptia teista aduce cu sine o schimbare cruciala in ceea ce priveste continutul artei crestine timpurii, si anume, Dumnezeu devine singurul sau subiect veritabil.

Criteriul artei se schimba si el, devenind primordiala corespndenta cu legea lui Dumnezeu, nu cu cea a naturii.

Functia artei sufere si ea modificari, menirea artei fiind de pilda pentru felul de a trai, de a marturisii adevarul si de a perpetua memoria evenimentelor importante.

Combinatia dintre vechea atitudine intelectuala fata de arta si conceptia si noua atitudine teista au dus la concluzia ca arta este este o opera a colectivului, maiestria find de resortul artistului iar continutul de resortul teologului.

Interesul pentru problemele estetice a fost in general mult mai redus decat in secolele precedente, cu o singura exceptie: problema atitudinii omului fata de frumos. Augustin si Eurigena, in conformitate cu spiritual epocii, au sustinut ca frumosul nu poate fi sesizat doar cu ajutorul simturilor, fiind necesare atat memoria cat si intelectul. Cei doi au subliniat faptul ca nu oricine poate percepe frumosul, ci numai omul care poseda un simt innascut al ritmului, dupa cum sustinea Augustin, fiind necesara o atitudine dezinteresata, dupa cum amintea Eurigena.

Iconografia crestina se formeaza la cateva secole dupa venirea lui Cristos, prin combinarea motivelor simbolice si istorice preluate din Evanghelii.

Figurile din Paradis sunt figuri ale martirilor sau reprezentanti ai bisericii, care au de cele mai multe ori au o realitate istorica certa, care au fost sanctificati datorita actiunilor din timpul vietii. Relatarea, chiar si figurata a unor astfel de evenimente pot servi la educarea spirituala a crestinilor.

Noua religie s-a raspandit prima data printre cei saraci, , dar, incet incet se convertesc si membrii familiilor bogate, punand astfel la dispozitie casele lor pentru reuniunile clandestine.

Astfel se nasc domus ecclesiae (case de adunare), termen provenit din gr. Ecclesia (adunare), precursoarele bisericilor.

Primele case particulare au fost gasite la Dura Europos, pe malul Eufratului, ce dateaza din secolul III.

In decursul secolului III, liturghia este mult mai bine definita si o data cu ea si nevoia unor spatii mai bine definite indeplinind diverse functii.

Pe langa camera unde se lua masa, mai era nevoie de un vestibul pentru catecumeni (crestinii nebotezati si penitenti).

O alta camera servea drept baptiseriu,pentru ritualurile botezului si o incapere destinata Ungerii.

Altre incaperi erau destinate catehismului, pastrarii obiectelor sacre si binecuvantarii.

De-a lungul timpului, modelul de domus ecclesiae se mareste pentru a aduna inauntrul sau cat mai multi crestini, astfel sunt adaugate noi elemente precum o platforma pentru episcop sau o cada pentru botez acoperita de un baldachin decorat cu scene sacre.

Dupa secolul IV, pe ruinele acestor case private sunt construite primele bazilici.

Cu toate ca religia crestina se raspandeste rapid in Imperiul Roman, pana in anul 313 cand este proclamata libertatea bisericii, primele secole constituie o adevarata era a martirilor.

In ciuda persecutiile si adversitatiilor pe care le intampina noua dogma, considerata clandestina, adeptii isi raspandesc crezul cu ajutorul simbolurilor, pe care le gasim atat in domus ecclesiae cat si in catacombe.

Catacombele sunt structuri hipogee indeplinind pana in secolul IX in special functia de cimitire.

Catacombele nu sunt o inventie crestina, ele regasindu-se la civilizatii mult mai arhaice precum etrusci, egipteni si chiar in cultura nuragica.

Ele se raspandesc in toate comunitatiile crestine, atat pe teritoriul actualei Italii cat si pe teritoriul Africii.

Pana in sec. IX, au servit ca locasuri de inchinare, fiind date uitarii dupa aceea.

In 1568, Onofrio Panvinius, erudit al Renasterii, aduce din nou in discutie catacombele in opusculul sau De ritu sepeliendi mortuos apud veteres christianos et de corum coemeteriis (Colonia, 1568). Desi nu le studiaza din punct de vedere stiintific, glasul sau ii va determina pe altii sa le cerceteze. In 1578, zece ai mai tarziu, se gasesc intrarile unor vechi galerii subterane, galerri ce vor primi mai traziu numele de Cimitirul Giordanilor. Din acel moment vor incepe cu adevarat cercetarile, si va aparea pentru prima oara termenul de Roma sotterranea.

Parintele descoperitor al antichitatii crestine va fi Antonio Bosio care in 1593, va patrunde pentru prima data in catacombele Romei, studiindu-le cu ajutorul marturiilor literare menite sa explice aceste monumente, printre care se numara Vietile Sfiintilor, scrierile Parintilor Bisericesti, tratate liturgice si dogmatice sau scrisorile papilor.

Catacomba Sfantului Gennaro

Catacomba Sfantului Callisto

Odata cu prigonirea imparatului Nero in 64, are loc rupture dintre comunitatiile crestine si cele iudaice. Astfel primele denumiri date catacombelor a fost de coemeteria sau dormitoria , denumiri ce aratau ca ca moartea era un somn din care crestinii erau treziti la Inviere.

Primele catacombe apar pe domenile celor bogati (areae). Pe tot cuprinsul acestor aereae se aflau gradini, case, puturi si vii care formau domeniul funerar. Isi deschideau gurile catre cele mai mari cai consulare: Appia, Labicana, Cornelia, Latina sau Salaria veche si noua. Intrarile aveau o fatada de caramida si un atru, banci de marmura si locuinte pentru paznici, fantani si triclinii, fapt ce demonstreaza rolul famililor bogate in raspandirea crestinismului cat si a faptului ca primele morminte ale crestinilor erau la vedere, si nu ascunse. Numarul adeptilor noii religii crescand, bogatii vor primi in ingustele lor necropole oasele necunoscutiilor sau saracilor care nu aveau unde sa se-ngroape. Astfel, in jurul morminteului familiei bogate, s-au sapat noi galerii.

Cand viata bisericeasca incepe sa se desfasoare la lumina zilei, catacombele nu mai vor servi ca loc de ingropare, totusi intrarile lor vor ramane deschise pentru crestin, devenind locuri de pelerinaj, iar papii isi vor da toata silinta la sporirea si impodobirea lor.

Catacombele se intind formand o adevarata retea si sunt atat de inguste incat abia pot merge doi oameni alaturi, se numesc ambulacra sau cuniculi. Pe laturile ambulacrelor se deschid camerele funerare sau capele, patrate sau rectangulare, numite cubiculi. Cand cubiculele sunt mai incapatoare, se numesc cryptae. Pe toata intinderea peretilor ambulacrelor, cubiculilor si chiar a galeriilor cu scari, de jos pana in tavan sunt asezate in mod simetreic se insira morminte numite loculi, inchise de lespede de piatra sau teracota, pe care erau gravate numele defuctului,

varsta si data mortii. Lumina si aerul erau filtrate prin deschizaturi verticale, patrate, numite

lucarne.

Decorarea catacombelor prezinta subiecte, tehnici si stiluri derivate din arta pagana, in special reinterpretata.

Tehnica picturii folosita era cea a fresco, care dadea artistului putinta de a topi tonurile intre ele. Aceasta consista in a intinde culorile scoase din materii minerale topite in apa, pe un strat de tencuiala umeda. Tencuiala, sugand culorile si patrunzandu-se intre ele, le impietreste, conferindu-le o mai lunga trainicie.

Secolul I este aproape pagan in ceea ce priveste temele redate pe peretii catacombelor, arta crestina fiind mult mai aproape de picture romano-elenistica, doar Pastorul cel Bun, oaia in fata unui vas sau Daniel in groapa cu lei sunt motive ce vor ramane cu adevarat crestine. Celelalte ornamente erau preluate din casele de la Roma si Pompei: vita de vie cu pasarelele, amorasii ce tin intr-o mana carja si intr-o mana paglica, ornamente stelate, masti, capete ce personifica oceanul, porumbeii, paunii, peisaje cu arbori, hermesi.

Secolul II este un amestec intre decoratia antica si motivele crestine, in acest fel simbolurie cultului vor primi noi dimensiuni:

Vita de vie, din simbol al cultului bahic va deveni simbol al sfarsitului vietii in culul crestin;

Innaripatul Icar se va transforma in simbolul sufletului copilului nevinovat ce zboara spre cer;

Hermes cu piciorul sprijinit pe stanca si leganandu-si sandaua va fi Moise care se descalta;

Daana cu lada va fi Moise cu chivotul sau; Balaurul ce tine incatusat pe Andromeda va fi profetul Iona; Faeton in carul sau de aur va devein Sfantul Ilie suinduse la cer; Aristeu purtatorul de berbece va fi Pastorul cel Bun cu oaia pe umeri.

Un alt simbol care isi are originea in arta antica este o femeie rugandu-se. tiul acestei orante simbolizeaza sufletul (anima) mantuit al crestinului ce se roaga Domnului. Se gaseste intotdeaua langa epitafe de barbate si copii.

Simbolul lui Crist, care apare mai des in sec.II, este pestele singur, insotit de ancora sau strapuns de un trident.

Ancora langa corabie, tridentul strapungand un delfin sau un peste, vasla, corabia si grecescul Τ (crux comissa) sunt primele simboluri ale crucii. Apoi Α si Ω.

Un loc foarte mare important il ocupa scenele de ospete, a caro origine trebuie cautata in ospetele funerare ce se vad in decoratia mormantala a popearelor pagane. In aceste scene apar painea si pestele ca simbol al cuminecaturii (fractio panis).

Incepand cu sec. II si III se inmultesc episoadele din Noul Testament: inmultirea painilor (simbolizeaza taina cuminecaturii), vindecarea paraliticului (inseamna crestinul botezat si curatit de pacate), Botezul Domnului, invierea lui Lazar.

Un alt element preluat din arta pagana este nimbul, simbol al puterii ce pare a-si trage originea din acel disc de metal ce se punea deasupra statuilor antice pentru a le feri de timpul rau si ploios. Nimbul apare simplu, compus din mai multe cercuri sau taiat de o cruce, dar numai pentru Crist.

• Alte simboluri folosite de crestini sunt:

Paunul- simbolul nemuririi; Porumbelul-simbolul Sfantului Duh; Palmierul-simbolul victoriei asupra mortii; Orfeu-Dumnezeu, imblanzitor de suflete; Psyche-suflet desprins de trup; Raiul-peisaje cu arbori si flori;

X si P (Chi si Ro)-primele litere din numele lui Isus in limba greaca.

Oranta. Decoratie pe mormantul martirului Agnese

Fractio panis

Inscriptiile regasite in catacomb erau cugetari privitoare la moarte, dar numai prin cateva cuvinte si expresii laconic. Cele mai vechi inscriptii sunt de origine orientala si se gasesc in special in catacomba li Callist, numeroase in primele doua secole, iar in secolul V apoi aproape deloc.

Inscriptiile constau deobicei in numele raposatului, cateva cuvinte de lauda si cateva formule scurte de invocatie sau rugaciune. Mult mai tarziu se adauga varsta si data ingroparii, dupa modelul roman.

Se vor gasi si formule mult mai noi care constau in inscriptii metrice insotite de versuri si chiar formule de blestem.

Toate inscriptiile sunt insotite de motive simbolie crestine si simboluri ce fac referire la meseria raposatului: fierastraul tamplarului, ciocanul si dreptarul zidarului, burinul gravorului sau cumpana negutatorului.

Sculptura paleocrestina este documentata de o opera vasta, cuprinzand sarcofage din marmura, regasite in special in grupuri statuare de mici dimensiuni.

Din productia de opere paleocrestine sculptate fac parte un numar consistent de capodopere realizate in stilul aulic al traditiei imperiale.

Exemple in acest sens ar fi Bunul Pastor de la Museul din Vatican sau Cristos, Invatatorul

Atat in statui cat si in basoreliefurile sarcofagelor regasim aceleasi motive simbolice ca in pictura: scene desprinse din Vechiul Testament, miracolele infaptuite de Isus sau alte imagini simbolice precum cele ale Bunului Pastor.

De cele mai multe ori este vorba de opere foarte rafinate, comandate de familiile crestine foarte bogate.

Aceasta practica incepe sa se raspandeasca odata cu secolul II in intreg imperiul.

Folosirea sarcofagelor decorate in relief se raspandeste in Imperiul Roman din sec.II, din momentul in care ritul incinerarii defunctiilor este inlocuit cu cel al inhumarii

Bunul Pastor, Roma Cristos Invatatorul, marmura, sec III, Muzeul Civilizatiei romane, Roma

Sarcofag cu mitul lui Prometeu

Bibliografie:

Naum Alexandru, Istoria artei de la inceputul crestinismului pana in secolul al XIX-lea, editura Paideia, Bucuresti, 2000

Tatarkievicz Wladyslaw, Istoria esteticii, estetica medievala, vol. 2, Editura Meridiane, Bucuresti, 1978

Giulio Carlo Argon, Storia dell’arte italiana, vol.1