Prof. Univ. Dr. Alexandru Virgil VOICU

Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport

Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca

An. Univ. 2010/2011

Partea I - Introductivă a Cursului de „Management şi legislaţie în Educaţie fizică şi Sport”

1.Precizări terminologice

Studierea fenomenului administrativ în general şi a fenomenului sportiv în special, presupune, în

primul rând, înţelegerea prealabilă a accepțiunilor proprii unor noţiuni şi concepte fundamentale în materia administraţiei publice, cum ar fi de pildă: 1. Societate și societate globală; 2. Sistem social; 3. Stat şi stat de drept; 4. Putere politică; 5. Putere executivă; 6. Administraţie publică 7. Instituţia publică; 8. Drept și sistem de drept – norma juridică, instituțiile juridice, ramura de drept. 9. Drepturi fundamentale ale omului; 10. Valori sociale și valori juridice; 11. Grupuri de interese şi politici publice.

Numai astfel vom putea identifica din numeroasele „politici” şi „strategii” pe cele mai eficiente – numai aşa vom putea valoriza factorii de mediu ai managementului sportiv, în cunoştinţă de cauză şi în contextul realităţilor social-politice ale vremii, împovărat de necesitatea adoptării mentalităţilor generate de globalizare şi de grupurile de interese locale.

Având în vederea complexitatea fenomenului sportiv şi ancorarea acestuia în societatea birocratică modernă – ne propunem, ca pe parcursul elaborării cursului, să prezentăm şi accepţiunile altor noţiuni - din perspectiva abordării sistemice a problematicii tratate precum şi dezvoltări ulterioare ale celor prezentate.

1.1. Conceptele de societate și de societate globală Societatea este un mod organizat de existenţă în sfera fenomenelor vieţii. Societatea presupune existenţa

comunitară a unor indivizi articulaţi în ansambluri mai mult ori mai puţin persistente, aşadar ea este proprie nu numai lumii umane dar, în grade diferite, şi multor specii din lumea animală. Etologia1 şi sociologia2 au

1 “1. Disciplină care are ca obiect studiul moravurilor, al obiceiurilor popoarelor. 2. Ramură a biologiei moderne care studiază care studiază compotamentul, modul de viață al animalelor și plantelor” – Dicționarul explicativ al limbii române – DEX, Editura Univers enciclopedic, București, p. 351. 2 “Scopul sociologiei este de a studia interacţiunea dintre individ şi grupul sau grupurile din care face parte, modul în care societatea îl influenţează pe individ. Din punct de vedere etimologic termenul “sociologie” provine din îmbinarea a două cuvinte: unul de origine latină – socius – care înseamnă asociat şi altul de origine greacă – logos – care înseamnă cuvânt, teorie, idee. Deci, conform acestui înţeles sociologia este teoria sau ştiinţa asocierii oamenilor, ştiinţa interacţiunilor umane. Sociologia este ştiinţa care studiază sistematic relaţiile sociale umane, grupurile sociale şi societăţile. Termenul de “sociologie” a fost pus în circulaţie de către August Comte în 1839 în cartea sa Curs de filosofie pozitivă. Prin sociologie el desemna ştiinţa comportamentului uman, o ştiinţă destinată îmbunătăţirii societăţii, “regina ştiinţelor”. Comte considera că evenimente ca Revoluţia Franceză din 1789 sau războaiele napoleoniene ar putea fi evitate prin studiul sistematic al comportamentului social şi descoperirea legilor care guvernează viaţa socială. El împărţea obiectul sociologiei în două domenii distincte: statistica socială, care cuprindea aspecte ale vieţii sociale legate de ordine şi stabilitate şi dinamica socială, care cuprindea aspecte ale vieţii sociale legate de schimbarea socială şi dezvoltarea instituţiilor. Noua ştiinţă trebuia să fie o ştiinţă pozitivă, bazată pe fapte sociale şi nu pe speculaţii teoretice. Un alt autor care a contribuit la naşterea sociologiei a fost Herbert Spencer. Spencer a construit o sociologie organicistă. El

confirmat că, într-adevăr, chiar şi la nivelul unor specii inferioare, acestea îşi organizează comportamentul în forme care amintesc de ceea ce în sfera umanului se numeşte familie, proprietate, ierarhie, teritoriu comun, întra-jutorare. altruism3.

Definirea conceptului de societate subsumează două categorii de sensuri: cristalizări specifice de relaţii între indivizii umani şi instituţii (societate capitalistă, societate rurală etc.); caracterul de unitate (entitate) pe care îl dobândesc relaţiile sociale relativ hotărnicite (societatea românească, germană, europeană); tot în această categorie de sensuri se încadrează şi comunităţile mici, care sunt reprezentative pentru o zonă determinată (având deci valoare de eşantion) şi care servesc drept baze de cercetări etnografice.

Conceptul de societate, în limbajul comun (joc de societate, om de societate) nu-şi realizează operaţionalizarea analitică decât sub forma altor concepte precum: sistem social, structură socială, comunitate. De regulă, se foloseşte termenul de societate pentru a desemna întregul câmp de acţiune umană: sistemul social, organismul comportamental, personalitatea individului, mediul fizic-organic şi sistemul cultural sunt principalele subsisteme ale societăţii. Termenul de societate4 este explicitat în sociologie şi în filosofia socială, ca ansamblu de persoane care au în comun o aceeaşi cultură şi un teritoriu comun (cu excepţia societăţilor nomade). Ea nu serveşte doar intereselor conservării biologice a individului, dar şi promovării şi satisfacerii nevoilor sale culturale. Potrivit concepţiei naturalismului social, societatea este un fapt natural care se naşte din sânul naturii si din socialitatea instinctivă a omului. Ea nu este o simplă sumă a voinţelor individuale, ci este totalitatea superioară căreia indivizii îi aparţin ca membri. Binele comun al societăţii - binele comun - este indivizibil şi nu coincide cu suma binelui individual al fiecărui membru (Toma d'Aquino). Conform contractualismului - răspândit în secolele XVII-XVIII - societatea nu este un fapt natural, ci o ordine artificială, rezultat al acordului dintre indivizi care stau la baza ei. Ea este aşadar, o liberă asociere în cadrul căreia indivizii îi cedează unei terţe persoane dreptul de a utiliza forţa pentru a obţine în schimb, ordine şi siguranţă în raporturile sociale (T. Hobbes, J.J. Rousseau). Odată cu naşterea sociologiei, tentativele de definire a societăţii şi clasificarea formelor şi structurilor acesteia s-au multiplicat. Astfel, Spencer este exponentul sociologiei evoluţioniste, care interpretează societatea ca pe un organism asemănător celor animale şi, prin urmare supus legilor evoluţiei. Prevalează, de regulă, tendinţa de a considera societatea ca fiind un sistem de indivizi aflaţi în intracţiune reciprocă prin intermediul unei reţele de

descria societatea ca pe un sistem, un întreg care func ţionează ca un organism viu. Rolul organelor era deţinut de diversele instituţii sociale care aveau funcţii specifice. Datorită acestei perspective Spencer este considerat şi fondatorul paradigmei structural-funcţionaliste în sociologie. Un alt autor care a influenţat nu numai sociologia ci şi filosofia, economia şi istoria a fost Karl Marx. Noutatea pe care a adus-o Marx a fost determinismul economic prin care încerca să explice toate fenomenele sociale. Marx credea că ideile individului sunt determinate de poziţia lui în mecanismul economic, de interesele sale, şi deci că obiectivitatea nu este posibilă. Spre deosebire de aceşti autori care pot fi cu uşurinţă acuzaţi de apărarea unor interese ideologice, alţi doi mari sociologi, Émile Durkheim şi Max Weber au contribuit la câştigarea statutului de ştiinţă a sociologiei insistând pe necesitatea obiectivităţii sociologului. Émile Durkheim a elaborat conceptul de “fapt social” cu ajutorul căruia sociologia putea deveni o ştiinţă. Faptul social este un aspect al vieţii sociale care nu poate fi explicat dacă ne menţinem la nivelul individului. Pentru Durkheim societatea este mai mult decât suma elementelor sale, este ceva calitativ diferit. Prin studierea faptelor sociale, considera Durkheim, ajungem la cunoaşterea structurilor sociale. Acestea sunt regularităţi observabile în modul în care oamenii se comportă şi relaţionează într-o situaţie dată. Max Weber contestă conceptul de “personalitate colectivă”, de societate sau grup calitativ deosebit de indivizii care îl formează. Weber impune în cercetarea sociologică “individualismul metodologic”. El accentuează importanţa individului ca unitate de studiu a sociologiei considerând că grupurile nu pot avea sentimente, motivaţii, gânduri sau idei distincte de cele ale indivizilor care le formează. La fel ca şi Durkheim, Weber subliniază necesitatea obiectivităţii şi echidistanţei în abordarea sociologică. Neutralitatea axiologică se obţine prin eliminarea judecăţilor de valoare şi a celorlalte elemente exterioare ştiinţei. În analiza faptelor sociale sociologul trebuie să încerce să înţeleagă semnificaţia pe care o dau oamenii acţiunilor respective, semnificaţie care poate să fie diferită de la o cultură la alta. Weber numeşte acest proces de interpretare a semnificaţiilor comprehensiune. (Arthur Mihăilă, Sociologia dreptului, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2008). 3 Ioan Alexandru, “Administraţia publică. Teorii. Realităţi. Perspective”,, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 43 - cu trimitere la: S. Mennel, “Sociological Theory. Uses and Unites”, New York, Washington Praeger Publishers, 1974. 4 Enciclopedie de filosofie şi ştiinţe umane, Editura AII Educaţional, Bucureşti, 2004, p. 1024-1027.

relaţii sociale observabile între membrii unei anumite colectivităţi. La sfârşitul secolului al XlX-lea. F. Tonnies face distincţia dintre societate şi comunitate. Comunitatea este tot ceea ce, la nivelul interacţiunilor, este instinctiv, natural, spontan: relaţiile familiale şi tradiţionale. Societatea este, dimpotrivă, ansamblul a ceea ce este artificial, arbitrar, reflex, impersonal şi schimbător: relaţiile mediate de piaţă sau bazat pe un contract. între concepţiile sociologice recente reţinem5: Habermas propune considerarea societăţii atât ca sistem, cât şi ca „lume vitală", recunoscând că buna funcţionare a societăţii se bazează pe autonomia reciprocă şi pe complementaritatea acţiunii orientate către realizarea scopurilor şi către împlinirea ei înseşi; A. Gidens a reţinut faptul că termenul de societate nu vizează doar o colectivitate care este în mod necesar situată într-un spaţiu şi timp „închise" strict localizate, ci şi a uneia care se defineşte pe baza sistemului de reguli şi a identităţii prin care se aseamănă membrii săi. Se ţine astfel cont de expansiunea spaţio-temporală a relaţiilor sociale, evocându-se schiţat imaginea unei societăţi globale; N. Elias propune să se pornească de la conceptul de „împletitură" de reţea, pentru a înţelege societatea ca un sistem de tensiuni care menţin oamenii în strânsă legătură, nu doar în ceea priveşte sarcinile utile social, ci pentru tot ceea ce conferă un caracter de umanitate substanţei lor animale. Între ipostazele semnificative ale termenului de societate, am mai putea reţine: Societatea civilă, ca sferă a raporturilor sociale dotată cu forme şi principii proprii, diferită de stat; Societatea de masă, înţeleasă în genere, ca o societate în care populaţia participă majoritar atât la activităţi de producţie, distribuire şi consum de mărfuri şi servicii, cât şi la diferitele forme de activitate politică şi culturală; Societatea industrială, ca ansamblu de structuri sociale şi culturale bazate, în bună parte, pe industrie, structuri care pot fi întâlnite, cu caracteristici analoage, şi în societăţile diferite de cele capitaliste; Societate postindustrială, ca societate în care marea parte a forţelor de muncă, a venitului naţional şi a diverselor raporturi sociale sunt în strânsă legătură cu sectorul terţiar, cu serviciile, volumul de producţie rămânând crescut. D. Bell apreciază că societatea postindustrială se caracterizează prin depăşirea punctului maxim al industrializării, căruia îi urmează o nouă fază a dezvoltării în care activitatea industrială devine periferică. Predominanţa sectorului secundar - industria - este astfel substituită de ceea a sectorului terţiar - transporturi, servicii publice -, quaternar - comerţ, asigurări, finanţe - şi de cel de ordinul al cincilea - asistenţă medicală, cercetare, educaţie, timp liber; Societatea informaţională în care cele mai importante avantaje sociale, economice şi de producţie se leagă de prelucrarea informaţiilor şi de comunicaţii.

Nucleul unei societăţi este ordinea normativă comportamentală prin care viaţa unei populaţii este organizată în mod colectiv. Ca ordine, ea conține valori şi norme atât diferenţiate cât şi particularizate, toate cerând referințe culturale pentru a fi semnificative şi legitime. Ca o colectivitate, ea manifestă o concepţie delimitată despre calitatea de membru, care face distncție între acei indivizi care aparţin şi care nu aparţin de ea.6

Problemele implicând „jurisdicţia” sistemului normativ pot face imposibilă o coincidenţă exactă între statutul de supunere faţă de obligaţii normative şi statutul de membru al colectivităţii, din cauză că aplicarea unui sistem normativ pare a fi indisolubil legată de controlul sancţiunilor exercitate (de exemplu prin funcţia politică) de către şi împotriva oamenilor locuind realmente în cadrul unui teritoriu7. Dacă aceste probleme nu devin critice colectivitatea socială poate acţiona efectiv ca o unitate atunci când se cere, la fel ca şi diferitele sale sub-colectivităţi.

Societatea este constituită atât dintr-un sistem normativ de ordine, cât și din statusuri, drepturi şi obligaţii aparţinând membrilor, care pot varia pentru diferite subgrupuri în cadrul comunităţii. Pentru a supravieţui şi a se dezvolta comunitatea socială trebuie să menţină integritatea unei orientări culturale comun împărtăşite (general, dar nu în mod necesar uniform şi unanim) de membrii săi, ca bază pentru identitatea socială. Totuşi, ea trebuie să satisfacă, de asemenea, exigenţele condiţionale privind integrarea membrilor săi (şi relaţiile lor cu mediul fizic)

5 Craiovan, I., ”Filosofia dreptului sau dreptul ca filosofie”, Editura Universul Juridic, București, 2010, p. 274-276. 6 Ioan Alexandru, op. cit., p. 44. 7 Ibidem - cu trimitere la Talcot Parsons, “Reflections on the Place of Force in Social Problems”, 1964.

şi a personalităţilor. Toţi aceşti factori sunt în mod complex interdependenţi, totuşi fiecare este un focar pentru cristalizarea unui tip distinctiv de mecanism social.

O problemă importantă ce poate fi pusă în discuţie în acest context este aceea a legitimării ordinii normative a societăţii. Este îndeobşte recunoscut faptul că sistemele de legitimare definesc cadrul pentru drepturile membrilor şi pentru prohibiţiile bazate pe ele. Mai presus de orice, folosirea puterii cere legitimare. Conceptul modern al legitimării necesită implicarea adjectivului moral.8

Este de observat, de asemenea, că menţinerea unei ordini normative presupune existenţa unui conformism - de cele mai multe ori incomplet - cu aşteptările comportamentale stabilite prin norme şi valori. Condiţia unui asemenea conformism este internalizarea valorilor şi normelor unei societăţi de către membrii ei, căci o asemenea socializare susţine baza consensuală a oricărei comunităţi. Aceasta este întărită atunci când paleta de interese proprii ale membrilor societăţii se bazează pe solidaritate: credinţe şi obligaţii internalizate.

Dincolo de consens şi de întrepătrunderea intereselor, mai există nevoia unui mecanism de constrângere, nevoie legată de necesitatea unei interpretări autoritare a obligaţiilor normative instituţionalizate. Prin urmare, toate societăţile au câte un tip de procedee legale, cu ajutorul cărora se poate decide ce este just sau nejust. fără a se recurge la violenţă şi cu ajutorul căruia părţile considerate că greşesc pot fi constrânse să nu acţioneze asupra interpretărilor, intereselor sau sentimentelor în detrimentul altora.

Din cauza implicaţiilor teritoriale privind reşedinţa, munca, activităţile religioase, organizarea politică etc. menţinerea unei ordini normative nu poale fi despărţită de controlul asupra activităţilor în cadrul zonelor teritoriale. Funcţia guvernării trebuie să includă responsabilitatea pentru integritatea teritorială a ordinii normative a societăţii. Acest imperativ are o referinţă atât internă, cât şi externă. Prima are în vedere condiţiile de întărire a normelor generale şi de facilitare a performanţei funcţiilor esenţiale de diferitele unităţi ale societăţii. A doua priveşte împiedicarea interferenţelor distructive din partea nemembrilor comunităţii. În virtutea exigenţelor organic-locaţionale, cele două referinţe au un lucru comun: recurgerea la forţa fizică este prevenirea extremă a acţiunii distructive.

Folosirea forţei îmbracă mai multe forme: apărarea teritoriului şi privaţiunea de libertate (în interior). Controlul sau neutralizarea folosirii organizate a forţei este o necesitate funcţională a menţinerii unei comunităţi societale. În societăţile diferenţiate, aceasta implică totdeauna un anumit grad de monopolizare din partea autorităţilor, a forţei social organizate.

Astfel, exigenţa primară a unei societăţi faţă de personalitatea membrilor săi este motivaţia participării lor, incluzând conformarea lor cu cerinţele ordinii normative a acesteia. Înrudirea, de exemplu, implică o re-glementare a relaţiilor erotice între adulţi, a statusurilor lor privind înrudirea prezumtivă, a statusurilor noii generaţii, a procesului de socializare însuşi. Un sistem de înrudire implică anumire aranjamente stabile pentru viața de fiecare zi, implicând factori organici, psihologici și sociali. Pe de altă parte, sisemele instituţionale complexe de proprietate, contract şi reglementare a condiţiilor de folosire a forţei de muncă reprezintă elemente importante de integrare, astfel că organizarea tehnologică poate fi considerată ca o structură limită între societatea ca sistem şi mediul organico-fizic. Pe latura societală a limitei, economia este structura centrală, asigurând legătura cu comunitatea societală.

Societatea globală .9 Sensul primar al sintagmei „societate globală", sugerat eti-mologic de înţelegere a societăţii în întregul ei, este fertil, dar comportă numeroase explicitări şi nuanţări. Încercând câteva consideraţii pe această temă, putem releva că, într-un anume sens, cu diferenţe de grad şi de calitate, procesul de globalizare este inerent socializării şi evoluţiei umane. O enumerare limitativă şi eclectică ar putea reţine, între altele, ca „factori de globalizare": migraţia naturală, comerţul, războiul, formarea imperiilor coloniale, industrializarea, postindustrializarea, economia de piaţă mondială, societăţile transnaţionale, fluxurile financiare internaţionale, extinderea sistemelor de transport şi comunicaţionale, a unor concepţii, precum cele privind drepturile omului, moduri de viaţă comune generate de societatea de consum ş.a. Imaginea societăţii globale a secolului XXI oferă însă o fizionomie calitativă distinctă, pregnantă, agresivă. Societatea umană - aşa cum s-a spus - a devenit un „sat global". Distanţele între diferite locuri ale planetei noastre s-au comprimat. Timpul istoric este tot mai accelerat. Conexiunile, interferenţele, interdependenţele între diverse fenomene naturale şi sociale s-au intensificat şi acutizat. De pildă, de soarta pădurilor din Brazilia, sau de modul în care un stat foloseşte energia nucleară, poate depinde soarta speciei umane. Pot fi constatate fluxuri de particularizare şi universalizare, descentralizare şi centralizare, fragmentare şi integrare, diferenţiere şi omogenizare. Apar forme de viaţă hibride, eclectice, cosmopolite, în 8 Ibidem, cu trimitere la S. Mennel, op. cit., p. 124. 9 Craiovan, I., op. cit., 2010, p. 275.

care realităţi locale se îmbină cu stiluri de viaţă globale. Dinamica societăţii umane este marcată de probleme globale precum foametea, degradarea mediului, criminalitatea, vio-lenţele etnice şi religioase, care cer soluţii globale, implică apariţia unor megaten-dinţe şi instituirea de noi surse de globalizare. în acest context, fără îndoială, locul şi rolul Dreptului în societate, statutul acestuia, Justiţia şi implicit cunoaşterea juridică sunt marcate profund şi înregistrează mutaţii cardinale.

În faţa suprasolicitărilor multiple actuale reacţia dreptului10 - ca sistem normativ specific - a devenit ad-hoc, inadecvată, mereu depăşită de realităţi. S-a apreciat că dreptul este în criză, că teoria dreptului trebuie să renunţe la dogmatism, să promoveze dreptul deschis, flexibil, anticipativ, multiplicitatea nivelurilor juridice, pluralismul ordinilor juridice, multiculturalismul, transgresiunea şi integrarea. Dreptul emigrării, dreptul mediului, dreptul internetului, al societăţii informaţionale în genere, au devenit domenii de prim plan11. Este puternic solicitată dimensiunea şi gestionarea juridică a schimbării, crizei, conflictului, a problemelor globale. în termenii modernismului şi postmodernismului s-a relevat că Dreptul trebuie să părăsească o imagine reductivă, iluziile modernităţii, accesul clar şi distinct la temeiuri, la autolegitimare, la progres neîntrerupt şi programat, la ipostaza de sistem închis şi autonom. Condiţia postmodernă solicită constatarea multitudinii de alternative in-comensurabile, a imposibilităţii de a întemeia noncontigent categorii precum morala, adevărul sau dreptatea, luarea în calcul a unor criterii a căror aplicativitate este adecvată doar la nivel local şi contingent. Se produce astfel un impact major asupra identităţii indivizilor şi asupra limitelor conduitei umane. Cunoaşterea postmodernă rafinează sensibilitatea noastră la diferenţe şi ne întăreşte capacitatea noastră de a suporta incomensurabilul12. Acest tip de cunoaştere, ridică, între altele, problema condiţiei de coexistenţă pozitivă a unor mulţimi legitimate diferit, a existenţei, a pluralităţii de grupuri cu puteri specifice care se opun tendinţelor hegemonice, a rolului unor structuri sociale intermediare, precum familia, biserica, asociaţiile-contra etatismului şi a pericolului individualismului exacerbat. Valorificarea contribuţiei postmoderniste în abordarea dreptului nu trebuie minimalizată, dar nici exagerată. Ea nu înseamnă acceptul cu privire la un drept delegitimizat, inapt să se configureze în jurul unui proiect, relativizat până la nebulos şi patologic. Refuzul unui proiect general uman conceput mecanicist, linear, nu înseamnă obligativitatea absenţei oricărui proiect general uman. Un asemenea proiect contemporan dinamic, flexibil, configurat şi reconfigurat relativ, dar nu mai puţin precis şi operaţional - aşa cum susţine, de pildă, Habermas - este de dorit. El ar trebui să includă, în mod imperativ, ceea ce contează pentru umanitate, să respecte condiţia negativă a neafectării vieţii generaţiilor de azi şi de mâine, să ofere soluţii pentru rezolvarea problemelor globale. In alţi termeni, el trebuie să se polarizeze în jurul valorilor comune - cum ar fi de pildă drepturile omului -, să respecte identităţile, să vizeze coexistenţa şi armonia valorilor. în relaţie cu dreptul, reflecţia propusă trimite la lumea filosofiei, la dimensiunea axiologică a dreptului, la concertarea constelaţiei de valori juridice.

Calea convergenţei armonice minimale se impune ca un „imperativ categoric" al societăţii globale.Entităţile esenţiale ale societăţii globale nu pot promova conflictul major în relaţiile dintre ele fără riscul pieirii tuturor. Rămâne ca unică alternativă viabilă calea recunoaşterii identităţii celorlalţi, a acceptării, corelării, toleranţei şi cultivării acţiunii şi speranţei comune. Unitatea globală într-o diversitate, minimal măcar, armonică. Toate resursele societăţii globale trebuie valorificate în acest sens.

10 Craiovan, I., op. cit., 2010, p. 275. 11 Craiovan, I., op. cit., 2010, p. 275, cu trimitere la W. Twining, ”General Jurisprudence, Law and Justice in a Global Society”, Universidad de Granada, Mayo 2005, p. 609-644. 12 Ibidem, cu trimitere la J.F. Lyotard, ”Condiţia postmodernă. Raport asupra cunoaşterii”, Ed. Babel, Bucureşti, 1993, p. 15-17.

Natura profundă a dreptului ca sistem de norme imperative garantate de forţa publică în numele unei Justiţii aparţinând unui timp istoric, configurează o asemenea resursă. Dreptul este prin excelenţă un fenomen social care presupune fiinţa umană în relaţie cu alta. Capacitatea sa antientropică, de a se opune dezagregării, dezordinii şi conflictelor sociale, de a fi un factor reglator şi ordonator în societate, de a conferi certitudine şi protecţie persoanelor ce îi respectă prescripţiile sunt cunoscute.

Dreptul - să ne amintim faimoasa abordare kantiană - corelează libertăţile şi constrânge în numele unui principiu universal al libertăţii. Desigur, este vorba despre un drept legitim, validat democratic, care are o dimensiune valorică, el fiind generat, structurat şi direcţionat în indisolubilă legătură cu constelaţia de valori a timpului istoric în care este elaborat, în care Justiţia ca principiu de coordonare între fiinţele umane ce tinde spre armonie, congruenţă, proporţionalitate apare ca valoare originară a dreptului, dar nu singura. Un drept care are diverse ipostaze, la nivel naţional, regional sau global. Un drept care, nu de puţine ori, trebuie să conexeze şi să integreze naţionalul, regionalul, globalul, să inoveze.13

1.2. Conceptul de sistem social Modelarea în ştiinţele sociale reprezintă modul de reproducere a unui sistem complex de ordin social printr-

un sistem mai simplu. Sistemele sociale modelează în două feluri: prin modele numerice sau prin modele analogice.

Se recunoaşte că modelarea sistemelor sociale este dificilă din mai multe motive, printre care amintim: caracterul multifactorial al sistemelor sociale; intervenţia factorilor subiectivi ce introduc un nedeterminism; condiţiile şi factorii fenomenelor sociale se supun greu descrierii cantitative; fenomenele sunt în modificare continuă.

Avantajele folosirii modelelor constau în faptul că: oferă posibilitatea unor experimente asupra sistemelor sociale şi testarea condiţiilor în care aceste sisteme manifestă cea mai ridicată stabilitate; în acest mod se pot stabili regimuri optime şi valori critice: permite să se cerceteze sisteme care nu există în realitate, să se prognozeze asupra proceselor sociale şi chiar să se imagineze sisteme care funcţionează ideal şi, astfel, să se optimizeze conducerea lor.

În aceste cazuri, modelul joacă deci rolul unei ipoteze ce permite descifrarea unor tendinţe ale sistemului. Modelele arată care sunt dimensiunile optime ale sistemului, pentru că permite a imagina sistemul cu dimensiuni mai multe sau mai puţine şi deci modul de a-1 conduce când numărul sau structura elementelor se schimbă. Schimbând parametrii modelului, analistul de sisteme capătă date analoge celor care ar fi avut loc în realitate; se încearcă o mulţime de variante ale sistemului pentru a alege varianta optimă. Fiecare variantă va reprezenta deci una din căile posibile ale mişcării sistemului social. Deoarece sistemele sociale reale au caracter multifactorial, este imposibil să se calculeze influenţa oricăruia dintre ei şi cu atât mai puţin a numărului imens de combinații. Cu cât sistemul este mai organizat, cu atât trebuie luați în considerare un număr mai mare factori.

Ocupându-ne succint de conceptul de sistem social trebuie să amintim că studiul sistemelor poate lua una din următoarele forme14:

- analiza procesului - în care sistemul este studiat ca ansamblu de subsisteme strâns legate între ele (studiul microscopic al lumii fizice). Se definesc rezultatele intermediare furnizate de sistem, procesul fiind studiat ca înlănţuire de procese secvenţionale. Soluţia intermediară nu poate fi unică. Acest tip de analiză este asociat cu sistemele materiale şi cu problemele concrete;

- analiza rezultatului final - dă o perspectivă macroscopică. Sistemul este tratat ca un ansamblu. Rezultatele intermediare nu sunt cunoscute cu certitudine (modelul cutiei negre). Poate fi imposibil a stabili modul în care sunt unite pentru a forma sistemul total.

Scopul final al oricărui studiu în ştiinţa administraţiei este de a construi un model al sistemului administrativ, pe baza căruia administraţia ca sistem să fie înţeleasă ca un proces evolutiv, pornind de la obiecte, atribute şi relaţii ce se combină şi permit funcţionarea optimă.

Analizând societatea prin prisma unui model cibernetic al societăţii globale, vom face abstracţie de relaţiile dintre naţiune şi restul lumii şi vom începe analiza modelului prin palierul de bază, care reprezintă executorul social, adică ansamblul structurilor, mecanismelor şi instituţiilor (întreprinderi, grupuri sau indivizi) care produc, schimbă şi consumă legături şi servicii materiale şi nemateriale sau, mai general, exercită

13 Craiovan, I., op. cit., 2010, p. 275 şi urm. 14 Ioan Alexandru, op. cit., p. 47 – cu trimitere la Talcot Parsons, “The Political Aspects of Social Structure”, Prentice Hall, 1966.

ansambluri de activităţi sociale, cu excepţia celor din palierul superior. Fluxul reprezentativ al acestor activităţi, care constau în prestaţii succesive şi reciproce, este atunci închis în el însuşi15.

Palierul intermediar reprezintă aparatul administrativ al statului (făcând abstracţie de colectivităţi publice), excluzând serviciile producătoare de bunuri şi servicii care sunt înglobate în palierul de bază. Primul palier reprezintă autorităţile publice de vârf, superioare (Parlament, Guvern, Preşedinţie) iar administraţia publică apare deci ca o structură intermediară între autorităţile politice, pe de o parte şi societatea civilă, pe de altă parte. între putere şi cetăţenii consideraţi în calitate de administraţi. Ea asigură, sub autoritatea puterii politice, reglarea activităţilor sociale. Deşi vom reveni pe larg asupra acestei problematici, putem anticipa anunţând câteva din atribuţiile administraţiei publice, şi anume: tratarea informaţiei în vederea elaborării deciziilor şi diverselor măsuri destinate să asigure reglarea socială, deci să menţină, să restabilească sau să promoveze o ordine definită de autoritatea politică; transmite informarea descendentă emanând de la autoritatea politică; publică sau adoptă acte normative, aplică şi cere altora să le aplice.

Este de observat că autorităţile administrative de nivel superior (miniştrii ca şefi ai diverselor departamente ministeriale şi. uneori, guvernul) au atât o funcţie administrativă, dar şi de decizie la nivelul cel mai ridicat şi, prin urmare, aparţin şi palierului politic. Misiunea lor se exercită deci, după caz, fie în palierul politic, fie în cel administrativ şi practic asigură legătura dintre funcţia politică şi activitatea administrativă.

Prin canalul care merge de la palierul de bază la cel intermediar iar apoi la cel superior, provine o informare ascendentă asupra stării şi activităţii executorului social, făcând astfel posibilă elaborarea deciziilor pe termen lung (prereglarea) sau a deciziilor de corectare sau adaptare (postreglarea).

Executorul social, este constituit din ansambluri de indivizi şi grupuri într-o naţiune, este un sistem activ şi autonom. Informarea provenind de la el nu este doar spontană, ci şi provocată. În statul modern, care asigură nu numai menţinerea unei ordini, dar tinde chiar la promovarea unei rânduieli noi într-un viitor apropiat sau îndepărtat, îndeosebi în domeniul economic şi social, informarea asupra rezultatelor obţinute în cursul unei perioade date, de natură statistică îndeosebi, joacă uri rol decisiv.

Misiunea autorităţilor situate în palierul intermediar, tinde să se dezvolte şi să se complice în statul modern. Ele nu numai că adună informaţiile ci au, după cum vom vedea pe larg, chiar şi o funcţie de concepţie ce constă în a furniza bazele deciziei politice. Aceste misiuni sunt atribuite unor înalţi funcţionari la nivelul ministerelor şi, mai ales, al serviciilor de studii.

Nu toate informările trebuie să ajungă la niveluri de vârf. Prin mecanismul descentralizării şi al delegării autorităţii, comanda şi reglarea se fac de asemenea la niveluri subordonate care, la rândul lor, sunt susceptibile de a fi subdivizatc şi ierarhizate. Există mai multe colectivităţi locale care, dotate cu anumite competenţe, nu depind de instanţele naţionale decât pe calea legislației și a controlului exercitat de cadrul constituțional.

În sistemul social global executorul se confundă adesea cu mediul social; activitatea sistemului politico-administrativ se exercită în mod esenţial asupra mediului social - sediul activităţii executorii.

Sursele de comportare ale societăţii globale sunt în mod necesar interne. Informaţia urcă de la bază spre vârful sistemului (ex. alegerile, referendumurile), dar există şi o informare axiologică descendentă (legi, hotărâri, informarea celor guvernaţi de către guvernanţi asupra politicii adoptate de către aceştia).

O astfel de analiză a societăţii prin prisma unui model cibernetic şi care ne-a condus la conceptul de sistem social-global are avantajul că: pune în lumină legăturile între concepte; reliefează legăturile între scopuri, operaţii şi structuri şi pune în evidenţă interacţiunile şi interdependenţele interne sistemului complex. În acelaşi timp însă, o astfel de analiză prezintă şi dezavantaje, şi anume: modelul este prea simplu; el nu descrie decât o structură generală, iar natura exactă a operaţiunilor în sânul fiecărui organ nu este în mod net precizată, iar, pe de altă parte, modelul este descris doar din punct de vedere calitativ, nu este cuantificat, ceea ce. aşa după cum vom vedea, constituie o serioasă piedică în optimizarea sistemului.

1.3. Statul și puterea de stat (politică) Statul este privit în doctrina de specialitate (a administrației publice) dintr-un întreit punct de vedere:

juridic, politic şi social-economic.16 Din punctul de vedere al altor autori, statul - fenomen social complex - este studiat din diverse perspective de către politologie, sociologie, filosofie, ştiinţele juridice etc. Problematica statului întregeşte, interferează cu problematica juridică, cele două fenomene sociale - statul şi dreptul -sunt indisolubil legate, se întrepătrund, fiind consubstanţiale. Această situaţie l-a făcut pe M. Djuvara să afirme că ”realitatea, desigur cea

15 Ibidem, cu trimitere la Talcot Parsons, “Societies. Evolutionary and Comparative Perspectives”, Englewood Cliffs, Prentice Hall, 1976. 16 Ioan Alexandru, “Introducere în teoria administrației publice”, Editura Sylvi, București, 1997, p. 21 și urm.

mai puternică şi cea mai interesantă în drept, cea mai pasionantă de studiat, este statul”.17 Statul este astăzi, afirma un autor contemporan, forma normală de organizare a societăţii politice.18

A. Conceptul juridic al Statului îl întâlnim în formulările unor gânditori de seamă. Astfel. Savigny vedea în Stat: reprezentarea materială a poporului" sau priveşte formaţiunea Statului ca o "formă a creaţiunei dreptului". Bluntschi. în "Théorie générale de l`Etaf”, defineşte Statul ca "personificarea poporului" sau "persoana politic organizată, a unei naţiuni. într-o ţară determinată", Kant, în "Metapshysische Anfangsarunde der Rechtshehre". defineşte Statul ca "gruparea oamenilor supuşi regulilor de drept". Jelhinek, în "Das Recht des modernen States", îl concepe ca o "unitate finală" sau ca o "unitate asociativă" sau ca un "ansamblu al uniunilor umane". Esmein, în "Droit constitutionnel", defineşte Statul ca "personificarea juridică a naţiunii". Carré de Malberg, în "Contributions à la théorie générale de l`Etat" priveşte Statul ca o "fiinţă de drept în care se rezumă în mod abstract colectivitatea naţională".

Hauriou, în lucrarea sa "Précis de droit administratif et le droit public genéral", formulează o definiţie abstractă: "Statul nu este decât organizarea rațională a umanităţii publice". Deşi introduce în formula sa asupra Statului noțiunea umanităţii publice, definiţia aceasta are un caracter abstract-raţional şi nu realist-politic. Importanţa conceptului abstract şi juridic al Statului este necontestată. Cu ajutorul lui se pot explica relaţiile şi situaţiile multiple care se stabilesc între Stat - persoană juridică - subiect activ şi pasiv, subiect de drepturi şi obligaţiuni şi celelalte grupări sociale, sau între Stat şi persoanele fizice - indivizii, se poate analiza conţinutul propriu al regulilor juridice ale Statului.

Problema personalităţii juridice a Statului, atât de complicată şi multdiscutată, este un aspect de reţinut în acest cadru al conceptului juridic asupra Statului; de asemenea, ideea de comandă, "imperium", Herrschaft - dreptul de constrângere (coerciție), element dominant în organizarea de Stat, este un alt aspect important, înfăţişat în conceptul juridic al Statului, ca o trăsătură esenţială. Cu ajutorul conceptului abstract-juridic al Statului se lămuresc structurile în care se poate găsi Statul-deţinător al unui domeniu public sau al unui omeniu privat, contractând, ca atare, faţă de persoanele particulare, drepturi și obligaţii; se lămuresc şi se interpretează atribuţiile Statului, se evidenţiază capacitatea lui de a face acte juridice ca orice particular. Se formulează conceptul Statului de drept: adică pe idea de autolimitare a drepturilor statului, acesta îşi reglementează activitatea, îşi stăvileşte excesul şi arbitrarul, îşi fixează lui însuşi norme de conduită.

B. Conceptul politic asupra Statului îl întâlnim în formulările unor gânditori cu privire la originea şi formarea Statului, evoluţia lui şi înţelesul său actual, în funcţie de realităţile politice.

Duguit şi după el Jeze şi Bonnard concep Statul în mod realist: ansamblul serviciilor publice. Explicaţia realist-politică a Statului este interesantă. Grupările sociale denumite State se caracterizează printr-un acelaşi fenomen de dominare, de constrângere exercitată fie pe cale materială, fie spirituală, morală, religioasă, economică sau pur politică. Grupul celor tari domină pe cei slabi. Forţa unui om, a unei categorii sociale, a unei clase, a unui număr restrâns de indivizi, forţa numărului sau grupărilor sociale, organizate în cadrul Statului democrat - iată faptul de dominaţie, acelaşi, manifestat în decursul istoriei. În momentul în care se produce o diferenţiere între cei tari şi cei slabi, în sensul că cei tari impun voinţa lor celor slabi, avem un Stat. Puterea publică o constituie însuşi acest fapt de dominare cu forme şi elemente variabile în evoluţia lui.

Ch. Turgeon formulează, de asemenea, un concept realist-politic. Statul este naţiunea însăşi. în forţele, tendinţele şi drepturile ei, este organismul politic, reprezentarea oficială, agenţia conducătoare, "sindicatul inte-reselor generale ale naţiunii". Este ansamblul puterilor publice, în scopul satisfacerii intereselor de moment şi idealului social şi politic al unei naţiuni. "Este ansamblul puterilor publice constituite în vederea promovării drepturilor, intereselor şi aspiraţiunilor grupului naţional".

Novicov concepe Statul ca pe un organism viu, în care se stabilesc curente de voliţiuni şi de conştiinţe cu caracter economic, politic, intelectual, religios, moral. în care se produc manifestări de viaţă socială, care fac să presupunem ca absolut necesară conştiinţa superioară a unui macrocosmos.

Oppenheimer concepe Statul ca pe un organism politic. El îl defineşte atât din punctul de vedere al originii, cât şi din punctul de vedere al închegării şi naturii lui, în primele stadii ale existenţei ca o organizaţie socială impusă de către un grup învingător, organizaţie al cărei unic scop este de a reglementa dominaţia primului asupra celui de-al doilea, apărând autoritatea sa contra revoltelor interioare şi atacurilor din afară. Şi această dominaţie niciodată nu a avut alt scop decât exploatarea economică a învinsului de către învingător. Iar, mai departe, Oppenheimer, deosebind mijlocul economic (schimbul echitabil al muncii personale cu munca altuia) de mijlocul politic, prin care înţelege apropierea fără nici o compensaţie a muncii altuia, spune: "Statul

17 Craiovan, I., ”Tratat de teoria generală a dreptului”, Ediția a II – a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2009, p. 201 – cu trimitere la Djuvara, M., ”Teoria generală a dreptului”, București, Editura Librăriei SOCEC, 1930, p. 105. 18 Craiovan, I., p. 201 - cu trimitere la Ardant, Ph., ”Institutions Politiques et Droit Constitutionneol”, Paris, 1990, p. 16.

este organizaţia mijlocului politic. Un Stat nu poate să ia naştere decât atunci când mijlocul economic a adunat o anume cantitate de obiecte, destinate satisfacerii nevoilor şi susceptibile de rapt cu mâinile înarmate".

În sfârşit, după Gumplovicz, "Statul este organizaţia stăpânirii minorităţii asupra majorităţii". Neîndoielnic că, în toate definiţiile politice expuse, întâlnim faptul de diferenţiere între conducători şi conduşi, apărut, într-o viziune sociologică, atunci când unii membri ai grupului au fost în stare să facă anumite servicii celorlalţi membri ai grupului. Acest fapt politic conturează conceptul Statului: pe de o parte forţa conducătoare, puterea publică posedată de o anumită grupă socială în scop de a guverna, pe de altă luptă continuă şi aprigă de a cuceri puterea şi a o menţine.

C. Conceptul social-economic al Statului. Ludwig Stein, în "La question sociale au de vue philosophique", scrie: "noi vedem în Stat, mai ales în Statul civilizat modern, un solid sistem de organizare a nestabilei subordonări şi ordonări a indivizilor şi grupelor sociale din el, în scop de a stabili un echilibru de interese între nevoile personale legitime ale particularilor şi interesele obştei în coliziune cu acestea din urmă, mai întâi ale naţiunii şi apoi ansamblului umanităţii". Gabriel Hanotaux, în "La démocratie et le travail", arată că funcţia esențială a Statului este de a menţine limita între neliniştile particulare şi stabilitatea generală - "înainte de toate instrument de echilibru". Schaefle, în "Bau und Leaben des socialen Korpers" şi Lilianfeld în "Gedanken uber eine Socialwissenschaft der Zukunft", privesc Statul nu ca abstrac ţiune comodă, ci ca pe o realitate, învederând elementul social predominant al formaţiunii şi conţinutului său.

O abordare modernă, cu totul aparte, a conceptului de Stat, o realizează Georges Riero în "Réflexions désordonnées sur l`Etat (în Revue Droit public - T. C. no. 2). Astfel, după ce formulează o serie de întrebări, cum ar fi: "Statul este veşnic, venit din epoci străvechi şi destinat să dureze fiind, oarecum, cosubstanţial cu omul ?"; "Este oare Statul, contingent, deci perisabil, un moment în istoria omului?"; "Este Statul, între formele sale monstruoase şi aspectele sale viabile, destinat unui viitor promiţător sau este agonizant, minat de detractorii săi ...? (p. 311). Apoi comentează (p. 361 ): "Statul este. deci. o necesitate rezonabilă, pesimismul actual nu mai puțin, îl califică printr-o terminologie extrem de peiorativă: monstruos,îndepărtat, inuman, rece. indiferent (...)". În final, Georges Riero conchide (p. 362): "Odată constituit, acest Stat funcţionează ca un sistem. El se reproduce, reproducând raporturile de dominaţie; el dispune de o putere de constrângere nelimitată asupra cetăţenilor; el poate, de aceea, să paralizeze toate iniţiativele lor. Nu există stat bun"; astăzi, orice Stat nu poate să atingă acest finiş logic: modul de producţie statal". "Curente şi reţele afective parcurg în profunzime corpul statului: la suprafaţă, nu se văd decât regulamente, texte, rutină şi conformism. Eroare: această manieră afectivă care străbate Statul constituie" substanţa sa şi nu accesorii; această "transversalitate pasională" nu este un supliment de suflet, ci sursa însăşi a acţiunii şi expansiunii Statului ... Aceste reţele pasionale sunt realmente transversale în raport cu ierarhiile administrative. În acţiune, ele funcţionează ca reţele de inteligenţă şi, uneori, de complicitate ... şi aceasta la toate nivelurile Statului, de la bază la vârf...Atunci Statul înseamnă viaţă?"

Aşadar, există o diversitate de concepţii asupra Statului datorită, desigur, în mare măsură, ideilor personale ale diferiţilor autori asupra originei şi evoluţiei Statului, dar, mai ales, asupra Statului ideal. În tot cazul, aceste definiţii date Statului învederează două tendinţe fundamentale: una abstractă, alta realistă. Una preocupată de a face din Stat o fiinţă a lumii juridice, un subiect activ şi pasiv de drepturi, alta de a cerceta realităţile care au format Statul, care îl menţin şi care îl conduc în viitor. Am mai putea obiecta că unele definiţii sunt prea înguste, altele prea largi, că unele confundă societatea cu Statul, că altele sunt pur raţionaliste, că unele cuprind elemente care, la rândul lor, au nevoie să fie definite, că altele definesc Statul în funcţie de atribuirea unui rol limitat etc.

După Ardant Ph., termenul de stat cunoaşte mai multe accepţiuni19: statul este mai întâi puterea centrală prin opoziţie cu colectivităţile locale (regiuni, departamente, oraşe etc); statul desemnează de asemenea guvernanţii, pentru a-i diferenţia de guvernaţi, el evocă puterile publice în ansamblul lor, ca de pildă, în formularea „Statul este responsabil de menţinerea ordinii". în acest sens statul se distinge de societatea civilă - termen rezervat particularilor şi grupărilor private; statul desemnează o societate politică organizată (ex. statul francez, spaniol, japonez etc).

Sintetic, statul poate fi definit ca o putere organizată asupra unei populaţii, pe un anumit teritoriu.20 Toate cele trei elemente constitutive ale statului: puterea, populaţia, teritoriul sunt esenţiale pentru fiinţarea unui stat. Elementul cel mai caracteristic îl reprezintă însă puterea de stat, denumită uneori mai mult sau mai puţin impropriu puterea politică, sau puterea publică.

19 Ibidem, p. 17. 20 Ibidem, cu trimitere la Rigaux, ”Introduction a la science du droit”, Editions vie oureire, Bruxelles, 1974, p. 34.

Din punctul de vedere al lui Ioan Alexandru, probabil sintezând definițiile atribuite lui Ardant Ph. și Fr. Rigaux, termenul de Stat desemnează o colectivitate umană, situată pe un teritoriu şi supusă unei autorităţi suverane.

Statul desemnează, de asemenea, un aparat de instituţii, care îi permite să comande şi să acţioneze. Toate cele trei elemente constitutive ale statului: puterea, populaţia, teritoriul sunt esenţiale pentru fiinţarea unui stat. Elementul cel mai caracteristic îl reprezintă însă puterea de stat, denumită uneori mai mult sau mai puţin impropriu puterea politică, sau puterea publică. Puterea este un fenomen legat de autoritate, care se caracterizează prin posibilitatea de a comanda, de a da ordine şi obligaţia celui care le primeşte de a se supune acestei comenzi. La început ea a fost personificată în şeful colectivităţii umane respective (gintă, trib etc) care îşi impunea autoritatea prin calităţile sale. Cu timpul autoritatea s-a desprins instituindu-se ca o realitate distinctă de persoana celui care deţinea puterea sau o exercita. S-a constituit aşadar un aparat, s-a creat un sistem de organizare mai complex. În felul acesta autoritatea s-a organizat ca o instituţie de sine stătătoare, devenind ceea ce astăzi numim stat. Termenul de stat a apărut mult mai târziu (sec. XVI). De aceea, în literatura occidentală (de exemplu, cea franceză) se foloseşte denumirea de stat numai pentru statele apărute după sec XVI, pentru statele din antichitate folosindu-se termeni ca cetate, republică romană, despoţii orientale.21

Puterea de stat este denumită și putere politică. Conceptul de politică are multiple accepţiuni unele controversate. În general, ”politica este denumită ştiinţa guvernării statelor, reprezintă tot ceea ce se referă la arta de a guverna un stat. Fenomenul politic fundament care trebuie studiat în legătură cu statul şi puterea politică îl reprezintă distincţia între guvernanţi şi guvernaţi între cei ce deţin puterea, care comandă şi cei care sunt conduşi - care se supun acestei conduceri”.22

Politica este o componentă a practicii sociale iniţiată de agenţi specifici, călăuziţi de strategii proprii, de

programe politice, care urmăresc să domine şi să conducă oamenii, sociogrupurile, să guverneze macrosistemul social utilizând în acest scop puterea, anumite instrumente specifice politicului, creând o ordine socioeconomică şi cultural - spirituală convenabilă intereselor lor. Politica este un element al sistemului social global, al subsistemelor sale, fiind responsabilă de utilizarea puterii în vederea creării unei ordini interioare prin legalizarea dominaţiei unor forţe sociale, de asigurarea continuităţii vieţii comunitare, a creşterii capacităţii acesteia de a-şi satisface trebuinţele crescânde şi în continuă diversificare printr-o raţionalizare progresivă a tuturor activităţilor sociale. În sfera politicii se realizează de multe ori conlucrarea şi cooperarea dintre oameni; de tot atâtea ori apar conflicte, lupte între tabere adverse. În politică, după cum scria A. - P. Iliescu, „există şi consens (parţial) dar şi conflict; solidaritate, întrajutorare, dar şi competiţie necruţătoare. Politica este şi coordonare, armonizare, dar şi efort de dominare, de impunere, de exercitare a forţei."23

Politologia are ca obiect de cercetare viaţa politică, propunându-şi să studieze şi să explice natura şi esenţa politicului, geneza şi dinamica lui, locul şi funcţiile politicii în colectivităţile umane. Scopul politologilor este acela de a desprinde legile vieţii politice, de a explica mecanismul de funcţionare a politicului, cauzele care determină schimbările sistemelor politice pentru a găsi metode, căi, direcţii de acţiune în sensul sporirii eficienţei practicii politice atât la scara societăţii globale, cât şi la nivelul subunităţilor acesteia, a perfecţionării conducerii societăţii, a creării unei ordini sociale care să-i mulţumească pe cât mai mulţi oameni. Primele idei, explicaţii referitoare la fenomenele politice au apărut odată cu statul şi dreptul, cu raporturile dintre conducători şi conduşi. La început, în cadrul ordinii socio-juridice de tip sclavagist, astfel de cunoştinţe erau fragmentare şi înglobate în scrieri cu caracter religios, literar, filosofic, istoric, etc. Începând cu Herodot, Platon şi Aristotel o serie de gânditori şi-au focalizat reflecţiile şi căutările asupra puterii politice şi, în special, asupra statului, crescând de la un secol la altul gradul de specializare a cunoaşterii şi a cercetărilor. Ca ştiinţă socială pozitivă, cu un corp de explicaţii, legi, ipoteze, tehnici de testare a adevărurilor specifice, cu un limbaj specializat, cu ţinte pragmatice evidente, politologia s-a dezvoltat în ultima jumătate de secol. Termenul de politologie, provenit din cuvintele greceşti "polis" = cetate, stat şi "logos" = ştiinţă, se pare că a fost introdus prin deceniul al VI-lea al secolului XX de către germanul Eugen Fischer Bailing şi francezul André Thérive pentru a folosi un sinonim al expresiei

21 Craiovanu, I., op .cit., 2009, p.202. 22 Ibidem. 23 Iovan. M., ”Introducere în știința politicii”, p.25, cu trimitere la A. - P. Iliescu, „Introducere în politologie", ALL, Bucureşti, 2002, p. 34

"ştiinţă a politicii", cu sensul de ştiinţă despre stat, despre guvernarea colectivităţilor umane, despre exercitarea puterii pentru a crea o ordine socioeconomică cât mai bine adaptată nevoilor şi aspiraţiilor oamenilor. Preluând şi valorificând, în tot mai mare măsură, metodele şi procedeele de cercetare care au dat bune rezultate în sociologie, psihologie, pedagogie, cibernetică sau teoria comunicării, politologia a devenit o reflecţie sistematică, esenţializată şi coerentă asupra organizării politice a societăţilor contemporane, lăsându-şi concluziile expuse oricând spre a fi testate sub aspectul valorii lor de adevăr şi de utilitate. În acest fel investigaţiile din domeniul politologiei au condus la extinderea volumului de informaţii veridice referitoare la puterea politică, instituţiile politice, agenţii politici şi practicile lor, relaţiile politice, societatea civilă în raport cu societatea politică şi cu elitele politice, valorile şi cultura politice, tipurile de regimuri şi tehnicile de guvernare, dezvoltarea şi progresul politice, tradiţia şi modernitatea în funcţionarea sistemelor politice etc. Prin urmare, politologia oferă astăzi un cuantum de informaţii ştiinţifice utile perfecţionării activităţilor de guvernare, adâncirii democraţiei, funcţionării statului de drept prin raportare la standardele de performanţe politice existente în democraţiile avansate, prevenirii şi eradicării conflictelor sociale şi, nu în ultimul rând, asigurării ordinii şi disciplinei tuturor categoriilor de agenţi ai practicii sociale corespunzător criteriilor de legitimitate, constituţionalitate şi legalitate. Delimitarea obiectului de studiu al politologiei nu a rămas în afara disputelor. Acestea au fost marcate de modul în care era definită şi înţeleasă politica însăşi. O linie de gândire a considerat politotogia ca fiind ştiinţa statului, a guvernării. Aderenţii la acest punct de vedere au fost, în cea mai mare parte, jurişti. Ei au invocat printre argumente etimologia termenului politologie (polis = stat, cetate). Prin urmare, statul, mecanismele de acţiune ale organelor statului, menite să creeze ordinea şi coeziunea, justiţia şi pacea socială dezirabile, ar trebui să constituie obiectul ştiinţei politice (Aristotel, Bodin, Machiavelli, Montesquieu, Kelsen, M. Djuvara etc.). Dar acestei poziţii i s-au adus critici emanate din caracterul ei restrictiv: ea a limitat politica la una dintre modalităţile posibile de organizare a societăţilor umane, întrucât există societăţi care trăiesc fără stat, dar nici una nu funcţionează fără politică. În fond, viaţa politică a societăţii are o extindere mult mai mare decât perimetrul activităţilor organelor statului. O a doua linie de gândire a considerat că obiectul politologiei îl constituie exercitarea puterii, respectiv modurile de a o cuceri, a-i realiza funcţiile, a o conserva, apăra şi întări (H. Lasswell, W. Robson, R. Aron, G. Burdeau, M. Duverger, C.J. Friedrich etc.). În acest sens, politologia studiază relaţiile dintre guvernanţi şi guvernaţi, dintre conducători şi conduşi, modul în care se constituie elitele politice, natura, fundamentele, obiectivele şi efectele puterii în societate. După G. Burdeau, obiectul politologiei constă în cunoaşterea universului politic care gravitează în jurul puterii politice. Un asemenea punct de vedere se dovedeşte a fi prea larg, el tinzând să dilueze politica în multitudinea de relaţii sociale. Sub acest aspect putem fi de acord cu M. Hastings, care scria că "puterea nu este caracteristică doar relaţiei politice. Ea trimite la alte situaţii-familie, şcoală, întreprindere-unde există, şi aici o putere, dar care nu poate fi calificată drept politică"24. Evident, cele două linii de abordare a obiectului ştiinţei politice au un caracter fie prea restrictiv, fie prea extensiv (facem abstracţie de faptul că, în numeroase cazuri, autorii şi-au propus, în mod deliberat, să abordeze politicul doar dintr-o perspectivă bine conturată reuşind astfel să realizeze contribuţii preţioase la dezvoltarea acestei ştiinţe): una constrânge nepermis obiectul acţiunii politice, cealaltă îl diluează sau caută manifestări de viaţă politică acolo unde ele nu există. Ca reacţie la aceste situaţii au apărut poziţii intermediare, nuanţate, de analiză a structurii şi dinamicii vieţii politice în toată complexitatea ei. În astfel de analize şi căutări demersul inter şi multidisciplinar a devenit o necesitate metodologică de care depinde profunzimea explicaţiilor privind geneza, structura, funcţiile, dezvoltarea şi perspectivele politicului în societate, legile vieţii politice, posibilităţile de intervenţie a specialiştilor, a guvernanţilor pentru a ameliora mecanismele de funcţionare a sistemului politic sau pentru a spori eficienţa practicii politice contemporane.

Pentru ca puterea politică să nu rămână sălbatică, spontană si imprevizibilă, pentru a fi utilizată rațional si după criterii de eficiență corespunzător voinței societății, după standarde și reguli stabilite prin consens sau cu acordul majorității oamenilor, ea va trebui să fie legitimă, să îmbrace o formă instituționalizată, să fie completată de autoritate.25

Esenţial pentru a cunoaşte caracterul puterii este a cunoaşte cine deţine puterea, cum o

dobândeşte (cucereşte) şi cum o exercită. Aceasta depinde de structura economico-socială a societăţii, de condiţiile istorice, ideologice etc. Puterea politică determină conducerea societăţii în direcţia politicii preconizate de forţe politice-sociale care se află la guvernare, care deţin puterea.

- Puterea de stat este o putere organizată (instituţionalizată) în sensul că ea se desprinde de persoana care o exercită. 24 Iovan. M., ”Introducere în știința politicii”, p. 10, cu trimitere la Michel Hastings, "Abordarea ştiinţei politice", Institutul European, 2000, p.5. 25 Iovan, M., op. cit., p. 39.

- Puterea de stat este o putere de comandă, ea instituie norme obligatorii, dispoziții obligatorii, fie sub forma normelor generale, fie sub forma dispoziţiilor concrete.

- Suveranitatea puterii de stat. Aceasta desemnează caracterul puterii de stat de a fi supremă în interiorul statului, de a nu recunoaşte nici o altă putere deasupra sa şi de a fi independentă în exterior în raport cu alte state.

Un stat suveran este statul care pe teritoriul său deţine puterea şi edictează ordinea de drept, iar în exterior nu primeşte dispoziţii de la nimeni, nu este subordonat unei forțe externe. Această trăsătură, mai ales în societatea contemporană nu trebuie absolutizată da nici minimalizată. Astfel suveranitatea poate fi voluntar limitată prin aderarea la unele tratate internaţionale. Dat fiind problemele vitale ale societăţii omeneşti contemporan interesele ei generale (pacea, salvarea mediului ambiant etc.) se afirmă tot mai mult autoritatea dreptului internaţional, preeminenţa acestuia faţă de dreptul intern26.

- Puterea de stat are vocaţia globalităţii, în sensul că ea se aplică în societarea respectivă asupra tuturor aspectelor, în toate domeniile vieţii, ea singură îşi stabileşi limitele. Aşadar statul este o instituţie politică cu o personalitate juridică deosebită, puterea politică este instituţionalizată prin stat şi în felul acesta statul exercitându-și puterea sa suverană determină organizarea societăţii potrivit unei anumite concepții, conform unei anumite ordini de drept în societate, asigură apărarea acesteia.

Statul nu poate fi conceput fară populaţie, puterea statală exercitându-se asupra unei colectivităţi umane, de regulă o naţiune. între stat şi fiecare individ al colectivităţii statale se stabilesc relaţii specifice, drepturi şi obligaţii reciproce cuprinse în statutul cetăţeanul fiecărui stat. Puterea statului nu se limitează numai la cetăţenii respectivi, ea se exercită într-un mod specific şi asupra cetăţenilor străini sau fără cetăţenie aflaţi pe teritoriul ţării.

Teritoriul este un element definitoriu al statului, el reprezentând spaţiul delimitat prin frontiere în care acesta îşi organizează activitatea şi îşi exercită competenţele sale.

Ca instituţie politică, statul este constituit dintr-un sistem de organe şi organisme integrate într-un mecanism, prin intermediul căruia el îşi exercită rolul şi funcţiile în societate. De-a lungul istoriei, mecanismul de stat s-a constituit în funcţie de realităţile social - economice, politice, ideologice dintr-o societate sau alta. În epoca modernă, în condiţiile luptei împotriva absolutismului feudal, caracterizat prin arbitrar, abuzuri, s-a căutat să se găsească o formă de organizare a statului care să înlăture abuzurile de putere, dominaţia nelimitată a celor ce deţin puterea. În acest context, a apărut în Anglia, prin John Locke (1632-1704) teoria separaţiei puterilor, dezvoltată apoi, de către Montesquieu (1689-1755) în Franţa. "Teoria separaţiei puterilor a fost considerată ca reprezentând concepţia cea mai avansată şi potrivită a puterii de stat. Potrivit acestei concepţii în stat există trei puteri: puterea legiuitoare, puterea executivă şi puterea judecătorească.

Montesquieu arăta că pentru ca să se poată abuza de putere, trebuie în aşa fel organizate lucrurile încât puterea să oprească puterea (să devină abuzivă). De aceea, cele trei puteri sunt gândite de aşa natură încât ele, pe de o parte să exercite anumite atribuţii specifice, iar pe de altă parte, să colaboreze şi să se controleze între ele.

Astfel, pentru edictarea legilor se constituie o putere anume destinată acestui scop, organe distincte, care sunt organele legislative.

Pentru executare, pentru traducerea în viaţă a hotărârilor puterii legislative se constituie organele executive în care intră şeful statului, şeful guvernului (primul ministru) şi guvernul. Pentru rezolvarea conflictelor ce apar în societate şi asigurarea respectării legilor, restabilirea ordinii de drept se constituie organe distincte, numite organe jurisdicţionale sau judiciare.

Este esenţial ca organele legislative şi executive să-şi îndeplinească fiecare atribuţiile, dar să se afle într-o interdependenţă, să existe un control reciproc dar aceasta să nu ducă la

26 A se vedea Ph. Ardant, op. cit., p. 24-25.

subordonarea uneia dintre puteri de cealaltă, necesitatea unui echilibru fiind obiectivă. Unii autori consideră că au un caracter politic numai puterile legislativă şi executivă, puterea judecătorească nu are caracter politic, ea aplicând legea în caz de apariţie a litigiilor.

Pentru puterea judecătorească deosebit de important este ca aceasta să fie independentă de celelalte două puteri, adică, sub nici un motiv, nici legislativul, nici executivul să nu poată interveni în soluţionarea unor litigii de către instanţa de judecată. Realizarea acestui comandament impune luarea măsurilor care să asigure independenţa judecătorilor, mergându-se până acolo, încât magistraţii să nu facă parte din partidele politice.

Aşadar, pentru buna funcţionare a aparatului de stat este hotărâtoare asigurarea unui echilibru raţional al elementelor sale mergându-se de la o separaţie mai strictă - de exemplu, regimul prezidenţial în S.U.A., unde pentru prima dată s-a aplicat acest principiu - până la o separaţie suplă (exemplu, în Franţa, Anglia).

Analizând organizarea puterii de stat, pornind de la separaţia puterilor în statele moderne se poate afirma:

- sunt regimuri politice care au încălcat acest principiu, (în mod deosebit în cazul regimurilor autoritare, de dictatură);

- în regimurile socialiste principiul n-a fost recunoscut mergându-se până la concentrarea puterii în mâinile partidului unic de guvernământ.

Afară de organele legislative, executive şi judecătoreşti există un aparat de stat alcătuit nu numai din persoane alese sau numite de către persoanele alese, un aparat de specialitate menit să asigure realizarea activităţii de stat.

Distingem în acest sens, aparatul chemat să apere ordinea de drept - aparatul poliţienesc care este subordonat executivului şi prin aceasta legislativului şi care reprezintă de fapt, instrumentul cu ajutorul căruia la nevoie, se recurge la aplicarea forţei coercitive (statale). Pentru apărarea frontierelor, a integrităţii teritoriale - iar în unele state pentru cucerirea de noi teritorii - există armata care este o parte a mecanismului de stat.

Întrucât acest aparat trebuie să îndeplinească anumite sarcini în conformitate cu legea, cu ordinea de drept, într-un regim democratic, se consideră că el trebuie să fie independent de un partid sau altul (membrii aparatului de stat nu trebuie să facă politică activă).

În aparatul administrativ sunt atraşi specialişti, experţi în diverse domenii. Ceea ce s-1 a observat în dezvoltarea statului contemporan este creşterea numărului şi ponderii acestui aparat administrativ. În ultimul timp, au fost promovaţi specialişti din industrie, din domeniul tehnic, aparatul luând denumirea de aparat tehnocratic, iar membrii săi fiind numiţi tehnocraţi. În legătură cu acest aparat tehnocratic, problema care se pune este aceea de a se limita creşterea sa, supradimensionarea tehnocraţiei, urmărindu-se ca acesta să nu preseze asupra cetăţeanului, ci să funcţioneze în interesul său. Statul nu este un scop în sine, ci un instrument pentru organizarea şi conducerea societăţii, în serviciul forţelor sociale, politice, care deţin puterea. Deci, statul este o organizaţie a puterii, prin intermediul căreia se asigură organizarea, conducerea societăţii, în conformitate cu voinţa, interesele puterii de stat. Rolul şi funcţiile statului evoluează de-a lungul istoriei - în societăţile antice, feudale, statul şi a manifestat rolul şi acţiunea în conformitate cu principiile de organizare şi valorile sociale specifice acelor societăţi. În statul modern contemporan democrat, unde puterea aparţine poporului, statul este folosit în interesul omului, al satisfacerii binelui comun, a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.

În general, prin funcţii ale statului înţelegem activităţile fundamentale ale statului, la realizarea cărora participă întregul mecanism de stat. Putem distinge funcţiile interne şi funcţiile externe ale statului. Astfel, în perioada contemporană, în societăţile democratice, în cadrul funcţiilor interne distingem o funcţie politico-juridică chemată să asigure conducerea socială, elaborarea actelor normative şi făurirea unei anumite ordini juridice, care are drept corolar promovarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale la nivelul standardelor

internaţionale. O altă funcţie este funcţia social-economică. Latura economică a acesteia se manifestă în mod diferenţiat în statele contemporane, după concepţia economică în care este condusă economia naţională. În principiu, în economiile liberale, bazate pe piaţa liberă şi pe libera concurenţă, pe proprietatea în forme diferite, în primul rând pe proprietatea privată, această funcţie s-a accentuat dată fiind complexitatea vieţii economice, ca urmare a revoluţiei tehnico-ştiinţifice contemporane, a necesităţii protecţiei sociale a cetăţenilor, în ceea ce priveşte locul şi condiţiile de muncă, existenţa şomajului, sănătatea, instrucţia şi educaţia ş.a.

Pe plan extern statul contemporan democratic acţionează pentru dezvoltarea relaţiilor cu alte state pe baza principiilor dreptului internaţional, cât şi pentru participarea la organismele internaţionale, pentru rezolvarea problemelor proprii, naţionale, dar şi pentru rezolvarea problemelor generale globale ale omenirii. Aceste funcţii trebuie privite în interdependenţa lor, ele contribuind la realizarea scopului fundamental pe care îl are statul, democratic, de a promova şi apăra drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor.

1.4. Statul de drept – definiții şi trăsături definitorii Analizând determinările statului de drept, profesorul Ion Deleanu remarcă evaluările

diverse, surprinzătoare şi contradictorii ale statului de drept, trecând în revistă numeroase „percepţii doctrinare" între care27: statul de drept corespunde unei „necesităţi antropologice" (H. Ryffel); el este un mit, un postulat şi o axiomă, o veritabilă dogmă; (J. Chevallier); un pleonasm, un nonsens juridic (H. Kelsen); un concept inutil „care mutilează de factură arbitrară alte două concepte" (A. Hauriou) ş.a.

Asemenea evaluări sunt expresia unor abordări din perspective diferite ale premiselor şi mecanismelor fenomenului statal în corelaţie cu fenomenul juridic care au condus la sesizarea unor multiple semnificaţii ale conceptului „stat de drept". Iată câteva dintre acestea: statul de drept semnifică subordonarea statului faţă de drept (J. Gicquel); este un sistem de organizare în care ansamblul raporturilor sociale şi politice sunt subordonate dreptului (J. P. Henry); statul în care puterea e subordonată dreptului, toate manifestările statului fiind legitimate şi limitate prin drept (M. J. Redor); statul de drept înseamnă garanţii fundamentale libertăţilor publice, protecţia ordinii legilor (J. L. Quermonne); statul de drept implică existenţa regulilor constituţionale care se impun tuturor (G. Duhamel); este statul în măsură să concilieze libertatea şi autoritatea (M. Miaille); statul de drept este ordinea juridică ierarhizată şi sistematizată (J. Dabin)28 ş.a.

În condiţiile contemporane, ale răsturnării şi înlăturării regimurilor totalitare, comuniste care au durat câteva generaţii şi care au introdus modificări radicale în toate structurile societăţii - economice, politice, ideologice, culturale - şi în viaţa oamenilor, reorganizarea acestor societăţi pe baze democratice a reactualizat în mod deosebit conceptul statului de drept care să orienteze evoluţia fostelor ţări socialiste în conformitate cu valorile sociale autentice din statele democrate dezvoltate. în aced context şi în doctrina juridică românească, s-au propus diverse definiţii care, într-a formulare sau alta, încearcă să releve nucleul conceptual al statului de drept. Astfel, într-o opinie statul de drept este „un concept politico-juridic ce defineşte o formă a regimului democratic de guvernământ din perspectiva raporturilor dintre stat şi drept, dintre putere şi lege prin asigurarea domniei legii şi a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului în exercitarea puterii"29.

27, Ibidem, p. 210 – cu trimitere la Deleanu, I., „Drept constituţional şi instituţii politice”, Tratat, Editura Nova, Bucureştii 1996, p. 100-101. 28 lbidem, p. 114-115. 29 Ibidem, cu trimitere la Ceterchi, I., ”Actualitatea conceptului statului de drept, Statul de drept şi economia de piaţă”; simpozion, Cluj, octombrie 1991.

Tudor Drăganu remarcă organizarea statului de drept pe baza principiului separaţiei puterilor statului, în aplicarea căruia justiţia dobândeşte o reală independenţă şi urmărind; prin legislaţia sa promovarea drepturilor şi libertăţilor inerente naturii umane, asigură: respectarea strictă a reglementărilor sale de către ansamblul organelor de stat în întreagalor activitate30. Referindu-se la caracteristicile statului de drept, Paul Cosmovici sintetizează că acesta „trebuie să acţioneze pe baza şi respectând forma dreptului, ca expresie a voinţei generale. Trăsăturile sale caracteristice se aseamănă, de altfel, ideilor esenţiale ale unui regim juridic democratic din societăţile moderne, şi anume: suveranitatea poporului care îşi găseşte expresia în alegeri libere şi un sistem politic pluralist, separaţia puterilor şi limitarea prerogativelor prezidenţiale, independenţa judiciarului, egalitatea cetăţenilor în faţa legii, libertatea de opinie şi deexpresie, dreptul de asociere etc. adică promovarea şi protecţia drepturilor omului"31.

Sofia Popescu, într-o prestigioasă monografie consacrată dezbaterilor ştiinţifice contemporane referitoare la statul de drept, semnalează şi analizează diferite aspecte dedicate acestei problematici aparţinând unor cunoscuţi specialişti din diferite ţări ale lumii, identificând în acest sens aspecte semnificative la peste 100 de autori doar în aria analizei conceptuale şi a trăsăturilor definitorii ale statului de drept, fapt ce remarcă, între altele, complexitatea şi importanţa acestui subiect32. De pildă, în concepţia autorului belgian Francois Rigaux, trăsăturile definitorii ale statului de drept sunt: subordonarea puterii faţă de drept; structurarea piramidală a puterii şi difuzarea ei unui număr mare de organisme; garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale individului; participarea cetăţenilor la exercitarea puterii prin două modalităţi: a) controlul jurisdictional al respectării dreptului de către organele statului, prin recursul jurisdictional împotriva actelor ilegale ale autorităţii şi b) controlul de natură politică, exercitat prin adunări alese; limitarea fiecăreia dintre cele trei puteri: legislativă, executivă şi judecătorească de către celelalte două. Statul de drept a fost definit chiar ca separare şi divizare a puterilor; ierarhizarea puterii executive şi a puterii judecătoreşti care să permită controlul între autorităţile existente în sistemul aceleiaşi puteri33.

S-a remarcat, de asemenea, în cadrul analizelor post-totalitare dedicate statului de drept necesitatea instaurării sau restaurării societăţii civile ca o condiţie sine qua non a realizării statului de drept. S-a relevat că societatea civilă implică asigurarea circulaţiei nestânjenite a informaţiei, promovarea libertăţii de exprimare şi a libertăţii conştiinţei, schimbul de idei şi luarea de atitudini, la nivel colectiv, spontan şi neinstituţionalizat, existenţa şi acţiunea socială a unor organizaţii voluntare, asociaţii independente, mişcări sociale, organizaţii regionale şi profesionale care nu sunt controlate direct de instituţiile statale. Orientarea către un stat de drept mai înseamnă reconsiderarea relaţiilor dintre societate şi stat, limitarea posibilităţilor de penetrare a statului în viaţa societăţii, supremaţia societăţii civile asupra statului, reducerea rolului statului la o acţiune minimă de menţinere a echilibrului social, de sprijinire a indivizilor în satisfacerea propriilor interese, precum şi renunţarea, din partea statului, la rolul său de „stat activist", specific totalitarismului.

Una dintre condiţiile statului de drept este considerată autonomia dreptului, respectarea statutului contemporan al dreptului şi, în general, a ceea ce poate fi, cât poate fi şi până unde poate fi dreptul. Din această perspectivă se relevă primatul dreptului, emanciparea şi independenţa sa relativă în raport cu statul, individualizarea dreptului ca fiinţă socială

30 Ibidem, cu trimitere la T. Drăganu, Introducere in teoria şi practica statului de drept, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1992, p. 9-10. 31 Paul Cosmovici, ”Les Communautés européennes et l'Etat de droit”, în Revue roumaine des sciences juridiques nr. 1-2/1991, p. 6. 32 Craiovan, I., op. cit., 2009, p. 211 – cu trimitere la Popescu Sofia, ”Statul de drept în dezbaterile contemporane”, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1998, p. 36-108. 33 Fr. Rigaux, ”Introduction à la science du droit ”, Edition Ouvrières, Bruxelles, 1974, p. 35-36.

distinctă. În contextul acestei interpretări, dreptul nu mai este un simplu instrument subordonat interese lor politice care să contureze „spaţiul legalităţii" ci un fenomen relativ autonom fundamentat pe legitimitate, interdependent cu lumea morală, punându-şi problema scopurilor şi valorilor urmărite, a finalităţilor sale34.

Pe aceste coordonate, dreptul, în contextul statului de drept, trebuie să asigure previzibilitatea şi securitatea, fiind un drept demn de încredere, optimizator pentru relaţiile sociale, cu norme juridice clare, stabile, durabile, cunoscute publicului, generale şi neretroactive, coerente şi susceptibile de supunere faţă de ele, elaborate de către cei autorizaţi de lege să le investească cu forţă de constrângere, obligatorii pentru toţi cetăţenii sau funcţionarii publici. În acest fel, dreptul înseamnă nu numai validitatea formală, ci şi un conţinut care să favorizeze persoana umană.

O altă trăsătură definitorie a statului de drept relevată în literatura de specialitate este regimul constituţional. Nu este însă vorba de orice regim constituţional, de o constituţie pur declarativă care să instituie o legalitate aparentă, ci de consacrarea constituţională a unor principii, cum sunt: separarea puterilor, distincţia dintre puterea constituantă şi puterile constituite, guvernarea reprezentativă, controlul constituţionalităţii legilor, acesta din urmă având un rol decisiv în a garanta valorile consacrate, în promovarea constituţionalismului în sensul său deplin35.

Corolarul statului de drept trebuie să îl constituie consacrarea, garantarea şi promovarea drepturilor omului la nivelul standardelor internaţionale, realizarea climatului favorabil manifestării şi valorificării persoanei umane, ca un criteriu fundamental de moralitate care să releve în ce măsură statul şi dreptul sunt, în mod efectiv, pentru om.36

1.5. Drepturile fundamentale ale omului

La baza ideii de drept este nevoia de a trăi în colectiv37 – pentru aceasta este necesar ca subiecţilor de drept, persoane fizice sau persoane juridice, să nu li se aducă îngrădiri în exercitarea drepturilor şi libertăţilor publice - originea dreptului este socială. Drepturile omului sunt inerente fiinţei umane, “luată în mod individual, sau ca parte a unui grup social determinat”38. Drepturile omului sunt fundamentele naturii noastre - fără ele noi nu putem trăi ca fiinţe umane. Lipsirea, sau negarea acestor drepturi, fac ca omul să înceteze de a mai trăi ca o fiinţă umană – fac posibilă calea spre dezordine politică şi socială. Exercitarea, acestor drepturi, neîngrădită poate fi realizată numai într-un sistem juridic de protecţie, garantare şi implementare a drepturilor omului. În Preambulul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (alin. 1) se consideră că “recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor lor egale şi inalienabile constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume”.

Sunt numeroase accepţiunile date sintagmei drepturile omului. Dintre ele reţinem următoarele: 1. “o expresie introdusă în ordinea internaţională a epocii contemporane, care echivalează cu drepturile fundamentale ale omului - … un ansamblu de prerogative bazate pe demnitatea persoanei umane şi a căror respectare se înţelege a fi promovată în folosul tuturor oamenilor”39; 2. “acele prerogative conferite de dreptul intern şi recunoscute de dreptul internaţional fiecărui individ, în raporturile sale cu colectivitatea şi cu statul, ce dau expresie unor valori sociale fundamentale şi care au drept scop satisfacerea unor nevoi umane esenţiale 34 Craiovan, I., ”Introducere în filosofia dreptului”, Editura ALL Beck, București, 1998, p. 13. 35 M. Troper, ”Pour une théorie juridique de l'Etat”, P.U.F., Paris, 1994, p. 203. 36 Craiovan, I., op. cit, 1999, p. 213. 37 Voicu, A.V., Capitol din ”Curs de drept și legislație în asistență socială”, cu trimitere la autorii citați în notele de subsol, Facultatea de Sociologie și Asistență socială, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, 2010. 38 Niciu, M. I., ”Drept internaţional public”, Editura SERVOSAT, Arad, 1997, p. 196. 39 Dictionnaire de la terminologie du droit international, Sirey, Paris, 1960, p. 240.

şi a unor aspiraţii legitime, în contextul economico-social, politic, cultural şi istoric al unei anumite societăţi”40.

Drepturile omului trebuie privite în considerarea lor ca drepturi subiective. Astfel, drepturile omului, pot fi definite ca prerogativele, facultăţile sau posibilităţile recunoscute de dreptul obiectiv unei persoane, privite ca subiect de drept, de a adopta o anumită conduită juridică prin care să-şi exercite drepturile patrimoniale şi extrapatrimoniale considerate într-o anumită etapă de evoluţie a societăţii libertăţi fundamentale. Exercitarea lor, în condiţiile societăţii contemporane, conferă persoanei calitatea de interlocutor valabil în viaţa juridică a cetăţii - cetatea imensă care cuprinde (sau ar trebui) toate statele-părţi ale tratatele şi convenţiilor internaţionale privitoare la drepturile şi libertăţile fundamentale ale oamenilor. Fiind drepturi subiective, drepturilor omului le corespunde obligaţia corelativă a statului şi a autorităţilor publice, a tuturor subiectelor de drept de a le respecta şi de a nu le încălca41. Libertăţile fundamentale ale omului sunt tot drepturi ale sale42 – potrivit textului art. 17 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, din anul 1948, “Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, conştiinţă şi religioasă”. Omul este deţinătorul acestor drepturi prin simplul fapt că este bărbat, femeie sau copil.

Este nevoie să distingem, totuşi, din totalitatea drepturile subiective categoria drepturilor omului. Una dintre problemele principale ale filosofiei drepturilor omului – este cea a naturii acestora. Ce reprezintă ele? Prin ce se deosebeşte un drept civil oarecare – de pildă, dreptul la despăgubire, în caz de prejudiciu – de oricare din drepturile omului – ca de pildă, dreptul la ocrotirea sănătății, dreptul de asociere, dreptul de petiționare, dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică de a obține recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei?43 Există între aceste drepturi o deosebire care să ne determine a aprecia că drepturile omului sunt o categorie distinctă de drepturi subiective? Indiscutabil că drepturile omului nu sunt nişte drepturi ca toate celelalte – ele au o încărcătură politică, socială, emoţională care le particularizează de toate celelalte drepturi subiective. Drepturile omului au fost obiect de luptă, de revendicări. La eforturile de instituţionalizare ale acestora au avut un real aport forţe care au înţeles direcţia progresului umanităţii. Paternitatea acestora este invocată de mişcări diferite - religiile monoteiste, în special a creştinismului, masoneriei, socialismului şi liberalismului. Ele se caracterizează şi prin aceea că sunt recunoscute într-un chip special – în principal, ele sunt consacrate prin constituţiile statelor – calea cea mai sigură pentru recunoaşterea lor. Recunoaşterea drepturilor omului se poate face şi prin acte internaţionale. Dacă în legislaţia statelor, părţi ale acestor acorduri, tratate, convenţii etc., este recunoscut principiul self-executing care constă în aplicarea directă a înţelegerilor internaţionale în legislaţia internă a statelor participante cu prioritate faţă de legislaţia internă, drepturile respective de găsesc consacrate ipso-facto. Dacă, însă, principiul amintit nu este cunoscut de Constituţia unui stat, participarea la convenţia sau tratatul încheiat naşte în sarcina statului obligaţia de a consacra in legislaţia internă drepturile omului, recunoscute de convenţia sau tratatul în chestiune.44 Problema se pune, oarecum diferit, având în vedere intregrarea României, în Uniunea Europeană – toate acestea în considerarea primordialităţii dreptului comunitar faţă de dreptul intern al ţărilor membre, precum şi a consecinţelor ratificării, de toate statele membre, a Tratatului de la Lisabona

40 Năstase, A., ”Drepturile omului, religie a sfârşitului de secol”, I. R. D. O. , Bucureşti, 1992, p. 56. 41 Ionescu, C., Drept constituţional şi instituţii politice. Teoria generală a instituţiilor politice, Vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 180. 42 Muraru, I., Drept constituţional şi instituţii politice, Vol. I, Editura Actami, Bucureşti, 1995, p. 208. 43 A se vedea art. 34, 40, 51, 52 ale Constituției României. 44 Zlătescu, D., V., Zlătescu-Moroianu, Irina, Repere pentru o Filosofie a drepturilor omului, Institutul Român Pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 1996, p. 10-11.

(România a ratificat Tratatul de la Lisabona prin Legea nr. 13/2008, la 4 februarie 2008, promulgat ă prin Decret de Preşedintele României la 6 februarie 2008 şi publicată în Monitorul Oficial nr. 107, Partea I, din 12 februarie 2008).

Accepţiunea dată noţiunilor de drepturi şi libertăţi fundamentale, de drepturi ale omului, reflectă evoluţia societăţii în ansamblul ei. Problematica şi acţiunile în favoarea drepturilor omului şi libertăţilor civice nu sunt numai de data recentă. În Europa, conceptul de “drepturi ale omului” s-a impus, mai ales începând cu sec. XVIII-lea, o dată cu teoria “contractului social” al lui Jean-Jaques Rousseau. Dar, primele enunţuri juridice asupra drepturilor omului le întâlnim în diversele carte britanice, cum ar fi “Magna Charta Libertatum” adoptată în Anglia (semnată de regele John la Runnymede) la 15 iunie 121545 - aceasta reglementa raporturile dintre rege şi nobilii rebeli - conţinea, în formă rudimentară, interzicerea arestării arbitrare şi principiul legalităţii, devenite mai târziu piatra de temelie a noţiunii de domnie a legii (Rule of Law). Carta prevedea că nimeni nu poate fi ridicat sau întemniţat decât în urma unui proces legal corect, desfăşurat potrivit legii ţării46; “Petiţia drepturilor” - “The Petition of Rights” din 1628; “The Habeas Corpus Act” (lege pentru garantarea inviolabilităţii persoanei votată în 1679); “Legea drepturilor” - “Bill of Rights” din 168947.

De asemenea, identificăm şi în alt areal geografic, altul decât cel britanic, enunţuri juridice privitoare la drepturile omului, ca de pildă: declaraţiile adoptate de unele state americane la sfârşitul sec. al XVIII-lea, ca “Bill of Rights” – “Declaraţia de independenţă a S. U. A.” din 1776, care proclamă că “Noi considerăm adevăruri evidente prin sine, că toţi oamenii au fost creaţi egali, că sunt înzestraţi de creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile, că printre acestea se numără viaţa, libertatea şi căutarea fericirii…”, precum şi “Declaraţia Revoluţiei Franceze” din 1789 asupra drepturilor omului şi ale cetăţeanului. Drepturilor civile şi politice enunţate în Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din 1789, nu erau numeroase. În cele 17 articole ale sale Declaraţia din 1789 se referea, mai ales, la: dreptul la egalitate, libertatea de opinie şi gândire, libertatea credinţelor religioase, dreptul la rezistenţă împotriva represiunii, dreptul la vot, dreptul de asociere şi întrunire, dreptul la proprietatea particulară etc. “Conceptul în sine de drepturi ale omului a reprezentat…o generalizare şi abstractizare a tot ceea ce gândirea umană a avut mai bun, ridicând pe trepte noi principiile filosofice umaniste, reluând elemente din gândirea religioasă şi din năzuinţele generale de libertate care se făcuseră cunoscute cu atâta vigoare în secolele XVII şi XVIII”48.

Suntem nevoiţi a recunoaşte că, de-a lungul istoriei, unii oameni, unele organizaţii, unele guverne nu au acţionat în sprijinul apărării drepturilor fundamentale ale omului, implicit cele ale copilului – decât în momente de grea cumpănă, în timpul unor tragice evenimente sau, mai precis, atunci când se efectua bilanţul acestora. Abia atunci, constrânşi, sau nu, se punea problema răspunderii sociale, în special a răspunderii juridice, a răspunderii individuale sau colective, a motivelor care au determinat suferinţe oamenilor fără nici un temei logic. Gravele încălcări ale drepturile omului, petrecute înaintea şi în timpul celui de al doilea război mondial, au impus adoptarea unui sistem de norme care să prevină cauzarea de noi suferinţe oamenilor dar şi să asigure un sistem efectiv de protecţie a drepturilor oamenilor (care existau deja şi erau reglementate de Liga Naţiunilor49). Astfel, în cadrul Adunării Generale a

45 André Maurois, ”Istoria Angliei”, Vol. I, Editura Politică, Bucureşti, 1970, p. 158 şi urm. 46 Craiovan, I., op. cit. 2009, p. 212. 47 André Maurois, op. cit., Vol. II, p. 110. 48 Duculescu, V., ”Protecţia juridică a drepturilor omului”, Editura LUMINA LEX, Bucureşti, 1994, p. 18. 49 Iniţial, protecţia “drepturilor copilului” a fost obiect al preocupărilor Organizaţiei Internaţionale a Muncii. Aceste preocupări au fost concretizate în Convenţia O. I. M. nr. 6/1919 privind munca de noapte a copiilor în industrie adoptată la Conferinţa generală a OIM de la Washington de către Guvernul SUA la 25 octombrie 1919, ratificată de România prin legea promulgată cu Decretul nr. 1990 din 9 mai 1921, publicată în “Monitorul Oficial” nr. 34 din 17 mai 1921 şi prin Convenţia O. I. M nr. 16/1921 privind examinarea medicală obligatorie a copiilor şi tinerilor întrebuinţaţi pe bordul vaselor adoptată la Conferinţa generală a OIM de la Geneva la 25 octombrie 1921, ratificată de România prin legea promulgată cu decretul nr. 2511 din 26 mai 1923, publicată în

Naţiunilor Unite au fost adoptate Carta Naţiunilor Unite (1945 – San Francisco) şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (10 decembrie 1948). În ansamblul lor, prevederile Cartei O.NU. “constituie, în perioada postbelică, punctul de plecare în adoptarea şi aplicarea unor reglementări internaţionale care definesc, prin conţinutul lor, instituţia drepturilor omului în dreptul internaţional contemporan sau ceea ce unii numesc dreptul drepturilor omului”50.

Prin conţinutul său, Carta O. N. U. internaţionalizează drepturile omului. Ele, de acum vor deveni “ţelul, obiectivul comunităţii internaţionale şi nu doar al reglementărilor interne al statelor”51. Carta O. N. U. instituie obligaţia de a promova (atât în sarcina Organizaţiei Naţiunilor Unite, cât şi în a statelor membre) “ridicarea nivelului de trai, deplina folosire a braţelor de muncă şi condiţii de progres şi dezvoltare economică şi socială; rezolvarea problemelor internaţionale în domeniile economic, social, al sănătăţii publice şi a altor probleme conexe şi cooperarea internaţională în domeniile culturii şi educaţiei; respectarea universală şi efectivă a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă, religie”.

Constituţiile statelor lumii nu procedează la o clasificare categorială a drepturilor şi libertăţile cetăţeneşti. Între drepturile şi libertăţile omului nu distingem deosebiri în ceea ce priveşte valoarea lor juridică. Fiecare drept sau libertate au, şi cuprind în sine, o valoare morală. Începând cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, printre libertăţile fundamentale ale omului, sunt promovate şi drepturile privind participarea la viaţa socială: dreptul la libertatea gândirii, de conştiinţă şi religie (art. 18); dreptul la libertatea opiniilor şi exprimării; libertatea de a avea opinii fără imixtiune de afară; libertatea de a căuta, de a primi şi de a răspândi informaţii şi idei prin orice mijloace şi independent de frontierele de stat (art. 19); dreptul la libertatea de întrunire şi asociere paşnică – menţionându-se totodată că nimeni nu poate fi silit să facă parte dintr-o asociaţie (art. 20); dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice ale ţării sale, fie direct, fie prin reprezentaţi liber aleşi, dreptul de acces egal la funcţiile publice din ţara sa (art. 21); dreptul la securitatea socială (art. 22); dreptul la muncă, la libera alegere a muncii sale, la condiţii echitabile şi satisfăcătoare de muncă, precum şi la ocrotirea împotriva şomajului (art. 23 pct. 1); dreptul la salariu egal pentru muncă egală (art. 23 pct. 2); dreptul la o retribuire echitabilă şi satisfăcătoare care să-i asigure atât lui, cât şi familiei sale, o existenţă conformă cu demnitatea umană şi completată, la nevoie, prin alte mijloace de protecţie socială (art. 23 pct. 3); dreptul de a întemeia sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale (art. 23 pct. 4); dreptul la odihnă şi recreaţie, inclusiv la o limitare rezonabilă a zilei de muncă şi la concedii periodice plătite (art. 24); dreptul, oricărui om, la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea lui şi familiei sale, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală, precum şi serviciile sociale necesare - el are dreptul de asigurare în caz de şomaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrâneţe sau celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenţă, în urma unor împrejurări independente de voinţa sa (art. 25 pct. 1); mama şi copilul au dreptul la ajutor şi ocrotire deosebite – toţi copiii, fie că sunt născuţi în cadrul unei căsătorii, sau în afara acesteia se bucură de aceeaşi protecţie socială (art. 25 pct. 2.); dreptul la învăţătură (art. 26); dreptul de a lua parte în mod liber la viaţa culturală a colectivităţii (art. 27).

Corelativ, se instituie, totodată, şi îndatoririle persoanei faţă de colectivitate şi limitele conţinutului drepturilor lor: orice persoană are îndatoriri faţă de colectivitate, deoarece numai în cadrul acesteia este posibilă dezvoltarea liberă şi deplină a personalităţii sale; în exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale, fiecare om nu este supus decât numai “Monitorul Oficial” nr. 46 din 2 iunie 1923. 50 Niciu, M., op. cit., p. 205 cu trimitere la Moca, Gh., ”Drept internaţional public”, Bucureşti, 1993, p. 223. 51 Micu Doina, ”Garantarea drepturilor omului în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului şi în Constituţia României”, Editura ALL BECK, Bucureşti, 1998, p. 6 şi urm.

îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigura cuvenita recunoaştere şi respectare a drepturilor şi libertăţilor altora şi ca să fie satisfăcute justele cerinţe ale moralei, ordinii publice şi bunăstării generale într-o societate democratică; drepturile şi libertăţile nu vor putea fi în nici un caz exercitate contrar scopurilor şi principiilor Organizaţiei Naţiunilor Unite (art. 29); nici o dispoziţie a prezentei declaraţii nu poate fi interpretată ca implicând pentru vreun stat, grupare sau persoană dreptul de a se deda la vreo activitate sau de săvârşi vreun act îndreptat spre desfiinţarea unor drepturi sau libertăţi fundamentale enunţate în prezenta declaraţie (art. 30).

Transformarea obligaţiilor de principiu a drepturilor omului, cu caracter economico-social cuprinse în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, în obligaţii juridice precum şi implementarea acestora din urmă s-a petrecut abia după 18 ani fiind internaţionalizate şi instituţionalizate în Pactul Internaţional cu privire la drepturile Economice, Sociale şi Culturale52 (unele măsuri de protecţie a drepturilor copiilor sunt obiect al prevederilor art. 10 şi art. 13) – adoptat simultan cu Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice53, şi care cuprinde alte drepturi decât drepturile civile şi politice, între care distingem şi o abordare a problematicii drepturilor copilului (art. 23, 24). Sistemul de control internaţional privind implementarea şi garantarea drepturilor economice, sociale şi culturale este diferit faţă de sistemul de control privitor la drepturile civile şi politice. Dat fiind faptul că organele îndrituite cu monitorizarea sistemului internaţional de control nu pot face recomandări directe statelor cu privire la îmbunătăţirea legislaţiei ori a practicii lor cu referire la drepturile economice, sociale sau culturale, ele fiind abilitate să facă numai recomandări cu caracter general Adunării Generale O. N. U. – organul politic al Naţiunilor Unite, putem aprecia că eficienţa măsurilor de implementare nu este relevantă, dar nici lipsită de sens având în vedere că anumite instituţii specializate ale acesteia precum Organizaţia Internaţională a Muncii, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie Ştiinţă şi Cultură, Organizaţia Mondială a Sănătăţii “contribuie prin activitatea lor proprie şi convenţiile internaţionale pe care le-a adoptat sau la a căror adoptare au participat, la promovarea şi respectarea acestor categorii de drepturi”54. Activitatea (dinamica) promovării și garantării drepturilor fundamentale ale omului este concretetizată și prin elaborarea altor acte normative cu caracter internațional, precum Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale55, Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene56.

Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene57 este formată din Preambul şi 54 de articole, grupate în şapte Capitole: Preambulul dezvoltă obiectivul Uniunii Europene de a promova o dezvoltare echilibrată şi durabilă a Europei pe baza respectării valorilor indivizibile şi universale ale demnităţii umane, libertăţii, egalităţii şi solidarităţii, întărind printr-o cartă protecţia drepturilor fundamentale în spiritul evoluţiei societăţii, a progresului social şi a dezvoltărilor ştiinţifice şi tehnologice. Titlul I Demnitatea: conţine 5 articole ce statuează demnitatea umană dreptul la viaţă (II-2), dreptul la integritate al persoanei(II-3), interzicerea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante (II-4), interzicerea sclaviei şi a muncii forţate(II-5); Titlul II Libertăţile: dreptul la libertate şi la securitate (II-6), respectarea vieţii particulare şi de familie (II-7), protecţia datelor cu caracter 52 Pactul a fost ratificat de România prin Decretul nr. 212 din 31 octombrie 1974 (B. Of. nr. 146 din 20 nov. 1974). 53 Ibidem. 54 Micu Doina, op. cit. p. 13. 55 Ratificată prin Legea nr. 30/1994 (M. Of. nr. 135 din 13 mai 1994) 56 Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 3003/1 din 14 dec. 2007. 57 Această Cartă are deja valoare juridică obligatorie - odată cu ratificarea la data de 1 dec. 2009, de către toate statele, a Tratatului de la Lisabona; anterior ratificării, se preciza „va deveni un instrument juridic constrângător odată cu intrarea în vigoare a acestuia” (Murararu, I. și Tănăsescu, Elena Simina S. & colectiv de autori, ”Constituția României – Comentariu pe articole”, Editura C.H.Beck, București, 2008, p. 1429 și urm.)

personal (II-8), dreptul de căsătorie şi dreptul de întemeiere a unei familii (II-9), libertatea de gândire, de conştiinţă şi religioasă (II-10), libertatea de exprimare şi de informare (II-11), libertatea de întrunire şi de asociere (II-12), libertatea artelor şi ştiinţelor (II-13), dreptul la educaţie (II-14), libertatea profesională şi dreptul la muncă (II-15), libertatea de a desfăşura o activitate comercială (II-16), dreptul de proprietate (II-17), dreptul la azil (II-18) si protecţia în caz de evacuare, expulzare sau extradare (II-19); Titlul III Egalitatea: egalitatea în drepturi (II-20), nediscriminarea (II-21), diversitatea culturală, religioasă şi lingvistică (II-22), egalitatea între bărbaţi şi femei (II-23), drepturile copilului (II-24), drepturile persoanelor în vârstă (II-25), integrarea persoanelor cu handicap (II-26); Titlul IV Solidaritatea: dreptul lucrătorilor la informare şi la consultare în cadrul întreprinderii(II-27), dreptul la negociere şi la actiuni colective (II-28), dreptul de acces la serviciile de plasament(II-29), protecţia în cazul concedierii nejustificate (II-30), condiţii de lucru corecte şi echitabile (II-31), interzicerea muncii copiilor şi protecţia tinerilor la locul de muncă (II-32), viaţa de familie şi viaţa profesională (II-33), securitatea socială şi asistenţa socială (II-34), asistenţa medicală (II-35), accesul la serviciile de interes economic general (II-36), protecţia mediului (II-37), protecţia consumatorilor (II-38); Titlul V Drepturile cetăţenilor: dreptul de a alege şi de a fi ales în Parlamentul European (II-39), dreptul de a alege şi de a fi ales în cadrul alegerilor locale (II-40), dreptul la bună administrare (II-41), dreptul de acces la documente (II-42), Mediatorul European (II-43), dreptul de petiţie (II-44), libertatea de circulaţie şi de şedere (II-45), protecţia diplomatică şi consulară (II-46); Titlul VI Justiţie: dreptul de a apela efectiv şi de acces la o instanţă imparţială (II-47), prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la apărare (II-48), principiile legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor (II- 49), dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit penal de doua ori pentru aceeasi infracţiune (II-50); Titlul VII Dispoziţii generale care reglementează interpretarea şi aplicarea Cartei: domeniul de aplicare (II-51), întinderea şi interpretarea drepturilor şi principiilor (II-52), nivelul de protecţie (II-53), interdicţia abuzului de drept (II-54).

Potrivit prevederilor art. 20 al Constituţiei României (adoptată de Adunarea Constituantă la 21 noiembrie 1991, modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, intrată în vigoare la data publicării) cu privire la tratatele internaţionale privind drepturile omului “Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România face parte” (alin.1); „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile” (alin.2 ). Dispozițiile art. 20 implică consecințe majore, atât în sarcina legiutorului – care va trebui să-și îndeplinească obligația permanentă de a verifica dacă proiectele de legi pe care le discută și le adoptă se corelează cu tratatele internaționale la care România face parte, cât și în sarcina autorităților publice competente a negocia, încheia și ratifica tratatele internaționale ”care vor trebui să manifeste o atenție sporită în observarea corelației dintre prevederile actului internațional și dreptul românesc, iar în situații mai dificile de procedeele rezervelor și declarațiilor”.58

De asemenea, Curtea Constituțională, în calitatea sa de garant al supremației Constituției, trebuie să manifeste o atenție sporită, mai ales când va trebui să se pronunțe asupra constituționalității tratatelor sau altor acorduri internaționale (art. 146 lit.b, Constituția României) cu atât mai mult cu cât, în acest caz, controlul posterior nu este posibil decât dacă

58Murararu, I. și Tănăsescu, Elena Simina S. & colectiv de autori, ”Constituția României – Comentariu pe articole”, Editura C.H.Beck, București, 2008, p. 173-175.

cel anterior nu fost exercitat (art. 147 alin. 3, Constituția României).59 În România, conținutul unor instituții din dreptul românesc a fost regândit ca urmare a

influenței exercitată de interpretarea prevederilor constituționale în conforrmitate cu tratatele internaționale în materia drepturilor omului. Este important de remarcat și faptul că Curtea Constituțională a României a confirmat constituționalitatea în dreptul românesc a acțiunii prin care cetățenii proprii se adresează unor jurisdicții internaționale pentru invocarea altor standarde de protecție a drepturilor omului decât cele naționale și caracterul obligatoriu al hotărârilor emise de astfel de jurisdicții.60

1.6. Noţiunea de putere executivă

Să ne amintim, în primul rând, că Montesquieu a fost cel care a formulat clar principiul separaţiunii puterilor în stat, inspirat atât din anticul Aristotel, cât şi de filozoful englez Locke. Mai exact, el a avut modelul regimului englez, care a cunoscut separaţiunea puterilor încă din sec. XIII.

Acest principiu al separaţiunii puterilor este indispensabil legat de regimul parlamentar. În lucrarea sa "De l'esprit des lois", Montesquieu realiza un tip de regim politic în care se punea în valoare o guvernare moderată, in asigurarea separaţiunii puterilor şi a libertăţilor politice. El afirma că libertățile politice nu se pot exercita decât într-o guvernare unde puterea este limitată: "Tout homme qui a du pouvoir est porté à en abuser ... Il faut que pouvoir arrete le pouvoir".

Montesquieu distingea trei tipuri de putere: legislativă, executivă şi idecătorească: "Tout serait perdu si le même homme, où le meme corps des rincipaux, où des nobles, où du peuple exerçaient ces trois pouvoirs: celui d'exécuter des résolutions publiques et celui de juger les crimes où les différends de particuliers".

Însuşindu-ne explicaţiile, pertinent formulate de dr. loan Vida, putem reţine că puterea executivă se defineşte ca o funcţie distinctă a statului, alături de cea legislativă şi de funcţia judecătorească.61

În conţinutul acestei funcţii se regăsesc anumite atribuţii care constituie obiectul activităţii unor autorităţi publice distincte. În rândul acestor atribuţii, Jacques Cadart nominalizează: definirea politicii generale a ţării, elaborarea proiectelor de legi necesare înfăptuirii acestei politici, adoptarea actelor normative şi individuale necesare aplicării legilor, luarea deciziilor necesare funcţionării serviciilor publice, întreprinderea unor măsuri de executare materială, în materie de ordine publică, dispunerea teritorială a forţelor armate şi a celor de poliţie, precum şi conducerea relaţiilor internaţionale.

Aceste atribuţii se exercită, în viziunea aceluiaşi autor, de către diverse organe care formează fie un executiv monocratic, fie un executiv colegial, ori reprezintă o combinaţie a acestora62.

59 Ibidem.

60 Art. 3 al Legii nr. 30 din 18 mai 1994 privind ratificarea Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la aceasta convenţie (cu modificările și completările ulterioare): „În baza art. 25 şi 46 din convenţia menţionată, România recunoaşte dreptul la recursul individual în fața Comisiei Europene a Drepturilor Omului şi jurisdicţia obligatorie a Curţii Europene a Drepturilor Omului în privința drepturilor cuprinse în Convenţia europeană a drepturilor omului, precum şi în Protocolul nr. 4 recunoscând anumite drepturi şi libertăţi, altele decât cele deja înscrise în convenţie şi în primul Protocol adiţional al convenţiei, Strasbourg, 16 septembrie 1963, şi în Protocolul nr. 7, Strasbourg, 22 noiembrie 1984, pentru cauzele în care violarea drepturilor garantate de aceste texte intervine după intrarea lor în vigoare pentru România.” 61 Vida, I., "Puterea executivă şi administraţia publică", Bucureşti, 1994, p. 29-37.

Într-o altă opinie, noţiunea de putere executivă sau executiv este o noţiune vagă, datorită complexităţii fenomenului la care se raportează, a dublei sale accepţiuni - materiale şi organice - precum şi datorită concepţiilor diferite care o reflectă. Elementele contradictorii existente între sensul etimologic al cuvântului executiv, care presupune idea de subordonare, de execuţie a legii, şi sensul real al noţiunii care se revendică din spectrul autorităţii pe care o exercită, pun alte probleme în configurarea conceptuală a puterii executive, unele fiind legate de autonomia noţiunii de executiv.

Cu toate acestea, executivul cuprinde, în mod tradiţional, două categorii de organe: şeful statului şi guvernul, indiferent că acestea coexistă sau nu, atunci când coexistă având funcţii partajate şi responsabilităţi diferite63.

Spre deosebire de majoritatea reprezentanţilor dreptului constituţional, unii autori de drept administrativ exclud idea de "executiv", înlocuind-o cu cea de funcţie administrativă. În înţelesul acestora, funcţia administrativă este considerată în mod tradiţional ca una din cele trei funcţii ale statului, alături de funcţia legislativă şi de funcţia jurisdicţională64.

În concepţia constituţională clasică, administraţia reprezintă acţiunea puterii executive, bazată pe procedee de putere publică. În această optică, administraţia nu este singura sarcină a executivului, dar este o sarcină exclusivă a acestuia. în argumentarea acestei susţineri se arată că executivul are o serie de sarcini extra-administrative, exercitate în raporturile constituţiolnale cu Parlamentul sau în relaţiile internaţionale. în acelaşi timp. administraţia este sarcina exclusivă a executivului, ea neputând fi exercitată nici de puterea judecătorească, nici de cea legislativă, în virtutea principiului separaţiei puterilor în stat".65

Într-o altă opinie, Jean Rivero admite idea unei diferenţieri între guvern şi administraţie, deşi delimitarea celor două noţiuni nu este uşor de efectuat. În această opinie, a guverna înseamnă a lua decizii esenţiale care angajează viitorul naţional, în timp ce administraţia este o sarcină cotidiană care nu are proporţiile misiunii de a guverna.

Totodată, acţiunea guvernamentală şi conducerea administraţiei publice revin aceloraşi organe şi se realizează prin acte de aceeaşi natură, ceea ce duce la concluzia că distincţia dintre cele două categorii de organe nu se face pe plan juridic, ea ţinând de elemente extrajuridice66.

Din aceste opinii se poate trage concluzia că între specialiştii în drept constituţional şi specialiştii în drept administrativ nu există întotdeauna puncte de vedere convergente67. În opinia primilor, funcţia executivă a statului nu se confundă cu autorităţile care exercită puterea executivă. În rândul celei de a doua categorii, administraţia de stat şi executivul reprezintă o unitate structurală unică, în ale cărei sarcini intră întregul conţinut al funcţiei executive.

Ceea ce se poate desprinde din aceste opinii, în pofida contradictorialității lor, este faptul că puterea executivă sau executivul îndeplinesc funcţii administrative, fără ca prin aceasta să se confunde cu administraţia publică sau să se limiteze la conducerea acesteia. În sensul cel mai general al termenului, executivul sau puterea executivă desemnează acea funcţie a statului care asigură executarea legii. Această funcţie statală înglobează astăzi activităţi extrem de diverse. În rândul acestora intră exercitarea funcţiei de şef al statului, coordonarea acţiunii administraţiei publice pentru punerea în aplicare a legii, desfăşurarea 62 Ioan Alexandru, op. cit., 1999, p. 53 cu trimitere la J. Cadart, "Institutions Politiques et Droit Constitutionnel", vol. I, Economica, Paris, 1990, p. 342. 63 Ibidem, cu trimitere la Ch. Debbasch. J. Bourdon. J. M. Ponter., J.C. Ricci, "Droit Constitutionnel et Institutions Politiques", 3e édition, Economica, Paris, 1990, p. 110. 64 Ibidem, cu trimitere la A. de Laubadère, "Traité de Droit Administratif", L.G.D.J., Paris. 1980, p. 229. 65 Ibidem, cu trimitere la G. Vedel, P. Delvolve, "Droit Adminis trat if", 10 e édition, P.U.F., Paris, p.56 și urm. 66 Ibidem, cu trimitere la J. Rivero, "Droit Administratif", 12e edition, Paris, 1987, p. 15. 67 A. Iorgovan, "Drept administrativ. Tratat elementar", Editura Hercules, 1993, p. 9 și urm.

unor acțiuni directe de aplicare a legii sau de organizare a aplicării legii, exercitarea unor atribuţii care privesc impulsionarea procesului legislativ, ca şi conducerea generală a statului. Din punct de vedere structural, executivul se subsumează autorităţilor publice care exercită funcţia executivă şi nu se confundă cu administraţia publică.

Ţinând seamă de structurarea executivului, se poate face distincţie între un a. executiv monocratic sau monist şi un b. executiv dualist. a. Executivul monocratic. Regimul executivului monocratic sau monist reprezintă o

reminiscenţă a antichităţii imperiale şi a absolutismului narhic, adaptată la regulile constituţionale. Astfel, apariţia teoriei separaţiei puterilor în stat, mai înainte în Anglia şi apoi în Franţa, a dus la transformarea monarhiei absolute în monarhie limitată şi la găsirea, mai apoi, a formelor executivului supus regulilor democraţiei parlamentare. Este demn de subliniat că în trecerea de la monarhia absolută la cea limitată de Constituţie, monarhul şi-a pierdut în bună măsură atotputernicia atribuţiilor, lui revenindu-i exercitarea în exclusivitate a funcţiei executive, în concurenţă cu cea legislativă, la a cărei exercitare participă alături de Parlament. Acest model este valabil şi astăzi în multe state, dar în unele rolul monarhului a devenit aproape formal.

Executivul monocratic se caracterizează prin deţinerea funcţiei executive de către o singură entitate statală. Aceasta poate purta denumirea de rege, preşedinte - în cazul republicilor parlamentare şi prezidenţiale, sau poate fi un dictator, care, prin prerogativele pe care şi le asumă, anihilează principiul separaţiei puterilor în stat.

În decursul istoriei, executivul monocratic a înregistrat şi forme colegiale, în rândul acestora înscriindu-se sistemul consulilor romani, care presupune exercitarea atribuţiilor executive de către două persoane (consuli), egale în drepturi.

Un alt sistem executiv colegial îl constituie Directoratul, în cadrul căruia funcţia executivă este încredinţată unui număr restrâns de persoane.

Între exemplele istorice care se subscriu acestei forme a executivului intră Directoratul constituţiei anului III, compus din cinci directori, numiţi pentru cinci ani, din rândul cărora o cincime se înlocuia în fiecare an. Directoratul avea rolul de a asigura securitatea interioară şi exterioară a Franţei. El era investit cu putere reglementară pentru a asigura executarea legilor. Directoratul numea şi revoca miniştri, al căror număr era stabilit de Corpul legislativ68.

O altă formă a executivului monocratic, de această dată contemporană, o constituie Consiliul Federal Elveţian, care se compune din şapte membri aleşi, pe o perioadă de patru ani, de către Adunarea Federală, compusă din Consiliul Naţional, care reprezintă poporul elveţian şi Consiliul Statelor, care este format din 46 de deputaţi ai cantoanelor. În sistemele politice bazate pe monocraţia executivului, problemele se prezintă în mod diferit, după cum şeful statului este monarh sau preşedinte de republică. Monocraţia monarhică se caracterizează, de regulă, printr-o preponderenţă, mai mult sau mai puţin formală, a şefului statului - monarhul – în exercitarea concomitentă a puterilor executivă şi legislativă ale statului, mergându-se până la imixtiunea regelui în problemele administrative locale. Astfel, potrivit Constituţiei Belgiei, puterea legislativă se exercită în mod colectiv de către Rege, Camera Reprezentanţilor şi Senat (art. 16). Aceeaşi Constituţie prevede în art. 29, că puterea executivă aparţine regelui. În virtutea acestei calităţi, Regele numeşte miniştri, inclusiv pe primul-ministru - care formează Consiliul de Miniştri, precum şi pe secretarii de care, împreună cu Consiliul de Miniştri, constituie Guvernul. Atribuţiile secretarilor de stat sunt stabilite de Rege şi exercitarea acestora este supusă contra-semnării celor care le exercită. Potrivit aceleiaşi constituţii, atribuțiile Regelui se propagă şi în sfera administraţiei locale. Astfel, potrivit 108 bis al Constituţiei Belgiei, Regele ratifică alegerea preşedintelui colegiului 68 Ioan Alexandru, op. cit., 1999, p. 57 - cu trimitere la Ch. Debbash, J. Pontier, J. Bourdon, J. Ricci, op. cit., p.428.

executiv al comunelor iar, în conformitate cu prevederile Legii comunale exercită tutela administrativă asupra colectivităţilor locale.69

Prevederi asemănătoare privitoare la configuraţia puterii executive găsim şi în Danemarca, unde art. 3 al Constituţiei stabileşte că puterea legislativă se exercită. împreună, de către Rege şi Falketing (Parlamentul Danrmarcei). Art. 12 al acestei Constituţii proclamă că, în limitele Constituţiei, regele este învestit cu autoritate supremă asupra tuturor treburilor regatului și eol exercită această autoritate prin intermediul miniştrilor. În privinţa miniștrilor, Regele este împuternicit să-i numească şi să-i revoce (inclusiv pe primul-ministru) şi să le repartizeze sarcinile. Miniştrii constituie Consiliul de Miniştri, a cărui preşedinţie aparţine regelui. Şi în această ţară, executivul se remarcă prin existenţa unui cabinet, care poartă denumirea de Consiliul Cabinetului, din care fac parte miniştrii, care deliberează sub conducerea primului-ministru, regele având dreptul de a accepta deciziile acestuia sau de a le supune Consiliului de Miniştri.

În rândul constituţiilor care consacră monarhia constituţională, cea spaniolă stabileşte expresis verbis că regele este şeful statului - în atribuţiile sale intrând: sancţionarea şi promulgarea legilor, convocarea şi dizolvarea Cortesurilor Generale, organizarea referendumului, propunerea numirii şi revocării preşedintelui Guvernului, numirea şi destituirea membrilor Guvernului la propunerea preşedintelui acestuia, numirea în funcţii civile şi militare, acordarca de onoruri şi distincţii, exercitarea comandamentului suprem al forțelor armatei, acordarea graţierii, exercitarea atribuţiilor supreme in materie de politică externă. Aceeaşi Constituţie precizează în art. 97 că Guvernul exercită funcţia executivă şi puterea reglementară. El conduce politica internă şi externă şi este responsabil în faţa Parlamentului. Alături, şi sub conducerea Guvernului, îşi desfăşoară activitatea administraţia publică, subordonată principiilor eficacităţii, ierarhiei, descentralizării şi coordonării, supunându-le legii şi dreptului.

În Olanda, tratarea puterii executive cunoaşte noi dimensiuni în virtutea Constituţiei adoptate la 17 februarie 1983. Potrivit acestei legi fundamentale, Regele, împreună cu miniştrii, formează Guvernul, dar primul-ministru şi miniştrii sunt numiţi şi revocaţi prin decret regal. Miniştrii formează Consiliul de Miniştri, care este prezidat de primul-ministru, pentru a delibera şi a hotărî asupra politicii generale a Guvernului şi pentru a favoriza unitatea acestei politici. În privinţa legiferării, art. 81 al acestei Constituţii prevede că legile sunt stabilite în comun de către Guvern şi Parlament, la propunerea Regelui sau a unuia ori a mai multor parlamentari.

Monocraţia executivului contemporan cunoaşte cea mai rigidă expresie a separaţiei puterilor în stat în regimurile politice prezidenţiale. În aceste regimuri politice, executivul este redus la preşedintele statului sau al ţării, acesta fiind responsabil de aplicarea sau de executarea legii70.

Forma cea mai reprezentativă a regimurilor prezidenţiale o constituie regimul politic instaurat la 1787 în Statele Unite ale Americii. Potrivit art. 2 al Constituţiei S.U.A., puterea executivă este exercitată de către preşedintele Statelor Unite ale Americii. Ceea ce este specific acestui mod de existenţă a executivului, este faptul că limitele sale nu sunt determinate de Constituţie, ci de factori politici extraconstituţionali. Aşa cum se poate desprinde din storia S.U.A., preşedinţii au excelat în exercitarea unor puteri care nu puteau fi legitimate decât de conjunctura politică, de propria lor personalitate ori de modul de desemnare prin votul întregii naţiuni americane71. În cadrul acestui sistem, în care apropierea

69 Ibidem, p. 58. 70 Ioan Alexandru, op. cit., 1999, p. 59 – cu trimitere la Jay M. Shafritz, “The Dorsey Dictionary of American Government and Politics” , The Dorsey Press, 1988, p. 203. 71 Ibidem - cu trimitere la C. Herman Prichett, “The American Constitutional System”, McGraw-Hill Book Company, New York, 1976, p. 43 și urm.

de concepţia clasică a separaţiei puterilor în stat este evidentă, executivul nu se confundă cu administraţia, dar el este cel care orientează şi controlează acţiunile acesteia, chiar dacă asupra legalităţii acţiunilor sale se pot pronunţa şi autorităţile judecătoreşti. Regimul prezidenţial nu se cantonează numai în jumătatea de nord a continentului american. Din această arie geografică modelul prezidenţial s-a extins în state sud-americane, africane şi, de curând, prin adoptarea Constituţiei Rusiei, el a pătruns şi în această parte a lumii. Ceea ce este important de reţinut este faptul că în statele care s-au inspirat din regimul prezidenţial american, a apărut, alături de preşedintele republicii, Guvernul, dar această inovaţie instituţională nu modifică natura regimului politic, datorită competenţelor pe care le are preşedintele în formarea şi funcţionarea acestei componente a executivului. În multe din aceste state, modelul american a fost deformat, transformându-se în regim politic prezidenţial.

b. Executivul dualist reprezintă o structură caracteristică, în primul rând, regimurilor parlamentare, în cadrul cărora funcţia executivă este încredinţată unei persoane şi unui organ colegial, care au atribuţii pe care le exercită în mod relativ autonom, persoana îndeplineşte funcţia de şef de stat, iar organul colegial poartă denumirea de cabinet ministerial. Prin natura sa, executivul dualist comportă nuanţări de la stat la stat şi, în cadrul aceluiaşi stat, în funcţie de natura concretă a raporturilor dintre şeful statului şi organul colegial.

Regimurile parlamentare sunt, prin esenţa lor, dualiste, ele dispun de un şef de stat, desemnat de parlament, şi de un guvern, care are în fruntea sa un premier, care exercită funcţia de şef al executivului. Funcţia şefului de stat, desemnat de parlament, este contorsionată de rolul partidelor politice în desemnarea acestuia, după cum cea de şef al guvernului este supusă regulilor majorităţii parlamentare. Există oare în aceste regimuri politice o reală separaţie a puterilor sau este vorba de o simplă separaţie a puterii partidelor politice?

Pentru a răspunde la această întrebare este necesar să stabilim poziţia executivului în diferitele regimuri parlamentare.

În Germania72, puterea executivă federală este supusă regulilor regimului parlamentar, fiind acordată unei persoane care îndeplineşte funcţia de şef de stat, în condiţii de neresponsabilitate şi unui organ colegial, prin natura sa, esenţialmente responsabil. Prima componentă a executivului o constituie Peşedintele, iar cea de-a doua Guvernul. Preşedintele Republicii Federale este ales cu majoritate de voturi de către Adunarea Federală, compusă din membrii Bundestagului. cărora li se adaugă un număr egal de membri desemnaţi de adunările reprezentative ale landurilor. Preşedintele Republicii Federale reprezintă republica pe plan internaţional, încheie tratate, acreditează şi primeşte trimişii diplomatici, numeşte şi revocă din funcţie judecătorii şi funcţionarii federali, ca şi ofiţerii şi subofiţerii. Preşedintele poate acorda graţieri individuale, ţinând seama de speţele care îi sunt prezentate.

Guvernul Germaniei federale se compune din Cancelarul federal şi miniştrii federali. Cancelarul este ales fără discuţii, cu majoritate de voturi, de către Bundestag, la propunerea Preşedintelui Republicii Federale. Alegerea fără discuţii a Cancelarului este dictată de existenţa unei majorităţi parlamentare sigure, care face inutilă intervenţia opoziţiei parlamentare în aprecierea calităţilor persoanei propuse să deţină funcţia de Cancelar. Miniştrii federali sunt numiţi şi revocaţi de către Preşedintele Republicii Federale, la propunerea Cancelarului federal. Specificul executivului german rezidă în concentrarea puterii executive în mâna Cancelarului, în cea mai mare parte. El stabileşte liniile politicii şi îşi asumă responsabilitatea politică, are dreptul de a solicita Preşedintelui dizolvarea Bundestagului, ceea ce îl transformă într-o adevărată cheie de boltă a sistemului politic german, slujit în bună măsură de coeziunea partidelor politice. Un element constituţional de 72 A se vedea "Legea fundamentală pentru Republica Federală Germania" (prezentare istorică, traducerea textelor din limba germană și îngrijirea ediției de Eleodor Focșeneanu, Editura All Educational S.A., București, 1998).

stabilitate a regimului politic german îl constituie aşa-numita moţiune de cenzură pozitivă, în virtutea căreia Bundestagul nu-şi poate exprima neîncrederea în Cancelar, decât în măsura în care acceptă un succesor al acestuia cu majoritate absolută de voturi. Dacă o moţiune privitoare la încrederea în Cancelar nu este adoptată cu majoritatea voturilor membrilor Bundestagului. Preşedintele Republicii poate, la propunerea Cancelarului, să dizolve Bundestagul73.

În Italia, o altă ţară cu regim parlamentar, executivul este bicefal şi se compune din şeful statului - Preşedintele Republicii - şi un Cabinet, care are în fruntea sa un Preşedinte al Consiliului de Miniştri. Preşedintele Republicii, potrivit art. 83 al Constituţiei Italiei, este ales de Parlament, în şedinţă comună. La şedinţa comună participă, cu drept de vot, trei delegaţi din partea fiecărei regiuni, aleşi de consiliul regional, cu asigurarea reprezentării minorităţilor din acest consiliu. Pentru alegerea Preşedintelui Republicii, la primele trei tururi de scrutin, se cere o majoritate de două treimi, la următoarele fiind suficientă majoritatea absolută.

Potrivit Constituţiei Italiei, Preşedintele este şeful statului şi reprezintă unitatea naţională; el exercită o serie de atribuţii în relaţiile cu Parlamentul, dintre care cea mai importantă ni se pare aprobarea prezentării în Camere a proiectelor de legi care provin de la Guvern. În rândul atribuţiilor administrive, Preşedintelui Italiei îi revine numirea, în condiţiile legii, a funcționarilor de stat, comanda forţelor armate şi prezidarea Consiliului Suprem de Apărare, în toate cazurile actele sale fiind supuse contrasemnării minştrilor care le propun şi pentru care aceştia îşi asumă responsabilitatea. Guvernul Italiei se compune din preşedintele Consiliului de Miniştri şi miniştri, compunerea sa fiind dependentă de acordarea încrederii de fiecare Cameră a Parlamentului, în mod separat.

Constituţia Italiei consacră sub titlul III, intitulat "Guvernul", o a doua secțiune intitulată "Administraţia publică", ceea ce ne obligă să observăm că în această ţară puterea executivă nu este concepută ca o cumulare a executivului şi a administraţiei publice, deosebirile dintre autorităţile publice lective fiind precizate prin texte constituţionale74.

În replică la regimurile prezidenţiale şi parlamentare, Franţa a creat, în 1958, un nou model, unul intermediar între modelul prezidenţial şi cel parlamentar, cu un executiv care să anihileze tarele fiecăruia din regimurile predecesoare şi să creeze un nou echilibru al puterilor în stat, legat de alegerea preşedintelui prin vot indirect, pentru ca, din 1962, alegerea şefului statutului să se facă prin vot universal direct. În concepţia generalului de Gaulle. preşedintele Franţei trebuia să se bucure de încrederea directă şi explicită a națiunii, pentru a se putea admite legitimitatea deciziilor sale în diferite situaţii în care se poate afla republica. În această concepţie, Preşedintele Franţei exercită magistratura supremă a statului, el fiind concomitent garant și arbitru.75

Alături de preşedinte, Guvernul reprezintă cel de-al doilea element al executivului francez. Guvernul derivă din voinţa şefului statului, el nu trebuie învestit în Parlament, iar schimbarea acestuia nu se poate realiza decât în urma demisiei, care poate fi determinată de voinţa primului-ministru, pusă în practică de Adunarea Naţională prin adoptarea unei moţiuni de cenzură, ca urmare a angajării răspunderii guvernului asupra unui text de lege, sau poate fi consecinţa neaprobării unui program ori a unei declaraţii de politică generală a Guvernului. Constituţia Franţei permite prorogarea sesiunilor ordinare sau extraordinare pentru a permite guvernului să-şi asume răspunderea în faţa Adunării Naţionale.

73 Ibidem, p. 61: în opinia unui autor francez, puterea executivă în Germania ar avea o puternică nuanţă monistă și cu trimitere la Philippe Parini, "Régimes politiques contemporaines", Masson, Paris. 1991, p. 240. 74 Ioan Alexandru, op. cit. 1999, p. 62 - a se vedea trimiterea de la nota de susol. 75 Ibidem, cu trimitere la Ch. Debbascch și alții, op. cit., 1990, p. 578. A se vedea și art. 5, Titlul II, Președintele Republicii al Constituției Republicii Franceze din 4 octombrie 1958 (notă introductivă, traducerea textelor și îngrijirea ediției de Aurel Ciobanu-Dordea, Editura All Educational S.A., București, 1998).

Ceea ce este specific regimului executivului francez, este faptul că imixtiunea preşedintelui Republicii în treburile guvernului este apropiată regimurilor moniste sau monocratice. Astfel, Preşedintele Republicii conduce lucrările Consiliului de Miniştri şi semnează ordonanţele şi decretele adoptate în Consiliul de Miniştri, numeşte în funcţii civile şi militare fie singur, fie în Consiliul de Miniştri. Totodată, executivul francez se caracterizează printr-o evoluţie contradictorie a aplicării principiului separaţiei puterilor în stat, de la prima Constituţie elaborată la 1791 şi până la cea actuală, care dă posibilitatea guvernului de a legifera în anumite domenii76. Aşa cum rezultă din practică, între preşedinte şi guvern pot interveni stări delicate, în condiţiile în care majoritatea care l-a ales pe preşedinte, pentru o perioadă de 7 ani, se deosebeşte de majoritatea rezultată din alegerile parlamentare, situaţie cunoscută sub numele de "coabitare", în care mecanismul instituţional poate fi blocat sau îl obligă pe preşedinte să ţină seamă la numirea primului-ministru şi a guvernului de noua majoritate parlamentară. Nici în această ţară, executivul nu se confundă cu administraţia publică; potrivit art. 20 al Constituţiei, Guvernul dispune de administraţie şi de forţele armate, ceea ce pune în evidenţă deosebirile structurale dintre executiv şi administraţie, pe de o parte, şi cele dintre executiv, administraţie şi forţele armate, pe de altă parte.

1.7. Conceptul de administraţie publică

Termenul de administraţie provine din limba latină, "administer" traducându-se prin: agent, ajutător, servitor, sau într-un alt sens, instrument. Verbul "administro" înseamnă a da o mână de ajutor, a conduce sau a dirija. Cuvântul "administer" aproape sinonim cu "minister" - care înseamnă: servitor, îngrijitor, ajutător - s-a format din rădăcina "minus" - "minor", care înseamnă mai puţin şi din prefixul "ad", care arată direcţia, "sensul" şi subliniază starea de inferioritate în raport cu "magister", ce se traduce prin cel care comandă, superiorul, șeful - cuvânt care s-a format din "magis" care înseamnă mai mult.77

Dicţionarul limbii române definește verbul "a administra": a conduce, a cârmui, iar pentru "administraţie" - totalitatea autorităților administrative existente într-un stat; secţie sau serviciu, care se ocupă de probleme administrative ale unei instituţii.78

"Dictionary of American Government and Politics". editat la "The Dorsey Press"-Chicago, Illinois. în anul 1988, sub îngrijirea prof. Jay M. Shafritz de la University of Pittsburgh, reţine pentru cuvântul "administration " mai multe sensuri, şi anume: 1.Conducerea şi îndrumarea afacerilor guvernelor şi instituţiilor; 2. Termen colectiv pentru toţi oficialii din aparatul guvernamental; 3. Executarea şi implementarea politicii publice; 4. Timpul în care se află în funcţie un şef executiv, precum preşedinte, guvernator sau primar. Astfel, administraţia Carter înseamnă acei ani (1977 - 1981), când Jimmy Carter a fost preşedintele Statelor Unite; 5. Supravegherea averii unei persoane decedate pentru a se plăti taxele a se repartiza bunurile şi averea către moştenitori.

În limbajul curent termenul "administraţie" este utilizat în mai multe sensuri. Astfel, prin administraţie se poate înţelege: conţinutul principal al activităţii puterii executive a statului; sistemul de autorităţi publice care înfăptuiesc puterea executivă; conducerea unui agent economic sau instituţii social-culturale; un compartiment (direcţie, secţie, sector, serviciu, birou) din unităţile direct productive sau instituţii social-culturale, care nu desfășoară nemijlocit o activitate direct productivă.

Dintre multiplele sensuri ale termenului de administraţie, preocupările teoretice s-au axat în principal pe clarificarea noţiunii de administraţie publică, luată ca formă de exercitare a 76 A se vedea art. 21, alin. 1, al Constituției Republice Franceze. 77 Ioan Alexandru, op. cit., 1999, p. 63. 78 Dicționar Explicativ al Limbii Române, Ediția a II –a, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998, p. 13.

puterii executive în stat, mai ales datorită importanţei pe care o reprezintă cunoaşterea exactă a acestei activităţi în intimitate; a modului în care trebuie să fie organizată realizarea ei în practică, moment esenţial, de care depinde în mare măsură înfăptuirea rolului statului în organizarea şi conducerea societăţii79.

"Dictionary of American Government and Politics" reţine pentru sintagma: "public administration" următoarele explicaţii: 1.Funcţia executivă în guvern; executarea (aplicarea) politicii publice; 2. Organizarea şi conducerea poporului şi a altor resurse pentru atingerea obiectivelor guvernării; 3. Arta şi ştiinţa conducerii aplicată la sectorul public. Administraţia publică este un termen mai larg decât conducerea publică (managementul public), pentru că acestea nu se limitează la management, ci include împrejurările politice, sociale, culturale şi legale care afectează conducerea instituţiilor publice.

David H. Rosenbloom, în lucrarea sa "Public Administration" (Understanding Management, Politics and Law in the Public Sector, Random House, New-York, 1989, p. 3-36), releva faptul că "Administraţia publică, ca multe alte strădanii umane, este dificil de definit, dar oamenii au cu toţii un sens al acesteia, deşi sunt păreri diferite despre cum ar putea fi realizată".

Administraţia publică este o categorie atât de abstractă şi variată, încât poate fi descrisă în termeni diferiţi. Totuşi, o definire a administraţiei publice este necesară. Pentru aceasta, se impune, în primul rând, să se stabilească care sunt graniţele generale ale acesteia şi să fie exprimate principalele concepte ale disciplinei şi practicii administraţiei publice. De asemenea, în al doilea rând, definirea administraţiei publice ajută la încadrarea acestui domeniu într-un larg context politic, economic şi social. În fine, în al treilea rând, luarea în considerare a definiţiilor majore ale administraţiei publice relevă faptul că există trei abordări distincte pentru acest domeniu. Din acest punct de vedere este de menţionat că de-a lungul anilor s-a manifestat tendinţa teoreticienilor şi practicienilor de a accentua una sau alta din aceste abordări, fiecare abordare tinzând să reliefeze diferite valori, diferite moduri de organizare, diferite metode de dezvoltare informaţională şi puncte de vedere.

Dintr-o mare varietate de definiţii menţionăm câteva80, prezentate de Richard Stillman în "Public Administration:concepts and cases" (Boston, Houghlon Wifflin, 1978): John J. Corson şi J. P. Haris definesc concis administraţia publică ca fiind "activitatea prin care se realizează scopurile şi obiectivele guvernului";John Pfiftner şi Robert Presthus relevă că "administraţia publică, ca domeniu de activitate, este în principal preocupată de mijloacele pentru implentarea valorilor politice; James W. Davis precizează că "administraţia publică poate fi cel mai bine identificată cu ramura executivă a guvernării"; Nicholas Henry formulează complex definiţia administraţiei publice "aceasta diferind de tendinţele politice, atât prin accentuarea eomportamentului birocratic dar, mai ales, prin sistemul structurilor proprii şi metodologiilor aplicate pentru realizarea scopurilor guvernamentale"; Dwight Waldo releva că "procesul administraţiei publice constă în acțiunile de realizare a intenţiei sau dorinţei guvernului. Este, din acesată cauză, activitatea activă, continuă, cea "de afaceri" a guvernului, preocupată cu punerea în aplicare a legii, care este realizată de corpurile legislative (sau alte autorități, şi interpretată de curţile de judecată, prin procesul de organizare şi conducere". Felix şi Loyd Nigro dezvoltă definiţia administraţiei publice în cinci puncte: a) este un efort al unui grup care cooperează într-un cadru public; b) acoperă cele trei ramuri -

79 Ibidem, pag. 64 cu trimitere la: Paul Negulescu, "Tratat de drept administrativ", vol. I, Institutul de arte grafice, Editura Marvan, Bucureşti, 1934; Charles Debbasch, Fonction administrative et missions de l'administration, în lucrarea "Science administrative, Administration publique", Paris, Librairie Dalloz, 1975; C. Lalumière, A la recherche d 'une cadre théoré tique pour l 'é tude de l 'adminis t rat ion publique, în "Buletin de l'Institut International d'Administration Publqiue-Revue d'administration publique", Janvier-Mars, 1975. 80 Ioan Alexandru, op. cit., 1999, p. 65 și urm.

executivă, legislativă şi juridică - şi relațiile dintre ele; c) are un rol important în formularea politicii publice şi este de aceea o parte a procesului politic; d) este diferită de administraţia privată prin trăsături semnificative; e) ste asociată de aproape cu numeroase grupuri private şi de indivizi. David H. Rosenbloom, în lucrarea citată, se întreabă ce concluzii pot fi din această varietate de definiţii ale administraţiei publice. Răspunsul este larg şi înscris pe puncte, astfel:

1. Administraţia publică are pentru diferiţi observatori diferite sensuri, lisând un înţeles general, semnificativ teoretic şi practic. Faptul că nu se poate defini în mod clar substanţa şi procesul administraţiei publice este o scuză greu de acceptat, dar fenomenul există şi societatea caută să-şi îmbunătăţească sistemul de birocraţie publică;

2. Administraţia publică, în mod paradoxal, nu este o disciplină de sine stătătoare, deoarece studiul acesteia se suprapune peste alte discipline, incluzând ştiinţele politice, sociologia, economia, psihologia şi administrarea afacerilor (business administration). Deşi această abordare conţine un mare grad de adevăr, în practică se consideră nesatisfăcătoare, pentru că lasă fără abilitate de a analiza, în mod coerent, un aspect major al vieţii publice americane contemporane, şi anume: intensa şi puternica birocraţie guvernamentală.

Din toate acestea se poate trage concluzia că toate definiţiile prezentate sunt de ajutor pentru că administraţia publică implică activitate, arc contingenţă cu politica, tinde să fie concentrată în ramura executivă a guvernării, diferă de administraţia privată şi este preocupată de aplicarea legii.

În cele ce vor urma vom prezenta, într-un paragraf care va avea ca obiect definirea cadrului şi scopului administraţiei publice, şi alte definiţii ale administraţiei publice – rezultat al creşeterii numărul de activităţi prin care se concretizează administraţia publică şi extinderea cadrului în care acestea se desfăşoară. Până atunci vom prezenta o definiţie acceptată de doctrina noastră de specialitate (Ioan Alexandru, op. cit., 1999), atribuită lui David H. Rosenbloom & Deborah D. Goldman (1989): folosirea teoriilor şi proceselor manageriale, politice şi juridice in vederea realizării mandatelor guvernării legislative, executive şi judecătoreşti, pentru a asigura reglementările şi serviciile pentru societate în ansamblu, cât şi pentru segmentele acesteia81. Înţelegând prin administraţie publică acea activitate care constă în principal în organizarea şi asigurarea executării, dar şi în executarea nemijlocită a prevederilor Constituţiei, ale tuturor actelor normative şi ale celorlalte acte juridice emise de autorităţile statului de drept, activitate realizată de către autorităţile administraţiei publice, desprindem pe de o parte poziţia administraţiei publice în cadrul diferitelor activităţi ale autorităţilor statale sau ale colectivităţilor locale, iar, pe de altă parte, descifrăm cele două elemente componente esenţiale şi indispensabile ale administraţiei publice, şi anume elementul structural-organic şi elementul funcţional82.

Spre deosebire de administraţia statului totalitar, unde aceasta este întotdeauna la dispoziţia exclusivă a puterii unice, fiind organizată centralizat şi unitar la nivelul întregii colectivităţi naţionale şi, pe cale de consecinţă, constituie întotdeauna o "administraţie de stat", în condiţiile statului de drept, în care separaţiunea puterilor, descentralizarea serviciilor administrative şi autonomia administrativă constituie coordonate fundamentale, structurile organizatorice şi funcţionale ale administraţiei sunt amenajate atât la nivelul statului, deci al colectivităţii naţionale, situaţie în care avem administraţia publică centrală sau teritorială de stat. cât şi la nivelul colectivităţilor locale, unde este organizată şi funcţionează administraţia publică locală.

81 Hinţea, Călin, „Introducere în administraţia publică”, Note de curs, Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării, UBB Cluj-Napoca, 2009, p. 56, cu trimitere la David H. Rosenbloom şi Deborah D. Goldman, „Public Administration Understanding Management Politics, and Law in the Public Sector”, Ediţia a II-a. 1989. 82 Ioan Alexandru, op. cit. 1999, p. 67 - cu trimitere la A. Iorgovan, "Drept adminstrativ. Tratat elementar", vol. I, Editura Hercules, București, 1993, p. 1-3, 80-83.

Pentru a preciza rolul administraţiei publice în condiţiile statului de drept vom încerca să realizăm, în cadrul acestei lucrări, o analiză sistematică, mai cuprinzătoare, care - depăşind analiza structurală şi funcţională (ce se referă la comportamentul intern al administraţiei) - urmăreşte studierea relaţiilor dintre elementele sistemului, precum şi dintre acestea şi întregul său şi celelalte elemente ale sistemului social. În acest fel este posibil a se face distincţia între relaţiile interne ale sistemului (care sunt considerate relativ stabile, fiind consacrate mai ales în norme juridice) şi relaţiile sistemului cu mediul social înconjurător. Cunoaşterea şi aprofundarea relaţiilor structurale interne ale administraţiei publice - instituţiile administrative, autorităţile administrative, colectivităţile locale etc, regulile juridice sau nejuridice, mijloacele materiale şi umane ale administraţiei publice - nu se pot realiza în bune condiţiuni dacă nu stabilim mai întâi care sunt relaţiile, pe de o parte între administraţia publică centrală sau locală ca subsisteme ale sistemului social global şi celelalte elemente, pe de altă parte - ce formează subsisteme distincte şi care, împreună, compun mediul sau cadrul social înconjurător al administraţiei publice. Cunoaşterea acestor relaţii dintre administraţia publică şi celelalte elemente ale sistemului social, mai ales a influenţelor reciproce între acestea, permite conturarea rolului administraţiei publice, misiunilor sale; într-un cuvânt adecvat limbajului adoptat de teoria sistemelor, conturarea funcţiilor administraţiei publice în cadrul societăţii, demers pe care îl vom face în capitolul privind funcţiile administraţiei publice în statul de drept.

Subordonată guvernului, administraţia posedă o anumită autonomie, al cărei grad este variabil după epoci, naţiuni, regimuri. În fiecare ţară există o anumită putere administrativă. Aceasta datorită continuităţii lucrărilor administraţiei şi a serviciilor sale, datorită permanenţei, tehnicităţii, competenţei şi funcţionalităţii sale şi, de asemenea, datorită existenţei unei caste, formate din personalul politic şi administrativ.83

Administraţia exercită o anumită influenţă asupra guvernului, sugerându-i anumite atitudini. Administraţia are putere pentru că ea însăşi, este o forţă, o putere. Într-o formă generală, permanența actuală a funcționarilor, estompează amploarea schimbărilor politice, schimbări care rezultă din deplasări în majoritatea parlamentară, din ascensiunea la putere a unor partide aflate în opoziţie sau chiar necunoscute. În administraţie, anumite organe, anumite servicii, exercită în domeniile care le sunt proprii o anumită influenţă specială. Diferiţii funcţionari din ministere, diferiţii lucrători au cuvânt greu asupra voinţei oamenilor politici. Există chiar o tendinţă a administraţiei de a deveni independentă faţă de puterea politică, de a nesocoti autoritatea acesteia.

Guvernul, din totdeauna şi în toate ţările, s-a preocupat de a ţine în mână administraţia, de a se proteja împotriva nesupunerii şi a forţei excesive a funcţionarilor. De aceea, şi-a rezervat mijloacele de acţiune, el fiind cel care-i numeşte, avansează şi revocă pe funcţionarii superiori, exercită puterea ierarhică şi puterea disciplinară. Uneori, guvernul este slab înarmat pentru aceasta (de ex. prin acordarea dreptului la grevă al funcţionarilor în unele ţări). Funcţionarii profită de avantajele ataşate funcţiei şi doresc ca ele să se reflecte în aceasta. Dar administraţia nu exercită activitatea sa în propriul său interes economic, nici în interesul agenţilor săi, nici nu se face în "interesul prinţului", adică al puterii suverane. Ea este destinată, în toate ţările moderne, rezolvării treburilor publice, este legată de sistemul statal şi trebuie să acţioneze pentru binele comun, fiind investită cu autoritate, dar, în acelaşi timp, ea trebuie să colaboreze cu publicul; ea este învestită cu mijloacele de constrângere, dar, în practică, ea o întrebuinţează pe cale de excepţie. Raporturile pe care le antrenează cu publicul sunt mai mult sau mai puţin dezvoltate, mai mult sau mai puţin bazate pe înţelegere, după epocă şi după ţări. Astfel, putem aminti administraţia prusiană sau germană, care aveau

83 Ioan Alexandru, op. Cit., 1999, p. 68 și urm.

tendinţa de a se ţine la distanţă de cei administraţi, de a-şi impune voinţa mai degrabă decât de a proceda prin convingere.

În opoziţie, administraţia americană este foarte aproape de cei administraţi, se străduieşte să cunoască nevoile publicului, să-l convingă de eficacitatea şi oportunitatea măsurilor pe care le ia.

Termenul de "administraţie" este comod şi se aplică ansamblului aparatului administrativ, dar în administraţie există de fapt mai multe "administraţii". Acestea prezintă, de la una la alta, diferenţe, nu au aceleaşi trăsături, aceleaşi procedee în cadrul aceleiaşi ţări.

Cu toate acestea, fără să ne oprim la sistemele de relaţii (pe care le vom aborda după analiza structurilor), administraţiile aceleiaşi ţări sunt animate de spirit identic, au anumite caractere comune, optând pentru aceleaşi reguli generale, astfel că principalele sisteme administrative constituie, fiecare în parte, un tot. Aşa după cum vom vedea pe tot parcursul analizei noastre, instituţiile administrative, sistemul administrativ al unei naţiuni nu formează un ansamblu izolat, o instituţie închisă, independentă de mediul în care există. Acesta este motivul darorită căruia, în fiecare ţară şi în fiecare moment al istoriei, regimul administrativ este rezultatul unei serii de cauze. în cea mai mare parte exterioare lui; el reflectă regimul politic, economic, social al poporului în care el se aplică, din epoca în care se plasează; el este marcat de voinţe, răspunde la aspiraţii şi nevoi.

Sistemul administrativ englez, sistemul administrativ german, cel rusesc sau chinezesc, poartă amprenta caracterelor esenţiale pe care le prezintă organizarea politică, economică şi socială a Angliei, Germaniei, Rusiei, Chinei.

Fără îndoială că orice sistem administrativ are în el o anumită parte de moştenire, de tradiţie, care-i este inerentă, de aceea nu trebuie să uităm ca să-1 analizăm în funcţie de timpul şi mediul în care există şi din care a ieşit. Trebuie notat. însă. că regimul administrativ al unui popor exercită influenţe asupra vieţii politice, economice şi sociale ale poporului respectiv. Astfel, sistemul administrativ englez. în aspectul său clasic, favorabil colectivităţilor locale şi care pune administraţia şi pe cei administraţi pe picior de egalitate în faţa puterii judiciare, a contribuit la dezvoltarea în viaţa locală a unui anumit apetit pentru participare la afacerile publice şi a făcut să se dezvolte la cetăţean sensul și dimensiunea libertăţii. Alte sisteme, care nu procură astfel de garanţii eficace, antrenează toropeala cetăţenilor, pasivitatea lor. Aceasta condiţionează eşecul sau succesul în administraţia diferitelor naţiuni. Aşadar, un regim administrativ într-o ţară nu este numai un rezultat, ci este şi o cauză.

1.8. Noţiunea de instituţie Sub instituţiile politice există instituţii administrative; ele permit sistemului să

funcţioneze şi să satisfacă nevoile comune ale grupului, conform deciziilor care se degajă din jocul instituţiilor publice. După cum vom vedea, instituţiile administrative sunt cele care fac faţă sarcinilor, necesităţilor de fiecare zi, care sunt din ce în ce mai complexe. În toată lumea, organele administrative se dezvoltă, se multiplică şi se complică.

Termenul de instituţie provine din limba latină, "institutia" – aşezământ, întemeiere, înfiinţare, dar şi obicei, regulă de purtare, deprindere84. Prin instituire, o naţiune, o colectivitate umană trecea de la starea de component al naturii, de la acţiuni individuale, spontane şi uneori egoiste şi agresive, la starea socială, la organizaţii create de o

84 Ioan Alexandru, op. cit., p. 71 – cu trimitere la C. Zamfir, I. Vlăsceanu și colab., "Dicționar de sociologie”, Editura Babel, București, 1993, p. 30.

autoritate exterioară intereselor individuale. dar recunoscută ca necesară pentru satisfacerea acestor interese, pentru menţinerea unei colectivităţi sociale durabile. în limbajul cotidian, cuvântul instituţie păstrează sensul iniţial, juridic, desemnând organizaţiile care au un statut, reguli de funcţionare stabilite prin acte normative, având rolul de a satisface anumite nevoi sociale. Exemplul tipic de instituţie în acest sens este statul cu organizaţiile sale administrative, politice, militare etc. Instituţia defineşte regulile de influenţare şi control social al comportamentelor individuale, modelele specifice şi stabile de organizare şi desfăşurare a interacţiunilor dintre indivizi şi grupuri sociale orientate spre satisfacerea unor nevoi de bază, valori şi interese cu importanţă esenţială, strategică, pentru menţinerea colectivităţilor sociale.

Scopurile unei instituţii sunt definite în raport cu anumite valori. Ansamblul valorilor şi scopurilor, precum şi normele existente, caracterizează finalitatea instituţiei - câmpul axiologic. Autonomia unei instituţii este cu atât mai amplă cu cât competenţa de care ea dispune, în stabilirea propriului câmp axiologic, este mai mare. Competenţa axiologică atinge nivelul cel mai mare in societăţile globale, unde este exprimată prin independenţă şi suveranitate. În estimările unor sociologi profilarea unei societăţi globale, sau cel puțin europene85, tinde să reducă suveranitatea la nivelul unei simple autonomii.

Activitățile unei instituții sunt de ordin material sau informațional și ele intervin în mediul înconjurător în vederea modificării acestuia în conformitate cu scopurile sale. Se pot distinge trei categorii de activități la nivel societal:

a.activităţi realizatoare - prin care sunt atinse scopurile sistemului; transformă mediul şi realizează obiectivul instituţiei; fac obiectul conducerii;

b.activităţi de conducere - asigură convergenţa activităţilor realizatoare în vederea atingerii scopului. Au un caracter auxiliar în raport cu cele anterioare (se numesc chiar activităţi indirect productive), chiar dacă agenţii sau organele care le exercită sunt ierarhic superioare acelora ce exercită activități realizatoare. Activitățile de conducere sunt nemateriale. Ele constau în tratarea informaţiei. Sunt deci activităţi semantice nefinale, sau mai exact, intermediare, deoarece ele însele sunt conduse şi controlate de către activităţile axiologice; c. activităţi axiologice86 - sunt legate de cunoaşterea valorilor şi de determinarea scopului, de finalitatea instituţiei. Sunt, de asemenea, de natură informaţională, fiind activităţi semantice iniţiale (caracterul iniţial este legat de sistemul considerat). Au caracter esenţial: chiar dacă activităţile conduse traduc ideea în act, ele nu-şi au sensul decât în raport cu finalitatea instituției.

Structura unei instituţii reprezintă o reţea relativ stabilă în spaţiu şi timp şi se poate defini printr-un număr de elemente şi relaţii: funcţiunile diferitelor organe şi legăturile existente între acestea, condiţiile diviziunii muncii şi repartizarea autorităţii. Diferitelor tipuri de activităţi le corespund principalele grupe de organe: de realizare (direct productive), de conducere (indirect productive) şi de reglementare (organe axiologice).

Scopul încercării de a defini noţiunea de instituţie87 este acela de a contrui un cadru teoretic al intervenţiei organizaţionale orientate spre creșterea eficienţei acesteia (se referă la scopuri, deoarece într-o instituţie socială se începe prin a formula scopurile - activităţile 85 http://europa.eu/lisbon_treaty/countries/index_ro.htm. A se vedea Tratatul de la Lisabona - semnat oficial de şefii statelor membre la data de 13 decembrie 2007, Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009. Acesta a fost ratificat de toate statele membre, conform unei proceduri care a variat de la o ţară la alta, în funcţie de sistemul constituţional. 86 Axiologie (Axiologie). Compus din cuvintele greceşti axios + logos. Ştiinţa valorilor (mai ales morale sau etice). (Gilles Ferreol, Philippe Cauche, Jean-Marie Duprez Nicole Gadrey, Michel Simon, ”Dicționar de sociologie”, SC „Ştiinţă & Tehnică" S.A. Bucureşti; Editura Polirom, Iași, 1998 - p. 24. 87 Ioan Alexandru, op. cit, 1999, p. 72, cu trimitere la Sofia Chirică, ”Psihologie organizațională”, Editura Studiul Organizării, Cluj-Napoca, 1996, p. 32-37.

constau în a exercita autoritatea, a comanda - Arhi înseamnă în greceşte atât început, cât şi comandă).88 Eficienţa nu poate fi câştigată odată pentru totdeauna, adică prin efectuarea unei sarcini stabile în lumina unui scop stabil. O instituţie este eficientă când este "capabilă" să-şi restructureze orientările să-şi redefinească sarcinile în faţa unui mediu în schimbare. Există mai multe modalităţi convenţionale de a descrie o instituţie. Ea poate fi definită ca: structură, grup, politică, agent, cultură, sistem.

Instituţia ca structură. Deşi vom aborda pe larg această problematică, anticipăm arătând că structuralismul, ca teorie sociologică, este centrat două noţiuni cheie: structură şi funcţie. Identificarea funcţiilor latente şi manifeste ale instituţiilor analiza determinanţilor structurii şi interacţiunea dinamică a structurii şi funcţiei sunt teme abordate în studii de referinţă. Dubla centrare pe structură şi funcţie a condus la sesizarea problemei identității şi flexibilităţii structurale în legătură cu dezvoltarea organizaţională ori la analiza şi alcătuirea tipologiilor structural-funcţionale. În acest cadru teoretic, o intervenţie organizațională, definită ca fiind asistenţa procesului de adaptare la schimbare, are ca obiect schimbarea structurii, sau restructurarea, ca răspuns la modificările mediului relevant. Din punct de vedere al intervenţiei, adaptarea organizaţională se referă la modalităţile în care membrii instituţiei sunt capabili să opteze pentru structuri care răspund mai eficient la condiţii schimbate ale mediului sau să creeze un mediu mai prielnic. Având în vedere faptul că omul este produsul mediului în care trăiește, prezumția de bază a acestor sudii este că schimbările structurii vor antrena schimbări în calitatea funcționării sistemului.

Instituţia ca sistem. Aşa cum a fost definit anterior conceptul de sistem social, termenul de sistem este central în cibernetică şi teoria informaţiei. Aplicarea acestui termen instituţiilor a avut două consecinţe pentru studiul lor: definirea instituţiilor ca entităţi cu autoreglare şi evidenţierea constrângerilor reciproce dintre componentele sau subsistemele instituţiei. A privi instituţiile ca sisteme înseamnă, în primul rând, a le considera entităţi cu autoreglare, entităţi care îşi menţin constante anumite caracteristici de bază, prin intermediul unor cicluri de acţiune în care erorile sunt detectate şi corectate natural. Deşi erorile pot apare natural, ca urmare a constrângerilor reciproce dintre componentele sistemului instituţional, detectarea şi corectarea lor, de către membrii instituţiei, nu se dezvoltă la fel de natural. Ele ţin de anumite competenţe ale membrilor, în special ale managementului, de a crea o lume comportamentală (un subsistem) care să favorizeze detectarea şi corectarea erorilor.

Instituţia ca grup. Din perspectiva psihologiei sociale instituţiile sunt grupuri de persoane care interacţionează în baza unor reguli sau norme şi care au o identitate colectivă. Cu toate că, în ultimii ani, referirile la această abordare sunt mai frecvente, integrarea problematicii grupului social în context organizaţional este, în general, mai evidentă în domeniul comportamentului grupului în relaţie cu alte grupuri.

Instituţia ca politică. Atunci când relaţiile dintre grupuri iau forma unor jocuri de interese contradictorii, cu puteri asociate acestor interese, instituţia se revelează ca politică. Grupurile se confruntă pentru a obţine controlul resurselor, teritoriilor, informaţiei, canalelor de comunicare, temelor din "ordinea de zi" sau din agenda discuţiilor de grup. Confruntările de tip politic, de luptă pentru dobândirea controlului, sunt favorizate de incertitudinea unui mediu în schimbare, de ambiguitatea scopurilor sau de deciziile intempestive. Instituţiile sunt alcătuite din părţi contradictorii şi pentru a le înţelege comportamentul trebuie să înţelegem natura conflictelor interne şi externe, distribuţia puterii între grupuri şi procesele prin care conflictele de putere au ca rezultat dominarea, supunerea, compromisul etc.

Instituţia ca agent.89 Prin termenul de agent instituţia este percepută ca instrument de realizare a scopurilor sociale. Deşi nu există instituţie tară o lectivitate de indivizi, ea nu poate fi redusă la suma membrilor săi şi nici iar la interacţiunile dintre ei. Instituţia este, ea însăşi, 88 Ibidem, p. 72. 89 Ibidem, p. 74.

un subiect receptiv, activ, inteligent şi orientat spre un scop. Aceasta este o perspectivă instrumentală şi raţională totodată. În efortul de a-şi realiza scopurile, instituţia selectează cele mai judicioase şi potrivite mijloace. Studiile dezvoltate în acest cadru se centrează pe dobândirea şi aplicarea de cunoştinţe utile realizării eficiente a sarcinilor organizaţionale, lumea organizaţională fiind considerată ca fundamental cognoscibilă şi controlabilă prin mijloace știinţifice.

Temele predilecte ale studiilor sunt comunicarea şi luarea deciziilor. Întrucât instituţia funcţionează prin deciziile luate de indivizii aflaţi în roluri cheie, intervenţia organizaţională este înţeleasă ca o instruire a managerului în "raţionalitate instrumentală" şi management. Pentru a putea îndeplini eficient funcţiile sale organizaţionale (planificarea obiectivelor, analiza sarcinilor, selecţia şi instruirea personalului, controlul prin administrarea recompenselor şi sancţiunilor) managerul trebuie pregătit să vadă designul muncii şi realizarea acestuia de către subordonaţi ca o problemă de inginerie. Observarea şi experimentarea sunt metodele ştiinţifice de design al postului de muncă şi de instruire a lucrătorului. Altă categorie de studii are ca obiect calitatea activităţii de decizie. Înţeleasă, la început, ca o activitate raţională, decizia este, ulterior, studiată sub aspectul condiţiilor de incertitudine şi de stress în care managerul trebuie să ia decizii eficiente. Designul muncii a evoluat spre considerarea percepţiilor şi sentimentelor muncitorilor faţă de munca pe care fac, iar raţionalitatea deciziei spre condiţiile subiective (incertitudine, stress, euristici90) în care decizia se ia efectiv. Dintr-o perspectivă a intervenţiei organizaţionale, teoriile raţionale ale managementului evoluează spre o teorie organizaţională a acţiunii, ce poate fi studiată prin mijloacele psihologiei.

1.9. Drept, sistem de drept

1.9.1.Noțiunea dreptului

Problema dreptului şi a justiţiei nu a fost inventată în mod artificial. Ea a corespuns unei nevoi constante şi naturale ale spiritului uman. Fenomenul "drept" a fost, şi este, obiect al preocupărilor specialiştilor în domeniu, al oamenilor de rând, al cetăţenilor, pentru că "dreptul a avut şi are cele mai complexe interferenţe cu libertatea şi interesele omului în societatea organizată ca stat"91. Primele reflecţii şi elaborări teoretico-explicative asupra fenomenului "drept" au apărut încă din antichitate, mai ales, în operele şi scrierile unor filosofi92, împăraţi sau jurişti93 ai Greciei antice94 şi Romei95. Ele au fost continuate în operele filosofice şi politico-

90 Euristic = 1. Care servește la descoperirea unor cunoștințe noi. 2. Metodă de studiu și de cercetare bazată de fapte noi; arta de a duce o dispută cu scopul de a descoperi adevărul (DEX, op. cit., 1998, p. 352.). 91 Aceste preocupări ne sunt semnalate încă din sec. XVIII- lea î.e.n., în Codul lui Hammurabi (regele Babilonului din acea perioadă), unde se arată că legea este destinată să asigure binele poporului, înlăturând putinţa celui tare de a-l vătăma pe cel slab (A se vedea: Boar, Ana, op. cit., Elemente de Teoria dreptului, Editura SERVO-SAT, Arad, 1996, p. 22). 92 Giorgio del Vecchio, în Lecţii de filosofie juridică, (traducerea lucrării Philosophie du Droit, Dalloz, Paris, 1953), Editura Europa Nova, Bucureşti, p. 305 arată că încă din antichitate, fenomenul juridic a constituit obiect de preocupare pentru filosofie, diferite curente, idei şi şcoli preocupându-se de a defini dreptul în universalitatea lui logică, de a-i cerceta originile şi caracterele generale ale dezvoltării, "prin raportare la un ideal de justiţie". 93 Printre aceştia se cuvine a aminti contribuţia jurisconsulţilor romani Cicero, Gaius, Ulpian, a căror operă de interpretare a dreptului a fost atât de prestigioasă încât avea aceeaşi valoare a invoca în faţa magistratului un text de lege sau o interpretare dată de aceştia. Dacă romanii nu au fost în mod deosebit teoreticieni ai dreptului, ci mai ales practicieni în căutare de soluţii concrete unor probleme practice, trebuie amintită opera lui Cicero, avocat şi orator celebru, care a mijlocit trecerea dintre gândirea greacă şi cea latină. Scrierile sale Despre republică şi Despre Legi sunt profund influenţate de conceptele fundamentale ale filosofiei greceşti. El preia de la Aristotel ideea că deasupra legilor există o justiţie absolută, un drept natural care trebuie să orienteze conduita umană când legile nu se pronunţă. (A se vedea: Boar, Ana, op. cit. p. 16, 28 şi urm). De asemenea, Georgio del Vecchio (în op. cit., p. 347-350) spunea că "între dreptul natural şi cel pozitiv există o legătură foarte strânsă.

juridice ale Evului mediu96, mai cu seamă în perioada renascentistă, iluministă şi a revoluţiilor burgheze, urmând ca în epoca modernă şi contemporană cunoaşterea dreptului să se dezvolte considerabil, "constituindu-se complexul sistem al ştiinţelor juridice, ca o ramură distinctă a ştiinţelor socio-umaniste"97. Până în secolul al XIX-lea când ştiinţa dreptului se va constitui ca o ramură distinctă a ştiinţelor, explicaţia fenomenului "drept" era realizată din perspective diferite, ale filosofiei, moralei, eticii, politicii, istoriei etc., de unde şi marea diversitate de înţelesuri şi definiţii date acestui termen98.

Cuvântul “drept”99 este utilizat în accepţiuni diferite100, de la cele de maximă generalitate, precum fenomenele şi conceptele filosofice, care s-au conturat treptat, pornind de la ideile lui

Prin intermediul unei norme aparţinând dreptului pozitiv, dreptul natural îşi asigură funcţia sa de apărare sau de ocrotire a fiinţei umane faţă de abuzurile sau tirania guvernanţilor". 94 De referinţă sunt ideile (cunoscute prin referirile făcute la ele mai ales de Platon în opera sa Dialoguri) lui Socrate (care a trăit la Atena între 469 şi 399 î.e.n.) care considera legile scrise sau nescrise, ca fiind impuse oamenilor de zei, orice încălcare a lor reprezentând o nesocotire a Înţelepciunii Divine. De asemenea, elocvente sunt, în acest sens, trei dintre Dialogurile lui Platon, precum şi concepţia despre justiţie şi despre drept expuse, în principal, în două din cele mai importante opere ale lui Aristotel (a trăit între anii 384 şi 322 î.e.n., a fost timp de 20 de ani elev al lui Platon, iar apoi preceptor al lui Alexandru cel Mare), Politica şi Etica. 95 A se vedea: Hanga, V., Drept privat roman, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, p. 15 şi urm. 96 În acest sens amintim contribuţia profesorilor de drept ai Universităţilor din Italia (Padova, Bologna) cunoscuţi sub numele de "glosatori" denumiţi astfel după metoda pe care o foloseau, prin adnotări sau glose pe marginea textelor. Ideile şi metodele lor s-au răspândit în Franţa, Germania şi Anglia. 97 Sida, A., Introducere în Teoria generală a dreptului, Universitatea Creştină "Dimitrie Cantemir", Facultatea de Management Turistic şi Comercial, Cluj-Napoca, 1997, p. 1. 98 Dreptul nu este un fenomen static, el poartă amprenta epocilor şi societăţilor pe care le reglementează. În afara modelului societăţilor primitive, în teoria dreptului au mai fost identificate modelul legalist-liberal, corespunzător unei economii industriale şi urbane, "al cărei arhetip este reprezentat de societăţile occidentale moderne şi un model normativ-tehnocratic care presupune o societate postindustrială, în care statul se angajează tot mai mult într-un intervenţionism sub forma redistribuirii, planificării, subsidiilor etc." A se vedea Boar, Ana, op. cit. p.13. Dacă aceste modele corespund unei abordări istorice, cronologice, din punctul de vedere al conţinutului şi formei de exprimare a lui, în teoria dreptului comparat sistemele de drept au fost grupate în mai multe "familii", după cum urmează: a) sistemul romano-germanic, sau continental, moştenitor al tradiţiei dreptului roman şi caracterizat prin forma de exprimare predominant prin legi şi tendinţă de codificare - dreptul francez, german, spaniol, dar şi, prin tradiţii care sunt astăzi reluate, dreptul românesc; b) sistemul de common-law drept comun, specific pentru Anglia, S.U.A. şi ţările care s-au inspirat din exemplul englez, caracterizat prin preponderenţa jurisprudenţei, a precedentului judiciar ca izvor de drept. Dacă în sistemul romano-germanic practica judecătorească nu face decât să completeze principiile impuse prin lege, în cel anglo-american acestea sunt impuse de jurisprudenţă şi doar completate prin lege. Explicaţia constă în neîncrederea englezilor în legea scrisă, "pe care o consideră un mijloc uşor de a se ajunge la tiranie, în vreme ce practica judecătorească şi obiceiul sunt considerate a fi o fortăreaţă sigură împotriva acesteia"; c) În a treia familie era inclus dreptul socialist, din care s-a inspirat şi România (în acest sistem legea se transformase în principalul instrument de opresiune) care, în prezent face eforturi de a redeveni un stat de drept, "premisa revenirii în cadrul marii familii romano-germanice căreia îi aparţine prin tradiţie”; d) În sfârşit, "mai există o grupare a sistemelor filosofice sau religioase de drept, din care fac parte dreptul islamic, cel indian şi cel chinez, impregnate puternic de ideologia specifică acestor civilizaţii şi a căror înţelegere este dificilă, fără o cunoaştere a principiilor religioase şi filosofice care le animă, însă nu mai puţin interesante pentru studiul dreptului ca fenomen (pentru această clasificare a sistemelor de drept, a se vedea David, R., Les grands systemes de droit contemporains, Editura a IX-a, Editura Dalloz, Paris, 1988). 99 Etimologia cuvântului “drept” provine de la termenul latin “directum”. În paralel, romanii au creat un corespondent semantic al termenului "drept", şi anume, termenul "jus" - "jusum" (cu înţeles, la început, de "poruncă", "a porunci"), care în diferite formulări şi asocieri cu alţi termeni, exprima exigenţe distincte din sfera dreptului, ca de exemplu: un ansamblu de norme sau legi dintr-un anumit domeniu - "jus gentium" (dreptul ginţilor); "jus publicae" (dreptul public); "jus privata" (dreptul privat) etc., sau, exprima activitatea de înfăptuire a dreptului - "justiţia", "jurisprudentia" etc.; sau, exprima denumirea unor instituţii sau persoane legate de aplicarea sau interpretarea dreptului - "jurisconsult", "juris", "justiţia" etc. Tot de la romani vine şi cuvântul "Lex" (lege), "în înţelesul ei de normă de drept, ca element concret, determinat al dreptului" (Sida, A., op. cit. p. 2).

Aristotel şi Platon sau Toma d’Aquino101, înţelese în sensul de justeţe, echitate, de dreptate, până la cele de strictă specialitate şi concreteţe (de pildă, cele care se referă la dreptul statului de a percepe impozite, la dreptul proprietarului de a-şi însuşi fructele produse de bunul său etc.).

În prezent102, pentru a ne situa în domeniul ştiinţei juridice, noţiunea de drept trebuie înţeleasă, în principal, prin trei mari accepţiuni şi anume:

1. Într-o primă accepţiune, prin drept înţelegem ansamblul (totalitatea) regulilor sau normelor juridice care reglementează conduita oamenilor într-o colectivitate politiceşte determinată103, norme obligatorii, impuse prin forţa coercitivă a statului tuturor resortisanţilor săi.

În acest sens distingem, de exemplu, dreptul român de dreptul francez sau de dreptul altui stat. De asemenea, tot în această accepţiune folosim noţiunea de drept şi atunci când vorbim de sistemul şi de ramurile dreptului unei anumite ţări, împărţind de pildă, totalitatea normelor juridice ale României, în norme de drept constituţional, de drept penal, de drept administrativ şi contravenţional, de drept civil, de dreptul familiei, de dreptul mediului etc.

Normele de drept, deşi emană de la colectivitatea constituită în stat a oamenilor ca subiecţi de drept, au o existenţă obiectivă, în sensul că “norma de drept există ca atare independent de aplicarea ei în practică de către unul sau altul dintre subiecţii de drept supuşi reglementării ei”104. Acestei prime accepţiuni a noţiunii îi corespunde noţiunea de „drept obiectiv”105 (în limba engleză Law) sau “pozitiv”106.

2. Într-o a doua accepţiune, prin drept înţelegem o anumită “facultate (posibilitate, un anumit prerogativ) recunoscută de dreptul obiectiv unei persoane de a adopta o anumită conduită juridică”107 (de a săvârşi un act ori un fapt determinat, sau de a pretinde altei persoane îndeplinirea unei obligaţii determinate etc.).

În acest sens ne referim de exemplu: la dreptul la nume, la dreptul de proprietate, la dreptul la muncă, la dreptul de a dispune prin testament etc.

Întrucât, în această accepţiune, ne referim la facultatea recunoscută de dreptul obiectiv unei persoane privite ca subiect de drept, vom folosi când este necesar, pentru a evita o posibilă confuzie cu noţiunea de "drept obiectiv", expresia de “drept subiectiv” (în engleză Right, expresie ce nu se referă la sensul filosofic sau psihologic al calificativului de “subiectiv”, ci la sensul lui juridic care, ne indică apartenenţa dreptului la un anumit subiect de drept.

În acest context precizăm că, sunt des uzitate şi expresiile de "drept substanţial" sau "drept material" şi respectiv de "drept procesual" sau "drept procedural". Prin drept substanţial 100 Mureşan, M., Drept Civil. Partea Generală, Note de curs, Universitatea de Vest “Vasile Goldiş”, Arad, Editura S.C. “Cordial Lex” SRL, Cluj-Napoca, 1992, p. 5. 101Reprezentanţii scolasticii, în special Sf. Toma din Aquino au preluat de la juriştii romani concepţia dreptului natural, căreia i-au dat o bază teologică socotind-o superioară oricărei legi pozitive. 102 În literatura juridică interbelică s-a considerat că dreptul nu este decât un ansamblu de reguli de conduită impuse de puterea publică, menite să asigure ordinea în societate (Dongoroz, V., Drept penal, Bucureşti, 1939, p. 8) sau ca un sistem de norme de acţiune socială, raţional armonizate şi impuse de societate (Speranţia, E., Principii fundamentale de filozofie juridică, Cluj, 1936, p. 8). Ca o variantă a acestei ultime definiţii, se consideră că dreptul este un sistem deductiv de norme sociale destinate, ca printr-un maximum de justiţie realizabilă, să asigure un maximum de socialitate într-un grup social determinat (Speranţia, E., Introducere în filosofia dreptului, Cluj, 1946, p. 373) . 103 Mureşan, M., op. cit. pag. 6. 104 Ibidem 105 În acest context menţionăm că atributul "obiectiv" nu are nimic comun cu accepţiunea filosofică a acestui termen. În filosofie prin termenul "obiectiv" se înţelege o existenţă ce este independentă de voinţa sau acţiunea subiectului uman. În limbaj juridic, termenul "obiectiv" în asociere cu termenul "drept" exprimă doar faptul că ansamblul sau totalitatea de norme juridice din societate constituie o existenţă independentă de voinţa sau dorinţa unora din subiecţii sociali. 106 Prin "drept pozitiv" înţelegem totalitatea normelor juridice în vigoare, termen care face posibilă distincţia între categoriile de norme care au ieşit din vigoare şi care nu se mai aplică (trecute în "arhiva" istorică a dreptului) şi, categoria normelor care sunt în vigoare. 107 Mureşan, M. op. cit. pag. 6.

sau material înţelegem ansamblul acelor categorii juridice care au un conţinut normativ propriu-zis, adică "normează", stabilesc conduite, fapte, acţiuni ale subiecţilor într-un raport juridic, în timp ce prin categoria normelor juridice care cuprind în conţinutul lor proceduri, modalităţi, mijloace prin care se aplică normele dreptului substanţial sunt exprimate termenii de "drept procesual" sau "procedural".

3. Într-o a treia accepţiune, prin cuvântul drept înţelegem studiul sau ştiinţa dreptului108, adică acea ramură a învăţământului şi a cercetării ştiinţifice care se ocupă de cunoaşterea dreptului obiectiv şi drepturilor subiective, în contextul general al cunoaşterii umane109. Dreptul (dirigere, directum), scria profesorul Dimitrie Alexandresco, este ştiinţa legilor şi a regulilor date omului spre a se cârmui în raporturile sale cu semenii săi, în aşa mod încât să nu vateme pe altul (ars boni et aequi)110. Ştiinţa dreptului face parte din ştiinţele socio-umane. Ea are ca obiect cercetarea, explicarea şi interpretarea ansamblului de norme juridice şi a activităţii legate de elaborarea şi aplicarea dreptului. În acest sens vorbim de Facultatea de drept, de Cursul de drept civil, de Cursul de dreptul familiei şi protecţia copilului, ca şi de ştiinţa dreptului (în general) sau a dreptului civil, penal, procedural etc. (în particular).

Ţinând seama însă de distincţia făcută mai sus între normele dreptului substanţial şi a dreptului procesual, în limbajul de specialitate juridică se consideră că prin "ştiinţa dreptului" s-ar avea în vedere doar sfera sau categoria normelor dreptului substanţial (material) iar prin termenul de "ştiinţe juridice" s-ar cuprinde atât ansamblul normelor dreptului material cât şi a dreptului procesual, precum şi ansamblul de activităţi şi instituţii din sfera dreptului cum ar fi, de pildă, ansamblul instituţiilor şi activităţilor legate de elaborarea şi aplicarea sau realizarea dreptului.111

Rezultă că spre deosebire de termenul de "drept", termenul "juridic" are o sferă mai largă de cuprindere. În acelaşi mod trebuie înţelese, în limbaj juridic, şi expresiile frecvent utilizate ca alternative sau sinonime, ca de pildă: normă de drept - normă juridică; raport de drept - raport juridic; fapt sau act de drept - fapt sau act juridic, răspundere juridică etc.

1.9.2. Sistemul de drept și elementele sale structurale

În teoria generală a cunoaşterii ştiinţifice a fost introdusă şi consacrată o nouă categorie, aceea de sistem. Ea aparţine ca o achiziţie relativ recentă etapei actuale a revoluţiei ştiinţifice şi tehnice contemporane. Pe baza ei s-a constituit o nouă ramură a ştiinţelor teoretice fundamentale şi anume Teoria generală a sistemelor. Această teorie a fost inspirată de descoperirea şi formularea în sfera ştiinţelor naturii, mai precis a biologiei, a existenţei, şi respectiv concepţiei despre sistemul biologic. Prin generalizarea observaţiilor şi concluziilor stabilite în sfera sistemelor vii, ale biologiei, s-a ajuns la descoperirea şi formularea concepţiei sau teoriei generale a sistemelor, dezvăluindu-se prezenţa unor principii, proprietăţi şi legităţi cu caracter sistemic în toate celelalte sfere ale existenţei - natură, societate şi gândire. Prin aceasta, cunoaşterea ştiinţifică a dobândit o nouă perspectivă atât în ceea ce priveşte orizontul cât şi în profunzimea investigaţiei, a posibilităţii unificării dar şi a diversificării limbajului şi a metodologiilor de cunoaştere, a posibilităţii modelării, a constituirii şi reconstituirii modelului. 108 Dreptul roman, monument juridic al societăţii antice, are o importanţă deosebită şi din punctul de vedere al ştiinţei juridice. Dreptul roman a creat alfabetul juridic, adică “literele juridice”, acele elemente simple cu ajutorul cărora regulile şi principiile dreptului dobândesc formularea concretă ce îngăduie punerea lor în aplicare. Pentru o dezvoltare mai amplă a problemei ştiinţei dreptului, a se vedea: Hanga, V, Drept privat roman, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978 şi Boboş, Gh., op. cit. 109 Mureşan, M., op. cit., pag. 7. 110 Alexandresco, D., Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, vol. I, România Nouă, Bucureşti, 1926, p. 46 111 Sida, A., op. cit., p. 5

Definiţia conceptului sau a categoriei de sistem nu este general acceptată. Ca şi majoritatea definiţiilor şi aceea a sistemului a rămas încă în sfera controverselor doctrinare sau a unghiurilor de abordare şi formulare diferite112. Astfel, categoriei de sistem i s-au atribuit mai multe definiţii. Considerăm că este relevantă definiţia formulată de însuşi întemeietorul Teoriei generale a sistemelor - Levi von Bertalanffy (în General System Theory, în vol. General Systems, 1956, I, p.1) potrivit căruia "sistemele sunt complexe de elemente aflate în interacţiune". Definiţia dată de S. L. Optner este şi ea edificatoare prin detalierea ei: "Sistemul este un ansamblu de obiecte şi un ansamblu de relaţii între aceste obiecte şi atributele lor. Obiectele sunt parametrii sistemelor adică datele, procesul, rezultatele, controlul prin reacţie şi constrângere. Atributele sunt proprietăţile obiectelor. O proprietate este manifestarea exterioară a procesului din care un obiect este cunoscut, observat sau introdus în procesul sistemului. Relaţiile sunt legăturile care conexează obiectele şi atributele în interiorul sistemului. Ele sunt prezente în toate elementele sistemului, între sistem şi subsistemele din care se compune şi între două sau mai multe subsisteme. Atunci când anumite relaţii sunt funcţional necesare pentru celelalte relaţii, ele se numesc relaţii de prim ordin"113. Fără să mai dezvoltăm noţiunea generală de sistem în teoria cunoaşterii, apreciem că dreptul ca sistem nu este şi nu poate fi conceput ca o simplă transpunere mecanică a proprietăţilor generice ale sistemului la sistemul concret al dreptului. Dacă acceptăm definiţia sistemului, iar dacă prin drept acceptăm că se înţelege în general, ansamblul normelor juridice dintr-o societate organizată ca stat, problema care se pune este, în esenţă, aceea de a stabili în primul rând dacă în acest ansamblu normativ există sau nu elemente structurale, proprietăţi şi funcţii de tip sistemic. Abordarea sistemică a dreptului este pe deplin posibilă, justificată şi benefică pentru procesul de cunoaştere şi definire a dreptului. Aceasta, datorată faptului că dreptul, considerat ansamblul normelor juridice, nu constituie o simplă acumulare a unui material normativ, o sumă de norme juridice existente la un moment dat ci, apare şi există ca un sistem de reglementări juridice ale raporturilor sociale dintr-o societate.

Caracterul sistemic al dreptului rezultă, în primul rând, din faptul că normele juridice reglementează raporturi sociale care ele însele au un caracter sistemic, ştiut fiind că societatea însăşi nu este o sumă de relaţii sau raporturi ci un sistem de asemenea relaţii. În consecinţă, normele care vor reglementa asemenea raporturi, vor avea în mod virtual, implicit, un caracter sistemic. În al doilea rând, caracterul sistemic al dreptului mai rezultă şi din conţinutul şi caracterul ştiinţific al elaborării şi adoptării reglementărilor juridice, ştiut fiind că în acest proces ştiinţa şi practica juridică şi politică realizează nu doar o sumă sau o cantitate de material normativ ci, un ansamblu de norme coerente, corelative, interdependente, deci, un sistem normativ. Astfel, caracterul sistemic al dreptului este determinat şi de substanţa cunoaşterii ştiinţifice pe care se întemeiază elaborarea, dezvoltarea şi aplicarea dreptului. Înţelegerea dreptului ca sistem nu trebuie să conducă la confundarea acestuia cu "tehnica legislativă" prin care se asigură sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ114 după anumite criterii logico-formale şi de cunoaştere a acestora. Este unanim acceptată ideea că specificul sau particularitatea sistemului drept este posibil a fi reflectată în modul cel mai adecvat în funcţie de conţinutul ştiinţific al elementelor sale structurale - norma juridică, instituţia juridică, ramura de drept.

112 Sida, A., op.cit., p.52 113 Optner, S.L., în "L'analyse des systems et les problemes de gestion", Paris, Dumond, 1968 (traducere în volumul "Caiet documentar" - Acad. Şt. Gheorghiu, Bucureşti, 1970, nr.7, p.25 şi urm. 114 Art. 2 al Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

1.9.2.1. Norma juridică

A.Noțiune. Elementele componente ale sistemului juridic sunt în primul rând normele juridice. Norma juridică este elementul sau structura fundamentală a oricărui sistem de drept. Sub aspectul tehnicii de redactare şi elaborare, norma juridică apare ca un text concis, formulat fie sub forma unui articol, fie al unui grupaj de articole prin care se reglementează anumite raporturi sociale sau conduite umane. Înţeleasă şi explicată din optică sistemică, norma juridică este elementul sau structura fundamentală a sistemului drept în care se reflectă adecvat proprietăţile generice ale structurilor sistemice115. Între norma juridică (în înţelesul ei restrâns de "text-articol" singular) şi raportul social sau conduita reglementată printr-o asemenea normă nu este întotdeauna un corespondent direct, în sensul că nu întotdeauna o asemenea normă singulară poate rezolva reglementarea integrală a unui raport social complex. De regulă, pentru conduite sau raporturi sociale mai complexe, mai bogate în conţinut şi implicaţii sunt necesare mai multe texte-articol adică un grupaj conex şi unitar de texte normative relativ distincte prin însăşi obiectul relativ distinct pe care îl reglementează. Normele de drept nu pot exista în sine, rupte de viaţa materială pe care o reflectă şi la care se aplică. Ele se referă, sub forma unor modele abstracte a conduitei pe care o pretind, la relaţiile cele mai stabile dintre oameni, prevăzând anumite drepturi şi obligaţii în diferite situaţii concrete. La rândul lor relaţiile sociale, interumane vizează anumite valori materiale sau spirituale. Elaborarea normelor de drept are ca scop ocrotirea anumitor valori pe care sistemul social economic respectiv le promovează. Nu toate valorile pot fi puse pe acelaşi plan. Se pot distinge valori idealuri şi valori bunuri, valorile lucrurilor şi valorile persoanelor, valori fundamentale şi valori derivate. Trecând la realitatea socială, trebuie să admitem că - criteriile de valorizare depind de optica valorică a membrilor societăţii. În procesul de elaborare a normelor de drept, valorizarea reprezintă o operaţie complexă al cărei rezultat depinde de poziţia pe care se situează legiuitorul. Legiuitorul în procesul de elaborare a normelor de drept selectează din multitudinea de relaţii sociale pe acelea dintre ele pe care le consideră valori şi deci au nevoie de a fi protejate prin norme de drept şi, în acelaşi timp, izolează, îngrădeşte cu ajutorul normelor de drept acele fapte sociale pe care le consideră nonvalori. Valorizarea relaţiilor sociale din punct de vedere juridic are o mare însemnătate în stabilirea rezultatului pe care îl urmăreşte legiuitorul prin reglementarea juridică. Normele juridice reprezintă reguli de conduită ce sunt instituite sau sancţionate de stat, a căror aplicare este asigurată prin conştiinţa juridică iar la nevoie prin forţa coercitivă a statului. Normele juridice nu sunt simple indicaţii ci reprezintă dispoziţii obligatorii. Obligativitatea normelor juridice asigură ordinea de drept în societate, imprimând relaţiilor sociale stabilitatea necesară. Astfel, norma juridică urmăreşte o coordonare, o limitare reciprocă a comportamentului oamenilor în societate. Normele orientează conduita, acţiunile indivizilor în conformitate cu valorile acceptate de societatea respectivă, furnizând un anumit tip de motivaţie acţiunii acestora.

B.Caracterele normei juridice. Se apreciază că cele mai relevante caracteristici ale normei juridice ar fi: caracterul prescriptiv, caracterul bilateral, caracterul general şi impersonal, obligativitatea, posibilitatea de a se realiza numai trecând prin conştiinţa oamenilor, caracterul volitiv, posibilitatea normei juridice de a prevedea şi reglementa apariţia, stingerea sau modificarea unor raporturi sau efecte juridice etc. Aceste caractere sunt atribuite normei juridice din următoarele consideraţiuni:

1. Norma juridică are un caracter prescriptiv, ea nu descrie realitatea, ci impune sau autorizează o anumită conduită pentru destinatarii săi, o prescrie116.

2. Spre deosebire de regulile moralei, care au un caracter unilateral, în sensul că ele confruntă mai multe acţiuni posibile ale aceluiaşi subiect, norma juridică este în mod esenţial

115 Djuvara, M., Teoria generală a dreptului, Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv, Editura ALL, Bucureşti, 1995, p.40-56. 116 Boar, Ana, op.cit. p.123.

bilaterală, punând întotdeauna în raport două subiecte. În cadrul raportului reglementat prin norma juridică, unuia dintre subiecte i se impune o anumită obligaţie, o îndatorire, în timp ce celuilalt i se atribuie sau recunoaşte un drept subiectiv, o posibilitate, o prerogativă corespunză-toare.

3. Norma juridică are un caracter general şi impersonal, în sensul că ea nu corespunde unei anumite situaţii concrete, stabilite între anumite persoane în legătură cu anumite acţiuni ale lor, ci vizează un număr nedeterminat de cazuri. Drepturile şi obligaţiile prescrise de normă au aplicabilitate repetată la un număr nelimitat de persoane şi pentru toate situaţiile de acelaşi gen. Ea urmează să se aplice ori de câte ori vor fi reunite condiţiile pe care le prevede pentru a impune sau a autoriza o anumită conduită, indiferent de câte ori se va putea aceasta realiza. Prin caracterul general şi impersonal al normelor juridice se mai înţelege că norma de drept se constituie ca o unitate de măsură egală pentru "toţi" subiecţii acelei conduite, chiar dacă aceştia sunt diferiţi ca indivizi. De asemenea, caracterul general al normei juridice mai are în vedere şi următoarele: normele juridice se aplică, în principiu, în mod repetat la un număr de cazuri de acelaşi gen; conduita generală impusă de norma juridică urmează să fie realizată în condiţiile prescrise de norma respectivă; prevederea acelei norme se aplică atâta timp cât norma respectivă este în vigoare; norma juridică se aplică ori de câte ori sunt întrunite condiţiile prevăzute în ipoteza ei (dacă aceste condiţii nu se ivesc, norma nu se aplică).

Caracterul impersonal al normei juridice, de a nu se adresa unei sau unor persoane anume determinate constituie şi o garanţie împotriva oricărei discriminări personale pentru realizarea principiului egalităţii tuturor în faţa legii. Acest principiu reprezintă chiar fundamentul caracterului obligatoriu al normei de drept, obligaţia cetăţenilor de a se supune legii fiind justificată tocmai de caracterul ei egal. Dar, egalitatea tuturor în faţa legii nu înseamnă uniformizare, nu înseamnă că legea va fi aplicată în mod identic tuturor, deoarece exigenţele principiului de justiţie impun tratarea diferită în drept a cazurilor care sunt diferite în fapt117 (nu se va putea aplica de exemplu acelaşi tratament din punct de vedere juridic celui care fură pentru a nu-şi lăsa copiii să moară de foame ca şi celui care fură pentru a-şi procura băuturi alcoolice). Caracterul impersonal nu exclude însă existenţa unor norme juridice care să se adreseze doar anumitor categorii de persoane: norme care privesc statutul funcţionarilor publici, asistenţilor sociali, cadrelor didactice şi pedagogilor sociali, norme care privesc protecţia şi promovarea drepturilor copiilor etc. Astfel, observăm că normele juridice pot avea grade diferite de generalitate, în sensul că se adresează unor categorii mai largi sau mai restrânse de persoane. Ele îşi păstrează însă caracterul impersonal abstract. În mod similar, normele care stabilesc anumite competenţe, de pildă pentru Preşedintele Republicii, pentru Prim-ministrul, Procurorul General etc. au un caracter general, deoarece ele nu au în vedere anumite persoane care ocupă aceste funcţii, ci vizează reglementarea instituţiei respective, indiferent de persoanele care în mod temporar exercită competenţele respective.

4. Un caracter esenţial al normelor juridice este obligativitatea lor în sensul că norma juridică nu este o simplă recomandare, ci un comandament, un imperativ, dreptul ordonă sau interzice, pedepseşte sau permite anumite conduite. Faptul că norma juridică are un caracter obligatoriu nu exclude posibilitatea ca ea să lase o anumită libertate de acţiune destinatarilor săi. Astfel, în special în materia contractelor, alături de norme care sunt obligatorii, imperative, există şi unele la care părţile, prin voinţa lor comună se pot îndepărta. Există şi anumite norme juridice care stabilesc principii generale sau definiţii ale unor concepte juridice, în care conduita obligatorie nu apare în mod direct. Aşa de exemplu, în Titlul I al Constituţiei României118,

117 Boar, Ana, op. cit., p.126. 118 Constituţia României, în forma iniţială, a fost adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 21 noiembrie 1991 şi a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul naţional din 8 decembrie 1991. Constituţia României 2003, este forma republicată a Constituţiei României din 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003, aprobată prin

Principii generale, art. 1, pct. (1) statul român este definit un „stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil”.

Obligativitatea normei juridice nu trebuie identificată sau redusă neapărat la exercitarea constrângerii statale care îi garantează în ultimă instanţă aplicabilitatea. Constrângerea exercitată prin sancţiunea prevăzută de normă constituie fără îndoială una din dimensiunile cele mai relevante ale obligativităţii, dar o obligaţie poate fi realizată şi fără acţiunea efectivă a unei constrângeri. Obligativitatea mai poate exprima şi faptul că norma de drept are o aplicabilitate imediată, directă, continuă şi necondiţionată119, atâta timp cât este în vigoare şi ori de câte ori sunt întrunite condiţiile aplicării ei.

5. De asemenea, un alt caracter al normei juridice este acela că ele se pot realiza numai trecând prin conştiinţa oamenilor. Astfel, norma juridică, deşi se adresează fiinţei umane în general, ea produce efecte directe şi depline numai faţă de persoanele cu capacitate juridică. Aceasta presupune în primul rând ca persoana vizată de norma juridică să dispună de discernământ, adică de conştiinţă, raţiune şi voinţă, neafectate sau viciate de cauze independente de persoana respectivă. Conduita umană este subordonată voinţei, iar voinţa este un fapt de conştiinţă. Când voinţa unei persoane urmează să se concretizeze într-o anumită conduită, persoana respectivă trece prin filtrul propriei conştiinţe fapta şi trebuie să prevadă consecinţele săvârşirii acesteia. De aceea, răspunderea juridică pe care o prevede norma nu operează în raport cu persoanele lipsite de discernământ, fie din cauza vârstei, fie din alte cauze care îi fac iresponsabili pentru încălcarea normelor juridice (a se vedea art.48 şi 50 din Codul penal).

6. Normele juridice au un caracter volitiv, la originea elaborării lor găsindu-se voinţa umană, aceasta, spre deosebire de legile naturii care au un caracter obiectiv, manifestându-se independent de voinţa şi acţiunea oamenilor. Caracterul volitiv al normelor juridice nu înseamnă că ele reprezintă bunul plac al legiuitorului sau că ele ar fi rezultatul arbitrariului acestuia. Dimpotrivă, caracterul volitiv al normelor juridice exprimă faptul că ele sunt elaborate sau consacrate de oameni investiţi cu puterea de a emite norme obligatorii, ţinând totodată seama de existenţa şi cerinţele legilor obiective ale naturii şi societăţii, de realităţile existenţei sociale, contribuind în acest fel la crearea unui echilibru în societate.

7. Fără să epuizăm gama caracterelor ce le sunt atribuite normelor juridice, considerăm că în anumite situaţii, normele juridice pot să prevadă şi să reglementeze apariţia, stingerea sau modificarea unor raporturi sau efecte juridice, care sunt consecinţa unor evenimente ce se produc independent sau relativ independent de voinţa oamenilor cum sunt de pildă decesul, naşterea, accidentele, calamităţile naturale, împlinirea unui termen etc. Fiind prevăzute în normele de drept, apariţia unor asemenea evenimente vor produce efectele juridice stabilite prin normele respective. Trebuie reţinut însă faptul că în unele din aceste situaţii realizarea efectelor juridice nu este în mod absolut independentă de manifestarea de voinţă din partea oamenilor în producerea sau desfăşurarea evenimentului respectiv (de exemplu accidentele, naşterea, suicidul, stabilirea scadenţei unui termen etc.).

1.9.2.2. Ins tuţ ia jur idi că

Instituţiile juridice sunt grupe sau ansamble de norme juridice care au acelaşi obiect de reglementare, o anumită categorie de relaţii sociale, şi aceleaşi funcţii. Diferit de limbajul curent, în care, termenul sau expresia de instituţie juridică are accepţiunea de unitate sau structură de organizare socială - publică constituită în temeiul normelor de drept şi

referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003, confirmat prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003, cu actualizarea denumirilor şi renumerotarea articolelor. Textul Constituţiei României a fost publicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 767 din 31 Octombrie 2003. 119 Popa, N. Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1996, p.157-159.

având ca obiect desfăşurarea unor activităţi cu caracter juridic120, în limbajul de specialitate (juridic) prin instituţie juridică se înţelege, aşa cum am arătat înainte, o grupare unitară, relativ distinctă de norme prin care se reglementează o anume categorie de raporturi sociale sau conduite. În acest sens, putem vorbi de: "instituţia proprietăţii" care este constituită din grupajul de norme care reglementează raporturile de proprietate; "instituţia familiei" care este constituită din grupajul de norme care reglementează raporturile de familie; "instituţia contractelor" care este constituită din grupajul de norme care reglementează relaţiile contractuale etc. De asemenea, în aceeaşi accepţiune, în acelaşi sens trebuie înţelese şi noţiunile sau expresiile: "instituţia pedepsei" sau "instituţia răspunderii" etc.

Se observă că unele din aceste categorii de instituţii, au o sferă mai largă în sensul că în cadrul lor pot fi delimitate subgrupe de instituţii relativ distincte. De pildă, în instituţia proprietăţii pot fi delimitate după anumite criterii, unele instituţii distincte ca de exemplu, după criteriul titularului proprietăţii - instituţia proprietăţii private şi instituţia proprietăţii publice sau, după criteriul bunurilor care fac obiectul proprietăţii - în "instituţia proprietăţii mobiliare" şi respectiv "instituţia proprietăţii imobiliare" etc. De asemenea, "instituţia familiei" poate fi subdivizată în instituţii precum: instituţia "căsătoriei", a "divorţului", a "adopţiei" etc. Instituţia juridică evidenţiază conexiunea de tip sistemic a dreptului. Ea se constituie ca o componentă structurală şi funcţională cu calitatea de subsistem în raport cu sistemul dreptului ca întreg şi ca sistem în raport cu normele care compun instituţia juridică121.

1.9.2.3. Ramura de drept

Ramura de drept este considerată ca fiind elementul de structură cu cea mai mare relevanţă pentru definirea sistemului "drept". Într-o concepţie mai larg acceptată, ramura de drept este constituită dintr-un ansamblu mai larg de norme şi instituţii juridice delimitate într-o entitate structurală relativ distinctă, delimitare realizabilă în funcţie de un grupaj de criterii. Principalele criterii de delimitare a ramurilor de drept sunt însă obiectul şi metoda reglementării.

Obiectul de reglementare al unei ramuri de drept este constituit dintr-un anumit grup de relaţii sociale care au anumite trăsături specifice, distincte faţă de alte categorii de asemenea relaţii122. De pildă, ansamblul relaţiilor care se formează în legătură cu constituirea, repartizarea şi utilizarea mijloacelor băneşti ale statului sunt reglementate de dreptul financiar. Dreptul familiei, la rândul lui, reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile personale şi patrimoniale care izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopţie şi din alte raporturi asimilate de lege, sub unele aspecte, raporturilor de familie. Prin metoda de reglementare se înţelege modul, calea utilizată de către normele juridice pentru a interveni asupra relaţiilor sociale respective, modul în care a conceput legiuitorul să le reglementeze. În acest sens, legiuitorul poate utiliza fie metoda autoritarismului prin care acea reglementare devine imperativă (onerativă sau prohibitivă), fie metoda recomandării prin care indică, recomandă, fără a fi obligatorie acea conduită, fie metoda autonomismului prin care acea reglementare lasă la latitudinea subiecţilor sau părţilor să-şi aleagă conduita pe care o doresc, fie metoda egalităţii juridice a subiectelor, fie metoda subordonării subiectelor.

120 În această accepţiune sunt considerate instituţii juridice: Parlamentul, Ministerul Public, Ministerul Justiţiei, organele judecătoreşti, organele de urmărire penală, avocatura etc. 121 Aceasta chiar dacă delimitarea instituţiei juridice în funcţie de criteriul obiectului de reglementare a normelor care o compun (criteriul naturii sau caracterului raporturilor sociale sau al domeniului supus reglementării) nu poate fi riguros şi strict aplicat deoarece raporturile sociale însăşi sunt în marea lor majoritate de natură complexă în care se împletesc şi integrează elemente specifice unor sfere distincte ale existenţei sociale: patrimoniale, nepatrimoniale, administrative, organizatorice, procedurale. De aceea, delimitarea strictă şi riguroasă a unor instituţii juridice după criteriul naturii raporturilor sociale supuse reglementării acelor norme nu este întotdeauna posibilă şi comportă un anumit grad de relativitate (a se vedea Sida, A., op.cit., p.61, 62). 122 Boar, Ana, op.cit., p.98.

Înainte de a prezenta ramurile dreptului, vom prezenta cele două mari diviziuni generale ale dreptului şi anume "dreptul public" şi "dreptul privat". În mod tradiţional, dreptul pozitiv (dreptul obiectiv) este divizat în două mari ramuri fundamentale: pe de o parte, dreptul public, care reglementează raporturile dintre stat şi particulari, iar pe de altă parte dreptul privat care reglementează raporturile dintre particulari. Fără îndoială, diviziunea aceasta nu este absolută, iar distincţia dintre raporturile de drept public şi cele de drept privat nu este chiar atât de netă şi tranşantă. Aceasta datorită faptului că, pe măsură ce raporturile (sociale în general şi juridice în special) dintre oameni devin tot mai complexe, în orice raport juridic dintre particulari intervine şi o componentă de drept public123, ţinând de interesul mai mult sau mai puţin pregnant al statului de a ţine sub control aceste raporturi (fie şi numai pentru a menţine ordinea publică şi a împiedica instaurarea anarhiei), iar pe de altă parte, în multe dintre raporturile juridice de subordonare statornicite între stat şi particulari intervin adesea, elemente specifice dreptului privat, în care statul îşi pierde “privilegiul” de deţinător al puterii şi revine pe picior de egalitate cu simplul particular (fie şi numai pentru a împiedica sau îngrădi abuzurile). Dinamica vieţii sociale a avut drept consecinţă şi dezvoltarea dreptului public, care a absorbit domenii aparţinând anterior dreptului privat124. În acest sens, semnificativă este de exemplu transformarea dreptului comercial, ramură a dreptului privat în "drept economic", aparţinând dreptului public, dar şi apariţia unor alte ramuri, ca de pildă "dreptul securităţii sociale".

În afara diviziunii generale în drept public şi drept privat, o altă importantă distincţie este aceea între dreptul intern, cuprinzând normele aplicabile în relaţiile interne în cadrul unui anumit stat şi dreptul internaţional, cuprinzând normele aplicabile relaţiilor dintre state. Normele aparţinând dreptului internaţional au un caracter consensual, formându-se în principal prin acordul statelor, care sunt apoi şi destinatarii lor, sau pe cale cutumiară ca de exemplu, uzanţele diplomatice. În afara acestui drept internaţional public există însă şi un drept internaţional privat care este o ramură a dreptului intern a statului care reglementează situaţia juridică şi capacitatea persoanelor fizice sau juridice străine, care nu au cetăţenia respectiv naţionalitatea statului respectiv125.

Sistemul dreptului126 include în cadrul celor două diviziuni generale (drept public şi drept privat) ramuri de drept127 care grupează norme juridice după criteriile enunţate anterior. Astfel, în cadrul dreptului public sunt cuprinse următoarele ramuri: dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal, dreptul procesual penal, dreptul procesual civil şi dreptul internaţional public. În cadrul dreptului privat sunt cuprinse următoarele ramuri: dreptul civil, dreptul familiei, dreptul comercial, dreptul muncii, dreptul internaţional privat128.

123 De pildă, statul poate fi subiect atât pentru raporturi de drept public cât îi pentru raporturi de drept privat, la care nu participă în calitate de deţinător al puterii, ci pe poziţie de egalitate cu celelalte subiecte, cum este de exemplu cazul în care încheie contracte care au ca obiect bunuri din domeniul său privat. Simetric, persoanele fizice pot fi subiecte de drept public, de pildă, atunci când îşi exercită drepturile electorale. 124 Boar, Ana, op. cit., p. 100. 125 Ibidem, p.101 126 În configurarea sistemică a dreptului în norme-instituţii-ramuri de drept opiniile nu sunt unitare. De pildă, Djuvara, M., în op. cit., p. 43-56 a introdus şi un alt criteriu metodologic şi anume, conceptul de "diviziuni generale ale dreptului" în înţelesul de structuri configurative-perechi, cu o sferă de generalitate mai largă decât "ramurile de drept" precum, drept intern-drept extern, drept privat-drept public etc., fiecare dintre aceste diviziuni fiind compusă din ramuri specifice acelei diviziuni. Criteriile acestor diviziuni macrostructurale sau de clasificare generală a dreptului sunt: sfera sau domeniul naţional-intern şi cel extern (internaţional); cel al conţinutului şi formei imperativităţii juridice; şi cel al calităţii subiectelor raporturilor juridice respective. 127 Ramurile dreptului şi denumirea lor nu sunt unitar constituite şi formulate în toate sistemele naţionale ale dreptului. Există în diversele sisteme naţionale câteva ramuri care, le identificăm unitar formulate (ca de pildă, dreptul civil, dreptul penal, dreptul constituţional, dreptul administrativ etc.), cu toate că, de la sistem la sistem, există în conţinutul concret al normelor şi instituţiilor care le compun, diferenţe uneori notabile. 128 Diferitele instituţii juridice care sunt cuprinse în una sau alta din ramurile dreptului se pot grupa şi desprinde apoi ca ramuri distincte. Aşa s-a întâmplat în cazul dreptului comercial, desprins din dreptul civil, dar şi a unor

Având in vederea complexitatea şi dinamica reglementărilor care se referă la instituţiile familiei şi ale protecţiei copilului ne vom apleca, atunci când vom considera necesar, şi asupra altor ramuri în legătură cu aceste instituţii - în principal dreptul constituţional, dreptul civil, dreptul penal.

1.9.3. Izvoarele formale ale dreptului

Privitor la înţelesul termenului de izvor de drept, în limbaj juridic se face distincţia între izvoarele materiale (sociale sau izvoare reale) ale dreptului - care reprezintă - "voinţa clasei dominante" în societate, determinată de condiţiile materiale de existenţă socială129 - şi izvoarele formale ale dreptului, reprezentând formele specifice în care se exprimă normele dreptului.

În general noţiunea de izvor al dreptului este pusă în legătură cu activitatea de creare, de elaborare a dreptului, prin care puterea de stat fie că formulează direct, nemijlocit, normele sub forma unor acte normative numite izvoare directe sau creatoare (categorie în care au fost incluse legea - legi, decrete, hotărâri etc. emanând de la autoritatea publică, şi obiceiul sau cutuma creată în mod spontan în cadrul colectivităţii respective); fie că recunoaşte această valoare unor norme create, formulate pe alte căi - precedentul judiciar şi doctrina, numite izvoare indirecte. Distincţia trebuie însă nuanţată, deoarece fie că au fost în mod expres sau nu recunoscute ca izvoare de drept, atât jurisprudenţa cât şi doctrina au avut şi au în continuare un rol, deloc neglijabil de creare a unor norme juridice noi, concurând prin aceasta autoritatea legii. Prin interpretare, elaborarea unor principii, analogii etc. "acestea contribuie la adaptarea permanentă a dreptului, la evoluţia relaţiilor în reglementarea cărora intervine, menţinându-i un caracter dinamic ce ar putea fi pus în pericol prin aplicarea mecanică a unor texte considerate fixe, sacrosante"130.

Prin izvor formal (aspect care ne interesează în acest curs) înţelegem forma specifică pe care o îmbracă norma juridică elaborată de un anumit factor competent al puterii. Izvoarele formale pot fi clasificate după mai multe criterii: după criteriul ierarhiei organului de stat care emite norma; după domeniul pe care îl reglementează; după ierarhia forţei juridice a actului normativ respectiv; după procedura sau tehnica legislativă prin care este elaborată; etc.

1.9.3.1. Legea în sens larg (actele norma ve) Legea şi actele normative în general, fără a înlătura total cutuma, au devenit principala

formă de exprimare a normelor juridice. Legea, în accepţiunea ei de creaţie deliberată, conştientă, a unor organe speciale (având astfel, un anumit caracter tehnic), supusă publicităţii, cu aplicabilitate generală a existat din cele mai vechi timpuri131. Din acele vremuri îndepărtate ni s-a transmis o definiţie dată legii de filosoful stoic grec Crisip. Acesta a definit legea ca fiind "regina tuturor lucrurilor divine şi umane, criteriul justului şi al injustului; iar pentru cei care sunt chemaţi de natură la viaţa civilă, adică a cetăţii, a comunităţii îi învaţă ceea ce trebuie să facă şi le interzice ceea ce nu trebuie să facă"132. ramuri mai recent constituite ca, dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul asigurărilor sociale. Despre aceste din urmă ramuri s-a menţionat că ele îmbină trăsături de drept public şi de drept privat. Procesul de desprindere a noii ramuri de drept continuă (ca urmare a dinamicii şi nevoilor vieţii sociale actuale) prin constituirea, de exemplu, a dreptului ecologic sau dreptului mediului.

129 Mureşan, M., Drept civil. Partea generală, Ed. Cordial LEX, Cluj-Napoca, 1996, p. 27. 130 Ibidem. 131 Printre importantele monumente legislative ale antichităţii amintim: Legea sau Codul lui Hammurabi din Babilon (sec. al XVIII-lea î.e.n.), Legile lui Bokoris în Egipt (sec. VIII î. e. n.) Legile lui Solon (sec. al VII-lea î.e.n.), Legile lui Moise la evrei, Legea celor 12 Table, în Roma antică (sec. al V-lea î.e.n.), Legile lui Dracon, în Grecia antică (sec. al V-lea î.e.n.), Legile lui Manu, în India (sec. al III-lea î.e.n.). 132 Giorgio del Vecchio, op. cit., p. 229.

1.9.3.2. Legea în sens restrâns

În categoria legii (în sens restrâns)133, prin care înţelegem actele normative adoptate de organul legislativ (Parlamentul), organ reprezentativ în societăţile democratice, constituit din reprezentanţii aleşi de către cetăţeni, după o anumită procedură134, după criteriul ierarhiei organului de stat care emite norma, distingem următoarele forme: legile constituţionale, legile organice, legile ordinare, codurile de legi, actele cu putere de lege din care fac parte decretele-legi, ordonanţele guvernamentale şi unele acte internaţionale (tratate, convenţii, acorduri etc.) ratificate de organul legislativ suprem.

Legile constituţionale - în legile constituţionale se încadrează şi legile de revizuire a Constituţiei - art. 73 alin. (1) din Constituţia României. Deosebirea esenţială între Constituţie şi legile constituţionale - sub aspect formal - o constituie împrejurarea că legile constituţionale (de revizuire a Constituţiei) sunt adoptate de către Parlament, în timp ce Constituţia este adoptată de Adunarea Constituantă. Constituţia României (2003): Categorii de legi – Art. 73: (1) Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare; (2) Legile constituţionale sînt cele de revizuire a Constituţiei; (3) Prin lege organică se reglementează: a) sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente; b) organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice; c) statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora; d) organizarea şi desfăşurarea referendumului; e) organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; f) regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al stării de război; g) regimul stării de asediu şi al celei de urgenţă;135 h) infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora; i) acordarea amnistiei sau a graţierii colective; j) statutul funcţionarilor publici; k) contenciosul administrativ; l) organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi; m) regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii; n) organizarea generală a învăţământului; o) organizarea administraţiei locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală; p) regimul general privind raportul de muncă, sindicatele şi protecţia socială; r) statutul minorităţilor naţionale din România; s) regimul general al cultelor; t) celelalte domenii pentru care, în Constituţie se prevede adoptarea de legi organice.

Constituţia sau legea fundamentală, implicit legile constituţionale, au forţa juridică superioară tuturor celorlalte legi şi acte normative subordonate legii. Astfel, toate organele statului - inclusiv parlamentul, şeful statului sau guvernul - sunt ţinute să respecte Constituţia 133 Termenul de lege poate fi utilizat, aşa cum s-a arătat - într-un sens larg, înţelegând prin acesta toate actele normative care emană de la autoritatea publică - legi, decrete, hotărâri, regulamente etc. Într-un sens restrâns, prin termenul de lege se pot desemna doar actele normative adoptate de organul legislativ, Parlament. Distincţia dintre aceste două accepţiuni motivează clasificarea cea mai generală a actelor normative în legi şi acte normative subordonate legii.

134 Boar, Ana, op. cit., p. 142. 135 Potrivit prevederilor art. 1, 2, 3 ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 publicată în M. Of.

al României nr. 22, Partea I, 21 ianuarie 1999 - starea de asediu şi starea de urgenţă sunt definite ca fiind măsuri excepţionale care se instituie în cazuri determinate de apariţia unor pericole grave la adresa apărării ţării şi siguranţei naţionale sau democraţiei constituţionale ori pentru prevenirea, limitarea şi înlăturarea urmărilor unor dezastre. Starea de asediu reprezintă ansamblul de măsuri cu caracter politic, militar, economic şi social, care se instituie în anumite zone sau pe întregul teritoriu al ţării, în scopul creşterii capacităţii de apărare a ţării, în situaţia iminenţei unei acţiuni îndreptate împotriva suveranităţii, independenţei, unităţii statului sau integrităţii teritoriale. Starea de urgenţă reprezintă ansamblul de măsuri cu caracter politic, economic, social şi de ordine publică, instituit în întreaga ţară sau în anumite zone ori în unele unităţi administrativ teritoriale, în urătoarele situaţii: 1. existenţa unei ameninţări la adresa siguranţei naţionale sau democraţiei constituţionale, ceea ce face necesare apărarea instituţiile statului de drept şi menţinerea sau restabilirea stării de legalitate; 2. iminenţa producerii ori producerea unor dezastre, ceea ce face necesare prevenirea, limitarea şi înlăturarea efectelor acestora.

iar modificarea acesteia este posibilă numai în condiţiile şi cu procedurile stabilite de Constituţia însăşi. TITLUL VII Revizuirea Constituţiei: Iniţiativa revizuirii – Art. 150: (1) Revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de Preşedintele României la propunerea Guvernului, de cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot. (2) Cetăţenii care iniţiază revizuirea Constituţiei trebuie să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin 20.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative. Procedura de revizuire – Art. 151: (1) Proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat, cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere. (2) Dacă prin procedura de mediere nu se ajunge la un acord, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, hotărăsc cu votul a cel puţin trei pătrimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. (3) Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire. Limitele revizuirii – Art. 152: (1) Dispoziţiile prezentei Constituţii privind caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii. (2) De asemenea, nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora. (3) Constituţia nu poate fi revizuită pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă şi nici în timp de război.

Legile organice - Legile organice constituie acea categorie de legi care în anumite sisteme juridice ocupă un loc intermediar între legile constituţionale şi cele ordinare, datorită obiectului lor de reglementare şi a unei proceduri de adoptare diferită de a legilor ordinare. Astfel, aşa cum reiese din prevederile art. 73, intră în categoria legilor organice acele legi care reglementează sistemul electoral, organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente, organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice, organizarea şi desfăşurarea referendumului etc. Potrivit art. 76 al Constituţiei, legile organice se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei camere, în timp ce legile ordinare şi hotărârile se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare cameră. Constituţia României - Adoptarea legilor şi hotărârilor – Art. 76: (1) Legile organice şi hotărârile privind regulamentele Camerelor se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere; (2) Legile ordinare şi hotărârile se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră; (3) La cererea Guvernului sau din proprie iniţiativă, Parlamentul poate adopta proiecte de legi sau propuneri legislative cu procedură de urgenţă, stabilită potrivit regulamentului fiecărei Camere.

Legile ordinare - legile ordinare sunt toate celelalte legi adoptate de organul legiuitor suprem, după procedura stabilită în Constituţie. Ele reglementează diverse domenii şi raporturi sociale, distincte de cele pe care le reglementează Constituţia şi legile organice. Astfel, obiectul de reglementare al legilor ordinare este constituit din acele categorii de raporturi sociale pe care Constituţia sau legile organice le lasă în seama legiferării prin procedura ordinară sau pe care legiuitorul le apreciază a fi "cele mai importante" şi de competenţa sa în temeiul calităţii sale de organ legislativ suprem136.

În categoria legilor ordinare se încadrează şi codurile de legi. Codurile grupează, "într-o formă sistematizată, într-un singur corp, toate (sau cât mai multe dintre ele) reglementările aplicabile unui anumit domeniu (indicat, de regulă, prin chiar denumirea codului)137 precum: Codul civil, Codul familiei, Codul comercial, Codul vamal, Codul muncii, Codul penal, Codul de procedură civilă, Codul de procedură penală etc. În legătură cu demersul reformator

136 Sida, A., op. cit. p. 152. 137 Mureşan, M., op. cit., p. 29

al justiției din Romania trebuie menționate reglementările privind mica reformă a justiței138 și faptul că suntem în așteparea întrării în vigoare a noilor coduri civile și penale precum și codurile de procedură corespondente139.

1.9.3.3. Alte acte norma ve cu for ţă jur idi că echi val ent ă legi i Pe lângă categoriile menţionate în accepţiunea restrânsă a termenului de lege sunt cuprinse şi câteva acte normative cu denumiri diferite dar cu putere de lege (cu forţă juridică echivalentă legii) care sunt elaborate însă de alte structuri de putere dar însuşite şi adoptate într-o formă sau alta de către organul legislativ suprem. Acestea sunt: decretele-legi, ordonanţele guvernamentale, unele acte internaţionale (tratate, convenţii, acorduri) ratificate de organul legislativ.

Decretul-lege - în anumite situaţii excepţionale (tranzitorii sau marcate de evenimente deosebite datorate războaielor, revoluţiilor, calamităţilor naturale etc.), când din anumite motive organul legiuitor (parlamentul) nu a funcţionat în condiţii normale şi nu s-a putut întruni spre a adopta legi (fie că s-a găsit în imposibilitatea de a legifera în procedura obişnuită, fie că a fost desfiinţat de cauze sau împrejurări speciale), pot constitui acte normative cu putere de lege cele edictate de anumite organe executive (guvern, autorităţi militare etc.) sau organe provizorii de conducere a statului (ca de exemplu, Consiliul Provizoriu de Uniune naţională - C. P. U. N. - până la alegerile din 1990). În general, aceste acte normative cu putere de lege poartă denumirea de Decrete-legi. Recunoaşterea unei asemenea puteri de a legifera executivului poate fi justificată numai de circumstanţe excepţionale care împiedică funcţionarea organului legislativ ales, atunci când se impune cu necesitate luarea unor măsuri care interesează ordinea publică, siguranţa sau apărarea naţională, pentru că este cunoscut faptul că transformarea guvernării prin decrete-legi "într-o situaţie de durată, cu caracter de permanenţă constituie o ameninţare pentru o societate democratică, un semn de instaurare a unui regim autoritar, dictatorial"140.

De regulă (mai ales acele care constituie o ameninţare, în sensul celor prezentate mai sus) au o existenţă efemeră, fiind abrogate sau înlocuite cu legi ordinare de îndată ce organul legiuitor se poate întruni şi poate legifera; altele însă pot rămâne în vigoare timp foarte îndelungat (aşa cum sunt de pildă, Decretul-lege nr. 319/1944 privind dreptul la moştenire al soţului supravieţuitor, sau Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare).

Ordonanţele guvernamentale - acestea sunt şi ele izvoare de drept de aceeaşi natură ca şi decretele-legi dar de altă origine şi mod de consacrare juridică. Astfel, Parlamentul poate delega executivului, pentru o anumită perioadă determinată, puterea de a adopta acte normative cu forţă de lege, legea de abilitare trebuind să stabilească în mod obligatoriu domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe. Constituţia României - Actele Guvernului – Art. 108: (1) Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe; (2) Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor; (3) Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele şi în condiţiile prevăzute de aceasta; (4) Hotărârile şi ordonanţele

138 Legea nr. 202 din 25 octombrie 2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în M. Of., Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, data intrării in vigoare 28 noiembrie 2010.

139 Legea nr. 286 din 17 iulie 2009 privind Codul penal, publicată în M.Of., Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009; Legea nr. 287 din 17 iulie 2009 privind Codul civil, publicat în M. Of., Partea I, nr. 511 din 24 iulie 2009; Legea nr. 134 din 1 iulie 2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în M.Of., Partea I, nr. 485 din 15 iulie 2010, data intrării in vigoare 18 ianuarie 2011; Legea nr. 135 din 1 iulie 2010 privind codul de procedură penală din 1 iulie 2010, publicată în M. Of., Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010, data intrării in vigoare 18 iulie 2011. 140 Boar, Ana, op. cit. p. 149.

adoptate de Guvern se semnează de primul ministru, se contrasemnează de miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare şi se publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistenţa hotărârii sau a ordonanţei. Hotărârile care au caracter militar se comunică numai instituţiilor interesate; Delegarea legislativă – Art. 115; (1) Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice; (2) Legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe; (3) Dacă legea de abilitare o cere ordonanţele se supun aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative, până la împlinirea termenului de abilitare. Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor ordonanţei; (4) Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora; (5) Ordonanţa de urgenţă întră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al României. Camerele, dacă nu se află în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau, după caz, de la trimitere. Dacă în termen de cel puţin 30 de zile de la depunere, Camera sesizată nu se pronunţă asupra ordonanţei, aceasta este considerată adoptată şi se trimite celeilalte Camere care decide de asemenea în procedură de urgenţă. Ordonanţa de urgenţă cuprinzând norme de natura legii organice se aprobă cu majoritatea prevăzută la articolul 76 aliniatul (1); (6) Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiile fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietatea publică; (7) Ordonanţele cu care Parlamentul a fost sesizat se aprobă şi se resping printr-o lege în care vor fi cuprinse şi ordonanţele ale căror efecte au încetat potrivit aliniatului (3); (8) Prin legea de aprobare sau de respingere se vor reglementa, dacă este cazul, măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a ordonanţei.

Actele internaţionale - Unele tratate, convenţii, acorduri etc. pot fi asimilate legilor din perspectiva forţelor lor juridice, în acest sens, având acelaşi grad cu legile ordinare, cu condiţia ca acestea să fie ratificate de către organul legislativ intern. Privitor la forţa juridică a actelor internaţionale este necesar să facem următoarea precizare: "... în privinţa statului însăşi tratatele au o forţă juridică superioară, ele neputând fi modificate de unul din statele semnatare în mod unilateral aşa cum poate fi modificată o lege internă. Aceasta este o consecinţă a dublului caracter al tratatelor, care constituie în acelaşi timp un contract, o convenţie între state şi o lege, respectiv aceea prin care a fost ratificat"141.

În contextul tendinţelor actuale de integrare la diferite nivele internaţionale, unor norme juridice rezultate din tratate sau alte acte internaţionale li se recunoaşte chiar o forţă superioară legilor interne ale statelor. Constituţia României - Tratatele internaţionale privind drepturile omului – Art. 20 (1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte; (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

Prezentând o însemnătate deosebită pentru relaţiile dintre state, tratatele au format obiectul unei preocupări susţinute în cadrul dreptului internaţional. S-a apreciat că „Dreptul tratatelor reprezintă unul dintre capitolele cele mai importante ale dreptului internaţional deoarece cuprinde principiile şi regulile esenţiale, de formă, şi de fond care reglementează tratatele internaţionale, mijlocul principal prin care statele îşi manifestă astăzi voinţa de a crea

141 Ibidem, p. 147.

raporturi juridice"142. Dată fiind extraordinara varietate a înţelegerilor internaţionale prezintă importanţă definiţia stabilită prin art. 2 al Convenţiei de la Viena, semnată la 23 mai 1969 şi care a intrat în vigoare la 27 ianuarie 1980, după ratificarea ei de 35 de state, în conformitate cu care prin tratat se înţelege „un acord internaţional încheiat în scris între state şi guvernat de dreptul internaţional, fie că este consemnat într-un instrument unic, fie în două sau mai multe instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea sa particulară".

Există o mare varietate a tratatelor, în acest sens, alături de termenul generic folosit, se utilizează termeni ca: acord, convenţie, declaraţie, protocol, act, act final, pact, cartă, concordat, agrement, aranjament, memorandum etc.

Între încercările de clasificare în materie, amintim: „tratate contracte" - prin care se realizează o operaţiune juridică şi „tratate legi" - care stabilesc reguli de drept; tratate bilaterale şi tratate colective sau multilaterale, în funcţie de numărul statelor participante; tratate propriu-zise şi acorduri în formă simplificată având în vedere diferenţele de procedură dar şi anumite domenii sau categorii de raporturi interstatale ş.a.

Tratatul internaţional exprimă întotdeauna acordul de voinţă al statelor şi nu un act unilateral. Postura sa de izvor formal al dreptului poate fi reţinută numai în măsura în care el conţine reguli generale referitoare la o categorie nedeterminată de persoane. Elaborarea şi perfectarea tratatelor internaţionale reprezintă un proces complex, ce se desfăşoară pe parcursul mai multor faze, în cadrul cărora intervin diferite autorităţi ale statului. în acest sens distingem: negocierea; redactarea, adoptarea şi semnarea tratatului; ratificarea; înregistrarea. Astfel, fără a putea insista asupra acestui proces, relevăm importanţa şi semnificaţia ratificării (acceptare, aprobare, aderare), „prin care se înţelege, după caz, actul internaţional astfel denumit prin care un stat stabileşte, pe plan internaţional, consimţământul său de a fi legat printr-un tratat" - art. 2 lit. b) din Convenţia de la Viena.

Cu privire la efectele tratatelor internaţionale, Convenţia de la Viena prevede că „orice tratat în vigoare leagă părţile şi trebuie să fie executat de ele cu bună credinţă". O parte nu poate invoca dispoziţiile dreptului său intern pentru a justifica neexecutarea unui tratat, excepţie făcând în acest sens situaţia prevăzută de art. 46 din Convenţie, când consimţământul unui stat legat printr-un tratat a fost exprimat cu violarea unei dispoziţii a dreptului intern. Situaţia mai sus amintită constituie viciu de consimţământ şi atrage nulitatea tratatului în cauză. Alte vicii de consimţământ reţinute de Convenţie şi care atrag aceeaşi sancţiune sunt: eroarea, dolul, coruperea reprezentantului unui stat, constrângerea exercitată asupra unui stat prin ameninţarea sau folosirea forţei. De asemenea, „este nul orice tratat care, în momentul încheierii sale, este în conflict cu o normă imperativă a dreptului internaţional. în sensul prezentei convenţii, o normă a dreptului internaţional general este o normă acceptată şi recunoscută de comunitatea internaţională £ statelor -în ansamblul ei, drept normă de la care nu este permisă nici o derogare şi care nu poate fi modificată decât printr-o nouă normă a dreptului internaţional având acelaşi caracter" (art. 53). în România, Legea nr. 4/1991 privind încheierea şi ratificarea tratatelor stabileşte competenţele în materie, sfera tratatelor internaţionale care sunt supuse Parlamentului pentru ratificare prin lege, o serie de dispoziţii referitoare la iniţierea, negocierea şi semnarea tratatelor, rolul Ministerului Afacerilor Externe, ca organ specializat prin care guvernul asigură coordonarea şi politica unitară în acest domeniu ş.a. Constituţia României prevede în art. 91 alin. 1 că „Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de Guvern şi le supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil. Celelalte tratate şi acorduri internaţionale, se aprobă sau se ratifică potrivit procedurii stabilite prin lege".

142 N. Ecobescu, V. Duculescu, ”Dreptul tratatelor”, Ed. Continent XXI, Bucureşti, 1995, p. 11.

1.9.3.4. Acte norma ve subor donat e legi i

Activitatea legislativă (de elaborare a legilor) nu poate acoperi (şi nici nu trebuie să cuprindă) integral sfera activităţilor normative. Raporturile, conduitele, acţiunile, procedurile etc., altele decât legile mai sus menţionate, sunt normate din punct de vedere juridic dar nu neapărat prin legi. Aplicarea în practică a acestora implică intervenţia şi a altor organe ale statului, care, potrivit competenţei ce le este stabilită prin lege adoptă acte cu caracter normativ, pe baza şi în vederea executării legilor. În funcţie de sistemele juridice naţionale, actele normative subordonate legii au forme şi denumiri diferite. În România, în funcţie de organul care le emite, aceste acte normative se clasifică în: acte ale şefului statului, numite de regulă decrete. Ele sunt în principiu acte concrete, individuale, concretizate în numiri sau rechemări din funcţie, avansări în grad etc. Aceste acte pot avea şi caracter general, impersonal; acte ale Guvernului, numite hotărâri şi ordonanţe, acte ale organelor centrale ale puterii executive, ministere, miniştri, conducătorii altor organe centrale etc. numite ordine, instrucţiuni, decizii şi alte asemenea acte cu caracter normativ; acte normative emise de autorităţile administraţiei locale concretizate în hotărâri ale consiliilor locale, dispoziţii ale primarilor, ordine ale prefecţilor etc. Acestor categorii de izvoare ale dreptului le sunt caracteristice trăsături ce definesc următoarele cerinţe: să fie în conformitate cu Constituţia şi legile, în înţelesul de a nu cuprinde reglementări sau dispoziţii contrare; să nu aibă ca obiect de reglementare domenii sau raporturi care sunt de domeniul legii; să fie emise în limitele competenţei materiale şi teritoriale ale organului de stat respectiv; să respecte ierarhia forţei juridice a actelor normative superioare; să respecte procedura legală a elaborării şi adoptării lor.

Trebuie să menţionăm că intră în categoria izvoarelor de drept numai actele cu caracter normativ, generice (numai cele care prin conţinutul lor stabilesc sau reglementează conduite, raporturi, drepturi şi obligaţii etc. la modul generic şi nu de caz sau speţă, concrete), subordonate legii nu şi actele de aplicare individuală ale organelor respective. Contractul normativ - acest izvor de drept a constituit şi poate constitui un izvor de drept cu o sferă mai restrânsă şi de aceea secundară. Nu orice contract poate dobândi calitatea de izvor de drept ci, doar contractul normativ, adică acel acord prin care părţile stabilesc conduite, acţiuni, drepturi şi obligaţii etc. cu caracter generic şi nu concret determinate143. În această categorie de izvoare pot fi cuprinse de exemplu, contractul colectiv de muncă (deosebit de contractul de muncă concret) dar şi alte forme de contracte normative, ca de pildă: diversele convenţii, acorduri, tratate internaţionale dintre state sau, în domeniul dreptului intern, diversele forme ale acordurilor, înţelegerilor sau convenţiilor colective economice, politice sau de altă natură cu caracter normativ, încheiate în temeiul legilor în vigoare144.

Unele acte normative ale organismelor sau organizaţiilor nestatale - Validitatea normelor145, modul specific de a exista al acestora nu este însă determinată în exclusivitate de acest criteriu formal al exprimării lor într-o formă acceptată ca izvor de drept, ci rezultă din îmbinarea a trei elemente: cel formal, cel de efectivitate şi acela de legitimitate146. În teoria modernă a dreptului se consideră că "validitatea formală a normei juridice face să se nască o prezumţie de legitimitate şi de efectivitate, constituind un element hotărâtor pentru producerea efectelor urmărite de norma respectivă"147. Astfel, şi actele cu caracter normativ, generice,

143 Sida, A., op. cit. p. 157. 144 Potrivit art. 969 Cod Civil "Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante" 145 Prin validitate se înţelege calitatea ataşată normei de a satisface condiţiile necesare pentru a produce efectele juridice urmărite de autorii ei. 146 Boar, Ana, op.cit., p.119 - 123. 147 Ibidem, p. 136.

emise de organisme sau organizaţii nestatale cum sunt asociaţiile, fundaţiile, cluburile sportive, Comitetul Olimpic şi Sportiv Român, societăţile, cultele etc. sunt izvoare de drept. Organizarea şi activitatea acestor organisme sau organizaţii nestatale se desfăşoară de regulă în temeiul unor acte normative proprii - acte de constituire, statute, regulamente etc., emise în baza şi cu respectarea unor legi sau a altor acte normative statale. Din momentul în care actele organizaţiilor sociale nestatale sunt recunoscute de puterea de stat - obţinând astfel forţă juridică, ele devin norme juridice.148

1.9.3.5.Izvoarele dreptului comunitar

1.Izvorul primar sau originar îl constituie tratatele constitutive (tratatul de la Paris şi tratatele de la Roma) care au pus bazele Uniunii Europene; tratatele de aderare ale statelor membre la Uniune; diferitele protocoale, conven ţii, documente anexe la aceste tratate, pe care Curtea le-a caracterizat ca având „aceeaşi forţă imperativă".

2. Izvorul derivat constă în actele instituţiilor comunitare. Între acestea se regăsesc: a) Deciziile şi regulamentele - Deciziile generale şi regulamentele au caracter de generalitate şi obligativitate. Deciziile generale şi regulamentele se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene şi se impun în totalitatea dispoziţiilor lor instituţiilor comunitare, statelor membre, autorităţilor şi cetăţenilor acestora. între aceste două categorii de izvoare există deosebirea că, în timp ce deciziile generale emană numai de la Comisie, regulamentele pot fi emise fie de Consiliu, fie de Comisie; b) Recomandările şi directivele - Articolul 14 CECA stabileşte că „Recomandările sunt obligatorii pentru atingerea scopurilor pe care le desemnează, dar lasă destinatarilor alegerea mijloacelor proprii de atingere a acestor scopuri", iar art. 189 CEE şi art. 161 CEEA caracterizează directivele ca fiind actul ce leagă toate statele membre destinatare în ceea ce priveşte rezultatul de atins lăsând, în acelaşi timp, instanţelor naţionale competenţa privitor la formă şi mijloace; c) Avizele nu obligă nici destinatarul, nici autorul, scăpând controlului jurisdictional. Totuşi, aceste avize, care emană de la Consiliu sau de la Comisie pot produce efecte juridice. Avizele motivate ale Comisiei sau avizele conforme ale Consiliului produc astfel de efecte; d) Acte atipice, cum ar fi rezoluţii ale Consiliului, comunicări ale Comisiei, decizii ale reprezentanţilor statelor membre în cadrul Consiliului, declaraţii comune sub semnătura preşedinţilor celor trei instituţii - Consiliul, Comisia, Parlamentul.

3. Jurisprudenţa este, la rândul ei, izvor de drept comunitar. Caracterul de izvor de drept al jurisprudenţei se datorează poziţiei ocupate de Curte de asigurare a respectului dreptului comunitar, faptului că doar Curtea dă interpretare cu caracter autentic, fapt ce constituie premisa asigurării omogenităţii şi coerenţei sistemului şi construcţia „acquis"-ului comunitar.149. Prioritatea (primatul) dreptului Uniunii Europene - Tratatele Uniunii Europene şi dreptul derivat, adoptat de către instituţiile europene, pe baza tratatelor au prioritate faţă de dreptului statelor membre. Principiul priorităţii dreptului comunitar al UE asupra dreptului naţional al Statelor membre a fost consacrat de către jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care 1-a definit, sistematic, drept un principiu fundamental inerent naturii particulare a Uniunii Europene. Faptul că principiul primatului nu a fost înscris în tratatele Uniunii Europene nu modifică cu nimic existenţa acestui principiu fundamental instituit prin jurisprudenţa în vigoare a Curţii de Justiţie, şi înscris, în sfârşit, în Tratatul de la Lisabona.150

148 Ceterchi, I., Craiovean, I., Introducere în teoria generală a dreptului, Editura ALL, Bucureşti, 1998, p. 43. 149 Popa, N., „Teoria Generală a dreptului”, Ediţia 3, Editura C.H.Beek, Bucureşti, 2008, p. 168 şi urm. 150 Voicu, M., „Uniunea Europeană înainte şi după Tratatul de la Lisabona”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 166 şi urm.

1.9.3.6. Alte izvoare ale dreptului. Prac ca judi ci ar ă şi doc trina

În anumite sisteme juridice, practica judiciară şi doctrina au constituit un important izvor de drept (dreptul roman antic, dreptul medieval, dreptul anglo-saxon).

Practica judiciară sau precedentul judiciar (jurisprudenţa) constă din realizarea în concret a relaţiei de imputabilitate stabilită în mod abstract, impersonal, prin norma generală. Ea constă în acumularea de soluţii date de instanţele judecătoreşti a căror valabilitate sau efecte se extind nu numai asupra părţilor în cauză ci devin general - obligatorii şi deci izvoare de drept şi pentru alte cauze similare ulterioare. Încălcarea sau nesocotirea lor poate atrage, de pildă, casarea unei hotărâri judecătoreşti de către instanţa superioară pentru "greşita aplicare a legii"151. Precedentul judiciar şi practica judiciară au avut un rol important ca izvoare ale dreptului de-a lungul istoriei. Pornindu-se de la considerentul că instanţele de judecată cu ocazia soluţionării unor cauze sunt puse în situaţia de a preciza sensul legii când acesta este întunecat, sau de a completa şi suplini lipsa unor reglementări, în numeroase sisteme de drept se admite că o hotărâre judecătorească, mai ales când este dată de instanţele superioare, să devină obligatorie în soluţionarea unor cauze similare viitoare, formându-se în felul acesta o anumită practică judiciară numită şi jurisprudenţă. Uneori hotărârile judecătoreşti conţin alături de dispoziţiile de speţă şi dispoziţiile de principiu, cu caracter general, menite a orienta activitatea viitoare. În felul acesta judecătorii, pe lângă activitatea de aplicare făceau şi opere de creare a dreptului, substituindu-se legiuitorului. Rolul jurisprudenţei nu este acelaşi în toate sistemele de drept. Având o poziţie importantă între izvoarele dreptului în antichitate şi feudalism, rolul ei se diminuează - urmând acelaşi drum ca la cutumei de care este de altfel strâns legată -, pe măsură ce sporeşte ponderea actelor normative, în epoca modernă în ţările de pe continentul european, în timp ce se menţine însă în sistemul dreptului anglo-saxon.152 O poziţie deosebit de importantă continuă să aibă jurisprudenţa ca izvor de drept în ţările care au adoptat sistemul de drept anglo-saxon (Anglia, Statele Unite, Canada şi numeroase ţări fost colonii britanice, membre ale Commonwealth-ului). În prezent, cu privire la practica judiciară ca izvor de drept în ţara noastră, având în vedere că potrivit dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 124 alin. 2 „Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii", sunt de reţinut câteva importante nuanţări. Astfel, art. 147 alin. 4 din Constituţie menţionează că: „Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor". Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept. Aşadar, în măsura în care Curtea Constituţională ar decide că o dispoziţie legală în vigoare ar fi neconstituţională, ea nu ar mai putea fi aplicată de instanţele judecătoreşti pe viitor, ea fiind scoasă din dreptul pozitiv, şi, la cererea părţii interesate, nici în litigiul în care s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate. De asemenea, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, instanţele judecătoreşti pot anula un act administrativ cu caracter normativ, care nu întruneşte condiţiile de legalitate.

În cazul recursului în interesul legii, dezlegarea dată problemelor de drept judecate de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţe, fără ca soluţia să aibă

151 Mureşan, M., op. cit., p. 34 152 Craiovan, I., op. cit., 2009, p. 381.

efect asupra hotărârilor examinate sau asupra părţilor din procesele în care au fost pronunţate. în sfârşit, în caz de casare hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului153.

Mutaţii calitative esenţiale cunoaşte jurisprudenţa, ca izvor de drept în România, odată cu recunoaşterea jurisdicţiei obligatorii a „Curţii Europene a Drepturilor Omului" de către ţara noastră (Legea nr. 30/1994). În acest fel jurisprudenţa C.E.D.O. a devenit în dreptul românesc în temeiul unor texte constituţionale, izvor de drept. Această ratificare a consacrat şi faptul că este vorba de un izvor cu poziţie superioară dat fiind principiul supremaţiei normelor C.E.D.O. asupra dreptului intern. Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu are competenţa de a anula o lege internă. O poate face pe aceasta inoperantă. în situaţia în care C.E.D.O. constată că o normă juridică internă a încălcat un anumit articol din „Convenţia Europeană a Drepturilor Omului", ratificată de către România, statul român are obligaţia să modifice norma respectivă. De aceea, având în vedere că importanţa precedentului în elaborarea deciziilor Curţii este primordială, jurisprudenţa acesteia trebuie temeinic cunoscută, aspect cu privire la care un specialist de marcă afirma: „Jurisprudenţa Curţii Europene este direct aplicabilă în sistemul român de drept; are forţă constituţională şi supra legislativă. Ca atare, autorităţile statale române, confruntate cu aplicarea dispoziţiilor convenţiei şi ale protocoalelor sale adiţionale, vor fi obligate să ţină seama şi să aplice şi soluţiile jurisprudenţiale ale organelor convenţiei generate de acestea, indiferent dacă ele au fost pronunţate în cauze privitoare la România sau, de cele mai multe ori, în cauze privitoare la celelalte state părţi ale convenţiei" (Corneliu Bârsan -Judecător C.E.D.O.). Aspecte în legătură cu care, se remarcă încă, greutatea cu care se renunţă la vechile mentalităţi privind recepţia acestui izvor de drept în România.154

Pentru ţările Uniunii Europene, având în vedere că, sistemul normelor juridice comunitare reprezintă „o ordine juridică proprie, integrată sistemului juridic al statelor membre şi care se impune jurisdicţiilor lor" (Curtea de Justiţie de la Luxemburg), izvoarele dreptului comunitar reprezintă, aşa cum am menţionat, o categorie prioritară.155

Doctrina sau ştiinţa dreptului (opera specialiştilor în drept, numiţi altădată jurisconsulţi) a constituit în anumite perioade un izvor direct de drept. Astăzi doctrina este acceptată cu totul excepţional ca izvor de drept (de pildă Codul civil elveţian în art. 1 alin. 3 prevede că judecătorul se poate inspira din doctrină în soluţionarea unor cauze pentru care nu are text expres de lege). În mod practic şi direct, "doctrina a încetat să constituie izvor de drept atât în sistemul contemporan românesc cît şi a celorlalte sisteme juridice naţionale"156.

1.9.3.7. Obiceiul juridic sau cutuma

Obiceiul juridic sau cutuma este socotit a fi prima formă în care s-au exprimat normele juridice. Sub forma unor tradiţii, moravuri, datini etc., obiceiul a constituit principala modalitate de ordonare a relaţiilor sociale. Ele s-au constituit în mod spontan într-un proces evolutiv, de durată şi au dobândit cu timpul, prin aplicarea lor repetată, autoritate şi forţă general obligatorie. Cutuma a constituit, până la apariţia statului, principala formă a normelor descrise în temeiul cărora se desfăşurau viaţa şi raporturile sociale. Apariţia statului şi apoi a scrisului a făcut ca, o însemnată parte a normelor din sfera obiceiului nejuridic, să fie preluate şi consacrate de puterea de stat, investindu-le cu forţa sa de constrângere. Prin aceasta, o parte din normele "obiceiului nejuridic" devin "juridice", fiind 153 Craiovan, I., op. cit., p. 382 și urm. Cu trimitere la V. M. Ciobanu, ”Tratat teoretic şi practic de procedură civilă”, Editura Naţional, Bucureşti, 1996, vol. l, p. 166-167. 154 Ibidem, cu trimitere la M. Albiei, România şi justiţia europeană, în revista Palatul de Justiţie, nr. 9, 2005. 155 A se vedea supra.Titlul l, cap. 3, pct. 4. 156 Sida, A., p. 158.

desemnate prin termenul cutumă. Această evoluţie de la obiceiul nejuridic la cel juridic a fost caracteristică societăţilor cu ritm lent de transformare157. Cutuma a reprezentat un izvor principal al dreptului de-a lungul antichităţii şi Evului Mediu. În epoca modernă, datorită procesului de codificare, de sistematizare a normelor juridice în legi scrise, grupate pe diferite domenii, rolul ei s-a redus considerabil, mai ales în Europa continentală. Ea a continuat însă să joace un rol important în anumite domenii particulare precum: comerţul internaţional, îndeosebi în comerţul maritim internaţional pentru care regulile juridice sunt cuprinse în aşa numitele "uzanţe", ca şi în dreptul internaţional în general. În dreptul penal, principiul legalităţii incriminării158 "a pus capăt recunoaşterii cutumei ca izvor de norme juridice penale"159. Obiceiul continuă să existe şi în societatea modernă şi contemporană „luând însă forma juridică într-o formă foarte restrânsă”160 . În societatea noastră, azi, chiar în ramurile pentru care ea este considerată izvor de drept, cutuma este pe punctul de a dispare, sau "se menţine cu titlu de excepţie"161, cu rol subsidiar, subordonat, în sensul că se aplică doar pentru a suplini sau completa legea162.

1.9.3.8. Regulile convieţuirii sociale

O categorie de norme, asemănătoare într-un fel cu obiceiurile, dar şi de normele morale o formează categoria normelor de convieţuire. Acestea includ normele protocolare, de politeţe, de curtoazie care pot contribui la întreţinerea raporturilor interumane - în categoria acestor norme sunt incluse „diferite reguli de cultură, igienă de bunăvoinţă şi comportament civilizat, formate sub presiunea grupului”163. Normele deontologice sau de deontologie profesională sunt cuprinse şi ele în această categorie – acestea depind de „uzaje mai mult decât de morală şi de drept, nu sunt o creaţie imediată a unei organizaţii, ci se formează treptat spontan – la un moment dat, ele pot fi colectate şi însuşite de o manieră activă printr-o instrucţiune anume, înscrise într-un statut etc.”164. Importanţa normelor de convieţuire socială reiese şi din faptul că acestea pot constitui în anumite situaţii şi limite, ca şi normele cutumiare, izvoare indirecte şi subsidiare de drept - aceasta însă numai când legea se referă expres la asemenea reguli165. 157 De pildă, primele legi scrise ale antichităţii, de exemplu Codul lui Hammurabi sau Legea celor XII Table, au fost constituite în principal din culegeri de obiceiuri perpetuate timp îndelungat în colectivităţile în care au apărut. 158 Prin principiul legalităţii incriminării, se înţelege acel principiu (al dreptul penal), conform căruia o faptă nu poate fi sancţionată ca infracţiune, decât în măsura în care este astfel calificată prin lege. 159 Boar, Ana, op. cit., p. 139. 160 Ceterchi, I., Craiovean, I., op. cit. , p. 38. 161 Sida, A., op. cit., p. 156. 162 De pildă, Codul civil român (actual) face referiri la obiceiuri prin dispoziţiile art. 970, alin. 2: "Ele obligă nu numai le ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul, sau legea dă obligaţiei, după natura sa". De asemenea, Constituţia României face trimitere la obicei, atunci când se referă în art. 44 (7) la protecţia proprietăţii private, stabilind obligaţia proprietarului: "...la respectarea sarcinilor la protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului". 163 Ceterchi, I., Craiovean, I., op. cit., p. 39. 164 Ibidem. 165 A se vedea sancţionarea unor contravenţii privind "regulile de convieţuire socială", ordinea, liniştea publică sau bunele moravuri prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, sau dispoziţiile art. 321 ale Codului Penal - Ultrajul contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice: „Fapta persoanei care, în public, săvârşeşte acte sau gesturi, proferează cuvinte sau expresii, sau se dedă la orice alte manifestări prin care se aduce atingere bunelor moravuri sau se produce scandal public ori se tulbură, în alt mod, liniştea şi ordinea publică, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani. Dacă prin fapta

1.9.3.9. Dreptul canonic

Concepţia pluralismului politic sprijinită de rezultatele cercetărilor din domeniul sociologiei dreptului şi al antropologiei juridice "susţine existenţa unor prescripţii cu caracter juridic, în afara celor impuse de autoritatea politică, de stat"166. Aceste prescripţii sau norme îşi au izvorul în diferite acte cu caracter normativ, ca de pildă normele dreptului canonic.

De pildă, dreptul canonic instituit de biserica catolică cuprinde două categorii deosebite de reguli167: prima categorie, constituită din aşa-numitul "drept divin", recunoştea şi recunoaşte (în concepţia teologilor) anumite precepte izvorâte din scriptură, caracterul de norme juridice; a doua categorie, "dreptul canonic uman", care de fapt este dreptul canonic propriu-zis a avut ca principală sursă "Opus juris canonici", o culegere de acte normative fundamentale ale bisericii catolice - decrete sau decretalii ale papilor, canoane ale diferitelor concilii etc. Dreptul canonic are însă şi izvoare moderne, principalul fiind "Codex juris canonici" adoptat în 1917, care ia în considerare transformările produse în modul de viaţă al societăţii occidentale.

Cu toate că în toate celelalte state catolice această codificare are caracter pur canonic, în Vatican ea are un caracter statal, aplicându-se începând cu anul 1929 ca drept principal168. Dreptul canonic a exercitat o puternică influenţă asupra dreptului laic, în special asupra dreptului civil, asupra regulilor referitoare la proprietate, contracte şi reglementarea relaţiilor de familie169. În sistemul nostru de drept s-au aplicat aceste norme de drept canonic iar în actualul sistem, parte a normelor aparţinătoare dreptului canonic, le identificăm, preluate, în regulile de convieţuire socială, considerate izvoare de drept.

1.9.4. Constituţia – fundamentul dreptului pozitiv

Constituţia, afirma Petre Andrei, e baza dreptului pozitiv, întrucât valorile relative juridice pornesc de la principiile constituţiei. Dreptul constituţional este ramura dreptului public care cuprinde ansamblul de reguli şi principii după care se organizează şi se guvernează un stat170. Într-o altă opinie, dreptul constituţional este definit ca fiind alcătuit din norme juridice care reglementează între altele: forma statului, organizarea, funcţionarea şi raporturile dintre puterile publice, limitele puterii publice, organizarea politică a statului171. Pe lângă faptul că dreptul constituţional este o ramură de drept, acesta poate fi caracterizat şi ca un factor structurant al întregului sistem172. Constituţia României are cea mai mare forţă juridică. Ea stabileşte unele reguli de conduită care stau la baza altor reglementări. Constituţia stabileşte prerogativele legiferării. În Constituţie, legea fundamentală a ţării, sunt înscrise principiile de drept, orientările fundamentale pentru toate ramurile dreptului, acelea de a căror respectare sau înfăptuire depinde realizarea intereselor generale, naţionale ale unei societăţi, interese care în societatea contemporană au o valoare şi o întindere universală. Din aceste motive, diferit de alte ramuri de drept, caracteristic dreptului constituţional dintr-o ţară este că într-o anumită privinţă, se aseamănă

prevăzută la alin. 1 s-au tulburat grav liniştea şi ordinea publică, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani”. 166 Boar, Ana, op. cit. p. 156. 167 Ibidem. 168 Ibidem. 169 Ibidem. 170 Negulescu, P., Alexianu, G., ”Tratat de drept public”, vol. I, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1942, p. 19. 171 A se vedea Muraru, I., Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Actami, Bucureşti, 1995, vol. I, p. 17 şi Genoveva, Vrabie, Drept constituţional şi instituţii politice contemporane, Editura Ştefan Procopiu, Iaşi, 1993, p. 11-16. 172 Deleanu, I., Drept constituţional, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982, p. 33.

foarte mult cu dreptul constituţional al altei ţări. Normele şi instituţiile dreptului constituţional se referă, în principal, la aspecte ale organizării cum sunt: stabilirea orânduirii de stat, a formei de stat, a regimului politic, a formei de guvernământ, organizarea şi funcţionarea parlamentului, raporturile acestuia cu celelalte organe ale statului etc. Elocventă ne pare în acest sens, definiţia dreptului constituţional dată de Tudor Drăganu173, desemnat ca fiind "ansamblul normelor juridice care reglementează forma de stat, forma de guvernământ, organizarea şi funcţionarea parlamentului, raporturile acestuia cu celelalte organe ale statului, inclusiv dispoziţiile cu orice alt obiect, dacă sunt consacrate prin însuşi textul Constituţiei". Referitor la calitatea raporturilor sociale reglementate de normele constituţionale, constatăm că ele sunt circumscrise sferei de înfăptuire a puterii politice. Normele juridice constituţionale reglementează relaţiile sociale, fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii174.

Stabilirea obiectului sau domeniului de reglementare al dreptului constituţional poartă amprenta amplitudinii şi complexităţii transformărilor sociale, a caracteristicilor vieţii social-politice. Datorită acestor caracteristici, domeniul de reglementare al dreptului constituţional poate fi mai restrâns "sau dimpotrivă, poate penetra în domenii rezervate altor ramuri de drept, suprapunându-se acestora într-o relaţie de complementaritate, mai precis prin producerea aşa numitului proces de constituţionalizare a unor ramuri ale dreptului, rezultat din extinderea reglementării constituţionale a unor relaţii sociale rezervate prin tradiţie altor ramuri de drept, precum şi din consacrarea în constituţii a unor principii directoare pentru întregul sistem de drept"175. În acest sens ne putem referi, de pildă la: principiul neretroactivităţii legii consacrate în art. 15 alin. 2 - „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”; accesul liber la justiţie (art. 21), garantarea şi ocrotirea constituţională a proprietăţii private (art. 44), garantarea aducerii la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării la Uniunea Europeană (art. 148) etc. Constituţionalizarea altor ramuri de drept poate determina o mai rapidă armonizare a legislaţiei româneşti la legislaţia europeană. "Comportamentul egal şi, ca expresie supremă a acestuia, cel constituţional vor deveni realmente şi natural o dimensiunea imanentă a civismului; cultura juridică va fi ea însăşi una din expresiile convingătoare ale civilizaţiei ce defineşte societatea"176. Pentru o mai bună receptare a caracterelor dreptului constituţional, putem aprecia că: - obiectul dreptului constituţional constă în reglementarea organizării şi funcţionării statului şi ale organelor sale, Parlament, Preşedintele României, Guvern, Administraţia publică, Autoritatea judecătorească şi a raporturile dintre acestea, a raporturilor între stat şi cetăţean, precum şi a drepturilor şi îndatoririlor acestora177; - izvoarele dreptului constituţional sunt: Constituţia, legile constituţionale, anumite legi organice, decrete-lege; - subiectele dreptului constituţional sunt: poporul, statul şi anumite organisme ale sale, partidele şi formaţiunile politice legal constituite, Avocatul poporului, numărul de cel puţin 100.000 (art. 74, pct. 1), sau 500.000 de cetăţeni cu drept de vot, cărora li se recunoaşte dreptul de iniţiativă legislativă, respectiv a dreptul de iniţiativă privind revizuirea Constituţiei (art. 150, pct. 1 şi 2), cetăţeanul în anumite ipostaze (alegător, destinatar al drepturilor şi îndatoririlor fundamentale), candidaţii propuşi de partidele şi formaţiunile politice legal constituite, precum şi candidaţii independenţi la funcţia de Preşedinte al României, deputat sau senator, ori în funcţiile elective pe plan local (primar şi membri ai consiliilor locale), organizaţii neguvernamentale legal constituite

173 A se vedea Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Târgu Mureş, 1993, p. 30. 174 Muraru, I., op. cit., p. 18. 175 Ionescu, C., Drept constituţional şi instituţii politice. Teoria generală a instituţiilor politice, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 29. 176 Deleanu, I., Justiţia constituţională, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p. 6. 177 Deleanu, I., Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Bucureşti, 1991, p. 9.

care au ca unic scop apărarea drepturilor omului (în raporturi juridice cu caracter electoral), preşedintele, deputaţii şi senatorii178.

„Poporul trebuie să aibă faţă de constituţia lui sentimentul dreptului său şi al stării sale de fapt, altfel ea va exista în chip exterior, ar rămâne fără semnificaţie. În acest sens, legile în general, dar în mod special Constituţia, trebuie să fie oglinda stării unui popor, să reflecte gradul său de dezvoltare şi de înţelegere”.179

1.9.5. Activitatea de legiferare și publicitatea actelor normative

Prin legiferare înţelegem acel proces prin care o regulă, concepută la un moment dat, faţă de o situaţie de fapt, dată, dintr-o anumită societate, devine lege. ”Activitatea de legiferare reprezintă principala modalitate de implementare a politicilor publice, asigurând instrumentele necesare pentru punerea în aplicare a soluţiilor de dezvoltare economică şi socială, precum şi pentru exercitarea autorităţii publice”.180 Prin legiferare îmbogăţim dreptul obiectiv. În epoca modernă şi contemporană normele dreptului pozitiv sunt un produs aproape exclusiv al activităţii normative de creare sau elaborare a acestora de către factorii de putere competenţi. Această activitate de elaborare constituie una din funcţiile esenţiale şi exclusive ale puterii de stat desfăşurată în limitele unor atribuţii sau competenţe ale unor anumite structuri determinate ale puterii şi cu respectarea unor principii, proceduri, metode, artificii de limbaj etc. care au primit denumirea generică de tehnică normativă.

Tehnica legislativă sau de legiferare vizează în mod direct procesul de elaborare sau creare a legilor - ca principală formă a actului normativ sau al izvorului de drept. Noţiunea de tehnică legislativă se deosebeşte de noţiunea de tehnică juridică, aceasta din urmă având o sferă mai largă de cuprindere pentru că, pe lângă activitatea de legiferare propriu-zisă ea vizează şi ansamblul principiilor, mijloacelor, metodelor, adică ale tehnicii de interpretare şi aplicare a normei juridice. În acest context, tehnica legislativă apare ca o parte constitutivă a tehnicii juridice.

Tehnica legislativă asigură sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ.181Normele de tehnică legislativă sunt obligatorii la elaborarea proiectelor de lege de către Guvern şi a propunerilor legislative aparţinând deputaţilor, senatorilor sau cetăţenilor, în cadrul exercitării dreptului la iniţiativă legislativă, la elaborarea şi adoptarea ordonanţelor şi hotărârilor Guvernului, precum şi la elaborarea şi adoptarea actelor normative ale celorlalte autorităţi cu asemenea atribuţii (art. 3, alin. 1, al Legii 24/2001 republicată).

Elaborarea proiectelor de acte normative va fi precedată, în funcţie de importanţa şi complexitatea acestora, de o activitate de documentare şi analiză ştiinţifică, pentru cunoaşterea temeinică a realităţilor economico-sociale care urmează să fie reglementate, a istoricului legislaţiei din acest domeniu, precum şi a unor reglementări similare din legislaţia străină.

Potrivit Legii nr. 24/2001, republicată la data de 21 aprilie 2010: - Art. 20: ”(1) Elaborarea proiectelor de acte normative trebuie precedată, în funcţie de

importanţa şi complexitatea acestora, de o activitate de documentare şi analiză ştiinţifică, pentru cunoaşterea temeinică a realităţilor economico-sociale care urmează să fie

178 Ionescu, C., op. cit., p. 30 şi urm. 179 Popa, N., op. cit., 2008, p. 165. 180 Art. 3 ( alin. 1) al al Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, publicată în M. Of., Partea I, nr. 139/31 martie 2000, republicată în 21aprilie 2010 în M. Of., Partea I, nr. 260/21 aprilie 2010. 181 Art. 2 al Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, publicată în M. Of., Partea I, nr. 139/31 martie 2000, republicată în 21aprilie 2010 în M. Of., Partea I, nr. 260/21 aprilie 2010:

reglementate, a istoricului legislaţiei din acel domeniu, precum şi a reglementărilor similare din legislaţia străină, în special a ţărilor Uniunii Europene; (2) Iniţiatorii proiectelor de acte normative pot solicita, pentru documentarea lor legislativă, informaţii suplimentare de la Consiliul Legislativ şi alte autorităţi sau instituţii cu atribuţii de informare în materia respectivă; (3) Rezultatele studiilor de cercetare şi referirile la sursele de informaţii suplimentare relevante pentru dezbaterea proiectelor de acte normative trebuie să fie incluse în instrumentul de prezentare şi motivare a proiectului de act normative; Art. 21: În activitatea de documentare pentru fundamentarea proiectului de act normativ se vor examina practica Curţii Constituţionale în acel domeniu, practica instanţelor judecătoreşti în aplicarea reglementărilor în vigoare, precum şi doctrina juridică în materie; Art. 22 - Raportul cu legislaţia comunitară şi cu tratatele internaţionale: (1) Soluţiile legislative preconizate prin noua reglementare trebuie să aibă în vedere reglementările în materie ale Uniunii Europene, asigurând compatibilitatea cu acestea; (2) Prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi în ceea ce priveşte dispoziţiile cuprinse în tratatele internaţionale la care România este parte; (3) Când este cazul, se vor face propuneri de modificare şi completare a actelor normative interne ale căror dispoziţii nu sunt concordante cu cele ale actelor internaţionale la care România este parte sau nu asigură compatibilitatea cu dreptul comunitar.

Datorită faptului că nu există o scară a valorilor ce trebuiesc ocrotite sau reglementate, cunoscut fiind faptul că criteriile de valorizare a acestor interese depind de optica valorică a membrilor unui grup social determinat (care valorizeaxă), autorul normei juridice "poartă adeseori marca iraţionalului, nu lasă să transpară criterii raţionale, orientate spre anumite scopuri dinainte precizate, ci apare ca o sinteză aproape inconştientă a unei întregi evoluţii".

Potrivit Legii nr. 24/2001, republicată este necesară: integrarea proiectelor de acte normative în ansamblul legislaţiei (Art. 13 - Actul normativ trebuie să se integreze organic în sistemul legislaţiei, scop în care: a) proiectul de act normativ trebuie corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de acelaşi nivel, cu care se află în conexiune; b) proiectul de act normativ, întocmit pe baza unui act de nivel superior, nu poate depăşi limitele competenţei instituite prin acel act şi nici nu poate contraveni principiilor şi dispoziţiilor acestuia; c) proiectul de act normativ trebuie să fie corelat cu reglementările comunitare şi cu tratatele internaţionale la care România este parte); unicitatea reglementării în materie (Art. 14 - (1) Reglementările de acelaşi nivel şi având acelaşi obiect se cuprind, de regulă, într-un singur act normative; (2) Un act normativ poate cuprinde reglementări şi din alte materii conexe numai în măsura în care sunt indispensabile realizării scopului urmărit prin acest act.

Cu privire la reglementările speciale şi derogatorii, prin art. 15 al legii se prevăd următoarele: (1) O reglementare din aceeaşi materie şi de acelaşi nivel poate fi cuprinsă într-un alt act normativ, dacă are caracter special faţă de actul ce cuprinde reglementarea generală în materie; (2) Caracterul special al unei reglementări se determină în funcţie de obiectul acesteia, circumstanţiat la anumite categorii de situaţii, şi de specificul soluţiilor legislative pe care le instituie; (3) Reglementarea este derogatorie dacă soluţiile legislative referitoare la o situaţie anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-şi caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri.

Pentru a se evita anumite paralelisme: Art. 16 - (1) În procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în mai multe articole sau alineate din acelaşi act normativ ori în două sau mai multe acte normative. Pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere; (2) În cazul existenţei unor paralelisme acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice; (3) Se supun procesului de concentrare în reglementări unice şi reglementările din aceeaşi materie dispersate în legislaţia în vigoare; (4) Într-un act normativ emis pe baza şi în executarea altui act normativ de nivel superior nu se utilizează reproducerea unor dispoziţii din actul superior,

fiind recomandabilă numai indicarea textelor de referinţă. În asemenea cazuri preluarea unor norme în actul inferior poate fi făcută numai pentru dezvoltarea ori detalierea soluţiilor din actul de bază. Pentru a eficientiza activivtatea de asanare a legislației, Legea nr. 24/2001 republicată, în art. 17, dispune: În vederea asanării legislaţiei active, în procesul de elaborare a proiectelor de acte normative se va urmări abrogarea expresă a dispoziţiilor legale căzute în desuetudine sau care înregistrează aspecte de contradictorialitate cu reglementarea preconizată. În vederea sistematizării şi concentrării legislaţiei, reglementările dintr-un anumit domeniu sau dintr-o anumită ramură de drept, subordonate unor principii comune, pot fi reunite într-o structură unitară, sub formă de coduri (art. 18). Pentru a înlesni cunoașterea și aplicarea reglementărilor legale se procedează la la încorporarea actelor normative în codexuri pe materii: atfel, potrivit. Art. 19 al Legii nr. 24/2000, republicată: (1) Pe măsura consolidării sistemului legislativ, reglementările legale în vigoare privind acelaşi domeniu sau domenii conexe, cuprinse în legi, ordonanţe şi hotărâri ale Guvernului, pot fi încorporate prin alăturarea textelor acestora într-o structură omogenă, prezentată sub formă de codex, care să înlesnească cunoaşterea şi aplicarea lor; (2) Codexul se elaborează de Consiliul Legislativ, din proprie iniţiativă sau la solicitarea unuia dintre birourile permanente ale celor două Camere ale Parlamentului ori a Guvernului; (3) Consiliul Legislativ stabileşte denumirea actului rezultat din încorporare, structura şi succesiunea dispoziţiilor legale avute în vedere, cu specificarea actelor normative din care provin şi a elementelor necesare de identificare. În cadrul operaţiunii de încorporare în codexuri actele normative incluse vor fi prezentate prin luarea în considerare a tuturor modificărilor şi completărilor ulterioare, a abrogărilor parţiale, exprese ori implicite, precum şi prin actualizarea denumirilor instituţiilor şi localităţilor.

Actele normative emise de Parlament, Guvern, Preşedinţie (la noi în ţară), se publică în organul de presă oficial - Monitorul Oficial al României. În legătură cu publicarea actelor normative Legea nr. 24/2000 republicată dispune astfel: Art. 11 - (1) În vederea intrării lor în vigoare, legile şi celelalte acte normative adoptate de Parlament, hotărârile şi ordonanţele Guvernului, deciziile primului-ministru, actele normative ale autorităţilor administrative autonome, precum şi ordinele, instrucţiunile şi alte acte normative emise de conducătorii organelor administraţiei publice centrale de specialitate se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.; (2) Nu sunt supuse regimului de publicare în Monitorul Oficial al României: a) deciziile primului-ministru clasificate, potrivit legii; b) actele normative clasificate, potrivit legii, precum şi cele cu caracter individual, emise de autorităţile administrative autonome şi de organele administraţiei publice centrale de specialitate; (3) Legile se publică imediat după promulgare, însoţite de actul prin care au fost promulgate. Celelalte acte cu caracter normativ, adoptate de Parlament, se publică sub semnătura preşedinţilor celor două Camere; (4) Ordonanţele şi hotărârile Guvernului se publică numai după ce au fost semnate de primul-ministru şi contrasemnate de miniştrii care au obligaţia să le pună în executare; (5) Celelalte acte normative se publică după ce au fost semnate de emitent.

Intrarea în vigoare a actelor normative este reglementată de Legea nr. 24/2000 republicată, astfel: Art. 12 - (1) Legile şi ordonanţele emise de Guvern în baza unei legi speciale de abilitare intră în vigoare la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, sau la o dată ulterioară prevăzută în textul lor. Termenul de 3 zile se calculează pe zile calendaristice, începând cu data publicării în Monitorul Oficial al României, şi expiră la ora 24,00 a celei de-a treia zi de la publicare; (2) Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, sub condiţia depunerii lor prealabile la Camera competentă să fie sesizată, dacă în cuprinsul lor nu este prevăzută o dată ulterioară; (3) Actele normative prevăzute la art.11,alin.(1), cu excepţia legilor şi a ordonanţelor, intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, dacă în cuprinsul lor nu este prevăzută o dată

ulterioară. Atunci când nu se impune ca intrarea în vigoare să se producă la data publicării, în cuprinsul acestor acte normative trebuie să se prevadă că ele intră în vigoare la o dată ulterioară stabilită prin text.

Pentru celelalte categorii de acte normative, publicitatea se organizează pe alte căi: presă, afişaj, comunicate etc. iar data intrării lor în vigoare este înscrisă în corpul acelui act normativ. De pildă, în vederea intrării în vigoare a actelor normative adoptate de autorităţile publice locale se aduc la cunoştinţă publică (în condiţiile Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 20 februarie 2007, şi ale Legii nr. 52/21 ianuarie 2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică, publicată în M. Of., Partea I, nr. 70 din 3 februarie 2003, intrată în vigoare în data de 4 aprilie 2003) prin afişare în locuri autorizate şi prin publicare într-un cotidian local de mare tiraj (Legea nr. 24/2000, republicată, art. 83).

Despre Monitorul Oficial al României. Notă: Primul număr al Monitorului Oficial de astăzi a apărut la

data de 8/20 decembrie 1832, pe o foaie de format 19x24 cm, tipărită cu litere chirilice şi apărea săptămânal. Redactorul "Buletinului Gazetă Administrativă", aşa cum se intitula Monitorul Oficial de astăzi la apariţie, era Ion Eliade Rădulescu, care cumula şi calitatea de editor. Necesitatea unui asemenea oficios a fost menţionată în Regulamentul organic sub a cărui jurisdicţie se aflau cele două principate. Astfel, pe data de 16 noiembrie 1832, Sfatul administrativ extraordinar al Ţării Româneşti elaborează un "jurnal" în care se menţiona "trebuinţa ce este de a să întocmi un buletin pă seama statului prin care să publicuiască de două ori pe săptămână în câte o coală toate cele din partea oblăduirii acestui Prinţipat, puneri la cale, măsuri, orânduiri în slujbe, hotărâri de judecăţi şi porunci ce vor eşi de la fieşcare ramură de dregătorie care trebuiesc a fi ştiute de obşte precum şi legiuirile ce să va face ca după acele să se povăţuiască fieşcare ..." menţionându-se în continuare modalitatea de finanţare şi apariţie, tirajul, difuzarea etc. Buletinul urma să fie subordonat Secretariatului Statului. La 18 noiembrie 1832, printr-o rezoluţie redactată în limba franceză, Prezidentul Plenipotenţiar al Divanurilor, Generalul adjutant Chisseleff, care şi-a dat "ofiţiul" ca reprezentant al statului protector (Rusia), aprobă jurnalul şi autorizează Sfatul să-l pună în executare. Începând cu nr. 3, de joi 22 decembrie 1832, publicaţia îşi schimbă titlul în "Buletin Gazetă Oficială" şi i se adaugă stema ţării. Din anul 1839, în Monitor apar litere latine, început îmbucurător de latinizare a tiparului, care va înceta în 1847 brusc, când a expirat concesiunea lui Eliade, în favoarea pitarului Zaharia Cacalechi. Numărul 31 din anul 1848, surprinde evenimentele principale ale timpului. Astfel, în acest număr se publică demisia Domnului şi proclamaţia de constituire a "Guvernului vremelnicesc" şi decretele acestuia, apoi decretele de expulzare a celor 22 de capi ai revoluţiei (nr. 42), proclamaţia lui Omer Paşa, comandantul militar al Bucureştilor, o altă proclamaţie prin care un general rus cere ordine în numele ţarului Rusiei. Buletinul oficial, începând cu anul 1853, îşi schimbă formatul (30x44 cm), se publică cu "multă literă latină şi în foarte bune condiţiuni la Tipografia Şcoalelor". Alături de articole cu caracter practic apar şi ştiri din străinătate, din războiul ruso-turc, din războiul Crimeii etc. În acest oficios din 1856 se publică legiuirea pentru emanciparea ţiganilor (nr. 13), concesiunea terenurilor pentru construirea de căi ferate (nr. 20), organizarea şcolii de chirurgie (nr. 21), înfiinţarea stânjenului "Ştirbei Vodă" de 2 m (nr. 28). Nr. 95 din 1859, publică toată partea oficială a decretelor cu litere latine, urmând ca în nr. 97 să elimine ultimele litere chirilice care mai rămăseseră în manşetă. În această perioadă, la Secretariatul Statului este prevăzut un birou însărcinat cu publicarea Monitorului Oficial şi ţinerea contabilităţii acestei foi, birou care în scurtă vreme a fost trecut la Ministerul de Interne. În nr. 119/1873 al Monitorului este publicat Regulamentul privitor la organizarea şi administrarea Imprimeriei Statului şi Monitorului Oficial. Regulamentul conţinea 190 de articole şi stabilea între altele, atribuţiile redactorului şi alcătuirea Monitorului în 4 părţi, foarte apropiată de cea actuală. Începând cu anul 1875, Monitorul trece de la formatul de ziar la formatul pe care îl are şi astăzi (24x32 cm), în interiorul lui, caracterul informativ, în afară de ştirile din administraţia statului, restrângându-se tot mai mult. În urma reorganizării Direcţiei Monitorului Oficial şi a Imprimeriilor Statului, Monitorul Oficial va funcţiona după noul Regulament din 9 septembrie 1889, publicat în nr. 130, regulament care va fi operant până în 1919. Anul 1916, anul intrării în război a României, face ca Monitorul Oficial să se mute la Iaşi, unde se va tipări până la sfârşitul primei conflagraţii mondiale. În 1919, odată cu introducerea calendarului gregorian, pe ziua de 1 aprilie (decret publicat în nr. 274), nr. 1 apare la 15 aprilie. După ce ultimul act al războiului a fost încheiat, Parlamentul ratifică unirea cu Basarabia, Transilvania, Banatul, Crişana, Satmarul, Bucovina (nr. 206), Tratatul de la Versailles (nr. 134), Tratatul cu Bulgaria de la Neuilly-sur-Seine (nr. 135), Tratatul cu Ungaria de la Trianon (nr. 136), Tratatul cu Austria de la Saint-Germain (nr. 140). Tratatul privitor la Unirea Basarabiei cu România semnat la Paris la 28 octombrie 1920 este promulgat în 1922 (nr. 100), iar Constituţia din 1923 apare în nr. 282.

Înţelegerea naturii exacte a activităţii Monitorului Oficial şi Imprimeriilor Statului care nu era administrativă, ci industrială şi comercială, la care a contribuit şi Vintilă Brătianu, primul ministru şi ministrul de finanţe din acea vreme, face ca în anul 1927 să se hotărască ca întreaga instituţie să treacă de la Ministerul de

Interne la Ministerul de Finanţe, în cadrul Regiei Monopolurilor Statului. Mai târziu, la 1 ianuarie 1930, instituţia se organizează în regie publică comercială, Regia Monitorul Oficial, care va funcţiona pe baza legii şi Regulamentului din 30 noiembrie 1929. Monitorul Oficial şi-a desfăşurat în bune condiţiuni activitatea, până la 1 martie 1949, când prin Decretul nr. 66/1949 monitorului i se schimbă numele în Buletinul Oficial. Revenirea la vechea denumire de Monitor Oficial se petrece sub prevederile Legii nr. 31/17 noiembrie 1990 privind societăţile comerciale care instituie obligativitatea tuturor agenţilor economici de a publica în "Monitorul Oficial" actele de constituire, toate modificările acestora survenite în timp precum şi bilanţurile contabile. Dinamica vieţii sociale va determina dezvoltarea, deopotrivă, a celor patru părţi ale sale. La data de 1 iulie, prin HG nr. 358/1991 se înfiinţează, sub autoritatea Adunării Deputaţilor, Regia Autonomă "Monitorul Oficial" prin unirea Compartimentului Redacţional din aparatul Adunării Deputaţilor cu atelierul "Monitorul Oficial" şi Serviciul de Relaţii cu Publicul din cadrul Imprimeriei "Coresi".

Potrivit Legii nr. nr. 202 din 9 noiembrie 1998 privind organizarea Monitorului Oficial al României republicată, publicată în M.Of. al României nr. 470 din 8 iulie 2009, intrată în vigoare în 8 iulie 2009: Capitol II, Monitorului Oficial al României este structurat în 7 părți (art. 4), în funcţie de natura actelor supuse publicării, și anume: art. 5 - În Partea I se publică următoarele categorii de acte (vezi și art. 21): A. actele juridice ale Parlamentului: a) legile, hotărârile şi moţiunile; b) hotărârile şi moţiunile celor două Camere ale Parlamentului; B. actele cu caracter politic ale Parlamentului şi ale celor două Camere; C. actele birourilor permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, potrivit legii; D. decizii ale preşedinţilor Camerei Deputaţilor şi Senatului; E. actele Preşedintelui României: a) decretele; b) mesajele şi alte acte adresate Parlamentului; F. actele Guvernului: a) hotărârile, cu excepţia celor care au caracter militar; b) ordonanţele emise în temeiul unei legi speciale de abilitare; c) ordonanţele de urgenţă; d) declaraţiile de politică generală şi alte asemenea declaraţii; G. deciziile primului-ministru, potrivit legii; H. actele normative ale organelor de specialitate ale administraţiei publice centrale din subordinea Guvernului, potrivit competenţei lor stabilite prin lege, adoptate în vederea organizării executării legii; I. actele normative adoptate de autorităţile administrative autonome şi de alte autorităţi publice, potrivit competenţei lor conferite prin lege, în vederea organizării executării legii; J. deciziile, hotărârile şi avizele Curţii Constituţionale; K. acte ale plenului Consiliului Superior al Magistraturii, potrivit legii; L. deciziile pronunţate de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca urmare a soluţionării recursurilor în interesul legii; M. deciziile şi hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului, pronunţate în cazurile în care statul român are calitatea de pârât; N. actele normative adoptate de persoane juridice - altele decât autorităţile publice - care au fost abilitate prin lege să asigure executarea unor legi; O. alte acte care, potrivit unor dispoziţii legale, se publică în Partea I a Monitorului Oficial al României.; art. 6 - În Partea a II-a se publică: A. stenogramele şedinţelor Camerei Deputaţilor şi Senatului; B. stenogramele şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului; C. sintezele lucrărilor comisiilor permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului; D. rapoartele şi dările de seamă prezentate Parlamentului de către autorităţile publice, potrivit Constituţiei sau altor legi, după dezbaterea acestora de către Parlament; E. întrebări adresate de deputaţi, respectiv de senatori Guvernului, miniştrilor sau altor conducători ai organelor administraţiei publice la care nu s-a răspuns; F. alte acte prevăzute de lege; art. 7 - În Partea a III-a se publică, în temeiul unor dispoziţii legale, acte juridice, înscrisuri, comunicări, anunţuri şi altele asemenea; art. 8 - În Partea a IV-a se publică, în temeiul unor dispoziţii legale, acte juridice referitoare la operatori economici şi la alte categorii de persoane juridice, precum şi alte acte stabilite prin dispoziţii legale; art. 9 - În Partea a V-a se publică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel naţional şi de ramură, convenţiile şi recomandările Organizaţiei Internaţionale a Muncii, precum şi alte acte stabilite prin dispoziţii legale; art. 10 - În Partea a VI-a se publică anunţurile privind atribuirea contractelor de achiziţie publică şi a contractelor de concesiune de lucrări şi servicii publice, a contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, precum şi alte anunţuri stabilite prin dispoziţii legale; art. 11- În Partea a VII-a se publică, în temeiul unor dispoziţii legale, acte juridice referitoare la societăţi cooperative şi la alte categorii de persoane juridice înfiinţate de societăţile cooperative, precum şi alte acte referitoare la cooperaţie, stabilite prin dispoziţii legale. Art. 21 - Monitorul Oficial al României, Partea I, se editează, în traducere, şi în limba maghiară. Pentru Partea I, în limba maghiară, cheltuielile de publicare se suportă de către Camera Deputaţilor.

1.10. Valoare şi valorizare Reflecţia despre valori este o preocupare constantă a spiritului filosofic cu toate că

cetăţeanul de rând trăieşte în lumea valorilor fără a le conştientiza. Pare de la sine înţeles ce este adevărul, ce sunt binele, frumosul, fericirea, libertatea, iubirea etc. Acest “de–la–sine–înţeles” a fost prima dată zguduit în istorie de către Socrate – el este cel care vesteşte lumii apariţia unor noi table de valori, altele decât cele până atunci definite. Cultura greacă a acelor

timpuri a creat condiţiile unui astfel de demers. Ideea plutea în atmosfera epocii - demersul lui Socrate nu putea fi realizat într-un vid cultural182.

Se consideră că două condiţii majore trebuie îndeplinite pentru ca reflecţia despre valori să devină primordială: în primul rând libertatea gândirii, adică democraţia şi, în al doilea rând, zguduirea sistemului tradiţional de valori printr-un eveniment de mari proporţii – precum revoluţia franceză, cele două războaie şi, în cazul României – evenimentele din/și de după decembrie 1989 - perioadă în care se doreşte (sau ni se impune) așezarea unui nou sistem de valori (caracteristice unui stat de drept). Statul democratic trebuie să facă din spiritual şi cultură un scop principal al activităţii sale. Democraţia fără cultură înseamnă dezastru, mai ales în momente de răscruce ale istoriei, de înlocuire a unei table de valori cu alta, în acord cu spiritul timpului. Cultura duce la înţelegerea ideii de drept, de interes general şi de datorie – “defectele care se observă în funcţionarea mecanismului democraţiei nu sunt fără legătură cu ignoranţa maselor populare…”183. Dacă ne vom referi numai la revoluțiile politice și revoluțiile sociale petrecute în istoria omenirii putem concluziona că „revoluția politică schimbă o formă de guvernământ, modifică instituții, dar nu transformă elementele vieții obișnuite și nu modifică raporturile dintre clase sau grupe sociale – aceasta o face numai revoluția socială”.184

Valorile sunt „preferințe sau principii ce definesc principalele orientări ale acțiunii”185. Este interesantă și utilă reflexia despre valori (cu trimiteri la analiștii actuali ai problematicii valorii) a unui apreciat autor de lucrări de filosofie, psihologie socială și sociologie - „Notele fundamentale ale conceptului de valoare sunt: generalitate și centralitate în universul spiritual-simblolic al societății și în structura personalității umane, standarde (criterii evaluative) ale acțiunilor umane, vectori motivaționali care determină și orintează acțiunea, accentuatul lor caracter conștient deliberat, în sensul de adeziune la ceea ce este de dorit”186.

Valoarea poate fi definită ca o „relaţie socială în care se exprimă preţuirea acordată unor obiecte sau fapte (naturale, sociale, psihologice), în virtutea unei corespondenţe a însuşirilor lor cu trebuinţele sociale ale unei comunităţi umane şi cu idealurile acesteia. Deşi valoarea se constituie prin raportarea obiectelor la trebuinţele sociale, istoriceşte determinate de practică, se atribuie denumirea de valoare chiar lucrurilor, ideilor sau acţiunilor cărora anumite comunităţi umane le acordă preţuire şi către care ele aspiră. Valoarea reprezintă întruparea unor scopuri, proiecte, dorinţe, intenţii, adică obiectivarea esenţei umane în produse ale activităţii creatoare specifice pentru fiecare tip de atitudine umană"187.

Valoarea, ca fenomen, apreciază un autor, prezintă o triplă determinare: a.actul valorizator se desfăşoară la nivelul conştiinţei sociale; b. aprecierea umană, deşi e subiectivă, are premise obiective; c.valoarea se stabileşte pe anumite criterii condiţionate istoriceşte şi socialmente de praxis188.

Încercând să conchidem cu privire la aspectele semnalate în această scurtă incursiune în lumea valorii incluzând şi alte note definitorii, fără a viza însă o prezentare exhaustivă care să excludă controversa, ci doar o posibilă schiţă a unui „tablou referenţial axiologic" cu intenţia

182 Voicu, A.V., op. cit, cu trimitere la Râmbu, N., Timpul prefacerii tuturor valorilor, în loc de prefaţă la Andrei, P., Filosofia valorii, Editura Polirom, Iaşi, 1997 (p. 7). 183 Ibidem, p. 9. 184 Petre Andrei, Filosofia valorii, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 380 și urm. 185 Gilles Fereol, Philippe Cauche, Jean-Marie Duprez, Nicole Gadrey, Michel Simon, Dicționar de sociologie, Editura Polirom, Iași, 1998, p. 219. 186 Iluț, P., ”Valori, atitudini și comportamente sociale” – Teme actuale de psihosociologie, Editura Polirom, 2004, p. 11 și urm. 187 Dicţionar de filosofie, Ed. Politică, Bucureşti, 1978, p. 759. 188 Craiovan, I, ”Filosofia dreptului sau dreptul ca filosofie”, Editura Universul Juridic, București, 2010, p. 430 – cu trimitere la Alexandrescu, I., ”Persoană, Personalitate, Personaj”, Editura Junimea, Iaşi, 1988, p. 316.

de a o valorifica în analiza fenomenului juridic sintetizăm:189 pentru a sesiza faptele sociale în genere, omul trebuie să aibă o conştiinţă teleologică, adică o conştiinţă a scopului şi a valorii (P. Andrei); însuşirea existenţei de către conştiinţa umană se realizează printr-un demers discursiv, rezultat al actului de cunoaştere raţională, care constituie o tentativă cognitivă de dezvăluire a structurilor lumii „ca atare" dar şi printr-o atitudine valorizatoare prin care omul instituie semnificaţii, conferă lucrurilor şi acţiunilor un statut preferenţial; un fapt devine valoric de îndată ce intră în câmpul dinamic al intereselor şi aprecierilor noastre; Valoarea implică un raport între „ceva" demn de preţuit şi „cineva" în măsură să acorde preţuire, un raport între obiectul valorizat şi subiectul valorizator. Acest raport are un caracter social, întrucât subiectul valorizator acordă preţuire acelor obiecte, activităţi sau creaţii care, prin însuşirile lor obiective, se dovedesc apte să satisfacă trebuinţe, necesităţi, aspiraţii umane, iar aceste trebuinţe, necesităţi, aspiraţii sunt istoriceşte şi socialmente condiţionate de practică; Există deci o corespondenţă inalienabilă între însuşirile unui fapt valoric şi trebuinţele şi idealurile umane; actul de valorizare, constituindu-se la nivelul conştiinţei sociale, are prio-ritate faţă de actele de preferinţă, care au loc la nivelul conştiinţei individuale, deşi se realizează numai prin acestea. Altfel spus, actul de valorizare este o preferinţă validată de o comunitate umană; există un sistem de valori pentru fiecare comunitate umană, schimbările istorice şi sociale antrenând modificări ce privesc criteriile de valorizare cât şi pe cele de înlănţuire şi ierarhizare ale valorilor şi imprimând o anumită dinamică a valorilor; poate fi remarcată existenţa unor valori general-umane, valori care răspunzând unor trebuinţe (nevoi şi aspiraţii) universale ale tuturor oamenilor, aceştia le-au valorizat (preţuit şi dorit) şi valorificat indiferent de timpul istoric; fiecare valoare are o finalitate intrinsecă, ceea ce echivalează cu a spune că valorile sunt ireductibile, neputând fi raportate la o categorie mai largă. În acest sens, Kant arată că există trei manifestări ale sufletului omenesc producător de cultură - adevărul, binele, frumosul - ce rezultă din trei energii speciale ale sufletului uman: adevărul - din ceea ce numeşte raţiunea pură; binele - din raţiunea practică şi frumosul - din sentiment. Originalitatea şi ireductibilitatea valorilor conduc la neadmiterea superiorităţii de rang, ci cel mult a unor priorităţi temporare în funcţie de trebuinţele social-umane cărora le corespund. Demersul axiologic trebuie să releve funcţia specifică ireductibilă a fiecărei valori în viaţa socială şi a individului190; omul creează valori şi se creează prin valori, care devin coordonate ale acţiunii umane şi determinanţii ontologice ale condiţiei umane. Valorile motivează, orientează, oferă criterii de apreciere, modele şi sisteme de referinţă, principii de evaluare, pentru acţiunea umană. Ele propun individului un complex de soluţii codificate care „memorează" experienţa colectivă a grupului din care face parte, anticipează şi umanizează creaţiile sale; valorile contribuie la cooperarea indivizilor, având o funcţie integratoare în societate, fiind în acelaşi timp „fermenţi" în procesele de anticipare şi creativitate socială.

Trecerea la democraţie este de un mare dramatism – până la instituirea noului sistem de valori nimeni nu ştie cu exactitate ce sunt binele şi răul, fericirea şi nefericirea, libertatea şi lipsa de libertate. Înaintaşii noştri au realizat că este necesară o schimbare la faţă a României dar acest lucru presupune şi o cercetare riguroasă, poate mai utilă decât eseurile care au fost elaborate pe această temă, ceea ce de la sine înţeles a fost considerat valoare191. “Va trebui să vedem care este specificul naţional al României, care a ţinut-o mii de ani în nemişcare, pentru a-l putea lichida cu mândria ridicolă care ne ataşează de el”192. Trebuie să acceptăm ideea că, în acest timp al prefacerii valorilor, în viaţa indivizilor şi a popoarelor există elemente ale

189 Ibidem, cu trimitere la Grunberg, L, ”Axiologia şi condiţia umană”, Ed. Politică, 1972. 190 Ibidem, p. 430 și 431, cu trimitere la Stroe, C., Despre ierarhia valorilor şi criteriile sale, în „Revista de filosofie" nr. 1/1993, p. 26. 191 Petre Andrei, ”Filosofia valorii”, în volumul din 1945 tipărit de Fundaţia Regele Mihai I, Bucureşti. 192 Cioran, E., Schimbarea la faţă a României, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 62.

trecutului care te duc înainte şi care, desigur, trebuie apărate şi cultivate, dar şi tradiţii care te înrobesc – a le apăra pe aceste din urmă înseamnă a stărui în eroare193.

În prezent, s-ar părea că suntem martorii unor răsturnări a tuturor valorilor – negăm tot, chiar şi ce până nu demult ne umplea de respect. Să nu uităm însă că în lupta valorilor pentru a se impune este o permanentă contradicţie. Istoria ne arată că înving şi reuşesc să se impună tuturor, numai acele valori “care satisfac deplin cerinţele logice şi psihologice ale sufletului omenesc"194. Întemeierea valorii, spunea Petre Andrei195, trebuie să se facă pe baza logicii şi teoriei cunoaşterii. Generalitatea şi valabilitatea valorii nu o putem stabili decât pe cale logică. Se admit în discuţia problemei valorii două puncte de vedere şi anume: a. un punct de vedere subiectiv psihologic, care determină o psihologie a valorii şi b. un punct de vedere obiectiv-logic, care determină cercetarea cea mai serioasă şi temeinică, logica valorii.

Există mai multe criterii pentru a clasifica valorile. Dacă alegem drept criteriu - acela al obiectului valorilor, avem atâtea grupe câte valori sunt în domeniul cunoştinţei şi acţiunii: valori economice, etice, juridice, politice etc.196 Astfel prezentate valorile ne par numai enumerate dar nu şi clasificate. Se admite că pentru a stabili o unitate, în toate clasificările (făcute şi după alte criterii, ca de pildă: a. valabilitatea valorilor; b. calitatea lor; c. subiectul lor; d. motivele ce au determinat valorile; e. facultatea psihică din care izvorăsc valorile; f. sfera lor de aplicare) este nevoie de un criteriu unitar “şi numai de unul singur” şi anume acela al elementelor predominante în valori. O valoare rezultă sau numai din personalitatea individuală a cuiva, independent de orice influenţă socială, sau din societate – individul este social, trăieşte în societate, i se subordonează, drept care “alcătuieşte valori determinate de societate, cu elemente sociale”197 – după acest criteriu valorile se pot clasifica în două mari clase: 1. Valori hiperpersonale, care includ valorile logice şi matematice (în logică şi matematică, singură gândirea individuală determină valorile); 2. Valori sociale, care cuprind toate celelalte valori (valori economice, valori juridice, valori politice, valori etice, valori istorice, valori estetice, valori religioase, valori cultural-sociale implicit şi alte valori care sunt pe cale de a fi valorizate şi/sau deja statuate).

Alături de sistematizarea clasificărilor realizată de Petre Andrei, în timp, s-au conturat şi alte încercări, după alte criterii, dar este cert că valorile dreptului fac parte din marea clasă a valorilor sociale. După această afirmaţie putem accepta că, putem reţine pentru sfera dreptului, “vechea clasificare originată în concepţia lui Aristotel” potrivit căreia există valori-scop, deci valori autonome, care nu depind de altele, şi valori instrumentale, care ajută la realizarea lor198. Pentru o actualizare a acestei clasificări, propunem ca a doua categorie – valorile instrumentale să poarte denumirea de valori mijloc. Noi vom reţine dihotomia199 valori-scop şi valori-mijloc ca fiind destul de funcţională pentru că, în încercările de a stabili sisteme juridice, o serie de valori (şi e cazul celor constituţionale) se constituie în instanţă supremă, de referinţă pentru viaţa unui stat, iar alte valori (cele cuprinse în normele şi legile juridice concrete) au în esenţă rolul de a mijloci realizarea celor din prima categorie. Astfel, putem concluziona că “există valori juridice cu funcţie de întemeiere, valori autonome care dau specificul unei Constituţii, şi valori cu funcţie instrumentală, menite să asigure respectarea celor întemeietoare”200 193 Ibidem. 194 Petre Andrei, op. cit., p. 15. 195 Ibidem, p. 21. 196 Ibidem, p. 47. 197 Ibidem. 198 Biriş, I., Valorile dreptului şi logica intenţională, Editura Servo-Sat, Arad, 1996, p. 110. 199 Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române – DEX (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998) cuvântului dihotomie (din fr. dichotomie) este definit ca fiind o “diviziune în două părţi a unui concept, fără ca acesta să-şi piardă înţelesul iniţial”. 200 Biriş, I., op. cit., p. 110.

Revenind la reflecţiile asupra fenomenului “drept” şi relaţia lui cu valorile sociale amintim că originea dreptului este socială. Viaţa socială determină realizarea valorilor. Societatea valorifică valorile. Procesul de apreciere a valorilor se realizează prin judecăţile de valoare. Obiectul judecăţilor de valoare sunt valorile – rezultatul lor capătă forma scopului care e valoarea cea mai valabilă, pe care societatea o ia ca ţintă a acţiunii201. Judecata de valoare ne dă dimensiunea socială a valorii, a utilităţii sau neutilităţii acesteia pentru societate, a gradului de pericol social pe care îl reprezintă – precum şi motivele care fundamentează o astfel de valorizare.

Valorile, implicit cele juridice, sunt realizate în formele generale de cultură – ele sunt bunurile culturale din viaţa istorică. Valoarea reprezintă însuşirea sau calitatea unor lucruri, fapte, idei, obiecte, fenomene etc. de a corespunde unor trebuinţe şi idealuri sociale generate de existenţa socială. Valoarea nu apare ca ceva dat, ca o existenţă în sine – ea este rezultatul unui proces complex denumit “al valorizării” – prin procesul valorizării, lucrurile, ideile, obiectele, fenomenele etc. create de om sau natură devin valori şi prin aceasta elemente de cultură şi civilizaţie.

Valorizarea este “procesul complex de decantare şi cristalizare subiectivă, la nivelul conştiinţei comunităţilor umane, a preţuirii, prin evaluare şi apreciere, a unor lucruri, obiecte, fenomene etc. ca având o anumită semnificaţie, importanţă şi/sau necesitate pentru viaţa şi activitatea umană, ea răspunzând unor trebuinţe, idealuri, aspiraţii ale acelei comunităţi”202 – prin acest proces lucrurile, ideile, obiectele, fenomenele etc. create de om sau natură devin valori şi prin aceasta elemente de cultură şi civilizaţie. Procesul de valorizare este, în esenţa sa, “o raportare comparativă a celor doi poli ai existenţei supuse valorizării: pozitiv-negativ, bine-rău, drept-nedrept, adevăr-fals, frumos-urât, ordine-dezordine, pace-violenţă, democraţie-monocraţie, libertate-dominaţie etc.”203.

Încercările contemporane de surprindere a diferitelor configuraţii valorice şi a unor posibile ierarhii, relevă semnificaţia valorilor filosofice, morale, ştiinţifice, politice, juridice, religioase, economice, artistice, cu privire la care reţinem câteva notaţii204. Se argumentează poziţia privilegiată a filosofiei, aptă să soluţioneze „deruta axiologică", să deţină un rol coordonator, ordonator şi de călăuză, în condiţiile pluralismului de idei, prin acele concepţii de viaţă care ies învingătoare dintr-o confruntare loială dusă cu forţa argumentelor convingătoare. În acest sens, M. Heidegger sublinia: „Din moment ce concepţiile despre viaţă concurează între ele şi aici depinde tot de argumentare care va fi concepţia cea mai de acceptat205. Pentru realizarea acestui deziderat nobil dar plin de riscuri şi responsabilităţi, filosofia trebuie să fie o instanţă capabilă să «regândească» problemele umane şi deopotrivă, aptă să ofere şi modul de rezolvare a acestora"206.

Ştiinţa are în societatea contemporană un dublu statut de valoare - reprezentând o obiectivare a activităţii necontenit progresive de cunoaştere a omului - şi de instituţie, ea devenind" paradigma raţionalităţii instituţionalizate"207. în domeniul ştiinţelor socio-umane procesul cunoaşterii vizează natura şi ipostazele complexe ale existenţei umane, capacitatea

201 Andrei, P., op. cit., p. 105. 202 Sida, A., Introducere în Teoria generală a dreptului, ediţia a II-a, Editura AUGUSTA, Timişoara, 1998, p. 42. 203 Craiovan, I., op. cit., 2010, p. 430, cu trimitere la Stroe, C., Despre ierahia valorilor și criteriile sale, în ”Revista de Filosofie”, nr. 1/1993, p. 26. 204 Ibidem, p. 431, cu trimitere la p. 156. 205 Ibidem, cu trimitere la N. Parfait, Heidegger et la politique, Hermermeneutique et revolution în „Le Cahier de college internationale de philosophie", nr. 8, Editions Osiris, Paris, oct. 1989, p. 113. 206 Ibidem, cu trimitere la J. Witt-Hansen, „Le futurologue", în Le temps et le philosophes, Editura P. Ricoeur, Paris, 1978, p. 235-248. 207 Ibidem, cu trimitere la W.H. Newton-Smith, Science, rationality and Newton în Queen's quaterly 95, 1988, p. 22.

omului de a se cunoaşte pe sine şi pe alţii, de a se perfecţiona, de a realiza „progresul în om" (B. de Jouvenel), lucru ce presupune crearea unor „circuite culturale", conlucrarea tuturor valorilor culturii208.

Valorile economice, ca valori-mijloc răspund unor necesităţi, trebuinţe esenţiale ale omului în planul relaţiilor sale cu natura dar şi cu societatea.

În sistemul de valori al unei societăţi autentic democratice şi umaniste, procesele economice trebuie subordonate unor idealuri şi valori umaniste şi democratice, să ducă la diminuarea frustrărilor umane, la creşterea bunăstării fiecăruia, la realizarea umană, prin reducerea tot mai sensibilă a surselor de înstrăinare a omului.

Valorile politice vizează direct raporturile omului, ale individului cu puterea, cu statul, cu partidele şi instituţiile politice cu ideologiile politice etc. Valorile politice exprimă finalităţile sistemului social-politic, tipurile de raporturi sociale fundamentale în societate, conţinutul şi structura puterii, mecanismele exercitării conducerii politice, drepturile, libertăţile, obligaţiile politice ale cetăţenilor, ideologiile politice. Astfel de valori sunt într-o societate autentic democratică contemporană pacea, libertatea, egalitatea, independenţa, suveranitatea, dreptul fiecăruia de a participa la conducerea societăţii, de a-şi exercita liber convingerile politice etc. Politicul fiind mecanismul de reglare a vieţii sociale prin intermediul instituţiilor şi organizaţiilor de putere se impune a face distincţie între două planuri: a) cel al valorilor politice instituţionalizate şi b) cel al opţiunilor (orientărilor) valorice ale indivizilor. O optimă funcţionare a mecanismului social nu poate face abstracţie, ci trebuie să aibă în vedere contradicţiile, ca şi soluţionarea „decalajelor" ce apar între cele două planuri, pe temeiul pluralismului politic209.

Problematica identificării sau nominalizării valorilor juridice este obiect al ştiinţei dreptului, a sociologiei a filosofiei dreptului, al axiologiei. Ca fenomen cultural, dreptul intră în sfera existenţei şi în aceea a valorii, “întrucât orice fenomen cultural aparţine existenţei când este valorificat, e substratul valorii sau non-valorii”210. Prin drept, în principal, se pune în raport realitatea juridică cu valoarea.211 În sfera valorii intră fenomenul cultural juridic prin faptul că se raportează la valoarea supremă şi anume la cultură212. Valorile juridice care par a fi pur formale, în care se repetă numai litera şi vorba constituţiei, au un fond, un conţinut cultural determinat de constituţie. Constituţia, afirma Petre Andrei, e baza dreptului pozitiv, întrucât valorile relative juridice pornesc de la principiile Constituţiei.213

208 Ilya Prigogine şi Isabelle Stengers, ”Noua alianţă. Metamorfoza ştiinţei”, Bucureşti, 1984, p. 86-87. 209 Gheorghe, E., op. cit., p. 164-165. 210 Petre Andrei, op. cit., p. 132 211 Ibidem. 212 Cultura reprezintă totalitatea valorilor materiale și spirituale create de omenire și a instituțiilor necesare pentru comunicarea acestor valori – DEX, op. cit., p. 248; Cultura reprezintă un set de trăsături spirituale, materiale, intelectuale şi afective distincte ale unei societăţi sau a unui grup social şi cuprinde, pe lângă arte vizuale, muzică, teatru, dans, literatură etc şi elemente definitorii pentru stilul de viaţă, sistemul de valori, tradiţiile şi credinţa respectivului grup (UNESCO 2002); Cultura, în sens larg, înseamnă felul în care se întâmplă lucrurile într-un anumit loc, viaţa locului respectiv, chiar dacă, pentru mulţi, ea înseamnă doar operă, teatru, concerte, muzee şi expoziţii. Cultura este importantă tocmai pentru că ea înseamnă toate acestea, plus presa pe care-o citim, emisiunile TV pe care le privim, felul în care inter-relaţionăm şi ne petrecem timpul liber, locurile în care ne facem cumpărăturile, arhitectura, universităţile în care învăţăm, practicile religioase, nivelul de educaţie şi implicare civică, felul în care ne raportăm la mediul înconjurător, moştenirea istorică, obiceiurile sportive, felul în care ne alimentăm şi ne îmbrăcăm, grija faţă de sănătate, respectul faţă de tradiţii şi valori. Cultura este mecanismul prin care ne definim identitatea ca indivizi, comunităţi sau naţiuni. Cultura este un element esenţial al dezvoltării economice şi al regenerării sociale şi reprezintă un indicator al calităţii vieţii şi bunăstării individuale. 213 Petre Andrei, op. cit., p. 132.

1.11. Grupurile de interese. Politicile publice I. Grupurile de interese

A. În doctrina de specialitate există opinii potrivit cărora „includerea grupurilor de interes în cadrul organizaţiilor politice este greşită, acestea aparţinând mai curând societăţii civile”214.

Avându-se în vedere influenţele foarte mari pe care grupurile de interese le au în viaţa politică din multe ţări ale lumii considerăm necesar de a face, în context, câteva explicaţii.

Grupurile de interes sunt asociaţii mai mult sau mai puţin organizate de persoane, care incearcă să influenţeze deciziile politice, fără însă să încerce să preia puterea politică în stat. Aceste grupuri pot sa aibă o organizare foarte riguroasă (de exemplu sindicatele) sau pot să fie asociaţii spontane (aşa cum au fost demonstranţii anticomunişti în 1989). Încercând o clasificare a grupurilor de interes, întâlnim în literatura de specialitate patru tipuri: A. Grupuri de tip tradiţional – triburi cuprinse în teritoriul unor state, caste şi poate cel mai important exemplu, minorităţile etnice; aceste grupuri nu au fost organizate de către cineva, ele există în mod tradiţional şi în momentul în care sunt ameninţate sau doresc să obţină drepturi se pot comporta ca grupuri de interes; B. Grupuri de tip instituţional – armata, poliţia, birocraţia, biserica; din nou avem de a face cu grupuri care nu au fost constituite ca grupuri de interes; ele au fost create şi funcţionează din alte raţiuni; ocazional însă, în funcţie de interesele lor specifice ele pot funcţiona ca grupuri de interes; datorită proximităţii lor faţă de centrele de putere au o mare influenţă (un exemplu edificator este armata turcă; aceasta reuşeşte de foarte mulţi ani să păstreze caracterul laic al statului turc fie prin intervenţie directă fie prin ameninţarea cu intervenţia); C. Grupuri de tip defensiv sau protectiv – create în scopul protejării intereselor membrilor – sindicatele, asociaţiile profesionale etc.; unele din aceste grupuri au metode foarte eficiente pentru a influenţa decizia guvernanţilor (cel mai convingător exemplu este greva); din acest motiv aceste grupuri sunt numite si grupuri de presiune; în unele situaţii aceste grupuri sunt acceptate ca parteneri de dialog de catre autorităţi şi constituie un element de legătura între membri grupului şi puterea politică; D. Grupurile de tip promoţional sunt grupuri care incearcă să promoveze interesele membrilor sau anumite principii, politici etc. – ecologiştii, mişcările feministe etc.

Referitor la clasificarea de mai sus, trebuie să remarcam că ea nu implică o delimitare foarte precisă, exclusivă. De asemenea, analiza grupurilor de interese trebuie privită şi din perspectica contextualităţii sociale recente – „discuţia referitoare la grupurile de interese este importantă în condiţiile în care problematica grupurilor de interese apare tot mai des în discursul public din România. Discursul public tinde să trateze grupurile de interese într-o manieră negativă. în sine, grupurile de interese nu sunt ilegitime, însă modalitatea în care acţionează ele poate fi ilegitimă. De asemenea, nici analizarea grupurilor într-o manieră necritică, fără să se evalueze efectele negative ale acţiunilor lor şi distorsiunile pe care le provoacă, nu are rolul de a oferi o imagine coerentă asupra acţiunii şi rolului grupurilor de interese...”.215

Canale de influenţă - cererile sau pretenţiile acestor grupuri de interes pot ajunge pe trei căi diferite la organele de decizie politică: prin comunicare directă, prin intermediul partidelor politice şi prin influenţarea opiniei publice216. Natura grupului influenţează adesea modalitatea aleasă. Cele de tip defensiv aleg cu preponderenţă comunicarea directă, în timp ce grupurile de tip promoţional fac de obicei apel la opinia publică. 214 Cătălin Baba, „Introducere în ştiinţe politice -Suport de curs”, Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării, UBB Cluj-Napoca, 2009. 215 Adrian Şerban Cerkez, „Grupurile de interese şi politicile publice - modelele de agregare a revendicărilor sociale”, Editura Polrom, 2010, p. 49. 216 A se vedea Alex Mucchielli, „Arta de a influenţa. Analiza tehnicilor de mamnipulare”, Editura Polirom, Iaşi, 2002.

Elemente care contribuie la influenţa grupurilor de interes - influenta pe care grupurile de interes o exercită asupra puterii politice depinde de o serie de factori, cel mai important fiind tipul de regim politic. Dacă într-un regim democratic puterea lor este considerabilă, ea este nulă în statele totalitare, unde aceste grupuri sunt organizate şi controlate de către stat. Alţi factori care pot fi menţionaţi sunt: gradul de popularitate ale ideilor susţinute de grup, posibilitatea de a sancţiona un eventual refuz al autorităţilor şi resursele pe care le are la dispoziţie.

II. Politicile publice

Definirea conceptului de „politică publică"

Termenul de „politică publică" a pătruns în studiile de specialitate şi în limbajul curent din România destul de târziu (la sfârşitul anilor '90) şi există în continuare numeroase ambiguităţi la nivelul simţului comun asupra sferei de cuprindere a acestei noţiuni. O posibilă explicaţie ar putea fi aceea că termenul a fost împrumutat din limba engleză -policy -, dar nu există o traducere specifică în limba română, alta decât aceea de politică. Or, în mod tradiţional, politica înseamnă cu precădere activitatea partidelor politice, a instituţiilor legitimate prin mecanisme democratice (Parlament, Guvern şi aparatele proprii de lucru ale acestora), declaraţii politice, campanii electorale etc., de aici şi tentaţia de contaminare la nivel terminologic. Ca urmare, România a preferat utilizarea termenului din literatura franceză, şi anume cel de politică publică (politiques publiques). „O politică publică este o reţea de decizii legate între ele privind alegerea obiectivelor, a mijloacelor şi a resurselor alocate pentru atingerea lor în situaţii specifice"217.

În sensul comun, termenul „politică" se consideră de obicei că se aplică la ceva „mai mare" decât deciziile particulare, dar la ceva „mai mic" decât mişcările sociale generale. Aşadar, politica, în termenii nivelului de analiză, este un concept plasat la mijloc. Un al doilea element, şi anume unul esenţial, este că pentru cei mai mulţi autori termenul trimite la un scop de un anumit fel218. Conceptul de politică publică cunoaşte o serie întreagă de definiţii, pornind de la cea mai simplistă - ceea ce guvernele aleg să facă sau să nu facă219 -, până la cea instrumentalistă: un curs al acţiunii cu un scop precis, urmărit de un actor sau un grup de actori în abordarea unei probleme 220. Cu toate acestea, locul comun în ceea ce priveşte abordarea unei politici publice îl constituie caracterul reducţionist al sensurilor atribuite noţiunii; printre cele mai frecvente asocieri de acest tip se numără221: Politicile publice ca denumiri ale unor domenii de activitate: ex., politici economice, sociale ale unui Guvern; Politici ca expresie a scopului general sau a stării de fapt dorite: ex., într-un document politic (al unui partid, Guvern), politica este accepţiunea respectivei entităţi asupra scopului (finalităţii) acţiunilor sale; Politici ca propuneri specifice: ex., politica unui Guvern de a susţine şi promova sectorul întreprinderilor mici şi mijlocii; Politici ca decizii ale Guvernului: ex., politica Guvernului în domeniul privatizării sectorului energetic; Politici ca

217 Marius Constantin Profiroiu, Elena Iorga, „Manual de politici publice” destinat studenţilor de la facultăţile de ştiinţe politice, administraţie publică şi management, Institutul pentru Politici Publice Bucureşti, 2009, p. 14 şi urm., cu trimitere la Miroiu, A., „Introducere în analiza politicilor publice”, Editura Paideia, Bucureşti, 2001, p. 9. 218 Ibidem, Miroiu, A., op. cit., p. 7. 219 Ibidem, cu trimitere la Thomas Dye, „Understanding Public Policy” (7th ed.), Englewood Cliffs, NJ, Prentice Hall, 1992, p. 4. 220 James Anderson, Public policy making (2nd ed.), Princeton, NJ, Houghton Mifflin, 1994, p. 5. 221 B.W. Hogwood, L.A. Gunn, „Policy Analysis for the Real World”, 1984, în trad. Miroiu, A., „Introducere în politicile publice, Editura Trei, Bucureşti, 2000”.

autorizare oficială: tendinţa este aceea de a considera o politică drept implementată atunci când legile (legea) aferente sunt adoptate; Politici ca programe: deseori, programele guverna-mentale într-un anumit domeniu sunt asociate cu politicile guvernului în domeniul respectiv; Politici ca produse: percepţia asupra a ceea ce oferă Guvernul (ex., servicii), în comparaţie cu ceea ce a promis şi/sau autorizat prin procesul de legiferare; Politici ca rezultate: reducerea unei politici publice la rezultatele pe care acestea le produc are avantajul de a permite o evaluare a modului în care se reflecta scopul propus în rezultatele obţinute; Politicile ca teorii sau modele: toate politicile au la baza presupoziţii cu privire la relaţiile de tip cauză-efect sau corelaţiile considerate ca fiind semnificative dintre anumite fenomene (sociale, politice, economice etc.), iar modul în care aceste presupoziţii sunt transpuse în politici ţine de anumite modele teoretice cunoscute; Politicile ca procese: această asociere implică perspectiva temporală a unei politici, care urmăreşte schimbarea unui anumit sector/fenomen etc. într-un interval de timp (de regulă, anticipat). Pentru a înţelege mai bine dimensiunile noţiunii de politică publică, sunt necesare o serie de concepte-cheie care ajută la construcţia conceptului: a. acţiunea în baza autorităţii: politica publică este o acţiune implementată de structurile puterii, structuri care au autoritate legislativă, politică şi financiară de a acţiona; b. o reacţie la problemele societăţii („real world"): politica publică încearcă să răspundă unei nevoi/probleme concrete a societăţii (sau a unui segment al societăţii); c. orientată spre un scop: politica publică este orientată spre atingerea unui set de obiective bine delimitate în încercarea de a rezolva o nevoie/problemă particulară a comunităţii (grupului-ţintă); d. cursul acţiunii: politica publică nu este o decizie singulară (acţiune sau reacţiune), ci o abordare/strategie integrată; e. o decizie de a face/a nu face ceva: politica publică poate fi implementată cu scopul de a rezolva o problemă sau, bazându-se pe presupunerea conform căreia problema poate fi rezolvată în cadrul politicilor deja existente, un Guvern poate decide că nu este cazul să mai acţioneze; f. politica este dusă la îndeplinire de un actor/un grup de actori: politica este, în general, implementată de o structură de implementare alcătuită din mai mulţi actori şi, în cazuri mai rare, de o singură structură (ex. agenţie guvernamentală); g. o justificare a unei acţiuni: orice politică publică trebuie să includă motivarea acţiunii/non-acţiunii; h. decizie luată: politica publică este o decizie asumată, nu o promisiune sau o intenţie. Din punctul de vedere al autorilor Profiroiu, M.C., şi Elena Iorga (2009), o politică publică reprezintă un ansamblu de măsuri luate de către o autoritate legală şi responsabilă care vizează îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale cetăţenilor sau conceperea unor măsuri de stimulare a creşterii economice. Ea prevede, în general, o concertare a diferiţilor actori şi o corelare a învăţămintelor trase din experienţele lor instituţionale şi personale. Ea poate lua deseori forma reglementărilor sau stimulentelor care determină mediul social şi economic.

CUPRINS

1.Precizări terminologice ......................................................................................................................... 1

1.1. Conceptele de societate și de societate globală ............................................................................. 1

1.2. Conceptul de sistem social ........................................................................................................... 6

1.3. Statul și puterea de stat (politică) .................................................................................................. 7

1.4. Statul de drept – definiții şi trăsături definitorii .......................................................................... 14

1.5. Drepturile fundamentale ale omului .......................................................................................... 16

1.6. Noţiunea de putere executivă ...................................................................................................... 22

1.7. Conceptul de administraţie publică ............................................................................................. 28

1.8. Noţiunea de ins tuţ i e ....................................................................................................... 32

1.9. Drept, sistem de drept ................................................................................................................. 35

1.9.1.Noțiunea dreptului ................................................................................................................ 35

1.9.2. Sistemul de drept și elementele sale structurale ................................................................ 38

1.9.2.1. Norma juridică .............................................................................................................. 40

1.9.2.2. Ins tuţ ia jur i di că ........................................................................................................... 42

1.9.2.3. Ramura de drept ........................................................................................................... 43

1.9.3. Izvoarele formale ale dreptului ............................................................................................ 45

1.9.3.1. Legea în sens larg (actele norma ve) ........................................................................... 45

1.9.3.2. Legea în sens restrâns ................................................................................................... 46

1.9.3.3. Alte acte norma ve cu for ţă jur i di că echi val ent ă legi i ................................................. 48

1.9.3.4. Acte norma ve subor donat e legi i ................................................................................ 51

1.9.3.5.Izvoarele dreptului comunitar ....................................................................................... 52

1.9.3.6. Alte izvoare ale dreptului. Prac ca judi ci ar ă şi doctri na .............................................. 53

1.9.3.7. Obiceiul juridic sau cutuma ........................................................................................... 54

1.9.3.8. Regulile convieţuirii sociale ........................................................................................... 55

1.9.3.9. Dreptul canonic ............................................................................................................. 56

1.9.4. Cons tuţ ia – fundame nt ul dr ept ul ui poz i v . ...................................................................... 56

1.9.5. Ac vi tat ea de legi fer ar e și publ ici tat ea actel or nor ma ve . ............................................... 58

1.10. Valoare şi valorizare ................................................................................................................. 62

1.11. Grupurile de interese. Poli ci le publ ice .................................................................................... 68