(journal of psychology)knut.ro/.../2015/10/revista-de-psihologie_2011_03.pdfrevista de psihologie:...

Revista de Psihologie: 2011, t. 57, nr. 3

(Journal of Psychology)

Vol. 57 , Nr. 3, p. 195–284, Bucureşti, iulie – septembrie 2011

STUDII ŞI CERCETĂRI

ŞTEFAN VLĂDUŢESCUSubliminal perception and subliminal communicationRev. Psih., vol. 57, nr. 3, p. 201–213, Bucureşti, iulie – septembrie 2011

ŞTEFAN C. LIŢĂThe impact of theoretical construct validity on cauzal structure model within baking industry – a study of applied multivariate data analysisRev. Psih., vol. 57, nr. 3, p. 214–226, Bucureşti, iulie – septembrie 2011

BRÎNDUŞA ORĂŞEANUMemories and triangulation in interpretative psychoanalytical work. IRev. Psih., vol. 57, nr. 3, p. 227–236, Bucureşti, iulie – septembrie 2011

DOINA-ŞTEFANA SĂUCAN, MIHAI IOAN MICLEUn subiect neglijat în psihologia organizaţională: emoţiaRev. Psih., vol. 57, nr. 3, p. 237–250, Bucureşti, iulie – septembrie 2011

VIRGINIA ROTĂRESCUProfilul familiei cu un părinte cu SNC afectat acut. II. Studiu experimentalRev. Psih., vol. 57, nr. 3, p. 251–264, Bucureşti, iulie – septembrie 2011

LORETA MAGDALENA POPAImplicaţiile stării depresive asupra patologiei somatice

CRITICĂ ŞI BIBLIOGRAFIE

MIHAI IOAN MICLE, DOINA-ŞTEFANA SĂUCAN, Motivarea personalului – Ghid pentru manageri, Bucureşti, Editura Tribuna Economică, 2010,309 p. (Anca Mădălina Dogar)

LAURA GRÜNBERG (coord.), Introducere în sociologia corpului. Teme, perspective şi experienţe întrupate, Iaşi, Editura Polirom, 2010, 308 p.(Constantin-Ovidiu Craiu)

IN MEMORIAM

TATIANA SLAMA-CAZACU TATIANA SLAMA-CAZACU TATIANA SLAMA-CAZACU (25 ianuarie 1920 – 6 aprilie 2011) (C. Voicu, MariaMoţescu, Grigore Nicola)

Revista de Psihologie: 2011, t. 57, nr. 3 - Revista de Psihologie http://revistadepsihologie.ipsihologie.ro/index.php/arhiva/24-revista...

1 of 5 04.10.2015 17:30

Rev. Psih., vol. 57, nr. 3, p. 195–284, Bucureşti, iulie – septembrie 2011

REZUMATE

SUBLIMINAL PERCEPTION AND SUBLIMINAL COMMUNICATION

ŞTEFAN VLĂDUŢESCU

Abstract The study joins to general psychology. It refers to the elucidation of the status of "subliminal perception" concept, on theepistemological side, and to the delimitation of the content of the perceptive phenomenon which this appoints to, on the pragmatic side. Theexistence of the subliminal human "consumption" is tested by using logical, psychological, and "of law" arguments and thus the phenomenon istaken out from the shape of any doubt. Subliminal perception does exist. It is not a perceptive act (intentional act), but a perceptive fact (it happenswith no implication of the preceptor subject's volition, but sometimes against his will). If the reality of the subliminal perceptive experience, as awhole, in the psychological sphere of the "common sense", was theoretically long refused as a whole, forms of which, such as: the semanticnon-conscious primarity (Marcel, 1983), the subliminal sensibilization (Colin Cherry), the non-conscious affective preferences (Bornstein, Leone,Galley, 1987), the semantic processing (Miclea, 1999), were easily assimilated among the gains of the applied psychology. It was necessary onlyone step in order to reach from "forms" to "type". As a realization of this thinking and above it, as a delimitation (with a separate justification)subliminal perception is chosen to be characterized as being a "type of perception" (Ciofu, 1994) and not a "special form" (Zlate, 1999). It is shownthat this type of perception is a communication chanel. On the other hand, after analysing the factors of the subliminal perception (the perceptorsubject, the context and the perceptive object), some effects of the subliminal processing of some messages upon behavior are presented. Thus it isconcluded that the changes, the alterations that may occur by subliminal perception way are superficial and of short duration but they could becomecognitive schedules by consolidating them in other ways. The human behavior cannot be controlled using subliminal messages, but it can acceptdirecting influences. We can talk about general classes, but not specific behaviors (Miclea, 1999).

Keywords: subliminal perception, subliminal communication, subliminal channel.

REZUMAT Studiul se înscrie în domeniul psihologiei generale. El vizează, pe linie epistemologică, clarificarea statutului conceptului de „percepţiesubliminală" în structura aparatului conceptual al psihologiei, iar pe linie pragmatică, delimitarea conţinutului fenomenului perceptiv pe care acesta îldesemnează. Prin argumente logice, psihologice şi „de autoritate" se probează existenţa unui „consum" uman subliminal şi se scoate fenomenul înafara câmpului oricărei îndoieli. Percepţia subliminală există. Ea nu este un act perceptiv (act intenţional), ci un fapt perceptiv (se produce fărăimplicarea voinţei subiectului perceptor, uneori chiar împotriva voinţei acestuia). Dacă realitatea experienţei perceptive subliminale, ca atare, încadrul psihologic al „bunului simţ", a fost ca întreg din punct de vedere teoretic îndelung refuzată, forme ale acesteia precum: primaritateasemantică non-conştientă (A. Marcel), sensibilizarea subliminală (Colin Cherry), pre- ferinţele afective non-conştiente (R.F. Bornstein, D.R. Leone,D.J. Galley), procesarea semantică (M. Miclea), au fost cu uşurinţă înglobate între câştigurile psihologiei aplicate. De la „forme" la „tip" nu era defăcut decât un pas. Ca un câştig al acestui raţionament şi în plus, ca o delimitare (cu o justificare separată) se optează pentru caracterizareapercepţiei subliminale ca „tip de percepţie" (I. Ciofu) şi nu ca „formă specială" (M. Zlate). Acest tip de percepţie, se arată, constituie un canal decomunicare. Pe de altă parte, după ce se analizează factorii percepţiei subliminale (subiectul perceptor, contextul şi obiectul perceptiv), se evocăunele efecte ale procesării subliminale a unor mesaje asupra comportamentului. Se concluzionează, în acest sens, că schimbările, modificările ce sepot produce pe calea percepţiei subliminale sunt de suprafaţă şi de scurtă durată şi că întărite, consolidate pe alte căi, ele se pot instala ca schemecognitive. Comportamentul uman nu poate fi controlat pe calea mesajelor subliminale, dar el poate primi influenţe de direcţionare. Se pot induceclase generale şi nu comportamente specifice (M. Miclea).

Cuvinte-cheie: percepţie subliminală, comunicare subliminală, canal subliminal.

Text integral in format PDF (/images/revista_de_psihologie/2011_03/art 01 Vladutescu.pdf)

↑ Inapoi la Cuprins

THE IMPACT OF THEORETICAL CONSTRUCT VALIDITY ON CAUSAL STRUCTURE MODEL WITHINBANKING INDUSTRY – a study of applied multivariate data analysis

ŞTEFAN C. LIŢĂ

Abstract The current analysis is based on Hopkins' data (1997) used to investigated the causal relations between strategic planning and financialperformance within banking industry. The correlation matrix for the seven items developed to capture the construct of strategic planning intensitywas used to conduct a confirmatory factor analysis and then, a structural model was fitted to data in order to replicate the model used in the originalpaper. The results of confirmatory factor analysis showed that: (a) the 7 original items do not measure the specified latent variable, but twoseparated factors that explain 49% of the variance, (b) the latent variable "strategic planning intensity" might be regarded as one-factor structuremeasured by 5 items (V1 – determining banks' mission, V2 – developing major long term objectives, V5 – evaluating strategic options, V6 –


2 of 5 04.10.2015 17:30

implementing strategic options, V7 – controlling the implemented strategic option). Although the results of structural equation modelling were notvery clear, the general impression was that strategic planning intensity could be indeed regarded as a mediator between institutional factors(managerial and organisational) and financial performance, because: (a) managerial factors have a strong direct effect (0,82) on strategic planningintensity, and also an indirect effect (0,41) on financial performance, mediated by planning intensity, (b) organisational factors have a direct effect onfinancial performance (0,77) and also an indirect effect (0,086) mediated by planning intensity. The paper ends with few recommendations regardingalternative strategies that might be used to improve the structural model.

Keywords: confirmatory factor analysis, structural equation modelling, strategic planning, managerial and organisational factors, financialperformance.

REZUMAT Analiza realizată se bazează pe datele obţinute din studiul lui Hopkins (1997) în care s-au investigat relaţiile cauzale dintre planificareastrategică şi performanţa financiară în domeniul bancar. Matricea corelaţiilor pentru cei 7 itemi dezvoltaţi să măsoare conceptul de „intensitate aplanificării strategice" a fost utilizată pentru a realiza o analiză factorială confirmatorie şi apoi un model structural a fost testat cu scopul de a replicaanaliza din articolul original. Rezultatele analizei factoriale confir- matorii au arătat că: (a) cei 7 itemi originali nu măsoară variabila latentăspecificată, ci doi factori separaţi care explică 49% din varianţă, (b) variabila „intensitatea planificării strategice" poate fi privită ca un factor măsuratde 5 itemi (V1 – determinarea misiunii băncii, V2 – dezvoltarea obiectivelor pe termen lung, V5 – evaluarea opţiunilor strategice, V6 – implementareaopţiunilor strategice, V7 – controlul implementării). Deşi rezultatele modelării cu ajutorul ecuaţiilor structurale nu au fost foarte clare, impresiagenerală a fost totuşi aceea că intensitatea planificării poate fi considerată un factor care mediază relaţia dintre factorii instituţionali şi performanţafinanciară, deoarece: (a) factorii manageriali au un efect direct (0,82) asupra planificării şi un efect indirect (0,41) asupra performanţei financiare,mediat de planificare; (b) factorii organizaţionali au un efect direct (0,77) asupra performanţei financiare şi un efect indirect (0,086), mediat deplanificare. Lucrarea se încheie cu câteva recomandări referitoare la strategii alternative care ar putea fi utilizate pentru a optimiza modelulstructural.

Cuvinte-cheie: analiză factorială confirmatorie, modelare prin ecuaţii structurale, planificare strategică, factori manageriali şi organizaţionali,performanţa financiară.

Text integral in format PDF (/images/revista_de_psihologie/2011_03/art 02 Lita.pdf)


MEMORIES AND TRIANGULATION IN INTERPRETIVE PSYCHOANALYTICAL WORK. I

BRÎNDUŞA ORĂŞANU

Abstract This paper discusses the relation between procedural memory and declarative memory, from the perspective of the triangulation inpsychoanalysis. The patient's explicit reference to his past, even when it procedurally is a defence, it is also, declaratively, a step towards assumingthe origin of a certain psychic content. This step would correspond to a „witness": within the framework of the judiciary metaphor, the side in thepatient which „declares" the reconstruction of his past „gives witness" about something which can only belong to himself. The author underlines theimportance of the active contribution by the patient to the birth of interpretation in the here and now. The patient's explicit discourse upon his pastmay constitute itself as a necessary "third" in the differentiation between transference and countertransference, valid for both protagonists of theanalytical session. This hypothesis is discusses and illustrated by a clinical fragment.

Keywords: explicit memory, differentiation, triangulation, witness.

REZUMAT Lucrarea discută raportul dintre memoria procedurală şi memoria declarativă, din perspectiva operaţiei de triangulare în psihanaliză.Referinţa explicită a pacientului la trecutul său, chiar dacă este o apărare din punct de vedere procedural, constituie, în mod declarativ, şi un passpre asumarea originii unui anumit conţinut psihic. Acest pas ar corespunde cu un „martor": dacă utilizăm metafora judiciară, partea din pacient care„declară" reconstrucţia trecutului lui „stă drept mărturie" că un anumit lucru nu poate să-i aparţină decât lui. Autoarea pune în evidenţă importanţacontribuţiei active a pacientului la formarea interpretării în aici-şi-acum. Discursul explicit al pacientului asupra trecutului său poate constitui, în sine,un „terţ" necesar în diferenţierea dintre transfer şi contra- transfer, valid pentru ambii protagonişti ai şedinţei de analiză. Această ipoteză esteilustrată cu un fragment clinic.

Cuvinte-cheie: memorie explicită, diferenţiere, triangulare, martor.

Text integral in format PDF (/images/revista_de_psihologie/2011_03/art 03 Orasanu.pdf)


UN SUBIECT NEGLIJAT ÎN PSIHOLOGIA ORGANIZAŢIONALĂ: EMOŢIA

DOINA-ŞTEFANA SĂUCAN, MIHAI IOAN MICLE

Abstract This paper aims to answer the question "What is emotional intelligence and which is its role in the organization, at work?" It points out thatemotional intelligence helps to promote a better performance at work. Emotional intelligence includes skills involving emotions self control,perception and recognition of others' emotions, which are predictive for a superior performance. The past 25 years, research has revealed also aconsistent set of skills, self-confidence, initiative and teamwork which assure performance in organization.Keywords: emotional intelligence,


3 of 5 04.10.2015 17:30

organization, group, social skills, relationships managing.

REZUMAT Articolul de faţă îşi propune să răspundă la întrebarea „ce este inteligenţa emoţională şi care ar fi rolul ei în organizaţii, la locul demuncă?" Se subliniază faptul că inteligenţa emoţională ajută la promovarea unei performanţe superioare în muncă. Inteligenţa emoţională înglobeazăabilităţi care implică controlul propriilor emoţii dar şi perceperea, recunoaşterea emoţiilor altora, fiind predictivă pentru o performanţă superioară lalocul de muncă. Cercetarea ultimilor 25 de ani a reliefat consecvent un set de competenţe, precum încrederea în sine, iniţiativa şi lucrul în echipăcare pot asigura perfor- manţa în organizaţii.

Cuvinte-cheie: inteligenţă emoţională, organizaţie, grup, abilitate socială, managerizarea relaţiilor.

Text integral in format PDF (/images/revista_de_psihologie/2011_03/art 04 Saucan.pdf)


PROFILUL FAMILIEI CU UN PĂRINTE CU SNC AFECTAT ACUT. II. STUDIU EXPERIMENTAL

VIRGINIA ROTĂRESCU

Abstract The study aims theoretically the special needs of families with a spinal cord/traumatic brain injured parent through the identification of thepost-traumatic changes in the family system. The practical objective describes the pilot degree of functioning of the precocious prevention onpsycho- pathology as a long term effect for the children in these families. Unlike the normal families, the injured patient families express the sufferingof a troubled system. The children in these families have a psychiatric risk through a grown tendency towards internalization/externalization and totalproblems. The effects of the stressing event can decrease through psychological counseling, the coping strategies become more efficient and thefamily's functionality and health get better.

Keywords: CNS injury, family functioning, children, long term health, precocious prevention.

REZUMAT Studiul îşi propune, la nivel teoretic, să surprindă nevoile specifice apărute în familiile cu un părinte traumatizat vertebro-medular/cranio-cerebral prin identificarea modificărilor survenite în sistemul familial după intervenţia evenimentului traumatic. Obiectivul practic descrie stadiul pilotde funcţionare a intervenţiei de prevenţie precoce asupra psihopatologiei, ca efect pe termen lung, la care sunt expuşi copiii acestor familii. Familiilepacienţilor traumatizaţi exprimă suferinţele unui sistem tulburat cu tendinţa către redresare. Copiii acestor familii prezintă un risc psihiatric printr-opsihopatologie. Prin consilierea psihologică se diminuează efectele evenimentului stresant, strategiile de coping devin mai eficiente, funcţionalitateaşi sănătatea familiilor sunt îmbunătăţite iar evoluţia pacientului este către diminuarea solicitării în exces a serviciilor medicale.

Cuvinte-cheie: traumatism al sistemului nervos central, funcţionarea familiei, copii, sănătate pe termen lung, prevenţie precoce.

Text integral in format PDF (/images/revista_de_psihologie/2011_03/art 05 Rotarescu.pdf)


IMPLICAŢIILE STĂRILOR DEPRESIVE ASUPRA PATOLOGIEI SOMATICE

LORETA MAGDALENA POPA

Abstract Depressive disorder is prevalent in pacients with somatical diseases as cancer. In fact, any chronic disease or long-drawn recuperationcan develop depressive disorders, just as some medication or treatments. Studies has shown that when depressive disorder is treated in an efficientway on pacients with serious somatical disease, this impoves the prognostic of the others diseases and the pacient adaptation to the treatment.Somatical diseases could predispose to the appearance of depression and vice versa, also common causes, genetics or of environment, couldpredispose the individual to both of them. Pacients with serious somatical diseases have additional risc factors for the appearance of depressionwhich comes from the period of necessary treatment of the somatical disease, the severity of this being directly proportional to the intensity ofdepression. Consequences of cancer and medical treatment could appear in time on medical side, psychological, social, occupational and sexual.After the initial adaptation to diagnosis and treatment, women psychosocialy shake down to new conditions better in the first or second year afterthe finish of the medical cure. Still, there are cases of anxiety and depression generated of fear or disease supposed to be awful, or about theprevalent fear of the appearance of a new tumor or reappearance of one.

Keywords: depression, cancer, stress, therapy, treatment (cure).

REZUMAT Tulburarea depresivă este prevalentă la pacienţii cu boli somatice de tipul cancerului. De fapt, orice boală cronică sau recuperareprelungită poate precipita tulburări depresive, la fel ca şi unele medicamente sau tratamente. Studiile au arătat că atunci când tulburarea depresivăe tratată eficient la pacienţii cu boală somatică gravă, acest lucru îmbunătăţeste pronosticul celorlalte boli şi complianţa pacientului la tratament.Bolile somatice pot predispune la apariţia depresiei şi viceversa iar cauze comune, genetice ori de mediu, pot predispune individul la amândouă.Pacienţii cu boli somatice grave au factori de risc suplimentari pentru apariţia depresiei ce derivă din timpul de tratament necesar bolii somatice,severitatea acesteia fiind direct proporţională cu intensitatea depresiei. Consecinţele cancerului şi tratamentului pot să apară în timp pe laturamedicală, dar şi psihologică, socială, ocupaţională, sexuală. După adaptarea iniţială la diagnostic şi tratament, femeile se adaptează psihosocial îngeneral bine, în primul sau al doilea an după terminarea tratamentului. Sunt totuşi cazuri de anxietate şi depresie generate de frica de boală socotităînspăimântătoare sau de teama predominantă de apariţie a unei noi tumori sau recidive.

Cuvinte-cheie: depresie, cancer, stres, terapie, tratament.


4 of 5 04.10.2015 17:30

Text integral in format PDF (/images/revista_de_psihologie/2011_03/art 06 Popa.pdf)



MIHAI IOAN MICLE, DOINA-ŞTEFANA SĂUCAN, Motivarea personalului − Ghid pentru manageri, Bucureşti, Editura Tribuna Economică, 2010, 309p.

Text integral in format PDF (/images/revista_de_psihologie/2011_03/art 07 critica.pdf)


IN MEMORIAM

TATIANA SLAMA-CAZACU (25 ianuarie 1920 – 6 aprilie 2011)

Text integral in format PDF (/images/revista_de_psihologie/2011_03/art 08 in memoriam.pdf)



DetailsCategory: Numere publicate (/index.php/arhiva)C Last Updated: 16 July 2013< Hits: 920


5 of 5 04.10.2015 17:30

STUDII ŞI CERCETĂRI

SUBLIMINAL PERCEPTION AND SUBLIMINAL COMMUNICATION

ŞTEFAN VLĂDUŢESCU∗

Abstract

The study joins to general psychology. It refers to the elucidation of the status of “subliminal perception” concept, on the epistemological side, and to the delimitation of the content of the perceptive phenomenon which this appoints to, on the pragmatic side.

The existence of the subliminal human “consumption” is tested by using logical, psycho-logical, and “of law” arguments and thus the phenomenon is taken out from the shape of any doubt.

Subliminal perception does exist. It is not a perceptive act (intentional act), but a perceptive fact (it happens with no implication of the preceptor subject’s volition, but sometimes against his will).

If the reality of the subliminal perceptive experience, as a whole, in the psychological sphere of the “common sense”, was theoretically long refused as a whole, forms of which, such as: the semantic non-conscious primarity (Marcel, 1983), the subliminal sensibilization (Colin Cherry), the non-conscious affective preferences (Bornstein, Leone, Galley, 1987), the semantic processing (Miclea, 1999), were easily assimilated among the gains of the applied psychology.

It was necessary only one step in order to reach from “forms” to “type”. As a realization of this thinking and above it, as a delimitation (with a separate justification) subliminal perception is chosen to be characterized as being a “type of perception” (Ciofu, 1994) and not a “special form” (Zlate, 1999).

It is shown that this type of perception is a communication chanel. On the other hand, after analysing the factors of the subliminal perception (the perceptor

subject, the context and the perceptive object), some effects of the subliminal processing of some messages upon behavior are presented. Thus it is concluded that the changes, the alterations that may occur by subliminal perception way are superficial and of short duration but they could become cognitive schedules by consolidating them in other ways.

The human behavior cannot be controlled using subliminal messages, but it can accept directing influences. We can talk about general classes, but not specific behaviors (Miclea, 1999).

Cuvinte-cheie: percepţie subliminală, comunicare subliminală, canal subliminal.

Keywords: subliminal perception, subliminal communication, subliminal channel.

1. INTRODUCTION

The concept of subliminal perception is among the few concepts that have a history relatively well established.

∗ Universitatea din Craiova, Facultatea de Litere.


Ştefan Vlăduţescu 2 202

Emerged at the middle of the century, it has been imposed especially by the resonance of the double targetted experiments: the phycho-teoretical one and the commercial-practical one, the latter being prevalent.

“Subliminal” is a neologism which exceeds, relatively unusual, a well trained man’s lexical horizon. Maybe because of that, as an astonishment, the subliminal perception remains a perceptive approach amenable to doubt.

In Latin, “sub-liminal” means under-threshold. A stimulus (perceptive object) is subliminal when its action period upon the analizors is smaller than the action necessary for its conscious recognition or when its intensity is so feeble that it can’t become consciously consistent. Its adaptive consciouly-intentional features (element of the perceptor subject) and of the threshold ones (element of the perceptive object) are the main factors of any perceptive activity.

Therefore, even when it comes to subliminal perception, they must be cleared first.

2. THE SUBLIMINAL PERCEPTIVE FACT

The perception process is formed by one or more perception facts, in general acceptance. The man perceives whether he wants it or not. Sometimes he does it on purpose, sometimes not on purpose. These activities are facts of perception.

When he intentionally perceives, his manifestation is a perceptive act, for example when he wants to hear something and he can hear (for this situation the language has a clearer articulation: “hears”), he wants to see something and he can see, he wants to feel by touching something and he can feel etc.

When perception takes place with the conscience of perception, then we’re dealing with a perceptive act.

The act performed with “conscience” is an intentional act, because, as A. Camus shows, “the conscience is characterized by intention” (Camus, 1994, p. 132).

But when perception takes place involuntary, subconsciously (as in the case of subliminal perception) or unconsciously, we assist to a perceptive fact, in restricted acceptance.

The perceptive act is an intentional reception, unlike the perceptive fact, when the perception takes place with no will, sometimes against an eventual conscious will of the aimed preceptor subject: “I don’t want to hear” does not merely mean “I can’t hear”.

The perceptive act involves intention and other practical derivatives of the conscience: motivations, attention, mechanisms, rules and strategies, feed-back etc.

In the perceptive act, the intention develops not only by its initiation, but also by interrupting the perceptive technology before going through all the necessary operations for attaining a percept. Anyway, the intention produces perceptive effects.

3 Subliminal perception and subliminal communication 203

The perceptive act and the perceptive fact have as elements: a preceptor subject, a perceptive object and a percept, the result of the perceptive process.

The concepts of perceptive act and of perceptive fact are not new. They have been used by the specialists of the general psychology, but with no imputable rigor, because it comes to the maturity the science itself has got to, to its critical stage.

The object “appears” and its perception takes place, when the material signal it produces fits the receptor’s sensibility range. The sensation is determined by an objective “excitation” which overcomes the receptor’s noise, the absolute inferior threshold. If this limit is overstepped, the excitation will not be consciously recorded, as an act.

Our contact with the external sources of information, as M. Golu shows (Golu, 1975, p. 131), may be established in two ways: passively, when the infor-mation issued by source “falls” itself within our reception field, and actively, when we intentionally look ourselves or purposely come across a certain source’s action. In both cases a conformation of the corresponding communication channels develops: the oriented mobilization of one and the relative disconnection of the others.

In our opinion, the passive contact represents a fact of perception in a restricted acceptance, and the active one, an act of perception.

The concept of “fact”, meaning the reality which asserts itself, has appeared rather late in the history of psychology. Even so, it’s defining idea, as a gesture of the mind’s coherence, preceded it by the connotative articulation, the conscience of the difference between act and fact existed before it: “the acquired operational characteristics make the man not only to see, but to notice, not only to hear, but to listen, not only to feel the touch of the objects, but to touch those exploratory etc.” (Rubinstein, 1960, p. 39).

In the category of the perceptive facts are included not only those operations and involuntary perceptive actions, but more accurate, those which happen right outside the conscience space. Among the latter are the facts of subliminal perception which develop in the process of subliminal perception.

It may be emphasized that the subliminal perception is not an act, but a perceptive fact, and by procedure – rather an automatic mechanism than an algorithmic or heuristic strategy.

The acquired operational characteristics make the men not only to “see” (perceptive fact), but to “notice” (perceptive act), not only “to hear” (fact), but also to “listen” (act), not only “to feel the touch of the objects” (fact), but to “touch them exploratory” (act) etc.

3. THE SUBLIMINAL THRESHOLD

The subliminal perception designates the perception fact of some stimuli of which parameters register under the threshold of the conscience human perception.


In fact, the stimulus duration is often shorter than the awareness duration, and because of that the phenomenon is called subception. M. Reuchlin uses the term to designate the sensorial processes of the stimulus recognition, which take place before the proper perception.

The subliminal perception is the result of the capacity of human reception devices to record, process and respond to the stimuli that can’t reach the minimal absolute limit.

When it comes to this “special type of perception”, as I. Ciofu (Ciofu, 1994, p. 8–9) qualifies it, the second element that must be considered as defining, after the character of fact, is the character of threshold.

It is necessary to make the difference, the same well-known psychologist asserts, between the perceptive threshold and the physiological threshold, situated beneath the first, in order to go beyond it, the stimulus needs less energy. Between the two thresholds there is an active reception area that provides more information than we are aware of. In this case the phenomenon of subliminal dynamic activation happens: sensorial physiological received information tend to be transformed in conscience psychical acts. They don’t become conscious; they only remain to the stage of psychical facts (unconscious). The words, the visual or auditory presented images can trigger the phenomenon, the subliminal perceptive fact.

The difference between the physiological limit (the limit beginning which the stimulus intensity awakens the sensorial analyzers and produces a brain processing that goes beyond the conscious control) and the perceptive limit (the limit beginning which the subject consciously perceives) has been integrated to the conceptual device of psychology by R. Plotnik and S. Mollenauer.

On the other hand, it must be said that between the physiological threshold and the perceptive one there is another threshold: the affective one. Before rationally responding (cognitively, conceptually), M. Golu asserted (Golu, 1975, p. 251), to some external influence or another, the subject responds affectively, the affective perception limit being significantly lower than of the cognitive one.

Both the physiological threshold and the affective one is under the perceptive threshold, namely in the subliminal perception area.

“The subliminal limit” is variable, depending on the stimulus (perceptive object), preceptor and context.

4. SPECIAL FORM OF PERCEPTION OR SPECIAL TYPE OF PERCEPTION

In essence, if in any perception case, of any type of perception, there is a perceptive limit and physiological one, then for any type of perception we will have (for the sensorial channels) a conscious perception and another one, uncon-scious. So that “the doubt must be removed on this special type of perception: the presence of the subconscious phase in perception may be separated and always highlighted” (Ciofu, 1994, p. 9).


The subliminal perception would be a reaction of the organism to an unconscious received excitation, because “the excitants which produce it are under the sensorial threshold, as intensity or exposure duration” (Cosmovici, 1994, p. 113).

Accepting the existing of the phenomenon as unchallengeable, M. Zlate asserts that for the situation in which it happens, the term of “perception” would be improper. He doesn’t doubt any further, but he remains in the perception area, qualifying the phenomenon as a “special form of perception” (Zlate, 1999, p. 158–162).

Consequently we have to choose between “a special type of perception” and “a special form of perception”. The choice will be conducted by the epistemology decision to make a difference between the type (model) and occurrence. Because in the perception perimeter, based on the criterion of the processing awareness, two types of perception are defined (subliminal and supraliminal), we will prefer another special type of perception, which, in his turn, has different forms as occurrences.

5. FORMS OF SUBLIMINAL PERCEPTION (EXPERIENCES AND EXPERIMENTS)

5.1. EXPERIENCES

The problem of subliminal perception has been raised, for the first time practically, in relation to a marketing study, conducted by James Vicary on September-October 1956 (Moldoveanu, Marin, 1995, p. 111), who, in a cinema situated in New Jersey, integrated into the full-length film (“Picnic”) subliminal imperative advertisement messages: “Drink Coca-Cola!” and “Eat Pop Corn!”. The duration of each was of 1/3000 of a second, namely more under the human threshold of visual perception, subsequently stated at 0.1–0.2 seconds (Ibidem, p. 113). The messages would repeat every 5 seconds.

Obviously, the spectators have not been warned, they haven’t seen them and they have never suspected they were on the screen. They weren’t able to perceive those messages on the conscience level; they have received them in the sub-conscious.

In six weeks, 45.000 spectators were exposed to the messages. In this time, the sales increased at the shops situated at the cinema exit: 58% at pop-corn and 18% at coca-cola.

5.2. EXPERIMENTS

After they evoke (already became a model) the fact of subliminal perception, of the “pop-corn” and the “coca-cola” consumption, J.G. Seamon and D.T. Kenrick (Seamon, Kenrick, 1992, p. 139), considering the phenomenon as an unconcealed reality, they argue: “The effects of subliminal perception have been noticed in studies of priority, semantic primarity and in research on the affective preferences”.


To be mentioned as well is the N.F. Dixon’s (1981) ascertainment that psychologists have reached contradictory “mixed results” in examining the phenomenon.

5.2.1. The semantic processing A revealing experiment for the subliminal semantic processing level, mentioned

by Şt. Prutianu (Prutianu, 1998, p. 229), was R. Fowler’s (1981). At first, he has exposed the subjects to a subliminal stimulus, formed by the

word “Shelter”. Then, he has displayed on a screen the words “Hotel” and “Book”. The subjects have been required to say what they believe the word with a similar significance to the subliminal stimulus is. 96% of the experimental groups’ members have answered HOTEL.

The conclusion was that the subliminal message is processed, including semantically, but the processing is incomplete, imprecise and it refers only to the semantic range of the stimulus.

It has been argued that the subjects’ aspirations and expectations, as well as their innate dispositions can be stimulated by the subliminal perception.

Speaking of the same experiment, M. Miclea (Miclea, 1999, p. 126) asserts that the subliminal messages are processed including semantically, by an analyzing mechanism which obviously, being automatic, can’t be processed. The semantic processing which happens is placed not at the level of individual significance, but at the one of categorial significance.

5.2.2. The non-conscious semantic primarity The emergence of the audio-subliminal perception phenomenon has been

tested within the procedures of the semantic primarity, consisting of the influence of a word to the perception of the next word. The semantic primarity is in our opinion a procedure that belongs to the system of expectations and presences. The influence is inertial; the cognitive scheme of the semantic framing remains mobilized in the next word processing. It makes the perceptive subject to tend to give the following word an adjacent significance or belonging to the semantic range of the previous one. And hasn’t C.S. Peirce indeed clearly said: “Any previous thought suggests something to the next thought, namely is the sign for something to the latter?” (apud Eco, 1980, p. 218).

Remarkable confirmative studies on the subject the British psychologist Anthony Marcel (Marcel, 1983, p. 197–237) has undertaken. Let’s take the following example: if we read in a text the word “explosive”, we will processed more rapidly the significance of the next enunciation: “The bomb exploded when passing nearby…”, than if it would have been preceded by the word “beach”. We are dealing with a “coincidental” primarity, or, more exactly, processed post-factum.

A. Marcel was interested in how a semantic primarity can be achieved when the previous stimulus is subliminally presented (so fast that it can be perceived unconsciously). He showed to the subjects, supraliminal, two items on a screen.


Their task was to decide whether the second item was a word (“child”) or a non-word (“glayer”). They had to say yes, if the second word had been a non-word. A. Marcel noticed that when the first stimulus was connected to the second, the semantic primarity phenomenon would occur; the subjects were faster answering “child” was the word, if it would have been preceded by a connected word “teenager”, then if it would have been preceded by the word “street”.

The experiment became more interesting when the first word has been subliminal presented. Apparently (as subliminal), the first stimulus (word) was non-consciously recorded, due to the projection speed which has overcame the processing capacity. In any case, he was “consciously” connected semantically to the second.

A. Marcel noticed that the semantic primarity occurred again. An experiment conducted by Ghevrin (apud Zlate, 1999, p. 159) proved that those initially sub-liminal displayed words are easily recognized when they are subsequently supraliminal presented.

R.B. Zajonc (1980) submitted subliminal to some subject different forms of polygons. Subsequently, he submitted those supraliminal, mixed with others. He noticed that the subjects recognized and named easier and more rapidly the polygons which represented the exercise of subliminal perception, although they couldn’t say if these were part of the subliminal range or just part of the supraliminal one.

5.2.3. Subliminal sensitization Colin Cherry, in his experiments regarding the audio technique of tracking,

has demonstrated that the subjects to whom two messages were submitted by headphones (one message to an ear and the other message to the other ear), if they pay attention to one of them, they can’t really say anything about the other one, as if they couldn’t heard it at all (apud Eysenck and Eysenck, 1999, p. 158). Related to that an experiment conducted by Corteen and Dunn (apud Zlate, 1999, p. 159) is to be mentioned: after sensitizing subliminal the subjects to some words by electric shock, they presented them a set of words to one ear and another set to the other ear, asking them to pay attention to what they have been hearing with only one ear.

According to C. Cherry’s supraliminal perception theory, the words they haven’t paid attention to they wouldn’t have to have heard. The discovery has been that “the careless ear” had processed subliminal what it had been assigned to.

5.2.4. The non-conscious affective preferences “Even our inclination to some stimulus – J.G. Seamon and D.T. Kenrick state –

may be influenced by subliminal processes” (Seamon, Kenrick, 1992, p. 140). The results of R.F. Bornstein, D.R. Leone and D.J. Galley’s experiments

stand for arguments. Irregular geometric figures were presented subliminal for a millionth of a second to some subjects. At this extremely short duration, they have said that they had seen only flashes of light. After five exposures to these flashes,


they have been given a recognition test consisting of figures belonging to the “flashes” and new ones, asking them to select the figures they “liked”. Their tendency was to choose as “likable” more figures belonging to the ones submitted subliminal. In other words, they “have liked” more the pre-watched figures, even they were incapable of recognizing them.

Other experiments have proved that subliminal exposure of a stranger might influence our opinion on that particular person when, subsequently, we will meet her on a social situation.

We tend to like people we have already met, even though we don’t recall seeing them (Bornstein, Leone and Galley, 1987, p. 1070–1079).

6. SUBLIMINAL CHANNEL?

The existence of subliminal perception is so demonstrated by the alterations of the perceiving subjects’ behavior (volitional, emotional and cognitive) which in its absence wouldn’t happen.

Once admitted, it has been questioned if it might be a channel of com-municative influence upon the perceiving subject and if so, in what areas and with what efficiency.

Accepting the possibility of generating a subliminal perception, auditory, visual or of any kind is taking into account a communication channel with a separate existence from the conscious channels (Channouf, Pichevin, 1998, p. 70–74).

Messages can be transmitted by subception. They take the form of some weak energetic excitations that are perceived only physiological and only by the human subconscious, with no conscious involvement.

Professor M. Zlate’s opinion is that through the messages transmitted by subliminal perception is hard to believe it “might obtain a deep, significant change of the individual’s attitudes, motivations and behaviors” or that specific actions and attitudes might occur. The subliminal perception might be and it is the channel through which “slightest, superficial, transitory alterations of behavior” might occur.

Perception, as it is known, is not autotelic, but generally, oriented, teleological. It is rather offensive that defensive. Through it the primary conceptual organizing of the cognitive material takes place (Habermas, 1983, p. 431), being “something through which we exist” and representing “the core of any philosophical and psychological comprehension” (Lyotard, 1997, p. 59).

If to the previous statement we add the opinion we tend to believe as being true, that the subliminal perception is a special type of perception, then we will conclude by designing the syllogism:

– The subliminal perception consists of the primary conceptual organizing of the cognitive material;

– The subliminal perception is a part too of the core of the philosophical and psychological comprehension;

– The subliminal perception is generally teleological and offensive.


7. THE SUBLIMINAL PERCEPTION FACTORS

Among the conditionings of the efficiency of the subliminal perception occurring are the factors of the perceptive object (the level of the stimulus intensity), the stable and the momentary factors of the perceiving subject (the state of the sensorial analyzers, the motivation, the interest, the anxiety state, the fatigue state etc.) and the actions of the competing perceptive objects.

7.1. THE PERCEIVING SUBJECT

The man, as a perceiving subject, doesn’t generally register only what he wants; by subliminal perception, he registers unconscious signals, placed under the threshold. Thus, he is easy to manipulate, and he may be influenced; his behavior may be oriented “unconsciously as well” (Ciofu, 1999, p. 34).

The subjects of the subliminal perceptive fact, as the experiments revealed, are normal, commune people, anyone of us. Thus, the subliminal perception doesn’t imply a qualification, an endowment or any special training, but it is not also excluded that, as different as we are, the subliminal perception wouldn’t be sooner at some sensitive individuals’ hand than at others’ less sensitive.

If those mentioned may be considered efficiency conditions, the existence condition related to the subject of the subliminal perceptive act, will consist of internal factors of state: the fatigue, the presence or the absence of interest, of motivation, of anxiety etc. (Ibidem, p. 9).

If by subliminal perception messages can be transmitted to the individual, messages he is not aware of consciously, which are out of his control, then it will be considered that he may be influenced through them and so through them his behavior may be controlled; he as a person may be manipulated to some extent.

Things are not that simple yet. Of course subliminal perception is a certainty, it is, M. Miclea asserts, “a fact which cannot be doubted any more” (Miclea, 1999, p. 126). It implies an unconscious processing of the physical characteristics of the stimulus, performed by the cognitive modules involved in the primary and secondary processing. As any perception, it has an object, when it comes to auditory and video perception, a certain message, a cohesive and coherent assembly of sig-nificances, target oriented.

The perceiving subject is not affected by any kind of message he processes subliminal, but only by those semantically processed. The messages are not individually processed, absolutely concretely. They are the object of some categorial processing, of general type. Consequently we are dealing with guiding general messages, categorial but not purely concrete as the supraliminal ones, for example.

Referring to the relation between the subliminal message and the perceiving subject’s behavior targeted by them, M. Miclea states that, because the semantic processing of the significance cores “aim the semantic family that particular message belongs to and not its individual significance, they can support, at most, a set of behaviors, but cannot induce a specific behavior” (Miclea, 1999, p. 126).


The subject’s life and behavior of the subliminal perceptive fact, M. Zlate asserts (Zlate, 1999, p. 162), “may be influenced in a subtle manner”, even without him realizing it.

So the human behavior can’t be controlled by subliminal messages, but it may be induced a guiding behavior of general type (Hoka, 1998, p. 36–40).

Some of the components of the verbal messages are linked with subliminal messages. As professor Emilia Parpală asserts: “the fatherly tone, with a subliminal message of trust, competence, experience and order, induces an automatic reaction of listening and obedience” (2009, p. 76).

7.2. THE SUBLIMINAL PERCEPTIVE OBJECT

In what the object of the perceptive subliminal fact concerns to, it is formed especially by one-channel, simple stimuli, addressed to one sensorial analyzer (audio, video).

At a closer look we realize that the subliminal perceptions occur only to our most developed and intellectualized senses (hearing and seeing) which have very elevated absolute sensitivities, a wide access range and well delimited absolute minimal thresholds (Channouf, 2000, p. 14).

It is difficult, if not impossible to achieve, a subliminal tactile, gustatory, smelling perception. These senses are less conceptually evolved, and their influence, though deep, as in the case of smell, it is really reduced, these being less sensitive channels.

Without having experimental arguments, we can, on the other hand, state that the subliminal processing of some complex stimuli can be achieved, but with difficulty and no significant effects.

In I. Ciofu’s opinion the subliminal perception object must comply with the condition of placing itself as intensity between the physiological limit and the perceptive limit (Ciofu, 1994, p. 9).

7.3. PROCESSING AND DEFENCE

Related to the way the subliminal perception occur, sometimes as in C. Cherry-Corteen, Dunn’s case, even trying to undermine the supraliminal perception, it must be showed that it, to a great extend automatic, mechanical, than the supraliminal one, occurs by “subconscious processing which ensure unusual and invisible activations and relations” (Zlate, 1999, p. 161), followed up by subliminal-supraliminal sums.

At subliminal level, the messages are registered, especially through some cognitive schemes.

If the perception takes place with a balance of the perceptive mechanisms and strategies, the subliminal one will be essentially modal, belonging to the unconscious mechanisms area.


In what the supraliminal perception concerns to, the perceiving subject has a perceptive defense behavior, in exchange, in the subliminal perception’s case, it looks completely unprotected.

Even so, the J.R. Vokey’s research evinced that the perceptive subject’s expectations by involving some descendent processing can cancel the impact of the subliminal messages (apud Miclea, 1999, p. 127).

The expectations form a real self surveillance system; they are part of the individual’s system of hopes and presences, is the representational instance with which the subject faces reality.

The main form of defense is in the subliminal field the positive system of expectations, the positive thinking.

To believe we are positively influenced by any thing which happens to us is to cancel three quarters of the subliminal messages effects which have the target of affecting us negatively.

8. UTILITY AND PERSPECTIVES

As shown, the most important effects of the subliminal perception are affective, but the cognitive and behavior ones do not lack either. They are “dependent to the intentions of the one who uses it” (apud Miclea, 1999, p. 127).

They are generally ethically beneficial and praxiological profitable, but it must be said, they can be immoral or ontologically affective (Key, 1974, p. 43–47).

Following the idea of its profitable effects, the subliminal perception has been used in trade (leading to the increase of products sales and the decrease of the number of shop lifting), in the development of the fast reading capabilities, in quitting smoking, in therapeutic acts, as well as in treating depression, anxiety and self distrust, alcoholism and drugs use, in the enhancement of self affirmation, and in the development of self-monitoring. Following this direction, the area of using subliminal messages can be extended to dreams and hallucinations directing, and to increasing the memorizing and learning performances (Zlate, 1999, p. 161). This special type of perception hasn’t escaped some unethical uses, at first, sub-sequently, due to their regulation, even illegal.

Such messages have been used in the United States of America for winning the audience: the radio, fighting with the television has been inserting messages like “The television is boring”.

The subliminal messages have become in some cases elective means in political propaganda (Kapferer, 1998, p. 208–234).

It is not excluded, although they are not confirmed and well known either, the research undertaken in this direction, that people or interested organizations, having adequate technical means, using phone lines or TV channels transmit subliminal flows, containing messages oriented to the communication partners or to possible arch receiver (receivers which don’t have the quality of the recipient of the supraliminal messages), such as: “Don’t pay attention!”, “Talk more!” etc.


Accepting reality as it is, with a conscience beyond the doubt regarding the existence of the subliminal perception, The Federal Communication Commission of the United States of America has prohibited his own members the use of the subliminal messages. Provisions of this kind have been subsequently adopted in England and Australia.

Thus the subliminal perception acquired a birth certificate and a note book; it has already become a practical issue, implicitly theoretically indisputable.

Primit în redacţie la: 11.I.2011

BIBLIOGRAPHY

1. BORNSTEIN, R.F., LEONE, D.R, and GALLEY, D.J., The generalizability of subliminal more exposure effects, Journal of Personality and Social Psychology, 53, 1987.

2. CAMUS, A., Mitul lui Sisif, Bucureşti, Editura Rao, 1994. 3. CHANNOUF, A., PICHEVIN, M.F., Le pouvoir subliminal, Lausanne Delachaus et Niestle,

1998. 4. CHANNOUF, A., Les images subliminales. Une approche psychosociale, Lausanne Delachaus et

Niestle, 2000. 5. CHERRY, COLLIN E., Some experiments on the recognition of speech with one and two ears,

Journal of Acoustical Society of America, 25, 1953, p. 975–979. 6. CIOFU, I., Percepţia subliminală I, Psihologia, 1, 1994. 7. CIOFU, I., Percepţia subliminală II, Psihologia, 2, 1994. 8. COSMOVICI, A., Psihologie generală, Iaşi, Editura Polirom, 1994. 9. DIXON, N.F., Preconscious Processing, New York, Wiley, 1981. 10. DIXON, N.F., Subliminal Perception. The Nature of a Controversy, London, McGraw Hill, 1971. 11. ECO, U., Tratat de semiotică generală, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980. 12. EYSENCK, H., EYSENCK, M., Descifrarea comportamentului uman, Bucureşti, Editura Teora,

1999. 13. GOLU, M., Principii de psihologie cibernetică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1975. 14. HABERMAS, J., Cunoaştere şi comunicare, Bucureşti, Editura Politică, 1983. 15. HOKA, H., Reclama şi mesajele subliminale, Psihologia, 1, 1998. 16. KAPFERER, J.N., Căile persuasiunii, Bucureşti, Editura INI, 1998. 17. KEY, WILSON BRIAN, Subliminal Seduction, New York, Signet Books, 1974. 18. KUNST-WILSON, W.R., ZAJONC, R.B., Affective discrimination of stimuli that connot be

recognized, Science, 207, 1980. 19. LYOTARD, J.F., Fenomenologie, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997. 20. MARCEL, A., Conscious and unconscious perception, Cognitive psychology, 15, 1983. 21. MICLEA, M., Psihologie cognitivă, Iaşi, Editura Polirom, 1999. 22. MOLDOVEANU, M., MARIN, D., Psihologia reclamei, Bucureşti, Editura Libra, 1995. 23. PARPALĂ, EMILIA, Verbal communication, Craiova, Academic Publishing House Universitaria,

2009, p. 76. 24. PRUTIANU, ŞT., Comunicare şi negociere în afaceri, Iaşi, Editura Polirom, 1998. 25. RUBINSTEIN, S.L., Existenţă şi conştiinţă, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1960. 26. SEAMON, J.G., KENRICK, D.T., Psychology, New Jersey, Pentice-Hall, 1992. 27. ZAJONC, R.B., Feeling and thinking: Preferences need no inferences, American Psychologist,

35, 1980. 28. ZLATE, M., Psihologia mecanismelor cognitive, Iaşi, Editura Polirom, 1999.


REZUMAT

Studiul se înscrie în domeniul psihologiei generale. El vizează, pe linie epistemologică, clarificarea statutului conceptului de „percepţie subliminală” în structura aparatului conceptual al psihologiei, iar pe linie pragmatică, delimitarea conţinutului fenomenului perceptiv pe care acesta îl desemnează.

Prin argumente logice, psihologice şi „de autoritate” se probează existenţa unui „consum” uman subliminal şi se scoate fenomenul în afara câmpului oricărei îndoieli.

Percepţia subliminală există. Ea nu este un act perceptiv (act intenţional), ci un fapt perceptiv (se produce fără implicarea voinţei subiectului perceptor, uneori chiar împotriva voinţei acestuia).

Dacă realitatea experienţei perceptive subliminale, ca atare, în cadrul psihologic al „bunului simţ”, a fost ca întreg din punct de vedere teoretic îndelung refuzată, forme ale acesteia precum: primaritatea semantică non-conştientă (A. Marcel), sensibilizarea subliminală (Colin Cherry), pre-ferinţele afective non-conştiente (R.F. Bornstein, D.R. Leone, D.J. Galley), procesarea semantică (M. Miclea), au fost cu uşurinţă înglobate între câştigurile psihologiei aplicate.

De la „forme” la „tip” nu era de făcut decât un pas. Ca un câştig al acestui raţionament şi în plus, ca o delimitare (cu o justificare separată) se optează pentru caracterizarea percepţiei subliminale ca „tip de percepţie” (I. Ciofu) şi nu ca „formă specială” (M. Zlate).

Acest tip de percepţie, se arată, constituie un canal de comunicare. Pe de altă parte, după ce se analizează factorii percepţiei subliminale (subiectul perceptor,

contextul şi obiectul perceptiv), se evocă unele efecte ale procesării subliminale a unor mesaje asupra comportamentului. Se concluzionează, în acest sens, că schimbările, modificările ce se pot produce pe calea percepţiei subliminale sunt de suprafaţă şi de scurtă durată şi că întărite, consolidate pe alte căi, ele se pot instala ca scheme cognitive.

Comportamentul uman nu poate fi controlat pe calea mesajelor subliminale, dar el poate primi influenţe de direcţionare. Se pot induce clase generale şi nu comportamente specifice (M. Miclea).

THE IMPACT OF THEORETICAL CONSTRUCT VALIDITY ON CAUSAL STRUCTURE MODEL WITHIN BANKING INDUSTRY

– a study of applied multivariate data analysis –

ŞTEFAN C. LIŢĂ*

Abstract

The current analysis is based on Hopkins’ data (1997) used to investigated the causal relations between strategic planning and financial performance within banking industry. The correlation matrix for the seven items developed to capture the construct of strategic planning intensity was used to conduct a confirmatory factor analysis and then, a structural model was fitted to data in order to replicate the model used in the original paper. The results of confirmatory factor analysis showed that: (a) the 7 original items do not measure the specified latent variable, but two separated factors that explain 49% of the variance, (b) the latent variable “strategic planning intensity” might be regarded as one-factor structure measured by 5 items (V1 – determining banks’ mission, V2 – developing major long term objectives, V5 – evaluating strategic options, V6 – implementing strategic options, V7 – controlling the implemented strategic option). Although the results of structural equation modelling were not very clear, the general impression was that strategic planning intensity could be indeed regarded as a mediator between institutional factors (managerial and organisational) and financial performance, because: (a) managerial factors have a strong direct effect (0,82) on strategic planning intensity, and also an indirect effect (0,41) on financial performance, mediated by planning intensity, (b) organisational factors have a direct effect on financial performance (0,77) and also an indirect effect (0,086) mediated by planning intensity. The paper ends with few recommendations regarding alternative strategies that might be used to improve the structural model.

Cuvinte-cheie: analiză factorială confirmatorie, modelare prin ecuaţii structurale, planificare strategică, factori manageriali şi organizaţionali, performanţa financiară.

Keywords: confirmatory factor analysis, structural equation modelling, strategic planning, managerial and organisational factors, financial performance.

1. INTRODUCTION

The purpose of this paper is to illustrate how to apply multivariate data analysis (especially confirmatory factor analysis – CFA and structural equation modelling – SEM) to investigate the factorial validity of a theoretical construct and the validity of a causal structure.

* The paper was written in 2009 while I was affiliated to the Operational Research Group, Department of Management, London School of Economics and Political Science.


2 The impact of construct validity on structural model 215

In the last 15 years, CFA and SEM have been used for analysing a variety of topics in social and behavioural sciences, such as ability growth and decline (Raykov, 2000), academic self concept and achievement (March, Hau & Kong, 2002), achievement tests (Muraishi & Toyoda, 1998), child vocabulary competence (Bornstein & Haynes, 1998), cognitive abilities (Carlstedt, 2001), cognitive screening (Anderson, Burton, Parker & Godding, 2001), cross-cultural measurement equi-valence (Byrne & Campbell, 1999), differential item functioning (Chan, 2000). However, there have been errors in using these techniques, because some authors used structural models without paying too much attention to the measurement models. For example, according to Byrne (1994) it is critical that the measurement of each latent variable be psychometrically sound, because the structural portion of a standard full structural equation model involves relations among latent variables and the primary concern in working with a standard full model is to assess the extend to which these relations are valid. Thus, an important preliminary step in the analysis of such models is to test for the validity of the measurement model before making any attempt to evaluate the structural model. Once it is known that the measurement model is operating adequately, one can then have more confidence in findings related to the assessment of the hypothesised structural model.

2. METHOD

This analysis is based on data from a study of Hopkins and Hopkins (1997). The authors investigated the causal relations between strategic planning and financial performance within banking industry and concluded that the intensity with which banks engage in the strategic planning process has a direct, positive effect on banks’ financial performance, and mediates the effects of managerial and organizational factors on banks’ performance. However, the authors did not provide any information about the validity of strategic planning intensity or the coherence of financial performance, although these 2 dependent variables should be regarded as latent constructs.

2.1. OBJECTIVE

The study has two main objectives: Because the authors do not provide information about the validity of the

measure “strategic planning intensity” and their study is entirely based on the importance of this latent variable for explaining financial performance in banks, the first aim of this analysis is to assess whether the variable “strategic planning intensity” represents a valid construct.

The second objective is to assess whether the final model derived in their paper (Figure 3, p. 647) could be improved by using a valid measure of strategic planning intensity.

Ştefan C. Liţă 3 216

2.2. DATA COLLECTION

The chief executive officers (CEOs) of 112 banks completed a survey about strategic planning. The survey included items about: strategic planning intensity, financial performance, managerial factors, and organizational factors.

• Strategic planning intensity. On a scale ranging from 1 (a weak emphasis) to 10 (a strong emphasis), the CEOs were asked to indicate how much emphasis their bank placed on each component of the strategic planning process. The components included (1) determining banks’ mission, (2) developing major long term objectives, (3) assessing the external environment, (4) assessing the internal environment, (5) evaluating strategic options, (6) implementing strategic options, and (7) controlling the implemented strategic option.

• Financial performance. The performance of banks has been measured by three variables: profit, return on equity, deposit growth.

• Organisational factors. Bank size and bank structural complexity were the two observed variables used to measure the organisational factors latent variable.

• Managerial factors. Beliefs about planning–performance relationships were measured by asking the CEOs to evaluate how critical they feel strategic planning is (or can be) to a bank’s financial success. Strategic planning expertise was measured by asking the CEOs to indicate the level of expertise that exists in their bank to perform strategic planning. The CEOs indicated their beliefs on a 10-point scale ranging from not critical/low (1 point) to very critical/high (10 points).

2.3. DATA ANALYSIS

According to many experts in multivariate analysis (Bartholomew et al., 2002) among the most useful computer programmes for CFA and SEM are LISRELL, EQS and MPlus. The current analysis was conducted with the software EQS (Bentler, 2006; Byrne, 1994).

The first objective was achieved by conducting a confirmatory factor analysis to assess the adequacy of the measurement model for “strategic planning intensity”. The analysis used the correlation matrix for the seven items developed to capture this construct. In order to reach the second objective, a structural model, identical with that used by Hopkins and Hopkins (1997), was fitted to data and then few attempts to optimise it have been explored.

3. RESULTS

In this section the main results of both measurement and structural models will be provided and analysed.

3.1. THE MEASUREMENT MODEL

In order to assess the validity of the latent variable “strategic planning intensity” I have started by fitting a one-factor model.


3.1.1. The first measurement model: One-factor structure with 7 items The diagram for this model, with standardised coefficients, is displayed in

Figure 1.1 and seems to indicate a few problems with variables V2, V3 and V4. These variables, namely developing major long term objectives (V2), assessing the external environment (V3), and assessing the internal environment (V4) are not strongly correlated with the latent variable “strategic planning intensity”. Moreover, variable 4 is negatively related with the overall construct.

E7*

V1

V2

V3

V4

V5

V6

V7

Planning Intensity*

E1*

E2*

E3*

E4*

E5*

E6*

0.78

0.62

0.27*

0.96

0.13*

0.99

-0.21* 0.98

0.84*

0.540.93*

0.38

0.87*

0.49

Figure 1. EQS diagram for measurement model 1 (one-factor construct).

Furthermore, if we analyse the standardised residual information in Table 1, we see that the average off-diagonal value is 0,078 which does not reflect a good fit to data. The largest off-diagonal values are 0,40, 0,29, 0,21, 0,14, and they reflect model misfit associated with variables V3, V2, V4.

Table 1 STANDARDISED RESIDUAL MATRIX (model 1)

V1 V2 V3 V4 V5 V6 V7 V1 0,000 V2 0,096 0,000 V3 –0,145 0,404 0,000 V4 –0,029 0,216 0,297 0,000 V5 –0,001 0,000 –0,043 –0,066 0,000 V6 0,024 0,008 0,066 0,040 –0,020 0,000 V7 –0,045 –0,068 –0,017 –0,030 0,033 0,002 0,000 AVERAGE ABSOLUTE STANDARDIZED RESIDUAL = 0,0590 AVERAGE OFF-DIAGONAL ABSOLUTE STANDARDIZED RESIDUAL = 0,0786


Finally, Table 2 displays a goodness of fit summary, and we notice statistics reported for several indices, all related with the model as a whole. Among all these values are the chi-square with a value of 68,32 for 14 degrees of freedom (p = 0,000), and many fit indexes NFI (0,83), CFI (0,85), GFI (0,86), AGFI (0,72) with a RMSEA of 0,18. Therefore, the indexes are consistent in suggesting that the hypothesised model represents an inadequate fit to data. However, the Cronbach’s alpha for this measure seems to be 0,72.

Table 2 GOODNESS OF FIT SUMMARY FOR METHOD = ML (model 1)

INDEPENDENCE MODEL CHI-SQUARE = 406,686 ON 21 DEGREES OF FREEDOM INDEPENDENCE AIC = 364,686 INDEPENDENCE CAIC = 286,597 MODEL AIC = 40,324 MODEL CAIC = –11,735 CHI-SQUARE = 68,324 BASED ON 14 DEGREES OF FREEDOM PROBABILITY VALUE FOR THE CHI-SQUARE STATISTIC IS 0,00000 THE NORMAL THEORY RLS CHI-SQUARE FOR THIS ML SOLUTION IS 62,281. FIT INDICES BENTLER-BONETT NORMED FIT INDEX = 0,832 BENTLER-BONETT NON-NORMED FIT INDEX = 0,789 COMPARATIVE FIT INDEX (CFI) = 0,859 BOLLEN'S (IFI) FIT INDEX = 0,862 MCDONALD'S (MFI) FIT INDEX = 0,785 JORESKOG-SORBOM'S GFI FIT INDEX = 0,862 JORESKOG-SORBOM'S AGFI FIT INDEX = 0,724 ROOT MEAN-SQUARE RESIDUAL (RMR) = 0,112 STANDARDIZED RMR = 0,112 ROOT MEAN-SQUARE ERROR OF APPROXIMATION (RMSEA) = 0,187 90% CONFIDENCE INTERVAL OF RMSEA (0,143–0,231)

3.1.2. The second measurement model: Two distinct factors Based on the above mentioned results and the correlation matrix, I have

conducted an exploratory factor analysis which proved that there are indeed 2 factors:

• the first factor is represented by V1 (determining banks’ mission), V5 (evaluating strategic options), V6 (implementing strategic options), V7 (con-trolling the implemented strategic option) and

• the second factor is represented by V2 (developing major long term objectives), V3 (assessing the external environment) and V4 (assessing the internal environment).

Therefore, I decided to fit a model with two separated, but correlated factors. The diagram for the two-factor model, with standardised coefficients, is displayed in Figure 2 and it seems to indicate a better fit. However, variable 4 is still not well integrated in factor 2.


If we analyse the goodness of fit summary, we observe the chi-square has a value of 47,53 for 13 degrees of freedom (p = 0,00001) and the fit indexes are not consistent. According to both CFI and IFI the fit is 0,91 and this model might be considered a marginal significant, but good enough model. Nevertheless, based on other indexes, NFI (0,88), GFI (0,89), AGFI (0,77), RMSEA (0,15) we have to admit that this model also represents an inadequate fit to data.

3.1.3. The third measurement model: Two-factor structure with 6 items Finally, I have decided to assess whether strategic planning intensity could be

represented by a two-factor structure.

E4*

V1

V5

V6

V7

F1*

E1*

E5*

E6*

E7*

V2

V3

V4

F2*

E2*

E3*

0.78

0.62

0.84*0.54

0.93*0.37

0.87*

0.49

0.71

0.70

0.64* 0.77

0.26*

0.97

0.26*

Figure 2. EQS diagram for measurement model 2 (two separated factors).

The diagram is depicted in Figure 3, and if we analyse the goodness of fit summary, we observe a little improvement. The chi-square has a value of 31,98 with 4 degrees of freedom and NFI (0,91), CFI (0,92), IFI (0,92) and GFI (0,91) are consistent in showing that this model fits better the data. However, AGFI (0,57) and RMSEA (0,25) indicate again some possible problems.

3.1.4. The fourth measurement model: One-factor structure with 5 items In order to reduce these potential problems, we could represent the construct

of “strategic planning intensity” as having only one-factor structure with less than 7 items.

After testing models with 6 and 5 items, I decided that the latter solution (where the latent variable is measured by 5 items: V1 – determining banks’ mission, V2 – developing major long term objectives, V5 – evaluating strategic


options, V6 – implementing strategic options, V7 – controlling the implemented strategic option) is better. If we fit such model, then the standardised residual information (Table 3) shows that the average off-diagonal value is .028 which reflects a good fit to data. A review of the frequency distribution indicates that all residual values fall between –0,10 and + 0,10.

F1

V1 E1*

V5 E5*

V6 E6*

V7 E7*

0.87*

0.79*

0.62

0.84*0.54

0.93*0.38

0.49

F2

V2 E2*

V3 E3*0.46*

0.96*0.27

0.89

F3*

0.28*

D1*

0.96

1.00*

D2*

0.00

0.28*

0.96

1.00*

0.00

Figure 3. EQS diagram for measurement model 3 (two-factor structure).

E7*

V1

V2

V5

V6

V7

Planning Intensity*

E1*

E2*

E5*

E6*

0.79

0.62

0.27*

0.96

0.84* 0.54

0.93*

0.380.87*

0.49

Figure 4. EQS diagram for measurement model 4 (one-factor structure with 5 items).


Table 3 STANDARDIZED RESIDUAL MATRIX (model 4)

V1 V2 V5 V6 V7 V1 0,000 V2 0,096 0,000 V5 –0,002 0,000 0,000 V6 0,022 0,008 –0,019 0,000 V7 –0,046 –0,068 0,035 0,002 0,000 AVERAGE ABSOLUTE STANDARDIZED RESIDUAL = 0,0199 AVERAGE OFF-DIAGONAL ABSOLUTE STANDARDIZED RESIDUAL = 0,0298

The results of goodness of fit summary (Table 4) show that the chi-square has a value of 11,49 with 5 degrees of freedom, all the fit indexes agree NFI (0,96), CFI (0,98), IFI (0,98) and GFI (0,95), with a RMSEA of 0,10. As a consequence, we have now evidence that the theoretical construct “strategic planning intensity” can be measured in a valid way by 5 items out of 7, and the Cronbach’s alpha for this measure is 0,85.

Table 4 GOODNESS OF FIT SUMMARY FOR METHOD = ML (model 4)


3.2. THE STRUCTURAL MODEL

For the second part of the analysis a structural model will be fitted in order to explain the relationship among strategic planning intensity (SPInt), financial per-formance (FPerf), managerial factors (MFact) and organisational factors (OFact). More precisely, we are interested to test whether strategic planning intensity mediates the relationship between financial performance and both managerial and organizational factors.


3.2.1. The first structural model: Planning intensity as a mediator The diagram for this model, with standardised coefficients, is displayed in

Figure 5 and it seems to look like a good model. However, if we analyse the goodness of fit summary (Table 5), we observe a few problems. The chi-square has a value of 104,18 with 46 degrees of freedom (p = 0,0000) and the fit indexes differ. According to CFI (0,91), IFI (0,91) and RMSEA (0,10) the model is good, but NFI (0,85), GFI (0,87), AGFI (0,78) show that it is not an adequate model. If we analyse the standardised residuals we observe that model misfit might be associated with variable 5 (developing major long term objectives) which shows quite high value related with V1 (–0,21), V2 (–0,20), V3 (–0,15) and V15 (–0,25). Therefore a possible improvement could be gained by deleting V5 from the model.

Man.Fact.*

Planning Intensity

Org.Fact.*

Performance

V1

V2

V3

V4

V5

V8

V9

V10

V11

V12

V15

V16

0.81*

E4*0.58

0.28*

E5*0.96

0.83*E8*0.56

0.94*

E9*0.350.86*

E10*0.52

0.84*

E1*0.54

0.65* E2*0.76

0.90*

E3*0.43

0.52*E11* 0.85

0.86*

E12* 0.50

0.35*E15* 0.94

0.14*

E16*

0.82*

0.99

D2*

0.55

0.77*

D4*

0.00

0.51*

0.17*

0.81*

0.58

0.28*

0.96

0.83*0.56

0.94*

0.350.86*

0.52

0.84*

0.54

0.65* 0.76

0.90*

0.43

0.52*0.85

0.86*

0.50

0.35*0.94

0.14*

0.99

0.82*

0.55

0.77*

0.00

0.51*

0.17*

Figure 5. EQS diagram for structural model 1.

However, apart from these comments, we can certify that strategic planning intensity play a mediating role between managerial and organisational factors, on one side, and financial performance, on other side. So, we can notice:

• a very strong relation between managerial factors and SPInt (0,82), organisational factors and FPerf (0,77), SPI and FP (0,51);

• a week relation (0,17) between organisational factors and SPI.


Table 5 GOODNESS OF FIT SUMMARY FOR STRUCTURAL MODEL 1


Man.Fact.*

Planning Intensity

Org.Fact.*

Performance

V1

V2

V3

V4

V5

V8

V9

V10

V11

V12

V15

V16

0.79*

E4*0.61

0.26*

E5*0.97

0.80* E8*0.59

0.93*

E9*0.370.83*

E10*0.55

0.83*

E1*0.56

0.65* E2*0.76

0.91*

E3*0.41

0.54*E11* 0.84

0.84*

E12* 0.55

0.54*E15* 0.84

0.31*

E16* 0.95

0.76*

D2*

0.00

0.49*

D4*

-0.51*

0.87

0.72*

0.79*

0.61

0.26*

0.97

0.80* 0.59

0.93*

0.370.83*

0.55

0.83*

0.56

0.65* 0.76

0.91*

0.41

0.54*0.84

0.84*

0.55

0.54*0.84

0.31*

0.95

0.76*

0.00

0.49*

0.87

-0.51*

0.72*

Figure 6. EQS diagram for structural model 2.


3.2.2. The second structural model: Financial performance as a mediator If we reverse the relation between SPInt and FP we obtain the model depicted

in Figure 6. In this case, as we can notice in Table 6, the chi-square has a value of 104,04 with 46 degrees of freedom and again there are some differences among the fit indexes: CFI (0,91), IFI (0,91) and RMSEA (0,10) suggest the model is adequate, but NFI (0,85), GFI (0,87), AGFI (0,79) show that it is not.

If we analyse the standardised residuals of structural model 2 we observe that model misfit might be associated with financial performance:

• variable 1 shows quite high value related with V12 (0,34), V8 (0,22), V4 (0,21);

• variable 2 shows quite high value related with V12 (0,24) and V4 (0,21); • variable 3 shows quite high value related with V12 (0,27) and V4 (0,21).

Table 6 GOODNESS OF FIT SUMMARY FOR STRUCTURAL MODEL 2


4. CONCLUDING REMARKS

This study aimed to assess whether the variable “strategic planning intensity”, used and developed by Hopkins and Hopkins (1997), represents a valid construct and to test whether the final model derived in their paper offers a good enough understanding of the relationship between planning intensity and financial performance.

The first hypothesis stated that strategic planning intensity might represent a unidimensional construct which can be adequately measured by seven items proposed


by Hopkins. As we saw, using confirmatory factor analysis, I found evidences that those 7 items do not measure the specified latent variable, but two separated factors that explain 49% of the variance. After few alternative solutions have been tested (two independent factors, two-factor structure) the results showed that the latent variable “strategic planning intensity” might be regarded as one-factor structure measured by 5 items (V1, V2, V5, V6, V7). This model showed a good agreement of different fit index NFI (.96), CFI (.98), IFI (.98), GFI (.95), RMSEA (.10), and the reliability is 0.85.

Having established the structure of the latent variable, the next hypothesis was that structural model proposed by Hopkins and Hopkins (1997) represents a good explanation for the role of strategic planning intensity. The results of structural equation modelling were not very clear, some fit indexes CFI (0,91), IFI (0,91) and RMSEA (0,10) suggesting the model is good, while others NFI (0,85), GFI (0,87), AGFI (0,78) showing that somewhere there is a misfit. However, the general impression was that strategic planning intensity could be indeed regarded as a mediator between institutional factors (managerial and organisational) and financial performance. Managerial factors proved to have a strong direct effect (0,82) on strategic planning intensity, and also an indirect effect (0,41) on financial per-formance mediated by planning intensity. In the same time, organisational factors showed to have a direct effect on financial performance (0,77) and also an indirect effect (0,086) mediated by strategic planning intensity. The other possible causal relation from financial performance to strategic planning proved to be also veridical, although it changes the relation between organisational factors and strategic planning, with high organisational factor leading to low planning intensity.

Taking account of these results, future investigation should be directed to analyse the following problems:

a) Regarding the measurement of strategic planning intensity, different attempts might be conducted to develop and validate the construct because this is the most important variable. With present data, if, for instance, we reduce it to only four items, then the results of the structural model changes dramatically.

b) Another possible alternative might be a model where the relation between organisational factors and planning intensity is deleted, because it already showed to be quite week.

c) However, attention must be also focused to the way in which managerial and organisational factors are measured. The present solution does not seem to be a valid measure given the small number of items. In my opinion, at least 3 items should be developed for each construct, otherwise issues associated with measure-ment errors could easily occur. Otherwise, they could be simply used as observed variables.

d) Finally, an attempt to group the managerial and organisational factors into a single construct might represent a good option.

Primit în redacţie la: 5.X.2010


REFERENCES

1. ANDERSON, D.A, BURTON, D.B., PARKER, J.D. & GODDING, P.R., A confirmatory factor analysis of the cognitive capacity screening examination in a clinical sample, International Journal of Neurosciences, 111, 2001, p. 221–223.

2. BARTHOLOMEW, D., STEELE, F., MOUSTAKI, I., GALBREIT, J., The analysis and interpretation of multivariate data for social scientists, Chapman & Hall/CRC, 2002.

3. BENTLER, P., EQS Structural Equations Program Manual, Encino, CA, Multivariate Software Inc., 2006.

4. BORNSTEIN, M.H. & HAYNES, O.M., Vocabulary competence in early childhood: Measurement, latent construct, and predictive validity, Child Development, 69, 1998, p. 654–671.

5. BYRNE, B., Structural equation modelling with EQS and EQ/Windows: Basic Concepts, Applications and Programming, Sage Publications, 1994.

6. BYRNE, B.M. & CAMPBELL, T.L., Cross-cultural comparisons and the presumption of wquivalent measurement and theoretical structure: A look beneath the surface, Journal of Cross-Cultural Psychology, 30, 1999, p. 555–574.

7. CARLSTEDT, B., Differentiation of cognitive abilities as a function of general intelligence: A latent variable approach, Multivariate Behaviour Research, 36, 2001, p. 589–609.

8. CHAN, D., Detection of differential item functioning on the Kirton Adaption-Innovation Inventory using multiple-group mean and covariance structure analyses, Multivariate Behaviour Research, 35, 2000, p. 169–199.

9. HOPKINS, W.E. & HOPKINS, S.A., Strategic planning – financial performance relationships in banks: A causal examination, Strategic Management Journal, 18, 8, 1997, p. 635–652.

10. MARCH, H.W., HAU, K.T. & KONG, C.K., Multilevel causal ordering of academic self-concept and achievement: Influence of language of instruction for Hong Kong students, American Educational Research Journal, 39, 2002, p. 727–763.

11. MURAISHI, Y. & TOYODA, H., Analysis of standardized achievement tests by classical test theory and genetic factor analysis models, Japanese Journal of Educational Psychology, 46, 1998, p. 395–402.

12. RAYKOV, T., Modeling simultaneously individual and group patterns of ability growth or decline, in T.D. LITTLE, K.U. SCHNABEL & J. BAUMERT (eds.), Modeling longitudinal and multilevel data: Practical issues, applied approaches, and specific examples, Mahwah, NJ, Erlbaum, 2000, p. 127–146.

REZUMAT

Analiza realizată se bazează pe datele obţinute din studiul lui Hopkins (1997) în care s-au investigat relaţiile cauzale dintre planificarea strategică şi performanţa financiară în domeniul bancar. Matricea corelaţiilor pentru cei 7 itemi dezvoltaţi să măsoare conceptul de „intensitate a planificării strategice” a fost utilizată pentru a realiza o analiză factorială confirmatorie şi apoi un model structural a fost testat cu scopul de a replica analiza din articolul original. Rezultatele analizei factoriale confir-matorii au arătat că: (a) cei 7 itemi originali nu măsoară variabila latentă specificată, ci doi factori separaţi care explică 49% din varianţă, (b) variabila „intensitatea planificării strategice” poate fi privită ca un factor măsurat de 5 itemi (V1 – determinarea misiunii băncii, V2 – dezvoltarea obiectivelor pe termen lung, V5 – evaluarea opţiunilor strategice, V6 – implementarea opţiunilor strategice, V7 – controlul implementării). Deşi rezultatele modelării cu ajutorul ecuaţiilor structurale nu au fost foarte clare, impresia generală a fost totuşi aceea că intensitatea planificării poate fi considerată un factor care mediază relaţia dintre factorii instituţionali şi performanţa financiară, deoarece: (a) factorii manageriali au un efect direct (0,82) asupra planificării şi un efect indirect (0,41) asupra performanţei financiare, mediat de planificare; (b) factorii organizaţionali au un efect direct (0,77) asupra performanţei financiare şi un efect indirect (0,086), mediat de planificare. Lucrarea se încheie cu câteva recomandări referitoare la strategii alternative care ar putea fi utilizate pentru a optimiza modelul structural.

MEMORIES AND TRIANGULATION IN INTERPRETIVE PSYCHOANALYTICAL WORK. I

BRÎNDUŞA ORĂŞANU∗

Abstract

This paper discusses the relation between procedural memory and declarative memory, from the perspective of the triangulation in psychoanalysis. The patient’s explicit reference to his past, even when it procedurally is a defence, it is also, declaratively, a step towards assuming the origin of a certain psychic content. This step would correspond to a „witness”: within the framework of the judiciary metaphor, the side in the patient which „declares” the reconstruction of his past „gives witness” about something which can only belong to himself. The author underlines the importance of the active contribution by the patient to the birth of interpretation in the here and now.

The patient’s explicit discourse upon his past may constitute itself as a necessary “third” in the differentiation between transference and countertransference, valid for both protagonists of the analytical session. This hypothesis is discusses and illustrated by a clinical fragment.

Cuvinte-cheie: memorie explicită, diferenţiere, triangulare, martor.

Keywords: explicit memory, differentiation, triangulation, witness.

1. INTRODUCTION

In past years, an especially interesting controversy in psychoanalytic theory regards the therapeutic role of memory recover. A number of psychoanalysts, P. Fonagy amongst them, argue that, during analysis, the reconstruction of the patient’s memory is not curative in itself, as was thought on the basis of Freudian theory. Fonagy states (2003, p. 506–507) that recovery of childhood events constitutes only an occasion for the working through of emotional experience within the self-other relationship, from an alternate perspective. This author brings the evidence of studies made on the relationship between recovery of past experience and the type of memory at work. He quotes P. Gerhardstein et al. (2000, cf. Fonagy, 2003), who have argued that, to explore the memories of the patient’s early childhood, one must rely on procedural memory, and not on declarative, or explicit, memory. The first kind of memory belongs to the un-conscious, and it has

∗ Facultatea de Psihologie, Universitatea Titu Maiorescu, Bucureşti; Laboratorul de cercetare în psihanaliză şi psihopatologie de la Universitatea Paris 7; Laboratorul de cercetare în psihogeneza şi psihopatologie de la Universitatea Paris 13.


Brînduşa Orăşanu 2 228

had nothing to do with the repression phenomenon, whereas the second kind of memory corresponds to the dynamics of the unconscious, or pre-conscious, which is to say, with repression. As a consequence, it is the bringing into question of the subject’s actual manner of thinking and being in the presence of the other which is therapeutic, and not memory recover, which inevitably implies the former.

The psychoanalytical community does not hurry to adopt this view, not so much because of its “explicit” or “declarative” contents, as because its unclear implications. This view is in fact challenged, as it is considered an exaggeration. Harold Blum (2003) reproaches it with neglecting the pathological significance of infantile unconscious and the influence of this latter on the present. He does agree with the fact that transference does not mean a literal recapitulation of the past, as it also has a defensive dimension. He also agrees with the fact that any patient or any analyst can defend himself from an interpretation of the present by insisting on the past, and vice versa (Blum, 2003, p. 510).

Blum on the other hand shows that one cannot ignore the past. According to him, if we admit that even illusion, of any kind, contains a kernel of truth, as well as any dream, we cannot deny this aspect of memory. He demands from Fonagy to clarify his position towards the role of words and images in the patient’s auto-biographical, declarative memory. In general, Blum maintains that, though P. Fonagy admits the importance of the patient’s history in a “declarative” way, his theory on analytical technique marginalizes history (Blum, 2003, p. 512). Also, the observation occurs that primary processes in dreams and symptoms couldn’t be attributed to procedural memory. Finally, Blum shows that a patient benefits more from “implicit” analytical experience especially when his capacity for insight and integration is limited (such as in the borderline personality).

Other authors tend to have a more balanced attitude between Freud’s archaeo-logical metaphor on one side, and the working-through of the psychoanalytical experience on the other side. Thus, F. Petrella (2004, p. 1568) shows that any analytical process comprises two aspects: 1) the cognitive, intellectual (evidenced by Freud as the “archaeological”, or, the aspect of repression) and 2) the emotional, relational. Before the archaeological aspect (having to do with an unconscious event from the past) is recognized as such by the patient, it is manifested as present, with reference to the analyst.

Petrella illustrates this issue with the dream of a patient, in which she and the analyst were together climbing up a road leading to some ruins, which they meant to visit. He remarks on the interest of the patient towards the walk with her analyst, but notices that what establishes the hierarchy of its importance is the patient’s wish. The aim of the walk in the dream was in fact reaching the destination: the visiting of the ruins. Using the superb mythological-narrative metaphor, the same author shows how child, just like the neurotic, comes to the psychoanalytical session with some enigmas to be solved. The role of the Sphinx-analyst is to make possible the enunciation of these enigmas, and the role of the analyst is to enable and promote new meanings of the myth, favouring the best variants (Petrella, 2004).

3 Memories and triangulation in psychoanalytical work. I 229

We need now to reflect upon the importance of the memories recovery in the analytical process and in the change of psychic functioning.

Before discussing this issue in more detail, let us remark parenthetically that, at the beginnings of his research, Freud emphasized the cognitive side of the analytical process. Freud gave up his first topic – which mainly relied upon the dream pattern and the relationship between “thing presentation” and “word presen-tation” – because of clinical reasons, to develop a second topographical model, relied upon motion and act (Green, 1999, p. 52). S. Botella (2005, p. 721) made the observation that according to the second Freudian topographical model, a theory upon the psyche ceases to focus on the notion of “representation”, given that Freud begins to favour phrases such as “experiences of the id” (Freud, 1923, p. 38). On the other hand, another author, P. Aulagnier, made an analogy between representational activity and cognitive activity. She showed that the aim of the work of the psychic apparatus is to process information coming from the outside, so as to obtain an image coherent with its own structure, intelligible for the subject (1975, p. 28, p. 46–47). We may say that Freud began by underlining the cognitive side of the psyche, only to continue by shifting the weight to “driving towards the act” – which suggests both a notion of “bodily experience” and of “psychic affect”. Finally, F. Petrella showed that Freud, in his early conception on the analytic cure, put into evidence the cognitive, intellectual aspect (2004, p. 1568).

Theoreticians who emphasize the relational reprocessing side of clinical experience thus emphasize the affective side of the analytical process, yet support their priority by recourse to cognitive psychology. This must mean that there is only too close a connection between the two sides... This is one of the aspects that account for the spiral evolution of psychoanalytic theory: one leaves behind a certain register then returns to it, but from a much more subtle perspective.

2. CLINICAL APPROACH

I shall reproduce here, as food for thought, a clinical fragment (described in Orăşanu, 2010, p. 171–178) that has been related to me by a person who had undergone two analyses, with two different analysts. The fragment does not originate in my own practice as an analyst or supervisor. Yet, when someone recounted it to me, in an informal talk on psychoanalysis, it stroked me as being so interesting, that I asked the “owner” of the story permission to use it in the role of a “clinical échantillon”. The respective person, whom I shall call “John”, remembered the first sequence, S1, during the span of the second, S2. The sequences are written exactly as he noted them after the session containing S2. The ex-patient thought that the respective sequences had a connection between them that had a therapeutic impact on him and contributed to the positive effect of psychoanalysis on his life. Here is the succession of S1 and S2, belonging to the two different analyses, the second of which took place a few years after the first:


Sequence 1 – Analysis 1 Patient: – I had a dream last night. A serpent-headed monster was heading

towards me. I broke his head. [silence; then the patient anticipates analyst’s question and is proud of being able to interpret himself] I think the serpent was you.

Analyst: [silence] P: [remembers something and changes the subject]

Sequence 2 – Analysis 2 P: – I remember something. Once, during my analysis with “Analyst 1”, I told

him a dream I had had. In it I was breaking the head of a serpent-like monster. I told him I thought that the serpent was him. A heavy silence ensued. [silence; then, lively] I mean to say, heavy for me!

A: – You are telling me this so that I am not getting frightened...

Allow me now to discuss this material in further detail. As we have no data on what happened before and after each sequence, I shall treat this fragment as if it were just one “cell”, in the hope that the details observed here may enable us have a picture of the “tissue”. It is clear that this kind of reflection cannot be confirmed, neither by the patient, nor by the analyst, which situation qualifies it for the status of a “theoretical exercise”.

I shall consider that S2 constitutes the present time (the “here and now”, as the patient sits in his second analysis) and that S1 constitutes a moment of his past.

Let us suppose that during Analysis 1 the subject had had a dream about his own destructiveness. He related that dream in the hope that he would discuss it with his analyst, given that he, as a patient, was not afraid to identify his analyst, declaratively, with the dangerous monster he had destroyed. But the analyst kept silent. For the moment, we shall ignore what significance the patient ascribed to the silence of Analyst 1 in S1. In fact, the question is: has had that silence any significance for him, as long as John says that, after the silence, he changed to another topic? He thus leads us to understand that something happened which made him abandon the initial topic. This aspect touches upon the pragmatic side of the two protagonists’ discourses – namely, the extent to which verbal communication is intermingled with act intentions, that each of them tries to decipher. Thus, each of them, while they communicate, unconsciously asks himself – What does he say to me? – How shall I take it? – What does he do to me? (Récanati, 1981; Labov and Fanshel, 1977, cf. Blanchet, 1994).

We are now in S2. In the second analysis, the patient remembers S1, which is an indication that the story has remained unfinished. This means that the silence of Analyst 1 was not satisfactory for the subject, although he, at that moment, had not insisted on it. Why didn’t he insist on it, though it was important for him?

We may find out why in S2. In S2, the patient relates S1, that is the dream, and his own interpretation of it, to which he adds not that Analyst 1 said nothing, nor that he, John, kept silent (while probably waiting for an answer), but that a heavy silence ensued – which is a formulation in the impersonal mood – after


which he keeps silent. The silence in S2 is a repetition of the silence in S1, which now appears to John as being heavy for himself and for A1 (“ensued”). In other words, the silence then takes on now, and now only, a characteristic, i.e., a possible beginning of meaning. This thing presupposes the mingling of two phenomena: one is the fact that the patient interprets the interventions or the silences of the analyst, and the other is what Freud calls Nachträglichkeit. I shall stop here a moment for a theoretical excursus thereon.

3. NACHTRÄGLICHKEIT

The Freudian concept of Nachträglichkeit (noun) and nachträglich (adjective, adverb) problematizes the psychoanalytic vision upon temporality and causality (Faimberg, 2005, p. 2). It was translated into French by après-coup, and in English by deferred action (Strachey), retrospective attribution (Thomä) or afterwardness (Laplanche, 1998). According to Laplanche, this notion establishes a complex and reciprocal relationship between an event and its ulterior (re)signification, which confers it a new psychic efficacy.

In his letter to Fliess on 6th December 1896, Freud wrote about re-arrangement and a re-transcription of memory traces (Freud, 1896). In another letter to Fliess, from 14th November 1897, Freud uses the noun Nachträglichkeit, making a reference to the “Project for a scientific psychology” (1895), where he had described the respective phenomenon. This description accompanies the Emma case study, concerning which Freud says that the repressed memory of the event having taken place at the age of 8 changes itself only nachträglich in trauma, on the occasion of the event which had occurred at the age of 13. In the Wolf Man case, the dream had at the age of 4 gives meaning to the impression acquired at the age of 18 months, by means of the primal scene show, an impression which becomes reactivated and thus produces anxiety (Freud, 1918 [1914]). On the other hand, a conscious understanding of the dream had at the age of 4, only comes about 20 years later, during the analysis, which is a second Nachträglichkeit.

J.-L. Donnet shows that Freud does not integrate this phenomenon in the analytical cure exploration, but regards it as a phenomenon « pre-existing to it» (2006, p. 716); it is a phenomenon which is not induced by the interpretation. Donnet draws attention upon the fact that, after all, the operation by which an event is being (re)signified is in itself an interpretation, which leads to the idea that, in the Emma case, for example, it could have been a symbolizing and integrating one. The same author comments upon the Wolf Man scene, in which Freud’s patient turns his head, looks upon his analyst in an entreating and friendly way, then turns his eyes towards the clock. The meaning of this reveals itself later, in the context of the wolf dream and the story of the seven goat kids where the youngest kid saves himself from the wolf by hiding in the clock. This “agieren of the transference” and its ulterior signification account for the phenomenon called Nachträglichkeit


on the intersubjective scene of transference, which is different from the already existing one on the intrapsychic scene, which was rememorized during the cure (Donnet, 2006).

This theme was already tackled in 1981 by H. Faimberg, who affirmed that the après-coup operation (French term for Nachträglichkeit) appears in the present of the session and gives retroactive significance to a previous experience. She shows that Winnicott too had implicitly illustrated that, when he wrote that the fear of breakdown is linked to something which has already happened, but which then had no meaning because of the lack of a subject to experience it (Winnicott, 1974). Combining the notions of “listening” and “après-coup”, Faimberg came forward with the notion of “listening to listening”, which in clinical activity covers the manner in which the analyst may hear the significance re-allocated by the patient, retroactively, to the interpretation or the silence of the analyst (1996). Also, it brings to light the fact that the après-coup phenomenon presupposes two inseparable phases, anticipation, and retrospection (Faimberg, 2005, p. 5).

J.-L. Donnet also refers to Winnicott, and to the idea of experience which cannot have a meaning when there is no subject. Hence, the re-allocation of significance by means of après-coup has got a subjectivizing effect, where the subject can thus modify his “theory, more or less projective, about his own causality”, assuming his psychic reality (Donnet, 2006).

D. Birksted-Breen introduced the phrase “reverberation time”, which comprises “both a chronological aspect and a back-and-forth aspect between mother and infant” and which may be represented as “spiralling in non-event ways”. The same author put into evidence the fact that the phenomena of resignification and develop-ment are interconnected: development implies resignifications and retroactive resignification is developmental progression (Birksted-Breen, 2003, p. 1506–1509).

This is precisely why, in the present article, I prefer to use Freud’s terminology (Nachträglichkeit), which makes reference both to the (re)signification aspect (après-coup) and the developmental, in Freud’s original description of the phenomenon: a restructuring following sexual maturation of the child, like in the case of Emma.

The Nachträglichkeit phenomenon may be envisaged like a sort of inter-pretation. Let us now revert to John, particularly to the silence in S2 which repeats the one in S1. What makes it that things do not stop here, like they did in S1? It is probably the fact that (owing to some progress or developmental process having occurred during the two cures, therefore between S1 and S2) already the S1 silence comes into a nachträglich signification process as John recounts to analyst A2 the S1: the silence becomes retroactively “heavy”. The process, even when accompanied by repetition, changes the silence. The second silence becomes “relieved” by the “heaviness” of the first, and the proof of this is what followed.

It is still John who interrupted the silence in S2, just like he had done in S1, with the difference that he commented now upon the first silence, the “heavy” one: “I mean to say, heavy for me!”. Why did he specify that? He did it because he


anticipated the danger that the second silence could have re-enacted the first, creating a “heaviness” for the other, A2. The nachträglich silence signification process continues. As silence 1 acquires meaning in S2, it acts upon the manner in which John perceives silence 2. He begins to assume (“heavy for me!”) the “heaviness” of the silence in the past S1 exactly as he interprets (in silence) the silence of analyst A2. And how does he interpret it?

Given that he specifies: “for me”, it is obvious that he wishes to put away the possibility that the silence be understood as heavy “for us” or “for you (A2)”. At the same moment John deploys a psychic work in two temporal directions: a. He initiates the nachträglich, retrospective, signification of silence 1, and b. He acts in an anticipatory manner, in a preventive manner, upon A2, so that the silence of this latter should not overtake the “heaviness” which he had newly allocated to silence 1.

In other words, the patient recalls a scene, and, anticipating its possible signification, tries to modify it by dividing the “us” in “you” and “me”. He feels that while he recounts the dream scene and the silence in S1, a repetition is about to happen which, then, had brought nothing new. The specification “heavy for me” not only initiates a subjectivizing process, but it also draws a line of demarcation in time: it separates between past and present: scene 2 is not identical with scene 1, and what is more, John intimates that he is one to know for whom that silence had been heavy. This element draws attention upon the fact that the past S1 belongs to him, while he finds himself in the midst of a moment in which the contrary was about to be anticipated: a re-enactment of the “heavy for us”.

Therefore, I took the dream theme, reactivated in S2, to mean destruct-tiveness. The patient has learned from his analytical past that he is able to “paralyze” the other, therefore, that he must take precautions: he declares that he had been dangerous there and then, and also that he no longer is here and now, in the presence of this object (A2).

And yet, he still hopes for a change. This change appears by means of the interpretation furnished by A2. This latter, who might have commented that sequence (1), with reference to that object (A1), chooses to comment upon the present. He implicitly conveys to his patient: “You mean to protect me against your destructiveness, which frightens me – I realize this because I experienced fear at identifying myself with your first analyst, yet I am not frightened to the point of not being able to thing and talk about it”. The interpretation: “You tell me this so that I do not get frightened” points both to the patient’s hatred and to his love. In the ex-patient’s own words, it constituted the solution to the problem of his destructiveness.

What would this problem be? Let us revert to silence S2, which was interrupted by John’s specification “heavy for me”. The problem receives contours, in the negative, partly at this moment, and partly as a result of A2’s interpretation. A destructiveness “heavy for us” theoretically presupposes two combined aspects: on one hand, the subject is afraid that the object wouldn’t survive his destruct-tiveness (Winnicott, 1974), and on the other the subject doesn’t feel himself as


separate from his object in this respect. In principle, I think we can express both aspects by means of the latter: the non-differentiation self-object concerning destructiveness. For that matter, this is prefigured in John’s dream, where the other appears to him as a monster, but it is him the subject who destroys. The scene appears as if in a mirror, and so does silence S1: it ensues for both, in a non-differentiated manner.

As I have shown so far, it is the patient who initializes differentiation, at the very moment S2, when the non-differentiated scene risks repeating itself. It is A2 who continues and finalizes this micro-process, for he achieves a closure of the nachträglich signification, not only of the S2 sequence, but also of what had happened in S1, the dream including. We could envisage this unfolding of events as a Nachträglichkeit chain – retrospective significations, on behalf of both protagonists, regarding S1 and S2.

The question appears here: would things have unfolded in the same manner during S2 had S1 never been recovered? I personally doubt it. Let us only remark that A2 could offer the “saving” interpretation only after the patient talked about him own self [the patient’s] from the present moment in relation with his analyst from that moment in the past.

Yet, what would hamper us from imagining that A2 could have offered a similar interpretation, just as benefice, no matter how different the circumstances in which John’s destructiveness were expressed? What is there to stop us from thinking that the efficacy of this interpretation relies exclusively on A2’s capacity to listen to the “theme”, even in the absence of S1 memory recovery and even in the absence of a first cure? To answer this, I shall refer to a passage in R. Britton, where he writes about a situation in which patient and analyst cannot break out from an intersubjective interaction because the patient fears a mental connection of the analyst with a “third object”, but imagines that the analyst too fears the same thing. Thus, the two „move along a single line and meet a single point without any lateral movement”. The analytic space is regained only by means of an “increasing distance” between the two with respect to that mental third, a process that the patient takes as hard to bear unless he initiates it (Britton, 1998, p. 47).

Of course, the possibility subsides that A2 might have offered just as good an interpretation even when memory recover S1, and even when the first cure itself, had not existed – under circumstances in which, for example, John would have had the same dream, and would have told it during analysis 2. But the analyst couldn’t have offered this interpretation.

When we follow the unfolding of S2 from end to beginning, we notice that each sentence gives certain significance to the preceding one. Even the state of the patient (“the liveliness” marked by John) and the “silence” participate in this chain. On the other hand, S2 cannot exist without S1 and in a certain way neither can S1 exist without S2 (as moment in the past which acquires a meaning that the subject can integrate). From this point of view, this bi-sequential clinical fragment seems


to me useful because it displays two characteristics: it is real and, at the same time, by its combining the bi-directionality of the two temporal parts, as well as by their partial superposition by means of the dream, it can be viewed as a theoretical model of “intersubjective cell” for a specific kind of problem, in which memory recover plays a role.

The problem, therefore, for John, is the non-differentiation self-object as far as his destructiveness is concerned, and for the analyst, the non-differentiation transference-countertransference as regards John’s destructiveness. Even when the problem of the analyst only exists in John’s mind, anyway it exists in the session, given that the patient is the one who “opens the conversation”.

4. CONCLUSIONS

To resume the remark by Britton, what we described above is a situation of non-differentiation in which the patient fears both his own destructiveness, and the object’s destructiveness, and again an intervention “from a distance” of A2. This latter, which could have been of the type: “That silence was heavy because you became frightened of having had destroyed A1 (or you thought you had frightened him with your dream) etc.”, would have been a triangulation initiated by A2 to break out from the non-differentiation of the “heavy silence”. This phenomenon of triangulation, achieved between countertransference, transference and the evoked past, could have sounded to John in about the following terms: “Don’t pour your destructiveness on me, you frighten me”. The reference to the past, on behalf of A2, would have been a means of defence, because the past acquires in this context the spatial meaning of “far away”.

We must notice that during silence 2, it is not only the patient that keeps silent, but also the analyst. The fact that it is John who initializes the transference-countertransference differentiation (“heavy for me”) helps A2 to interpret, at the present moment, the manner in which the subject carries his destructiveness with him over time, proof that it belongs to him. The fact that John takes as a reference point his S1 past helps him bear the temporary non-differentiation from A2. Silence 2 is “lighter”, therefore, it can be overcome. The relative non-differentiation in S2 is also temporarily necessary, because the differentiating operation cannot be “offered” to a patient; it must be accepted and integrated in status nascendi. To sum up, I am inclined to say that it is the very S1 explicit rememoration that inclined the balance transference-countertransference (of the analyst-patient non-differentiation as regards destructiveness and its origin) towards John. Past S1 was explicitly declared by him as being the scene which bore “the heaviness of silence”, and “heavy for me” also means, just as A2 correctly understood, “in my own past, therefore, having no real connection with you”.

Primit în redacţie: 29.XI.2010


REFERENCES

1. AULAGNIER, P., La violence de l’interprétation, Paris, PUF, 1975/1991. 2. BIRKSTED-BREEN, D., Time and the après-coup, Int. J. Psychoanal., 84, 2003, p. 1501–1515. 3. BLANCHET, A., Pragmatique et psychopathologie, in Traité de psychopathologie [Treatise on

psychopathology], Widlöcher D., Paris, PUF, 1994, p. 883–919. 4. BLUM, HP., Response to Peter Fonagy, Int. J. Psychoanal., 84, 2003, p. 509–513. 5. BOTELLA, S., L’Œdipe du ça ou Œdipe sans complexe, Rev. Franç. Psychanal., 3, 2005, p. 717–729. 6. BOURNOVA, K., KAPSAMBELIS, V., Argument [Argument], Rev. Franç. Psychanal., 3, 2005,

p. 669–674. 7. BRITTON, R., Subjectivity, objectivity and triangular space, in Belief and Imagination, London

and New York, Routledge, 1998, p. 41–58. 8. DONNET, J.L., L’après-coup au carré, Rev. Franç. Psychanal., 3, 2006, p. 715–725. 9. FAIMBERG, H., The telescoping of generations: Listening to the narcissistic links between

generations, London, Brunner-Routledge, 1981/2005. 10. FAIMBERG, H., Listening to listening, Int. J. Psychoanal., 77, 1996, p. 667–677. 11. FAIMBERG, H., Après-coup, Int. J. Psychoanal., 86, 2005, p. 1–6. 12. FONAGY, P., Rejoinder to Harold Blum, Int. J. Psychoanal., 84, 2003, p. 503–509. 13. FREUD, S., Project for a scientific psychology, SE 1, 1895. 14. FREUD, S., Letter 52, 6 December 1896, Extracts from the Fliess papers, SE 1, 1896. 15. FREUD, S., Letter 71, 15 Oct. 1897, Extracts from the Fliess papers, SE 1, 1897. 16. LAPLANCHE, J., Essays on otherness, London, Routledge, 1998. 17. FREUD, S., From the history of an infantile neurosis, SE 17, 1918. 18. FREUD, S., The ego and the id, SE 19, 1923. 19. FREUD, S., The dissolution of the Oedipus complex, SE 19, 1924. 20. GREEN, A., Genèse et situation des états limites. Les états limites, Paris, PUF, 1999, p. 23–68. 21. ORĂŞANU, B., Metoda psihanalitică şi formularea problemei, Cercetări filosofico-psihologice 1,

an II, 2010, p. 171–178. 22. PETRELLA, F., Procéder en psychanalyse. Images, modèles et mythes du processus, Rev. Franç.

Psychanal., 5, 2004, p. 1555–1626. 23. WINNICOTT, D.W., Fear of Breakdown, Int. Rev. Psychoanal. 1, 1974, p. 103–107.

REZUMAT

Lucrarea discută raportul dintre memoria procedurală şi memoria declarativă, din perspectiva operaţiei de triangulare în psihanaliză. Referinţa explicită a pacientului la trecutul său, chiar dacă este o apărare din punct de vedere procedural, constituie, în mod declarativ, şi un pas spre asumarea originii unui anumit conţinut psihic. Acest pas ar corespunde cu un „martor”: dacă utilizăm metafora judiciară, partea din pacient care „declară” reconstrucţia trecutului lui „stă drept mărturie” că un anumit lucru nu poate să-i aparţină decât lui. Autoarea pune în evidenţă importanţa contribuţiei active a pacientului la formarea interpretării în aici-şi-acum. Discursul explicit al pacientului asupra trecutului său poate constitui, în sine, un „terţ” necesar în diferenţierea dintre transfer şi contra-transfer, valid pentru ambii protagonişti ai şedinţei de analiză. Această ipoteză este ilustrată cu un fragment clinic.

UN SUBIECT NEGLIJAT ÎN PSIHOLOGIA ORGANIZAŢIONALĂ: EMOŢIA

DOINA-ŞTEFANA SĂUCAN, MIHAI IOAN MICLE *

Abstract

This paper aims to answer the question “What is emotional intelligence and which is its role in the organization, at work?” It points out that emotional intelligence helps to promote a better performance at work. Emotional intelligence includes skills involving emotions self control, perception and recognition of others’ emotions, which are predictive for a superior performance. The past 25 years, research has revealed also a consistent set of skills, self-confidence, initiative and teamwork which assure performance in organization.

Cuvinte-cheie: inteligenţă emoţională, organizaţie, grup, abilitate socială, managerizarea relaţiilor.

Keywords: emotional intelligence, organization, group, social skills, relationships managing.

1. INTELIGENŢA EMOŢIONALĂ ŞI EFICIENŢA ORGANIZAŢIONALĂ

„Abilitatea de a percepe şi a exprima emoţie, de a asimila emoţie, de a înţelege şi raţiona cu emoţie, de a regla emoţia în sine însuşi şi în alţii” se numeşte inteligenţă emoţională (Mayer, Salovey şi Caruso, 2000, p. 396).

În ce măsură inteligenţa emoţională este importantă pentru mai multe profesii şi contexte de muncă în care oamenii sunt implicaţi la un moment dat? Care este legătura dintre inteligenţa emoţională şi eficienţa organizaţiei şi cum se face această legătură? Organizaţia Gallup a realizat un studiu pe două milioane de angajaţi de la 700 de companii în care s-a arătat că perioada mai scurtă sau mai îndelungată pe care angajaţii o petrec într-o organizaţie şi productivitatea acesteia depind de relaţiile lor cu supervizorul imediat (Zipkin, 2000).

De ce abilităţi ar avea nevoie un manager pentru a preveni plecarea angajaţilor săi? Cei mai eficienţi şefi sunt aceia care au abilitatea de a intui felul în care angajaţii lor gândesc sau simt privitor la situaţia de muncă, intervenind efectiv când aceştia încep să se simtă descurajaţi sau nesatisfăcuţi. De asemenea, şefii eficienţi sunt capabili să-şi controleze propriile emoţii, rezultatul fiind acela că angajaţii au încredere în ei şi se simt bine la locul de muncă în prezenţa acestor şefi. Când angajaţilor şi şefilor lor li se cere să identifice cele mai mari provocări cu care organizaţia lor se confruntă, ei menţionează: schimbări substanţiale şi

* Institutul de Filosofie şi Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru”, Departamentul de Psihologie.


Doina-Ştefana Săucan, Mihai Ioan Micle 2 238

rapide, creativitate în sensul de a inova, controlarea şi gestionarea unei cantităţi însemnate de informaţie, creşterea loaialităţii clientului, motivare şi implicare sporite, munca eficientă în echipă, gestionarea eficientă a talentelor speciale din forţa de muncă diversificată, identificarea liderilor potenţiali şi pregătirea lor pentru a evolua, identificarea şi recrutarea talentelor de top în domeniul respectiv, luarea unor decizii bune privitor la pieţe noi, produse şi alianţe strategice, pregătirea angajaţilor pentru sarcini externe. Acestea sunt nevoi stringente cu care se confruntă toate organizaţiile astăzi, atât în sectorul privat, cât şi în cel public. În acest context, inteligenţa emoţională trebuie să joace un rol important în satisfacerea nevoilor. De exemplu, a face faţă unei schimbări esenţiale implică, printre altele, capacitatea de a percepe şi înţelege impactul emoţional al schimbării asupra noastră şi asupra altora. Pentru a fi eficienţi în demersul de a-şi ajuta organizaţia să controleze schimbarea, liderii trebuie mai întâi să-şi conştientizeze şi să-şi controleze propriile sentimente de anxietate şi nesiguranţă (Bunker, 1997). Apoi, ei trebuie să mai conştientizeze şi reacţiile emoţionale ale celorlalţi membri ai organizaţiei şi să-i ajute să le facă faţă. În acelaşi timp, în acest proces de a face faţă în mod adecvat unei schimbări substanţiale, şi ceilalţi membri ai organizaţiei trebuie să fie implicaţi activ în monitorizarea şi controlul propriilor reacţii emoţionale şi ale celorlalţi colegi.

Cum ar putea inteligenţa emoţională să joace un rol în demersul de ajutorare a liderilor să ia decizii bune privind produse noi, pieţe şi alianţe strategice? Luarea acestor decizii implică mult mai mult decât inteligenţa emoţională. Informaţiile relevante trebuie asamblate, apoi analizate folosindu-se cele mai sofisticate instrumente disponibile. Totuşi, informaţiile nu dau aproape niciodată un răspuns clar. Multe variabile importante ar putea fi cuantificate, dar nu toate. Instrumentele analitice pot organiza cea mai mare parte a informaţiilor de care este nevoie pentru un tablou clar şi coerent, dar aproape întotdeauna există şi o anumită ambiguitate şi speculaţie. Aici intervine rolul liderilor care trebuie să se bazeze pe intuiţie şi pe bunul simţ. Liderii de succes au învăţat să facă diferenţa între sentimentele irelevante, cele care pot induce în eroare şi cele care ţin de ţintă. Cu alte cuvinte, inteligenţa emoţională îi înarmează pe lideri cu capacitatea de intuire a sentimentelor potrivite, putând ajuta în luarea deciziilor importante.

Inteligenţa emoţională influenţează eficienţa organizaţiei în mai multe direcţii: recrutarea şi păstrarea angajaţilor, dezvoltarea talentelor, munca în echipă, implicarea angajaţilor, simţul moral şi sănătatea, inovaţia, productivitatea, eficienţa, veniturile, calitatea serviciilor, loialitatea clientului etc.

Aşa cum discutăm despre inteligenţa emoţională la nivel individual, putem să o facem şi la nivelul grupului. Echipele inteligente emoţional se caracterizează prin cooperare, implicare şi creativitate, ceea ce este extrem de important pentru eficienţa organizaţiei. Inteligenţa emoţională a membrilor echipei contribuie la nivelul inteligenţei emoţionale a echipei, dar şi fenomenul invers este valabil, în sensul că persoanele care sunt membri ai unor grupuri inteligente devin şi ele mai inteligente emoţional.

3 Un subiect neglijat în psihologia organizaţională: emoţia 239

1.1. SURSE ALE INTELIGENŢEI EMOŢIONALE ÎN ORGANIZAŢII

Dacă inteligenţa emoţională a individului şi grupului contribuie la eficienţa organizaţiei, ce anume în cadrul organizaţiei contribuie la inteligenţa emoţională a individului şi grupului? Conform lui Daniel Goleman (1995), inteligenţa emoţională apare mai întâi în cadrul relaţiei, influenţând chiar calitatea acesteia. Relaţiile de comunicare îi pot ajuta pe oameni să devină mai inteligenţi emoţional, chiar şi atunci când aceştia nu sunt setaţi în acest scop. Chiar şi formarea profesională sau politicile de resurse umane vor influenţa inteligenţa emoţională prin efectul lor asupra relaţiilor dintre indivizi şi grupuri în organizaţie. Orice efort de a îmbunătăţi nivelul inteligenţei emoţionale al membrilor organizaţiei ar putea eşua în cele din urmă, asta cu excepţia cazului în care nu sunt afectate relaţiile naturale între aceşti membri. Programele formale de training pot avea valoare, de exemplu, numai dacă ele conduc la schimbări susţinute în relaţiile interpersonale şi intergrupale în cadrul organizaţiei.

Totuşi, psihologii care au studiat aspectele inteligenţei emoţionale în organizaţii, chiar şi fără a folosi termenul ca atare, recunosc că mai sunt multe lucruri de clarificat în această direcţie: modul în care acest tip de inteligenţă poate fi măsurat, impactul ei asupra performanţei individuale şi asupra eficienţei organizaţiei. În unele cazuri, această lipsă de claritate a condus la conflict şi controverse între psihologi şi practicieni. Una dintre acestea se referă la definiţia conceptului însuşi. Ceea ce Goleman a notat ca fiind cotient emoţional, a fost catalogat de Bar-On (2000) drept cotient de inteligenţă, respectiv abilitate cognitivă. Acesta considera că inteligenţa emoţională reprezintă un set de abilităţi sociale şi emoţionale care ajută individul să facă faţă cerinţelor vieţii cotidiene. Salovey şi Mayer (1990) cred că inteligenţa emoţională este legată de modul în care un individ procesează informaţia despre emoţie şi răspunsurile emoţionale. Din fericire, pare să se fi făcut un oarecare progres în clarificarea conceptului de inteligenţă emoţională, Goleman făcând destul de recent o distincţie între inteligenţa emoţională şi competenţele emoţionale. Conform acestei viziuni, inteligenţa emoţională asigură o bază solidă pentru dezvoltarea unui număr mare de competenţe care i-ar putea ajuta pe oameni să fie mai eficienţi, mai performanţi

În ultima vreme, teoreticienii inteligenţei emoţionale au propus o teorie a performanţei construită pe baza modelului clasic al inteligenţei emoţionale, pe care să-l adapteze în aşa fel încât să poată predicţiona eficienţa personală la locul de muncă şi în instituţia liderului (Goleman, 1998). Are inteligenţa emoţională o putere mai mare de predicţie decât coeficientul de inteligenţă? În realitate, abilităţile cognitive şi inteligenţa emoţională se întrepătrund. Dar, pe de altă parte, inteligenţa emoţională are şi implicaţii practice pentru decizii semnificative la locul de muncă. Claudio Fernández-Aráoz (1999) oferă informaţii de ordin calitativ care sugerează că a te baza, în selecţia de personal pentru niveluri înalte de execuţie, numai pe inteligenţa academică şi experienţă managerială a candidaţilor, ignorând inteligenţa lor emoţională, conduce adeseori la decizii şi alegeri nepotrivite, ceea ce ar putea fi


dezastruos pentru o organizaţie. Atât Mayer şi colab. (2000), cât şi Reuven Bar-On (2000), folosind instrumentele proprii de măsurare a inteligenţei emoţionale, nu au găsit nicio corelaţie între aceste două variabile (primul) sau au găsit o corelaţie, dar nesemnificativă (cel de-al doilea).

În urma analizei mai multor feluri de posturi, Goleman a susţinut că, în ceea ce priveşte competenţele emoţionale, acestea au fost de două ori mai întâlnite decât cele ce ţin de abilităţile tehnice sau/şi de abilităţi cognitive (1998). În general, cu cât este mai înaltă poziţia în ierarhia unei organizaţii, cu atât contează mai mult inteligenţa emoţională (EI): pentru persoanele aflate în poziţia de lider, 85% din competenţele lor ţineau de domeniul EI.

Unul dintre puţinele studii longitudinale care au comparat contribuţia la performanţa în muncă (recunoscută prin promovare) a performanţelor cognitive şi a celor emoţionale a fost realizat de Dulewicz şi Higgs (1998). Ei au reanalizat datele dintr-un studiu de şapte ani asupra progresului în carieră al 58 de manageri generali din Anglia şi Irlanda, evaluând trei domenii de abilitate – abilitate emoţională (EQ), aptitudine intelectuală (IQ) şi competenţă managerială (MQ) – care contribuie la performanţa în muncă. Categoria „abilitatea emoţională” includea abilităţi precum: flexibilitate, influenţă, asertivitate (afirmare), integritate şi cele de lider. Dimen-siunea „aptitudine intelectuală” nu a fost evaluată prin scoruri la teste de inteligenţă, ci prin competenţe folosite ca măsuri surogat: capacitate de analiză, de raţionament, de planificare, creativitate şi asumarea riscului. Cotientul de competenţă managerială includea supervizarea, comunicarea orală, simţul afacerilor, controlul de sine, iniţiativa şi independenţa. Autorii au găsit că inteligenţa emoţională a întrunit 36%, aptitudinea intelectuală 27%, iar competenţa managerială 16%. Aceasta înseamnă că inteligenţa emoţională contează puţin mai mult decât inteligenţa generală (apti-tudinea intelectuală) la avansarea în carieră. Totuşi, trebuie menţionat că există mai multe limite ale acestui studiu: măsurarea inteligenţei generale s-a făcut pe baza unor măsuri surogat şi nu pe baza măsurilor standard ale inteligenţei; competenţele clasificate în inteligenţa generală şi competenţa managerială aparţin mai degrabă categoriei inteligenţei emoţionale, comparat cu modelul generic al inteligenţei emoţionale, studiul prezentat aici nu reflectă întregul spectru al acesteia, omiţând numeroase competenţe cheie, inclusiv conştiinţa de sine, un cluster al competenţelor pe care unele cercetări îl numesc piatra de temelie a inteligenţei emoţionale (Boyatzis, Goleman şi Rhee, 2000). Din această cauză s-ar putea spune că studiul în cauză subestimează efectul inteligenţei emoţionale asupra succesului.

În studiul clasic al lui Boyatzis despre inteligenţa emoţională (1982), au fost investigaţi mai mult de 200 de supervizori, manageri ai unor organizaţii de dimensiuni medii şi personal cu funcţii executive din 12 organizaţii, ajungându-se la concluzia că toate cele 16 abilităţi, dar mai cu seamă două dintre ele, aparţineau categoriei „competenţă emoţională”. Iar o analiză a competenţelor pe post la 286 de organizaţii la nivel mondial, dezvoltată de Spencer (1993) a indicat că 18 din cele 21 de competenţe în modelul lor generic pentru deosebirea performerilor superiori de cei de nivel mediu aparţineau aceleiaşi categorii.


Goleman (1998) promovează un model bazat pe abilităţi precum: conştiinţa de sine, controlul de sine, conştiinţa socială şi managementul relaţiilor care se traduc în succes la locul de muncă. Acest model care se bazează pe componentele inteligenţei emoţionale a fost identificat într-o cercetare privitor la sute de corporaţii şi organizaţii, pentru a identifica performeri remarcabili. Competenţele emoţionale sunt abilităţi specifice postului care pot şi chiar trebuie să fie învăţate. În cadrul inteligenţei emoţionale la locul de muncă ar putea figura abilităţi precum: contribuţia la dezvoltarea altor persoane, capacitate de influenţare, comunicare eficientă, managerizarea conflictului, lider vizionar, catalizarea schimbării, construirea de legături, munca în echipă şi colaborarea; managerizarea relaţiilor – empatie, orientarea, conştiinţă organizaţională; conştiinţa socială – controlul de sine emoţional, credibilitate, conştiinciozitate, adaptabilitate, realizare, iniţiativă; controlul de sine – conştiinţă de sine emoţională, evaluare de sine acurată/corectă, încredere în sine; conştiinţă de sine – recunoaştere, reglare, sinele, competenţa personală.

1.2. DIMENSIUNEA CONŞTIINŢEI DE SINE

Prima dintre cele trei componente ale conştiinţei de sine, conştiinţa emoţională de sine, reflectă importanţa recunoaşterii propriilor sentimente şi modul în care acestea pot influenţa performanţa unei persoane. De exemplu, Goleman afirma într-una din lucrările sale (1998) că, la serviciile financiare ale companiei, conştiinţa de sine emoţională se dovedeşte a fi crucială în ceea ce priveşte performanţa în muncă a celor care alcătuiesc planuri financiare. Interacţiunea dintre un planificator financiar şi un client este delicată, primul preocupându-se nu numai de problemele dificile legate de bani, dar şi de disconfortul sentimentului morţii, când se pune problema asigurării de viaţă, conştiinţa de sine ajutându-i aparent să-şi gestioneze reacţiile emoţionale mai bine.

La un alt nivel, conştiinţa de sine este un element cheie în conştientizarea propriilor slăbiciuni sau a propriei forţe. Individul cu un simţ exact al conştiinţei de sine este conştient de abilităţile şi limitele sale, caută feedback-ul şi învaţă din greşelile personale, ştiind unde şi de ce este nevoie să fie îmbunătăţit şi când să se lucreze cu alţii care au o forţă complementară.

Impactul pozitiv al încrederii în sine asupra performanţei a fost demonstrat în mai multe studii. 112 contabili nou angajaţi, cei cu eficacitate de sine de nivel înalt, o formă de încredere în sine, au fost evaluaţi de şefii lor zece luni mai târziu ca având o performanţă superioară în muncă. Nivelul încrederii în sine a fost de fapt un predictor mai puternic al performanţei decât nivelul abilităţilor sau un training (formare) anterior (Saks, 1995). Într-un studiu longitudinal, întins pe mai mult de 60 de ani, din copilărie şi până la ieşirea la pensie, pe mai mult de 1000 de subiecţi bărbaţi şi femei cu un coeficient de inteligenţă mare, cei care aveau un coeficient de încredere în sine mai mare în primii ani au avut şi un succes mai mare în carieră (Holahan şi Sears, 1995).


1.3. DIMENSIUNEA AUTOMONITORIZĂRII

Această dimensiune a abilităţilor inteligenţei emoţionale cuprinde şase elemente. Cel mai important ar fi competenţa autocontrolului emoţional. Semne ale acestei competenţe pot fi stăpânirea de sine în situaţii de stres sau capacitatea de a face faţă unei persoane ostile fără a-i da răspunsuri caustice. Acei manageri care sunt capabili să-şi controleze stresul şi să nu se lase afectaţi pot avea unele din cele mai profitabile firme (Lusch şi Serkenci, 1990).

Competenţa credibilităţii se exprimă prin faptul că o persoană este capabilă să perceapă valorile şi principiile unei alte persoane, intenţiile şi sentimentele, acţionând într-un mod care să se potrivească acestora. Indivizii credibili sunt deschişi în ceea ce priveşte propriile greşeli şi se confruntă cu alţii când este vorba de neglijenţe. Un deficit în direcţia acestei abilităţi operează ca un derapaj în carieră (Goleman, 1998).

Semnele competenţei conştiinciozităţii se referă la a fi atent, disciplinat şi scrupulos în îndeplinirea responsabilităţilor. În studiile despre performanţa în muncă, eficienţa remarcabilă în toate posturile din domeniul informaticii de jos până la vârf depinde de conştiinciozitate. Printre reprezentanţii de vânzări din S.U.A., cei care s-au dovedit a fi mai conştiincioşi au avut şi cele mai mari vânzări (Barrick, Mount şi Strauss, 1993).

Cât priveşte competenţa adaptabilităţii, specialiştii în domeniu afirmă că persoanele cu performanţe superioare în management prezintă această competenţă (Spencer şi Spencer, 1993). Ei sunt deschişi la noi informaţii, putând renunţa la vechile idei şi adaptându-şi modul de operare. Flexibilitatea emoţională permite unui individ să facă faţă anxietăţii care însoţeşte adesea nesiguranţa în aplicarea noilor idei pentru obţinerea unor rezultate remarcabile. În schimb, oamenii care simt un disconfort de ordin psihologic în prezenţa riscului şi schimbării devin negativişti, încetinind astfel ritmul de răspuns la o schimbare pe piaţă. Afacerile cu roluri mai puţin formale, mai ambigue, mai puţin autonome şi flexibile pentru angajaţi deschid fluxuri de informaţie, iar structurile multidisciplinare şi orientate spre echipă trăiesc o mai mare inovare (Amabile, 1988).

Spencer şi Spencer (1993) au ajuns la concluzia că un nivel înalt al nevoii de realizare este competenţa ce pare a fi specifică funcţiilor executive superioare şi medii. Optimismul este un ingredient cheie al realizării, deoarece poate determina reacţia unei persoane la evenimente sau circumstanţele nefavorabile. Cei cu un nivel mare de realizare sunt proactivi şi persistenţi, au o atitudine optimistă faţă de obstacole, acţionând cu speranţa de succes. Unele cercetări au arătat că optimismul poate contribui semnificativ la câştigurile din vânzări, printre alte abilităţi.

Cei cu iniţiativă acţionează înainte de a li se cere aceasta de către evenimentele externe. Aceasta constă adeseori în a acţiona anticipat pentru a evita unele probleme înainte ca ele să apară sau să se profite de ocazie înainte ca ea să fie vizibilă oricui. Acelora cărora le lipseşte iniţiativa sunt mai degrabă reactivi decât proactivi, neavând clarviziunea ce ar putea să facă diferenţa între o decizie înţeleaptă şi una slabă.


1.4. DIMENSIUNEA ABILITĂŢII SOCIALE. „CITIREA” CORECTĂ A PERSOANELOR ŞI GRUPURILOR

Această dimensiune se manifestă în trei competenţe. Abilitatea empatică oferă unor persoane o conştientizare pătrunzătoare a emoţiilor, preocupărilor şi nevoilor altora. Persoanele cu un nivel ridicat al empatiei pot citi emoţiile curente, ajutându-se de elementele nonverbale precum tonul vocii, expresia facială etc. Această sensibilitate faţă de alţii devine importantă pentru performanţa în posturi superioare în ierarhie, când centrală este interacţiunea cu alte persoane. De exemplu, medicii care au un nivel superior de recunoaştere a emoţiilor pacienţilor au mai mult succes în tratarea lor decât colegii care nu au un nivel bun al empatiei (Friedman şi DiMatteo, 1982). Într-o forţă de muncă aflată în creştere, abilitatea empatică ne permite să-i intuim acurat pe ceilalţi, evitând recurgerea la stereotipuri, care ar putea conduce la deficite performanţiale prin crearea anxietăţii indivizii stereotipizaţi (Steele, 1997).

Capacitate organizaţională, abilitatea de a citi emoţiile curente şi realităţile grupului, este o competenţă vitală a reţelei din spatele scenei şi coaliţiei care permite indivizilor să influenţeze, oricare ar fi rolul lor profesional. În cadrul grupului, ierarhiile sociale cer abilitate socială la nivel organizaţional, nu numai interper-sonal. Cei cu performanţe superioare, în marea majoritate a organizaţiilor, au această abilitate, ceea ce-i distinge de ceilalţi colegi. Abilitatea lor de a interpreta corect şi obiectiv situaţiile, fără distorsiuni care să fie provocate de propriile opinii, le permite să răspundă în mod eficient (Boyatzis, 1982).

1.5. DIMENSIUNEA MANAGERIZĂRII RELAŢIILOR. INDUCEREA RĂSPUNSURILOR DEZIRABILE

Managementul relaţiilor include abilităţile sociale esenţiale. Dezvoltarea celorlalţi implică detectarea nevoilor lor de dezvoltare şi susţinerea

abilităţilor de care dispun, un talent nu numai al antrenorilor sau mentorilor, dar şi al liderilor.

Crearea unei atmosfere de deschidere cu linii clare de comunicare este un factor cheie în succesul organizaţional. Persoanele cu o competenţă comunica-ţională sunt eficiente în fluxul informaţional emoţional de tip „dă şi primeşte”, fac faţă problemelor dificile, ascultă cu atenţie, primind din plin informaţia împărtăşită, fiind adeptul comunicării deschise, deschis atât la informaţiile neplăcute cât şi la cele bune.

Persoanele care au abilitatea managerizării conflictului sunt cele care reuşesc să-i calmeze pe cei implicaţi. Aici, arta de a asculta şi empatiza este crucială pentru a face faţă oamenilor şi situaţiilor dificile cu diplomaţie, încurajând dezbaterile şi discuţiile deschise, orchestrând situaţiile de tip „câştig-câştig”.

Cei care sunt adepţii abilităţii liderului vizionar plasează în rândul abilităţilor personale inspirarea altora de a munci împreună pentru atingerea unor scopuri


comune. Astfel de persoane sunt capabile să articuleze şi să răspândească entuziasm pentru o viziune şi o misiune împărtăşită, pentru a ghida performanţa altora, con-ducându-i prin exemplul personal. Liderii de succes integrează realităţi emoţionale în ceea ce ei văd, inducând strategie cu semnificaţie şi rezonanţă. Emoţia este contagioasă, mai ales atunci când este arătată de cei aflaţi în vârful ierarhiei în organizaţie, iar liderii de mare succes prezintă un nivel înalt al energiei pozitive care se răspândeşte în toată organizaţia (George şi Bettenhausen, 1990). Tonul emoţional al unui lider tinde să se răspândească în exterior cu o putere remarcabilă.

Accelerarea tranziţiilor în care am intrat odată cu începerea noului secol a făcut din capacitatea de a fi catalizator de schimbare una foarte importantă. Liderul trebuie să fie capabil să recunoască nevoia de schimbare, să ridice barierele, să-i înroleze şi pe alţii în urmărirea noilor iniţiative. Un lider eficient al schimbării articulează o viziune irezistibilă privind noile obiective organizaţionale. Talentul de catalizator al schimbării pe care îl poate avea un lider necesită eforturi mai mari şi o performanţă din partea subordonaţilor, ceea ce face munca lor mai eficientă (House, 1988).

Capacitatea de a construi legături este esenţială în domenii ca ingineria, ştiinţa computerelor, biotehnologia şi alte domenii de cunoaştere în care reţeaua este crucială pentru succes. Una dintre virtuţile construirii unor astfel de relaţii este rezervorul de încredere şi bunăvoinţă pe care liderii le stabilesc. Managerii foarte eficienţi sunt adepţii cultivării acestor relaţii, în timp ce ceilalţi, mai puţin eficienţi, eşuează în construirea de legături (Kaplan, 1991).

Capacitatea de colaborare şi de lucru în echipă a căpătat o importanţă crescândă în ultima decadă pentru multe organizaţii. Munca în echipă ca atare depinde de inteligenţa emoţională colectivă a membrilor ei, acest lucru fiind un atu pentru productivitatea/performanţa la nivelul echipei, respectiv al organizaţiei. Colaborarea este extrem de importantă pentru managerii de succes. Într-un studiu, se arăta că, atunci când unii manageri au fost concediaţi, cel mai frecvent invocată a fost incapacitatea de a lucra în colaborare cu egalii. Mai erau invocate incapa-citatea de a transmite emoţii pozitive şi de a stabili armonie la nivelul echipei care conduce organizaţia (Barsade şi Gibson, 1998).

2. INTELIGENŢA EMOŢIONALĂ DE GRUP ŞI INFLUENŢA EI ASUPRA EFICIENŢEI GRUPULUI

Modul în care grupurile dezvoltă procese de interacţiune eficiente cere înţe-legerea rolului emoţiei în grup. Pentru că mai multe emoţii umane se dezvoltă în timpul interacţiunilor sociale, se poate spune că emoţia are o influenţă puternică, fiind legată fundamental de felul în care angajaţii interacţionează şi muncesc împreună. Capacitatea unui grup de a manageriza în mod inteligent emoţia joacă un rol important în procesele de interacţiune şi eficienţa acestuia.


Inteligenţa emoţională de grup reprezintă capacitatea de a dezvolta un set de norme pentru managerizarea proceselor emoţionale în aşa fel încât să se cultive încrederea, identitatea de grup şi eficienţa grupului.

Credinţele colective facilitează dezvoltarea cooperării şi colaborării între membrii grupului. Cercetările au relevat că abilitatea de a colabora şi coopera ţine de interacţiunea în munca de grup şi este un ingredient util pentru eficienţa grupului (Tjosvold şi Tjosvold, 1994). Mulţi specialişti sunt de acord că încrederea este un element esenţial în dezvoltarea cooperării în grup (Jones şi George, 1998; McAllister, 1995). Încrederea este atât afectivă cât şi cognitivă, implicând aşteptare şi obligaţie (Coleman, 1990), precum şi reciprocitate (Clarkson, 1998). Coleman mai afirmă şi că mediul social joacă şi el un rol important în încredere. Obligaţiile, aşteptările şi reciprocitatea sunt constructe înrudite care pot transforma încrederea într-o resursă puternică a grupului, întărind cooperarea şi parteneriatul sau colaborarea.

Cea de-a doua reprezentare colectivă, considerată necesară pentru realizarea unei interacţiuni eficiente în cadrul grupului, este identitatea de grup, definită ca o credinţă a grupului că este o entitate unică, importantă şi atractivă. Identitatea de grup circumscrie grupul, definind clar apartenenţa de grup şi facilitând sentimentele de incluziune şi ataşament. Având în vedere aceste caracteristici, identitatea de grup creează un simţ al securităţii, pe care Kahn (1998) îl descrie ca fiind necesar pentru angajarea în rezolvarea sarcinii în timpul perioadelor de nepredictibilitate organiza-ţională. Cercetarea în domeniu a demonstrat că managerii de succes se străduiesc să construiască identitatea de grup în organizaţiile pe care le conduc (de exemplu, prin folosirea unor simboluri ca nume date grupului) în vederea creşterii cooperării între membrii grupului şi implicarea acestora în grup şi în sarcina ce îi este atribuită. De aceea identitatea de grup este o credinţă colectivă care facilitează membrilor grupului sentimentul că scopurile lor şi operaţiile folosite sunt legate în mod pozitiv. Acest lucru creşte implicarea membrilor şi facilitează cooperarea şi colaborarea, necesare pentru succesul grupului.

Ultima credinţă colectivă, considerată necesară pentru construirea interacţiunii eficiente, ar fi eficienţa grupului, definită ca o aspirație colectivă într-un grup care ar putea fi eficient. Cercetarea în domeniu a demonstrat deseori că simţul eficienţei grupului este legat de eficacitatea în rezolvarea sarcinii. Druskat şi Wolff (2001) susţin că eficacitatea grupului este un facilitator al cooperării şi colaborării, deoarece dă membrilor grupului sentimentul că pot fi mai eficienţi ca unitate decât individual.

3. FOLOSIREA FUNCŢIILOR RESURSEI UMANE PENTRU A CREŞTE NIVELUL INTELIGENŢEI EMOŢIONALE

Cum economia mondială devine tot mai globală şi mai bazată pe informaţie, organizaţiile au ajuns să considere necesară adaptarea la schimbarea rapidă şi la o piaţă din ce în ce mai competitivă. Organizaţiile inteligente emoţional sunt capabile să influenţeze talentul membrilor lor de a face faţă cât mai eficient acestor provocări.


Aceste organizaţii îşi manifestă competenţele centrale, respectiv munca în echipă şi colaborarea, adaptabilitatea, orientarea spre realizare şi orientare spre muncă, tinzând să fie mai implicate în reţea şi mai flexibile. Deoarece organizaţiile devin din ce în ce mai interconectate, ele cer un nivel mai ridicat al inteligenţei emoţionale la membrii lor, ceea ce nu se petrece la organizaţiile tradiţionale. În organizaţiile interconectate, oamenii muncesc mai mult şi mai des împreună, în echipe, iar adeseori membrii echipei se găsesc ei-înşişi în situaţia de a-i manageriza pe alţii, care de fapt nu le raportează lor direct.

Există două căi de bază ce ar trebui urmate pentru a creşte nivelul inteligenţei emoţionale în organizaţie: angajarea unor persoane cu un coeficient de inteligenţă emoţională mare şi dezvoltarea inteligenţei emoţionale la cei deja angajaţi. Angajarea (selectarea) este una din modalităţile cele mai rapide de a creşte inteligenţa emoţională în organizaţie, dar numai dacă organizaţia angajează mai mult de 20% din personal persoane cu inteligenţă emoţională mare, pentru că altfel impactul acesteia nu este sesizabil. În plus, dacă climatul organizaţiei nu suportă sau nu recompensează comportamentul inteligent emoţional, este posibil ca personalul pe care încerca să-l păstreze să părăsească organizaţia. De aceea este important pentru organizaţie să dezvolte şi să menţină inteligenţa emoţională la angajaţii pe care îi are deja.

Şi selectarea de personal care a demonstrat că are un nivel ridicat al inteligenţei emoţionale poate fi o cale rapidă de a spori inteligenţa emoţională a organizaţiei. Din păcate, selectarea clasică de resurse umane tinde să se concentreze pe ceea ce apare pe cv-ul candidatului: educaţie, abilităţi şi experienţă. Deşi aceşti factori sunt importanţi şi adeseori consideraţi de bază pentru desfăşurarea de activităţi în mod adecvat într-un post, rareori ei ne ajută să facem distincţia între performanţa de vârf şi cea medie (Spencer, McClelland şi Spencer, 1992). În fapt, deciziile de angajare sunt lăsate adesea la îndemâna intervievatorului sau „chimiei” dintre intervievator şi candidat. O inabilitate sau un eşec în a categoriza exact ceea ce îi dă intervie-vatorului o impresie pozitivă pot conduce la decizii false. Uneori simpatia se poate datora aparenţei candidatului, asemănătoare celei a intervievatorului: candidat şi intervievator pot împărtăşi aceleaşi valori sau etică a muncii, de exemplu. Competenţa în materie de inteligenţă emoţională, deşi mai dificil de detectat, s-a arătat a fi cheia diferenţiatoare între performanţa medie şi cea de vârf. Dacă organizaţiile doresc să sporească aceste competenţe la forţa de muncă, procesul de angajare de forţă de muncă trebuie să includă o metodă de identificare a acestor competenţe la candidaţi.

Modelul revizuit al lui Daniel Goleman referitor la inteligenţa emoţională constă din 20 de competenţe emoţionale distribuite în patru dimensiuni (Boyatzis, Goleman şi Rhee, 2000). Selectarea pentru toate cele 20 de competenţe ar fi extrem de provocantă şi o sarcină costisitoare. Însă, David McClelland a demonstrat operarea competenţelor pe o singură categorie sau dimensiune. Autorul citat afirma că nu există un singur set de caracteristici care să conducă la succes; mai degrabă există configuraţii alternative şi combinaţii de competenţe care dau rezultate, adică succes într-un post (McClelland, 1998).


Richard Boyatzis (1999) a realizat patru grupări diferite ale relaţiilor care pot exista între competenţele aparţinând unei dimensiuni: complementaritate, manifestări alternative, compensatorii şi antagonice. Demonstrarea unei competenţe prezente la o persoană nu interferează cu demonstrarea unei alte abilităţi. De exemplu, autorul a explorat relaţia dintre adaptabilitate şi conştiinciozitate. O persoană poate da dovadă de flexibilitate în adaptarea la situaţie. Faptul că demonstrează siguranţă şi consistenţă nu ar interfera cu demonstrarea adaptabilităţii, dar, dacă persoana poate folosi ambele competenţe, eficenţa ei ar creşte în mai multe situaţii. Dacă, de exemplu, situaţia s-a schimbat, dar un răspuns sigur ar mai fi încă necesar, folosirea adaptabilităţii şi conştiinciozităţii ar permite continuarea comportamentului potrivit chiar şi în situaţii noi.

Cea de-a doua relaţie între competenţe, alternarea manifestărilor, are loc între competenţe care reprezintă acelaşi set de capacităţi, chiar dacă fiecare competenţă cuprinde comportamente specifice unei situaţii. De exemplu, a-i conduce pe alţii şi a fi un catalizator al schimbării sunt manifestări alternative ale comportamentului de lider. Capacitatea de a-i conduce pe alţii este mai generală şi este văzută ca un rol tradiţional de lider, în vreme ce capacitatea de a fi catalizator al schimbării este o manifestare a liderului specific organizaţiilor în curs de schimbare.

Când vorbim despre competenţe aflate în relaţii compensatorii, ne referim la compensarea în ceea ce priveşte nefolosirea sau slăbiciunea uneia sau alteia, rezultatele fiind aceleaşi dacă este folosită o competenţă sau alta. Orientarea spre realizare şi inţiativa sunt exemple de competenţe compensatorii.

Ultimul tip de relaţii între competenţe este cel antagonic. Un nivel foarte înalt al unei competenţe poate preveni folosirea sau manifestarea alteia. Persoanele care prezintă abilitatea de echilibrare a competenţelor antagonice ajung adeseori la o performanţă remarcabilă. În modelul competenţei de inteligenţă emoţională, auto-controlul poate fi antagonic iniţiativei. Dacă cineva are un nivel mare al auto-controlului, inhibându-şi impulsurile şi acţiunile, ar avea o dificultate crescândă în timp în ceea ce priveşte iniţiativa.

Deşi selecţia de personal este calea relativ cea mai rapidă pentru a obţine competenţe de inteligenţă emoţională în forţa de muncă, ea poate fi costisitoare. Noii angajaţi au nevoie să fie antrenaţi pentru a fi aduşi în scurt timp la cunoaşterea necesară postului, practicilor, proceselor etc. Costurile de angajare pot include şi lucruri precum taxe de recrutare şi consumarea timpului de lucru în interviuri. Adesea, este mai practic pentru o organizaţie să sporească nivelul inteligenţei emoţionale la personalul deja angajat prin training şi dezvoltare. Totuşi, dezvoltarea cere timp, implicare şi susţinere. Mai mult decât atât, adesea, organizaţiile mai mult împiedică decât favorizează procesul de dezvoltare. Accentul pe rezultatele imediate duce adesea la metode de dezvoltare coercitive sau neinteligente emoţional, care, la rândul lor, întăresc comportamentele inadecvate şi influenţează negativ sănătatea organizaţiei şi a membrilor ei.


Chiar şi în organizaţiile în care rutina asigură training, modelul acestuia este desemnat în mod obişnuit să producă un anumit nivel al abilităţilor tehnice sau cognitive. Cherniss şi Goleman, cu ajutorul Consorţiului pentru Cercetare a Inteligenţei Emoţionale în Organizaţii (Consortium for Research on Emotional Intelligence in Organizations), au elaborat un ghid de programe pentru dezvoltarea inteligenţei emoţionale care produc schimbări măsurabile (2001).

Înainte ca o organizaţie să propună un training sau un program de dezvoltare pentru inteligenţa emoţională, ea trebuie să se asigure de un sprijin puternic pentru acest demers. Implicarea în dezvoltarea inteligenţei emoţionale trebuie să se facă de sus, din vârful ierarhiei, pentru că dezvoltarea cere timp şi muncă. Dacă activitatea nu este considerată importantă sau nu este valorizată de organizaţie, oamenii vor abandona repede, folosind timpul pentru ce li s-ar părea mai necesar, mai presant. Dezvoltarea competenţei emoţionale în organizaţii va avea succes numai dacă liderul comunică importanţa inteligenţei emoţionale membrilor organizaţiei.

Sistemele de resurse umane iau în considerare următorii paşi înainte de a iniţia un demers de a creşte nivelul inteligenţei emoţionale într-o organizaţie: se asigură că liderii înţeleg beneficiile pe termen lung ale dezvoltării inteligenţei emoţionale în organizaţie; liderii au trecut prin training sau intervenţii care să le sporească competenţa emoţională înainte ca restul organizaţiei să intre într-un astfel de program; ajută liderii să comunice scopul şi importanţa efortului de schimbare; liderii sunt convinşi de existenţa feedback-ului privind dezvoltarea competenţelor lor emoţionale şi impactul lor asupra organizaţiei.

Primit în redacţie la: 15.III.2011

BIBLIOGRAFIE

1. AMABILE, T., The intrinsic motivation principle of creativity, în B. STAW şi L.L. CUMMINGS (Eds.), Research in organizational behavior, 10, Greenwich, C.T.: JAI Press, 1988.

2. BARRICK, M.R., MOUNT, M.K., STRAUSS, J.P., Conscientiousness and performance of sales representatives: Test of the mediating effects of goal setting, Journal of Applied Psychology, 78, 1993, p. 715–722.

3. BAR-ON, R., Emotional and social intelligence: Insights from the Emotional Quotient Inventory, în R. BAR-ON şi J.D.A. PARKER (Eds.), The handbook of emotional intelligence: Theory, development, assessment, and application at home, school, and in the workplace, San Francisco, Jossey-Bas, 2000, p. 363–388.

4. BARSADE, S.G., GIBSON, D.E., Group emotion: A view from top and bottom, în D.H. GRUENFELD, B. MANNIX şi M. NEALE (Eds.), Research on managing groups and teams: Composition, 1, Greenwich, CT: JAI Press, 1998, p. 81–102.

5. BOYATZIS, R.E., GOLEMAN, D., RHEE, K., Clustering competence in emotional intelligence: Insights from the Emotional Intelligence Inventory (ECI), în R. BAR-ON şi J.D.A. PARKER (Eds.), The handbook of emotional intelligence: Theory, development, assessment and application at home, school, and in the work place, San Francisco, Jossey-Bass, 2000, p. 343–362.

6. BOYATZIS, R.E., The competent manager: A model for effective performance, New York, Wiley, 1982.


7. BOYATZIS, R.E., Developing emotional intelligence (nepublicat), Cleveland: Case Western Reserve University, Department of Organizational Behavior, 1999.

8. BUNKER, K.A., The power of vulnerability in contemporary leadership, în Consulting Psychology Journal, 49, 2, 1997, p. 122–136.

9. CHERNISS, C., GOLEMAN, D. (Eds.), The emotionally Intelligent Workplace, San Francisco, Jossey – Bass, A Wiley Company, 2001.

10. CLARKSON, A., Relationships at work that get things done: Social capital in organizational settings, Unpublished doctoral dissertation, Boston University, 1998.

11. COLEMAN, J.S., Foundations of social theory, Cambridge, MA: Harvard University Press, Belknap Press, 1990.

12. DRUSKAT, U.V., WOLFF, B.S., Group emotional intelligence and its influence on group effectiveness, în CHERNISS, C., GOLEMAN, D. (Eds.), The Emotionally Intelligent Workplace, JOSSEY-BASS, San Francisco, Wiley Company, 2001.

13. DULEWICZ, V., HIGGS, M., Emotional intelligence: Can it be measured reliably and validly using competency data?, în Competency, 6, 1, p. 28–37, 1998.

14. FERNANDEZ-ARAOZ, C., Hiring without firing, în Harvard Business Review, 1999, p. 108–120. 15. FRIEDMAN, H., DIMATTEO, R., Interpersonal issues in health care, New York, Academic

Press, 1982. 16. GEORGE, JENNIFER M., BETTENHAUSEN, KENNETH, Understanding prosocial behavior

sales performance and turnover: A group-level analysis in a service context, Journal of Applied Psychology, 75, 1990, p. 698–709.

17. GOLEMAN, D., Emotional intelligence, New York, Bantam, 1995. 18. GOLEMAN, D., Working with emotional intelligence, N.Y., Bantam, 1998. 19. HOLAHAN, C.K., SEARS, R.R.L, The gifted group in later maturity, Stanford, C.A., Stanford

University Press, 1995. 20. HOUSE, R.J., Charismatic and non-charismatic leaders: Differences in behavior and effectiveness,

în J.A. CONGER, R.N. KANUNGO şi colab., Charismatic leadership: The elusive factor in organizational effectiveness, San Francisco, Jossey – Bass, 1988.

21. JONES, G.R., GEORGE, J.M., The experience and evolution of trust: Implications for cooperation and teamwork, Academy of Management Review, 23, 1998, p. 531–546.

22. KAHN, W.A., Relational systems at work, în B.M. STAW şi L.L. CUMMINGS (Eds.), Research in Organizational Behavior, 20, Greenwich, CT: JAI Press, 1998, p. 39–76.

23. KAPLAN, R.E., Beyond ambition: How driven managers can lead better and live better, San Francisco, Jossey – Bass, 1991.

24. LUSCH, R.F., SERKENCI, R.R., Personal differencies, job tension, job outcomes, and store performance: A study of retail managers, Journal of Marketing, 54, 1, 1990, p. 85–101.

25. MCALLISTER, D.J., Affect and cognition, based trust as foundations for interpersonal cooperation in organizations, Academy of Management Journal, 38, 1995, p. 24–59.

26. MAYER, J.D., SALOVEY, P., CARUSO, D.R., Models of emotional intelligence, în R.J. STERNBERG (Ed.), Handbook of human intelligence New York, Cambridge University Press, 2000, p. 396–420 (2nd ed.).

27. MCCLELLAND, D.C., Identifying competencies with behavioral – event interviews, Psycho-logical Science, 9, 5, 1998, p. 331–340.

28. SAKS, A.M., Longitudinal field investigation of the moderating and mediating effects of self-efficacy on the relationship between training and newcomer adjustment, Journal of Applied Psychology, 80, 1995, p. 211–225.

29. SALOVEY, P., MAYER, J.D., Emotional intelligence, în Imagination, Cognition, and Personality, 9, 1990, p. 185–211.

30. SPENCER, L.M., SPENCER, S.M., Competence at work: Models for superior performance, New York, Wiley, 1993.

31. SPENCER, L.M., MCCLELLAND, D.C., SPENCER, S., Competency assessment methods, Boston, Hay/McBer Research Press, 1992.


32. STEELE, C.M., A rhreat in the air: How stereotypes shape intellectual identity and performance, American Psychologist, 52, 1997, p. 613–629.

33. TJOSVOLD, D., TJOSVOLD, M., Cooperation, competition, and constructive controversy: Knowledge to empower for self-managing work teams, în M.M. BEYERLEIN şi D.A. JOHNSON (Eds.), Advances in interdisciplinary studies of work teams (col. 1), Greenwich, C.T.: JAI Press, 1994, p. 119–144.

34. ZIPKIN, A., The wisdom of thoughtfulness, New York Times, p. C1, C10; 2000.

REZUMAT

Articolul de faţă îşi propune să răspundă la întrebarea „ce este inteligenţa emoţională şi care ar fi rolul ei în organizaţii, la locul de muncă?” Se subliniază faptul că inteligenţa emoţională ajută la promovarea unei performanţe superioare în muncă. Inteligenţa emoţională înglobează abilităţi care implică controlul propriilor emoţii dar şi perceperea, recunoaşterea emoţiilor altora, fiind predictivă pentru o performanţă superioară la locul de muncă. Cercetarea ultimilor 25 de ani a reliefat consecvent un set de competenţe, precum încrederea în sine, iniţiativa şi lucrul în echipă care pot asigura perfor-manţa în organizaţii.

PROFILUL FAMILIEI CU UN PĂRINTE CU SNC AFECTAT ACUT. II. STUDIU EXPERIMENTAL

VIRGINIA ROTĂRESCU∗

Abstract

The study aims theoretically the special needs of families with a spinal cord/traumatic brain injured parent through the identification of the post-traumatic changes in the family system. The practical objective describes the pilot degree of functioning of the precocious prevention on psycho-pathology as a long term effect for the children in these families.

Unlike the normal families, the injured patient families express the suffering of a troubled system. The children in these families have a psychiatric risk through a grown tendency towards internalization/externalization and total problems. The effects of the stressing event can decrease through psychological counseling, the coping strategies become more efficient and the family’s functionality and health get better.

Cuvinte-cheie: traumatism al sistemului nervos central, funcţionarea familiei, copii, sănătate pe termen lung, prevenţie precoce.

Keywords: CNS injury, family functioning, children, long term health, precocious prevention.

1. ORGANIZAREA ŞI METODOLOGIA STUDIULUI

Studiul prezent este consecinţa convingerii noastre că tehnicile de intervenţie psihologică preventivă precoce sunt mult mai eficiente dacă sunt cunoscute obstacolele care stau în calea implementării şi aplicării lor. Considerăm că familia şi părintele de sprijin sunt fundamentale atât pentru buna evoluţie a pacientului cât şi, mai ales, pentru corecta abordare a copilului.

Ne propunem surprinderea şi descrierea modificărilor apărute în familie, în urma traumatismului cranio-cerebral sau/şi vertebro-medular asupra unuia dintre părinţi, iar apoi sintetizarea acestor date într-un profil specific.

Argumentele fundamentale care stau la baza cercetării ce se constituie în dezideratul acestei lucrări sunt:

– dacă, în timpul internării, familia primeşte un sprijin substanţial din partea personalului medical, la revenirea acasă scade sau încetează comunicarea cu specialiştii; serviciile medicale devin sporadice şi întreaga povară trece asupra familiei. Sănătatea şi calitatea vieţii familiale sunt afectate iar copiii suferă cel mai

∗ Spitalul Clinic de Urgenţă „Bagdasar-Arseni”, Secţia de Neurochirurgie I, Bucureşti.


Virginia Rotărescu 2 252

mult în confruntarea cu un asemenea stres. De aceea, din perspectiva unei eventuale intervenţii preventive, aceştia ar trebui să reprezinte una dintre ţintele majore deoarece sprijinul obişnuit oferit de părinţi poate fi insuficient.

– alături de un consilier, familia se va reorganiza în condiţii mai bune, va fi mai suportivă, îşi va adapta corespunzător relaţiile cu copiii şi îşi va relua dezvoltarea chiar dacă situaţia părintelui bolnav nu se va îmbunătăţi radical.

– pentru a putea oferi cele mai eficiente servicii şi a interveni în prevenirea instalării unei psihopatologii cu efect pe termen lung asupra copilului, este nevoie să cunoaştem fenomenele care survin în cadrul familiei, atunci când unul dintre părinţi este afectat printr-un traumatism acut al SNC.

Cele de mai sus şi faptul, de la sine înţeles, că o cunoaştere a cauzelor rezistenţei familiei la oferta de suport (Rotărescu şi col., 2006 „The profile...”) constituie o condiţie preliminară a succesului demersului psihoprofilactic, sunt argumentele care atestă actualitatea şi utilitatea studiului prezent.

1.1. OBIECTIVE ŞI IPOTEZE

Cercetarea îşi propune ca obiectiv să descrie profilul familiei cu un părinte traumatizat acut asupra SNC prin surprinderea diferenţelor existente faţă de familie fără intervenţia unui eveniment stresant similar (normală).

Obiectivul practic constă în: – aplicarea rezultatelor cercetării în familiile cu un părinte traumatizat acut

cranio-cerebral şi/sau vertebro-medular, mediu sau sever (Rotărescu şi col., 2006 b). – iniţierea măsurilor de prevenţie precoce împotriva psihopatologiei copiilor

acestora prin intervenţie psihologică în cabinetul psihologic al Spitalului Clinic de Urgenţă „Bagdasar-Arseni”, organizat ca centru-pilot (Onose şi col., 2008; Rotărescu şi col., 2007).

Ipotezele de la care porneşte cercetarea sunt: – dacă unul dintre părinţi suportă un traumatism acut asupra SNC atunci, în

sistemul familial, apar modificări majore care transformă pattern-urile obişnuite ale familiei;

– severitatea consecinţelor determinate de traumatism depinde de particu-larităţile familiei;

– cu cât sistemul familial este mai destructurat cu atât efectele asupra copiilor sunt mai semnificative.

1.2. METODELE DE CERCETARE

– Metoda experimentului natural ex post facto: simultan (compararea grupurilor între ele, într-o secţiune transversală) şi succesiv (compararea unui grup cu el însuşi, într-o secţiune longitudinală). Variabilele independente sunt: traumatismul (cranio-cerebral şi/sau vertebro-medular) intervenit în familie şi în funcţie de care pot apărea o serie de modificări ce se constituie în variabilele dependente; tipul de familie – familiile pacientului traumatizat formează lotul experimental şi familiile normale pe cel de control.

3 Profilul familiei cu un părinte cu SNC afectat acut. II 253

– Observaţia indirectă prin metoda anchetei pe bază de chestionar – pentru recoltarea datelor necesare studiului în scop de screening, diagnostic şi evoluţie.

– Metoda psihometrică care constă în aplicarea chestionarelor şi inventarelor validitate, standardizate şi etalonate, de tip hârtie-creion, verbale şi individuale cu timp la alegerea subiectului.

– Metoda cuantificării folosind ca bază teoretică statistica, pentru prelucrarea datelor recoltate, în vederea interpretării lor.

1.3. INSTRUMENTELE DE LUCRU

Scala Karnofsky (apud Constantinovici, Adam, 1997, p. 9), utilizată pentru evaluarea statusului funcţional al pacienţilor, este folosită în evaluarea severităţii consecinţelor traumatismului (necesară interpretării intensităţii stresului asupra familiei şi urmăririi evoluţiei părintelui afectat din perspectiva autonomiei fizice).

BADO-C (Basic Documetation-C Chestionar) prin care se notează vârsta, statusul socio-profesional şi de instrucţie al părinţilor.

BDI (Beck Depresion Inventory, Beck, 1996) evidenţiază sănătatea mentală a părinţilor printr-o reflectare a propriilor descrieri idiosincretice. Aspectele inventariate se referă la: dispoziţia de fond; anumite sentimente bine circumscrise (de ratare, vinovăţie, autoacuzare, lipsă de satisfacţie); tulburări hipnice, ale libidoului şi apetitului; fatigabilitate; iritabilitate; cenestezie generală; conduită socială (gradul de interes faţă de semeni); activitate util-productivă (Gorgos, 1987, p. 388).

SF-8TM Health Survey (A manual for Users of the SF-8 TMHS, Ware şi col., 2001) surprinde starea de sănătate fizică a părinţilor. Este format din 8 itemi şi exprimă forma scurtă (Short Form 8) pentru explorarea stării de sănătate în următoarele domenii: sănătate generală, funcţionare fizică, rol fizic, dureri fizice, vitalitate, funcţionare socială, sănătate mentală, rol emoţional, componenta fizică şi componenta psihică. Se bazează pe un singur item pentru măsurarea unui domeniu şi reprezintă ultima fază în evoluţia scalelor de evaluare a sănătăţii de acest tip.

– FAD (McMaster Family Assessement Device, McCubin şi col., 2000; Kabacoff şi col., 1990; Epstein şi col. 1978, 1983), în varianta tradusă şi adaptată la populaţia românească, conţine 60 de itemi. Scorurile înalte indică un înalt grad al disfuncţionalităţii familiale.

F-COPES (Family Crisis Oriented Personal Scales) evaluează stilul de coping la nivel familial.

CBCL (Child Behavior Checklist, 4-11ani) şi YSR (Youth Self Report, 12–18 ani) măsoară simptomele psihologice ale copiilor şi adolescenţilor (Achenbach, 1991, CBCL/YSR). Chestionarele conţin 113 (CBCL) respectiv 112 (YSR) itemi referitori la comportamente şi trăiri personale.

1.4. SUBIECŢII

Un număr de 116 familii, cu copii între 6–17 ani, se constituie în două loturi: – lotul experimental – format din 58 de familii ale pacientului traumatizat

cranio-cerebral sau/şi vertebro-medular este concretizat în 58 de părinţi de suport şi 58 de copii.


– lotul martor – format din 58 de familii normale şi este concretizat în 116 părinţi şi 58 de copii.

1.5. SELECŢIA SUBIECŢILOR

Subiecţii lotului experimental au fost selectaţi în perioada 1 octombrie 2002–31 decembrie 2004, pornind de la pacienţii internaţi prin Camera de gardă – neuro-chirurgie a Spitalului de Urgenţă „Bagdasar-Arseni”, victime ale unui TCC/TVM mediu sau sever.

Selecţia s-a făcut conform principiului EPSEM (Equal Probability of Selection Method), pe baza unei randomizari stratificate, respectând criteriile:

– CGS (Coma Glasgow Scale), din protocolul neurochirurgical, cu un scor cuprins între 3 şi 12;

– familii de rezidenţă, legal constituite (căsătoriţi), proprii pacienţilor, normale, complete până la intervenţia evenimentului traumatic;

– copii sănătoşi între 6–17 ani; – vorbitori de limbă română şi un IQ cel puţin mediu pentru o bună capacitate

de înţelegere şi colaborare în completarea chestionarelor; – domiciliul în Bucureşti şi suburbii până la 100 km de capitală; – fără probleme de sănătate fizică/mentală în antecedente sau internări anterioare; – semnarea consimţământului de participare. Abordarea partenerilor de suport s-a făcut în faza de stabilitate/recuperare a

părintelui traumatizat, de cele mai multe ori după câteva săptămâni de spitalizare. Procesul de selecţie a permis definirea mai multor tipuri de populaţii: – selectabilii – cei care au întrunit criteriile de diagnostic – am notat 1312

familii; – identificaţi – cei care au întrunit toate criteriile de selecţie – au fost 254 de

familii (100% reprezentând populaţia de studiu) din care am selectat subiecţii pentru cercetare. Dintre acestea, am notat:

– pierduţi prin decese = 85 de pacienţi (33,46% dintre familiile identificate) sau refuzuri = 87 părinţi de suport (34,25% dintre familiile identificate) şi

– incluşi = 58 (22,83% dintre familiile identificate). Aceasta (definirea) descrie dificultatea crescută a demersului de includere a

cazurilor în lotul experimental datorită criteriilor extrem de restrictive pe de o parte, şi, pe de altă parte, din cauza pierderilor prin deces şi a refuzurilor partenerilor de suport.

Refuzurile au fost exprimate sub mai multe forme şi-n mai multe etape: – imediat, într-o manieră agresivă sau de surprins-ofensată la solicitarea de a

participa împreună cu unul dintre copii la completarea chestionarelor. În această situaţie era respinsă orice altă discuţie şi este caracteristică familiilor în care părintele bolnav deţinea controlul şi interzicea accesul la ceilalţi membri ai familiei lui.

– evazionist, când, iniţial, era acceptată discuţia şi formularul de consimţământ pentru a fi consultat şi semnat ulterior dar apoi erau evitate întâlnirile pentru


returnarea semnată a formularului. Dacă întâlnirea se producea accidental, refuzul era formulat şi însoţit de justificări.

– mascat, prin interdicţia accesului la copil. Acceptul semnării consimţământului de a participa la cercetare a survenit: – imediat, atunci când s-a făcut solicitarea sau după insistenţe repetate când,

o nevoie din partea părintelui bolnav (de obicei temeri legate de evoluţie şi competenţele în îngrijire după externare) i-a determinat să revină asupra hotărârii.

Menţionăm faptul că, în nici una dintre familiile lotului martor nu a fost făcut vreun refuz la solicitarea reevaluării, deşi doar jumătate dintre familii (29) au fost cuprinse în activitatea de consiliere preventivă (restul de 29 de familii primind o broşură pentru informare şi clarificare). Această unanimitate în acceptare susţine, o dată în plus, nevoia de servicii specializate pentru suport exprimată în această categorie de populaţie.

Subiecţii lotului martor au fost selectaţi, în perioada 1 iulie 2005 – 30 iunie 2006, din populaţia generală (după principiul EPSEM) respectând criteriile de selecţie (mai puţin condiţia medicală) şi caracteristicile lotului experimental.

Identificarea familiilor s-a făcut începând cu copiii, astfel că au fost explorate grădiniţele, şcolile şi liceele. Cunoscând dinamica refuzurilor (Rotărescu şi col., 2006 a), ne-am orientat către un număr mai mare de copii decât necesarul studiului, pentru a ne asigura eşantionul complet.

1.6. PRELUCRAREA DATELOR OBŢINUTE

Prelucrarea datelor colectate prin întregul demers al cercetării s-a făcut infor-matizat cu SPSS10.05, descriptiv şi inferenţial. Partea descriptivă a programului a permis calcularea tendinţelor centrale (media, mediana, modul, abaterea standard şi varianţa), surprinderea corelaţiilor existente (testele t student, Mann-Whitney, sem-nificaţia mediilor, Pearson, Spearman-rho, lambda-tau, Goodman-Kruskal tau, eta, ANOVA one-way); prin statistica inferenţială s-a argumentat reprezentativitatea rezultatelor (testul chi pătrat).

În cadrul programului statistic, cu ajutorul Syntax030822, s-a făcut normalizarea scorurilor brute şi sumarizarea în scale a chestionarelor (Comes, 2005; Sava, 2004; Lungu, 2001; Freeman & Tyrer, 2001; Rotariu, 1999).

2. PREZENTAREA REZULTATELOR

2.1. DATE FACTUALE

2.1.1. Lotul experimental Lotul experimental este format din 58 de familii, ale pacienţilor traumatizaţi

cranio-cerebral sau/şi vertebro-medular, a însumat un număr de 116 subiecţi, din care 58 de părinţi de suport şi 58 de copii.

Media de vârstă a lotului experimental este de 27,15 ani (DS = 14,97), într-o proporţie de 49% pentru genul masculin şi 51% pentru cel feminin.


Media de vârstă a taţilor de suport a fost de 40 de ani iar a mamelor de suport de 42 de ani. Pentru „primul” şi „al treilea născut” dintre copii media de vârstă a fost de 13 ani iar pentru cei „al doilea născut” de 14 ani.

În studiul nostru, taţii au fost preponderent victime, într-o proporţie de 60,3%, mamele fiind reprezentate în proporţie de 39,7% (χ2 = 30.72; p < 0.01).

Din perspectiva diagnosticului părintelui bolnav, lotul a fost structurat în jurul a 56,9% pacienţi suportând un TCC grav sau mediu, 31% un TVM şi pentru 12,1% dintre ei diagnosticul a fost mixt, TCC + TVM (reprezentativitatea pentru populaţia din care a fost extras este argumentată statistic de χ2 = 17.62 pentru p < 0.01).

Cauza accidentelor structurează grupul în 25,9% accidente rutiere, 44,8% cădere de la alt nivel, 27,6% alte cauze (TCC secundar) şi 1,7% cauze necunoscute (χ2 = 194.69; p < 0.01).

Vârsta medie a părintelui afectat a fost de 40,53 ani (DS = 5,65). Înainte de externare, evaluarea făcută de medicul curant în protocolul

medical, după Scala Karnofski, oferea o distribuţie a autonomiei funcţionale a pacienţilor aşa cum apare descrisă în graficul de mai jos (figura 1). Media scorurilor a fost de 55,14 (DS = 16,37; χ2 = 38,31; p < 0,01).

Prognosticul făcut asupra dizabilitării pacientului descrie o „progresie” a acesteia pentru 13,8% dintre părinţii afectaţi, „statică” pentru 32,8% şi „curabilă” în cazul a 53,4% dintre pacienţi (χ2 = 13,68; p < 0,01). După 6 luni de la accident, 50% dintre părinţii cu traumatism erau în remisie.

Gradul dizabilitarii evaluat prin Karnofski Index (procente pacienti)

K6020.7%

K706.9%

K801.7%

K906.9%

K1003.4%

K4032.9%

K5027.6%

Figura 1. Autonomia funcţională a părintelui traumatizat.

Din perspectiva părinţilor de suport, eşantionul a cuprins 60,3% mame şi 39,7% taţi cu medie de vârstă de 40,95 ani (DS = 6,48). Dintre aceştia, 57,9% erau angajaţi cu normă întreagă, 5,3% în part-time, 7% privaţi, 21,1% neangajaţi, 7% pensionaţi şi 1,8% casnice (χ2 = 77,21; p < 0,01).

Gradul dizabilitării evaluat prin Karnofski Index (procente pacienţi)


Din punct de vedere al studiilor (χ2 = 62,69; p < 0,01), 7% dintre părinţi aveau un nivel primar (1–4 clase), 12,1% nivel elementar (5–8 clase +/– şcoala profesională), 69% un nivel mediu (liceu +/– studii postliceale) şi 17,2% nivel superior (universitar +/– postuniversitar).

Copiii acestor familii au avut ca medie de vârstă 11,9 ani (DS = 3,47). După poziţia în fratrie, 62,8% au reprezentat primul născut, 27,6% al doilea născut şi 8,6% al treilea născut din familie (χ2 = 30.72; p < 0.01). Toţi copiii locuiau împreună şi erau îngrijiţi de către părinţii lor.

După traumatizarea unuia dintre părinţi, 31,2% dintre copii au fost preluaţi de bunici, 18,6% de rude, 10,8 de către vecini şi prieteni iar 21,3% dintre copii s-au îngrijit singuri de ei şi de fraţii lor.

2.1.2. Lotul de control Lotul de control este format din 58 de familii normale (conform criteriilor de

clasificare), a însumat un număr de 174 de subiecţi: 116 părinţi şi 58 de copii. Distribuţia în funcţie de gen a fost de 49% pentru masculin şi 51% pentru

feminin. Media de vârstă a lotului a fost de 29,7 ani (DS = 14,08), 30,7 ani pentru masculin şi 28,8 ani pentru feminin. Taţii au avut media de vârstă de 40 de ani iar mamele de 38 de ani. Pentru copii, „primul” şi „al doilea născut” au avut o medie de vârstă de 11 ani iar „al treilea născut” de 12 ani. Distribuţia pe roluri a fost de 33% pentru taţi, 33% pentru mame şi 33% pentru copii din care, după poziţia în fratrie, 66% „primul născut”, 24% „al doilea născut” şi 10% „al treilea născut” (χ2 = 67,49; p < 0,01). Din perspectiva educaţiei (χ2 = 9,43; p < 0,01), 21,6% dintre părinţii de suport aveau un nivel elementar (5–8 clase +/– şcoală profesională), 33,6% mediu (liceu +/– şcoală postliceală) şi 44,8% superior (universitar +/– post-universitar). Angajaţi integral erau 85,3%, part-time 3,5%, privaţi 5,2%, neangajaţi/ pensionari 4,3% şi casnice 1,7% (χ2 = 479,48; p < 0,01).

Diferenţele între grupuri sunt notate pentru aspectele „rol în familie”, „nivel de educaţie” şi „poziţia în muncă”. În lotul experimental sunt modificate aspectele „rolul în familie” şi „poziţia în muncă”.

2.1.3. Psihodinamica traumatismului acut asupra SNC declanşată în cadrul sistemului familial

Traumatizarea acută asupra SNC, a unuia dintre părinţi, determină o serie de modificări care reorganizează, într-o manieră surprinzătoare, sistemul familial.

Curiozitatea care l-a determinat pe Cameron (Long Term, 2006) să facă metaanaliza asupra efectelor pe termen lung a leziunilor SNC a fost formulată în întrebarea „De ce persistă, şi după 50 de ani, folosirea în exces a serviciilor medicale de către populaţia traumatizată faţă de cea generală?” argumentată prin statistica prezentată.

Considerăm că studiul nostru ar putea să stea la baza răspunsului astfel încât să ofere explicarea acestei nevoi excesive de servicii medicale.


Din cele constatate prin analiza comparativă a familiilor, dacă discutăm în termenii lui Haggerty (1975) de „morbiditate nouă” sau „morbiditate ascunsă” (Kelleher şi col., 2000; Haggerty, 1995; Costello şi col., 1988), putem să afirmăm că sistemul familial normal evoluează până la limita unei psihopatologii care se cere corectată. Posibilităţile de identificare şi de intervenţie asupra factorilor de risc sunt minime (Grigoriu-Şerbănescu, 1998; Reiger şi col., 1978) astfel fiind deschisă perspectiva utilizării în exces a serviciilor de sănătate (Janicke & Finney, 2000). Conform unei constatări empirice, „familia nu presupune prietenia dar are datoria să se reunească, implicându-se activ, pentru depăşirea dramelor existenţiale”, studiul nostru revelă faptul că „pacientul vindecă familia şi familia vindecă pacientul”.

Rezultatele studiului nostru converg către descrierea unei psihodinamici, prin tendinţele declanşate în sistem, de intervenţia evenimentului traumatic. Tabloul modificărilor se referă la:

Sistemul familial: scăderea interesului pentru rezolvarea problemelor generale; nevoia crescută pentru suport social, spiritual şi mobilizare către căutarea şi acceptarea ajutorului; adecvarea răspunsului emoţional; reorientarea pe reguli; creşterea interesului pentru sarcinile personale şi autoresponsabilizare; un mai bun interes pentru activităţi şi o mai mare valorizare a acestora; îmbunătăţirea comunicării dintre membrii familiei printr-o corectare a mesajului transmis, atât în conţinut cât şi în direcţie; sănătatea mentală generală îmbunătăţită.

Părinţii de suport: apariţia şi dezvoltarea depresiei; oboseală şi epuizare accentuate; apariţia tulburărilor în sănătatea fizică şi prezenţa durerilor; deteriorarea sănătăţii generale; limitări aparute în autoîngrijire şi în desfăşurarea activităţilor; scăderea performanţelor, în activităţi, prin limitările trăite; dizabilitări de rol prin scăderea performantelor; alterarea funcţionării sociale.

Copii, din descrierile părinţilor de suport: accentuarea retragerii sociale, a problemelor de atenţie şi a internalizării; diminuarea externalizării problemelor, comportamentelor agresive, comportamentelor delincvente, problemelor sociale şi a plângerilor somatice; normalizarea stărilor anxios-depresive şi a problemelor totale.

Copii, din autoevaluare: intensificarea internalizării problemelor, a problemelor de gândire, a somatizării pentru cel de-al treilea născut, a intensităţilor anxietăţii şi depresiei pentru copiii cu vârste mai mari, a retragerii sociale; externalizare accentuată pentru cel de-al treilea născut cu vârste mai mari; diminuarea comportamentelor delincvente; normalizarea problemelor de atenţie, a celor sociale şi a problemelor totale.

Evenimentul traumatic intervine într-un sistem aflat la limita unei psiho-patologii şi declanşează tendinţe către o autovindecare.

Dirijată până la un echilibru fragil, vindecarea se cere preluată de către specialişti, printr-o intervenţie specifică, dezvoltată şi stabilizată la nivel sistemic. În sens contrar, cercul vicios instalat capătă o exprimare în sensul descris de Cameron (exces de servicii medicale): părintele-pacient solicită revenirea în cercul specialiştilor pentru a scădea intensităţile psihopatologiei reapărută în sistem, dar


reîntoarcerea în mediul natural, fără o intervenţie psihologică pentru o prevenţie precoce la ambele niveluri (pacient şi sistem familial), reinstalează tendinţa către psihopatologie.

2.1.4. Profilul familiei cu un părinte traumatizat asupra SNC Familia expusă către traumatizarea asupra SNC a unuia dintre părinţi are o

medie de vârstă de 27,15 ani (DS = 14,97); vârsta medie este pentru: părintele afectat de 40,53 de ani (DS = 5,65), părintele de sprijin de 40,95 de ani (DS = 6,48) şi copiii de 11,9 ani (DS = 3,47).

Tata este victima cea mai frecventă (60,3%) prin cădere de la alt nivel (44,8%), prin accidente rutiere (25,9%), prin alte cauze (27,6% TCC secundar), dar şi prin cauze necunoscute (1,7%). Afectările părintelui constau în TCC grav sau mediu (56,9%), TVM (31%) şi TCC+TVM (12,1%) cu o medie a scorurilor de evaluare a autonomiei de 55,14 (DS = 16,37) iar pronosticul dizabilitării făcut la externarea pacientului este de progresie (13,8%), statică (32,8%) şi curabilă (53,4%); este constatată remisia pentru 50% dintre părinţi, după 6 luni de la externare.

Părintele de sprijin are dominant studii medii dar specific este nivelul primar şi este mai puţin angajat decât cel din mediul natural.

După intervenţia evenimentului traumatic, membrii familiei devin mai puţin interesaţi de rezolvarea problemelor generale. Sunt mai atenţi la felul în care ascultă şi comunică mult mai corect mesajul celui cu care se vorbeşte. Interesul pentru sarcinile personale este îmbunătăţit şi autoresponsabilizarea este mai crescută astfel încât sarcinile sunt preluate şi duse până la finalizare. Răspund emoţional mai adecvat diferiţilor stimuli şi, printr-un autocontrol instalat, reactivitatea este diminuată. Valorizează mai mult activităţile şi sunt mai interesaţi de ele. Reorientaţi pe reguli, controlul comportamental este îmbunătăţit. Sănătatea mentală generală a sistemului este mult crescută, iniţiindu-se tendinţa către normalizare.

În acest context al traumatismului, apar nevoile specifice de suport şi susţinere. Familia se angajează activ în obţinerea ajutorului de la rude, prieteni şi vecini, apelează intens la resursele lor religioase şi la serviciile bisericeşti; într-o explorare a resurselor comunităţii, căută solicitând ajutorul, dispuşi să îl accepte şi de la ceilalţi.

Sub presiunea tuturor acestor solicitări, părintelui de suport îi scade funcţio-narea socială pe un fond al deteriorării sănătăţii generale. Performanţele din activităţile cotidiene şi profesionale sunt tot mai scăzute, prin instalarea limitărilor generate de apariţia durerilor şi tulburarea sănătăţii fizice. Problemele declanşate de suferinţele emoţionale conduc la dizabilitări de rol prin oboseala şi epuizarea tot mai evidente astfel încât, „stresul îngrijitorului” este actualizat prin consecinţele exprimate în zona autoîngrijirii. Depresia se insinuează şi devine tot mai evidentă, într-o stabilizare la nivel dispoziţional, de unde exercită influenţe asupra celorlalţi membri din sistemul familial.

Mamele sunt mai predispuse către suferinţele emoţionale prin trăirea mai intensă a distresurilor şi, în consecinţă, suportă scăderi mai importante la nivelul


performanţelor personale, cu dizabilitări accentuate de rol şi sociale. În această vulnerabilitate, sunt mai mult expuse riscului de a declanşa depresia, exprimă o sănătate mentală deficitară şi au o calitate mai scăzută a vieţii.

Specificul relaţiei părinte de sprijin-copil constă în construirea „conspiraţiei tăcerii”, ca nevoie de protecţie a copilului. Cu toate acestea, în această sarcină principală a familiei (de căutare şi regăsire a echilibrului), în timp ce manageriază cele două categorii ale realităţii – evoluţia bolii şi reacţiile negative – din contextul „a trăi cu o persoană lezată cerebro-medular”, copilul este implicat şi reacţionează în sensul necesar descris de Epstein (1993) „ca parteneri în rezolvarea problemelor”. În consecinţă, creşte capacitatea de autoevaluare şi, într-un efort de autocorecţie, este descrisă tendinţa la normalizare a comportamentelor, mai puţin pentru anxietate-depresie, problemele de gândire şi internalizare.

Când îl are pe tata bolnav, copilul se simte mai retras social şi mult mai închis în sine. Cel de-al treilea născut exprimă mai multe plângeri somatice, fiind mai suferind şi cu diferite dureri. Mai mare ca vârstă, copilul trăieşte cu mai mare intensitate anxietatea şi depresia iar internalizarea problemelor este mai accentuată; al treilea născut se exprimă mai mult în maniera externalizării. În acest context (tata este cel afectat), copilul prezintă mai multe probleme totale.

Fără legătură cu părintele afectat, al treilea născut este mai expus riscului pentru comportament delincvent. Într-un sistem familial în care sănătatea mentală generală este tulburată, copilul exprimă mai multe probleme de gândire.

Chiar şi atunci când părintele este cel care descrie exprimările copilului, este surprinsă tendinţa la normalizare, excepţie făcând aspectele: retragere socială, probleme de atenţie şi internalizare (unde sunt constatate accentuări ale problemelor).

Din perspectiva părintelui depresiv, copilul este mai retras social şi cu mai multe plângeri somatice (mai ales atunci când, în sistem, există dezinteres pentru sarcini şi responsabilităţi iar părintele se deresponsabilizează). Primul născut este văzut cu mai multe probleme sociale şi îi sunt ignorate problemele de atenţie care, pentru cel de-al treilea născut, sunt descrise ca fiind accentuate. Cu mai multe probleme de delincvenţă este copilul al cărui părinte este dezinteresat de rezolvarea problemelor şi are o capacitate redusă pentru reinterpretarea situaţiei.

Dacă mama este cea bolnavă iar sănătatea mentală generală a sistemului tulburată, tata depresiv îl vede pe cel de-al doilea născut, între 9–12 ani, ca având mai multe comportamente agresive.

Când tata este traumatizat, iar sistemul familial are o funcţionalitate normală, primul născut este surprins cu o mai intensă internalizare a problemelor de mama (părinte de suport) care are: o depresie medie, reactivitatea accentuată, disponi-bilitate scăzută să accepte situaţia şi insuficiente resurse religioase.

Copilul cu mai multe probleme totale îl are pe părintele de sprijin cu o depresie „borderline” şi resurse religioase insuficiente. Când celor de mai sus li se


adaugă şi o capacitate scăzută de reinterpretare a situaţiei din partea părintelui de suport, atunci copilul va exprima mai multe probleme externalizate.

Dacă părintele de suport are un autocontrol mai bun şi este mai orientat pe sarcini şi auto-responsabilizare, copilul se descrie mai anxios-depresiv.

3. CONCLUZII

Dat fiind faptul că tema cuprinde aspecte insuficient explorate internaţional, iar în România este noutate absolută, ne-am propus, prin acest studiu, să identificăm psiho-problematica familiilor cu unul dintre părinţi având un traumatism acut (mediu sau sever) al Sistemului Nervos Central.

Prin construirea profilului psiho-problematicii acestor familii am urmărit obţinerea informaţiilor necesare în depăşirea obstacolelor pentru îndeplinirea condiţiei către succesul terapiei. Prin studiul COSIP* a fost dovedit faptul că intervenţia psihologică preventivă precoce, pentru o psihopatologie cu efect pe termen lung, este eficientă. Utilitatea studiului este cu atât mai mare cu cât traumatismele cranio-cerebrale şi vertebro-medulare sunt fenomene în continuă ascensiune în societatea modernă iar părinţii sunt afectaţi într-o etapă a vieţii când au copii minori. Recentele descoperiri pledează pentru necesitatea unei intervenţii preventive precoce, dată fiind importanţa unui sistem familial echilibrat în asigurarea sănătăţii fiecărei societăţi.

Ca predictori ai riscului şi/sau protecţiei, datele studiului nostru sugerează că: – variabilele bolii precum gravitatea afectării, durata şi prognosticul joacă un

rol minor pentru rezultatele psihologice comparativ cu adaptarea parentală, familială şi pattern-urile de coping;

– depresia maternală, funcţionarea scăzută a familiei şi capacităţile parentale ineficiente de coping prezic disfuncţii psihologice ale copiilor mai mult decât orice altă variabilă de boală;

– aceste informaţii ajută la formarea unor strategii de intervenţie în sensul că, din perspectiva sănătăţii mentale, ţinta în prevenirea psihopatologiei la copii se poate constitui din aceşti factori care îi influenţează.

Pentru a realiza şi consolida implementarea îngrijirilor preventive a cât mai multor familii din cadrul sistemului public de sănătate este necesar ca: în planul de formare (curicula) a specialiştilor din medicina somatică a adultului să fie inclusă teoria dezvoltării copilului şi a sistemului familial; să fie oferite posibilităţi de supervizare frecventă; abordarea tratamentului pacienţilor somatici să fie interdis-ciplinară; să se formeze echipe terapeutice astfel încât disponibilitatea specialiştilor să fie, încă de la stabilirea diagnosticului şi pe termen lung, pentru solicitările membrilor familiei; ghidurile practice, orientate către prevenţia pentru sănătatea mentală a copiilor şi familiilor cuprinse în îngrijirea medicală a adultului să facă


parte din planul de formare a specialiştilor în îngrijire a sănătăţii şi să fie disponibile pentru pacienţi, partenerii de viaţă ai acestora şi publicului larg.

Relevante pentru viitoarea implementare a strategiilor preventive sunt consi-derate următoarele constatări: boala parentală se poate constitui într-un impediment pentru dezvoltarea şi sănătatea mentală a copiilor; adolescentele se constituie într-un grup extrem de vulnerabil; părinţii şi profesioniştii trebuie să-i susţină pe adolescenţi în stabilirea autonomiei oferindu-le o ghidare mai largă; părinţii trebuie să fie informaţi despre răspunsul normal la stres al copiilor pentru prevenirea neînţelegerilor şi conştientizarea distresului cauzat de boala parentală; personalul medical trebuie să evalueze îngrijorările părintelui bolnav legate de copiii săi, să furnizeze informaţii şi să facă recomandările potrivite; consilierea familiei pentru o mai bună comunicare poate fi eficientă; pentru ca serviciile de consiliere preventivă centrate pe copil să fie acceptate de către familii, trebuie considerate cu grijă temerile părinţilor bolnavi de a fi stigmatizaţi ca şi „cazuri psihiatrice”; diferenţele considerabile existente între realităţile angajării profesioniştilor în sănătatea medicală şi cei din sănătatea mentală trebuie, mutual, respectate şi apreciate; datorită faptului că nu este obişnuită colaborarea dintre profesioniştii formaţi în medicina somatică a adultului şi cei în sănătatea mentală a copilului trebuie oferită o atenţie specială prevenirii neînţelegerilor şi a concepţiilor greşite din ambele părţi; dacă există o bună informare între cele două părţi şi fiecare parte este dispusă să înveţe de la cealaltă, serviciile inovative vor fi foarte bine acceptate ca o îmbogăţire a experienţei de creştere a calităţii înţelegerii familiei orientate în îngrijirea bolnavului somatic.

Primit în redacţie la: 10.VI.2010

BIBLIOGRAFIE

1. ACHENBACH, T., Manual for the Child Behavior Checklist and 1991 Profile, Burlington, VT, University of Vermont, Department of Psychiatry, 1991(a);

2. ACHENBACH, T., Manual for the Youth Self Report and 1991 Profile, Burlington, VT, University of Vermont, Department of Psychiatry, 1991(b).

3. BECK, A.T., STEER R.A. & BROWN, G.K., Manual for the Beck Depression Inventory, London, Harcourt Brace & Co., 1996 (Second ed.).

4. CAMERON, C.M., KLIEWER E.V., PURDIE D.M., MCCLURE R.J., Long term health outcomes after unjury in working age adults: A systematic review, Journal of Epidemiology and Community Health by BMJ Publishing Group Ltd., 60, 2006, p. 341–344.

5. COMES, C.A., POPESCU-SPINENI, S., Metodologia cercetării ştiinţifice, Bucureşti, Editura Cermaprint, 2005.

6. CONSTANTINOVICI, A., ADAM, D., Examinarea neurologică, Bucureşti, Holding Reporter, 1997, p. 9.

7. COSTELLO, E.J., EDELBROCK, C., COSTELLO, A.J., DULCAN, M.K., BURNS, B.J. & BRENT, D., Psychopathology in pediatric primary care: The new hidden morbidity, Pediatrics, 82, 1988, p. 415–424.


8. EPSTEIN, M.H., NELSON, C.M., POLSGROVE, L., COUTINHO, M., CUMBLAD, C. & QUINN, K., A comprehensive community-based aproach to serving students with emotional and behavioral disorders, Journal of Emotional and Behavioral Disorders, 1, 1993, p. 127–133.

9. EPSTEIN, N.B., BISHOP, D.S. & LEVIN, S., The McMaster Model of Family Functioning, Journal of Marriage and Family Counseling, 1978.

10. EPSTEIN, N.B., BALDWIN, L.M., & BISHOP, D.S., The McMaster Family Assessment Device, Journal of Family and Marital Therapy, 9, 1983, p. 171–180.

11. FREEMAN, C. & TYRER, P., Metode de cercetare în psihiatrie, Ghid pentru începători, Bucureşti, Editura Fundaţiei PRO, 2001 (ediţia a II-a).

12. GORGOS, C., Dicţionar enciclopedic de psihiatrie, Bucureşti, Editura Medicală, I, 1987. 13. GRIGORIU-ŞERBĂNESCU, M., JOST, L., CHRISTODORESCU, D., NEDELCU, H., CANTILLI, L.,

Epidemiologia tulburărilor psihice şi neurologice la copii şi adolescenţi în România (Proiectul CENTAUR), Revista română de psihiatrie, 1998.

14. HAGGERTY, R.J., Child health 2000: New pediatrics in the changing environment of children's needs in the 21st century, Pediatrics, 96, 1995, p. 804– 812.

15. HAGGERTY, R.J., ROGHMANN, K. & PLESS, I.B., Child health and the community, New York, Wiley and Sons, 1975.

16. JANICKE, D.M. & FINNEY, J.W., Determinants of children's primary health care use, Journal of Clinical Psychology in Medical Settings, 7, 2000, p. 29–39.

17. KABACOFF, R.I., MILLER, I.W., BISHOP, D.S., EPSTEIN, N.B. & KEITNER, G.I., A psycho-metric study of the McMaster Family Assessment Device in psychiatric, medical, and nonclinical samples, Journal of Family Psychology, 3, 4, 1990, p. 431–439.

18. KELLEHER, K.J., MCINERNY, T.K., GARDNER, W.P., CHILDS, G.E. & WASSERMAN, R.C., Increasing identification of psychosocial problems: 1979–1996. Pediatrics, 105, 2000, p. 1313–1321.

19. LUNGU, O., Ghid introductiv pentru SPSS 10.0. Seria psihologie experimentală şi aplicată, Iaşi, S.C. „EROTA TIPO” S.R.L., 2001.

20. McCUBBIN, H.I., OLSON, D.H., LARSEN, A.S., CORCORAN, K. & FISCHER, J., Measures for clinical practice: A sourcebook, N.Y., 2000 (3rd ed).

21. ONOSE, G., ROTĂRESCU, V., ANGHELESCU, A., ONOSE, L., CHENDREANU, C., CIUREA, A.V., Aspects of psychomorbidity and outcomes of precocious psychological prophylactic intervention in families of patients with post nevraxial traumatic severe status, Infomedica, 144, 2, 2008, anul XV, p. 35–41.

22. REIGER, D.A., GOLDBERG, I.D. & TAUBE, C.A., The de facto US mental health services system: A public health perspective, Archives of General Psychiatry, 35, 1978, p. 685–693.

23. ROTĂRESCU, V., MILEA, ŞT., OANCEA, C., POPA-MIHALACHE, E., The profile of the families refusing preventive services and the reasons for this refusal (Romanian experience), Rev. de psihologie, 3–4, 2006 a, p. 123–134.

24. ROTĂRESCU, V., MILEA, ŞT., CIUREA, A.V., The Psychological Intervention Specific Particularities for The Early Prevention in the Families with a Neuraxis Injured Parent (Pilot Study), în ANIŢEI, M., POPA, M., MINCU, C.L., PAP, A.M. (editori coord.), Lucrările Conferinţei Centenarul psihologiei la Universitatea din Bucureşti, 26–29 octombrie 2006, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2006 b, p. 891–903.

25. ROTĂRESCU, V., MILEA, ŞT., CIUREA, A.V., Quality of Life in Family with a Parent Central Nervous Sistem Injured, în ANIŢEI, M., POPA, M., MINCU, C.L., PAP, A.M. (editori coord.), Lucrările Conferinţei Centenarul psihologiei la Universitatea din Bucureşti, 26–29 octombrie 2006, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2007, Partea a-II-a, p. 877–889.

26. ROTARIU, T. (coord.), BĂDESCU, G., CULIC, I., MEZEI, E., MUREŞAN, C., Metode statistice aplicate în ştiinţele sociale, Iaşi, Editura Polirom, 1999.

27. SAVA, F., Analiza datelor în cercetarea psihologică, Metode statistice complementare, Cluj-Napoca, Editura ASCR, 2004.


REZUMAT

Studiul îşi propune, la nivel teoretic, să surprindă nevoile specifice apărute în familiile cu un părinte traumatizat vertebro-medular/cranio-cerebral prin identificarea modificărilor survenite în sistemul familial după intervenţia evenimentului traumatic. Obiectivul practic descrie stadiul pilot de funcţionare a intervenţiei de prevenţie precoce asupra psihopatologiei, ca efect pe termen lung, la care sunt expuşi copiii acestor familii.

Familiile pacienţilor traumatizaţi exprimă suferinţele unui sistem tulburat cu tendinţa către redresare. Copiii acestor familii prezintă un risc psihiatric printr-o psihopatologie. Prin consilierea psihologică se diminuează efectele evenimentului stresant, strategiile de coping devin mai eficiente, funcţionalitatea şi sănătatea familiilor sunt îmbunătăţite iar evoluţia pacientului este către diminuarea solicitării în exces a serviciilor medicale.

IMPLICAŢIILE STĂRILOR DEPRESIVE ASUPRA PATOLOGIEI SOMATICE

LORETA MAGDALENA POPA

Abstract

Depressive disorder is prevalent in pacients with somatical diseases as cancer. In fact, any chronic disease or long-drawn recuperation can develop depressive disorders, just as some medication or treatments.

Studies has shown that when depressive disorder is treated in an efficient way on pacients with serious somatical disease, this impoves the prognostic of the others diseases and the pacient adaptation to the treatment.

Somatical diseases could predispose to the appearance of depression and vice versa, also common causes, genetics or of environment, could predispose the individual to both of them.

Pacients with serious somatical diseases have additional risc factors for the appearance of depression which comes from the period of necessary treatment of the somatical disease, the severity of this being directly proportional to the intensity of depression.

Consequences of cancer and medical treatment could appear in time on medical side, psychological, social, occupational and sexual. After the initial adaptation to diagnosis and treatment, women psychosocialy shake down to new conditions better in the first or second year after the finish of the medical cure. Still, there are cases of anxiety and depression generated of fear or disease supposed to be awful, or about the prevalent fear of the appearance of a new tumor or reappearance of one.

Cuvinte-cheie: depresie, cancer, stres, terapie, tratament.

Keywords: depression, cancer, stress, therapy, treatment (cure).

1. INTRODUCERE

Tulburările somato-psihice permit relaţionarea dintre psyche şi soma, repre-zentând simptomele psihice generate de o boală somatică adică, reacţia în sfera psihică a bolnavului faţă de simptomele sale de suferinţă subiectivă (Iamandescu, 2005).

Tulburările depresive sunt legate de numeroase afecţiuni medicale. Bolile cronice care cauzează durere şi limitează interacţiunile sociale sunt frecvent acompaniate de demoralizare şi tulburări depresive. Comorbiditatea cu cancerul este una verificată. Stresul este unul dintre elementele care pare să crească probabilitatea apariţiei depresiei.

Oamenii cu spectru îngust de activitate socială şi profesională sunt mai expuşi la tulburări depresive, implicit a bolilor somatice (Iamandescu, 2000). Lipsa unei relaţii intime creşte probabilitatea apariţiei depresiei atunci când indivizii sunt


Loreta Magdalena Popa 2 266

confruntaţi cu evenimente de viaţă stresante (Ionescu, 2004). De asemenea, indivizii care nu au copii care să le ofere suport în perioada post doliu, au un risc mai mare de dezvoltare a depresiei.

Mai mulţi factori sugerează un risc crescut al apariţiei tulburărilor depresive în decurs de un an şi o mare parte dintre ei dezvoltă cel puţin o stare somatică negativă (Mârsu Păun, 1997), cum ar fi: a fi divorţat sau separat, a fi văduv, depresie anterioară, antecedente familiale, evenimente stresante majore, dependenţă de substanţe, boală somatică, izolare socială, relaţii intime dificile, pierderea mamei înainte de vârsta de 11 ani, schimbare în sistemul de suport social, tratamente cu anumite medicamente (hormoni, steroizi, contraceptive), abuz de substanţe (alcool, droguri), iar la femei, nivelul scăzut de educaţie, istoric marital instabil, perioada postpartum.

2. TULBURĂRILE DEPRESIVE ÎN ONCOLOGIE

Studii îndelungate de supraveghere a pacientului au descris asocierea dintre simptomele depresive, predispoziţia de a dezvolta afecţiuni maligne şi rata de supravieţuire în urma diagnosticului de cancer (Bordea, 2005; Iamandescu, 2002; Bassett, 1997; Peltecu ş.a., 2004).

2.1. DUREREA ÎN CANCER

Frica de durere este aproape printre cele mai comune temeri ale pacienţilor cu cancer şi este probabil cel mai important factor în declanşarea simptomelor depresive. 15% din pacienţii cu durere au avut simptome de tulburare depresivă gravă.

La pacienţii cu cancer, durerea acută este adesea asociată cu tratamentul, în timp ce durerea cronică tinde să fie asociată cu studiul final al bolii. Simptomele psihice la aceşti pacienţi trebuie să fie considerate mai întâi ca şi consecinţă a durerii necontrolate. Anumiţi pacienţi cu cancer au anumite simptome de depresie care totuşi nu se încadrează în criteriul de tulburare cu depresie majoră.

2.2. INCIDENŢA TULBURĂRII DEPRESIVE ÎN FUNCŢIE DE LOCALIZAREA CANCERULUI

– Cancer de pancreas (50%) – Cancer de orofaringe (22–40%) – Cancer de sân (13–32%) – Cancer de colon (13–25%) – Cancer al organelor genitale (23%) – Limfoame (17%) – Stomac (11%) (Peltecu ş.a., 2004).

2.3. FACTORI DE RISC PENTRU DEPRESIA ÎN CANCER

Bordea (2005) şi Peltecu ş.a. (2004) menţionează următorii factori de risc privind depresia în cancer: vârsta tânără, femeie, sub tratament paliativ, simptome

3 Implicaţiile stărilor depresive asupra patologiei somatice 267

active ale bolii, boală avansată, handicap sau disconfort mediu spre grav, izolare socială, pierderi recente/experienţe traumatizante recente, tendinţa de pesimism exagerat, prezenţa durerii necontrolate, alcoolism sau abuz de substanţe/droguri, istoric de schimbări bruşte de dispoziţie, tentative de suicid.

2.4. SIMPTOMATOLOGIE

Pacienţii cu cancer şi tulburări de depresie sunt mai pasibili să prezinte mai degrabă simptome de depresie caracterizate prin preocuparea faţă de boală. Ca urmare a diagnosticului (ca răspuns la acesta) pacientul trece prin diferite faze, similar cu răspunsul la durere. Agravările sau atenuările manifestării bolii pot duce la reapariţia reacţiei. Cele mai importante simptome întâlnite sunt următoarele:

– dispoziţie depresivă – cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi, când pacienta se simte tristă, inutilă. Se constată o mare labilitate emoţională;

– scăderea semnificativă a interesului şi a plăcerii pentru aproape toate activităţile, trăite intens şi conştient de majoritatea pacientelor;

– adesea pierderea semnificativă în greutate deşi nu ţin nici un fel de dietă, mai rar creşteri în greutate, secundare modificării apetitului;

– tulburări de somn manifestate prin insomnie sau hipersomnie; – agitaţie sau lentoare psihomotorie; – fatigabilitate sau lipsă de energie cu instalare precoce; – sentimente de inutilitate, culpabilitate excesivă sau inadecvată; – scăderea atenţiei (hipoprosexie), scăderea capacităţii de concentrare; – gânduri recurente de moarte, uneori ideaţie suicidară, alteori tentative de

suicid sau un plan anume pentru comiterea suicidului (Romilă, 2004; Popa, 2010).

2.5. MOMENTE DE DIFICULTATE CRESCUTĂ ÎN ADAPTAREA LA CANCER

D. Dumitraşcu (1993) relevă următoarele momente: iniţial, la descoperirea nodulului suspect; la stabilirea diagnosticului; odată cu terminarea tratamentului primar (când simte că trebuie să-şi asume responsabilitatea de a urmări apariţia unor posibile semne şi simtome); în cazul reapariţiei bolii (recidivei); în cazul unui pronostic rezervat; în faza terminală a bolii.

2.6. PREDICŢIA RISCULUI DE SUICID LA PACIENŢII ONCOLOGICI

Comorbiditatea somatică şi psihologică creşte riscul sinuciderii la pacienţii care dezvoltă depresie. Comorbiditatea se asociază cu simptome severe, mai persistente, risc mai mare de suicid, dificultăţi mai mari în îndeplinirea funcţiilor şi a folosirii mai frecvente a serviciilor medicale sau psihologice.

Medical: durere foarte greu sau puţin controlată, stadiu avansat al bolii, delir, incontrolabilitate a impulsurilor, extenuare sau oboseală, sentimente de vulnerabilitate/ neajutorare.


Personal: tulburare psihică anterioară, abuz de substanţe/droguri, simptome de depresie şi sentimente de vulnerabilitate/neputinţă/destin implacabil, tulburări de depresie anterioare şi tentative de suicid, doliu recent, lipsa susţinerii sociale.

Tulburările de adaptare cu simptome de depresie sunt frecvent observate la pacienţii cu cancer (68%). Acestea includ dispoziţie proastă, anxietate şi tulburări emoţionale contradictorii (Peurifoy, 1995).

3. CONSIDERAŢII DE MANAGEMENT

Diagnosticul trebuie să fie precedat sau acompaniat de o revizuire medicală a stării psihice a pacienţilor. Dacă pacientul este potenţial vulnerabil psihic, susţinerea adecvată trebuie oferită imediat, impunându-se o supraveghere medicală strictă.

Este bine să se explice pacientului patologia bolii dacă aceasta se cunoaşte, în termeni simpli, clari, fără amănunte ştiinţifice.

Este important ca supravegherea să se extindă pe toată durata tratamentului, nu doar în faza acută pentru a stimula speranţa unui rezultat terapeutic favorabil. Pacienţii tind să răspundă pozitiv dacă au credinţa că pot contribui la vindecare.

Sugerarea unor tehnici de relaxare, yoga, vizualizare şi dietă specială pot contribui la procesul de reabilitare.

Pacienţii trebuie încurajaţi să fie deschişi asupra diagnosticului bolii de care suferă, în ceea ce îi priveşte pe prietenii lor apropiaţi şi rude. Secretul conduce la o adaptare psihologică slabă (Velea, 2000).

4. TRATAMENT PSIHOLOGIC

Anumite intervenţii psihologice pot avea ca rezultat creşterea ratelor de supravieţuire la pacienţii cu cancer, probabil stimularea sistemului imunitar.

S-a demonstrat într-un studiu în 1989 că femeile cu cancer metastatic de sân care au primit consiliere psihologică au supravieţuit în medie 18 luni mai mult decât celelalte.

Grupurile de susţinere/suport social cuprinzând pacienţi cu cancer, supra-vieţuitori, soţi sau prieteni de familie sunt de mare ajutor în tratamentul bolii şi îmbunătăţirea calităţii vieţii.

Utilizarea intervenţiilor psihosociale în îngrijirea cancerului mamar continuă să crească, ca urmare a solicitărilor din partea bolnavelor de a primi asistentă psihologică suportivă şi recunoaşterii crescânde a eficacităţii acestui gen de intervenţii.

Asistenţa psihologică, asemenea celei medicale, necesită intrarea în practica de rutină a îngrijirii. Nevoile psihologice ale pacientelor trebuie cunoscute pentru a le putea veni în întâmpinare prin intervenţii psihologice adecvate care duc la ameliorarea adaptării. O cale optimă de investigare a adevăratelor greutăţi de ordin psihic ar putea fi în starea lor psihică.


Pe de altă parte, screening-ul psihosocial al noilor paciente încă din prima saptămână a îngrijirii, poate identifica persoanele vulnerabile să dezvolte perturbări emoţionale, făcând posibilă intervenţia psihologică preventivă, cu un beneficiu mai mare pentru fiecare bolnavă cu risc crescut (Romilă, 2004; Dumitraşcu, 1993).

Scopul fundamental al intervenţiilor psihosociale, indiferent de tipul, orientarea sau etapa aplicării este acelaşi: de a face ca fiecare femeie să capete priceperile sau resursele necesare pentru a face faţă bolii, îmbunătăţindu-şi totodată calitatea vieţii.

5. ATITUDINEA PACIENTELOR FAŢĂ DE PIERDEREA SÂNULUI

Atitudinea pacientelor faţă de pierderea sânului este diferită în funcţie de echilibrul psihic al fiecăreia, dar şi de importanţa pe care o acordă aspectului fizic, tulburările fiind mai grave în cazul pacientelor tinere.

În cazurile de cancer mamar, care sunt de departe cea mai frecventă cauză de pierdere a sânului, se adaugă şi şocul unei boli grave, incurabile, aceasta alterând şi mai mult echilibrul psihic al pacientei.

În unele cazuri, stilul de viaţă al celei implicate va suferi schimbări dramatice ilustrate, spre exemplu, prin refuzul de a purta costum de baie, haine mulate, ţinute de seară etc.; generând astfel o stare de nelinişte legată de impactul negativ pe care l-ar putea avea propriul handicap în relaţia cu prietenii, colegii, membrii familiei, mergând până la a se izola sau chiar la a refuza mastectomia (Bassett, 1997; Mârsu Păun, 1997; Dumitraşcu, 1993; Iamandescu, 2000; 2001)

S-a efectuat un studiu în care au fost analizaţi 100 de subiecti cu cancer mamar în diferite stadii, în vederea stabilirii coeficientului de impact la îmbolnăvire şi implicaţiile psihologice ale afecţiunii somatice.

Gradul de depresie posttraumatică a fost testat prin scala de măsurare a depresiei Burns şi s-a constatat existenţa acesteia la nivel moderat la 38% dintre subiecţi. Menţionăm că gradul de depresie moderată se clasifica pe locul 4 din 5 criterii, simptomele relevând constanţa şi gravitatea tulburării.

De altfel, cel mai întâlnit tip de tulburare afectivă care survine odată cu instalarea bolii, se constată a fi depresia/deprimarea în proporţie de 26% dintre subiecţi.

Pentru testul de depresie Burns, test de observare a pacientului în sine, rezultatele sunt prezentate în tabelul nr. 1.

Din tabel rezultă că pe scala de referinţă, nivelul moderat se află cotat la cel mai înalt nivel înregistrând un scor de 573 din totalul răspunsurilor subiecţilor.

Pe locul doi se situează nivelul maxim respectiv „mult” cu 362 de puncte. Din aceste scoruri reiese faptul că majoritatea criteriilor luate în considerare

în acest test se clasează la un nivel moderat, cu tendinţe spre exacerbarea simptomelor. La nivel maxim cu tendinţe patologice, simptomele scad în intensitate. În conformitate cu cele susţinute mai sus, ponderea depresiei se regăseşte în

tabelul nr. 2.


Tabelul nr. 1

Criterii Deloc Uneori Moderat Mult % Descurajare 14 25 28 33 100 Stimă de sine scăzută 12 27 32 29 100 Culpă 5 20 52 23 100 Inferioritate 7 19 44 30 100 Indecizie 10 15 37 38 100 Pierderea interesului pentru viaţă 6 35 29 30 100 Iritabilitate 2 48 30 20 100 Scăderea motivaţiei 3 14 41 39 100 Modificarea negativă a imaginii de sine 5 11 62 22 100 Schimbări de apetit 10 26 47 17 100 Tulburări de somn 2 17 78 3 100 Probleme legate de sex 1 32 26 41 100 Preocupări privind starea de sănătate 0 23 48 29 100 Impulsuri suicidare 52 21 19 8 100 Punctaj total 129 333 573 362

Tabelul nr. 2 Scala nivelului de depresie

Scala de referinţă Procentaj Absenţa depresiei 9% Normal 4% Depresie uşoară 20% Depresie moderată 38% Depresie severă 29%

Depresie moderată 38%

Normal 4%

Depresie uşoară 20%

Depresie severă 29%

Absenţa depresiei 9%


Concluzionând asupra nivelului depresiei, putem spune că subiecţii luaţi în studiu au dezvoltat simptomele acesteia după impactul bolii într-o măsură moderată 38% dintre aceştia, 29% cu depresie severă, aşa cum se observă şi în figura de mai sus. O depresie uşoară au dezvoltat 20% dintre pacienţi, iar 4% se încadrează în normalitate. Cei vizaţi demonstrează într-un procent de 9% absenţa oricărui simptom al depresiei (Popa, 2010).

Detalii privind proporţia generală a dezvoltării tulburărilor psihologice post-traumatic (vezi tabelul nr. 3).

Tabelul nr. 3

Tulburare Procentaj Depresie 38% Anxietate 39% Atac de panică 28%

6. CONCLUZII

Concluzionând asupra nivelului depresiei, putem spune că subiecţii luaţi în studiu au dezvoltat simptomele acesteia după impactul bolii, într-o măsură moderată 38%, 29% cu depresie severă. O depresie uşoară au dezvoltat 20% dintre pacienţi, iar 4% se încadrează în normalitate. Cei vizaţi demonstrează într-un procent de 9% absenţa oricărui simptom al depresiei (Popa, 2010).

Primit în redacţie la: 10.XI.2010

BIBLIOGRAFIE

1. BASSETT, L., From panic to power, London, Editura Harper Perennial, 1997. 2. BORDEA, C.I., Factori de agresivitate în cancerul glandei mamare, Bucureşti, Teză de doctorat,

Biblioteca Facultăţii de Medicină „Carol Davila”, 2005. 3. DUMITRAŞCU, D., Medicina psihosomatică, Bucureşti, Editura Universul, 1993. 4. IAMANDESCU, I.B., Elemente de psihosomatică generală şi aplicată, Bucureşti, Editura

Infomedica, 1999. 5. IAMANDESCU, I.B., Stresul psihic şi bolile interne, Bucureşti, Editura Infomedica, 2001. 6. IAMANDESCU, I.B., Stresul psihic din perspectivă psihologică şi psihosomatică, Bucureşti,

Editura Infomedica, 2000. 7. IAMANDESCU, I.B., Stresul psihic, Bucureşti, Editura Infomedica, 2002. 8. IAMANDESCU, I.B., Dimensiunile psihologice ale actului chirurgical, Editura Infomedica,

Bucureşti, 2000. 9. IAMANDESCU, I.B., Psihologia sănătăţii, Bucureşti, Editura Infomedica, 2005. 10. IONESCU, A., Factori de risc în cancerul mamar, Bucureşti, Teză de doctorat, Biblioteca

Facultăţii de Medicină „Carol Davila”, 2004. 11. IONESCU, G., Psihoterapia, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1990.


12. MARIN, A., Tulburarea anxioasă generalizată – Aspecte clinice şi sociale. Implicaţii, Bucureşti, Teză de doctorat, Biblioteca Facultăţii de Medicină „Carol Davila”, 2003.

13. MÂRSU PĂUN, C., Cum faci faţă, Tita Chiper de vorbă cu Coralia Mârsu, Bucureşti, Rev. Avantaje, 1997.

14. PELTECU, GH. ş.a., Tratamentul conservator al cancerului mamar incipient, Bucureşti, Editura Universitară „Carol Davila”, 2004.

15. PEURIFOY, R., Anxiety, Phobias and Panic, New York, Editura Warner Books, 1995. 16. POPA, P.L., Studiul implicaţiilor factorilor psihologici în etiopatogenia plurifactorială a cancerului

mamar. Contribuţii psihoterapeutice, Bucureşti, Teză de doctorat, Biblioteca Facultăţii de Medicină „Carol Davila”, 2010.

17. ROMILĂ, A., Psihiatrie, Bucureşti, Editura Academică, 2004. 18. VELEA, S., Comorbidităţi somatice şi psihiatrice în depresie, Bucureşti, Teză de doctorat,

Biblioteca Facultăţii de Medicină „Carol Davila”, 2000.

REZUMAT

Tulburarea depresivă este prevalentă la pacienţii cu boli somatice de tipul cancerului. De fapt, orice boală cronică sau recuperare prelungită poate precipita tulburări depresive, la fel ca şi unele medicamente sau tratamente.

Studiile au arătat că atunci când tulburarea depresivă e tratată eficient la pacienţii cu boală somatică gravă, acest lucru îmbunătăţeste pronosticul celorlalte boli şi complianţa pacientului la tratament.

Bolile somatice pot predispune la apariţia depresiei şi viceversa iar cauze comune, genetice ori de mediu, pot predispune individul la amândouă.

Pacienţii cu boli somatice grave au factori de risc suplimentari pentru apariţia depresiei ce derivă din timpul de tratament necesar bolii somatice, severitatea acesteia fiind direct proporţională cu intensitatea depresiei.

Consecinţele cancerului şi tratamentului pot să apară în timp pe latura medicală, dar şi psihologică, socială, ocupaţională, sexuală. După adaptarea iniţială la diagnostic şi tratament, femeile se adaptează psihosocial în general bine, în primul sau al doilea an după terminarea tratamentului. Sunt totuşi cazuri de anxietate şi depresie generate de frica de boală socotită înspăimântătoare sau de teama predominantă de apariţie a unei noi tumori sau recidive.


MIHAI IOAN MICLE, DOINA-ŞTEFANA SĂUCAN, Motivarea personalului − Ghid pentru manageri, Bucureşti, Editura Tribuna Economică, 2010, 309 p.

De-a lungul celor 12 capitole cei doi autori ne însoţesc în descoperirea noţiunilor pe care orice manager ar trebui să le cunoască. După cum afirmă Micle şi Săucan încă de la început „Sunt manager! Auzim destul de des în România de după 1989”. Managementul „înseamnă a conduce şi a controla”.

Conceptul pe care se focalizează cartea este motivaţia în context organi-zaţional. Ghidul începe cu capitolul denumit „Organizaţia – abordări teoretice şi conceptuale”. Astfel, de la bun început, se clarifică sensul exact al termenilor folosiţi. Realizarea scopurilor, efortul de grup, comportamentul organizaţional, structura organizaţională sunt noţiuni dezbătute aici alături de concepte precum atitudinea şi personalitatea. Luarea în calcul a caracteristicilor psihoindividuale aduce un plus în aplicarea practică, concretă, a noţiunilor teoretice din acest ghid, în viaţa de zi cu zi a managerului.

Faptul că în acest prim capitol sunt prezentate teoriile considerate de specialişti reprezentative pentru motivaţie, dar şi definiţia şi caracteristicile acesteia, face din Motivarea personalului – Ghid pentru manageri un bun instrument atât pentru studenţi, cât şi pentru cei iniţiaţi în acest domeniu sau pentru viitorii manageri. Sintetizarea conceptului de motivaţie oferă o vedere de ansamblu necesară celor interesaţi de „conducerea şi controlarea comportamentului angajaţilor”. Un plus poate fi considerat faptul că autorii prezintă sub formă de concluzie ideea centrală a fiecărei teme tratate în ghid. Acest lucru face parcurgerea facilă, dar ajută şi în fixarea cunoştinţelor.

Capitolul al doilea problematizează identitatea socială ca agent motivator al comportamentului organizaţional, ca un produs contextual, ca răspuns strategic la contextul organizaţional, ca determinant al comportamentului normativ şi al influenţei organizaţionale, performanţa de grup, ce oferă şi ce nu abordarea identităţii sociale. Autorii pornesc de la definiţia identităţii sociale date de Turner [p. 60], punând în discuţie şi perspectivele lui Brown şi Tajfel.

Conceptul de cultură organizaţională este detaliat în cel de-al treilea capitol. Sunt tratate teme precum: definirea culturii organizaţionale, modele şi tipuri de culturi (Modelul lui Schein, al lui Sonnenfeld, al lui Handy, al lui Kennedy, al lui Hofstede, al lui Kotter şi Haskett), dinamica culturii organizaţionale, schimbarea culturii organizaţionale, modul în care se poate realiza schimbarea, climatul organizaţional.


Critică şi bibliografie 2 274

Autorii dezbat în capitolul al patrulea aspectul comunicării în organizaţii, caracteristicile comunicării în scopul motivării, strategii de comunicare.

Justiţia organizaţională reprezintă capitolul al cincilea. Micle şi Săucan prezintă tipurile de justiţie organizaţională (distributivă, procedurală, interpersonală şi informaţională).

Cel de-al şaselea capitol prezintă emoţia ca pe un subiect neglijat în psihologia organizaţională. În cadrul acestei secţiuni se vorbeşte despre inteligenţa emoţională şi eficienţa organizaţională, surse ale inteligenţei emoţionale, dimensiunea conştiinţei de sine, dimensiunea automonitorizării, dimensiunea managerizării relaţiilor, inducerea răspunsurilor dezirabile, inteligenţa emoţională de grup şi influenţa ei asupra eficienţei de grup, folosirea funcţiilor resursei umane pentru a creşte nivelul inteligenţei emoţionale, crearea unui mediu încurajator.

Despre satisfacere şi performanţă în organizaţii se discută în cel de-al şaptelea capitol. Satisfacţia este definită, dar este şi interpretată din perspectivă psihologică şi psihosocială. Discrepanţa, corectitudinea, caracterul, munca care stimulează mintal, salariul mare, promovările, oamenii sunt factori determinanţi ai satisfacţiei (G. Johns). Relaţia motivaţie-satisfacţie-performanţă precum şi performanţa în sine sunt subiecte dezbătute pornind de la cele trei modalităţi de abordare (ale lui M. Zlate). Autorii ne dezvăluie modul în care putem evalua performanţa profe-sională. În cadrul acestei subteme găsim şi obiectivele programului de evaluare, metode de evaluare a performanţelor profesionale, precum şi surse de erori în evaluarea performanţelor.

Capitolul Conducerea – o dimensiune importantă a procesului de management, se orientează spre conceptul de leadership. Un aspect pozitiv consider faptul că aici găsim explicaţii de ordin teoretic menite să ne ajute în conturarea definirii şi înţelegerii particularităţilor procesului de conducere. Abordările teoretice cu privire la leadership se fac din perspectiva teoriei trăsăturilor, teoriei comporta-mentale, teoriei puterii şi influenţei, teoriei situaţionale, teoriei drumului către obiective, teoriei resurselor cognitive, teoriei leadership-ului transformaţional şi carismatic şi teoriei leadership-ului implicit. Se observă astfel multitudinea de modalităţi complementare de a privi o problemă în funcţie de context.

Autorii, conştienţi de faptul că în contemporaneitate lucrurile evoluează rapid, vorbesc despre complexitatea, diversitatea şi incertitudinea din planul organizaţional. În contextul în care orice companie doreşte să vândă ceva, fie servicii, fie produse, este necesar managementul calităţii [p. 217].

O arie deosebit de importantă este orientarea, recrutarea şi selecţia personalului [cap. X]. În Motivarea personalului – Ghid pentru manageri se dezbate orientarea şcolară şi profesională, cariera profesională (teoria lui Holland, teoria ancorelor carierei a lui Schein), cariera şi stadiile vieţii adulte, planificarea resurselor umane, recrutarea personalului, selecţia personalului, realizarea analizei muncii (p. 245 – Fişa postului). Alegerea predictorilor performanţei este şi ea problematizată.

3 Critică şi bibliografie 275

În capitolele al unsprezecelea si al doisprezecelea sunt menţionate aspecte psihoindividuale de luat în seamă precum eficienţa cognitivă şi comportamentul organizaţional şi modele clinice şi de consiliere psihoterapeutică pentru ameliorarea performanţelor individuale.

Lectura cărţii Motivarea personalului – Ghid pentru manageri, de Ioan Mihai Micle şi Doina-Ştefana Săucan, este una facilă. Parcurgerea textului se desfăşoară fără neînţelegeri.

Un aspect important şi folositor este faptul că autorii nu limitează cititorul la o singură perspectivă. Multitudinea teoriilor prezentate face ca informaţia transmisă să poată fi aplicată în contexte diverse.

Adresabilitatea este largă. Ghidul poate să fie folosit de către studenţi, manageri şi viitori manageri. Mixul între teorie şi explicaţiile practice, concrete face din această carte o modalitate bună de a te familiariza cu modalităţile de motivare a personalului.

În concluzie, consider că Motivarea personalului – Ghid pentru manageri de Ioan Mihai Micle şi Doina-Ştefana Săucan este un instrument complet deoarece tratează multiple subiecte şi arii de interes în management.

Anca Madălina Dogar

LAURA GRÜNBERG (coord.), Introducere în sociologia corpului. Teme, perspective şi experienţe întrupate, Iaşi, Editura Polirom, 2010, 308 p.

Sociologia corpului este un domeniu nou şi puţin explorat, un domeniu de graniţă între sociologie, psihologie, antropologie şi alte ştiinţe socioumane. Introducere în sociologia corpului. Teme, perspective şi experienţe întrupate este o lucrare de referinţă în sociologia românească, dedicată în exclusivitate corpului uman ca obiect de cercetare sociologică. Subtitlul Teme, perspective şi experienţe întrupate ne indică obiectivele autorilor – prezentarea unor subiecte şi perspective teoretice imanente sociologiei corpului. De altfel, domeniul este destul de controversat în rândul sociologilor fiind repudiat de către unii dintre aceştia şi îmbrăţişat de către alţii, aşa cum lasă să se înţeleagă şi coordonatoarea volumului în Cuvânt înainte: „Cu toate eforturile teoretice conturate în sociologia corpului în ultimul deceniu, sociologia în general şi sociologia românească în particular caută argumente şi imbolduri pentru a se întrupa, adică pentru a putea deveni prietenoase faţă de corp” (p. 11).

Un principal reproş adus sociologiei corpului este acela că nu reuşeşte să surprindă şi să explice prin cercetările pe care le realizează adevărate probleme sociale. Autorii acestei lucrări atrag atenţia că lucrurile nu stau deloc aşa. Susţinătorii sociologiei corpului şi a sociologiilor emergente apreciază că sunt cel puţin trei lucruri importante care pot fi reproşate sociologiei moderne: se centrează pe subiecte ce


sunt şi probleme sociale aflate pe agenda publică; este dependentă de sociologia clasică fondatoare de trend şi de teoriile acesteia şi nu în ultimul rând, explorează foarte puţin din domeniile de graniţă, preluând puţin şi incoerent din ştiinţele exacte. Reproşurile nu sunt pe deplin întemeiate. Sociologia nu a abordat întotdeauna subiecte care sunt probleme aflate pe agenda publicului. Ramuri precum sociologia matematicii, sociologia medicală şi sociologia vizuală sunt doar câteva exemple care arată că sociologii au tratat în trecut şi alte teme care nu erau neapărat pe agenda publicului. Direcţiile de studiu mai sus enunţate pot fi un contraargument şi împotriva ideii că sociologia a explorat foarte puţin domeniile de graniţă. Sociologia a adus pe agenda publică unele subiecte prin explicaţiile pe care le-a oferit. Influenţa agendei publice asupra cercetărilor sociologice există ca un epifenomen. Ea nu afectează calitatea studiilor ce au ca subiect probleme sociale aflate pe agenda populaţiei. O cercetare pe această temă ar putea fi binevenită. Dependenţa sociologiei moderne de sociologia clasică poate fi pusă la îndoială. Astăzi, ar fi foarte greu de explicat structura socială doar în termenii şi teoriile sociologiei marxiste.

Sperăm că demersul acestor tineri cercetători nu este şi el dictat de „modă” şi va fi continuat de lucrări importante în acest domeniu, ştiut fiind că în ultimul timp a crescut interesul pentru subiectele sociologiilor emergente şi la noi în ţară (sociologia emoţiilor, sociologia timpului).

Lipsa unor teorii clasice în domeniul sociologiei corpului nu constituie pentru aceşti cercetători un impediment în articularea demersului ştiinţific. În paginile cărţii putem lua cunoştinţă cu „deschizătorii de drum” în acest domeniu: Jean Baudrillard, Jean-Claude Kauffman, Thomas Csordas şi mulţi alţii. Pe lângă aceştia regăsim o serie de autori consideraţi deja clasici ai sociologiei datorită influenţei majore pe care au exercitat-o asupra cercetărilor actuale (Marcel Mauss, Georg Simmel, Anthony Giddens, Michel Foucault, George Ritzer, Pierre Bourdieu) şi care au atins doar tangenţial subiecte specifice sociologiei corpului. Din acest punct de vedere „iconoclasmul” coautorilor merită apreciat. Renunţarea la canoanele sociologiei clasice ar trebui, în opinia mea, să constituie un nou imbold pentru dezvoltarea unei sociologii româneşti competitivă la nivel internaţional.

Lucrarea este structurată în două părţi. Partea întâi este dedicată unor eseuri care au rolul de a „întemeia” demersul ştiinţific, iar partea a doua cuprinde o serie de cercetări despre corp.

Rigiditatea cu care a fost scrisă prima parte poate atrage atenţia cititorului. Scrisul aparent greoi, cu multe citate ar putea crea reacţii de respingere pentru cei mai puţin familiarizaţi cu un astfel de discurs. Însă, cei care au avut exerciţiul parcurgerii lucrărilor lui Jean Baudrillard (destul de prezent şi ca autor citat în eseurile acestei părţi) vor recunoaşte un stil uşor asemănător.

Nu putem să nu menţionăm faptul că prima parte a lucrării Introducere în sociologia corpului. Teme, perspective şi experienţe întrupate pune în discuţie o serie de subiecte studiate şi până acum în sociologie precum nudismul, frumuseţea şi rolul ei în relaţiile sociale, genul şi diferenţele de gen, sexualitatea. Inedită este

5 Critică şi bibliografie 277

însă perspectiva din care au fost abordate aceste subiecte, metaforic exprimată de către autori ca „sociologie întrupată, sociologie în carne şi oase” (p. 39). Pe lângă aceste subiecte atrag atenţia probleme etico-sociale precum transplantul sau tortura deţinuţilor şi a prizonierilor de război.

Arta românească şi universală nu este nici ea neglijată. Ileana Pintilie şi Costel Cioancă privesc arta ca fiind rezultatul influenţei societăţii şi a valorilor sale. Producţiile culturale sunt pentru aceştia expresia acelui Zeitgeist – concept creat de către Voltaire şi dezvoltat de către Georg Wilhelm Friedrich Hegel. În concepţiile lui Hegel şi Voltaire aceste producţii culturale nu pot transcende „spiritul vremii”, ba chiar mai mult sunt în acord cu valorile şi cunoştinţele umanităţii la momentul în care acestea au fost realizate.

Partea a doua a cărţii devine savuroasă şi mult mai uşoară de citit. Rigiditatea primei părţi a lucrării este abandonată în favoarea unei scriituri plăcute. Theodora-Eliza Văcărescu, în deschiderea celei de-a doua părţi, realizează un interviu cu profesorul Zoltán Rostás. Tema interviului este cu totul inovatoare, la fel şi gândurile exprimate de către intervievat în paginile lucrării. Avem de-a face cu un Zoltán Rostás încorsetat de „rolul de bolnav”1 dar eliberat, în final, printr-o voinţă aparent supraumană. Zoltán Rostás lasă să se înţeleagă că boala nu a fost numai un eveniment tragic în viaţa sa, ci un moment de cotitură din care se pot extrage o serie de învăţături. Optimismul intervievatului ar reabilita şi cel mai depresiv pacient şi ar putea da imbold multor suferinzi de aceeaşi boală, aflaţi la limita răbdării.

Fotbalul feminin, o temă despre care s-a scris foarte puţin poate şi datorită faptului că nu exista până la momentul apariţiei acestei lucrări o perspectivă de explicare aşa cum a fost propusă de către sociologia corpului (practicantele fotbalului văd acest sport ca pe o modalitate de dezvoltare a corpului şi a propriei personalităţi spre deosebire de cei din jur care le privesc ca pe nişte „ciudate”, fără a avea capacitatea de a înţelege fenomenul), apare în partea a doua a acestei lucrări. Însă, considerăm că una dintre cele mai interesante cercetări introduse în cea de-a doua parte a lucrării este „Primineli şi sulimanuri: despre igienă şi modernitate”. Studiul acesta este realizat de către un istoric într-o manieră care nu lasă impresia unei lipse de rigurozitate sociologică. Titlul capitolului poate fi greu de înţeles având în vedere că are în compoziţie două arhaisme. O explicare a ceea ce conţine cercetarea este absolut necesară. Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, aşa se numeşte autoarea cercetării, îşi propune să surprindă din punct de vedere sociologic care au fost schimbările ce s-au produs în spaţiul social românesc în ceea ce priveşte igiena, frumuseţea precum şi în „standardele etice” ce ţin de modurile de înfrumuseţare. Veţi rămâne cu siguranţă captivaţi de modul în care se făcea curăţirea corpului în secolele trecute, care era îmbrăcămintea boierilor români şi a oamenilor de rând, ce

1 Concept lansat de către Talcott Parsons în 1951 în lucrarea The Social System. Parsons spune că boala implică o disfuncţionalitate fizică dar are şi numeroase implicaţii din perspectiva socială (scutirea bolnavului de responsabiltăţile rolului lui social, acceptarea/respingerea de către cei din jur etc.).


impresii aveau străinii despre aspectul şi igiena românilor, despre sexualitatea la români şi despre bolile cu transmitere sexuală, despre „sulimanuri” (cuvânt ce ar putea fi tradus astăzi prin „fard”) şi implicaţiile sociale ale unor astfel de practici, precum şi despre multe alte subiecte. Deşi scurtă, cercetarea este comparabilă, din punctul de vedere al modului plăcut de a scrie, cu lucrările lui Neagu Djuvara.

Nici celelalte cercetări ale celei de-a doua părţi a cărţii nu sunt mai puţin interesante. Subiecte precum body building-ul şi tatuajele, părul şi însemnătatea lui socială atrag şi ele prin originalitatea explicaţiilor sociologice propuse de către cei care le-au abordat. Un exemplu de studiu sociologic interesant prin explicaţiile pe care le propune este „Păr şi capital social” realizat de către Cristina Mihaela Stan. Autoarea arată că o femeie cu o tunsoare foarte scurtă a părului este o femeie „castrată simbolic”, părul lung fiind asimilat de către societatea românească (şi nu numai) ca un simbol al sexualităţii feminine. Considerăm totuşi că se impune o mai bună susţinere empirică a celor afirmate. În acest sens rezultatele acestei analize empirice, bazată exclusiv pe date calitative ar necesita replicare prin metode cantitative (o anchetă sau un experiment).

Introducere în sociologia corpului. Teme, perspective şi experienţe întrupate este o lucrare importantă şi prin aceea că aduce în atenţie o serie de concepte mai puţin cunoscute şi folosite în ştiinţele socioumane (masculinitate hegemonică, corporalitate, somatomanie, corpuri transgresive), utilie pentru înţelegerea personalităţii şi relaţiilor dintre individ şi societate.

Constantin-Ovidiu Craiu

IN MEMORIAM

TATIANA SLAMA-CAZACU (25 ianuarie 1920 – 6 aprilie 2011)

Miercuri, 6 aprilie 2011, în vârstă de 91 de ani, s-a stins din viaţă prof. univ. dr. docent Tatiana Slama-Cazacu, personalitate de prim rang a ştiinţei şi psihologiei româneşti. Dispariţia sa reprezintă o grea şi irecuperabilă pierdere pentru ştiinţă şi pentru toţi cei care au cunoscut-o şi au apreciat-o pentru multiplele sale calităţi şi trăsături umane inegalabile puse în slujba învăţământului şi cercetării româneşti.

Prof. dr. Tatiana Slama-Cazacu s-a născut în Bucureşti la data de 25 ianuarie 1920 din părinţii George Slama de profesie avocat şi Maria Constantinescu. Studiile medii şi le-a făcut în Bucureşti la liceul „Domniţa Elena”, iar pe cele superioare la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, unde a obţinut licenţe în litere, filozofie, psihologie, filologie modernă. După o serie de dificultăţi create de reprezentanţii regimului comunist a reuşit să susţină teza de doctorat în psihologie cu tema Limbaj şi context în anul 1966. Câţiva ani mai târziu a obţinut titlul de doctor docent în ştiinţe pentru activitate îndelungată de mare valoare, cu contribuţii de seamă la progresul ştiinţei. În primii ani după absolvirea facultăţii a lucrat în învăţământul mediu. Din anul 1949 până în 1952 a fost asistent universitar la Facultatea de Psihologie a Universităţii din Bucureşti, de unde a fost scoasă din motive politice: tatăl său, avocat liberal, fusese arestat.

Între anii 1954 şi 1968 a lucrat în cercetarea ştiinţifică la Institutul de Psihologie al Academiei Române. A fost şef al laboratorului de psihologia limbajului şi apoi şef al secţiei de psihologie generală. Din anul 1968 s-a transferat la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, unde, în calitate de profesor universitar, a predat în premieră cursuri de psiholingvistică şi lingvistică aplicată, înfiinţând, totodată, primul laborator de psiholingvistică din România. În anul 1969 a obţinut dreptul de a conduce doctorate în psihologie şi ceva mai târziu în lingvistică.

Activitatea profesională a Tatianei Slama-Cazacu s-a împletit strâns cu activitatea marilor personalităţi ale psihologiei româneşti în eforturile lor de a reconstrui psihologia ştiinţifică în ţara noastră pe baza unor principii filozofice noi. Împreună cu acad. Mihai Ralea, prof. univ. dr. Gh. Zapan, dr. C. Botez, dr. Traian Herseni, prof. univ. dr. Ursula Şchiopu ş.a., Tatiana Slama-Cazacu a participat activ la construirea şi fundamentarea sistemului de instituţii psihologice reprezentative pe plan naţional, eforturile sale organizatorice fiind foarte importante. Tatiana Slama-Cazacu a fost membră fondatoare a Asociaţiei Psihologilor din România, mulţi ani îndeplinind în cadrul acesteia funcţia de secretar general. A contribuit, de asemenea, la înfiinţarea


In memoriam 2 280

Revistei de psihologie şi a periodicului în limbi străine Revue roumaine de sciences sociales, serie de psychologie, în cadrul cărora a îndeplinit funcţia de redactor responsabil adjunct.

În cercetările proprii, sau în colaborare cu colectivele de cercetare pe care le-a condus, T. Slama-Cazacu a promovat neabătut un spirit ştiinţific riguros, bazat pe originalitatea ipotezelor şi obiectivelor urmărite, utilizarea unor metode ştiinţifice moderne, în condiţiile utilizării experimentului de laborator. A luptat cu abnegaţie şi perseverenţă pentru promovarea psihologiei în ţara noastră şi peste hotare.

Prof. dr. Tatiana Slama-Cazacu rămâne în memoria şi conştiinţa noastră ca una dintre cele mai reprezentative şi mai creative personalităţi ale psihologiei şi psiholingvisticii româneşti. Activitatea sa excelentă, deosebit de valoroasă, este importantă, semnificativă pentru un ansamblu de ştiinţe şi ramuri ale ştiinţelor pe care le-a cultivat, printre care amintim: psihologia, filozofia, arta, literatura, lingvistica, psiholingvistica, sociolingvistica, semiotica ş.a. T. Slama-Cazacu a fost un mare om de cultură, un profesionist talentat, desăvârşit, care a lăsat în urma sa o operă ştiinţifică vastă, extraordinar de valoroasă, cu multe contribuţii inovatoare, importante nu numai din punct de vedere teoretic, ci şi practic, aplicativ în diverse domenii. A publicat peste 35 de cărţi şi peste 400 de articole în reviste din ţară şi străinătate în edituri de cel mai înalt prestigiu, în cele mai mari ţări din lume, de pe toate continentele. Redăm mai jos titlurile celor mai importante cărţi ale Tatianei Slama-Cazacu:

– Relaţiile dintre gândire şi limbaj în ontogeneză, Bucureşti, Editura Academiei, 1957;

– Limbaj şi context, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1959, traducere în limba engleză, Editura Mouton The Hague, 1961, traducere în limba spaniolă, Barcelona, Mexico, Grijalbo, 1970;

– Dialogul la copii, Editura Academiei, 1961, tradusă ulterior în limba cehă, Praga, 1964, limba engleză, Editura Mouton The Hague, 1977;

– Comunicarea în procesul muncii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1964; – Introducere în psiholingvistică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968, traducere

în limba franceză, Paris, 1972, în limba engleză, Editura The Hague Mouton, 1973, traducere în limba italiană, Padova, Patron, 1973;

– Psicolingvistica aplicada ao enseno de languas, Sao Paulo, 1979; – Psycholinguistique appliqué. Problèmes de l’enseignement des langages,

Paris-Bruxelles, 1981; – Analisi contestuale-dinamica del teste leterario, Bari, 1984; – Psiholinvistica, o ştiinţă a comunicării, Bucureşti, Editura All, 1999, o

lucrare foarte amplă, care este de fapt un veritabil tratat de specialitate; – Stratageme comunicaţionale şi manipularea, Iaşi, Editura Polirom, 2000; – Viaţă, personalitate, limbaj. Analize contextual-dinamice de texte literare,

Bucureşti, Editura Minerva, 2007.

3 In memoriam

281

În afara monografiilor şi tratatelor menţionate, Tatiana Slama-Cazacu a publicat împreună cu alţi autori numeroase cărţi colective, culegeri, apărute sub redacţia sa, în ţara nostră şi peste hotare, cu participarea unor specialişti străini, de mare prestigiu precum R. Titone, H. Dechert, M. Raupach, Giuseppe Mininni ş.a.

Opera ştiinţifică a prof. univ. dr. Tatiana Slama-Cazacu include, de asemenea, peste 100 de articole apărute în reviste de psihologie sau psiholingvistică de un înalt prestigiu, din străinătate cum sunt: Mẻlange linguistiques, Oslo, 1957, Forfa Briefe, Gernania, 1963, Revista mexicana de sociologia, Mexico, 1975, Linguistiques, Olanda, 1963, Langage et comportement, Grenoble, 1965, Bulletin de psychologie, Paris, 1968, 1969, Revista di psicologia sociale, Torino, 1965, 1967, Anuario de letras, Mexico, 1973, Soziologie der sprache, Koln, 1971, Language and man, Mouton, Paris, 1976, Anuario de Barcelona, 1983, 1954, Voprosî psihologhii şi multe altele pe care nu le mai menţionăm aici.

Tatiana Slama-Cazacu a fost un participant activ, aproape constant la marile congrese internaţionale de psihologie, lingvistică sau psiholingvistică, de cele mai multe ori în calitate de invitat de onoare din partea organizatorilor, sau în calitate de trimis oficial din partea României. În cadrul congreselor, conferinţelor interna-ţionale, a organizat şi condus simpozioane, şedinţe tematice. A prezentat rapoarte în şedinţele plenare ale congreselor sau rapoarte de specialist discutant la anumite simpozioane. Remarcăm în special participarea sa la dezbaterile care au avut loc în cadrul congreselor organizate de IUPS (Uniunea internaţională de psihologie ştiinţifică): congresul al 18-lea (Moscova, 1966), congresul 19-lea (Londra, 1969), congresul al 21-lea (Paris, 1976), unde a organizat şi condus simpozionul Ontogeneza sintaxei şi semanticii, congresul al 22-lea (Leipzig, 1980) în cadrul căruia a organizat şi condus simpozionul Raţionamentul în copilărie. Raţionamentul cu sau fără limbaj. Tatiana Slama-Cazacu a participat constant la congresele internaţionale organizate de Asociaţia internaţională de lingvistică aplicată (AILA): Nancy, 1964, 1966, Simposium of Paedolinguistics (Praga, 1970), al 9-lea Congres internaţional de lingvistică (Paris, 1972), al 19-lea Congres internaţional de antropologie şi ştiinţe etnologice (Chicago,1973), Congresul internaţional de semiotică (Milano, 1974), Congresul AILA, Avanposturile psiholingvisticii aplicate (Bruxelles, 1984), al 12-lea congres internaţional de lingvistică (Tokio, 1982), al 7-lea congres internaţional de lingvistică (Bruxelles, 1984), al 14-lea congres internaţional de lingvistică (Berlin, 1987), congresul internaţional AILA (Grecia, 1991), unde organizează simpozionul Contribuţiile psiholingvisticii la îmbunătăţirea comunicării, simpozionul cu tema Limbile în Europa de mâine (Nancy, 1990), Conferinţa internaţională asupra procesării limbii vorbite (Yokohama, Japonia, 1994), al 4-lea congres al ISAPL (Bologna, 1994), unde a prezentat un raport în plenară pe tema Psiholingvistica o ştiinţă conectată multidisciplinar, al 7-lea congres internaţional al ISAPL (Polonia, 2004), al 9-lea congres al ISAPL (Porto Alegre, 2007), congresele Natural language processing (Cobe, 1992, 1995) ş.a.

In memoriam 4 282

Pe baza unei orientări teoretice noi, inovatoare, Tatiana Slama-Cazacu a pledat pentru studiul omului şi al limbii ca întreg, în relaţia sa cu realitatea socială. Cele mai importante dintre cercetările sale au fost consacrate limbajului şi comunicării sociale. A cercetat sistematic formarea conceptelor, relaţiile dintre gândire şi limbaj, raţionamentul, relaţia dintre verbal şi nonverbal în comunicare. În schema comunicării, în care, tradiţional, erau incluse relaţiile dintre emiţător şi receptor, prin intermediul unui cod, Tatiana Slama-Cazacu a introdus elemente noi: „contextul emiţătorului” şi „contextul receptorului”. A demonstrat organizarea contextuală a emiterii şi interpretării mesajelor receptate, în relaţiile lor dinamice reciproce. A formulat, demonstrat şi validat prin numeroase serii de experimente teoria şi metodologia contextual dinamică a comunicării, cu largă recunoaştere din partea specialiştilor din ţara noastră şi din străinătate. Teoria fundamentată de Tatiana Slama-Cazacu a obţinut noi validări practice în analiza textelor literare ale unor scriitori celebri, în sintaxa mixtă dialogată şi ulterior în alte domenii de interes practic, în special în domeniul educaţiei, învăţării limbilor străine, în domeniul traducerilor şi manipulării lingvistice. Cea mai importantă realizare ştiinţifică a d-nei Tatiana Slama-Cazacu o constituie construcţia psiholingvisticii teoretice şi aplicate ca ştiinţă autonomă cu caracter inter şi multidisciplinar, situată la graniţa dintre psihologie, lingvistică şi alte ştiinţe conexate.

În activitatea sa, Tatiana Slama-Cazacu a dat dovadă de abilităţi organiza-torice în toate funcţiile de onoare pe care le-a îndeplinit în ţara noastră şi peste hotare. În calitate de secretar general al Asociaţiei psihologilor români şi de redactor responsabil adjunct al Revistei de psihologie, a organizat împreună cu un comitet primele două Conferinţe Naţionale de Psihologie din ţara noastră (1966 şi 1968, ultima fiind cu participare internaţională). A înfiinţat şi condus Grupul Român de Lingvistică Aplicată, cu care a avut colaborări ample şi a publicat 10 volume.

În anul 1982, Tatiana Slama-Cazacu a propus înfiinţarea „Societăţii interna-ţionale de psiholingvistică aplicată” (ISAPL) cu congrese trienale. În anul 1985 a devenit preşedinte al acestei societăţi, iar ulterior preşedinte de onoare. A fost membră a mai multor asociaţii internaţionale de psihologie: membră la IUPS, Asociaţia internaţională de psihologie aplicată, Asociaţia de psihologie socială experimentală, Asociaţia psihologilor de limbă franceză. A condus, în calitate de redactor şef, timp de mai mulţi ani, prestigioasa revistă de psiholingvistică (International Journal of Psycholinguistics), apărută mai întâi în Olanda şi apoi în Japonia.

În cursul vieţii, Tatiana Slama-Cazacu s-a bucurat de un binemeritat prestigiu ştiinţific, atât în ţara noastră, cât şi peste hotare. A fost laureată cu premiul Academiei Române „Nicolae Bălcescu” pentru volumul Dialogul la copii (1963). A fost primul psiholog român care a primit titlul de doctor docent în ştiinţe. I-a fost conferit titlul de doctor honoris causa al Universităţii de Vest din Timişoara, Facultatea de Psihologie, Sociologie (2000). A fost de două ori sărbătorită festiv în cadrul unor congrese internaţionale, prilej cu care au fost editate volume de lucrări omagiale scrise în cinstea sa: Congresul al 4-lea al ISAPL, Bologna, 1994, volum omagial

5 In memoriam

283

Dynamic contexts of language. Papers in honor of Tatiana Slama-Cazacu, Bologna, Editura CLUEB, Giuseppe Mininni (editor), şi, de asemenea, Psycholinguistic studies. Papers in honor of prof. dr. Tatiana Slama-Cazacu, Penca Baltova (editor), Sofia, 2007. Tatianei Slama-Cazacu i-au fost acordate pagini în principalele dicţionare de psihologie apărute în ţară şi peste hotare. A primit numeroase distincţii internaţionale: pagini în Who is Who, în International Directory of distinguishied leaderships, ABI, 2000, Great minds of 21th century, IBS, 2003, etc.

Mari specialişti în psiholingvistică, români şi străini i-au studiat lucrările, deseori traduse în mai multe limbi, le-au citat şi comentat în termeni elogioşi.

Opera vastă a prof. dr. Tatiana Slama-Cazacu conţine numeroase idei valoroase, care, sperăm, vor inspira tinerilor studenţi, doctoranzi în psihologie sau psiho-lingvistică noi dezvoltări creatoare în direcţii deja schiţate de d-sa.

În aceste momente grele pentru noi şi colaboratorii săi apropiaţi ne plecăm cu smerenie în faţa sa, îi mulţumim cordial pentru tot ce a făcut pentru noi, pentru revista noastră şi pentru ţara noastră şi îi dorim odihnă veşnică în pace şi linişte, departe de mizeriile morale ale lumii pe care tocmai a părăsit-o.

C. Voicu, Maria Moţescu, Grigore Nicola

(journal of psychology)knut.ro/.../2015/10/revista-de-psihologie_2011_03.pdfrevista de psihologie:...

Documents