Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială

Specializarea: Sociologie

ECOLOGIA URBANĂ A CLUJULUI INTERBELIC. DISTRIBUŢIA SOCIO-SPAŢIALĂ LA 1930

Coordonator:

Conf. Univ. Dr. Rudolf Poledna Asis. Univ. Drd. Norbert Petrovici

Studentă:

Horvat Claudia – Rodica

2007

2

CUPRINS

Introducere ..................................................................................................................... 4

Partea I

Capitolul 1

Introducere în fenomenul urban .................................................................................. 8

1. Definirea urbanului şi a urbanizării ..................................................................... 8

2. Urbanizarea în Europa Centrală şi de Est ......................................................... 12

3. Influenţa urbană exercitată asupra claselor sociale din Europa ..................... 15

Capitolul 2

Preocupările şi perspectivele ecologiei urbane în procesul de urbanizare ............. 21

1. Modelul concentric al lui E. W. Burgess (1924) ................................................ 22

2. Modelul sectorial al lui H. Hoyt (1939) ............................................................... 24

3. Modelul nucleic al lui Harris şi Ullman (1945) .................................................. 25

Capitolul 3

Modificări importante în traiectoria românească .................................................... 27

1. Evoluţia României Moderne ................................................................................ 27

2. Perspectiva istorică ............................................................................................... 28

3. Perspectiva economică .......................................................................................... 29

Partea II

Capitolul 4

Clujul Modern .............................................................................................................. 34

1. Metodologia cercetării .......................................................................................... 34

1.1 Sursa datelor ................................................................................................... 35

3

1.2 Codificare şi post-codificare. Metoda de analiză ......................................... 35

1.3 Descrierea schemei de stratificare utilizate .................................................. 36

2. Prezentarea şi interpretarea datelor obţinute .................................................... 37

Capitolul 5

Problematica eleborării unui model ecologic pentru Clujul interbelic .................. 48

1. Modelul ecologic specific Clujului interbelic ....................................................... 48

2. Conturarea spaţială a oraşului Cluj în funcţie de modelul ecologic ................. 56

Concluzii ....................................................................................................................... 67

Bibliografie ................................................................................................................... 71

Anexe ............................................................................................................................. 74

4

INTRODUCERE Pentru cineva care îşi propune să se informeze cu privire la diferite aspecte ale

vieţii sociale contemporane, o serie de modalităţi îi sunt accesibile, de la posibilitatea

accesării a numeroase lucrări şi studii până la cercetarea propriu-zisă a terenului prin

mijloace proprii. Dar dacă ar dori să afle aceleaşi informaţii cu privire la perioade de

timp mai îndepărtate? În această situaţie posibilităţile sunt reduse la studiul de arhivă iar

accesul la informaţie poate fi limitat sau, chiar, inexistent.

În realizarea aceastei lucrări de licenţă m-am axat în special pe cărţile de istorie.

Menirea acestora a fost facilitarea bunei înţelegeri a celor mai importante evenimente

care au avut efecte vizibile în societatea românească de după Unire. Totuşi, pentru

elaborarea unui material complex sursele de date istorice nu au fost suficiente. A fost

nevoie de ceva mai mult. Aici intervine partea negativă: accesul la resurse a fost limitat

pe considerentul că m-am axat pe un singur oraş şi pe o perioadă dată, dar şi pentru că

nu au fost scrise prea multe lucrări legate de spaţiul românesc din perioada interbelică.

Cele mai multe dintre lucrările care fac referire la această perioadă pun accent doar pe

latura istorică şi nu şi pe interpretarea ansamblului de fenomene sociale care au avut loc

şi care au influenţat organizarea spaţială a unui oraş. Practic această constatare s-a aflat

la baza motivaţiei alegerii acestei teme. Curiozitatea istorică şi dorinţa de a afla mai

multe despre acest subiect a conturat astfel o lucrare care tratează o problemă de interes

social şi care a avut influenţe asupra societăţii post-moderne.

Datele istorice utilizate reprezintă fundamentul teoretic necesar în explicarea

unor tendinţe care au existat la nivelul oricărei societăţi. În vederea susţinerii acestei

idei am să fac referire la reuşita societăţii româneşti obţinută în anul 1918. Acesta a fost

un moment semnificativ pentru populaţia de origine română pe considerentul că au fost

unite cele patru regiuni care o perioadă îndelungată au fost despărţite una de alta.

Oricum ar fi luate în considerare împărţirile impuse de imperiile vest-europene

teritoriilor româneşti de-a lungul timpului au avut efecte vizibile asupra tendinţelor

demografice, politice, economice, culturale şi lingvistice ale diferitelor provincii, dar şi

asupra componenţei sociale şi a elitelor din aceste zone. Unirea din 1918 a însemnat atât

5

apariţia unui stat bine conturat, cât şi o dezvoltare segmentată a acestuia în funcţie de

regiuni.

Sublinierea elementelor caracteristice secolului trecut într-o zonă a

Transilvaniei, a fost posibilă prin realizarea unei cercetări bazată pe analiza secundară

de documente istorice şi prin prelucrarea datelor obţinute din aceste documente. De

asemenea, am considerat că o combinare cât de cât echilibrată a ceea ce înseamnă

perspectivă istorică, economică, politică şi culturală ar fi benefică pentru o mai bună

înţelegere a perioadei intebelice specifice Clujului din anul 1930, moment pe care se

focalizează şi studiul de caz. Astfel, lucrarea de faţă se axează pe o îmbinare între latura

tehnică reprezentată de baza de date obţinută din aceste documente – sursa principală

fiind almanahul- şi cea de sinteză care consider că este necesară pentru înţelegerea

traiectoriei societăţii româneşti.

Lucrarea de faţă este axată pe conceptele care facilitează conturarea peisajului

urban din oraşul Cluj. Acestea sunt: unităţile fizice reprezentate de aşezări de indivizi ce

împart acelaşi teritoriu (clădiri, edificii, etc.), vecinătăţile spaţiale între locuitorii (în

cazul de faţă cartiere) şi grupuri rezidenţiale sau grupuri socio-rezidenţiale caracterizate

sau nu printr-un pattern de distribuţie spaţială. Cam asta ar fi definirea formală a

conceptelor însă în text acestea sunt tratate în legătură cu tendinţele istorice şi

schimbările structurale apărute în perioada interbelică. Cu alte cuvinte accentul o să

cadă asupra modului în care diferitele tipuri de capital: fizic, relaţional, uman şi cultural,

ajung să influenţeze spaţiul.

În principiu conceptele şi informaţiile sustrase din toate domeniile de activitate

au menirea de a răspunde la întrebările: Cum sunt distribuiţi locuitorii în spaţiul social?

şi Care sunt criteriile în funcţie de care are loc această distribuţie? Răspunsurile la

aceste întrebări au menirea de a confirma sau infirma ipoteza de bază a lucrării:

modelele ecologice elaborate pentru societatea americană şi structura oraşelor

europene reprezintă o perspectivă analitică prin care putem citi atât dezvoltarea

teritorială, cât şi distribuţia spaţială a actorilor sociali în funcţie de ocupaţia

profesională din Cluj. Prin urmare, scopul meu este de a elabora şi defini un model al

spaţiului social citadin caracteristic unui oraş care în perioada interbelică se afla în

categoria celor mai mari şi dezvoltate oraşe din România - Cluj.

Modul în care a fost structurată lucrarea de faţă s-a aflat în strânsă legătură cu

rolul pe care conceptele şi informaţiile istorice le-au avut pentru fiecare secţiune în

6

parte. Astfel, am să accentuez două secţiuni importante care se completează una pe alta:

cea de teorie şi cea practică.

Partea teoretică este împărţită în trei mari secţiuni. Scopul meu a fost să

delimitez pe cât se poate de clar ideile între ele dar, în acelaşi timp, să le ofer un fir

logic care ar facilita înţelegerea părţii practice. Prima secţiune este dedicată introducerii

în fenomenul urban prin definirea conceptelor urban şi urbanizare, dar şi istoricului

urbanizării în Europa de Est şi Centrală şi a influenţelor pe care le-a avut asupra claselor

sociale din Europa. În continuarea acestei secţiuni este tratat modul în care spaţiul este

folosit de membrii unei societăţi, dar şi despre direcţia pe care societatea o promovează

într-o direcţie sau alta. Pentru a sublinia acest lucru am făcut referire la modelele

ecologice americane şi europene, care o să ghideze cititorul pe tot parcursul lucrării.

Ultima secţiune din acestă parte tratează cele mai importante schimbări de natură

istorică, politică şi economică în spaţiul românesc, evenimente care au stat la baza

adoptării unui model specific de utilizare a spaţiului social.

În partea practică pornim de la prezumţia teoretica cheie ecologică cum că

actorii spaţiului urban s-au aflat într-o luptă permanentă pentru redistribuirea poziţiilor

disponibile în spaţiul social, proces caracterizat prin invazie, competiţie, acomodare şi

succesiune. Aşa este şi în cazul unui oraş din România? Pentru a răspunde la această

întrebare am realizat pe baza datelor din Almanah distribuţia socio-spaţială a

locuitorilor din oraşul Cluj în funcţie de ocupaţii. Rezultatele obţinute au fost

interpretate atât cu ajutorul materialelor bibliografice, cât şi prin deducţii logice. În plus,

acestea au stat şi la baza conturării unui model ecologic propriu specific oraşului Cluj

din perioada interbelică - model comparat cu cele menţionate în partea de teorie - şi la

conturarea spaţială a oraşului în funcţie de modelul potrivit. Pentru a susţine anumite

presupoziţii au fost încadrate în text şi câteva hărţi relevante care atrag atenţia cititorului

asupra susţinerii unui anumit punct de vedere.

În principiu, lucrarea de faţă se doreşte a fi un studiu de explorare şi

sistematizare a aspectelor teoretice legată de o realitatea socială multifaţetată: oraşul

văzut ca şi spaţiu de locuit şi ca relaţie socială, care să permită elaborarea unui model

ecologic specific unui oraş din România. O extrapolare la societatea românească în

ansamblul ei nu se poate realiza deoarece ar fi o eroare. Tocmai din această cauză, sper

ca această lectură să stârnească atenţia cercetătorilor din domeniul sociologiei urbane (şi

nu numai) şi să aprofundeze această temă.

7

8

Capitolul 1 Introducere în fenomenul urban

1. Definirea urbanului şi a urbanizării

Într-o analiză a ceea ce înseamnă proces de urbanizare, nu se poate face

abstracţie de la semnificaţia vagă a noţiunii de urban, după cum rezultă şi din studiile de

specialitate pe care am să le menţionez în această secţiune a lucrării. Prin urmare, orice

analiză a fenomenului urban necesită o definire clară a noţiunilor cu care se lucrează şi

o delimitare riguroasă a graniţelor oraşelor. Interesul faţă de aceste aspecte este de a

identifica o posibilă unitate de observaţie deoarece rezultatele care se obţin sunt

dependente de modul în care oraşele sunt definite.

O definire complexă a urbanului este cea care face referire la toate aspectele care

pot influenţa un oraş. Adică, urbanul este un complex de aşezări relativ mari, cu

densitate a populaţiei apreciabilă, populaţie eterogenă, tipul de relaţie dintre indivizi

este secundară, rigidă şi formală, permite mobilitatea pe verticală şi orizontală a

indivizilor (stratificarea este mare), se găseşte la distanţă de mediul natural fiind astfel

un mediu în care predomină activităţile non-agricole. Presupunerea că oraşul face

imposibilă practicarea agriculturii s-a dovedit a fi parţială deoarece s-a descoperit că

există anumite localităţi (în câmpiile fluviilor asiatice) cu densitate mare şi care apar ca

oraşe ale agricultorilor. (Hawley, 1981, p.5-6)

Noţiunea de urban conţine şi alte caracteristici, însă Szelenyi (1996, p. 292, 293)

reuşeşte să stabilească trei aspecte importante ale acestui fenomen dar care diferă de la

societatea capitalistă la cea socialistă:

În primul rând, conceptul urban poate fi înţeles prin urbanizare, prin creşterea

numerică a populaţiei urbane sau ponderea populaţiei, prin stabilirea numărului minim

şi maxim de locuitori. Totuşi, entităţile definite ca urban nu sunt clar explicate,

categoria având conotaţii diferite atât de la o ţară la alta, cât şi de la o perioadă istorică

la alta. În multe ţări aşezările cu 2 000 – 3 000 de locuitori sunt considerate ca fiind

zone urbane, iar în altele, de exemplu în câteva din ţările est europene, nici o aşezare nu

este definită ca fiind urbană decât dacă şi-a câştigat statutul legal de oraş. Astfel, există

9

şi zone cu un efectiv de sub 10 000 de locuitori care sunt definite rurale1. După acestă

definirea a primului aspect legat de urbanizare se ajunge la concluzia că elementele

cheie sunt legate de modul în care indivizii sunt distribuiţi în spaţiul social.

În al doilea rând, nu toate aşezările mari seamănă cu ceea ce înseamnă urban.

Prin urmare, mărimea nu este un indicator suficient. Există sate mari ca suprafaţă cu

zeci de mii de locuitori şi oraşe mici cu câteva mii de locuitori. De asemenea, în aceste

spaţii contează calitatea relaţiilor sociale şi stilul lor de viaţă, aspecte care fac diferenţa

între mediile urbanizate şi neurbanizate. Autori clasici de sociologie urbană de la

Ferdinand Tönnies (1887 /1974) şi Georg Simmel (1902) la Louis Wirth (1938) au tratat

acest element al vieţii urbane prin definirea urbanismului în termeni de densitate şi

diversitate a interacţiunilor umane (şi a instituţiilor), prin înlocuirea comunităţii

tradiţionale cu societatea şi prin tendinţa de a fi definită ca şi zona creatoare, plina de

imaginaţie, dar şi marginală. Cuvintele cheie în acest caz sunt mărime, diversitate şi

heterogenitate.

În al treilea rând, abordarea ecologică susţine că formele urbane – modul în care

indivizii sau diferite instituţii sunt distribuite în spaţiul orăşenesc sau regional – se

schimbă într-un mod neliniar şi evoluţionar. Un exemplu clasic este modelul concentric

al lui Burgess (1925), care descria cum locaţiile celor săraci şi bogaţi, zonele industriale,

comerciale şi instituţiile se schimbă o dată cu creşterea oraşului. Burgess a iniţiat

modelul pentru un studiu empiric însă el s-a ghidat pe presupunerea că dacă toate

oraşele o să crească, o să producă aranjamente spaţiale similare de-a lungul timpului şi

formele urbane şi pattern-urile găsite în Chicago o să descrie oraşe diferite influenţate

de procesul de industrializare şi urbanizare. Un minus adus acestui model este pentru

pretenţia de universalitate. Dezvoltarea ulterioară a cercetării oraşelor a confirmat doar

parţial ipotezele avansate de acesta. O serie de oraşe s-au dezvoltat în conformitate cu

logica de mai sus însă altele nu. De exemplu, în studiul său, Burgess a observat că

structura spaţială de la Rio de Janeiro, Viena, Shanghai au apărut a fi diferite datorită

nivelului scăzut de dezvoltare industrială şi urbană, însă sociologul a preconizat că

timpul o să producă acelaşi aranjament spaţial. Cu toate că modelul lui Burgess a fost

respins de către geografi şi sociologi, logica analizei s-a dovedit adevărată. Acesta este 1 În Uganda sunt desemnate oraşe aşezările comerciale cu peste 100 de locuitori, în Danemarca şi Suedia (200 locuitori) se face menţiunea că pentru a fi numit oraş trebuie să existe o distanţă de sub 200 m între clădiri, 400 locuitori în Albania, 1000 în Canada, Australia, Panama, Irlanda, etc., 2 000 în Germania, Israel, Franţa, Cuba, etc., 10 000 în Portugalia, Spania, Italia, etc, 20 000 în Nigeria, 30 000 în Japonia, etc. Exemplele mai pot continua însă intenţia mea a fost să ofer doar câteva exemple pentu a sublinia varietatea definirii noţiunii de oraş sau de spaţiu urban.. (Abraham, 1991, p.123)

10

un alt motiv pentru care am apelat la utilizarea aceastei abordari a spaţiului urban în

următoarea parte a lucrării. Deoarece subliniază măsura în care nivelul de dezvoltare a

unui oraş determină un model de distribuţie a categoriilor ocupaţionale, reprezintă şi un

fundament teoretic important pentru secţiunea părţii practice.

În aceeaşi lucrare, Szelenyi (1996, p. 293) afirmă că în ceea ce priveşte

abordarea istorică, mai exact cea marxistă sau weberiană, aceasta „provoacă” ecologia

evoluţionistă. Adică, presupune că diverse forme de dezvoltare urbană sunt posibile. Un

astfel de exemplu este cel reprezentat de modelul oraşelor europene sau latin europene

care o să rămână diferite comparativ cu cele ale Americii de nord, din motive culturale,

instituţionale sau conjuncturale.

Din cele relatate mai sus, se constată că urban de cele mai multe ori apare ca

sinonim cu oraş. Totuşi, în unele ţări urbanul cuprinde şi suburbiile (Elveţia,

Zimbabwe). În altele, indirect, prin includerea suburbiilor în administraţia oraşelor

(China, SUA). Statisticile oficiale disponibile pentru cele mai multe ţări se referă la una

dintre următoarele tipuri de organizare urbană: oraş, zona metropolitană şi aglomeraţie

urbană2. “Când se vorbeşte despre un oraş pentru a reprezenta o aglomerare, mărimea

acesteia este în general subestimată. Aglomerarea este definită ca zonă cu concentrare

a populaţiei care include un oraş central şi localităţile urbanizate. Termenii de

aglomerare şi zonă metropolitană sunt utilizaţi interşanjabil. O mare aglomerare poate

cuprinde câteva oraşe sau comune”. (Abraham, 1991, p.124 – 125)

În ceea ce priveşte urbanizarea, aceasta este definită în funcţie de accepţiunea

care se acordă noţiunii de urban. Totuşi, fiindca este vorba despre un proces, un

fenomen complex, delimitarea ei nu se poate opri la graniţele spaţiale şi sociale ale

urbanului, ci trebuie abordată amănunţit pentru a cuprinde cât mai multe elemente

definitorii.

Teorii şi abordări pe această temă sunt numeroase, unele dintre ele fiind chiar

divergente, şi subliniază diversitatea aflată la baza procesului de urbanizare. De

asemenea, se pune accent şi pe contextul cultural, experienţa istorică, ideologie, valori,

obiectivele planificării teritoriale şi sociale, aspecte care conduc spre variante diferite

ale dezvoltării sociale şi economice. Totuşi, dintre multitudinea de abordări, am ales să

menţionez trei metode de definire a urbanizării, metode pe care le-am considerat

ilustrative şi relevante pentru studiul de faţă. 2 În comparaţie cu aglomerarea zona metropolitană este desemnată ca unitate administrativă, acoperind uneori şi anumite zone rurale.

11

O primă definiţie este cea dată de întemeietorul neo-ecologiei urbane, A.

Hawley. Pentru autor, urbanizarea este “un proces de creştere de la unităţi teritoriale

simple, foarte localizate, la sisteme teritoriale complexe şi extinse şi o organizare

dinspre centru spre periferie, proces întâlnit în toate tipurile de societăţi. (Hawley,

1981, p.7, 14)

A doua definiţie la care m-am oprit, este adusă de către sociologii de orientare

marxistă. Potrivit acestora, urbanizarea este înţeleasă în termeni economici, prin

intermediul producerii sociale a formelor spaţiale, prin modul specific de articulare a

elementelor structurii spaţiale: producţia (ansamblul relaţiilor spaţiale derivate din

procesul de reproducere a forţei de muncă), consumul (relaţii spaţiale derivate din

reproducerea forţei de muncă), schimbul (realizează relaţia spaţială a primelor doua),

coordonarea (planificarea), simbolul (metodă de exprimare a specificităţii ideologice).

(Castells apud. Abraham, 1991, p. 138)

H. Gold defineşte urbanizarea un proces continuu de schimbare socială. Schema

logică a gândirii sale se axează pe modelul următor: cum primele oraşe încep să se

extindă şi să se dezvolte în zonele rurale, populaţia rurală tinde să migreze spre oraşe,

motiv pentru care localităţile de tip urban încep să crească, forma şi structura lor

devenind tot mai complexă şi diferită. Toate schimbările de până la acest stadiu au

influenţat modelele de comportament a populaţiei imigrate creându-se astfel un model

specific zonelor urbane. Într-o sens restrâns, urbanizarea transformă natura întregii

societăţi prin modernizare, mobilitate, politică, economie, etc. (Gold, 1982, p. 8)

Concluzia este că o definire clară a noţiunii de urbanizare nu există. Cea mai bună

variantă este o îmbinare a tuturor definiţiilor elaborate de marii urbanişti prin stabilirea

conceptelor esenţiale şi caracteristice acestui proces. De asemenea, se mai subliniază

faptul că, cele trei definiţii ale urbanizării se axează, în principal, pe trei mari

dimensiuni: organizarea spaţială în funcţie de activităţile economice, modernizare şi

concentrare geografică a populaţiei, fiecare caracteristică avându-şi propria abordare.

Acesta este motivul pentru care sunt necesare mai multe abordări referitoare la

semnificaţia conceptelor urban şi urbanizare. Numai astfel pot fi comparate sistemele

urbane ale diferitelor ţări şi evidenţia ce este comun în dezvoltarea lor şi care sunt

atributele unicităţii fiecărei componente în parte.

12

2. Urbanizarea în Europa Centrală şi de Est

Punctul de pornire al acestei secţiuni este reprezentat de semnul de întrebare care

este ridicat atunci când se vorbeşte despre existenţa unui posibil pattern de urbanizare în

spaţiile corespunzătoare Europei Centrale şi de Est. Acest aspect este important

deoarece prin extrapolare se poate face referire şi la teritoriul României.

Din punct de vedere teoretic s-a ajuns la concluzia că abordările urbanizării pot

fi clasificate în două mari categorii: cea a teoriilor convergente şi cea a teoriilor

divergente. Conform teoriilor convergente există un pattern de urbanizare independent

de diferitele stadii ale urbanizării. Din această perspectivă, procesul de urbanizare este

unic, are stadii determinate şi evoluţia urbanizării va urma peste tot acelaşi model

general şi, cât de cât, asemănător evoluţiei sociale: de la societăţi agrare → societăţi

industriale → societăţi postindustriale. (Lenski, 1996, p. 149-156)

Abordarea pe care o propune Lenski este axată pe modelul ecologic-evoluţionist

şi cuprinde trei factori modelatori ai vieţii indivizilor. Primul factor face referire la

moştenirea genetică a speciei care este împărţită de toţi membrii unei societăţi şi este

responsabilă pentru cele mai multe dintre caracteristicile comune tuturor societăţilor (de

exemplu utilizarea unei limbi, codurile morale, diviziunea muncii sociale pe baza

vârstei şi a sexului). Al doilea factor, are legătură cu mediul bio-fizic cu care societatea

trebuie să se acomodeze deoarece mediul este responsabil pentru schimbările care au

avut şi o să aibă loc. Ultimul factor este conectat la semnificaţia noţiunii de tehnologie

pe care o societate o posedă pentru a satisface nevoile şi expectanţele actorilor sociali.

(Lenski, 1996, p.149-151)

În sens larg, abordarea corespunde teoriei convergenţei deoarece membrii

societăţii se orientează spre un scop comun (aflat în pas cu dezvoltările corespunzătoare

unei perioadei istorice), chiar dacă, de la un anumit nivel, apar o serie de elemente care

îi diferenţiază. Până şi teoriile modernizării demonstrează în esenţă acelaşi lucru,

respectiv că schimbarea apare prin trecerea de la societăţile tradiţionale la cele moderne,

în ciuda fenomenului de rezistenţă din partea membrilor societăţii la modernizare; este

vorba despre teama legată de ce poate să aducă acel nou necesar într-o lume aflată în

continuă schimbare.

Pe cealaltă parte a monedei se află teoria divergentă a urbanizării. Promotorii

acestei teorii au pus accent pe marea diversitate existentă în procesul de evoluţie urbană,

din punct de vedere cultural, istoric, politic şi social. Toate aceste aspecte au un singur

scop: creşterea diversităţii economice şi sociale, determinând construirea de noi modele.

13

În viaţa reală, nici una dintre aceste perspective teoretice nu aduc o explicaţie

logică a ceea ce înseamnă proces de urbanizare. Pentru conturarea uneia este nevoie de

compararea sistemelor urbane la nivelul diferitelor ţări cu scopul de a evidenţia ce este

comun în dezvoltarea lor şi pentru a depista unicitatea fiecărei componente în parte3.

Pentru o încadrare mai largă a procesului de urbanizare în Cluj (oraşul la care

am să fac referire în capitolele următoare), am dorit să subliniez şi să analizez pe scurt

urbanizarea în Europa Centrală şi de Est, în vedere identificării unui pattern de evoluţie

şi dezvoltare a spaţiului. Pentru aceasta am să exemplific câţiva factori care explică

acest proces în urma comparării cu urbanizarea din Occident sau din “Lumea a treia”

(D. Abraham, 1991, p. 50-54):

În ciuda faptului că din punct de vedere cultural şi al modului de viaţă ţările din

Europa Centrală şi de Est urmau modelul occidental, dezvoltarea economică a fost

redusă până după al- II- lea Război Mondial. Dar urbanizarea era în strânsă legătură cu

procesul de industrializare început în Anglia. Problema a fost că pe măsură ce acest

fenomen se îndepărta de zona de la care a pornit, adică, pe măsură ce înainta spre sud şi

spre est îşi pierdea din intensitate. În aceste zone predomina rezistenţa unor societăţi

predominant agrare, cu o situaţie economică scăzută, fapt care a îngreunat

industrializarea şi urbanizarea4. Timp îndelungat în Europa Centrală şi de Est accentul a

căzut pe dezvoltarea oraşelor medii şi mari, pe infrastructură (căi de transport, servicii,

facilităţi culturale şi sociale etc), pe construcţii de noi clădiri de locuit. Partea negativă a

acestui ultim proces este legată de confortul locuinţelor.

Schimbările sociale şi demografice au jucat un rol important în procesul de

urbanizare din Europa Centrală şi de Est şi ea a fost tratat în literatură în legătură cu

exodul rural şi cu navetismul. O consecinţă importantă a acestei reacţii din partea

indivizilor a fost datorat cererii de forţă de muncă în zonele urbanizate. Acest fenomen

de migraţie a avut efecte vizibile asupra creşterii natalităţii în mediul urban, a nivelului

educaţional, a experienţei profesionale şi a condiţiilor de viaţă, etc. Navetismul din rural

spre urban a luat amploare în perioada procesului de urbanizare a ţărilor din Europa

Centrală şi de Est din lipsa locuinţelor în oraşe pentru familiile navetiştilor şi a dorinţei

3 Reprezentanţii celor două teze pentru Europa de Est sunt Enyendi (teoria convergentei) şi Szelenyi I. (teoria divergentei). 4 M. Manoilescu (apud. D. Abraham, 1991, p. 50) a susţinut că productivitatea muncii în ţările predominant agrare, pe durata celor două războaie mondiale, era mai scăzută decât în est, de patru ori mai mică în România decât în Franţa şi de 12 ori mai redusă în Rusia decât în Anglia. Acest lucru denotă un dezechilibru între modul/stilul de creştere a populaţiei şi lipsa de capital

14

acestor indivizi de a-şi menţine vechile case pentru siguranţa vieţii lor. Acest lucru a

confirmat ceea ce Szelenyi a numit underurbanization5. Conceptul simbolizează faptul

că sub un pattern al industrializării şi al urbanizării, creşterea numerică a populaţiei şi a

infrastructurii oraşului din ţările socialiste se află sub nivelul creşterii locurilor de

muncă din sectorul industrial şi terţiar. (Szelenyi, 1996, p. 295) Această orientare a

condus spre proliferarea navetismului rural-urban pentru o parte importantă a clasei

muncitoare mai puţin calificată care au constituit o cale de tranziţie de la ţărănime la

muncitori.

Ultimul factor este legat de rolul statului în procesul dezvoltării urbane şi

stratificării socio-rezidenţiale deoarece în Europa Centrală şi de Est pământul şi

principalele mijloace de producţie erau reglementate de către stat. În ceea ce priveşte

procesul de realizare a spaţiului urban, societatea se afla sub dominaţia statului, lucru

care nu i-a permis să exercite un rol hotărâtor în modelarea spaţiului urban. Studiile de

specialitate evidenţiază că relaţiile dintre capital (economic-politic-social), stat şi

societate civilă au cunoscut diferenţe în funcţie de modul de evoluţie a societăţii civile. Libertatea limitată de alegere a locului de muncă şi a rezidenţei, datorat lipsei de

oportunităţi urbane şi a statut-ului economic scăzut, a dus ca indivizii afectaţi să fie

nevoiţi să locuiască în ansambluri de locuinţe cu confort scăzut şi uniforme. În ciuda

acestui fapt, influenţe semnificative sunt reflectate asupra diversificării status-ului

social, mobilitatea socială afectând mai mult ţările cu infrastructură urbană puţin

dezvoltată. (Ladanyi apud. Abraham, 1991, p.55) Toate acestea sunt aspecte importante

şi relevante pentru studiul de faţă şi vor fi folosite ca instrumente teoretice mai incolo.

Pentru a detecta evoluţia problema trebuie privită şi din perspectivă. De

exemplu, datorită faptului că în România nu a fost realizat un recensământ general la

1920, o serie de aspecte o să rămână nelămurite din punct de vedere demografic,

economic, cultural, etc. În acest caz, este nevoie de o analiză detaliată a ultimului

recensământ şi a primului de după pauză (în cazul de faţă este vorba despre

Recensământul din 1930).

5 Folosind ca punct de pornire Ungaria, I. Szelenyi, prin compararea ritmului de creştere ale locurilor de muncă în sectorul industrial din mediul urban cu creşterea permanentă a rezidenţilor din urban, a concluzionat că procesul de industrializare socialist din Ungaria, şi probabil şi în alte ţări socialiste din Europa de Est, au urmat un model diferit de cel ale ţărilor capitaliste din vest în procesul industrializării extensive. În perioada socialistă, ritmul de creştere a locurilor de muncă din sectorul industrial a crescut mult mai repede decât ritmul de creştere permanent a populaţiei urbane. Astfel, aceste ţări au devenit underurbanized (urbanizare parţială), proces opus hiperurbanizării sau supraurbanizării. (Szelenyi, 1996, 294)

15

Drept concluzie a studiilor parcurse pentru această secţiune, aş spune că procesul

de urbanizare văzut ca şi concentrare urbană a populaţiei este similar cu procesul prin

care au trecut ţările occidentale dezvoltate în etapa de început a urbanizării lor moderne.

Minusul avut de ţările europene a fost planificarea centrală a dezvoltării urbane care a

pus accent pe oraşele mari, neglijând satele şi oraşele mici, şi industrializarea excesivă.

Aceste intervenţii în politica internă a statului nu a îmbunătăţit calitatea vieţii,

categoriile defavorizate fiind în special cele cu un statul social scăzut.

3. Influenţa urbană exercitată asupra claselor sociale din Europa

Se poate spune că, în perioada societăţilor moderne, când vorbim despre indivizi

ne referim la clase sociale sau straturi sociale care, comparativ cu semnificaţia stărilor,

sunt clase mai mari şi sunt grupuri sociale care permit trecere dintr-o clasa socială în

alta. De asemenea, se poate vorbi de o mobilitate verticală şi orizontală a indivizilor

care poate fi atât ascendentă, cât şi descendentă. Totuşi, trebuie specificat că societatea

capitalistă este generatoare de inegalităţi şi nu de egalităţi. Diferenţa semnificativă în

acest context fiind că acest tip de societate oferă doar şansa de a accede la o categorie

socială. Posibilitatea reuşitei sau a nereuşitei este dependentă doar de individ, de

capitalul cultural şi de poziţiile de putere pe care le deţine (statut social atribuit prin

moştenire).

Există două perioade istorice importante care au adus schimbări importante la

nivelul societăţii. În primul rând, este vorba despre secolul al -XIX- lea, despre care

Marx vorbeşte utilizând conceptele de luptă de clasă, clase sociale polarizate :

proletariat şi burghezie, antagonisme de clasă, perioadă caracterizată prin inegalitate

socială. În al doilea rând, este vorba de secolul XX. Despre această perioadă Dahrendorf

(1993, p. 50) afirmă că este un secol al mobilităţii sociale ascendente a clasei

muncitoare. În structura socială a societăţii industriale a crescut ponderea numerică şi

importanţa clasei de mijloc. Acest lucru elimină valabilitatea modelului bipolar şi se

constată stratificarea indivizilor în trei clase mari: sus, mijloc şi jos.

Societatea modernă industrială este caracterizată şi printr-o diversificare socio-

profesională care necesită competenţe şi abilităţi specifice şi care permit individului să

acceadă la diferite profesii. Un individ poate să urmeze câte specializări vrea însă, în

funcţie de importanţa pe care acele ocupaţii le au în societate, poate să facă parte dintr-

un grup sau altul. În acest caz, se pune problema dacă acel individ poate să facă parte

16

concomitent din mai multe straturi sau clase sociale, ceea ce complică înţelegerea

structurii sociale. (Roth, 2002, p. 24)

Societatea modernă este una a inovaţiei şi a individualismului, dar şi imagine

contrastantă a societăţii tradiţionale. Această inovaţie poate fi înţeleasă şi prin

intermediul noţiunii de urbanizare, de modernizare a unui spaţiu social într-un context

dat. De asemenea, fenomenul de urbanizare existent la nivelul oricărei societăţi are

influenţe vizibile şi asupra structurii claselor sociale. Din această cauză se simte nevoia

de a sublinia necesitatea unei contextualizări continue a analizei claselor pentru a o

aduce cât mai aproape de cadrul socio–economic şi cultural al sistemelor de stratificare.

Încercările de a contura scheme de stratificare în absenţa considerării specificităţii

factorilor ce structurează o societate dată într-o perioadă definită împiedică încercarea

de interpretare a claselor sociale ca realitate. Un exemplu este tocmai problematica

cercetărilor unor ocupaţii profesionale şi încadrarea lor într-o clasă (metodă la care am

făcut apel în lucrarea de faţă). Dificultăţile majore întâlnite în acest caz provin tocmai

din necesitatea unei modelări continue pe baza setului de factori economici, politici,

sociali şi culturali, care se manifestă într-o manieră diferită în timp şi spaţiu.

Pentru o mai bună exemplificare, în această secţiune a lucrării facem apel la

lucrarea lui Jurgen Kocka, The Middle Classes in Europe. Această lucrare vine întocmai

să surprindă aceste diferenţe dintre realităţile istorice aflate sub semnul conceptului de

middle class. Alegerea acestui concept a fost realizată pe considerentul că reprezintă

clasa socială care permite o mobilitate ascendentă şi descendentă a actorilor sociali, şi,

în plus, este clasa din care sunt recrutate noile elite politice, economice şi culturale care

ajung să domine într-o anumită perioadă istorică.

Conceptul de clasă de mijloc a avut conotaţii care variau în funcţie de societate,

de perioada istorică şi acoperă segmente ocupaţionale diverse, împărţite în:

Wirtschaftburgertum (burghezia economică) care cuprinde negustori, bancheri,

capitalişti, antreprenori, manageri şi rentieri şi Bildungsburgertum (burghezia culturală)

care înseamnă medici, avocaţi, preoţi, oameni de ştiinţă, profesori universitari şi de liceu

sau personal administrativ. Perspectiva istorică a acestei clase sociale subliniază faptul

că în Europa, artizanii, negustorii cu amănuntul sau proprietarii de hanuri reprezentau de

fapt burghezii urbani din epoca modernă însă, pe la mijlocul secolului XIX, aceste

ocupaţii împreună cu salariaţii non-manuali angajaţi în sectorul public şi privat, au

constituit mica burghezie (Kleinbiirgertum sau petite bourgeoisie). Se poate astfel

observa tendinţa de deplasare a actorilor sociali spre zona de „periferie” a stratului

17

social, ocupând poziţii cu un prestigiu social ridicat. Această modificare în structura

ocupaţională are efecte vizibile asupra adevăratei clase de mijloc care nu mai poate fi

văzută ca un grup de status (Stand), pentru că nu se mai bucura de privilegii legale.

Burghezia economică devine o clasă importantă o dată cu dezvoltarea capitalismului,

dominând o anumită zonă din spaţiul social. În aceeaşi perioadă se pune mare accent şi

pe aparatul birocratic al statului modern care devine tot mai puternic. Nevoia de

calificare creşte iar burgheziei culturală beneficiază de o putere aparte rezultată în urma

existenţei unor abilităţi specifice6.

Kocka (1995, p.785) indică două teorii pentru a explica caracteristicile

definitorii ale clasei de mijloc:

Teoria relaţională care are în vedere explicarea unităţii clasei de mijloc pe baza

distanţei sociale. Până în secolul XX, burghezia a fost centrată constant pe un oponent:

aristocraţia şi monarhia absolutistă, clasa muncitoare şi mica burghezie. În această

perioadă identitatea clasei de mijloc este întărită atât de distanţa socială pe care aceştia o

stabilesc între ei şi clasele inferioare, cât şi de diminuarea evidentă a puterii

aristocraţiei.

Teoria culturală văzută ca dezvoltare a unei culturi de clasă, element de

diferenţiere între clasele sociale, care să reflecte strategiile pe care constrângerile

structurale specifice şi resursele financiare le permiteau în diferite epoci. Ceea ce în

literatură a ajuns să fie cunoscut ca ethosul clasei de mijloc înseamnă centrarea pe un set

de valori precum educaţia, munca, realizarea individuală, viziunea unei lumi moderne,

raţionale şi a unei societăţi civile puternice, control al emoţiilor, recunoaştere socială şi

influenţă. În mijlocul acestei culturi se găseşte familia tradiţională, dominată de

conservatorism şi de caracterul puternic urban al clasei de mijloc.

Aspectele punctate de Kocka în lucrarea sa unifică stilul de viaţă al clasei de

mijloc a secolului al XIX-lea. Contextul industrializării, al relaţiilor de piaţă în

condiţiile formării şi întăririi statelor naţionale devine suficient de coerent la sfârşitul

secolului pentru a permite apropierea între clasa socială şi grupul de status. Totuşi, cert

este că modelul de evoluţie a clasei de mijloc prezentat nu este valabil pentru toate

societăţile europene. Kocka subliniază că se poate vorbi atât despre diferenţe temporale

6 Industrializarea, formarea statelor naţionale, urbanizarea, dar şi principiul meritocratic, reprezintă sursele care au stat la baza expansiunii clasei de mijloc şi care au determinat ca în 1914 această clasă să fie atât o putere socială, cât şi o clasă cu graniţe foarte puternice.

18

cât şi despre diferenţe regionale şi naţionale în compoziţia şi în modul de formare al

clasei de mijloc.

În ţările avansate, cu mare putere economică, precum Anglia şi parţial Franţa,

negustorii, bancherii, rentierii şi apoi antreprenorii manufacturieri şi managerii

industriali au constituit nucleul clasei de mijloc între jumătatea secolului al XVIII –lea

şi jumătatea secolului XX. Intelectualii erau, încă, subordonaţi nobilimii sau marii

burghezii însă numărul şi importanţa acestora creşte spre finele secolului al XIX-lea, o

dată cu expansiunea sistemului de învăţământ secundar şi cu cel universitar. Educaţia

devine una dintre principalele bariere între clasa de mijloc şi ceilalţi. Important este

faptul că legăturile dintre burghezia culturală şi cea economică erau frecvente şi lipsite

de bariere sociale, acestea putând fi deja considerate segmente ale aceleiaşi clase7.

Pentru ţările central europene ca Austria sau Germania, o parte din nobili şi-au

menţinut privilegiile până după Primul Război. În plus, existenţa unei economii de tip

feudal cu reformele de sorginte iluministă ale monarhiilor absolutiste au condus la o

situaţie în care puterea şi stima de sine descria cel mai bine burghezia culturală decât

burghezia economică. Pattern-urile de mobilitate erau modelate de contactele frecvente

dintre burghezie şi aristocraţie (în special prin căsătorie şi prin similaritatea nivelului de

educaţie) şi de barierele de mobilitate existente pentru cei din clasa muncitoare. Şcoala

s-a dovedit a fi încă din secolul al XIX-lea o forţă care poate împiedica accesul la

anumite ocupaţii profesionale a actorilor sociale din clasa muncitoare şi un mijloc de

mobilitate şi reproducere a poziţiilor sociale privilegiate. Înspre sfârşitul secolului al

XIX-lea burghezia culturală şi cea economică au contacte din ce în ce mai frecvente şi

încep să se manifeste tot mai mult ca o clasă socială cu identitate unică.

Pentru ţările din Europa de Est, zona de interes pentru lucrarea de faţă, situaţia a

fost diferită. Liniile de diviziune dintre cele burghezia culturală şi cea economică au

rămas puternice. Procesul de urbanizare şi modernizare întârziat, înapoierea economică

relativă a acestor regiuni a corespuns unei clase de mijloc antreprenoriale slabe.

Singurele investiţii din perioada respectivă (secolele XVIII – XIX) au fost realizate de

către întreprinzători şi de investitori de origine străină, economia tradiţonală

(preponderent agrară) a lăsat puţin loc dezvoltării antreprenoriatului. În ceea ce priveşte

burghezia culturală, se poate spune că s-a format târziu. Totuşi, a existat o mică

7 Expansiunea importanţei sistemului educaţional, emergenţa statelor naţionale, creşterea importanţei a aparatului birocratic sunt în strânsă legătură cu importanţa pe care o câştigă burghezia culturală în secolul al XIX- lea.

19

burghezie culturală (Bildungs-Kleinburgertum) care era în legătură cu gradul scăzut de

autonomie al administraţiilor naţionale şi de nobilimea locală, principala purtătoare a

naţionalismului statelor est europene. Contactele acesteia cu segmentul antreprenorial

erau minime, această diviziune fiind rezultatul intereselor nu numai diferite ci, în

anumite cazuri, chiar divergente.

După o viziune de ansamblu a acestor modele de evoluţie a clasei de mijloc, este

evidentă existenţa unor variaţii între ţări diferite. Pentru cazul Ţărilor Române şi a

Transilvaniei (devenită mai târziu România) modelul Europei de Est este cel mai

potrivit deoarece surprinde câteva aspecte importante legate de evoluţia clasei de mijloc

şi posibilele efecte pe care le-ar avea asupra celorlalte clase sociale şi ocupaţionale.

Chirot şi Hitchins consideră că în Ţările Române, formarea clasei mijlocii a

reprezentat, de fapt, un proces de transformare a unei părţi a boierimii care şi-a asumat

un rol antreprenorial (angajarea în comerţ, investiţii în industrie). Numărul celor

implicaţi în activităţi comerciale creşte în secolul al XIX –lea. Hitchins (apud. Caţârnă,

2001, p. 321) propune următoarea configuraţie a sistemului urban de stratificare:

„Burghezia - alcătuită din vechii boieri care preiau o parte a ocupaţiilor în comerţ şi a

investiţiilor în industrie, precum şi din elita nenobiliară a oraşelor; Marii negustori -

care se ocupau cu comerţul cu ridicata, arendarea vămilor şi a minelor, etc;

Profesiunile liberale – strat social alcătuit din avocaţi, medici, învăţători, funcţionari,

contabili, mici afacerişti; deşi restrâns numeric la început el s-a extins odată cu

creşterea producţiei şi au intrat în rândul clasei mijlocii; Sărăcimea - formată din

muncitori calificaţi (calfe şi ucenici), muncitori zilieri sau ocazionali veniţi de la ţară,

slugile de casă.” Minusul aceastei scheme constă în lipsa criteriilor care fac din anumite

segmente ocupaţionale o clasă clar definită. În plus, împărţirea ocupaţională prezentată

poate să aparţină oricărui context istoric iar burghezia românească nu poate fi

identificată în absenţa elementelor definitorii precum industrializarea sau urbanizarea, în

contextul dezvoltării pieţei capitaliste, a economiei şi a capitalului intern.

În perioada interbelică situaţia clasei de mijloc din România începe să prindă

contur. Mai exact, deja se poate vorbi despre apariţia unei intelectualităţi naţionale

puternice şi de burghezia economică8. Cu toate acestea nu s-a ajuns niciodată la un

segment economic naţional puternic al clasei de mijloc.

8 Datorită faptului că burghezia economică autohtonă figurează ca fiind încă slab dezvoltată capitalul dominant este cel străin.

20

Cert este că noţiunea de clasă de mijloc nu acoperă aceeaşi realitate ca în cazul

ţărilor occidentale9 însă însemnătatea sa variază în funcţie de timp şi spaţiu şi are

influenţe vizibile asupra fenomenului de modernizare din ţara respectivă. Este vorba

despre un proces de reproducere şi organizare a forţei de muncă prin articularea

principalelor elemente ale structurii sociale, principalele sfere fiind legate de locuinţă,

sănătate, cultură şi transporturi. (Castells apud. Abraham, 1991, p. 135)

9 Pentru Jurgen Kocka – autorul la care am facut referire în această secţiune – în România nu se poate vorbi despre burghezie ca despre o clasă coerentă şi unitară până la al- II- lea Război Mondial. Pe de altă parte poziţia unor contemporani români precum Larionescu, M., Mărgineanu, I., şi Neagu, G. (2006) subliniază rolul mediului rural în procesul definirii claselor sociale: „utilizarea relaţiilor tradiţionale de dijmă şi clacă ca resurse fundamentale pentru construcţia noului regim capitalist”.

21

Capitolul 2 Preocupările şi perspectivele ecologiei urbane

în procesul de urbanizare

Structura claselor despre care am vorbit în capitolul anterior se află în strânsă

legătură atât cu modul în care este folosit spaţiul de către membrii unei societăţi, cât şi

cu scopul/ direcţia pe care societatea o promovează într-o anumită perioadă istorică.

Cert este că nu toate clasele sociale au acces la acelaşi teritoriu. Delimitarea dintre ele

este foarte clară şi se axează pe punctele de interes specifice fiecărei ocupaţii

profesionale în parte. Prin urmare, unele sunt folosite pentru industrie iar altele pentru

locuit sau pentru delectare (cum sunt spaţiile libere, verzi). Cu toate că, în esenţă,

fiecare oraş este unic, s-au constatat similarităţi în pattern-ul de utilizare a teritoriului, a

structurii interne (exemplu: birourile se găsesc mai des în centrul oraşului) care sunt în

legătură cu forma şi funcţionalitatea oraşului.

Modelul explicativ evidenţiat de ecologia umană se bazează pe relaţiile dintre

mediul fizic al oraşului şi comportamentul uman înţeles în mod biologic. În plus,

ecologia umană nu analizează procese şi fenomene ecologice propriu-zise ci mai

degrabă procesele sociale ca şi rezultat al adaptării omului la mediul său (determinat de

factori biotici sau de factori culturali). Este vorba despre comunitatea urbană văzută ca

şi un ecosistem care cuprinde interrelaţiile dintre: populaţie, mediu, tehnologie şi

organizare socială. (McKenzie apud. Alexandrescu, 2003, p.85)

Primele încercări de înţelegere şi studiere a comunităţilor urbane au fost

realizate de sociologii clasici de origine germană. Printre aceştia se numără Max Weber,

Karl Marx, Oswald Spengler, F. Tőnnies, Geoge Simmel. Abordările acestor cercetători

oferă o definire a oraşului prin motivaţia social-economică (Weber), prin dezvoltarea

civilizaţiei (Spengler), prin modul de producţie de tip capitalist (Marx), prin relaţiile

impersonale generatoare de conflicte şi izolare (Tőnnies), precum şi prin evidenţierea

rolului şi aspectelor psiho-sociale asupra trăsăturilor de personalitate şi a complexităţii

vieţii urbane (Simmel).

O a doua încercare de explicare a comunităţii urbane a fost realizată de Şcoala

de la Chicago. Fluxul informaţional adus în aria ecologiei urbane a fost necesar şi

benefic pentru definirea unui model de distribuţie spaţială în mediul urban însă fiecare

22

model îşi are atât punctele forte cât şi punctele slabe. De exemplu modelul cercurilor

concentrice, caracterizat printr-un mod particular de utilizare a terenului, de anumiţi

oameni şi stiluri de viaţă distincte, a stat la baza multor abordări din cauza faptului că s-

a cerut a fi un model îmbunătăţit. Astfel, Homer Hoyt (1939) a elaborat modelul

sectorial, potrivit căruia oraşul este constituit din sectoare şi nu din cercuri concentrice,

iar Harris şi Ullman (1945) au construit modelul nucleelor multiple axat pe un oraş mare

care are în componenţă mai mulţi centrii independenţi.

Am să mă opresc asupra acestor orientări sociologice despre oraş pentru a

descrie trei modele de distribuţie spaţială a tuturor categoriilor ocupaţionale întâlnite

într-o societate cu scopul de a urmări dacă şi în ce măsură aceste modele occidentale se

regăsesc în structura unui oraş din România interbelică10.

1. Modelul concentric al lui E. W. Burgess (1924)

În anul 1920, Burgess şi colaboratorii săi au propus studierea procesului de

extindere urbană ca proces ecologic de adaptare la mediu elaborând un model

concentric bazat pe o cercetare realizată în Chicago şi adaptând situaţiei conceptele de

invazie, competiţie şi dominare, utilizate în ecologia plantelor şi a animalelor.

(Alexandrescu, 2003, p.85-87) Această idee s-a axat pe presupoziţia că într-un oraş

oamenii concurează pentru spaţiile limitate şi doar cei cu o situaţie financiară bună

câştigă cele mai bune locaţii pentru casele sau birourile lor, acţiune care vine în

detrimentul clasei muncitoare.

Potrivit teoriei lui Burgess (1925, p. 50) oraşele se dezvoltă radial, în cinci

cercuri concentrice care pleacă de la centru, fiecare cerc conducând spre o zonă cu

funcţie diferită (în termeni de vârstă şi caracter) după structura care urmează:

- nucleul urban central (CBD – central business district) este zona care pune

mare accent pe aspectele sociale, culturale şi comerciale fiind astfel dominată de

magazine, birouri, cinematografe, teatre, hotele. Indivizii care deţin amplasamente în

această zonă îşi permit să plătească valoarea ridicată a proprietăţilor şi a chiriilor

existente pe piaţă. De asemenea, se mai poate spune şi că această zonă este precum

expresia Toate drumurile duc spre Roma, adică este vorba despre cea mai accesibilă

parte a oraşului deoarece toate mijloacele de transport încep şi se termină aici. 10 Unul dintre cele mai importante studii de ecologie („The City”) a fost publicat între cele două războaie mondiale iar cele mai importante personalităţi care s-au remarcat în perioada respectivă au fost Robert Park, Roderick MacKenzie, Ernest Burgess, Louis Wirth.

23

- zona de tranziţie (zone in transition) înconjoară CBD-ul şi înglobează centre

de industrii uşoare şi de afaceri. Această zonă este caracterizată de existenţa unor

fabrici, unităţi de producţie, locuinţe de o calitate mai puţin bună, colonii industriale

care ofereau adăpost muncitorilor şi familiilor lor şi case mai vechi transformate în

scopuri comerciale.

- zona ocupată de muncitorii industriali (zone of working class houses) a reuşit

să scape din zona de tranziţie aflată în deteriorare şi adăposteşte categoria socială care

nu îşi permite să se îndepărteze prea tare de zona de tranziţie, de locul de muncă,

costurile asociate mijloacelor de transport în comun fiind ridicate.

- zona rezidenţială (residential zone of middle class) este spaţiul locuit de

categoriile cu un status social mai ridicat decât cei din zona ocupată. Este vorba despre

clasa de mijloc sus reprezentată de tehnicieni, ingineri, manageri până la un anumit

nivel care locuiesc în clădiri unifamiliale. Totuşi, şi în această zonă există locuri de

muncă în industria uşoară însă poziţionate pe la marginea zonei.

- zona navetiştilor (commuters zone) se află la o distanţă de 30-60 minute de

nucleul central de afaceri. În această zonă există atât suburbii locuite de persoane cu un

statut social scăzut, cât şi zone de agrement.

Este de menţionat şi faptul că Burgess a observat că în aceste zone concentrice

indivizii sunt sau se distribuie în funcţie de similarităţile rasiale, limbă şi statut socio-

economic. De exemplu, Chinatown şi mica Sicilia din structura oraşului Chicago

concentrează imigranţii în grupuri şi spaţii de locuit aflate la preţuri accesibile. De

asemenea, o dată cu creşterea numerică a populaţiei, o să fie invadate zonele din

imediata învecinătate ajungându-se ca zona rezidenţială să fie locuită şi de grupurile

etnice. (Flint, 2001, p. 52)

După Flint (2001, p.53), criticile care se aduc modelului concentric sunt variate

şi fac referire la următoarele aspecte:

- modelul concentric delimitează clar zonele între ele însă în realitate aceste

graniţe sunt greu de găsit deoarece zonele se contopesc între ele;

- ignoră atât înălţimea şi utilitatea nivelelor superioare ale clădirilor, cât şi

varietatea tipurilor de case. De exemplu, în zonele rezidenţiale se găsesc de la blocuri

pentru mai multe familii la case unifamiliale detaşate;

- spune prea puţine despre locaţiile industriale a căror poziţie în zona urbană

este tot mai impunătoare.

24

Deoarece, modelul concentric este potrivit doar pentru SUA din 1920, necesită

câteva îmbunătăţiri înainte de a fi aplicat şi la alte oraşe din lume. Totuşi, modelul lui

Burgess este considerat important deoarece a fost prima tentativă de explicare a

morfologiei interne a unui oraş. Tocmai din această cauză modelul a fost preluat şi

adaptat de Kearsley în 1983 pentru a include aspectele moderne aduse de urbanizare:

declinul centrului oraşului şi descentralizarea: mişcarea indivizilor, magazinelor şi a

birourilor din CBD spre locaţiile de vârf a fiecărui oraş. (Flint, 2001, p. 54)

2. Modelul sectorial al lui H. Hoyt (1939)

Având la bază modelul concentric al lui Burgess, Homer Hoyt a elaborate

modelul sectorial, pe baza unui studiu a 142 de oraşe, ca explicaţie a fenomenului de

stratificare spaţială a locuitorilor din zonele urbane. Conform teoriei sectoriale (modelul

feliei de plăcintă) oraşul este văzut ca un cerc iar cartierele asemenea unor sectoare care

radiază din centrul acestei structuri şi care se îndreaptă spre periferie.

Potrivit acestui model factorii care au fost consideraţi îndrumători în

expansiunea zonei rezidenţiale sunt:

1. Zonele rezidenţiale puternic dezvoltate tind să ia naştere în apropierea

centrelor comerciale şi a clădirilor de birouri în timp ce zona industrială prinde contur în

proximitatea liniilor de cale ferată;

2. Dezvoltarea zonelor rezidenţiale porneşte de la punctul de origine dat

urmând calea liniilor de transport sau calea centrelor comerciale şi de birouri existente;

3. Zonele cu chirii ridicate tind să se extindă în ariile cu spaţii deschise situate

înafara oraşului şi cât mai departe de sectoarele delimitate natural sau artificial;

4. Valoarea terenurilor din zona rezidenţială tinde să crească cu cât se apropie

de reşedinţele liderilor comunităţii respective şi cu cât se îndepărtează mai tare de

zonele industriale caracterizate de trafic intens, aer poluat, zgomot (aspecte care

transformă spaţiul într-unul puţin dezirabil locuirii);

5. Mutarea birourilor, băncilor şi magazinelor atrage după sine, în aceiaşi

direcţie, şi dezvoltarea unor zone rezidenţiale cu preţuri mai ridicate;

6. Cartierele scumpe din punct de vedere al chiriilor îşi menţin tendinţa de

creştere în aceiaşi direcţie un timp îndelungat;

7. Apartamentele de lux cu chirii ridicate tind să apară în mod gradual în

vechile zone rezidenţiale, în apropierea centrelor de afaceri;

25

8. Modelarea direcţiilor spaţiale şi temporale de dezvoltare a zonelor

rezidenţiale nu poate fi realizată cu foarte mare uşurinţă de către antreprenorii din

sectorul imobiliar. (Hoyt, 1940, p.205-207)

Prin urmare, secţiunea cu chirii ridicate este localizată doar în vârful unuia sau

mai multor sectoare ale oraşului şi în unele cadrane spaţiul care cuprinde case cu chirii

scăzute se extind precum o bucată de plăcintă din zona centrală spre periferie. Zonele

rezidenţiale şi-au căştigat poziţia prin mutarea lor din centru de-a lungul unui sector,

lăsând în urmă case moderne. De asemenea, s-a mai punctat faptul că în loc să

folosească metoda circulară de distribuţie, zona industrială a urmat cursul apelor şi a

liniilor de cale ferată. Potrivit acestei metode, fabricile erau localizate pe lângă liniile de

cale ferata dinafara cercurilor de la marginea oraşului. (Hoyt, 1943, p. 477)

Totuşi, şi în acest caz se poate vorbi despre critici. În primul rând, studiul lui

Hoyt a pus mai mult accent pe chirii şi locuinţe şi nu pe utilizarea teritoriul ca întreg. În

al doilea rând, în funcţie de locuinţe există variaţii între sectoare, de exemplu, în rândul

locuinţelor clasei de mijloc există atât clădiri ale primăriei date în folosinţă indivizilor,

cât şi case private semi-detaşate. ((Flint, 2001, p. 55)

3. Modelul nucleic al lui Harris şi Ullman (1945)

Harris şi Ullman sunt doi geografi care în anul 1945 au iniţiat un model nou de

distribuţie spaţială care provoacă presupunerea existenţei unui singur CBD. Ei susţin că

un oraş poate să aibă în componenţă mai multe mini-centre (nuclei), iar un oraş mare

comparativ cu unul mic o să aibă mai mulţi nuclei. Explicaţia acestui fenomen constă în

faptul că satele tind să fie ”înghiţite” de extinderea zonei urbane, acţiune care o să ducă

la apariţia unor noi centre comerciale suburbane.

De asemenea, Harris şi Ullman (1945, p. 9-14) în teoria lor susţin că:

- unele activităţi tind să fie localizate în proximitatea lor spaţială (land use

compatibility). De exemplu, existenţa mai multor bănci, firme de asigurări, magazine, în

cadrul unui nucleu permite compararea calităţii produselor sau a serviciilor, a preţurilor,

etc., de către cumpărător;

- pentru practicarea unor activităţi valoarea proprietăţii sau a chiriilor poate fi

mult mai ridicată decât în cazul altora (location suitability). Este cazul birourilor şi a

marilor magazine comerciale (cu prestigiu ridicat) care îşi permit să ţină pasul cu

costurile exercitate de CBS. Opus acestei situaţii este cazul fabricilor, a micilor

26

întreprinderi localizate în zonele mai ieftine dar potrivite pentru astfel de activităţi,

tocmai din cauza preţurilor din CBS;

- unele tipuri de utilizări ale terenurilor tind să le excludă pe celelalte tipuri.

Pentru a fi mai explicită am să dau exemplul caselor de lux, bine construite, care nu se

află în preajma teritoriilor unde se găsesc fabrici (land use incompatibility);

- anumite activităţi sunt localizate în spaţiile considerate eficace, dezirabile şi

convenabile din punct de vedere financiar (differenţial accesibility).

Modelul nu este unul clar definit ci merge pe existenţa mai multor nuclei în jurul

cărora se dezvoltă oraşul. De exemplu, fabricile industriale pot fi amplasate de-a lungul

drumului principal şi a principalelor căi de transport, în timp ce zonele rezidenţiale pot

fi concentrate în zone mai îndepărtate, considerate superioare. (Flint, 2001, p. 57)

După parcurgerea modelelor teoretice de mai sus se ajunge la concluzia finală că

structura internă a oraşelor are în componenţă o varietate de forme şi funcţii, care

variază de la o zonă la alta. Este adevărat că toate modelele au fost criticate fiindcă sunt

statice şi aplicabile mai mult pentru oraşele din SUA şi mai puţin pentru oraşele altor

naţiuni, însă, aceste modele continuă să fie utile pentru a generaliza modul în care

teritoriul urban se dezvoltă în cadrul unui oraş. Astfel, nu se poate spune că există un

model universal valabil însă au câteva elemente comune foarte importante. De exemplu,

modelul lui Burgess şi al lui Hoyt trebuie văzute ca fiind complementare: primul pune

accent pe un pattern concentric de distribuţie a tipurilor de case, iar al doilea se

concentrează asupra claselor sociale, a statut-ului social, şi asupra importanţei

mijloacelor de transport în morfologia urbană.

Scopul sintezei acestor trei modele ecologice occidentale: concentric, sectorial

şi nucleic a fost, în primul rând, realizarea unei delimitări clare între acestea şi, în al

doilea rând, definirea conceptele importante cu care se operează pentru exemplificarea

unui anumit tip de stratificare ocupaţională. Aceste obiective sunt esenţiale pe

considerentul că în lucrarea de faţă am să pun accent pe măsura în care aceste modele se

regăsesc la nivelul societăţii româneşti din perioada interbelică şi dacă acestea au fost

sau nu „copiate” de societatea românească.

27

Capitolul 3 Modificări importante în traiectoria românească

1. Evoluţia României Moderne

Pentru ca traiectoria pe care a urmat-o Transilvania să fie înţeleasă, aceasta

trebuie să fie tratată în legătură cu evoluţia şi modernizarea României moderne,

fenomen care s-a desfăşurat în două etape între a doua jumătate a secolului XVIII şi

anul 1940, s-au mai exact, până la finele celui de al – II –lea Război Mondial. Prima

etapă este perioada 1774 – 1886, cea pe care Hitchins (apud. Câţărnă, 2001, p.319) o

numeşte perioadă de tranziţie de la structurile economice şi sociale agrare şi formele

politice medievale la o societate conturată de valorile urbane şi industriale şi de

apropiere de inovaţiile Ocidentului. A doua este perioada dintre 1886 – 1940, epoca

cristalizării României moderne. Din punct de vedere politic, această perioadă, este

împărţită în cinci momente semnificative : independenţa (1866 – 1881), domnia regelui

Carol (1881 – 1914), I Război Mondial (1914 – 1918), România Mare (1919 – 1940) şi

cel de al- II- lea Război Mondial (1940 – 1944). (Hitchins apud. Cârţână, 2001, p. 319)

Însă, din punct de vedere economic există două faze: a modernizării economice, sociale

şi politico-instituţionale (1848 – 1918) şi de consolidare şi dezvoltare economică (1919

– 1939). (Constantinescu apud. Cârţână, 2001, p. 319)

Pe seama acestor delimitări au avut loc dese dezbateri teoretice europene

privitoare la conştientizarea aspectelor sociale care s-au aflat la baza dezvoltării

societăţii româneşti şi care s-au dezvoltat prin raportare la concepţiile existente în epoca

respectivă. Totuşi, rezultatul nu a fost cel aşteptat deoarece nu s-a putut spune dacă la

baza procesului de modernizare există factori de natură endogenă, cu izvoare în

dinamica internă, sau este un proces datorat modelului oferit de Europa Occidentală.

Occidentul, ceea ce a fost şi a reprezentat, a avut un impact surprinzător asupra

gânditorilor care au încercat să explice sensurile evoluţiei societăţii româneşti spre

modernitate. Totuşi, este de remarcat că deşi reacţiile faţă de această realitate au fost

diferite, nu s-a putut ignora semnificaţia stilului de viaţă occidental, văzut ca reper al

progresului social al societăţii româneşti. Astfel, accentul este pus pe problemele

fundamentale ale evoluţiei societăţii şi pe modul în care elementele componente ale

civilizaţiei occidentale sunt implementate în România interbelică cu scopul de a o ghida

28

spre modernizare. Legat de posibila direcţie pe care societatea o poate lua Cârţână

(2001, p. 319–320), notează trei direcţii generale luate în considerare. O primă direcţie

estea cea prin care realizarea modernizării se obţine printr-un „capitalism prin proiect”.

Aceasta presupune imitarea, preluarea cadrului instituţional al culturii şi civilizaţiei

occidentale care ar opera în toate sectoarele societăţii româneşti. A doua direcţie

accentuează realizarea modernizării prin creearea unui model specific de dezvoltare care

să ţină seama de particularităţile istorice, economice, sociale, politice, naţionale,

psihologice şi culturale ale societăţii. Acesta este „modelul de transformare

dependentă”, adică, instituţii noi se nasc din cele deja existente. Şi în sfârşit, ultima

direcţie, este cea în care realizarea modernizării se obţine prin „a treia cale de

dezvoltare”. Este vorba despre necesitatea discernământului în introducerea culturii şi

civilizaţiei occidentale. Mai exact, este preluat doar ceea ce se potriveşte şi se respinge

ceea ce s-a dovedit negativ în experienţa apuseană.

Problemele privind mijloacele şi căile racordării României la societatea

capitalistă într-un context social, economic şi cultural specific, pătrunderea

capitalismului în societăţie semidezvoltate, apariţia burgheziei şi a clasei de mijloc

autohtone, raportul dintre rural (agricultură) şi urban (industrie), etc., au stat la baza

concepţiilor sociologice de modernizare a societăţii moderne româneşti. De asemeanea,

în perioada interbelică, pe baza acestor teme au avut loc ample dezbateri intelectuale11.

2. Perspectiva istorică

Comparativ cu ţările din centrul şi vestul Europei, unde trecerea la capitalism s-a

realizat mai rapid, în spaţiul românesc, acest proces a avut loc într-un ritm lent, venit cu

întârziere şi cu o serie de particularităţi specifice. Procesul real al modernizării a avut

antecedente dinaintea revoluţiei din 1848. Ceea ce a stat la baza acestui proces de

transformare a fost, în principal, dominanţia otomană în Principate şi dominaţia

austriacă în Transilvania.(Cârţână, 2001, p. 320)

11 Europeniştii (Eugen Lovinescu, Ştefan Zeletin, Mihail Manoilescu, Garabet Ibrăileanu, Mihai Ralea) legau dezvoltarea României moderne de introducerea capitalismului de tip occidental în Principatele Române. Era vorba despre urmarea căii de dezvoltare economică şi socială prin care ţările occidentale deja au trecut. De asemenea, aceşti intelectuali au considerat Revoluţia din 1848, respectiv Constituţia din 1866, ca fiind primele măsuri importante care pot asigura supravieţuirea ţării. De cealaltă parte erau tradiţionaliştii care accentuau caracterul agrar şi căutau modele de dezvoltare bazate pe moştenirea socială şi cultură unică. (Bărbulescu, 1998, p. 423)

29

Istoria Transilvaniei prior unificării sale cu România poate fi împărţită în patru

momente importante. Punctul de pornire este marcat de cei 500 de ani de dominaţie

maghiară (din secolul al-XI-lea). Însă această dominaţie a fost întreruptă de victoria

Imperiului Otoman în bătălia de la Mohaci din 1526, moment marcat de desprinderea

Transilvaniei de Ungaria. Al treilea moment a fost perioada în care Transilvania a fost

condusă de domnitori nativi (160 de ani), fără prea multe implicări din partea

otomanilor, iar ultimul moment important a fost reprezentat de trecerea Transilvaniei

sub dominaţia monarhiei habsburgice (1691). Legat de această perioadă (până în 1848)

este nevoie să se facă menţiunea că Ungaria a trecut între timp sub dominaţia

habsburgică, fapt care a determinat ca Transilvania să se afle atât sub influenţa Vienei,

cât şi a coroanei Ungariei. (Ronnås, 1984, p. 34-35)

Aspectele istorice legate de situaţia României de până în perioada interbelică

sunt importante deoarece subliniază atât influenţele exercitate de ţările străine faţă de

teritoriul românesc cât şi modul în care a fost orientată dezvoltarea şi modernizarea ţării

de după Marea Unire din 1918. De asemenea, contextul istoric este important deoarece

prin intermediul ei se poate observa că timpul schimbă nevoile indivizilor (voluntar sau

involuntar) şi influenţează perspectiva acestora despre viaţa politică, socială şi culturală.

3. Dezvoltarea economică

Secolul XIX a fost caracterizat de o serie de schimbări cu influenţe vizibile

asupra României. S-a pus accent pe descompunerea structurii economice feudale după

revoluţia din 1848, pe formarea claselor caracteristice noii societăţi şi pe punerea bazei

economiei capitaliste după modelul occidental. Toate aceste modificări au conturat

ideea de noua societate care a funcţionat prin intermediul diferitelor moduri de

producţie, Transilvania fiind una dintre regiunile cele mai rămase în urmă ale

monarhiei. De exemplu, înainte de 1848, producţia agricolă destinată pieţei era

sporadică însă, agricultura, industria şi urbanizarea se aflau pe o treaptă mai joasă decât

cele din zonele vestice ale imperiului12. De asemenea, din punct de vedere economic,

lipseau fonduri pentru viaţa publică, proprietăţile era nereglementate, neclare, lucru care

a îngreunat obţinerea de credite. (Agachi, 2004, p. 32) 12 Dezvoltarea industrială (sec. XIX) a început în Germania şi treptat s-a răspândit în toate ţările europene însă în ritmuri diferite de la o ţară la alta. În această perioadă s-a afirmat industria chimică care a început să producă şi pentru alte ramuri ale industriei (inclusiv pentru cea farmaceutică), energia electrică a înlocuit energia pe bază de aburului, s-a folosit petrolul ca furnizor de energie, au apărut automobilele, etc. (Le grand Atlas de l’histoire mondiale, apud. Agachi, 2004, p. 10) Despre producţia de automobile şi alte ramuri industriale vezi Chrisholm Jane (1999).

30

În Transilvania dezvoltarea industriei a fost încetinită de includerea sa în

teritoriul vamal al Imeriului Austro-Ungar (în 1850). Datorită acestui fapt, Transilvania

a devenit furnizoare de materii prime pentru austrieci, mărfurile austriace având astfel

parte de puncte de desfacere transilvănene. Totuşi, plusul adus de perioada

absolutismului a fost că s-au pus bazele industriei moderne alimentare, a siderurgiei, a

mineritului, fapt care a determinat dezvoltarea economică în perioada imediat

următoare. De asemenea, o atenţie deosebită a fost acordată sistemului bancar şi

mijloacelor de transport şi de comunicaţie (centrale telefonice). Astfel, în 1857 la

Braşov şi în 1865 la Cluj, Banca Naţională vieneză îşi deschide o sucursală, iar în 1870

începe construirea unei căi ferate pe ruta Oradea-Cluj. (Egyed, 1962, p.147-150)

Modificări în structura vieţii economice au avut loc până la începutul secolului

XX însă în perioada interbelică situaţia s-a schimbat. În legătură cu această problemă

sursele bibliografice surprind caracterul dublu existent în sectorul industrial. Este vorba

despre faptul că industria a fost axată atât pe tehnologiile moderne şi chiar noi în unele

sectoare preluate de la Imperiul Austro-Ungar, cât şi pe industria tradiţională

reprezentată de numărul mic de ateliere în care se muncea după metode arhaice.

În relaţiile internaţionale, România a rămas dependentă de Occident atât ca piaţă

de desfacere pentru produsele agricole şi materii prime, cât şi ca sursă de diferite

produse finite şi capital pentru investiţii. (Bărbulescu, 1998, p. 424) Acest aspect s-a

aflat la baza schimbărilor care au început să se facă vizibile în societatea românească:

industria s-a dezvoltat, importurile de materii prime şi bunuri semiprelucrate au crescut

mai rapid decât cele de articolele finite, populaţia urbană a sporit pe măsură ce a crescut

rolul oraşelor în organizarea şi conducerea economiei, etc. Chiar şi agricultura a dat

semne de schimbare. În mod tradiţional ea se baza pe producţia de cereale, însă cu

timpul s-a înregistrat o uşoară deplasare spre cultivarea legumelor şi a plantelor

industriale. (Ronnås, 1984, p.117-118) Un exemplu explicit al dinamismului industrial

din anii '20 este sugerat de creşterea producţiei între 1924 şi 1928, în minerit cu 189% şi

în industria prelucrătoare cu 188%, de dezvoltarea industriei petroliere stimulată de

investiţii substanţiale de capital13, de industria metalurgică - producţia de oţel crescând

de la 38 000 tone în 1925 la 144 000 tone în 1928. (Bărbulescu, 1998, p. 440)

Până la sfârşitul anilor '30 multe ramuri ale industriei au progresat suficient

pentru a fi capabile să satisfacă aproape toate nevoile interne de alimente, textile şi de 13 Producţia a crescut de la 968 000 tone în 1918 la 5 800 000 tone în 1930, România ocupând locul şase pe plan mondial.

31

produse chimice. Dar nu se putea încă furniza în cantităţi suficiente maşini şi alte

echipamente necesare pentru propria dezvoltare, România depinzând încă de importuri

în ceea ce priveşte furnizarea unei game largi de mărfuri (în special echipamente

industriale). Prin urmare, cu toate aceste „modernizări”, structura economică de bază a

ţării nu s-a schimbat în mod semnificativ. În 1939, 78% din populaţia activă continua să

se bazeze pe principala sursă de venit - agricultura, în timp ce doar 10% dintre aceştia s-

au angajat în industrie. (Bărbulescu, 1998, p. 440)

Perioadă istorică de la finele secolului XIX şi începutul secolului XX aflată sub

influenţa crescândă a industrialismului a pus accent şi pe modul în care a fost

operaţionalizat conceptul de economie de piaţă. Noţiunea a existat în toate societăţile,

însă societatea modernă aflată într-un proces de schimbare, a preluat-o şi i-a oferit o

noua semnificaţie. Acest proces s-a realizat prin trecerea de la economia naturală la

economia de piaţă14. Majoritatea produselor ajung la consumator prin intermediul pieţei,

iar orice schimb de mărfuri şi servicii este intermediat de bani. De asemenea, economia

de piaţă surprinde şi totalitatea activităţilor umane desfăşurate în sfera producţiei,

distrubuţiei şi consumului bunurilor materiale şi serviciilor, produsele muncii fiind

văzute ca mărfuri (Dex, 1998, p. 329). Acest tip de economie reprezintă, de fapt,

trecerea la economia capitalistă dominată de acumularea şi investirea de capital15, o

trecere care a facilitat conturarea unei clase sociale importante – burghezia economică.

Cum România nu făcea parte din rândul societăţilor industriale dezvoltate,

industria nu a avut acelaşi efect. Totuşi, s-a putut constata o puternică influenţă a

acesteia. De aici s-a ajuns şi la distincţia dintre societatea agrară tradiţională care era

preponderent rurală şi societatea industrială modernă care a devenit preponderent

urbană. Gradul de urbanitate (ritmul de creştere a populaţiei şi specificul ţării) a fiecărei

zone fiind considerat un criteriu important în stabilirea gradului de modernitate a unei

ţări. Prin urmare, menţionarea caracteristicilor sectorului economic existent în perioada

interbelică pe teritoriul României reprezintă un adevărat fundament teoretic necesar

pentru explicarea tendinţelor care au avut loc în perioada interbelică. Acestea pot fi

tratate în legătură cu stilul de dezvoltare a zonelor occidentale, cu modul în care s-a

ajuns la industrializare şi urbanizare, precum şi cu distribuirea indivizilor pe straturi 14 Economia naturală este economia în care bunurile materiale se produc direct pentru consum, fără intermediul schimbului. Economia de piaţă înglobează totalitatea activităţilor economico-sociale şi subliniază egalitatea indivizilor în faţa legii, a independenţei decizionale. 15 În ceea ce priveşte conceptul capitalism există două abordări foarte importante: în contextul luptei de clasă - vezi Karl Marx (1966) -, şi în contextul unei raţionalităţi fondatoare a lumii moderne, a relaţiei dintre ethosul capitalist cu ethosul religios al protestantului – vezi Weber (1993).

32

sociale în funcţie de importanţa şi prestigiul atribuit funcţiei ocupate16.

Giddens (2000, p. 18) este unul dintre autorii care a subliniat faptul că pentru o

mai bună înţelegere şi explicare a modernităţii prin intermediul istoriei trebuie studiate

lucrările lui Weber, Marx şi Durkheim. Industrialismul şi schimbările corespunzătoare

diviziunii muncii, noile moduri de organizare, controlul activităţii sociale, mentalităţile,

trebuie abordate împreună pentru a defini însemnătatea modernizării. Astfel, istoria are

un rol aparte în explicarea procesului de modernizare prin care trece o societate însă nu

este suficientă. Aceasta trebuie tratată şi în legătură cu formarea şi extinderea continuă a

economiei de piaţă, cu schimbarea structurii sociale, cu împărţirea societăţii în grupuri

mari şi a relaţiilor dintre acestea.

16 Legătura dintre ocupaţia unui individ şi prestigiul aferent se află la nivelul educaţional (instrucţie secundară, profesională, universitară sau de alte şcoli superioare).

33

34

CAPITOLUL 4 Clujul Modern

Aspectele abordate până la acest capitol au avut ca principal obiectiv o

elaborarea unei introduceri în lumea caracteristică perioadei interbelice şi potenţialele

curente occidentale care au avut menirea de a influenţa spaţiul românesc. Un set cât se

poate de mare de informaţii reprezentând un mijloc clar de caracterizare a ceea ce a

însemnat dezvoltare urbană în spaţiul românesc. Pentru a exemplifica acest lucru am

utilizat date legate de oraşul Cluj, informaţii care au menirea de a infirma sau confirma

teoriile existente privind dezvoltarea urbanistică.

Un prim punct de pornire care trebuie luat în considerare atunci când vorbim

despre dezvoltare urbană la nivel regional este posibilitatea existenţei unei duble relaţii

între indivizi şi oraş, a schimbului continuu de semnificaţii dar şi a construcţiei

permanente de semnificaţii. Acestea vin să surprindă atât imaginea şi identitatea

oraşului, cât şi cea a indivizilor. De asemenea, orice modificare la nivel istoric, politic,

social şi cultural, influenţează nu numai modalitatea în care este descris oraşul, dar şi

aspectul fizic şi funcţiile pe care le îndeplineşte. Prin urmare, o modificare cât de mică

poate creea o nouă identitate a oraşului.

1. Metodologia cercetării În încercarea de a surprinde distribuţia spaţială a stratificării sociale şi de a

contura imaginea structurii ecologice din Clujul interbelic am realizat un studiu de caz

pentru anul 1930. Alegerea nu a fost întâmplătoare, ci a fost dependentă de existenţa şi

accesibilitatea la datele necesare. Pentru a putea realiza un astfel de studiu aveam nevoie

de informaţii exhaustive cu privire la populaţia Clujului la un anumit moment de timp,

informaţii care să cuprindă detalii despre rezidenţa şi ocupaţia indivizilor. Datele din

1930, în limba română, au fost singurele la care am avut acces.

O dată prelucrate datele am elaborat două întrebări de cercetare care m-au ghidat

pe parcursul lucrării: Cum sunt distribuiţi locuitorii în spaţiul social? şi Care sunt

criteriile în funcţie de care are loc această distribuţie? Răspunsurile la aceste întrebări au

ca scop stabilirea nivelului de dezvoltare şi urbanizare a unui oraş din Transilvania. În

plus, pe baza rezultatelor obţinute se poate urmări dacă ipoteza care se află la baza

35

lucrării se confirmă sau se infirmă: modelele ecologice elaborate pentru societatea

americană şi structura oraşelor europene reprezintă o perspectivă analitică prin care

putem citi atât dezvoltarea teritorială, cât şi distribuţia spaţială a actorilor sociali în

funcţie de ocupaţia profesională din Cluj. Prin urmare, scopul nostru constă în

elaborarea şi definirea unui model al spaţiului social caracteristic unui oraş care în

perioada interbelică se afla în categoria oraşelor mari şi dezvoltate din România - Cluj.

1.1 Sursa datelor

Sursele la care am apelat pentru realizarea acestui studiu sunt axate, în primul

rând, pe documentele oficiale existente la Arhivele Naţionale ale Judeţului Cluj şi la

bibliotecile din acest oraş. Principala sursă din care am preluat datele este Almanachul

locuitorilor oraşului Cluj, Város cim- lak- jegyzéke, editat de Paul Mihnea în 1931.

Almanahul prezintă locuitorii oraşului Cluj-Napoca în ordine alfabetică, în dreptul

fiecărui nume găsindu-se adresa şi ocupaţia tuturor proprietarilor din oraş. Singura

deficienţă a sursei este faptul că almanahul a fost editat doar până la litera „O”. A doua

sursă este versiunea digitalizată a Hărţii Generale a Oraşului Municipal Cluj, editat de

F. Orosz în anul 1933. Cu ajutorul acestor documente am reuşit să conturez imaginea

Clujului interbelic. Alte surse la care am apelat au fost: Raportul de fundamentare Centrul

Clujului, precum şi Recensământul general al populaţiei Române din 29 Decembrie 1930

(1938) şi Recensământul general al populaţiei Române din 6 Aprilie 1941, cu intenţia

de a verifica şi valida informaţiile obţinute în urma parcurgerii materialelor de istorie a

României şi a oraşului Cluj.

1.2 Codificare şi post-codificare. Metoda de analiză

Cu ajutorul datelor furnizate de sursă am realizat o bază de date în Excel. O

primă variabilă a fost un cod de identificare al persoanei pentru a uşura întoarcerea la

sursă în caz de nevoie (codul a fost constituit din numărul paginii, coloana notată cu

literă romană şi poziţia în coloană notată cu litere arabe ex: 23/I11). A doua variabilă a

fost strada pe care locuieşte subiectul, a treia numărul locuinţei, iar a patra ocupaţia

subiectului.

După introducerea acestor date am realizat post codificarea ocupaţiilor, care a

constat în încadrarea lor în cinci scheme de stratificare: ISCO-88, Goldthorpe (cu 11

clase), Goldthorpe cu sase clase (SIX) şi cele două scheme de prestigiu ale lui Treiman

din 1977 şi 1992. Datorită faptului că pe baza acestor scheme am ajuns la 36 de hărţi,

36

m-am oprit doar asupra schemei de stratificare ISCO-88, schemă care s-a părut a fi cea

mai semnificativă şi complexă pentru a explica distribuţia spaţială a indivizilor ocupaţi.

Totuşi, plusul pe care am încercat să îl aduc în lucrarea de faţă a fost gruparea unor

ocupaţii non-active întâlnite în almanah care nu au putut fi încadrate în schema de

stratificare ISCO-88 şi care au însemnat un procent semnificativ din efectivul indivizilor

introduşi în baza de date.

Pe baza acestor două scheme de stratificare am generat hărţi (cu ajutorul

programului ArcMap) ale Clujului care să surprindă stratificarea socială prezentă la

momentul respectiv şi am încercat să explic de ce anumite categorii sociale sunt

distribuite în anumite părţi ale Clujului. Hărţile conţin o dublă reprezentare a distribuţiei

atât pe străzi cât şi pe cartiere. Reprezentarea pe străzi s-a realizat utilizând numere

absolute (folosirea procentelor determină o distribuţie identică), iar cea pe cartiere

utilizând procente calculate la total. De asemenea, s-a recurs şi la o împărţire zonală a

Clujului pe baza cartierelor actuale. Zonele delimitate sunt: Dâmbu Rotund, Iris,

Bulgaria (foarte slab reprezentat la nivelul datelor), Mărăşti (Lower Town), Gheorgheni,

Andrei Mureşanu, Zona Cimitirului (Zorilor), Mănăştur, Grigorescu, Gruia, Hidelve,

Clinicilor (The Upper Town) şi zona Centrală.

Pentru a putea realiza aceste hărţi importante era necesară o hartă digitală a

Clujului din acea perioadă. Singura hartă la care am avut acces a fost cea din 1933

realizată de F. Orosz, hartă care a putut fi digitalizată. Deşi aceasta nu este tocmai

reuşită, ea a permis realizarea distribuţiile spaţiale a stratificării sociale.

1.3 Descrierea schemei de stratificare utilizate

Schema de stratificare ISCO-88 a fost creată pentru a facilita comparaţii

internaţionale ale datelor legate de ocupaţii şi e cea mai răspândită ca utilizare a unui

standard de clasificare a ocupaţiilor. Criteriile după care se realizează clasificarea

ocupaţiilor sunt sarcinile şi îndatoririle ataşate ocupaţiei şi aptitudini (abilităţi) necesare

pentru îndeplinirea cerinţelor formale şi practice ale unei ocupaţii. ISCO-88 cuprinde 10

grupe majore de ocupaţii: legiuitori, înalţi funcţionari şi conducători (manageri),

specialişti cu ocupaţii intelectuale şi ştiinţifice, tehnicieni, funcţionari, lucrători

operatori în comerţ şi asimilaţi, muncitori (calificaţi) în agricultură şi pescuit, muncitori

şi meseriaşi, operatori pe instalaţii, maşini şi asamblori, muncitori necalificaţi. Fiecărei

ocupaţii îi este ataşat un cod format din şase cifre după cum urmează: primei cifre îi

37

corespunde grupa majoră, cea de-a doua cifra reprezintă subgrupa majoră, a treia cifra –

subgrupa minoră, a patra grupa de bază şi ultimele două cifre reprezintă ocupaţia.

O altă schemă la care am apelat este cea realizată de mine. Este vorba despre

acele ocupaţii întâlnite în almanah pe care nu le-am putut încadra în ISCO-88 deoarece

nu făceau referire la persoanele ocupate în câmpul muncii. Pentru acest lucru am

realizat grupe de ocupaţii axate pe şapte categorii de populaţie pe care le-am considerat

importante: elevi/studenţi, casnice, pensionari, călugări/misionari17, cadre militare,

rentieri şi o categorie pentru cazuri precum invalizi, orfani, cerşetori şi alte ocupaţii care

nu am reuşit să le încadrez18.

2. Prezentarea şi interpretarea datelor obţinute

Având la bază datele obţinute din almanah şi modelele ecologice descrise (vezi

Capitolul 2) în această parte a lucrării vor fi prezentate aspecte importante cu privire la

distribuţia spaţială a indivizilor în Clujul interbelic. Mai exact, este vorba despre

interpretarea hărţilor realizate prin intermediul scalei de stratificare socială – ISCO-88 –

şi a grupării indivizilor în funcţie de ocupaţiile non-active.

Descrierea categoriilor sociale existente, incluse în eşantion, precum şi

segregarea lor pe zone constituie un aspect important de analizat în stabilirea şi

propunerea unui model ecologic corespunzător Clujului interbelic. Imaginea de

ansamblu care se contureaza pe baza acestor date este cea a unui oraş puternic segregat.

Astfel este observată o delimitare clară a teritoriului pe baza criteriului ocupaţional: în

zonele de periferie sunt întâlniţi subiecţii care deţineau poziţii sociale inferioare, şi

zonele centrale ocupate de subiecţii cu poziţii sociale superioare. Pe de altă parte,

analiza în detaliu a distribuţiei pe străzi relevă faptul că uneori categoriile ocupaţionale

de rang superior (funcţionarii, comercianţii, intelectualii, managerii şi politicienii) pot fi

întâlnite şi pe străzile adiacente zonei centrale.

Potrivit primei hărţi, centrul istoric al oraşului Cluj precum şi zonele imediat

învecinate (ariile adiacente) se aseamănă cu ceea ce Burgess a numit Central Business

District (CBD). Mai exact, este asemenea unui cerc în care se prestează servicii şi care

are în componenţă marea burghezie economică alcătuită din oamenii de afaceri,

17 Pentru această categorie nu am realizat o hartă deoarece numărul de persoane incluse era mult prea mic. 18 Nici în cazul acestei categorii nu am realizat o harta deoarece nu era relevant pentru studiu.

38

proprietarii de unităţi, şi politicienii19. Totuşi, pe lângă aceste ocupaţii mai era şi

personalul necesar pentru o bună funcţionare a afacerii (chelneri, frizeri, vânzători, etc).

Această distribuţie poate fi atestată de prezenţa a numeroase cafenele, magazine,

librării, frizerii, etc. De asemenea, centrul poate fi considerat şi o zonă de intersecţie a

mai multor categorii sociale prin simpla prezenţă a spaţiilor de loisir destinate publicului

larg. Pe de altă parte, harta evidenţiază o extindere a categoriilor sociale mai sus

menţionate şi în zonele Mărăşti, Gruia, Hidelve, Gheorgheni şi Andrei Mureşanu.

Harta 1. Distribuţia socio-spaţială a proprietarilor de unităţi, a managerilor şi politicienilor din oraşul Cluj (1930) după ISCO- 88

După distribuţia pe străzi unele precum: străzile Viilor şi Grădinilor (în Zorilor),

Vlad Ţepeş (în Iris), Grădina Bărnuţului, George Coşbuc, M. Eminescu (în Oraşul de

Sus), par a fi puternic populate de aceasta categorie socio-profesională. Îndepărtarea de

centru a acestei categorii sociale şi întrepătrunderea cu alte categorii profesionale ar

putea reprezenta tendinţa de extindere a oraşului Cluj.

Cu referire la zona centrală se constată că mai pot fi întâlniţi şi lucrători în

comerţ, funcţionari şi intelectuali. Tratarea lor într-o singură secţiune are însemnătate

19 Încadrarea politicienilor în această categorie a fost realizată pe considerentul că aflaţi în zona centrală aceştia erau implicaţi în activităţile administrative ale oraşului, se ocupau atât de găsirea unor soluţii pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în oraş (acţiune care necesita abilităţi critice, inovatoare şi un anumit nivel cultural), cât şi de latura economică, de finanţările la nivel local. Oricum, preponderentă era starea economică şi nu cea culturală.

39

deoarece după o suprapunere a hărţilor existente se poate ajunge la concluzia că sunt

dominate aproximativ aceleaşi teritorii din cadrul oraşului Cluj. Mai exact, este vorba

despre zona centrală şi străzile adiacente acesteia, precum şi cartierele învecinate.

Un alt argument în acest sens este şi distribuţia individuală a ocupaţiilor mai sus

menţionate. Comercianţii (vezi la Anexe Harta 1) ocupă preponderent Centrul Istoric,

Oraşul de Sus, Andrei Mureşanu, Gruia, Hidelve şi Gheorgheni, înglobând cel mai mare

număr de persoane angajate pe postul de lucrători în comerţ. Aceasta s-a datorat

procesului de dezvoltare a industriei din perioada respectivă. Astfel, lucrătorii în servicii

şi comerţ pun mare accent pe zonele preponderent comerciale şi pe spaţiile adiacente

acestora. De exemplu, dacă este să se facă referire la Oraşul de Sus, Centru şi Andrei

Mureşanu se poate spune că prezenţa acestei categorii ar putea fi atribuită existenţei

unor cafenele, restaurante sau hoteluri, care optează pentru un anume stil de viaţă

specific rezidenţilor. După distribuţia pe străzi menţionez că străzile care ies în evidenţă

ca fiind populate de această categorie ocupaţională într-un procent mai mare (şi care nu

sunt incluse în distribuţia pe zone) sunt: strada Bisericei (Mănăştur), Pof. Dr.

Marinescu, Viilor şi Regală (Zorilor).

Funcţionarii reprezintă o altă categorie ocupaţională care se aseamănă ca şi

distribuţie cu cea a proprietarilor de unităţi, managerilor şi politicienilor (vezi la

Anexe Harta 2). Ponderea cea mai însemnată a acestora este detectată în Hidelve, zona

Centrală şi Gheorgheni, urmată de Andrei Mureşanu, Mărăşti şi Gruia. Totuşi, se poate

observa că această categorie ocupaţională poate fi întâlnită, într-o măsură mai redusă, şi

în zonele de periferie (Dâmbul Rotund, Bulgaria şi Iris). Acestă poziţionare poate fi în

legătură şi cu faptul că în jurul fabricilor s-au construit locuinţe noi şi ieftine pentru

angajaţi. Funcţionarii fiind relativ bogaţi erau singurii care îşi puteau permiteau

achitarea ratelor. Completarea acestui peisaj urban se poate realiza şi efectuând o

analiză a celor mai importante străzi din Cluj. Pe lânga străzile intens populate ce apar şi

în distribuţia pe zone, se constată o concentrare a funcţionarilor în zona de sud a

centrului, între actualul Memorandumului şi Avram Iancu, pe strada Pasteur, Regală şi

strada Bisericii Ortodoxe.

O altă categorie importantă este cea a ocupaţiilor intelectuale. Ponderea cea mai

semnificativă a acestei categorii se află, într-o oarecare măsură, în continuarea

distribuţiei marii burghezii economice: Centrul istoric, Andrei Mureşanu, Zorilor, şi mai

puţin în Gheorgheni şi Oraşul de Sus. Aceste zone erau atractive şi de mare interes

pentru burghezia culturală deoarece cele mai importante instituţii culturale au avut

40

sediile amplasate în zona centrală: clădirea centrală a Universităţii (str. M.

Kogâlniceanu nr. 1), clădirea Bibliotecii Universitare „Lucian Blaga”, Muzeul Grădinii

Botanice, licee, Clinicile universitare, etc. În plus, în această zonă se găsesc şi spaţiile

mondene de loisir, precum: Parcul Central cu lacul de agrement, casinoul, opera, teatrul,

splendoarea noului cartier Andrei Mureşanu, renumite spaţii de promenadă, preferate şi

des frecventate de burghezia culturală a oraşului în vederea petrecerii timpului liber.

Prin urmare, această clasă socială pune mare accent şi pe zonele adiacente Centrului

Istoric al oraşului Cluj (1930).

Harta 2. Distribuţia socio-spaţială a ocupaţiilor intelectuale din oraşul Cluj după ISCO- 88

Totuşi, dacă este să urmărim distribuţia în funcţie de străzi se poate observa că

există străzi puternic populate de agenţii sociali din această categorie şi în Mărăşti

(strada Remus), Grigorescu (strada Bravilor), Hidelve (strada Regele Ferdinand, Calvin,

Aventurioasă) şi Mănăştur (Calea Mănăşturului, strada Câmpului, Bisericei, Movilei,

Laterală). Această excepţie este importantă pe considerentul că surprinde modul în care

clasele sociale ajung să se întrepătrundă. O posibilă explicaţie a acestui fapt ar putea fi

că această categorie ocupaţională tinde să se extindă şi în alte zone şi, în plus, are în

componenţă şi ocupaţiile intelectuale de rang inferior care lucrau în diferite instituţii şi

fabrici, amplasate în apropierea spaţiului lor de locuit.

În ceea ce priveşte distribuţia spaţială a categoriei ocupaţionale tehnicieni şi

maiştrii (vezi la Anexe Harta 3), putem constata următoarele: numărul acestora este

41

relativ scăzut însă ponderea cea mai ridicată este întâlnită în zonele din Sud- Est şi Sud

ale oraşului Cluj. Mai exact, este vorba despre zonele Gheorgheni şi Andrei Mureşanu

(SE) şi Zorilor în S. În ceea ce priveşte Andrei Mureşanu, aici se regăsesc cei cu studii

superioare (ingineri, angajaţi în domeniul financiar-bancar, profesori suplinitori, etc.),

care fac parte din clasa de mijloc şi care se bucură de un standard de viaţă mai ridicat.

Totuşi, această categorie ocupaţională este întâlnită şi în alte zone ale oraşului însă într-

o proporţie mai scăzută. Distribuţia acestora poate fi văzută şi în legătură cu existenţa

unor fabrici în zonele respective sau în zonele imediat învecinate; o locuinţă în

apropierea locului de muncă fiind considerat un avantaj pentru individul care era nevoit

să economisească timp.

Ultimele patru categorii ocupaţionale la care am să fac referire după schema de

stratificare ISCO-88 sunt categoriile socio-profesionale cu prestigiu scăzut. Este vorba

despre agricultori, meşteşugari, muncitori calificaţi şi muncitori necalificaţi. Sunt acele

categorii ocupaţionale care tind să se îndepărteze cât se poate de mult de zona centrală.

Mai exact, indivizii îşi au domiciliul în zonele în care predomină statut-ul social şi

prestigiul ocupaţional scăzut şi se situează la o distanţă destul de ridicată de nucleul

central de afaceri. Tocmai din această cauză o prezentare comună a acestor categorii

este bine venită (vezi la Anexe Hărţile 4-7).

Bulgaria, Iris şi Dâmbu Rotund, per ansamblu, apar pe hartă ca fiind cartiere

muncitoreşti (industriale şi agricole), în primul rând pentru că sunt detectate ocupaţiile

profesionale cu prestigiu scăzut, în al doilea rând pentru că se găsesc în apropierea

nucleului industrial sau a spaţiului natural cu zone virane mai întinse care facilitau

practicarea agriculturii. Aceste ocupaţii sunt practic excluse din spaţiile comerciale, ale

serviciilor şi din cartierele de vile. Mai exact, exemplific cazul Centrului Istoric, Andrei

Mureşanu (în cazul meşteşugarilor şi a muncitorilor necalificaţi) şi Gheorgheni (în cazul

agricultorilor). Totuşi, în Andrei Mureşanu numărul muncitorilor calificaţi este relativ

scăzut. Fiind o zonă cu vile, era foarte posibil ca muncitorii calificaţi de rang superior

să-şi fi dezvoltat pe proprietăţile personale propriile lor afaceri de mică anvergură dar

bine cotate. De asemenea, mai există zone în care aceste categorii ocupaţionale pot fi

întâlnite însă ele sunt în număr relativ redus. Probabil este vorba despre muncitorii

necalificaţi din sectoarele neagricole care fac parte din personalul de serviciu şi

întreţinere a edificiilor din spaţiul respectiv.

Explicaţia firească a distribuţiei muncitorilor în Dâmbu Rotund, Bulgaria, Iris

este legată în mod cert de faptul că reprezentau zone industriale unde muncitorii îşi

42

desfăşurau activitatea; celelalte zone fiind învecinate, erau, la rândul lor, puternic

populate de muncitori. Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre meşteşugari. Această

categorie a ocupat atât zonele comerciale (Mărăşti, Gruia), cât şi zonele adiacente

(Grigorescu) sau de la periferie (Dâmbu Rotund). Probabil erau meşteşugari care lucrau

fie pe cont propriu, fie în cadrul unor ateliere mici şi care, în acelaşi timp, îşi

comercializau produsele.

Un procent ridicat din populaţie20, îl reprezintă categoria ocupaţiilor non-active.

Actorii sociali din această categorie au fost neglijaţi prin analiza ISCO-88, pe

considerentul ca nu erau oficial încadraţi în câmpul muncii. Având în vedere numărul

semnificativ al acestora eliminarea lor din calcul ar însemna o interpretare incompletă a

modului de repartizare a indivizilor în spaţiul social din perioada interbelică.

Harta 3. Distribuţia socio-spaţială a elevilor şi studenţilor din oraşul Cluj (1930)

Potrivit primei hărţi elevii şi studenţii sunt concentraţi în zona clinicilor

universitare, mai exact în Centru şi în Oraşul de Sus (Clinicilor). Aceste zone au fost

căutate atât pe considerentul că elevii şi studenţii se aflau în apropierea liceelor şi a

centrului universitar, cât şi pe considerentul că în aceste zone au fost construite internate

şi cămine studenţeşti pentru tinerii veniţi de prin alte părţi ale ţării la studii şi pentru cei

cu o situaţie finaciară precară. Ceea ce este de remarcat este asemănarea dintre harta

20 Este vorba despre acei 4583 de indivizi din 20 791 ce cazuri valide care nu aveau o ocupaţie activă şi care s-au pierdut după schema de stratificare ISCO-88.

43

acestei distribuţii şi cea a ocupaţiilor intelectuale prezentată mai sus (vezi Harta 2).

Realizând o comparaţie între cele două distribuţii ocupaţionale rezultă că singura

diferenţă poate fi constatată în zonele Grigorescu, Gheorgheni şi Hidelve, populate

majoritar de indivizii din categoria ocupaţiilor intelectuale.

Situaţia economică a familiilor studenţilor din perioada respectivă a avut

influenţe vizibile asupra poziţionării lor în spaţiul social. Mai exact, cei care aveau

domiciliul stabil în Cluj şi cei care aveau o situaţie financiară bună stateau în casele lor

proprii sau în chirie undeva în zona centrală sau în zonele cu vile. Aşa se explică de ce

pe hărtă apar colorate şi cartiere precum Hidelve (strada Regele Ferdinand), Mărăşti

(strada Victoriei), Zorilor şi Andrei Mureşanu21. Comparativ cu centru efectivul elevilor

şi studenţilor din Andrei Mureşanu şi Mărăşti este relativ slab pentru că acolo erau

întâlnite şi clasele de jos-sus care îşi permiteau susţinearea copiilor până la un anumit

nivel educaţional. Asta, evident, pe lângă zona de centru şi Oraşul de Sus dominate de

clasele de mijloc şi sus care aveau posibilitatea financiară de a-şi pregăti din punct de

vedere educaţional copii. Pentru ultima zonă menţionată (Oraşul de Sus – Clinicilor) o

altă explicaţie ar consta în faptul că mulţi studenţi la medicină preferau această zonă pe

considerentul că se aflau foarte aproape de facultate.

Harta 4. Distribuţia socio-spaţială a rentierilor din oraşul Cluj (1930)

Potrivit Hărţii 4 se poate constata că numărul rentierilor este relativ scăzut. Ei

pot fi întâlniţi, potrivit distribuţiei pe străzi, în special în zona centrală, în Oraşul de Sus

21 În Grigorescu, Mănăştur, Gheorgheni şi Gruia există doar câteva străzi locuite, într-un procent mai ridicat, de studenţi şi elevi. Este vorba despre străzile care se extind din centru spre cartierele limitrofe.

44

şi pe străzile limitrofe care dau în special în zonele Mărăşti, Hidelve, Grigorescu,

Cimitirului (Zorilor) şi în Andrei Mureşanu. Ceea ce se poate constata este că ei

locuiesc în special pe străzile principale care fac legătura între aceste zone. Este vorba

despre strada Donat din Grigorescu, strada Regală, Pasteur, prof. Dr. Marinescu din

Zorilor, strada Alverna din Andrei Mureşanu, strada Dorobanţilor din Mărăşti, Calea

Regele Ferdinand care porneşte din centru şi se continuă în Hidelve.

Distribuţia rentierilor înafara Centrului Istoric poate fi explicată prin ideea că

probabil se făcea referire la deţinătorii mai multor proprietăţi, dintre care unele în centru

pe care preferau să le închirieze pentru scopuri comerciale sau locativ indivizilor

doritori. În perioada respectivă Centrul reprezenta o zonă în care chiriile erau mai

ridicate decât în alte părţi ale oraşului şi probabil acest aspect leagă rentierii de lucrătorii

în comerţ şi de manageri (vezi distribuţia de pe Harta 1 şi din Anexe Harta 1).

Datorită acestui aspect o parte din rentieri au preferat să se retragă în zonele cu

vile (gen Andrei Mureşanu), spaţii mai puţin aglomerate şi care le permitea să se bucure

de câştigurile obţinute din închirierea celorlalte spaţii. De asemenea, o altă explicaţie ar

putea fi că în zona centrală fiind case cu mai multe camere, proprietarul îşi alegea un

chiriaş cu care împărţea casa. Cei care optau pentru un asemenea spaţiu locativ erau

studenţii, cadre universitare (cu scopul de a fi mai aproape de facultate sau de locul de

muncă), persoane care din diverse motive preferau să se afle în zona centrală. O

explicaţie asemănătoare se poate aplica şi pentru existenţa rentierilor pe străzile

principale din Mărăşti, Hidelve, Zorilor şi Clinicilor. De asemenea, o posibilă explicaţie

legată de slaba distribuire a rentierilor în zonele exterioare centrului o consider

importantă. Datorită faptului că în aceste zone chiriile încep să scădă, nu o să îi mai

regăsim pe marii rentieri, însă vom regăsi persoane din clasa de mijloc care deţineau

locuinţe cu mai multe camere care pentru a obţine un venit suplimentar, închiriau o

parte din locuinţă.

Casnicele (vezi Anexe Harta 8) sunt o a doua categorie ocupaţională non-activă

pe care am întâlnit-o în almanah dar care nu realizează un pattern de distribuţie foarte

bine conturat. Acestea pot fi observate într-o măsură mai mare sau mai mică în toate

zonele Clujului. Depinde în funcţie de ce aspect este analizată harta. Dacă este să

urmărim distribuţia pe zone, cele mai colorate sunt cartierele Grigorescu (zona

Stadionului Sportiv), Mănăştur şi Zorilor. Dacă este să urmărim distribuţia în funcţie de

străzi se constată că procentul cel mai mare este întâlnit în străzile din cartierele mai sus

menţionate, dar şi în Gheorgheni pe străzile T. Ionescu şi Borhanci, şi în Andrei

45

Mureşanu (pe o stradă mică). Prin urmare, nu există o zonă în care să nu fie găsită

această ocupaţie. Explicaţia ar consta în faptul că era vorba despre o perioadă istorică în

care femeile ocupau un loc aparte în viaţa socială a bărbatului. Mai exact, se dedicau

creşterii copiilor iar muncile pe care le desfăşurau în gospodărie erau unele uşoare.

Totuşi, numai femeile din clasele sociale medii şi sus duceau un asemenea trai deoarece

casnicele din clasa de jos practicau munci agricole pe lângă casă (de exemplu în

cartierul Mănăştur).

Cartierele Bulgaria, Iris şi chiar Dâmbu Rotund mi-au atras atenţia deoarece

numărul casnicelor din aceste zone este relativ scăzut. O posibilă explicaţie pentru

această constatare ar putea fi că în aceste zonele de cămine muncitoreşti, datorită

venitului scăzut câştigat de bărbat, femeia era nevoită să lucreze pentru a diminua

dificultăţile financiare ale familiei. Astfel, casnicele din aceaste zone au fost incluse în

categoria muncitorilor având parte de o cu totul altă distribuţie.

Pensionarii (vezi la Anexe Harta 9) sunt asemenea casnicelor (peste tot) însă

distribuţia acestora poate avea o interpretare de natură etnică. După cum se poate

observa pe hartă, această categorie este concentrată pe străzile dintre zona centrală şi

calea ferată, pe străzile principale ale Clujului, dar preponderent în zona de sud – Andrei

Mureşanu- şi zona de vest – Grigorescu, Gruia, Hidelve. Explicaţia în situaţia de faţă ar

putea fi aceea că pensionarii reprezintă vechii rezidenţi ai Clujului din perioada

dualismului austro-ungar (burghezia, intelectualitatea, funcţionarii), care după Marea

Unire au părăsit centrul istoric dar au rămas în apropierea acestuia. Ei şi-au ales ca

spaţiu de locuit zone precum Gruia şi Hidelve. O explicaţie asemănătoare poate fi

aplicată şi în cazul situării pensionarilor de etnie română în proporţie mai mare în

Andrei Mureşanu, cartier construit în perioada interbelică.

Cadrele militare22 (vezi la Anexe Harta 10) apar a fi situate în Centru şi în special în

zonele din partea de est şi sud – est. Mai exact, este vorba despre cartierele, Mărăşti,

Gheorgheni, Andrei Mureşanu, Oraşul de Sus23. Totuşi, există şi câteva străduţe din

zona centrală care sunt preponderent locuite de cadre militare. Probabil este vorba

despre indivizii care îşi aveau atât locuinţa, cât şi locul de muncă în cadrul instituţiei din

zona respectivă. Astfel, se poate spune că principalul motiv care a stat la baza alegerii

unui spaţiu de locuit în preajma instanţelor de judecată, a instituţiilor judeţene, lângă 22 În această categorie au fost incluşi atât cei din cadrul armatei cât şi cei din cadrul poliţiei. 23Cadre militare se mai întâlnesc şi în Dâmbu Rotund pe strada Calea Lungă, în Iris pe strada Cărămidarilor, în Grigorescu pe strada Fântânelei, şi pe Calea Mănăşturului, însă într-o proporţie mai redusă decât în celelalte zone.

46

Poliţie, Penitenciar şi Cazarmă, a fost în legătură cu amplasarea căminelor şi cazărmilor

acestor instituţii în cadrul zonei centrale şi a celei adiacente acesteia. O posibilă

explicaţie a concetrării în cartierele burgheze ar fi că datorită prestigiului social ridicat

de care se bucurau cadrele militare în perioada interbelică aceştia aveau parte de o

renumeraţie pe măsură, fapt care le facilita accesul la cartiere cu locuinţe mai scumpe.

O centralizare a datelor obţinute s-a realizat prin intermediul analizei de

corespondenţă. Dacă împărţim graficul analizei24 în patru părţi se poate observa

specificitatea fiecărei arii raportată la profilul oraşului. Axa orizontală indică o dimanică

complexă dintre centru şi perferie dar şi opoziţia între poziţiile cu prestigiu înalt–

întâlnite în centru- şi cele cu prestigiu redus– la periferie, iar axa verticală realizează

opoziţia între burghezia economică şi burghezia culturală.

Figura 1. Analiza de corespondenţă a asocierii dintre cartiere şi ocupaţii în oraşul Cluj (1930)

Clasele sociale cu prestigiu mediu şi ridicat sunt localizate în stânga graficului şi

în zonele centrale. Este vorba atât despre burghezia culturală (ocupaţii intelectuale,

funcţionari, tehnicieni şi maiştrii), cât şi de burghezia economică (micii şi marii

întreprinzători, managerii şi lucrătorii în servicii). Totuşi, distincţia remarcată este că

prima categorie apare amplasată preponderent în centrul extins al oraşului Cluj (Oraşul

24 Nivelul de semnificaţie maxim acceptat pentru acest grafic este de 0.00, inerţia pentru centru – periferie este de 61.3% şi inerţia pentru burghezia culturală – burghezie economică este de 24.5%.

47

de Sus, zona Cimitirului şi Andrei Mureşanu), în timp ce a doua categorie în centrul

istoric dar şi în Hidelve (spre calea ferată). Singurii care par să oscileze între aceste

două zone şi ajung să se întrepătrundă atât cu burghezia culturală cât şi cu cea

economică, sunt subiecţii ocupaţi din administraţia înaltă şi politicienii (senior officers).

Pentru a reprezenta un peisaj urban este nevoie să se facă referire şi la categoriile

ocupaţionale cu prestigiu mediu şi scăzut care definesc zonele în care sunt amplasaţi

subiecţii. Poziţionarea muncitorilor în agricultură în cartiere precum Dâmbu Rotund şi

Mănăştur permite definirea spaţiilor ca fiind preponderent agricole. Definirea este

validată de documente istorice şi geografice care atestă că în aceste cartiere s-a practicat

de-a lungul timpului agricultura; terenul/pământul era prielnic pentru o asemenea

activitate. În plus, din aceste zone, în perioada de extindere interbelică a industriei, au

fost recrutaţi muncitorii calificaţi şi necalificaţi. În ciuda poziţionării lor în partea de

nord a oraşului nu acelaşi lucru se poate spune şi despre Bulgaria şi Iris. Aceste cartiere

au pus mai mult accent pe industrie. Astfel, în cele două cartiere dar şi în Mărăşti,

Grigorescu, Gheorgheni, Gruia, erau mai des întâlniţi muncitorii calificaţi, necalificaţi,

meşteşugarii şi negustorii (lucrătorii în comerţ).

Analiza hărţilor a facilitat conturarea unei imagini de ansamblu aflată în legătură

cu motivaţia subiecţilor ocupaţi în alegerea unui spaţiu de locuit, dar şi stabilirea datelor

necesare conturării unui model ecologic de distribuţie socio-spaţială specific Clujului

interbelic. Elaborarea hărţilor pentru categoriile ocupaţionale non-active a fost relevantă

pentru a explica unde dispar din analiză un număr semnificativ de indivizi. Totuşi,

având în vedere că lucrarea de faţă se axează pe evoluţia societăţii, în continuare, o să

accentuăm modul în care au fost distribuite categoriile ocupaţionale active.

Cu toate că sunt întâlnite cartiere în care clasele sociale se întrepătrund, potrivit

analizelor rezultă o delimitare a acestora în funcţie de cel mai ridicat procent întâlnit

într-o anumită zonă. Cert este că distribuţia subiecţilor în spaţiul social este corelată cu

beneficiile pe care le pot obţine. În plus, se mai constată şi o strânsă legătură cu

modalitatea şi nivelul de dezvoltare a zonelor. De exemplu, în zonele unde se poziţionau

clasele sociale cu prestigiu ridicat dar şi cu o situaţie financiară bună se conturau spaţii

bine amenajate, cu clădiri impunătoare. Astfel, capitalul economic a fost considerat

important în definirea persoanei dar şi pentru a delimitate spaţiul propriu de locuit de cel

al celorlalţi (alte clase sociale). De asemenea, distribuţia spaţială a indivizilor a fost şi în

strânsă legătură cu preocupările profesionale specifice care puteau fi practicate numai în

anumite zone din oraş, cu diferenţele etnice, interesele economice, politice şi culturale.

48

CAPITOLUL 5 Problematica elaborării unui model ecologic pentru Clujul interbelic

1. Modelul ecologic specific Clujului interbelic

Analizând ansamblul hărţilor realizate pe baza distribuţiei socio-spaţiale a

structurilor ocupaţionale existente în Clujul anilor ’30 se poate observa că aceasta nu

respectă întrutotul modelele elaborate şi stabilite pentru societăţile occidentale: modelul

concentric, sectorial şi nucleic. Această abatere de la modelele de organizare vestice

este cauzată în primul rând de străbaterea unei perioade istorice relativ instabile care are

efecte vizibile asupra schimbărilor de natură economică, socială, culturală şi

demografică specifice perioadei interbelice. Un alt factor care a contribuit la conturarea

acestui model de distribuţie spaţială a actorilor sociali îl reprezintă potenţialul şi

aspiraţiile comunităţilor locale precum şi proiectele de urbanizare. Cu toate acestea,

îmbinarea ideilor relevante abordate de modele elaborate pentru oraşele americane

precum şi structura oraşelor europene, pot fi utilizate drept fundament teoretic în

explicarea anumitor tendinţe existente la nivelul societăţii interbelice româneşti. Prin

urmare, încercarea de a propune un tipar care să corespundă unuia dintre aceste modele

sau a unui model intermediar între acestea, reprezintă o sarcină dificilă.

La prima vedere s-ar putea spune că modelul de distribuţie socio-spaţială în Cluj

denotă tendinţa de a fi similar cu modelul european de distribuţie. Fiind timp îndelungat

parte integrată în Imperiul Austro-Ungar, Clujul a rămas într-o oarecare măsură inflenţat

de stilul de dezvoltare specific acestuia. Totuşi, idei care ar oferi un contur modelului

propus pot fi preluate şi din modelele americane care accentuează atât utilizarea

teritoriului ca întreg, cât şi plasarea categoriilor ocupaţionale în spaţiul social.

Potrivit hărţilor realizate este observabilă asemănarea dintre tendinţa actorilor

sociali de a se distribui în spaţiu şi modelul post -medieval. Mai exact, este vorba despre

perioada dintre sfârşitul Evului Mediu şi începutul modernităţii (secolele XVII – XVIII)

când este părăsit burgul iar oraşul începe să se dezvolte înafara acestuia. În cazul de faţă

cetatea este reprezentată de centrul istoric al Clujului iar extinderea se realizează înspre

cartierele Oraşul de Jos (Mărăşti), Oraşul de Sus (Clinicilor) şi Andrei Mureşanu.

Astfel, se dezvoltă şi se conturează ringul doi imediat după zona Centrului Istoric.

49

O completare referitoare la ringul doi este că Oraşul de Jos nu poate fi numit

întocmai un ring secundar deoarece nu are facilităţi comerciale sau servicii precum

centrul. Totuşi, apare ca fiind un spaţiu de rezistenţă important care are în componenţă

numeroase posibilităţi de loisir. Aici se desfăşoară o parte importantă a vieţii mondene

clujene. În contrast cu această zonă este atât Oraşul de Sus cât şi Andrei Mureşanu.

Oraşul de Sus apare a fi un cartier cu facilităţi comerciale sau de servicii fiind locuită

preponderent de lucrătorii în comerţ şi de ocupaţiile intelectuale (vezi la Harta 2 şi la

Anexe Harta 1). În plus, puterea economică în acest spaţiu era foarte mare datorită

prezenţei în acest spaţiu a clinicilor universitare, a spitalelor şi a magazinelor. În Andrei

Mureşanu s-a retras din zona centrală clasa superioară românească. Acest aspect s-a

aflat atât la baza construirii de noi locuinţe care satisfăceau nevoile acestei clase sociale

cât şi dezvoltarea şi organizarea spaţiului urban în conformitate cu noile cereri pe piaţă.

Potrivit acestei împărţiri spaţiale se poate vorbi despre un model concentric

format din două ringuri şi care înregistrează o concentrare a birourilor, instituţiilor

financiare, administrative şi culturale, a caselor înghesuite şi bine îngrijite. Delimitarea

dintre cele două centre este realizată printr-o trecere subtilă însă, în ambele centre, sunt

păstrate clasele sociale care se bucurau de un prestigiu mediu şi ridicat – burghezia şi

nobilimea. Conturarea unui nou centru care se delimitează de cel vechi a fost realizată

în conformitatea cu puterea economică şi culturală ataşată zonei respective. De

asemenea, era nevoie o delimitarea între clasele sociale. În centrul istoric, pe lângă

clădirile vechi, impunătoare şi de o mare importanţă culturală, erau şi un număr de străzi

mici care faceau legătura între aceste edificii şi pe care locuiau clasele sociale cu

prestigiu scăzut. Era o zonă care o dată cu timpul ar fi umbrit clasele cu prestigiu ridicat.

Prin urmare, clasele superioare au extins centrul în vedera construirii de noi locuinţe

specifice statutului lor ocupaţional dar care, totuşi, să se afle în preajma instituţilor care

le putea facilita buna funcţionare a activităţii ocupaţionale.

Pentru anul 1930 nu există o statistică sau o hartă care ar putea fi favorabilă

înţelegerii modului în care a fost împărţit oraşul Cluj în perioada interbelică. Totuşi,

pentru a surprinde evoluţia spaţială a acestui oraş o să facem referire la o hartă care

datează din 1986 şi pe care am preluat-o din Raportul de fundamentare Centrul Clujului

(ITCP).

50

Harta 5. Structura pe străzi a unui cvartal central din oraşul Cluj (1910)

51

Harta relevă evoluţia spaţiului urban începând cu secolul al XV- lea precum şi

organizarea/ împărţirea spaţială a zonei centrale din oraşul Cluj. În continuarea acestor

cvartale (cartiere) s-a dezvoltat ringul doi reprezentat de Oraşul de Sus, Oraşul de Jos şi

Andrei Mureşanu. Totuşi, simpla referire la această hartă nu este suficientă. Pentru a

susţine informaţia de mai sus facem referire la un tabel centralizator al structurii

populaţiei care surprinde compoziţia socială a unuia dintre cele cinci cvartale centrale.

Tabel 1. Structura populaţiei pe zone şi străzi după meserii şi venit în anul 1910

Cat. I Cat. II Cat. III Cat. IV Cat. V Cat. VI

Numele străzilor S

ervi

tori

Slu

jbaş

i P

ensi

onar

i

Mes

eriaşi

M

unci

tori

C

omer

cianţi

Act

ori

Funcţio

nari

Pro

feso

ri

Pro

prie

tari

Funcţ.

Sup

er.

Pro

f. U

niv.

Med

ici

Avo

caţi

Ofiţ

eri

Mag

naţi

Pol

itici

eni

Moş

ieri

Tota

t N

r. Fa

milii

% Florilor 15 25 4 3 0 0 47 17.7 Potaisei 12 8 2 0 0 0 22 8.3 Fortaresei 9 15 6 1 1 0 32 12.0 Total Zona II 36 48 12 4 1 0 101 64% 38% 35% 17% 7% 0% 38% Universitatii 4 10 0 4 2 3 23 8.6 Avram Iancu 1 4 2 4 2 7 20 7.5 Republicii 0 2 1 1 1 1 6 2.3 Napoca 15 63 19 11 8 0 116 43.6 Total Zona I 20 79 22 20 13 11 165 36% 62% 65% 83% 93% 100% 62% Total General 56 127 34 24 14 11 266 21% 48% 13% 9% 5% 4% 100% Sursa: ITCP (1986) Raportul de fundamentare Centrul Clujului (manuscris).

Tabelul prezintă structura ocupaţională pe un singur cvartal din centrul istoric

dinainte de I Război Mondial precum şi procentul atribuit fiecărei ocupaţii în parte.

Aceste date statistice sunt în concordanţă cu modul în care apare a fi împărţit centrul în

Harta 5: în interiorul cvartalului (Zona II) şi pe marginea cvartalului (Zona I).

Precizarea în acest caz este că tabelul centralizat din 1910 subliniază momentul

de tranziţie (spre o societatea capitalistă) prin care a trecut societatea românească. Cert

este că zona centrală este ocupată atât de nobilime şi burghezie, cât şi de cei care prestau

servicii pentru aceste categorii sociale (servitori) şi orice alte meserii de servicii precum

este cazul frizerilor, pantofarilor, etc. Dacă înainte de dezvoltarea unui capitalism mai

52

riguros aceştia erau integraţi în economia domestică a clasei superioare (cum este cazul

servitorilor) sau erau meşteşugari, o dată cu apariţia capitalismului aceste meserii au

fost externalizate şi transformate. Actorii sociali şi-au deschis proprile frizerii, magazine

de reparat pantofi etc. Totuşi, în această perioadă istorică, meşteşugarii tind să fie tot

mai puţin de găsit în zona centrală fiind înlocuiţi mai mult de muncitorii în servicii.

Statistica prezentată în tabel este semnificativă pentru a distinge cele două zone

între ele. Este adevărat că ele sunt asemănătoare însă în zona I predomină burghezia şi

nobilimea, după cum argumentează Jurgen Kocka, însă nu lipsesc nici lucrătorii în

servicii, personalul necesar pe lângă casa celor bogaţi. Prin urmare, zona centrală din

1910 a oraşului Cluj are o structură internă divizată în clase superioare şi în clasa

muncitorilor în servicii. Totuşi, această întrepătrundere a claselor sociale nu a rămas

întocmai identică până în 1930. Clasele superioare au tins să îşi mărească atât spaţiul de

activitate cât şi cel de locuit. Aşa s-a ajuns la cele două extinderi ale centrului: spre

Oraşul de Jos şi spre Clinicilor şi Andrei Mureşanu, a căror diferenţa a constat în

ponderea cea mai mare atribuită unei anumite categorii ocupaţionale. Astfel, dacă în

Clinicilor şi Andrei Mureşanu se găsesc mai mult indivizii din categoria ocupaţiilor

intelectuale şi a tehnicienilor, în Oraşul de Jos (Mărăşti) predomină mai mult micii

meşteşugarii şi lucrătorii în comerţ.

Pentru restul teritoriului se aplică un model zonal definit prin importanţa unor

zone funcţionale (industrială, agricolă) pentru actorii sociali care ajung să împartă

acelaşi spaţiu. Anumite ocupaţii profesionale sau ocupaţii non-active sunt întâlnite doar

în anumite zone din oraş deoarece poziţionarea lor este corelată cu funcţiile specifice

acestora, cu modul în care sunt amplasate instituţiile importante şi cu prestigiul atribuit

acestor zone. În zona industrială pot fi întâlnite fabrici şi antrepozite. Această zonă

cuprinde şi locuinţe situate în jurul uzinelor, alăturânduli-se, uneori, apartamente

amenajate pentru personalul cu pregătire şi cu statut social superior (cum este cazul

funcţionarilor din fabrici). Zona agricolă cuprinde terenuri virane destinate exploatării

agricole. Totuşi, nu trebuiesc uitate din structura acestei zone nici gospodăriile

hostăzenilor care se întind spre NE şi E, şi nici gospodăriile mănăşturenilor din partea

de SV şi V. Acestea se aflau în principal la periferia oraşului fiind discret delimitate de

restul cartierelor. În cartierele care mai păstrau puţin din activitatea rurală, zona agricolă

mai pătrundea printre străzi în zona periferică a fabricilor şi antrepozitelor.

Comparativ cu modelele elaborate pentru societăţile occidentale pot fi semnalate

o serie de diferenţe relevante pentru conturarea acestui nou model de distribuţie spaţială

53

a actorilor sociali în funcţie de ocupaţie. Mai exact, este vorba despre o comparaţie care

oferă un fundament teoretic pentru a stabili posibilele graniţe între ceea ce se întâmplă

în Clujul interbelic şi ceea ce după părerea sociologilor ar putea fi explicaţia evoluţiei

societăţilor americane.

În ceea ce priveşte modelul concetric al lui Burgess, acesta nu poate fi aplicat

nici societăţii Clujului interbelic deoarece nu există o delimitare clară între zonele

componente. Nu se poate vorbi despre o distribuţie concentrică bine definită25. Singura

similitudine este reprezentată de păstrarea zonei comerciale centrale care corespunde

CBD-ului lui Burgess. Făcând referire la informaţiile deja desrise mai sus, aşa numitul

centru din Cluj este subîmpărţit în centrul istoric şi extinderea acestuia (care formează

un ring secund) unde începe să se resimtă influenţa categoriilor ocupaţionale cu

prestigiu ridicat asupra spaţiului social prin construirea de case noi, ridicarea unor etaje,

remodelarea clădirilor, ş.a. (vezi la Anexe Harta 13)

Modelul elaborat nu subliniază existenţa unei zone de tranziţie aşa cum propune

modelul lui Burgess şi nici existenţa unei zone rezidenţiale propriu-zise la periferia

oraşului. Totuşi, în principiu, în Clujul interbelic se poate vorbi despre zone de tranziţie

între Oraşul de Jos şi Mănăştur, şi între Andrei Mureşanu şi Piaţa Ştefan cel Mare. De

asemenea, la baza dealului Gruia în direcţia Someşului o perioadă de timp a fost

cartierul oamenilor a căror case au fost distruse de râu înainte de procesul de

sistematizare. În plus, această zonă a fost etichetată ca fiind cartierul roşu datorită

faptului că în perioada interbelică aici funcţiona şi un bordel celebru. Abia după aceste

zone mai puţin frecventate erau casele oamenilor mai puţin bogaţi. În ceea ce priveşte

gruparea indivizilor în zonele rezidenţiale aceasta respectă similarităţile etnice, de limbă

şi statut socio-economic. Astfel, cartierul Gruia, malul Someşului (partea centrală) şi

dealul Gruia erau zone rezidenţiale ocupate în special de burghezia maghiară. Ca o

reacţie a păturii sociale superioare româneşti, la polul opus, s-a dezvoltat printr-un

proiect interbelic şi cartierul rezidenţial Andrei Mureşanu.

Lipsesc de asemenea din modelul nou elaborat zonele de agrement de la

periferia oraşului propuse de modelul lui Burgess pentru zona navetiştilor. O eventuală

explicaţie este că zonele de agrement erau practic reprezentate de zona Oraşului de Jos

cu Parcul Central, denumite prin excelenţă ca fiind de agrement. Astfel, datorită acestei

25 Modelul lui Burgess nici în Chicago nu era clar definit, ci era gradat. Totuşi, din punct de vedere analitic cercetătorul a putut trasa aceste dinstincţii legate de modul în care au fost distribuiţi indivizii în spaţiul social.

54

poziţionări centrale clasele superioare erau cele care aveau acces şi timp pentru a

frecventa spaţiile de loissir, parcurile, grădinile special amenajate, grădinile de vară, în

vederea delectării.

Un alt model de referinţă în sociologie-modelul sectorial al lui Hoyt - pune în

special acccent pe factorii care ghidează expansiunea zonei rezidenţiale. Potrivit acestui

model zonele rezidenţiale iau naştere în apropierea centrelor comerciale şi se dezvoltă

de-a lungul liniilor de transport. În cazul modelului elaborat pe baza hărţilor,

expansiunea zonei rezidenţiale respectă câteva criterii clare: diferenţele etnice şi

amplasarea în apropiere de zona centrală. Singurele centre comerciale se găseau în zona

centrală şi în Gruia26. Valoarea terenurilor din aceste zone era ridicată tocmai datorită

faptului că aici se găseau reşedinţele liderilor comunităţilor respective. Prin urmare, tot

în această zonă se găseau şi apartamentele cu chiriile cele mai ridicate. În ceea ce

priveşte zonele industriale şi agricole s-ar putea ca terenurile să fi fost mai ieftine aspect

care a favorizat concentrarea păturilor sociale inferioare în aceste zone. Acest punct de

vedere se află în concordanţă cu modelul lui Hoyt.

Comparativ cu modelul lui Harris şi Ullman se poate spune că practicarea unor

activităţii este în funcţie de valoarea proprietăţii sau a chiriilor. Conform acestei reguli

în centrul oraşului erau amplasate instituţiile statului, băncile, hotelurile şi magazinele

comerciale, iar la periferia oraşului, în special în partea de nord, se găseau fabricile şi

micile intreprinderi. Una dintre cauzele acestei distribuţii o reprezenta şi preţurile

ridicate din zona centrală exact ca în modelul nucleic. În plus, se poate vorbi şi despre

tendinţa de excludere a terenurilor în funcţie de utilitate. Mai exact, nu vom găsi case de

lux în apropierea teritoriilor unde se găsesc fabrici. De asemenea, localizarea

activităţilor se face în funcţie de compatibilitatea financiară a actorilor sociali. O

diferenţă relevantă faţă de modelul lui Harris şi Ullman constă în existenţa unui singur

CBD şi nu a mai multor nuclei în jurul cărora să se dezvolte oraşul.

Deşi există puncte comune cu modelele occidentale putem spune că acestea nu

pot fi aplicate în totalitate statelor europene care aveau altă moştenire culturală şi alt

context social, politic şi economic. În schimb tendinţa de dezvoltare urbanistică

europeană, care mergea pe ideea dezvoltării oraşelor pe orizontală şi pe conservarea

monumentelor şi clădirilor cu valoare istorică şi culturală, era mult mai apropiată ca

model de organizare de Clujul anilor ’30. 26 Gruia, în partea dinspre gară, era un cartier muncitoresc. Numai partea dinspre Someş şi dealul Gruia era ocupată de poziţii superioare.

55

Dintre modelele europene unul dintre cele mai apropiate ca asemănare de oraşul

Cluj este modelul Ringul-ui Vienez din Viena secolului al –XIX- lea. Acest oraş era

înconjurat de fortificaţii puternice şi de glacis, dincolo de care se dezvoltau noile

cartiere27. Punctul de pornire a modernizării oraşului Viena a fost conturat de împăratul

Franz – Joseph în 1857, când a anunţat intenţia de demolare a fortificaţiilor şi a lansat

un concurs pentru amenajarea terenurilor libere. Scopul procesului a fost oferirea unei

serii de posibilităţi de dezvoltare a oraşului şi de înfrumuseţare a sa. Tipologia urbană

realizată nu urma să afecteze structura medievală a oraşului, ci urmărea inserarea

oraşului vechi în cel modern şi articularea celor două sectoare deja construite, vechiul

oraş şi periferiile.(Agachi, 2004, p. 21)

Clujul ca oraş important al fostului Imperiu Austro-Ungar respectă acelaşi model

de dezvoltare urbanistică fapt relevat şi de conservarea şi de protejarea centrului istoric.

Depăşirea zidurilor cetăţii (strada Republicii – Napoca – Universităţii – Avram Iancu)

culminează cu conturarea unui nou teritoriu în imediata vecinătate a centrului istoric şi

cultural. Atunci s-au dezvoltat şi construit trei pieţe noi: Avram Iancu, Mihai Viteazul şi

actuala piaţă Lucian Blaga. În plus, clădirile, edificile, din centrul Clujului erau

construite în stiluri arhitecturale variate (vezi la Anexe Harta 14).

Planul oraşului Cluj este unul radial concentric, specific multor oraşe din sud-

estul Europei. În ceea ce priveşte aceste planuri, străzile pornesc radial din centrul

localităţii astfel ca din orice punct al acesteia să se poata ajunge cu uşurinţă în zona

centrală. Clădirile din centru îmbinau elemente arhitecturale renaşcentiste, gotice şi

baroce, şi nu depăşeau ca înălţime mai mult de trei etaje. Unele dintre aceastea erau

prevăzute cu balcoane şi curţi interioare. Un astfel de exemplu este clădirea denumită

Palatul Rhédey (Lukács, 2005, p.78-79) În plus, planificarea urbană a accentuat şi

elementele fundamentale necesare pentru construcţia oraşului: sănătate – apă, aer curat,

siguranţă, dar şi elementele reprezentative ale statului: cultul, pieţele şi traficul.

Cert este că diferenţele de dezvoltare existente între oraşele occidentale şi oraşul

Cluj în anii ‘30 şi-au pus amprenta asupra modelului de distribuţie spaţială a claselor

sociale existente. Spre desosebire de ţările occidentale puternic industrializate şi

modernizate, România a fost în perioada interbelică o ţară mediu dezvoltată,

preponderent agricolă şi cu industria în ascensiune. De asemenea, societatea românească

27 Realizările Ring-ului Vienez, inflenţa demersului urbanistic se face simţită în oraşele a căror populaţie creşte rapid, ele adoptând parţial operaţiuni specifice realizării Ringului: Seghedin, Cracovia, Graz, Salzburg, Timişoara, Braşov, Cluj, sunt doar câteva dintre aceste oraşe. (Agachi, 2004, p. 22-23)

56

a fost o societate a contrastelor din punct de vedere etnic, cultural, social şi politic, care

până în 1922 a parcurs o perioadă de recuperare de după distrugerile provocate de

Primul Război Mondial. Acestea reacţii au avut influenţe vizibile asupra distribuţiei

socio-spaţiale a indivizilor ocupaţi în Clujul interbelic.

Făcând referire la datele existente pentru perioada interbelică rezultă astfel o

expansiune, o dublare a zonei centrale ocupată preponderent de clasele superioare cu

prestigiu mediu şi ridicat şi o zonificare a părţii rămase din teritoriu. Această distribuţie

este axată pe potrivirea şi compatibilitatea indivizilor cu spaţiul social. Adică,

muncitorii apar în cartierele industriale, agricultorii sunt pe la periferie iar burghezia şi

nobilimea în zona centrală, în apropiere de cele mai importante instituţii în cadrul cărora

îşi desfăşoară activitatea. Astfel, modelul în variantă simplificată este unul zonal.

2. Conturarea spaţială a oraşului Cluj în funcţie de modelul ecologic

Pentru oraşul Cluj perioada dintre cele două războaie este caracterizată de un

proces de consolidare şi dezvoltare aflată în strânsă legătură cu procesul de integrare în

sistemul economic, cultural şi politic, specific zonelor europene. Hărţile elaborate

precum şi propunerea unui model concentric în zona centrală şi a unuia zonal pentru

restul teritoriului reuşesc să evidenţieze seria schimbărilor care a avut efecte vizibile

asupra orientării ocupaţionale a indivizilor dar şi asupra distribuţiei lor spaţiale.

Structura populaţiei în perioada interbelică şi modul în care aceasta s-a distribuit

în spaţiul social a fost influenţată în mare măsură de exodul rural-urban, fenomen aflat

în relaţie directă cu schimbările politice. Când Transilvania a fost parte integrată în

Imperiul Austro-Ungar, tendinţa populaţiei de naţionalitate română a fost să se retragă

înspre sate sau înspre teritoriilor aflate în componenţa României. Situaţia s-a schimbat

în momentul în care Transilvania şi-a câştigat independenţa. Atunci românii au invadat

oraşele şi au început un proces de românizare a teritoriilor.

Fenomenul migratoriu intern are în vedere alegerea actorilor sociali de a se

îndrepta spre oraş, reacţie care a ajuns să intensifice ritmul urbanizării. Atracţia pentru

această zonă era mare pe considerentul că oferea mai multe locuri de muncă şi variate

oportunităţi de afirmare pentru indivizi. Referitor la afirmare cazul tinerilor pare a fi cel

mai relevant. Ei preferau oraşul în special pentru că doreau să meargă la şcoală să

urmeze o specializare şi, în plus, statul din perioada interbelică oferea şi posibilităţi de

angajare pe posturi de funcţionari într-o administraţie românească aflată în criză de

personal. Aşa se poate explica distribuţia acestei categorii în zona centrală şi în

57

cartierele învecinate acesteia. Mai existau şi persoane a căror scop era obţinerea unui

venit imediat în vederea întreţinerii familiei. Ajunşi în oraş aceştia ocupau funcţii de

muncitori calificaţi, necalificaţi, sau de agricultori. După cum s-a putut observa în urma

distribuţiei pe hărţi (vezi la Anexe Harta 4, 6 şi 7) aceste categorii ocupaţionale se

găseau preponderent în cartierele care făceau legătura cu satele din zonă (Dâmbu

Rotund, Bulgaria, Iris, Mănăştur).

În strânsă legătură cu orânduirea politică din perioada interbelică şi cu exodul

rural – urban a fost şi structura etnică. De-a lungul secolului XIX, secolul în care a

început procesul de modernizare (şi în special după 1880), Cluj a fost un oraş dominat

de etnicii maghiari. Chiar şi în perioada interbelică când oraşul trece în administraţie

românească el continuă să fie dominat de burghezia maghiară. Satul Mănăştur era

practic singura suburbie28 dominată de etnicii români, profilul său fiind preponderent

agricol. De cealaltă parte se află cartierul Mărăşti locuit până la începutul secolului XX

în special de populaţie agrară maghiară. Aceasta cu timpul a fost înlocuită de tot mai

mulţi muncitori maghiari angajaţi în sectorul industrial clujean, ajungând în 1930 să fie

dominat de mici meşteşugari.

Potrivit datelor din Recensământul din 1930 (1938, Vol. II, p. LII - LIV), 34.6%

erau etnici români iar 47.3% erau etnici maghiari. Doar structura pe totalul municipiului

relevă faptulul că etnicii români erau într-un procent ridicat: 60.9% etnici români şi doar

30.1% etnici maghiari. De asemenea, se poate constata că în 1930 în Cluj românii nu au

ajuns să fie majoritari, proporţia inversându-se abia în 1938, datorită fluxului migratoriu

intern. (Szabo, 2002, p. 147; Recensământul general al populaţiei Române din 29

Decembrie 1930, tabel G, vol.II, 1938, p.LII-LVI; Cosma, 1998, p. 27, p. 47) Prin

urmare, distribuţia şi creşterea populaţiei urbane nu a fost uniformă. În Cluj, la fel ca şi

în alte oraşe ale Transilvaniei, a existat o îmbinare între populaţia maghiară

preponderentă în oraşe şi cea românească la sate.

Rivalitatea între etnicii români şi maghiari29 a durat perioadă îndelungată şi a

avut urmări importante asupra tuturor sectoarelor vieţii sociale, în special asupra creerii

unor nişe ocupaţionale. Poziţionarea acestora, după cum arată şi hărţile, apare a fi

polarizată: în partea de sud o cartierului Gruia erau negustorii mari de origine maghiară

iar în Andrei Mureşanu pătura superioară românească. Astfel, se poate spune că

28 Până la începutul secolului XIX formal a fost exclusă din cadrul perimetrului administrativ al oraşului. 29 Despre structura etnică şi naţionalitatea se poate citi în Brubaker (2006) şi în Livezeanu (1998).

58

stratificarea socială în Transilvania anilor ’30 este în strânsă legătură cu problema

etnicităţii iar cartierele apar astfel populate din cauza segregării etnice. Cu toate că se

poate observa o delimitare spaţială între aceste naţionalităţi, potrivit unor date oficiale

se poate vorbi şi despre predispoziţia acceptării minoritarilor prin căsătoriile exogame.

Concluzia la care s-a ajuns în urma studierii acestui fenomen a fost că în timp ce

maghiarii30 au dominat clasa socială superioară, românii au încercat să se căsătorească

într-o poziţie socială mai înaltă, căsătoriile exogame fiind predominante în rândul

clericilor şi a lucrătorilor din sectorul terţiar. (Ronnås, 1984, p. 186)

După cum s-a putut observa exodul rural – urban, structura etnică şi ocupaţia

actorilor sociali a avut un rol important în ceea ce priveşte distribuţia spaţială a acestora.

Aşezarea în cartiere ţine cont de anumite principii aflate în strânsă legătură cu procesul

de dezvoltare şi urbanizare a oraşului Cluj. De exemplu, cartierul Bulgaria se dezvoltă

în jurul agriculturii, în Gruia de Jos şi în preajma căii ferate pot fi găsiţi ceferiştii

maghiari, în Gruia sub cetăţuie şi pe malul Someşului sunt palatele burghezilor

maghiari, ş.a. Datorită acestei distribuţii propunem elaborarea unui model ecologic

propriu axat pe funcţionalitatea şi specificitatea cartierelor.

Grafic 1. Distribuţia socio-spaţială a ocupaţiilor în Clujul interbelic

LEGENDĂ

Agricultori şi muncitori

Comercianţi şi mesteşugari

Ocupaţii intelectuale

Manageri si micii intreprinzători

Marii intreprinzători şi lucrătorii in servicii

30 Potrivit recensămintelor ungureşi şi româneşti, există o problemă a încadrării evreilor într-un grup etnic. Evreii nu au fost consideraţi drept etnie separată în recensământul unguresc, însă au fost înregistraţi drept germani. De asemenea, corespunzător unei surse de informare române (Dragomir apud. Ronnås, 1984, p. 186), evreii din zona urbană erau multi-lingvişti şi preferau să declare limba maghiară ca fiind limba maternă.

Dambu Rotund Bulgaria şi Iris

Hidelve Maraşti

Gheorgheni

Andrei Mureşanu

Zona Cimitirului Manaştur

Grigorescu

Gruia

CENTRU Oraşul de

Sus

59

În vederea susţinerii propriului model zonal după cum apare în harta de mai sus

se poate face menţiunea că trasarea celor mai importante zone a fost în strânsă legătură

cu extindere şi transformare teritorială a spaţiului urban prin demolarea zidurilor şi

bastioanelor medievale, cu integrarea zonelor limitrofe suburbane în componenţa

oraşului şi cu intensificarea construcţiilor la nivel local. Potrivit datelor obţinute de

Dorin Alicu (1997, p.72) extinderea şi modificările edilitare realizate în Cluj încep din

zona centrală (P-ţa Centrală şi Mihai Viteazul) cu clădiri noi şi moderne, se continuă cu

pieţele Avram Iancu şi Ştefan cel Mare – formate pe un teren viran unde se depozitau

lemne. Terenurile virane, pieţele încep să fie înlocuite de clădirile noilor instituţii

administrative, de cultură, învăţământ, de locuinţe particulare: Palatul Justiţiei (Piaţa

Ştefan cel Mare nr.1), Palatul Direcţiei Silvice şi Palatul Finanţelor (Piaţa Avram Iancu

nr.18 şi 19), Prefectura (Moţilor nr.1), Palatul Academiei Comerciale (C-tin Daicoviciu

nr. 15), clădirea centrală a Universităţii (M. Kogâlniceanu nr. 1).

Extinderea spaţială a oraşului a avut ca şi consecinţă atât o creştere a suprafeţei

intravilanului între 1918 şi 1938 de la 1018 ha la 1813 ha şi a numărului de locuinţe

construite (3357 de clădiri noi), cât şi amenajarea unor noi cartiere. (Buzea apud. Pascu,

1974, p. 384 şi Agachi, 2004, p. 73) Aceste noi cartiere au fost Andrei Mureşanu,

Grigorescu, Dâmbu Rotund, Iris ş. a., ele avansând mult spre nord şi mai ales spre sud

limitele oraşului. Spre nord, spre terasa de luncă din dreapta Nadaşului şi a Someşului

se formează cartierele muncitoreşti Iris şi Dâmbu Rotund iar spre sud, pe terasa a patra

din dreapta Someşului Mic, cartierele Andrei Mureşanu şi Pata. Spre vest, pe terasa de

luncă din stânga Someşului este aşezat cartierul Grigorescu, care la fel ca şi cartierul

Andrei Mureşanu este format mai mult din vile înconjurate de spaţii verzi. Spre est,

oraşul înainteză de-a lungul terasei de luncă, apropiindu-se mult de satul Someşeni.

(Susan, 1973, p. 55)

La vest de centru, în Oraşul de Sus (Clinicilor) se definesc spaţii sociale de

standard ridicat din punct de vedere constructiv şi funcţional: clinicile universitare, zona

de agrement (parcul şi locuinţele burgheze)31, biblioteca universitară (Piaţa London,

actuala Piaţă Lucian Blaga), instituţii de învăţământ, spitale. Potrivit descrierii această

31 Un exemplu de interaţiune între aceste categorii sociale este reprezentat de istoria proiectului urban al Parcului Central început în 1827 la iniţiativa Asociaţia de Binefacere a Femeilor. Aceasta este măsura prin care este promovată ideea unei arii de promendă. Proiectul captează atenţia nobilimii locale şi notabililori locali, astfel încât municipalitatea desemnează ingineri care se vor ocupa de parc şi atrage garnizoana militară imperială în amenajarea lui, iar în 1860 înfiinţează Comisia Pracului, condusă de celebru Conte Imre Miko. Până la sfârşitul secolului Parcul ajunge să adăpostească un cazino, un lac artificial, un teatru de vară şi opera. Vezi în acest sens Mândruţ (2004) şi Agachi (2004).

60

zonă era specifică burghezie culturale. Plasarea lor era conformă cu sediile instituţiile în

care îşi produceau puterea. Gusturile lor estetice şi necesităţile lor de consum cultural şi

de bunuri şi-au pus amprenta asupra acestor clădiri birocratice şi vecinătăţilor acestora

prin transformarea spaţiului asociat în locuri care exprimau şi produceau distincţia lor

culturală: cafenele, restaurante, operă, promenade, parcuri, magazine cu bunuri scumpe,

cluburi, centre de finanţare, arhitectură impunătoare, statui, etc32. Prin urmare, alegerea

spaţiului de locuit în acestă zonă s-a realizat datorită faptului că erau în preajma

principalelor mijloace de transport, a centrului cultural şi de afaceri, şi, în plus, se aflau

aproape de instituţiile de stat existente la nivel local. De remarcat este că aceste zone au

fost primele care au trecut printr-un proces de modernizare şi primele care au fost apte

în asigurarea unui plus de confort agenţilor sociali prin realizarea unor lucrări de

întreţinere şi edificare a străzi. S-au construit linii de transport, a fost alimentat oraşul cu

apă, a fost iluminată strada pe timpul nopţii, ş.a.

Este de remarcat că nu numai spaţiul de locuit face distincţie între clasele sociale

existente, ci şi manierele şi distincţiile sociale asociate acestei poziţii sociale. Acestea

erau spaţializate prin intermediul practicilor de loisir pe care deja le-am menţionat. Cert

este că aceste manifestări ale clasei sociale cu prestigiu înalt au început o dată cu

modernizarea intensă a oraşului Cluj (1850-1918) şi au fost administrată de către

nobilimea locală, administraţia oraşului şi societatea civilă formată din clasa de mijloc

educată. Această schimbare asupra spaţiului social a fost simultană boomului urbanistic

vienez (Grunderzeit)33. Prin umare, a fost conturată o zonă de interese pentru burghezia

culturală şi nobilimea clujeană în jurul căreia gravita. Atitudinea adoptată cu timpul a

fost excluderea treptată a claselor de jos prin mutarea târgului din centru spre periferie

cu scopul de a promova centru ca un spaţiu al distincţiei.

Zona care vine în contrast cu cea deja prezentată este cea din partea de est a

oraşului, cu excepţia actualei pieţe Avram Iancu, unde este păstrat un caracter popular şi

se dezvoltă industrii. Cu toate că această zonă este văzută ca şi o extindere a zonei

centrale, populaţia care predomina în aceste zone nu era burghezia culturală. Din contră,

avea în componenţă vechea clasă muncitoare reprezentată de pantofari, croitori, cofetari,

32 http://clujnet.com/romana/001clujnapoca/istori/15-1848.htm , pagină deschisă în data de 31.03.2007, ora 20 :00 33 Clujul fiind capitală regională în cadrul Imperiului Habsburgic a concentrat o mare parte din fondurile publice. După compromisul din 1863 şi instaurarea Dualismului Habsburgic oraşul cunoaşte o importantă dezvoltare. (Pascu, 1974b)

61

etc., care a ales să se aşeze în imediata apropiere a centrului pe care îl deserveau. Şi spre

nord, nord-est, în apropiere de gară (axa gară – centru devine importantă), se vor

dezvolta industrii şi locuinţe pentru muncitorii industriali calificaţi. Astfel, în Dâmbu

Rotund s-a dezvoltat şi prima platformă industrială care a atras în Gruia muncitori

calificaţi şi managerii micilor întreprinderi dar şi comercianţi care şi-au stabilit

domiciliul în Hidelve, o zonă intermediară, adiacentă atât centrului cât şi platformei

industriale şi a gării34.

Delimitările spaţiale sugerează faptul că oraşul trebuie să producă anumite

schimbări la nivel macro deoarece aglomerarea urbană devine tot mai simţită. Acest set

de modificări de structură au avut ca efect plasarea Clujului pe locul 5 (pe ţară) după

mărimea oraşelor româneşti la 1930, încadrându-se în categoria oraşelor cu populaţie

cuprinsă între 100.000 - 499.000 locuitori.

Făcând referire la toate aceste schimbări de nuanţă realizate la nivelul oraşului se

poate concluziona că forţa financiară ocupă un rol central în constituirea şi amenajarea

spaţiului şi, de asemenea, realizează conexiunea între spaţiul vânzării şi cel al

cumpărării. Aceste două spaţii sunt diferite din punct de vedere al specificităţii sale

economice, culturale şi personale. Însă ceea ce apare a fi important este că diferitele

forme de capital includ persoane cu statut ocupaţional diferit şi permit formarea de noi

reţele sociale care nu ar fi posibile dacă ar intervenii distanţa. Aşa este explicată

distribuţia socio-spaţială a burgheziei în zona centrală şi în cartierele de vile. De

asemenea, când se vorbeşte despre aspectul economic un rol aparte îl deţine burghezia

economică. Ca şi distribuţie se poate observa ca nu coincide cu cea a burgheziei

culturale (vezi Figura 1). Întrepătrunderea acestor clase are loc numai atunci când

burghezia culturală ajunge să frecventeze spaţiile în care burghezia economică deţine

proprietăţi (de locuit şi micile afaceri). Această categorie ocupaţională - mica şi marea

burghezie economică- după cum deja am observat, este întâlnită în special în centrul

istoric, dar şi în ariile industriale şi spre zona de gară.

În ceea ce priveşte clasa muncitoare situaţia este oarecum diferită. Aceasta este

distribuită în spaţiul social astfel încât să le faciliteze accesul la capitalul economic

necesar. Deoarece nu au parte de forţa financiară necesară pentru a se susţine şi nu au 34 În zona de nord a oraşului a fost amplasată la 1870 calea ferată care lega Clujul de Budapesta. Această reţea, cu timpul, a făcut legătura şi cu celelalte oraşe din Transilvania. Abia în 1918 s-a realizat legătura cu reţeaua feroviară a României. Pentru a afla mai multe informaţii despre dezvoltarea reţelei feroviare, despre apariţia cartierelor industriale şi relaţiile acestora cu centrul Budapestan şi Habsburgic, se poate consulta József (2005) şi Agachi (2004).

62

nici capital simbolic sau relaţional la care să poată apela în vedere obţinerii unui post

bine plătit, amplasarea clasei muncitoare este corelată cu cererea existentă la nivelul

pieţii. Această clasă socială care se bucură de un prestigiu mediu şi scăzut se îndreaptă

înspre zonele în care pot presta servicii: zonele industriale sau agricole. Prin urmare,

cerearea şi oferta pe piaţa forţei de muncă existentă în perioada interbelică era foarte

importantă. De exemplu, în spaţiul în care există o fabrică se ştie clar că se vorbeşte şi

de mai mulţi muncitori decât în alte zone ale oraşului. Totuşi, această problemă pentru a

avea coerenţă trebuie urmărită în legătură cu seria de date de natură economică şi cu o

statistică a celor mai importante momente (din industrie, comerţ, agricultură) care au

adus un plus la dezvoltarea oraşului interbelic.

În ceea ce priveşte prăvăliile din oraşul Cluj prestau servicii atât membrii

familiei, cât şi 2-3 ucenici, proveniţi cel mai adesea din rândul rudelor aflate la ţară.

Numeroşi orăşeni se ocupau cu agricultura, având pământ la marginea urbei, ori

munceau în ferme legumicole, viticole, pomicole sau zootehnice. (Scurtu, 2001, p.30)

Acest fenomen a determinat ca în 1930, din totalul de 106 245 locuitori ai oraşului

(după Pascu, 1974a, p. 393) să fie antrenate în agricultură 5803 persoane repartizate

astfel: 90% în producţia agricolă mixtă, 5% în ramurile pomii-viticole, legumicultură şi

horticultură, 2% în creşterea animalelor şi 3% în silvicultură; 96% dintre gospodării se

ocupau de cultivarea cerealelor şi creşterea animalelor, restul de 4% fiind antrenate în

producţia de legume, flori, fructe şi struguri. În sectorul agricol lucrau 442 de muncitori

salariaţi, majoritatea bărbaţi, şi 177 de servitori dintre care 87% erau femei.

Ceea ce a marcat atât oraşul Cluj, cât şi viaţa actorilor sociali din perioada

interbelică a fost apariţia unor noi întreprinderi industriale şi creşterea capacităţii celor

vechi. Transformări însemnate s-au realizat în sectorul industriei uşoare, alimentare şi a

materialelor de construcţii, şi foarte puţine în cea de prelucrarea metalelor. În 1930, în

industrie erau ocupaţi 27,9% din totalul populaţiei active, din care 11,5% revenea

industriei uşoare, 5,2% industriei alimentare, 4,4% industriei metalurgice şi 6,8% altor

ramuri industriale. Aproape jumătate (41%) dintre cei care erau angajaţi în metalurgie

erau mici meseriaşi în metal şi lucrau în cea mai mare parte în ateliere meşteşugăreşti.

Existau câteva zeci de întreprinderi industriale în cadrul oraşului (81 în 1937), însă

foarte puţine aveau peste 500 de muncitori: Fabrica de încălţăminte, de porţelan, de

ţigarete, Ateliere CFR, ş.a. (Susan, 1973, p. 127)

După 1918 în Cluj au existat 87 de întreprinderi industriale particulare,

considerate fabrici, la acestea adăugându-se altele şase, proprietate a statului şi a

63

oraşului. Majoritatea acestora erau unităţi mici şi mijlocii. (Pascu, 1974, p.385; Alicu,

1997, p.69) Cele mai multe dintre întreprinderile particulare relativ mari aparţineau

societăţilor anonime pe acţiuni, numai cinci dintre ele erau firme individuale35. De

asemenea, se poate remarca şi ponderea importantelor investiţii străine în oraşul Cluj ca

şi consecinţă a faptului că burghezia economică clujeană era încă în curs de formare.

În ceea ce priveşte procesul de concentrare şi centralizare a capitalului şi a

producţiei se poate spune că a fost generatoare de modificări în structura industriei, în

sensul că s-a redus numărul întreprinderilor mici şi a crescut numărul celor mijlocii şi

mari. Aşa se explică cum de burghezia economică, specifică perioadei respective, s-a

aflat într-un proces de creştere. Totuşi, ceea ce este de remarcat este faptul că pe lângă

întreprinderile industriale particulare au mai existat şi câteva unităţi care aparţineau

unor instituţii publice. Este cazul Atelierelor CFR, administrate de Căile Ferate

Române, Manufactura de tutun şi Fabrica de chibrituri ale Regiei Monopolurilor

Statului, precum şi Uzinele electrice. (Pascu, 1974, p. 389)

Legătura pe care o au spaţiile între ele - zona agricolă cu cea industrială-, dar şi

ocupaţiile - muncitori cu agricultori-, poate fi susţinută de presupoziţia că bărbatul lucra

în fabrică sau la o întreprindere comunală, iar familia muncea pământul. Soţul se alătura

nevestei şi copiilor abia după ce venea de la locul de muncă. Probabil din această cauză

indivizii aveau tendinţa de a-şi căuta un loc de muncă aproape de domiciliu. (Scurtu,

2001, p. 30) Era vorba despre un mijloc de existenţă care varia de la o familie la alta. În

cazul familiilor cu situaţie financiară stabilă un al doilea loc de muncă era doar o

opţiune dar pentru familiile sărace se vorbea despre o necesitate. S-a conturat astfel un

tip familial muncitoresc, prezent pe câmp dar care nu a dispărut o dată cu dezvoltarea

industriei. În plus, pluriactivitatea unor indivizi stă la baza explicaţiei de ce zonele de la

periferie sunt cele mai populate de agricultori, muncitori (calificaţi şi necalificaţi) şi de

meşteşugari (vezi la Anexe Harta 4 - 7).

Distribuţia comercianţilor pe zone poate fi explicată de dezvoltarea economică.

Numărul de firme comerciale a crescut semnificativ după Unire iar scopul lor era

satisfacerea necesităţii populaţiei. Dacă în 1920 numărul de firme comerciale care

35 Cea mai mare unitate industrială a continuat să fie Fabrica de pielărie „Fraţii Renner & Co” S.A. cu 1174 muncitori. Tot în această categorie ar putea fi incluse şi Turnătoria de fier şi Fabrica de maşini din Cluj S.A., Fabrica de săpun „Heinrich” S.A., Cărămidăria oraşului Cluj S.A., Fabrica de bere „Czell Friederich & Fiii”, Fabrica de modă „Transilvania”, etc. Totuşi, pentru piaţa naţională o importanţă deosebită a avut Fabrica de încălţăminte „Fraţii Renner & Co” S.A., a cărei producţie a crescut vertiginos chiar în primul an după Unire. (Pascu, 1974, p.385; Alicu, 1997, p.69)

64

practicau comerţ cu amănuntul era doar de 445, în 1925 numărul acestora aproape s-a

dublat (869 firme) pentru ca în 1930 să depăşească 1100 de firme comerciale, iar în

1936 să ajungă la 2513 firme. În general, firmele comerciale se aprovizionau cu mărfuri

din import prin intermediul unor firme din alte oraşe. (Pascu, 1974, p. 394) Aşa se

explică numărul mare de comercianţi şi de lucrători în domeniul comerţului.

Cert este că treptat Clujul, pe baza unei indusrializări moderate, se transformă

dintr-un oraş de meşteşugari într-unul de funcţionari, într-o societate cu numeroase clase

repartizate pe ranguri şi ocupaţii. (Agachi, 2004, p. 85) Prin urmare, dacă este să luăm

în evidenţă structura ocupaţională specifică diferitelor tipuri de oraşe care au apărut în

perioada interbelică36, Clujul se încadrează în categoria oraşelor mixte. În fiecare din

cele trei sectoare economice erau ocupaţi în jur de 20% din locuitorii oraşului. Totuşi,

procentele care reies după luarea în considerare a fiecărui sector sunt următoarele:

majoritatea relativă a populaţiei se află în sectorul terţiar, peste 20% în sectorul

secundar şi sub 20% în sectorul primar. „Structura profesională a oraşului românesc

interbelic evidenţiază ocuparea unei mari părţi a populaţiei active urbane în sectorul

terţiar, depăşind mai bine de jumătate din numărul total al acestora. Astfel, caracterul

industrial al oraşului pare mai puţin pronunţat.” (Cosma, 1998, p.20)

Funcţionarii reprezintă categoria ocupaţională care deţine o funcţie

administrativă într-o instituţie sau într-o întreprindere, definire care explică foarte clar

motivul şi modul în care sunt distribuiţi pe hartă. Locuiesc în centru şi în zonele

limitrofe datorită existenţei numărului mare de instituţii de stat, dar şi în cartierele

muncitoreşti datorită fabricilor în care prestau servicii. Avantajul care era strâns legat de

această ocupaţie a constat în confortul oferit de locuinţele pe care le deţineau:

canalizare, iluminat, băi, etc., facilităţi care le aduceau un plus financiar în momentul în

care ofereau în chirie o cameră din cele pe care le deţineau. După cum am mai

menţionat, în cartierele industriale s-au construit blocuri de apartamente cu confort

ridicat pentru indivizii calificaţi şi funcţionari. O asemenea zonă în Cluj a fost, în

special, Dâmbu Rotund.

Asupra modului de împărţire a spaţiului social dar şi asupra plasării ocupaţiilor

în teritoriu o influenţă mai mult sau mai puţin directă a avut-o statul. Mai exact, este

vorba despre implicarea sa în pregătirea profesională a muncitorilor şi în stimularea

36 În 1930 s-au identificat patru tipuri de oraşe: cu populaţie predominant ocupată în sectorul primar (agricultura), secundar (industrie şi construcţii), terţiar (comerţ şi transporturi) şi mixte.

65

celor interesaţi în ridicarea nivelului lor de pregătire37, ia învăţat să mânuiască tehnica

modernă, a adoptat legea repausului duminicale şi a sărbătorilor legale, s-au stabilit cele

8 ore de muncă, s-au reglementat relaţiile de muncă dintre patroni şi salariaţii în

industrie şi comerţ, s-a legalizat ajutorul de şomaj, etc. (Scurtu, 2001, p.49) Astfel,

progresele care au avut loc în perioada respectivă s-au datorat acelor muncitori care s-au

dovedit apţi să ţină pasul cu noile cerinţe existente pe piaţa muncii. Legat de această

problemă, M. Manoilescu (2002, p.136) a oferit o frază memorabilă care a evidenţiat

capacităţile pe care le deţine în mod normal un individ în funcţie de ocupaţia pe care o

are: “(…) Păstoritul corespunde cu analfabetismul, agricultura cu şcoala primară,

comerţul şi industria cu gimnaziul şi liceul. Industria dezvoltă calităţi intelectuale, de

rezistenţă, de disciplină. Maşina creează o formă superioară de disciplină: timpul

începe să fie preţios, măsurat în minute şi secunde.” În esenţă, un individ care doreşte să

urmeze o carieră universitară, să acumuleze capital cultural şi relaţional, o să aleagă să

fie în preajma centrului universitar sau în zonele limitrofe centrului. Nu acelaşi lucru se

întâmplă în cazul unui muncitor necalificat. Acesta din urmă o să tindă să locuiască în

preajma unor ateliere (care nu sunt amplasate în zona centrală sau în cartierele de vile)

de unde să poată învăţa o meserie de la specialişti şi care să le faciliteze angajarea pe un

post de muncitor (calificat sau chiar necalificat).

De asemenea, viaţa orăşenilor era puternic influenţată de activitatea autorităţilor

publice. Orice modificare care a avut loc la nivel local era finanţată din bugetul

comunal, care provenea mai ales din taxe şi impozite. Cele mai mari taxe se puneau

asupra cabaretelor şi varieteurilor (20%), după care urmau cârciumile, restaurantele,

berăriile, cafenelele (10%), hotelurile, cofetăriile, băcăniile, atelierele, societăţile

industriale (6%), frizeriile şi atelierele de coafură (4%). (Scurtu, 2001, p.30) O parte

dintre aceste spaţii comerciale erau întâlnite preponderent în Centrul Istoric şi în zonele

apropiate acestuia. Banii colectaţi aveau ca scop îmbunătăţirea serviciile publice şi 37 În Recensământul Populaţiei din 1930 se poate găsi o clasificare a cursurilor necesare pentru o încadrare a indivizilor la un anumit nivel educaţional după cum urmează: - instrucţia secundară cuprindea: liceul, liceul militar, seminarul, şcoala normală, gimnaziul, şcoala medie, Burgelschule, polgari-skola. - instrucţia profesională cuprindea: şcoala profesională, menaj, agricultură (inferioară, medie şi superioară), comerţ, curs seral, meserii inferioare, şcoala de infirmieri, de moaşe, de surori de caritate, de misionari, de conducători de şcoală, maeştrii sudori, subchirurgi, electricieni, şoferi, poliţie, poştă-telegraf, guarzi silvici, ucenici, croitori, impiegaţi de mişcare CFR, notari, secretari. - instrucţia universitară cuprindea: facultatea de drept, de litere, de ştiinţe, de medicină, teologie, farmacie, medicină veterinară. - alte şcoli superioare: academia de comerţ, de agricultură, ISEF, asistenţă socială, politehnică, arhitectură, belle-arte, conservatorul de muzică şi artă dramatică, şcoli militare superioare, şcoli de statistică.

66

modernizarea localităţii (apă curentă, iluminat public, asfaltarea străzilor, repararea lor,

curăţenia, etc.). (Scurtu, 2001, p.30) Acest lucru denotă că în perioada respectivă au

existat numeroase spaţii profitabile pentru autorităţie locale, dar şi o varietate de

profesiuni şi specializări care s-au înregistrat în mediul urban. Prin urmare, un spaţiu pe

care se percepea o taxă destul de mare nu era accesibilă oricui. În aceste zone putând fi

întâlnite doar categoriile sociale cu un prestigiu ridicat şi cu o situaţie financiară stabilă,

apte pentru plata taxelor impuse de consiliile locale.

Concluzia este că în teritoriul urban cele mai afectate s-au dovedit a fi zonele de

aglomerare ale populaţiei cu venituri modeste, cartierele muncitoreşti, periferiile şi

suburbiile oraşelor. În plus, chiriile au stat la baza orientării claselor muncitoreşti şi

sărace spre periferie oraşului. A locui în centru era în primul rând costisitor datorită

cererilor specifice zonei, în al doilea rând, pentru clasele muncitoreşti, putea însemna o

distanţă foarte mare până la locul de muncă. Din această cauză, zonele de periferie,

probabil cu chirii scăzute, terenuri mai ieftine, ofereau indivizilor posibilitatea

satisfacerii dorinţei de a deţine o locuinţă proprie (proprietate sau chirie)38, chiar dacă

era o construcţie cu caracter provizoriu, suprapopulată, fără control tehnic şi fără un

plan anume. Totuşi, nu se poate vorbi despre zone unde se găsesc numai o categorie

ocupaţională. Acest lucru ar fi absurd prin definiţie. Păturile sociale se întrepătrund însă

catalogarea unei zone este realizată prin referirea la procentul cel mai ridicat obţinut de

actorii sociali din aceaşi categorie socio-profesională. De asemenea, o altă explicaţie ar

putea fi dorinţa categoriilor superioare de a-şi supraveghea afacerea (cum este cazul

proprietarilor de unităţi), de a se afla în apropierea locuinţei şi de a evita aglomeraţia

provocată de zona centrală şi de cea industrială (cum este cazul cartierului de vile

Andrei Mureşanu).

Astfel, analiza materialele de specialitate care pun accent pe domeniile de

activitate predominante în perioada interbelică (cultură şi economie) sunt necesare

pentru a răspunde la întrebările referitoare la amplasare unei categorii ocupaţionale într-

o anumită zonă (şi nu în alta) şi la modul în care s-au dezvoltat sau nu zonele respective.

38 În urma unei cercetări sociologice la Fabrica de Tutun din Cluj asupra unui eşantion de 100 femei muncitoare, Salvina Sturza arăta că multe din aceste femei venite de la sat la oraş munceau până la epuizare şi acceptau orice sacrificiu pentru a deveni proprietarele unei case. „Spun chiar de multe ori că acesta a fost singurul ideal în viaţa lor, să strângă ban cu ban, să mănânce de cele mai multe ori foarte puţin, dar să aibă unde locui.” (Sturza apud. Cosma, 1998, p. 144)

67

CONCLUZII Lucrarea de faţă subliniază că modernizarea şi urbanizarea a fost în mare măsură

un rezultat al fluctuaţiilor istorice. Comparativ cu ţările din centrul şi vestul Europei,

unde trecerea la capitalism s-a realizat mai rapid, în spaţiul românesc, acest proces a

avut loc într-un ritm lent dar şi cu o serie de particularităţi specifice, stagnând modelul

ecologic evoluţionist. Principalul motiv a fost datorat faptului că România fiind o ţară

preponderent agrară nu a reuşit să realizeze cu uşurinţă trecerea de la tradiţional la

modern. Credem că structura urbană a Clujului interbelic se datorează în principal

procesului continuu de schimbare socială cauzat de racordarea României la capitalismul

central european într-un context social în care spaţiul urban a fost dominat de o

burghezie şi o clasă de mijloc emergentă precum şi de un spaţiu urban înconjurat de un

hinterland rural nedezvoltat.

Este adevărat că se poate vorbi despre o influenţă exercitată de modelele

ecologice americane şi de structura spaţială europeană asupra spaţiului românesc. Dar

totuşi, diferenţa este relativ mare. Modelul ecologic urban clujean comparat cu cele

americane are o specificitate aflată în strânsă legătură cu evoluţia societăţii şi cu

cerinţele pe piaţa de muncă. Cazul cel mai relevant a fost cererea tot mai mare de

personal pentru posturile de funcţionari. În perioada interbelică statul oferea actorilor

sociali posibilităţi de angajare pe aceste posturi într-o administraţie românească aflată în

criză de personal.

Dacă în modelele americane clasele cu prestigiu ridicat ajung să îşi delimiteze

spaţiul rezidenţial de locuit la periferia oraşului în ideea de a se feri de zonele poluate şi

aglomerate, ceva similar se întâmplă şi în cazul Clujului. În Cluj clasele cu prestigiu

mediu şi ridicat tind să fie amplasate în zona centrală şi în imediata învecinătate a

acesteia, iar clasele cu prestigiu scăzut şi mediu se stabilesc la periferie sau în zonele

industriale pentru a presta servicii. Nu toţi actorii sociali au avut acces la un anumit

spaţiu. Acest aspect este o consecinţă a excluderii sociale pe baza capitalului economic.

Amplasarea agricultorilor şi a muncitorilor în cartierele periferice s-a aflat în legătură cu

necesitatea de economisire de timp şi bani, doar aşa se puteau împărţii între locuinţă şi

locul de muncă. Aceeaşi logică se păstrează şi în cazul clasei de servicii (servitori,

68

frizeri, ospătari, etc.) care deserveau clasele superioare în centru. Această clasă socială

îşi avea locuinţa pe străzile scurte şi înguste din zona centrală. Totuşi, per ansamblu, se

pune problema competiţiei dar şi a invaziei spaţiului din imediata învecinătate. Este

cazul centrului istoric care tinde să se extindă precum ringul vienez formând astfel un al

doilea ring cu o importanţă semnificativă.

Împărţirea oraşului Cluj s-a realizat prin intermediul categoriilor de percepţie a

claselor sociale, în special a clasei de mijloc aflată sub semnul valorilor burgheziei

culturale emulate din practicile vieneze. Manierele şi distincţiile sociale asociate acestei

poziţii sociale se spaţializau prin intermediul practicilor de loisir din zona centrală:

restaurante, operă, teatru, promenadă, practici inaccesibile pentru categoriile sociale

inferioare. Astfel, s-a ajuns la excluderea treptată din spaţiul central a funcţiilor asociate

cu clasele de jos. Emblematic în acest sens a fost proiectul de mutare a târgului din

centru spre periferie pentru ca centru să devină un loc al exersării distincţiei. De

asemenea, categoriile sociale excluse au ajuns să îşi stabileasc locuinţa şi să se dezvolte

în spaţiile care le facilita accesul la un loc de muncă: zona industrală sau agricolă.

Existenţa unui centru sub formă de CBD, amplasarea actorilor sociali în preajma

marilor instituţii, existenţa unor cartiere de vile, etc., au puncte de similaritate cu

diferitele modele clasice ecologice, însă nu se suprapune perfect cu nici unul dintre ele.

Se poate vorbi mai mult degrabă de o îmbinare a acestor modele. De aceea putem vorbi

de specificitatea oraşului Cluj din anul 1930.

Scopul lucrării de faţă a fost elaborarea unui model ecologic de distribuţie

spaţială a stratificării sociale din Clujul interbelic. Iniţial, la o primă analiză a datelor

Clujul părea că urmează un pattern similar oraşului concentric american fiind vorba şi

de aceeaşi perioada istorică: Burgess elaborase acest model pentru oraşul american

interbelic. Am fost surprinsă să observ că premisa iniţială s-a dovedit a fi greşită.

Potrivit hărţilor elaborate nu se poate vorbi în Cluj despre centru – periferie într-o

manieră simplistă. Stuctura oraşului poate fi sintetizată prin câteva arii mari: zona

Centrului Istoric, a celui de al doilea ring reprezentat de Oraşul de Jos (Mărăşti), Oraşul

de Sus (Clinicilor) şi Andrei Mureşanu, şi periferiile agricolă şi industrială. Ultimele

două zone sunt în strânsă legătură cu economia locală specifică, cu noile industrii care

deservesc acum spaţiul naţional românesc şi hinterlandul agricol integrat în urban. De

asemenea, contextul istoric zbuciumat al Transilvaniei a reuşit să accentueze rivalitatea

dintre etniile existente în perioada interbelică şi stabilirea unor graniţe privind reşedinţa

lor în oraş. De exemplu, etnicii români au fost întâlniţi preponderent în cartierul Andrei

69

Mureşanu, în timp ce etnicii maghiari în partea de sud a cartierului Hidelve. Este astfel

observabilă amplasarea la polii opuşi a celor două etnii. Totuşi, este de remarcat că nici

una dintre etnii nu s-a îndepărtat prea tare de zona centrală şi nici nu a preferat o zonă

aglomerată şi poluată (cum erau cartierele industriale). Era vorba despre o categorie

socială selectă care se bucura de un prestigiu mediu şi ridicat.

Transformările specifice oraşului Cluj s-au făcut vizibile prin intermediul datelor

istorice şi a informaţiilor preluate din Almanachul editat de Paul Mihnea. Cu toate că se

poate vorbi despre o sursă aflată în legătură directă cu evenimentele şi structura

populaţiei din perioada interbelică, aceste a avut câteva limite majore Este vorba în

special despre faptul că un număr semnificativ de informaţii au fost eliminate din

analiză pe considerentul că almanahul a fost publicat până la litera “O”, cuprinzând doar

22 963 de subiecţi. Astfel, s-au pierdut informaţii relevante despre mai mult de jumătate

din populaţia Clujului din 1930. Un alt inconvenient l-a constituit lipsa unor „detalii”

importante (adresă, număr, sau/şi ocupaţia) cu privire la unii dintre subiecţi, precum şi

folosirea unor abrevieri pe care nu le-am putut identifica. Astfel, 2 172 de cazuri din 20

791 au fost scoase din analiză pe considerentul că unele dintre ocupaţiile întâlnite nu au

putut fi încadrate în schemele de stratificare din cauza dispariţiei ocupaţiei respective, a

limbajului utilizat de subiecţi care a facut imposibilă identificarea ocupaţiei respective şi

a lipsei străzilor care să permită plasarea spaţială a subiecţilor.

De asemenea, harta de bază (din 1933) cu ajutorul căreia au fost trasate străzile a

ridicat probleme de natură tehnică. Harta realizată de mână a fost păstrată în condiţii

impropii, fapt ce a dus la îngreunarea descifrării unor segmente de pe hartă şi la

eliminarea altora care au apărut în almanah dar care nu au putut fi trasate pe hartă.

Totuşi, această problemă poate fi explicată şi de cei trei ani diferenţă (dintre realizarea

hărţii şi publicarea almanahului) caracterizaţi de schimbări în structura urbanistică a

Clujului, în sensul apariţiei unor noi străzi sau/şi a redenumirii altora deja existente.

Închei cu două observaţii. În primul rând, modernizarea spaţiului urban este atât

produsul unor factori structurali a căror origine datează din secolul XIX, şi a structurii

sociale rezultate dar provine şi din modul în care actori particulari sau corporaţi s-au

mobilizat pentru a influenţeze direct spaţiul citadin. Astfel, burghezia deţinătoare ai

unui volum tot mai important de capitalul cultural, economic şi relaţional prin legarea sa

la spaţiile fluxului central european şi după Unire la cel naţional a jucat un rol central în

restructurarea ecologică a oraşului, prin construcţia unui nou ring în jurul centrului care

să deservească interesele lor. În al doilea rând, evoluţia ecologiei urbane clujene a fost

70

în strânsă legătură cu procesul de modernizare coordonat de sus în jos de către stat.

Astfel, structura oraşului Cluj ajunge să fie modificată dramatic prin cererea enormă de

construcţie a unui aparat birocratic românesc cu funcţionari români care aveau nevoie

pe lângă clădiri oficiale şi de spaţii locative şi de loisir. Datorită acestui fapt autorităţile

locale s-au implicat tot mai mult în proiecte urbanistice importante dedicate noilor clase

de mijloc interbelice.

71

Referinţe bibliografice

Abraham, Dorel (1991) Introducere în sociologia urbană, Editura Ştiinţifică, Bucureşti;

Agachi, Mihaela Ioana Maria (2004) Clujul modern. Aspecte urbanistice, Editura

U.T.PRES, Cluj – Napoca;

Alexandrescu, Filip „Biologizarea mediului social în ecologia umană a Şcolii de la

Chicago”, în Sociologie Românească, Vol. I, Nr. 1-2/2003; Editura Polirom,

Iaşi;

Alicu, Dorin (1997) Cluj-Napoca: Inima Transilvaniei, Editura Studia, Cluj-Napoca;

Bărbulescu, Mihai; Deletant, Dennis; Hitchins, Keith; Papacostea, Şerban; Teodor,

Pompiliu (1998) Istoria României, Editura Enciclopedică, Bucureşti;

Brubaker, R.; Freischmidt M., Fox; J., şi Grancea, L. (2006) Nationalist Politics and

Everyday Ethnicity in a Transylvanian Town, Pinceton University Press,

Princeton;

Burgess, E. W. (1925) The growth of the City, în Park, R. E. ; Burgess, E. W. ;

McKenzie R. D., The City, University of Chicago Press, Chicago;

Cârţână, Cornel (2001) „Structură şi stratificare socială în România interbelică.

Contribuţii sociologice româneşti privind schimbarea şi dezvoltarea socială”, în

revista Sociologie Românească, serie nouă 1-4/2001, p. 317 – 345, Asociaţia

Română de Sociologie; URL:

http://www.sociologieromânească.ro/2001/articole/sr2001.1-4.a17.pdf, accesat

în data de 20.04.2007;

Chrisholm, Jane (1999) Istoria lumii în date, Editura Aquila ’93, Oradea;

Cosma, Ghizela (1998) Stilul de viaţă urbană în România interbelică, Teză de doctorat,

Universitatea „Babeş – Bolyai”, Cluj – Napoca;

Coteanu, Ioan, Seche, Luiza (1998) Dex – Dicţionar explicativ al limbii române, Editura

Univers Enciclopedic, Bucureşti;

Dahrendorf, Ralf (1993) Reflecţii asupra revoluţiei din Europa, Editura Humanitas,

Bucureşti;

Egyed, Ákos (1962) Industria mare a Transilvaniei între 1867-1873, Anuarul

Institutului de Istorie, V, Cluj;

72

Flint, Corrin ; Flint, David (2001) Urbanisation: Changing environments (2nd ed.)

London: Collins;

Ghiddens, Anthony (2000) Consecinţele modernităţii, Editura Univers, Bucureşti;

Gold, Harry (1982) The Sociology of Urban Life, Printice-Hall Inc., Englewood Cliffs;

Harris, Chauncy D., Ullman, Edward L. „The Nature of Cities” în Annals of the

Academy of Political and Social Science, 1945, Vol. 242, p. 7-17;

Hawley, H. Amos (1981) Urban Society. An Ecological Approach, New York;

Hoyt, Homer „The Structure and Growth of Residential Neighborhoods in American

Cities”, Journal of the American Statistical Association, Vol. 35, No. 209, Part

1, (Mar.,1940), p. 205 – 207, URL: http://jstor.org/sici?sici=0162-

1459(194003)35%3A209%3C205%3ATSAGOR%3E2.0.CO%3B2-4, accesat în

data de 20.04.2007, ora 17:55;

Hoyt, Homer „The Structure of American Cities in the Post-War Era” , The American

Journal of Sociology, Vol. 48, No. 4 (Jan., 1943), p. 475 – 481, The University

of Chicago Press; URL : http://links.jstore.org/sici?sici=0002-

9602%28194301%2948%3A4%3C475%3ATSOACI%3E2.0.CO%3B2-R,

accesat în data de 20.04.2007;

Kocka, Jurgen „The Mddle Classes in Europe”, The Journal of Modern History, Vol.

67, No. 4 (Dec. 1995), p. 783–806, The University of Chicago Press, URL:

http://links.jstore.org/sici?sici=0002-

2801%28199512%2967%3A4%3C783%3ATMCIE%3E2.0.CO%3b2-R, accesat

în 30.01.2007;

Larionescu, M.; Mărgineanu, I.; Neagu, G. (2006) Constituirea clasei mijlocii în

România, Editura Polirom, Iaşi;

Lenski, G (1996) Ecological-Evolutionary Theory and Societal Transformation in

Post-Communist Europe, Csech Sociological Review, vol. 4 ; URL :

http://sreview.soc.cas.cz/upl/archiv/files/443_149LENSK.pdf; accesat în data de

20.04.2007;

Livezeanu, Irina (1998) Cultură şi naţionalism în România Mare 1918 – 1930, Editura

Humanitas, Bucureşti;

Lukács, József (2005) Povestea „oraşului-comoară”, Editura Biblioteca Apostrof, Cluj-

Napoca;

Mândruţ, Petruţa (2004) The Central Park of Cluj. Significating Space, Mediteranean

Library, URL:

73

http://www.ccrit.ro/Pdf/ResearchReports/ResearchReportPetrutaMindrut.pdf,

adresă activată la 28. 03.2007;

Manoilescu, Mihail (2002) Rostul şi destinul burgheziei româneşti, Editura Albatros,

Bucureşti;

Marx, Karl (1996) Capitalul, Vol. 1, în Marx, K. ; Engels, F., Opere, Vol. 23, Editura

Politică, Bucureşti ;

Mihnea, Paul (1931) Almanachul locuitorilor oraşului Cluj, Város cim- lak- jegyzéke,

Cluj – Napoca;

Orosz, F. (1933) Harta generala a oraşului municipial Cluj, Város átnézeti térképe,

Cluj-Napoca;

Pascu, Ştefan (1974a) 1850: Clujul istorico-artistic, Institutul de Istorie, Cluj – Napoca;

Pascu, Ştefan (1974a) Istoria Clujului, Consiliul Popular al Municipiului Cluj, Cluj –

Napoca;

Recensământul general al populaţiei Române din 29 Decembrie 1930 (1940), partea I,

vol. IX, Editura Samuilă, Institutul Central de Statistică, Bucureşti;

Recensământul general al populaţiei Române din 29 Decembrie 1930 (1938), vol.II,

Editura Samuilă, Institutul Central de Statistică, Bucureşti;

Recensământul general al populaţiei Române din 6 Aprilie 1941. Date sumare

provizorii, Institutul Central de Statistică, Bucureşti;

Ronnås, Per (1984) Urbanization in Romania. A Geography of Social and Economic

Change Since Independence, The Economic Research Institute, Stockholm;

Roth, Andrei (2002) Modernitate şi modernizare socială, Editura Polirom, Iaşi;

Scurtu, Ioan (2001) Viaţa cotidiană a românilor în perioada interbelică, Editura Rao,

Bucureşti;

Susan, Ilie (1973) Municipiul Cluj: studiu de geografie economică, Teză de doctorat,

Universitatea Babeş – Bolyai, Cluj – Napoca;

Szabo, Tamas (2002) O istorie inedită – trecut şi prezent. Clujul vechi şi nou, Editura

ProfImage, Cluj – Napoca;

Szelenyi, Ivan; Harloe, Michael; Andrusz, Gregory (1996) Cities after Socialism,

Cambridge: Blackwell Publishing, Oxford;

URL: http://clujnet.com/romana/001clujnapoca/istori/15-1848.htm, accesat în data de

31.03.2007 ;

Weber, Max (1993) Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Editura Humanitas,

Bucureşti.