„Interviul transfinit – Mircea Ivănescu răspunde la 286 de întrebări ale lui Vasile Avram”,

Editura Ecclesia, Nicula 2004.

Pag 5-6:

Cuvânt înainte:

Cartea ce ni se oferă spre lectură aparține unui gen aflat undeva la confluența și, de ce nu, la

interferența cu alte genuri validate în spațiul retoricii memorialistice, o retorică, în cazul de față,

provocată, având ca actanți doi scriitori care, cum ar zice Noica, puteau oricând să se despartă

fiindcă s-au întâlnit în cuvântul logos, în cuvântul locuire. În realitate, Vasile Avram poetul,

prozatorul, antropologul cu deschideri spre o metafizică a arhetipologiei noastre creștine, plecat,

vai, mult prea devreme dintre noi ne lasă încă o mărturie a valențelor politropice ale mișcării sale

în câmpul semantic al ethosului ca locuire spirituală empatică a Celuilalt, în cazul de față poetul

dificil de încadrat într-un curent literar, traducătorul de excepție Mircea Ivănescu.

Din dialogul lui Vasile Avram cu Mircea Ivănescu se țese un text unic, un fel de remember în

care cel ce întreabă și cel ce răspunde parcă ar vrea să oprească timpul în loc, în spațiul auroral al

spiritului, al poesisului unde realitatea devine pe nesimțite literatură iar subiecții antrenați în

discuție dau clipelor o semnificație a trăirii într-un registru complex ce merge dinspre clipele cele

repezi ale biograficlui înspre transcenderea acestora în livresc: „Eheu, fugaces, Postume,

Postume, Labuntur anni...”

Într-un interviu mai vechi (poetul e foarte reticent la ieșirile publice în Agora) din Vatra, Mircea

Ivănescu se confesa:

„Aș fi vrut să opresc anumite momente și să le dau adevăr (...). Mi se părea, adică tocmai că

clipele pe care le trăiam uneori – totdeauna? – nu aveau realitate, riscau să treacă fără urme, să se

răstoarne în uitare, tocmai pentru că erau prea asemenea clipelor din literatură, când subiectul nu

simte, nu trăiește, nu face decât să reacționeze ca în cărți. Și atunci – dar parcă nu înțelegeam că

și dorința asta tot livrească era – aș fi vrut să le opresc, să le dau forma scrisă în care să rămână”.

Iată că această dorință a poetului de a da clipelor o realitate, postulând un adevăr al lumii ca text

și al textului ca lume, se materializează în această carte care devine un leac de aducere-aminte și

un testimoniu pentru istoria literară. Scriitorul Vasile Avram îndeplinește aici un rol esențial în

actul mărturisirii lui Mircea Ivănescu. Confesiunile/răspunsurile provocate de Vasile Avram se

constituie într-un Textus receptus (ca text revelat) în care întrebările nu ocolesc prozaicul fapt

biografic, istoric, fapt ce nu cade totuși în derizoriu. Ținta finală a acestui interviu „transfinit”

este în cele din urma aceea de „potențare a logosului” (sintagmele aparțin lui Vasile Avram).

Noi spunem că acest deziderat a fost împlinit însă lăsăm cititorului orizontului său de așteptare să

confirme sau să infirme această afirmație, cu toate că din cele 286 de întrebări s-a răspuns la

puțin peste jumătatea lor. Explicația nefinalizării se datorează pe de o parte „timpului care n-a

mai avut răbdare” cu Vasile Avram și a timpului mai puțin prielnic, ca stare de sănătate pe care-l

trăiește Mircea Ivănescu.

Cei doi scriitori se regăsesc în text fiecare cu angoasele sale, angoase ce sunt și ale timpului

guvernat de cioranianul „La Mauvais Demiurge”. Acest timp rău (demiurgul rău) este aici supus

unei anamneze de un profesionist al scrisului, un logographos (în înțelesul înalt al termenului),

cum spuneau grecii pentru care Vasile Avram avea un adevărat cult.

Nu lipsesc din textul cărții umorile celui intervievat care intră în plasa provocărilor lui Vasile

Avram făcând mereu saltul din banalul cotidian într-o doctă teorie a poesisului în manieră

heideggeriană, argumentată de celebrele versuri ale romanticului cu deschideri spre clasicitate,

poetul Holderlin, trecut și el prin grila textului altui poet Gunther Eich, un text ce se înscrie într-o

poetică a postmodernității: „Ceea ce rămâne întemeiază poeții...” Istoria literară va reține

confesiunile lui Mircea Ivănescu și pentru o bună situare a momentului literar Nichita Stănescu,

Leonid Dimov, Matei Călinescu, etc.

Cartea e unică în felul ei, fiind o radiografie în care poetul Mircea Ivănescu, om discret, sensibil

se mărturisește pe sine cu o detașare ce vine din prea plinul său sufletesc, din vasta cultură

specifică marilor personalități creatoare din rândul cărora face parte și cel ce-a realizat acest

interviu, regretatul om de cultură și scriitor Vasile Avram.

Ioan Mariș, Universitatea Lucian Blaga.

143-144

Cuvânt de neîncheiere (apărut și în Transilvania, serie nouă, anul XXX (CVI), nr 1/2000, p.8 (Un

portret pe lună: Mircea Ivănescu). )

Aș îndrăzni să-i aduc aminte lui Mircea Ivănescu de o mai veche datorie. Cei care au urmărit

cândva modesta publicație pe nume Opinia publică (editată o vreme, de către subsemnatul, sub

egida Consiliului Județean Sibiu), își aduc aminte de interviul serial („transfinit”, i-am spus eu)

apărut aproape număr de număr, începând cu 11 mai 1994, sub titlul „Mircea Ivănescu răspunde

la 286 de întrebări ale lui Vasile Avram”.

Ce este cu aceste 286 de întrebări, cu ce prilej au fost ele formulate și cum le-a primit adresantul,

cititorul va putea afla ostenindu-se să răsfoiască din nou paginile amintitului săptămânal. Aș vrea

însă să divulg acum și aici faptul că Mircea Ivănescu n-a răspuns chiar la toate întrebările (pe

care le împărțisem, din joacă, în întrebări directe, întrebări indirecte și întrebări de potențare a

logosului), fie dintr-o pudoare excesivă în fața mărturisirii directe (toți cei care-l cunoaștem știm

că M.I. este pe cât de sensibil ca poet, pe atât de modest și de delicat ca om), fie pentru că, de la

o vreme încoace, i-a fost din ce în ce mai greu să se joace cu cuvintele, cum cerea tonul adoptat

încă din start pentru acest interviu.

Am reconstituit din niște ciorne vechi (originalele se află undeva printre munții de cărți și de

manuscrise din casa lui Mircea Ivănescu) câteva dintre ultimele întrebări la care nu mi-a răspuns.

Sunt, în exclusivitate, „întrebări pentru potențare a logosului”, adică neangajând în nici un fel

mărturisirea intimă și, pe deasupra, formulate în stilul ironic-metaforic-paradoxal-jucăuș în care

conversam adeseori și prin viu grai.

Nădăjduiesc că în vreunul din viitoarele numere ale revistei va binevoi să răspundă la ele (poate

și la altele, vechi sau noi), spre marea bucurie a cititorilor care-l prețuiesc cu adevărat. Și mai

nădăjduiesc că totuși – cândva, cumva, undeva – interviul nostru transfinit va putea apărea în

volum.

Pag 145-146

Cuvânt pentru un prieten

În înțelesul conversațional al cuvântului poate că nici n-am fost niciodată prieteni – deși am

petrecut, timp de câțiva ani, zilnic, câteva ceasuri împreună, în aceeași odaie - știindu-ne

dinainte, reîntâlnindu-ne, după o vreme, iarăși sporadic, uneori chiar fără sa ne mai vorbim, fără

să ne mai vedem, dar știind – eu, cel puțin – că ne vom reîntâlni în aceeași tensiune sufletească,

așa cum este întotdeauna reîntâlnirea ochilor care nu-și mai ascund nimic, chiar rămânând tăcuți,

în lumina limpede a mărturisirii, atunci, în clipele fără realitate măsurabilă, când timpul nu mai

are însemnătatea pe care viața ne învață s-o căutăm mereu, în veci neatinsă. Cred că am simțit

dintotdeauna că exista în el, dincolo de ochii lui – de care-mi amintesc cel mai bine acum -, acea

intensitate sinceră a pasiunii, pe care convențiile obișnuinței ne-o tot ascund, făcându-ne să uităm

că de fapt fiecare clipă de comunicare cu o altă ființă își are rostul ei, constant adăugându-se

celor dinainte, celor care-i urmează – astfel încât nu am fost deloc surprins să-l regăsesc în

textele de poezie, despre care nu mi-a vorbit niciodată înainte, și am descoperit în migala cu

care-și căuta, revenind iarăși asupra unor șiruri, nuanța tot mai adevărată, ce anume parte din el

suferea sub apele atât de calme ale ochilor lui, câtă putere de viață neistovită, mereu istovindu-se,

trăia în el, stăruind, împingându-l tot mai înainte spre dezlegările atât de îndelung căutate. Cred

că intuiția acestei suferințe, niciodată exprimându-se în mine în cuvinte, care i-a fost căutarea în

de o viață, m-a și lăsat, în ultimii ani, să rămân în propriile mele inerții, având certitudinea că

existase, exista și avea să dăinuie între noi comunicaea sporadică, dar eu o simțeam continuă,

nedezmințită de golurile de timp pe care le simțeam trecătoare, neimportante, căci oricând se

putea urma – cum, acum îmi dau seama, a și fost adevărat. Acum, când nu mai am deloc

siguranța că ne-am mai putea reîntâlni vreodată - și știu că vorbele astea, scrise de mine aici, pe

el îl supără acolo, Dincolo, unde el continuă să-și întoarcă iarăși, oricând ar voi-o, ochii spre

mine – sigur că mă căiesc și-i cer iertare că nu am avut puterea să ne revedem, cum se spune,

deși poatecă este la fel de cert că el mă vedea tot timpul – unul din poemele lui mi-o spune.

Rămâne însă faptul – pe care nădăjduiesc mult că nici intenția mea atât de reală, nici neputințele

vieții mele actuale nu-l pot șterge – că am fost și sunt prietenul prietenului meu Vasile Avram, și

că acea comuniune dintre noi mi-a însemnat viața, luminând-o și îndurerând-o acum, și rămâne

prezența ochilor lui, așa cum mi-i amintesc oprindu-mă locului, undeva în trecut și în prezentul

fără trecut și fără viitor al milei și al iubiriipe care constat că el a știut să-l exprime atât de bine în

cuvinte - și în faptele care se cuvine să ne însemne trecerea.

Sibiu, 11-12 septembrie 2003, Mircea Ivănescu.