Ca să pricepi sufletul unui popor, trebuie să-i cunoşti miturile fundamentale. Chiar dacă nu se mai regăsesc decât abreviat în felul de a fi al contemporanilor, miturile continuă să explice, prin simboluri simple, la îndemâna oricui, o întreagă existenţă colectivă.

Identitatea este, într-o largă măsură, moştenire şi memorie. Ea se sprijină pe valori şi simboluri, pe mituri fondatoare. Printre miturile fondatoare ale românilor, la loc de cinste, se află Traian şi Dochia, „simbolizând constituirea însăşi a poporului român” (G. Călinescu)

Mitul „Traian si Dochia” reprezintă una din variantele legendei legate de numele Dochiei, cea mai cunoscută fiind “Dochia şi Traian” de Gheorghe Asachi. Mitul Traian şi Dochia povesteşte despre formarea poporului român, despre unirea dacilor cu romanii. Despre Dochia, o fată extraordinar de frumoasă, se credea ca este fiica geto-dacului Decebal. După cucerirea Daciei, aşezându-se pe meleagurile dacice, Traian este vrăjit de farmecul fetei şi doreste să o ia de soţie. Traian urmăreşte ca prin uniunea sa cu Dochia să dea un exemplu celorlalţi romani, asigurându-se în felul acesta asimilarea populaţiei dacice. Pentru că fata este foarte mândră şi refuză categoric să răspundă sentimentelor falnicului cuceritor, încearcă să fugă. Este urmărită de Traian şi de trupele acestuia şi se ascunde printre stâncile sacre ale muntelui Ceahlău. Este ajunsă din urmă de Traian. În acel moment, Dochia solicită ajutor zeului Zamolxis şi îi cere să o prefacă în stane de piatră decât să capituleze în faţa cuceritorului poporului dac.

Strofa IPlasarea într-un timp mitic, atemporal, orientat spre izvoarele creaţiei spirituale, care îl face pe om să

retrăiască aievea trecutul istoric sau cultural în puritatea sa originară. Ancorarea în spaţiul românesc, autohton, prin plasarea acţiunii „Sub muntele Pion, în Moldova”.

Lucian Blaga percepe pământul românesc ca pe un spaţiu ondulat la infinit cu aspect deal-vale, numit spaţiu mioritic.

Spaţiile de tip agoral ( munte sacru, pădure sacră) sunt considerate de români spaţii mitice; ele au în centru arborele sacru sau derivatele lui ( simbol ascensional ). D.p.d.v. etimologic, numele înseamnă „ stâlp, coloană a cerului sau axis mundi ”. Pion, nume atribuit părţii răsăritene a Ceahlăului, provine şi el din greceşte şi înseamnă stâlp. Muntele este considerat sacru la daci.

Plaiul - plaiul este un drum de coastă, care urcă sau coboară pe-un picior de munte şi care se deschide într-o pajişte înaltă. În acest spaţiu a pulsat o viaţă agropastorală în care s-au conservat miturile. Plaiul este considerat şi un drum spre rai, o gură de rai, spaţiu între cer şi pământ, dar şi o cale mirifică de circulaţie prin cosmos.Spaţiul românesc este aşadar considerat ideal şi etern pastoral.

Descrierea succintă a spaţiului montan, sihastru, are valoare simbolică, revelând vechimea mitului, dar şi persistenţa acestuia în mentalul colectiv.

Loc însemnat ( „ lăcaşul cel cumplit ”, de „ rea furtună ” ), legat de istoria neamului românesc, el atestă un moment crucial: cel al cuceririi Daciei de către Traian. Istoria locului este aşadar strâns legată de istoria „ unei feţe de mare domn ”: numele Dochiei este asociat, când fiicei lui Decebal, când Daciei ce avea să fie cucerită.

Strofa II Timpul mitic este un timp al personajelor mitice.Portretul Dochiei se construieşte din imagini ale exemplarităţii: individualizarea Dochiei se dezvăluie

prin descendenţa nobilă şi se întregeşte prin frumuseţea morală şi a chipului.Interesul „ fiului Romei cel mărit ” pentru Dochia este ridicat la nivel exponenţial, dezvăluind interesul

Romei pentru Dacia. Traian, învingătorul definit prin dorinţa de expansiune, este învins de frumuseţea Dochiei, de iubirea pe care o simte pentru aceasta. Eroul civilizator este fascinat de natura neîmblânzită, sălbatică a Dochiei ( Daciei ), ce defineşte atributele poporului dac: dragostea pentru pământul natal, dorinţa de libertate şi spiritul de sacrificiu, moartea preferată sclaviei. Dacii simbolizează înrădăcinarea în pământul ţării, romanii, aportul de civilizaţie.

Strofa IIIDubla defensivă a Dochei:

prin ascunderea în codrul secular: codrul- este cetate inexpugnabilă în perioade de invadare, adăpost armat la vremi de restrişte, în care s-a construit defensiva împotriva cotropitorilor.

1

disimularea adevăratei identităţi sub chipul păstoriţei ce-şi paşte turma de oi pe plai.Asocierile între „ haina aurită ” şi şăiag sau între tron şi „ iarba înverzită ” dezvăluie comuniunea om-natură, existenţa pastorală a dacilor, dar şi ipostazierea Dochiei ca zeitate agrară, vegetală. Mitologia ocupaţiilor – existenţa dacilor a fost pastorală şi agrară prin excelenţă. Scena păstoritului mitic se reduce la cadrul cosmogeografic autohton: munţii, dealurile etc. Sacralizate sunt pajiştile, poienile şi pădurile montane, considerate hierofanice, pentru că găzduiau zâne bune ( Dochia) sau rele sau zeităţi autohtone ( Zamolxis).

Strofa IVPentru a scăpa de urmăritor, Dochia îl învocă pe Zamolxis s-o metamorfozeze pe ea şi pe oiţele ei în

stânci. Invocarea lui Zamolxis, zeul suprem în regligia geto-dacilor are atribute profetice şi ocrotitoare pentru Dochia. Zeu celest, Zamolxe este mai presus de orice simbolul esenţial al modului de existenţă a unui popor.

Gesturile Dochiei au şi ele valoare exponenţială, relevând credinţele dacilor: Credinţa în imortalitatea sufletului: oamenii nu mor, ci acela care piere se duce la Zamolxis, zeul lor, pentru

a trăi pururi şi a avea parte de toate bunurile. Comuniunea între zeul suprem şi popor, realizată pe două căi: individuală ( asceză- vezi decorul sihastru,

sălbatic) şi publică ( prin rituri, urcări pe munte)-Urcarea pe munte are ca finalitate ascensiunea la cer; Sacrificiul uman. În lupta cu inamicul ţării al regelui şi al zeului suprem ( Traian); Răsplata pentru sacrificiul uman: paradisul lui Zamolxe – paradis ceresc în care sălăşluiau adepţii Zamolxis

într-o post-existenţă fericită şi eternă; intrarea în rai presupunea să cunoşti drumurile de acces ( căile raiului/ potecile) care duceau spre gurile raiului ( acestea se aflau în plaiuri, fapt ce explică şi credinţa că omul ascende spre divinitate urcînd „ pe-un piciorul de plai, pe-o gură de rai”; raiul se ridică de pe pământ, imanentul este aşadar în contact cu transcendentul.

Strofa VIdolatrizarea „ pietroasei icoane ” a Dochiei relevă persistenţa iubirii lui Traian pentru Dochia-

etnogeneza este rezumată aşadar de Gh.Asachi ca un gest de iubire.

Prin implantarea unei culturi şi civilizaţii superioare, prin maxima deschidere spre universalitate, prin sinteza etnică realizată, perioada etnogenezei a avut însemnate consecinţe asupra evoluţiei istorice ulterioare a celor două popoare. Etnogeneza românilor se prezintă ca un dublu proces: Un proces de asimilare a elementului autohton de către cel roman vizibil în romanizarea lingvistică-

prestigiul latinei se impune în faţa idiomului autohton. Elementul roman conferea nobleţe şi prestigiu, căci limba latină era limba de cultură folosită în cea mai mare parte a Europei. Romanitatea limbii române se dovedeşte prin structura gramaticală şi sistemul lexical.

Un proces de integrare, de raliere a indigenilor la civilizaţia şi cultura romană ( romanizare nonlinvistică). Faptul că romanii au fost eroi civilizatori se poate deduce din activităţile edilitare desfăşurate în Dacia ( drumuri şi poduri, apeducte, băi termale ) care au contribuit la progresul urbanizării, din includerea Daciei în circuitul economic prin valorificarea bogăţiilor sale naturale etc. Dar, Dacia nu a fost cucerită doar cu armele şi nu s-a lăsat impresionată doar de civilizaţia superioară a romanilor, Dacia a fost cucerită şi de capacitatea de iluminare spirituală a Romei. Reticenţele iniţiale vor fi substituite de dorinţa dacilor de a asimila elemente de cultură şi civilizaţie superioară; confortul urban invadează lumea rurală: aşezările nefortificate, rurale ale dacilor, cu case de lemn şi bordeie, îndeletniciri specifice ale acestora (olăritul, agricultura) vor fi treptat înlocuite de elemente civilizaţiei romane: îşi fac apariţia construcţiile din piatră şi cărămidă, se constituie tezaure monetare, vase de argint ( amfore, opaiţe), dar şi podoabe din argint, lucrate prin tehnica filigranului, obiecte din sticlă; operele arhitecturale din Dacia sunt asemănătoare celor din Imperiul Roman: au capiteluri, sunt realizate în stilul doric, ionic sau corintic, amfiteatre devin construcţii obişnuite ( Sarmisegetusa sau Porolissum).Pictura criptelor boltite reflectă şi ea faptul că elementele păgâne cedează locul celor creştine.

REMINISCENŢE ÎN CONTEMPORANEITATEMitologia şi literatura- mitul etnogenezei a pătruns în conştiinţa literară a poporului român prin

cronicari, prin cărturarii Şcolii Ardelene, prin istoricii şi scriitorii romantici ( M.Eminescu- drama istorică Decebal, Gemenii, Sarmis, Rugăciunea unui dac şi Memento mori)

Mitologia şi sculptura

2

Primele menţiuni despre sculptura arhaică sunt ale lui Cantemir, referitoare la steiurile din Ceahlău care închipuiau, după legendă, pe Dochia şi oiţele ei.

Monumente triumfale-Columna lui Traian şi Trofeul luiTraian de al Adam Klissi- conţin în basoreliefurile lor sufiecte elemente mitice sculptate. Astfel, pe Columna lui Traian- pe lângă divinul Traian cu sacerdoţii lui apar şi divinităţi dace: Zeul Danubius, căruia i se aduc jertfe pentru a proteja trecerea peste apele lui a trupelor romane în Dacia; balaurul dac cu cap de lup; coloana cerului etc. Monumentul de la Adam Klissi-redă figurat câteva divinităţi ( Danubius), însemne sacre ( personajul totemic-lupul), motive ornamentale ce ţin de mitologia dacă.

Mitologia şi picturaElementele decorative de ordin mitic se regăsesc în domeniul ceramicii şi în încondeierea ouălor: sunt

motive mitice inspirate din viaţa păstorului şi a agricultorului, dar şi din religie.

Credinţe ale românilorO altă legendă spue că Dochia ar fi o babă ce pornise cu oile prea devreme la păscut. Era la început de

martie şi s-a arătat puternic soarele, aşa că baba Dochia, îmbrăcată cu 9 cojoace, a dat jos unul câte unul. Capriciile vremii au adus, însă, un ger năpraznic, aşa că femeia cu oile ei au îngheţat, transformându-se în stane de piatră. De atunci, primele 9 zile din martie se cheamă “zilele babei”. La 1 martie, această reprezentare mitică începe să moară pentru a renaşte la 9 martie (Măcinici), ziua echinocţiului de primăvară din calendarul iulian. Această moarte simbolică reprezintă hotarul dintre anotimpul geros şi cel călduros, moartea anului vechi şi renaşterea noului an.

Mitologia şi arta filmuluiFilmele artistice româneşti cu scenariu mitic, care abordează problematica etnogenezei: Dacii, Columna

Mitologia şi fotografia Fotografii cu Ceahlăul, Parcul Naţional, imagini hibernale/ holograme şi piramide misterioase, Babele,

Statuia lui Decebal, columna lui Traian / Monumentul de la Adam Klissi

Concluzia Orice comunitate se legitimează prin recursul la origini: miturile fondatoare condensează conştiinţa

însăşi a comunităţii.Mitul originii comune, daco-romane, face dovada unui imaginar naţional la baza căruia stă ideea de

simbioză. Cele două (la fel de nobile) origini ale românilor se constituie în referenţi identitari.

3