viata stiintifica - globalizare

8/17/2019 Viata Stiintifica - Globalizare

1/30

Symposion , Tomul I, Nr. 2, 2003, pp. 411–440

Viaţa ştiinţifică

“Europenizare şi globalizare”Sesiune de comunicări ştiinţifice din cadrul proiectului România şi valorileeuropene, Institutul de Ştiinţe Economice şi Sociale “Gh. Zane”, Academia

Română, Filiala Iaşi, 9 mai 2003

Resimţind, pe de o parte, necesitatea lărgirii ariei programelor pe care le desf ăşoară şi,pe de altă parte, importanta sarcina care îi revine în procesul de promovare a valorilordemocratice, Institutul de Cercetări Economice şi Sociale, “Gh. Zane”, Iaşi, din cadrul

Academiei Române, Filiala Iaşi a iniţiat în anul 2003 Programul România ş i valorileeuropene . Prima etapă a acestui proiect s-a materializat în Sesiunea de comunicăriştiinţifice “Europenizare şi globalizare” din 9 mai 2003 la care au participat peste 40 decadre didactice şi cercetători din Iaşi, Suceava, Cluj, Sibiu şi Chişinău. Dintrecomunicările prezentate, publicăm câteva alegând pe cele reprezentative pentru

domeniile abordate în cadrul discuţiilor: antropologie culturală, artă, filosofie politică,economie.

Imaginarul – premise antropologice ale unităţii umanuluiNiadi Cernica∗

Globalizarea, un termen insuficient definit, dar care se defineşte şi se redefineşte peparcursul propriei ascensiuni, va impune o realitate economică şi politică care va

schimba mentalităţile, relaţiile culturale şi umane, stilul de viaţă al indivizilor, totul într-un timp care nu va mai avea răbdare pentru acele necesare tatonări şi precauţii care aupermis în istoria de până acum acomodări şi adaptări selective, în cadrul unor identităţisocio-culturale în definitiv omogene şi stabile. Globalizarea începe deja să constituie oprovocare şi, în concepţia multor viziuni, un soi de cal troian, care nu va aduce numaiprosperitate economică, numai posibilitatea aplicării unor proiecte la scară internaţională (proiecte a căror amploare şi importanţă necesită o conlucrareinternaţională ), ci, aspect negativ până la detestabil, implantarea stilului de viaţă

∗ Niadi Cernica este asistent universitar la Catedra de Filosofie şi Pedagogie a Facultăţii de Istorie

din cadrul Universităţii “Ştefan cel Mare”, Suceava.


2/30

Symposion

412

europeano-american pretutindeni, adică oriunde vor ajunge Coca-Cola şi filmelehollywodiene. De fapt, aceste suspiciuni sunt îndreptăţite, în parte, de faptul că, totuşi,cea mai competitiv ă economie, deci şi cea mai hegemonică, este cea nord-atlantică. Se

poate replica scepticilor, adică posibilor perdanţi ai globalizării (zona africană, asiatică şi,posibil, cea sud-americană ), faptul că aşa-zisul mod de viaţă european şi american estedoar un mit, nu numai între ţările occidentale, dar şi între diversele regiuni ale acestoraexistând diferenţe şi specificităţi ale mentalităţilor şi, implicit, ale stilului de viaţă, uneoriajungând la divergenţe gestionate doar de o fericită cultură a democraţiei şi toleranţei.Dacă, sub acest aspect, cel mai sensibil dintre toate pentru combatanţii anti-globalizare,noi suntem v ăzuţi ca un tot unitar, acest fapt se datorează în primul rând proliferăriiunui anumit tip de pelicule cinematografice de calitate scăzută, dar la un preţ îndeajunsde mic pentru ca televiziunile şi reţelele cinematografice din ţările sărace să îşi permită să le cumpere cu preponderenţă. Imaginea occidentalului ajunge pe toate meridianeleglobului înaintea occidentalului însuşi. Suntem producătorii unei imagini false desprenoi înşine, dar, la rândul nostru, consumatorii unor false imagini despre ceilalţi. Iată ceconstata Franco Cardini, în lucrarea sa Europa ş i Islamul. Istoria unei neîn ţ elegeri , cu privirela un spaţiu ideologico-religios dintre cele mai controversate astăzi, cel islamic:“Raporturile sale cu Statele Unite par să-i condiţioneze (Europei - n.n.) libertatea şiautonomia de acţiune, cât şi de judecată faţă de ţări precum Iranul, Irakul şi Libia, întimp ce opinia sa publică este încă slab informată şi prea puţin sensibilă la numeroaselearticulaţii religioase şi culturale ale lumii islamice, în raport cu care schematicele

împărţiri în “laici” şi “integrişti” (ori alte adjective analoage, prea puţin precise) apar cu

totul inadecvate. Informaţia săracă şi de o calitate mediocră, pe care numai o insistentă practică mass-media o face să pară, dimpotriv ă, abundentă şi subtilă, se însoţeşte cumenţinerea ori chiar cu grotesca reînnoire a unor stră vechi prejudecăţi, împiedicând să se ajung ă la o viziune senină şi concret flexibilă asupra lucrurilor în ceea ce priveşteIslamul”. Dincoace şi dincolo de graniţele culturilor occidental europene, imaginarulexotic înfloreşte în ciuda informaţiilor obiective şi uneori chiar pe seama lor, printr-ointerpretare decontextualizată. Un savuros exemplu japonez este paradigmatic pentrucum vedem şi pentru cum suntem v ăzuţi: “Când va înţelege Apusul, sau când va încercasa înţeleag ă, R ăsăritul? Noi, asiaticii, suntem deseori înspăimâmtaţi de strania ţesătură defapte şi închipuiri, care s-a urzit în ceea ce ne priveşte. Suntem zugră viţi ca trăind din

mireasma lotusului, sau şi din şoareci şi gândaci. Când ni se aruncă în cârcă un fanatismneputincios, când plăcerile josnice. Spiritualitatea indului a fost batjocorită ca neştiinţă,cumpătul chinezului ca prostie, patriotismul japonezului, ca o urmare a fanatismului. (...)Dar de ce să nu petreceţi pe socoteala noastră? Asia v ă întoarce curtenia. Mult mai mareprilej de haz ar fi, dacă aţi şti câte le-am închipuit şi le-am scris noi despre voi. Sunt înele toată strălucirea dată de depărtare, toată supunerea f ără gând dinaintea minunii, toată muta împotrivire faţă de nou şi nelămurit. Aţi fost încărcaţi de virtuţi prea rafinate ca să fie pizmuite şi învinuiţi de nelegiuiri prea pitoreşti ca să capete osândă. Scriitorii noştride odinioară – înţelepţii care o ştiau – ne-au povestit că aveţi cozi stufoase ascunseundeva în haine şi că deseori va ospătaţi la prânz cu tocană de prunci abia născuţi. Baaveam ceva şi mai rău împotriva voastră: obişnuiam să v ă închipuim ca neamul cu care


3/30


413

se poate intra în leg ătură mai puţin decât cu oricare altul pe pămâmt, pentru că merge vorba că propov ăduiţi tocmai ceea ce nu faceţi niciodată (Okakura Kakuzo, Carteaceaiului ).

Vedem aşadar că, în locul informaţiilor obiective, judicios contextualizate,oamenii mânuiesc elementele unui imaginar exotic, dacă nu cumva chiar îl preferă.Imaginarul despre celălalt începe acolo unde se termină cunoaşterea, dar, nu rareori, eleste mai iubit chiar decât cunoaştera însăşi. Un spaţiu omogen închide, izomorfismul,pe care tind să îl acrediteze actualele investigaţii ale antropologiei, dezamăgeşte. E înnatura umană să creadă că poate evada, că există teritorii în care legile umane cunoscutelui sunt abolite, un teritoriu al mirificului, al unor permisivităţi nemaiîntâlnite şi al unorinterdicţii stranii, cu alte cuvinte, că poate evada în cu totul altă realitate umană. Vremeautopiilor a fost înlocuită, în visările umane, cu vremea exoticului; producţiile utopice aufost înlocuite cu literatura de călătorii, care sugera faptul că nu este nevoie să-ţi schimbilumea în care trăieşti, există alte lumi, deja existente, în care se poate evada.

După cum ne dăm seama, imaginarul exotic îi transformă pe acei “alţii” în“ceilalţi”. Dacă desparte lumile, el totuşi o face pentru a răspunde la două nevoiinerente spiritului uman: pe de o parte, nevoia accentuată de identitate prin diferenţieri

în cărbune faţă de ceilalţi, pe de altă parte, nevoia accentuată de anti-lumi, loc alrefugiului şi al aventurii. Să însemne aceasta că noi, oamenii acestui pământ, vomprefera întotdeauna să ne visăm unii pe alţii, mai degrabă decât să ne cunoaştem?

Cum putem împăca nevoia structural-umană de mituri evazioniste cu imperativulpractic, determinat de tendinţele economico-sociale internaţionale, al cunoaşterii cât mai

concrete şi mai detaliate? Uniformizarea stilurilor de viaţă, reformele unificatoare dementalităţi, cu alte cuvinte, “satul mondial” nu s-ar putea transforma într-un eşeceficient doar sub aspect economic, eficient doar pentru câţiva actori ai scenei financiaredeoarece numărul perdanţilor (adică al necompetitivilor economic) pare deja a fi

însemnat? “Să devină competitivi!” – se va spune. Desigur, putem ajuta. Dar s-a doveditcă o economie competitiv ă este, necesar, una de piaţă; o economie de piaţă se poatedezvolta doar într-un cadru de legislaţie şi mentalităţi capitaliste, care, combinate cu oabundenţă de produse, tind să transforme societăţile actual “exotice” în còpii mai multsau mai puţin reuşite ale societăţii occidentale, inclusiv sub aspect uman.

Imaginarul uman analizat sub raport antropologic a pus în evidenţă o desă vîrşită

unitate a umanului, indiferent de rasă sau religie. Aceleaşi scheme ale imaginarului se întâlnesc în toate culturile. Dar schema imaginarului are un nucleu forte: imaginarulpropriei identităţi şi raportarea sa la o alteritate. Or, dacă distrugem alteritatea (mitulceluilalt) riscăm să compromitem nu numai echilibrul imaginarului, dar, mai ales,miturile identităţii, adică miturile de sănătate ale unei societăţi. Ca un exemplu, mitulidentitar american este acela al unui popor al libertăţii, al democraţiei, acest mit dândamericanilor un soi de sentiment mesianic, de promotori ai acestor valori pretutindeni

în lume. Actuala criză palestiniano-israeliană nu are oare la origini un mit naţional, cel alpământului f ăg ăduinţei, şi un oraş-simbol: Ierusalimul? Miturile, imaginarul identitar,funcţionează din plin în epoca contemporană. Dar el este insuficient, nu îşi poate păstrasănătatea în lipsa imaginarului alterităţii, la care se raportează. Problema globalizării, la


4/30

Symposion

414

nivel individual şi comunitar, este păstrarea alterităţii, adică a refugiului oniriccompensator, a bucuriei seducătoare de a întâlni altceva (nimic mai elocvent pentruaceastă stare de fapt decât însăşi activitatea turistică, privită în latura ei esenţială, de ludicşi evadare). E necesar să nu fii pretutindeni ca acasă deoarece atunci noţiunea identitară de “acasă” îşi pierde sensul.

Pledoaria noastră, bazată pe investigarea antropologică a imaginarului, estepentru păstrarea identităţii culturale a comunităţilor umane omogene. Este evident că internaţionalizarea mentalităţilor şi a modului de viaţă occidental riscă să transformeaceste specificităţi în unele strict muzeale şi artizanale, eventual culinare.

Există, f ără urmă de îndoială, perdanţi ai globarizării. Mă voi referi acum doar laperdanţii culturali.

În primul rând îşi vor pierde specificitatea societăţile cu o cultură folclorică,orală, aşa numitele societăţi iară istorie (nu în sensul că nu ar avea istorie, dar nu au oistoriografie de tip european, evenimenţială şi obiectuală, ci o istorie sacră, păstrată îndocumentele vorbite, anume mituri întemeietoare şi mituri ale eroilor exemplari).Culturile africane, polineziane, amazoniane şi o parte dintre culturile asiatice îşi pierdsub ochii noştri substanţa. Ele nu se pot revendica decât de la ceea ce sunt, nu de laceea ce au fost, pentru că ele îşi conceptualizează trecutul într-o modalitate mitică, nuistoriogratică. Iar ceea ce încă sunt, în curând nu vor mai fi deoarece modernizareareprezintă pentru aceste comunităţi un proces de severă şi alienantă aculturaţie, încondiţiile în care ele nu pot, structural, să asimileze şi să metabolizeze structuri culturalestrăine la modul radical, structuri străine care presupun, prin adoptarea lor, un standard

de viaţă în mod evident superior. Acest tip de aculturaţie este cu atât mai devastator cucât duce la pierderea solidarităţilor de grup, bazate pe un anumit tezaur spiritual,necâştigându-se decât facilităţile unui confort precar, cu o ideologie neasimilată, şidispariţia conştünţei identitare.

Ameninţate sunt nu numai societăţile eminamente folclorice, dar şi societăţile cuo bază spirituală majoritar folclorică, cum este cazul tuturor culturilor mici, intraterelativ târziu în marile circuite politico-economice. Conştiinţa identitară nu va dispărea,dar reperele identităţii vor suferi puternice mutaţii, uneori într-un mod voit şi promovatde elitele intelectuale, care vor aduce societatea într-o polemică deschisă cu propriul eitrecut, cu o specificitate considerată întârziată sub raportul mentalităţilor şi al stilului de

viată faţă de cele ale societăţilor luate drept reper. Asemenea comunităţi au tendinţa de ase subevalua spiritual, nu numai din motive de decalaj economic, dar mai ales deoarecetipul lor de cultură este analizat nu prin diferenţa lui, ci printr-o pretinsă inferioritate deperformanţă. Aceste comunităţi îşi vor simţi diferenţa ca pe o inferioritate; drumul uneiaculturaţii, ceva mai puţin dizolvantă şi mai exigentă decât în primul caz, este deschis.Societăţile cu o accentuată identitate religioasă vor manifesta un fenomen desecularizare, atât în urma indiferenţei specifice societăţilor abundente şi alinierii laanumite standarde juridice incompatibile cu directivele religiei, cât şi ca urmare apopularizării decontextualizate a unor achiziţii ale ştiinţelor europene. Dauneleidentitare nu sunt de neglijat.


5/30


415

Societăţile organizate social în structuri tribale se vor destructura subimperativele democratizării. Vechile relaţii de alianţe, de adversitate şi mai ales deprestigiu se vor pulveriza pur şi simplu într-un sistem egalitar şi reprezentativ al puterii.

Lipsa reperelor tradiţionale, ruperea leg ăturilor şi valorizărilor în comunitate va fi greusuportată, iar noua ordine va fi alienantă pentru mulţi.

Perdanţii globalizării, sub aspect cultural, îşi vor dizolva în mod sigur imaginarulidentitar care îi susţinea de generaţii întregi. Va fi noua lume capabilă să le asigure unnou statut identitar, altul decât cel al integrării?

În lucrarea de faţă nu am încercat să preluăm rolul unor inutile Cassandre şi, dacă nu am avut în vedere câştigurile globalizării, aceasta s-a datorat faptului că eramconvinşi că nu puţini se vor ocupa de ele. Însă, orice fenomen istoric are o latură neliniştitoare, iar un optimism neprecaut poate fi mai dăunător decât un scepticismargumentat. Pe baza schemelor antropologice ale unui imaginar universal – cel alalterităţii, analizat în prima parte, şi cel al identităţii, analizat în cea de a doua, am vrut să atragem atenţia asupra necesităţii de a gestiona prudent un fenomen precum cel alglobarizării, care, scăpat de sub control, poate aduce pierderi de nerecuperat.

Artă şi globalizareMaria-Rodica Iacobescu*

Impresionantele procese de transformare contemporane la care se referă globalizareamodifică textura însăşi a experienţei culturale, afectând şi modul în care se prezintă şi se

înţelege arta contemporană. Arta, în societatea globală, conţine în cuprinsul său un amestec de curente

precum expresionismul, suprarealismul, abstracţionismul, dadaismul, tasismul,neoplasticismul, minimalismul, conceptualismul, kabalismul, arta informală, artacinetică, body-art, pop-art, land-art, video-art, performance-art, grafitti ş.a.m.d. Toată această avalanşă de curente şi tendinţe artistice ne determină să renunţăm la clişeelefacile în definirea artei şi a frumosului şi la reconsiderarea domeniului esteticii. Saupoate că estetica, dovedindu-se incapabilă de a se adapta noilor probleme puse decomplexitatea artei contemporane, nu va fi singura disciplină aptă şi autorizată de astudia fenomenul artistic. Mai ales că, în ultimul timp, în sfera esteticii au intrat multedomenii extra-artistice, astfel că s-a ajuns ca multe reviste care poartă numele Estetica să se refere la cu totul altceva decât ceea ce ţine de domeniul artei.

Este aproape imposibil astăzi să stabilim cu precizie care este domeniul artei, caresunt limitele ei, în ce măsură arta se distinge de non-artă. Întrucât conceptul tradiţionalde artă – şi aşa confuz el însuşi – nu mai este aplicabil noilor manifestări artistice, seimpune şi rediscutarea noţiunii de operă de artă. În acest sens, mulţi exegeţi sunt

*

Maria-Rodica Iacobescu este lector universitar doctor la Catedra de Filosofie şi Pedagogie aFacultăţii de Istorie din cadrul Universităţii “Ştefan cel Mare”, Suceava.


6/30

Symposion

416

convinşi că se merge spre distrugerea operei, spre negarea conceptului de artă, spredesacralizarea funcţiei şi rolului artei şi artistului.

Concepţiile vechi despre unicitatea şi aura operei de artă au fost efectiv dărâmate

în secolul al XX-lea de dezvoltarea mijloacelor de prezentare, reproducere şi difuzare aartei. Copia a devenit la rândul său un obiect artistic de care nu se poate face abstracţie.

Astăzi întâlnim reproduceri ale operelor de artă consacrate, nu numai în reviste, albume,filme sau cărţi, ci şi pe cărţi poştale, calendare, baticuri, tricouri, feţe de masă etc. Dacă odată erau izolate în muzee sau în colecţiile unor particulari, astăzi operele de artă potcălători în orice colt al lumii sau pot fi vizionate de turiştii dornici să consume artă.

În lumea de astăzi, operele de artă, accesibile odinioară unor elite, pot fi admiratepretutindeni şi de către oricine. Totodată, având la îndemână nenumăratele reproduceri,unele mai reuşite decât altele, oricine poate să-şi alcătuiască “muzeul său imaginar”personal (A. Malraux).

Analizând problema reproductibilităţii tehnice a operei de artă, W. Benjaminsusţine că “opera de artă a fost, în principiu, dintotdeauna reproductibilă”1.Contrafacerea a fost practicată în orice perioadă din istoria artei, însă reproducereatehnică prin mulaj, gravură, tipar, litografie, fotografie, diapozitive, cinematografie,televiziune etc reprezintă ceva nou, care s-a impus treptat de-a lungul timpului, însă cuo intensitate din ce în ce mai puternică. O consecinţă importantă a apariţiei şi utilizăriidiferitelor metode de reproducere tehnică a operei de artă, după părerea lui Benjamin,este creşterea exponibilităţii acesteia.

“Reproducerea transformă conştünţa şi sentimentul nostru de existenţă”2, scria

R. Berger, renumit critic de artă şi estetician, preocupat de analiza raporturilor dintreartă şi mijloacele de comunicare în masă. Funcţia principală a reproducerilor este, după acest autor, cea “vectorială, al cărei efect este de a dizolva reproducerea ca atare şi a o

înlocui cu reprezentarea mentală a originalului”3. Prin intermediul reproducerilor, noiputem avea o cunoaştere mai apropiată de adev ăr a operei originale decât prindescrierea ei verbală. Astfel, înlocuitorii de artă ajung să fie utilizaţi ca mijloace deinformare. Aceşti înlocuitori de artă, meniţi să suplinească opera de artă autentică, suntnumiţi de Gh. Achiţei “succedanee artistice”. Acestea “nu pot fi confundate cu arta, dar

în acelaşi timp le vom recunoaşte, indiscutabil, apartenenţa la domeniul general alesteticului. Înlocuind arta autentică, succedaneele o secondează şi cultiv ă interesul

public pentru aceasta, ca şi respectul pentru marile ei valori”4.Şi totuşi, contactul direct cu operele de artă creează o emoţie aparte. Una e să

vezi un album cu picturile lui Picasso, spre exemplu, şi alta e să contempli picturileoriginale ale acestuia, expuse într-un muzeu. Contemplarea originalului, grefată pe o

1 W. Benjamin, “Opera de artă în epoca reproductibilităţii ei tehnice”, în Secolul 20, nr. l, 1972,p. 70.

2 R. Berger, Art ă ş i comunicare , Editura Meridiane, Bucureşti 1976, p. 42.3

Ibidem. 4 Gh. Achiţei, Frumosul dincolo de art ă , Editura Meridiane, Bucureşti, 1988.


7/30


417

cultură artistică, te absoarbe, scoţându-te parcă din ceea ce înseamnă “aici şi acum”, tetranspune empatic în opera respectiv ă şi în universul creatorului ei.

Evoluţia artei contemporane ne determină să constatăm că sensurile tradiţionale

ale conceptului de artă, dar şi ale termenilor de estetică şi de critică de artă s-auschimbat. Avangarda artistică apărută la începutul secolului al XX-lea a provocatschimbări fundamentale în discursul despre artă. Curentele artistice apărute, cu aspectcontestatar sau şocant, propuneau evadarea omului dintr-un cotidian alienat. Violenţasocială, războaiele au dus la apariţia în artă a unei violenţe a formei şi a conţinutului.

Dezvoltarea artei contemporane a fost profund marcată şi de schimbarea viziuniiştiinţifice asupra Universului, de progresele din matematică şi din fizică. Problemelepuse de geometriile neeuclidiene şi multidimensionale, teoria relativităţii, teoriacâmpului electromagnetic, razele X, undele radio, laserul, radarul, toate acestea auprodus modificări asupra opticii artiştilor şi asupra mijloacelor lor de expresie. Astfel,cubismul, în forma sa analitică, fragmentează obiectele, reducând părţile lorcomponente la forme geometrice simplificate, aranjate în cadrul unor planuri înclinatedin compoziţie. În forma sa sintetică, cubismul introduce formele decupate şi colajele înpictură.

Constructivismul respingea noţiunea tradiţională de sculptură, pe care oconcepea ca pe un aranjament specific al spaţiului negativ şi al celui pozitiv.Constructiviştii nu-şi ciopleau în piatră statuile şi nici nu le modelau în lut, ci foloseaumetode şi materiale netradiţionale pe care le asamblau încercând să redea ideea dedinamism.

Mişcarea olandeză De Stijl a dezvoltat o modă pur nonobiectiv ă şi nonfigurativ ă bazată pe geometria unghiului drept. Exponentul de frunte al acestei mişcări,neoplasticistul Piet Mondrian şi-a aranjat compoziţiile într-un format orizontal şi

vertical, evitând diagonalele. El pretindea că doreşte să creeze un nou realism şi că artatrebuie să redea vitalitatea pură. “Am devenit conştient – scria el – de faptul că cubismul nu accepta consecinţele logice ale propriilor sale descoperiri; el nu duceaabstracţiunea către ţelul ei final, altfel spus, către exprimarea realităţii pure. Am simţit că această realitate putea fi exprimată numai prin plastica pură. În exprimarea sa esenţială,plastica pură nu este condiţionată de sentimente şi concepţii subiective. Cine vrea să creeze în chip plastic pura realitate, trebuie să reducă formele naturale la elementele

constante ale formei şi coloritul natural, la coloritul primordial”1.Un alt curent în vog ă la începutul secolului al XX-lea a fost futurismul. Acesta

pleda pentru reflectarea dinamismului în artă, pentru o artă care să proslă vească maşina.În concepţia acestor artişti agresivi faţă de ideea de muzeu şi faţă de valorile tradiţionale,opera de artă devine “exponentul promov ării” şi susţinerii erei mecanice aindustrializării”2.

1 H. Read, Imagine ş i idee , Editura Univers, Bucureşti, 1970.2

Angela Botez, Istoria artelor plastice. Art ă modern ă ş i contemporan ă , Editura Niculescu, Bucureşti,2001.


8/30

Symposion

418

Dadaismul, creat în 1916 la Zürich de poetul Tristan Tzara, a exercitat oputernică influenţă asupra suprarealismului şi expresionismului. Artiştii plasticiaparţinând acestei mişcări asamblau la întâmplare fragmente de lucrări şi obiecte

punând problema distincţiei dintre artă şi non-artă. Reprezentant tipic al dadaismului,Marcel Duchamp, autorul “obiectelor de gata corectate”, “ready made”, s-a lansat înprovocări la adresa standardelor artistice stabilite. El şi-a permis să desenezecapodoperei lui Leonardo da Vinci, Mona Lisa , mustaţă şi barbişon şi să prezinte înexpoziţiile de artă obiecte ca Roata de biciclet ă şi Urinoir , considerate de el ca “anti-artă”.

O altă sursă de inspiraţie pentru arta secolului al XX-lea a constituit-o lumeatenebroasă a sentimentelor umane. Astfel, expresionismul este arta care înf ăţişează sentimentele subiective ale artistului, fiind, în fond, un alt mod de percepere şireprezentare a lumii înconjurătoare.

O dată cu suprarealismul, ale cărui convingeri derivau din psihanaliza lui Freud,accentul cade pe exploatarea lumii onirice şi a subconştientului în artă. R ămânândsuprarealist până la sfârşitul vieţii sale în 1989, Salvador Dali a produs vâlv ă cu metodasa “paranoico-critică, definită ca “metodă spontană de cunoaştere iraţională bazată peobiectivarea critică şi sistematică a asocierilor şi interpretărilor de fenomene delirante”1,dar şi cu “Declaraţia de independenţă a imaginaţiei şi a drepturilor omului la proprianebunie”.

În a doua jumătate a secolului al XX-lea, o dată cu accelerarea considerabilă aprogresului tehnic, se poate vorbi de o perioadă de “pluralism în artă”, deoarece“coexistă mai multe orientări şi tendinţe, fară ca vreuna din ele să aibă pretenţia de a fi

predominantă”2

.Până la începutul anilor ‘60, principala direcţie în artă a fost expresionismulabstract, al cărui reprezentant principal, Jackson Pollock, a fost influenţat de ideea lui

Jung cu privire la arhetip şi la inconştientul colectiv. În deceniile 6 şi 7 ale secoluluitrecut, în SUA se dezvoltă un curent artistic care nu a devenit internaţional, cunoscutsub numele de Pop-Art. Mitologia artistului pop va fi aceea a oraşului american, a

înf ăţişării străzii comerciale. Artiştii pop alcătuiesc colaje care includ etichetecomerciale, bucăţi de afişe, conserve, sticle de Coca-Cola etc.

O altă direcţie artistică a anilor ‘60 a fost arta optică – Op-art. Strâns legată dearta cinetică, Op-art se folosea de iluzii optice pentru obţinerea anumitor efecte

artistice. Tot în anii ‘60 a apărut în sculptură minimalismul, care se caracterizează printr-o

grijă aparte pentru simplificarea geometrică. Sculpturile minimaliste au fost executate demulte ori în fabrici, plecându-se de la proiectul artistului.

Această parte a producţiei artistice realizată din anii ‘60 până la sfârşitul secoluluial XX-lea a fost numită de unii gânditori postmodernism. Postmodernismul poate fi

înţeles ca un ansamblu de teorii şi de practici estetice ce resping criteriologia clasică,ceea ce a dus la apariţia a numeroase discipline artistice.

1

E. Bernard, Arta modern ă , Editura Meridiane, Bucureşti, 2002.2 J. Arthur , Introducere în art ă , Editura Lider, Bucureşti.


9/30


419

Formele de expresie artistice utilizate în ultimul timp au cunoscut o marediversitate ca urmare a noilor tehnologii, care oferă alte spaţii şi mijloace de creaţiepentru artişti. Imaginaţia artistică s-a dezvoltat mult şi în direcţii neaşteptate datorită

ciberneticii şi informaticii. Calculatorul a oferit artiştilor noi modalităţi de expresie şiposibilităţi nebănuite de exprimare artistică.

Încă din 1971, renumitul gânditor Abraham Moles lansa o lucrare foarteinteresantă, intitulată Art ă ş i ordinator , în care punea problema creării unei arte “la scarasocietăţii globale şi nu la cea a individului”1. Adept al esteticii informaţionale, a căreiidee de bază este aceea că orice expresie artistică este un fenomen de comunicare,Moles spune că aceasta este adaptată artelor realizate cu ordinatorul, care ţin de“combinatorie şi de ceea ce putem numi artă permutaţională”2. În arta permutaţională,ordinatorul realizează toate operele posibile ale căror repertoriu şi idei au fost furnizatede creator. Spre deosebire de creator, care este incapabil să g ăsească toate permutările şicombinările posibile, ordinatorul este apt să creeze un număr imens de opere potenţiale.

Astăzi, calculatorul este un instrument folosit de mulţi artişti deschişi noilorexperimente în artă şi preocupaţi de zămislirea de noi forme şi formule artistice. El esteutilizată îndeosebi în domeniul artelor decorative, dar au fost organizate şi numeroaseexpoziţii cu aşa numita “artă de computer”. Pe lâng ă faptul că poate crea picturi,sculpturi sau proiecte şi machete de arhitectură, computerul are programe speciale princare se pot re-crea în întregime monumente vechi de arhitectură din care au rămas doarruine celebre. Astfel că, spre exemplu, putem admira imaginea creată de computer aansamblului arhitectonic de pe Acropole, aşa cum, probabil, a fost acum 2000 de ani.

Arta postmodernă a pus sub semnul întrebării statutul operei de artă – şi aşazguduit de avangardele istorice, a proclamat “moartea artei” şi a renunţat la discursuldespre rolul geniului în creaţia artistică. După cum arată şi Gianni Vattimo – cunoscutulfilosof al “gândirii slabe” – “moartea artei” trebuie înţeleasă ca “profeţie / utopie a uneisocietăţi în care arta nu mai există ca fenomen specific, suprimată find şi hegeliandepăşită printr-o estetizare generală a existenţei”3.

Ideea “morţii artei” a fost ironizată, printre alţii, şi de A. Moles: “S-a proclamatpretutindeni moartea artei. Acest titlu spectaculos încânta un public dezorientat de artamodernă... încânta, de asemenea şi masochismul câtorva artişti, care se simţeauparticipând la crepusculul zeilor”4.

În societatea de consum şi a culturii de masă, mass-media au provocat oestetizare generală a vieţii, instituind chiar un consens al gusturilor artistice.

A. Moles este de părere că arta contemporană exprimă aspectele noului mediusocial, ale lumii actuale în care trăim. Pentru el, arta “nu este un obiect ca Venus dinMilo sau catedrala Notre Dame, ci o manieră de a te comporta faţă de lucruri”5. Ea nu

1 A. Moles, Art ă ş i ordinator , Editura Meridiane, Bucureşti, 1974, p. 19.2 Ibidem. 3 G. Vattimo, Sfâr ş itul modernit ăţ ii , Editura Pontica, Constanţa, 1993.4

A. Mols, op. cit., p. 53.5 Ibidem , p. 110.


10/30

Symposion

420

este totalitatea operelor de artă, ci gândire artistică. Arta contemporană se caracterizează prin gratuitate, creativitate, voinţă de răsturnare a stilurilor. O societate de masă pretinde o artă de masă. Trăim într-o societate de consum în care însăşi arta a ajuns un

bun de consum. Opera de artă, crede Moles, “se uzează sub priviri”1; ceea ce o distrugenu este lipsa de respect faţă de ea, ci tocmai perfecta ei înţelegere de către toţi:“Societatea globală şi numeroasă consumă operele de artă prin banalizare”2

Un alt aspect al artei din societatea globală constă în aceea că operele de artă suntintegrate într-un circuit economic, bazat pe criterii de apreciere extra-artistică. Arta adevenit astăzi o investiţie rentabilă, un capital bine plasat.

Problemele puse de artă în societatea globală surnt deosebit de complexe. Printreacestea trebuie amintită, nu în ultimul rând, relaţia dintre artă şi Internet. Navigând peInternet, suntem puşi la curent cu manifestările artistice naţionale sau internaţionale,putem accesa site-urile unor artişti, putem contempla còpii ale operelor de artă renumite, putem vizita muzee sau ne putem familiariza cu arta creată cu ajutorulcomputerului.

Uniunea Europeană: un model pentru o integrare politică globală?

Eugen Huzum*

Cea mai clară formulare a tezei pe care vreau să o supun aici discuţiei am g ăsit-o înlucrarea recentă a unui profesor universitar şi politician român, lucrare destinată definiriiprocesului de globalizare3. Conform autorului în cauză, deşi ea (sic!) “nu a ajuns să fieceea ce este în fapt” (p. 92), “adev ărata globalizare” nu ar reprezenta decât constituirea,unei “societăţi globale, cu structuri de decizie globală”, cărora “trebuie (s.n.) în cele dinurmă să le cedeze şi interesele naţional-statale” (p.125). Altfel spus, globalizarea nu arreprezenta nici mai mult nici mai puţin decât integrarea politică globală sub forma unei“societăţi deschise, coordonată global, de la un centru unic” (p. 32). O astfel de integra-re ar reprezenta singura “soluţie sigură” sau “alternativ ă viabilă” la globalizarea “în for-ma ei imperfectă de acum” (p. 35). Iar pentru a contura coordonatele generale ale unei

asemenea integrări, autorul avut în vedere apelează la modelul integrării europene, con-siderată o “aproximare organizatorică a globalizării” (p.116).Ideea centralismului politic global – sub forma unei federaţii globale, a unui “gu-

vern mondial”, a unui “stat mondial democratic” sau a unui “megastat supranaţional”cu monopolul forţei coercitive şi legislative la nivel global – este tot mai des invocată astăzi. Dintre autorii care o susţin se evidenţiază mai ales Richard Falk, care, în lucrări

1 Ibidem , p. 110.2 Ibidem , p. 290.*

Eugen Huzum este doctorand la Facultatea de Filosofie, Universitatea “Al.I. Cuza”, Iaşi.3 D. Marin, Ce este globalizarea? , Editura Economică, Bucureşti, 2000.


11/30


421

mai vechi sau mai noi, nu a încetat să o propună1. Actualmente, ea pare să fie susţinută şi de Anthony Giddens, în lucrările sale destinate teoretizării celei de “a treia căi”, încare propune “deplasarea guvernării la nivel mondial” şi, în consecinţă, un “sistem mai

amplu de guvernare globală”, care “să ia formele pe care UE deja le posedă”2.În favoarea acestei idei, există două tipuri principale de argumente, de obicei uti-

lizate strâns legate între ele: “normative” (care îi subliniază necesitatea) şi “descriptive”(care se bazează pe extrapolarea unor tendinţe reale existente în cadrul globalizării).Din prima categorie, fac parte argumentele care încearcă să arate că centralismul politicglobal ar reprezenta singura “soluţie sigură” pentru rezolvarea a ceea ce astăzi sunt nu-mite “problemele globale ale omenirii” (problemele ecologice, pacea globală, inegalita-tea Nord-Sud, terorismul internaţional, “deficitul democratic” actual al globalizării etc.)sau cele referitoare la “sfârşitul statului-naţiune” ca principiu funcţional de organizare3 şi necesitatea ca transformările politice globale să ţină pasul cu cele economice4. Pe dealtă parte, se crede că ea g ăseşte un punct de sprijin în anumite “transformări globale”actuale, precum creşterea cooperării politice internaţionale şi proliferareatransnaţionalizării, sfârşitul suveranităţii de tip westfalian (datorită dezetatizării dreptuluiinternaţional şi a “noului intervenţionism” fundamentat pe ideea drepturilor universaleale omului, a renaşterii dreptului internaţional penal etc), apariţia unei aşa numite “iden-tităţi globale” sau “conştiinţe globale” a omenirii ş.a5. Nu în ultimul rând, de o deosebi-tă importanţă în cadrul strategiei descriptive de argumentare este tocmai apelul la Uniu-

1 R. Falk, This Endangered Planet: Prospects and Proposals for Human Survival , Random House, New

York, 1971, R. Falk, On Human Governance: Toward a New Global Politics , Polity Press,Cambridge, 1995, Predatory Globalization. A Critique , Polity Press, 1999, Religion and HumanGlobal Governance , Palgrave, New York, 2001, R. Falk, A. Strauss, “Toward a GlobalParliament”, în Foreign Affairs , January/February 2001,www.foreignaffairs.org.

2 A. Giddens, A treia cale. Rena ş terea social-democra ţ iei , Editura Polirom, Iaşi, 2001 (1998), pp. 151– 153; vezi şi A treia cale ş i criticii ei , Editura Polirom, Iaşi, 2001 (2000), în special pp. 146–149.

3 idee susţinută, spre exemplu, de K. Ohmae (“The Rise of Region State”, în Foreign Affairs ,Spring, 1993, sau The End of the Nation State: The Rise of Regional Economies , Free Press, New York, 1995), sau M. Horsman şi A. Marshall ( After the Nation State: Citizens, Tribalism and the New World Disorder , Harper Collins, New York, 1994).

4 vezi D. Marin, op. cit ., pp. 37–66.5 un astfel de argument “descriptiv”, este dezvoltat de B. Axford şi R. Huggins în op. cit .; vezi şi

E. Luard, The Globalization of Politics. The Changed Focus of Political Action in the Modern World ,Palgrave-Macmillan Publishers Ltd., 1990 sau A. Linklater, The Transformation of PoliticalCommunity. Ethical Foundations of the Post-Westphalian Era , Polity Press, Cambridge, 1998; o va-riantă extremă a ideii emegenţei unui “Guvern Mondial” sau “Stat Planetar” este cea specifi-că autorilor cuprinşi de “paranoia conspiraţiei”, care v ăd peste tot “mâna lung ă” a acesteia,autori precum P. Robertson, R. Epperson, W. Von Angelsdorf sau J. Van Helsing. Nu nu-mai că lucrările lor au invadat piaţa românească a cărţii, dar au apărut şi autori români, demare audienţă, specializaţi în “paradigma conspiraţionistă” (P. Coruţ, T. Filip, V. Duţă, I.Coja) sau politicieni care o susţin. Pentru o analiză a acestei versiuni în România actuală, vezi

G. Voicu, Zeii cei r ă i. Cultura conspira ţ iei în România postcomunist ă , Editura Polirom, Iaşi, 2000, înspecial pp. 90–97.


12/30

Symposion

422

nea Europenă, prezentată ca model al capacităţii statelor lumii de a renunţa voluntar lasuveranitatea lor în favoarea formării unui guvern mondial. Acesta din urmă este celmai important argument al non-utopismului unei integrări politice globale de asemenea

anvergură.În conformitate cu cele două tipuri de argumente există – şi au fost folosite – tot

atâtea strategii de contracarare a ideii în discuţie. S-a contestat fie faptul că realizareacentralismului global este necesară1, fie că transformările din politica internaţională actuală ar pune sub semnul întrebării persistenţa sistemului de state2. La acestea se ada-ug ă contra-argumentele realiste clasice – în acelaşi timp cele mai puternice – referitoarela caracterul utopic şi totodată potenţial periculos al ideii de integrare politică globală centralizată, caractere recunoscute încă de I. Kant, primul analist serios al ideii deWeltrepublik (“Republică universală”)3. Primul se datorează implauzibilităţii renunţăriistatelor la suveranitatea lor (chiar şi aşa limitată cum este acum) sau a unei democratizăriautentice a sistemului politic internaţional (care, deşi ar fi în interesul ţărilor defavorizatede actuala structură de putere a acestuia, nu ar putea fi susţinut, din motive evidente,tocmai de către marile puteri – actualmente, mai ales SUA – al căror consimţământ ar ficrucial în acest sens). Cel de-al doilea, se referă la potenţialul (neo)imperialist al uneiasemenea propuneri, care ar putea conduce tocmai la instaurarea opusului “democraţieicosmopolite” dorite de susţinătorii ei4.

1 Astfel de argumentări au fost realizate, spre exemplu de H. Bull în Societatea anarhic ă . Un studiuasupra ordinii în politica mondial ă , Ştiinţa, Chişinău, 1998, pp. 265–278 şi 283–287.

2 Vezi H. Bull, Declinul sistemului de state ? , în op. cit ., pp. 242–264, R. Gilpin, R ă zboi ş i schimbare în politica mondial ă , Scrisul Românesc, Craiova, 2000, pp. 270–292 sau J. Mayall, Politica mondial ă . Evolu ţ ia ş i limitele ei , Editura Antet, Oradea, 2002 (2000); ceea ce argumentează, în esenţă,aceşti autori, este faptul că, în ciuda acestor transformări, unele dintre ele fundamentale, con-tinuitatea rămâne prioritară faţă de schimbare în configurarea sistemului politic internaţional.De fapt, asistăm actualmente doar la o tranziţie de la un stadiu al acestui sistem de state la al-tul şi nu la o înlocuire a lui. Mai mult, astfel de tendinţe sunt relevante doar pentru o parte alumii actuale, cealaltă parte rezistând forţelor schimbării, iar scenariul “bifurcării de durată”,este cel mai probabil pentru viitorul politicii mondiale în secolul al XXI-lea (vezi J. Rosenau,Turbulen ţă în politica mondial ă . O teorie a schimb ă rii ş i continuit ăţ ii , Editura Academiei Române,Bucureşti, 1994 (1990), pp. 363–378).

3 De altfel, Kant este considerat în mod nejustificat precursorul ideii centralismului politic globalsub forma federalismului. De fapt, aşa cum arată D. Held, el a optat, ca “idee regulatoare” aumanităţii, pentru o formă cu mult mai slabă a integrării politice mondiale: confederaţia. Spredeosebire de federalism, confederalismul desemnează o uniune în care politicile financiare,externe şi financiare ale statelor rămân separate şi care poate fi oricând dizolvată – vezi D.Held, Democra ţ ia ş i ordinea global ă , Editura Univers, Bucureşti, 2000 (1995) în special p. 272;lucrarea în care Kant îşi dezvoltă punctul de vedere în această privinţă este celebra Zum ewigenFrieden (1795), trad. rom. Despre pacea etern ă , în I. Kant, Scrieri moral-politice , Editura Ştiinţifică,Bucureşti, 1991.

4 această linie de argumentare este reluată de D. Zolo în cea mai recentă lucrare destinată respin-

gerii ideii de guvern mondial (“cosmopolis”): Cosmopolis. Prospects for World Government , PolityPress, Cambridge, 1997; el consideră această idee o versiune modernizată a Sfintei Alianţe,


13/30


423

Eu mă voi concentra aici pe contracararea argumentului bazat pe exemplul Uni-unii Europene împotriva pesimismului referitor la posibilitatea unei integrări politiceglobale de o asemenea anvergură. Iată acest argument formulat cu claritate de A.

Giddens: “Cei care se îndoiesc de aceste posibilităţi ar trebui să se gândească la celeexistente în Uniunea Europeană. Cu numai jumătate de secol în urmă, Europa era epui-zată, abia revenindu-şi după tensiunile îndelungate dintre statele europene. Totuşi, aces-te state au colaborat pentru a crea un nou sistem transnaţional de delegare a puterii, aucedat din suveranitatea lor şi au înfiinţat curţi de justiţie eficiente. Mai mult, au f ăcutasta nu doar din idealism, ci şi din interes, iar aceleaşi interese pentru guvernarea globală de astăzi sunt relevante în toate statele”1.

După cum se ştie, însuşi modul în care se va concretiza în cele din urmă proiectulunificării politice europene este departe de a fi clar, existând încă numeroase disputeprivitoare la necesitatea federalizării sau, dimpotriv ă, a unei forme mai slabe de uniunepolitică a continentului2. Dat fiind faptul că, pentru a reprezenta un argument conving ă-tor pentru ideea integrării politice globale în forma pe care o discut aici, acest proiecttrebuie să fie unul federalist, voi lua totuşi “de la sine înţeles” faptul că integrarea politi-că europeană este posibilă şi va fi realizată sub această formă.

Plauzibilitatea federalizării europene se datorează însă unor anumite condiţii care,din păcate, nu se reg ăsesc la nivel global.

Pe de o parte, aşa cum a subliniat conving ător Giddens, proiectul integrării euro-pene are la bază mai puţin idealismul, cât existenţa unui interes al statelor în această privinţă. Ceea ce a f ăcut posibilă cooperarea statelor europene în direcţia integrării a

fost şi este tocmai existenţa unor interese comune mai puternice decât cele divergente,pe care aceasta le-ar satisface (interesele economice legate în principal de accesul pe opiaţă extrem de larg ă, crearea unei mari puteri, cu un rol important pe eşichierul mondi-al, dislocând actuala hegemonie americană, totodată fiecare dintre ţările europene avândun cuvânt mult mai important de spus în stabilirea “regulilor jocului” politic şi econo-mic internaţional ca membre ale Uniunii decât în mod izolat etc.).

Însă, spre deosebire de ceea ce susţine Giddens, astfel de interese comune pentrutoate statele lumii nu au existat şi nici nu există actualmente. Dincolo de retorica politi-că, sentimentul unor astfel de interese, îndeajuns de puternice pentru a favoriza coope-rarea tuturor statelor lumii în direcţia federalizării globale, nu există. Multe dintre aşa-

numitele probleme globale ale omenirii” – cum este, de pildă, cea ecologică, cea mai desinvocată – sunt serios contestate3, neexistând o conştiinţă cu adev ărat globală şi cu atât

desemnând de fapt o structură în care concentrarea puterii va fi inevitabil angajată pentru aservi interesele hegemonice ale celor de la vârful ei.

1 A. Giddens, A treia cale , ed. cit., p. 152.2 este celebră, în acest sens confruntarea J. Fischer – J. P. Chevènement, publicată în Lettre

Internationale , nr.35, ed. rom./toamna 2000, pp. 52–56.3 vezi în acest sens, spre exemplu, Th. G. Moore, Climate of Fear: Why We Shouldn’t Worry About

Global Warming , CATO Institute, Washington, 1998; o sinteză a disputei actuale pe tema me-

diului este realizată de P. Saunders în Capitalismul – un bilan ţ social , Du Style, Bucureşti, 1998(1997), pp. 78–106.


14/30

Symposion

424

mai puţin o unitate de voinţă în rândul comunităţii internaţionale în ansamblu în sensulsoluţionării lor. Chiar şi în cazul în care unele probleme sunt declarate totuşi de interesglobal, un consens asupra naturii soluţiilor acestora nu există la acest nivel. Sunt cunos-

cute, în acest sens, divergenţele ireconciliabile dintre ţările dezvoltate şi cele în curs dedezvoltare, faţă de problema reglementărilor ecologice internaţionale (reprezentanţiiacestora din urmă vorbind chiar despre un “imperialism ecologic” occidental). La fel,actuala luptă presupus “globală” împotriva terorismului – care a culminat cu extrem decontroversatul nou război din Irak – nu întruneşte un consens în privinţa ei, fiecaremare putere percepând-o şi definind-o în mod diferit, în funcţie de propriile interesepolitice sau economice.

O altă condiţie esenţială favorizantă a integrării politice europene este existenţaunor valori politice, culturale, sociale sau chiar economice comune (în fiecare dintreaceste domenii vorbindu-se despre un “model european”), care au f ăcut posibil apelul laideea civilizaţiei sau “identităţii europene” şi le consolidează astfel pe cele de “cetăţenieeuropeană” sau de “destin comun” al ţărilor de pe continent. Aşa cum s-a spus adesea,ideea identităţii europene a fost şi este cheia de boltă a procesului de integrare.

Situaţia la nivel global din această perspectiv ă este şi mai defectuoasă. Tot maides invocata apariţie a unei “identităţi globale” sau cosmopolite are o amploare extremde redusă la nivel global, fiind caracteristică în general spaţiului occidental şi celor foartepuţini (cu mult sub 1% din populaţia lumii, după calculele lui S. Huntington1 ) care auimplicări internaţionale extinse şi călătoresc frecvent în afara ţării lor de origine. Câtpriveşte acceptarea de către toate statele lumii a ideii unor valori universale ale umanită-

ţii, este semnificativ ă opoziţia tot mai ferventă şi deschisă a ţărilor neoccidentale – de laţările arabe până la China – faţă de ideea drepturilor omului, idee considerată un in-strument al unui tot mai des invocat “imperialism cultural” ( şi politic) occidental (ame-rican). Este inutil să mai spunem că această opoziţie ascunde adesea o respingere aaproape tuturor celorlalte valori democratice.

Or, aşa cum observa N. Bobbio, realizarea “statului universal” ar necesita, pelâng ă democratizarea reală a organelor sale guvernamentale ( şi aceasta implauzibilă,după cum am v ăzut), tocmai democratizarea tuturor statelor lumii2. Faptul că toateţările Uniunii Europene sau cele candidate la aderare sunt democratice (sau cel pu ţin auf ăcut progrese evidente pe această cale) este, după cum se ştie, un alt aspect crucial în

economia integrării. Din nou, această situaţie nu poate fi întâlnită, în mod evident, lanivel global. Pe de o parte, în ciuda recentelor progrese ale democratizării, 75 de ţăridintre cele 191 ale lumii au rămas total în afara acestui proces3, unele dintre ele – pre-cum China – fiind foarte importante pentru actuala şi mai ales viitoarea structură a sis-temului politic internaţional. Pe de altă parte, în ciuda superoptimismului susţinut (doar)

1 S.P. Huntington, Ciocnirea civiliza ţ iilor ş i refacerea ordinii mondiale , Editura Antet, Oradea, 1998(1997), p. 82.

2 N. Bobbio, “Drepturile omului – consolidate”, în Lettre Internationale , ed. cit., p. 105.3

Z. Brzezinski, “Dileme globale ale democraţiei”, în Lettre Internationale , nr. 32, ed. rom./iarna1999-2000, pp. 29-31.


15/30


425

metafizic de către Fukuyama1, nu există motive serioase pentru a susţine ireversibilitateaprocesului actual de democratizare sau inevitabila sa “planetarizare” în virtutea unuipresupus “sens ascuns al istoriei”2.

În aceste condiţii, concluzia mea nu poate fi decât una singură. Argumentul bazatpe exemplul Uniunii Europene nu este îndeajuns de puternic pentru a-şi realiza scopul.El este neconving ător în respingerea acuzaţiei că ideea “statului mondial democratic”nu este mai mult decât un ideal utopic sau, cum recunoaşte chiar şi autorul pe care l-amcitat la începutul acestei intervenţii, unul “uşor fantezist”.

Globalizarea structurii politice. Capitalismul – de la cea mai

bună la unica formă politică Dan Sîmbotin*

Tendinţele ce se manifestă la nivelul politicii globale constau în uniformizarea structuriipolitice. Introducerea unei pax americana este însoţită de inserarea sistemului politic, pecare l-am numit generic capitalism. Putem considera că globalizarea structurii politice serealizează la nivel teoretic şi practic transformând în forme ale capitalismului orice sis-tem. Dar această structură unitară f ără o opoziţie serioasă este cu putinţă? Este posibilsă existe o singură formă politică? Se pare că nu. În momentul în care apare o astfel de

generalizare, în însăşi interiorul structurii există tendinţa de a se forma o structură opu-să. Urmărind conflictul ce a apărut la începutul anului 2003 între ţări ale UE (Franţa,Germania etc.) şi SUA, am putut observa că tendinţele de separare a politicii se mani-festă în interiorul ţărilor democratice. În afară de opoziţia asigurată forme politicenecapitaliste, există tendinţa de a se forma o opoziţie chiar în interiorul ţărilor democra-tice. Există decizii ce pot fi divergente şi implicaţiile ce sunt determinate de aceasta potdeveni de natură conflictuală. Concluzia la care ajungem este că, chiar dacă există osingură structură politică, acest lucru nu este suficient pentru a ocoli conflictele la nivelglobal. Varianta sfârşitului conflictelor prin globalizarea capitalismului nu este una plau-zibilă.

1 În celebra sa lucrare Sfâr ş itul istoriei ş i ultimul om , Editura Paideia, Bucureşti, f.a. (1992).2 Pe lâng ă faptul că un asemenea stil de argumentare este principial viciat (K. Popper, Mizeria

istoricismului , Editura All, Bucureşti, 1996 (1957), J. Derrida, Spectrele lui Marx. Starea datoriei,travaliul doliului ş i noua interna ţ ional ă , Editura Polirom, Iaşi, 1999 (1993)), faptele şi experienţatrecută sunt departe de a susţine o asemenea perspectiv ă (vezi, în acest sens, S. Huntington,The Third Wave: Democratization in The Late Twentieth Century , University of Oklahoma Press,1991).

*

Dan Sîmbotin este cercetător ştiinţific la Institutul de Ştiinţe economice şi sociale “Gh. Zane”, Academia Română, Filiala Iaşi.


16/30

Symposion

426

Definirea termenilorPentru a realiza o limitare clară a universului de discurs este necesar să definim termenii.În primul rând trebuie precizat de ce a fost folosit termenul “capitalism” în loc de alţi

termeni mult mai des folosiţi cum ar fi “liberalism” sau “sistem politic democratic”. Termenul “capitalism” este un termen general şi prin el putem surprinde mai multeaspecte decât un termen limitat la nivelul politicii. Folosind acest termen, putem ocolicriticele ce ar fi apărut din partea celorlalte curente politice specifice statelor democrati-ce: social-democraţia sau conservatorismul, indiferent de formă pe care acestea le au.De asemenea acest termen este mai larg folosit decât cel de sistem politic democratic

Termenul capitalism, termen folosit pentru prima dată de William Makepeace Thackery în 1854 ( Oxord English Dictionary ), dar intrat în uzul curent prin opera lui Marx.Pornind de la sensul dat de Marx termenului putem considera că acesta caracterizează cel mai bine sistemul politic ce s-a dezvoltat în ultimii cincizeci de ani în Europa occi-dentală şi în nordul Americii. Evoluţia ulterioară a termenului s-a realizat pornind de laopoziţia cu termenul socialism, opoziţie ce poate fi redusă la raportul existent între doiprincipali factori de producţie: capitalul şi munca. Sistemul ce este centrat pe capital apurtat numele de capitalism, iar cel centrat pe muncă, grup va purta numele de socia-lism.

Înţelegerea termenului capitalism depăşeşte descrierea unui sistem economic, el fi-ind folosit pentru a descrie un complex socio-economic care are drept puncte de reperurmătoarele: din pespectiv ă economică este caracterizat de economia de piaţă, din punctde vedere al sistemului de conducere îi este specific democraţia, iar al teoriei politice,

liberalismul. La toate acestea mai trebuie considerat şi aspectul juridic: trebuie să existeun sistem juridic independent, în conformitate cu sintagma “domnia legii”1. Acestepuncte de reper constituie şi condiţiile necesare pentru a considera că într-o ţară sedezvoltă un sistem capitalist2.

Prin sintagma “globalizarea structurii politice” am urmărit transformările de lanivelul politicii globale prin care sistemul capitalism are tendinţa de a deveni singuraformă politică. O dată cu căderea comunismului şi a celorlalte sisteme politice totalitare,s-a încercat instaurarea diferitelor forme de capitalism în majoritatea statelor. Astfelaceastă formă este considerată ca fiind singura modalitate viabilă de a face politică. R ă-mânând singurul sistem politic, capitalismul, în loc de a deveni o formă de manifestare a

unei “păci” mondiale îşi caută adversari în propriul sistem prin autonegare. Astfel încazul unei globalizări totale a unei structuri aceasta îşi va g ăsi negativitatea în propria sastructură. Din punct de vedere istoric aceste manifestări abia încep să apară. Încă maiexiste multe elemente opus capitalismului în care se pot identifica contradicţii ce potpăstra încă sistemul unit, dar, prin dispariţia treptată a acestora, ruptura se va realiza îninterior, iar motivul acesteia va fi la un alt nivel, cum ar putea fi cultura sau religia.

1 Sintagma este folosită de Hayek în Drumul c ă tre servitute pentru a desemna situaţia în care siste-mul juridic nu este supus unor interese de grup sau individuale, ci este deasupra individului.

Sistemul juridic este coordonat doar de legi şi fiecare individ se supune legii.2 Ion Pohoaţă, Capitalismul , Editura Polirom, Iaşi, 2000.


17/30


427

Transformările istorice şi devenirea capitalismului.Deoarece nivelul ideatic este cel surprinde transformările de la nivelul istorice am pututurmări următoarele etape specifice capitalismului:

1. Perioada de formare teoretică în care s-au fi pus problemele libertăţii.Discursul a fost centrat pe termenul “libertate”.

2. Perioada de concurenţă între cele două sisteme, socialism şi capitalism.3. Perioada post comunistă în care unica formă de conducere este capitalismul.Fiecare dintre aceste etape are un rol important în dezvoltarea capitalismului:1. Formarea teoretică a capitalismului se realizează o dată cu dezvoltarea capitalu-

lui şi implicit cu modificarea sistemelor tradiţionale de conducere. Sistemul capitalist seformează în jurul ideilor de libertate a individului, a economiei de piaţă şi a dezvoltăriiunui sistem juridic complex. Este perioada care începe o dată cu revoluţia franceză şi sedezvoltă de-a lungul a două secole. Problema libertăţii se manifestă din punct de vedereteoretic prin transferul problemei libertăţii în raport cu autorităţile sociale. Începuturiledemocratice sunt plăpânde, dar teoretizarea lor ideii libertăţii păstrează posibilitatearealizării dezideratului unui sistem democratic. Până la începutul secolului al XX-lea“prin libertate se înţelegea protecţia împotriva tiraniei conducătorilor politici”1. Esteperioada în care, în spaţiul anglo-saxon, transferul se face de la problema constrângeri-lor politice la cea a constrângerilor economice. Astfel libertatea de decizie politică trebu-ie să fie susţinută şi de libertatea iniţiativei economice. Aici începe conflictul teoreticdintre capitalism şi comunism, dintre supremaţia din punct de vedere economic a capi-talului şi cea a muncii. Acum se dezvoltă din punct de vedere teoretic elementele speci-

fice următoarei perioade.2. Evoluţia teoretică pune în contraponderea capitalismului, socialismul. Dacă lasfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea disputa era doar teoretică,pe parcursul secolului trecut ea a devenit una istorică. Conflictul dintre democraţie şitotalitarism, datorită atât regimurilor totalitare de dreapta, cât şi de stânga, devine nouaproblemă a politicii globale. După cel de-al doilea război mondial, această disputa setransferă într-o luptă între capitalism şi socialism (comunism).

Conflictul dintre democraţie şi totalitarism este analizat de K. Popper, care în-cearcă să sublinieze supremaţia pe care o are sistemul democratic în faţa oricărui sistemtotalitar. Sintagma “cel mai bun dintre sistemele posibile” este cea care caracterizează

filosofia politică popperieană. Argumentaţia sa poate fi sistematizată astfel. Întrebarea“Cine trebuie să conducă?” este o întrebare incorectă. Ea trebuie înlocuită cu întrebarea:“Cum putem organiza institu ţ iile politice, astfel încât guvernan ţ ii r ă i sau incompeten ţ i s ă fie împiedi- ca ţ i s ă cauzeze prea multe pagube ?”2 Ajungem la această întrebare pornind de la o generali-zare. Este imposibil ca toţi conducătorii să fie buni şi de asemenea căutând în istorie

vom observa că liderii nu se ridică cu mult peste media generală a oamenilor. Această nouă întrebare nu poate avea decât un singur răspuns. Sistemul democratic este singurul

1 John Stuart Mill, Despre libertate , Editura Humanitas, Bucureşti 2001 p.72

Karl R. Popper, “Paradoxurile suveranităţii” în Filosofia social ă ş i filosofia ş tiin ţ ei, Editura Trei,Bucureşti, 2000, p. 339


18/30

Symposion

428

sistem care îţi asigură oferă posibilitatea de a schimba conducătorul în mod ciclic. Aces-ta este punctul de vedere din care putem considera că sistemul democratic şi implicitcapitalismul ca sistem economico-social este “cel mai bun dintre sistemele posibile”

Această perioadă a fost una a înfruntărilor nu doar din perspective politice, ci şidin punct de vedere teoretic. Dacă la începuturi, datorită implicărilor doctrinare,socialismul părea să triumfe, după anii ’80 raportul de forţe s-a schimbat. Triumfulcapitalismului a determinat o modificare a politicilor globale şi a modalităţilor deteoretizare specifice. Astfel se trece la o nouă perioadă a unei tendinţe de globalizare acapitalismului.

3. A treia perioadă este cea actuală. O dată cu schimbarea sistemelor politice dinEuropa de est există tendinţa de a se uniformiza sistemul politic. Capitalismul, cu toateformele sale, mai mult sau mai puţin clasice, se manifestă în cvasi-totalitatea statelor.

Această situaţie poate determina o evoluţie unică în istorie. Este starea de fapt pe careFukuyama, inspirându-se din filosofia hegeliană, o numeşte post-istorie1. “Hegel credeacă istoria culminează într-un moment absolut – un moment în care urma să triumfeforma finală, raţională, de societate şi de stat”2, aceasta nemaireprezentând o manifesta-re istorică normală. Sursa păstrării în istorie este dată de opoziţie ca sursă a devenirii.Lipsa conflictului, a opoziţiei creează o situaţie non-istorică în care devenirea specifică nu mai există. Pornind de la teoria hegeliană, pentru a avea devenire este nevoie de stăripermanente de opoziţie, iar devenirea este singura formă prin care se manifesta istoria.

“Există, cu alte cuvinte, contradicţii fundamentale în viaţa omului care pot firezolvate de o structură politico-economică alternativ ă?” – acesta este întrebarea la care

se încearcă a se răspunde. Iar ca răspuns: liberalismul – dacă va deveni universal – arputea constitui soluţia. Totuşi nu aceasta este întrebarea la care dorim să răspundem,pentru că nu ni se pare relevantă. Pentru a ajunge în situaţia de post-istorie ar trebui casituaţia de opoziţie dintre sistemele politice să dispară, ipoteză care este neplauzibilă.Potenţialitatea conflictuală a omului face ca iraţionalitatea să domine şi în domeniulpoliticii. Atunci când exterioritatea nu îi mai oferă posibilitatea unei opoziţii omul intră

în conflict cu propriul ego. De aceea considerăm că în situaţia în care capitalismul ardeveni unică formă politică se vor identifica alte forme de opoziţie. În societateacontemporană există două modalităţi de construcţie conflictului. Prima la nivelul alter- ego-ului cultural prin căutarea acelor elemente culturale nespecifice capitalismului.

Cealaltă situaţie este cea a creierii unei opoziţii chiar în interiorul structurii politiceproprii.

Prima alternativ ă a transferat situaţia de conflict de la nivelul ideologiei politice lao ideologie cultural-religioasă, într-un mod periculos pentru evoluţia societăţii. Islamul

1 În lucrările sale Sfâr ş itul istoriei? (1989); Sfâr ş itul istoriei ş i ultimul om (1992), Fukuyama introduceideea unei necesităţi a conflictului istoric pentu a menţine devenirea specifică istorie în con-cepţia hegeliană. O dată cu eliminarea stării de conflict dintre cele două mari puteri URSS şiSUA istoria nu se mai manifestă ca atare, ci se intră în perioada de post-istorie. Filosoful deorigine japoneză transferă la nivelul realităţii o teorie a unei istorii a cosmosului, neţinând

seama de potenţialităţile conflictuale existente la nivelul omului.2 Fukuyama, Sfâr ş itul istoriei. Ultimul om , Editura Paideea, Bucureşti, p. 34.


19/30


429

prin structura sa este o religie nedemocratică, în care societatea civilă este aproape ine-xistentă şi de aceea demos- ul nu se poate manifesta1. Societatea, datorită incompatibilităţiicu structurile specifice capitalismului, poate dezvolta un răspuns la încercările acestuia

de a se opune realizând un sistem propriu de luptă. Modalitatea în care SUA încearcă să impună propriul sistem politic poate fi considerat de societăţile arabe ca fiind agresiv.

Aceasta pare a fi cauză de natură raţională a dezvoltării terorismului. Lupta împotrivaterorismului, mai ales a celui de origine mulsumană, preia de la periferia politicii globalesituaţiile conflictuale şi le transferă în centrul disputelor mondiale. Lupta dintre celedouă structuri politice, capitalism – socialism (structuri ce puteau fi considerate univer-sale), s-a transformat în “lupta împotriva terorismului” (structură marginală ). Acest noumotto care este baza politicii externe ale SUA menţine starea conflictuală necesară ma-nifestării iraţionale a istoriei.

A două alternativ ă constă în dezvoltarea în interiorul sistemului capitalist aopoziţiei necesare menţinerii stării de conflict. Aceasta la rândul său poate avea două modalităţi de manifestare diferite. În primul rând prin reapariţia în sistemul politicdemocratic a unor partide cu tendinţe totalitare. Este ceea ce Jeffrey C. Isaac a numit cafiind “întoarcerea celor înfrânţi”2. Tendinţa de a vota, într-un procent mare, partide dedreapta, de sorginte neofascistă s-a manifestat din 1994 în majoritatea ţărilor din vestulEuropei. Dar nu aceasta cea mai mare problemă, pentru că ea a fost deja conştientizată şi deja s-au limitat consecinţele.

Cea mai mare problemă este devenirea din interiorul sistemului democratic. Pu-tem urmări o devenire a capitalismului într-un neocapitalism în care tendinţele sunt

nonliberale. Pornind de la elementele specifice capitalismului, putem urmări transfor-mările care se manifestă la nivelul structurii politice. În primul rând, din punctul de vedere al conducerii societăţii, democraţia este modalitatea de conducere specifică capi-talismului. Principala caracteristică a democraţiei constă în posibilitatea populaţiei de acontrola sistemul autorităţii. Această formă de control începe cu alegerea unei forme deguvernare: parlament, preşedinte, guvern. Deciziile se iau prin vot, iar pentru ca deciziasă fie validată trebuie să fie votată de către majoritate, în principiu majoritatea simplă.Orice decizie de ordin legislativ urmând a fi luată prin votul reprezentanţilor aleşi. Evo-luţia specifică democraţiei a dus la o participare la vot unitară, în pofida celei cenzitare,astfel că fiecare persoană are dreptul la un singur vot. Era nevoie de a preciza toate

acestea pentru a observa cât este de la limita sistemului democratic sunt noile politiciprivind minorităţile. Astfel, chiar dacă este o modalitate de a susţine anumite manifes-tări culturale, “discriminarea pozitiv ă” nu reprezintă o practică democratică, în sensulclasic al termenului. La fel anumite drepturi ale minorităţilor pot reprezenta o evoluţie asocietăţilor democratice într-un sens nespecific. Transferul la nivelul convenţiei dreptu-rilor ce se stabileau în mod natural a redus impactul pe care îl avea votul majorităţii. Lafel şi reprezentare în parlament a minorităţilor indiferent de procentul de la scrutinreprezintă tot o formă prin care sunt extinse drepturilor minorităţilor. Sintagma “dicta-

1

Ernest Gellner, Condi ţ iile libert ăţ ii , Editura Polirom, Iaşi, 1998, pp. 27–40.2 Jeffrey C. Isaac, Democra ţ ia în vremuri întunecate , Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 28.


20/30

Symposion

430

tura minorităţilor” nu este departe de adev ăr, pentru că drepturile pe care le capătă mi-noritatea pot limita o parte a drepturilor cetăţenilor majoritari (de exemplu, drepturilede ordin economic preiau o parte din veniturile ce puteau fi investite în folosul majori-

tăţii). Şi astfel o mai mică parte dintre cetăţeni pot controla în anumite domenii majori-tatea, un gest nedemocratic.

Dar, dacă procesele descrise până acum nu sunt foarte grave, transformările de lanivelul economiei ar trebui să ne alarmeze. Specific pentru capitalism este economia depiaţă. Ea trebuie să se fundamenteze pe următoarele principii: piaţa trebuie să semanifeste liber f ără intervenţia statului, iar raportul cerere şi ofertă trebuie să stabilească preţul; procesul de dezvoltare economică se bazează pe dorinţa individului de a trăi maibine şi prin posibilitatea de a îşi pune în practică ideile, ceea ce se numeşte liberă iniţiativ ă. În condiţiile globalizării procesele de specifice economiei de piaţă se modifică.Există un proces dublu şi prin fiecare parte este întreruptă naturaleţea specifică. Înprimul rând corporaţiile internaţionale devin tot mai puternice şi prin puterea financiară pe o piaţă liberă pot sufoca orice nouă liberă iniţiativ ă care le-ar face concurenţă. Statulintervine pentru a le putea controla, iar procesul este de asemenea o formă de limitare aliberei iniţiative. Statul poate mări taxele şi impozitele şi să ajute micii întreprinzători sauchiar firmele nerentabile. La fel, prin legislaţie se poate controla activitatea economică afirmelor. Ambele procese reprezintă lupta dintre menţinerea naturalismului economic şiintervenţionismul, iar orice formă de intervenţionism este necapitalistă.

Din punct de vedere al evoluţiei teoriei politice, liberalismul clasic pierde din ce în ce mai mult teren. Social-democraţia a devenit una dintre principalele direcţii politice

în zona europei. De asemenea neoliberalismul cu tente sociale are tendinţa de a înlocuidoctrina liberală. Protecţia socială devine un ţel la fel de important ca şi libera iniţiativ ă.Procesul specific liberalismului este dat de o posibilitatea de a se descurca individuală şise construieşte pe o clasă de mijloc ce s-a construit prin forţe proprii. La toate aceste semai adaug ă manifestările antiglobalizare specifice ultimilor ani, proteste în care atâtmanifestanţii, cât şi autorităţile s-au manifestat antidemocratic prin escaladarea

violenţelor. Prin intimidare şi prin intervenţia armată împotriva manifestanţilor serealizează o limitare a unei libertăţi fundamentale a cetăţeanului: libertatea de opinie şiexprimare a acestora. În acelaşi timp, prin violenţa exprimării persoanele care manifestă nu respectă drepturile celorlalte persoane. Toate aceste conflicte sunt imposibil de

depăşit şi au drept punct de pornire tendinţele violente specifice omului şi exacerbareaacestora din motive politice diverse.

Fukuyama a sperat că, o dată cu căderea “cortinei de fier” se va realiza o “pacifi-care” a politicii mondiale prin eliminarea surselor majore de conflict. Se pare că filosofulamerican a fost foarte optimist. Dincolo de suportul teoretic hegelian, el nu a ţinut sea-ma de potenţialitatea conflictuală ce se g ăseşte la nivel uman. Dacă se încearcă realizareaunei globalizări a capitalismului nu se va realiza pacea mondială ci se vor activa şi mon-dializa structuri conflictuale marginale. Mai mult, dacă aceste conflicte marginale nusunt suficiente pentru a susţine efervescenţa istoriei, mai există o sursă posibilă de con-flict: opoziţia ce se dezvoltă chiar în interiorul capitalismului pornind de la unicitateapoliticilor naţionale sau regionale. Globalizarea din punct de vedere politic nu constituie


21/30


431

în sine o soluţie pentru “pacea” la nivel mondial. Este necesar un efort suplimentar de înţelegere a “celuilalt” şi de identificare a soluţiilor acolo unde negocierile sunt atât dedificile. Trebuie să considerăm că posibilitatea unei păci universale este din punct de

vedere politic imposibil chiar şi la nivel teoretic.

Globalizarea şi democraţia de piaţă Bogdan Popoveniuc*

Indiferent de dorinţele şi aşteptările noastre, de faptul că este un lucru rău sau bun,omenirea se află deja în plin proces de globalizare. “Globalizarea nu este un fenomen

surprinzător, exotic sau satanic. Este faza unui nou puseu de dezvoltare capitalist,facilitat de un concurs de circumstanţe politice şi tehnologice, dar ale cărui elementeconceptuale de bază nu sunt absolut de loc noi.”1 Această situaţie a existat şi înainte deprimul război mondial, doar că acum primatul în cadrul procesului nu îl mai posedă geopolitica ci geo-economia. Complexitatea acestui proces este deosebită, iarconsecinţele sale sunt din cele mai diverse şi ating aproape toate laturile sistemuluisocial. Subiectul acestui articol îl constituie o “prognoză” în ceea ce priveşte efectelemondializării asupra democraţiei. Iar perspectiva ţine mai puţin de ştiinţa politicului câtmai degrabă de ceea ce s-ar putea numi o filosofie civică, deoarece are ca subiect ceea ceGivanni Sartori numeşte democraţia socială.

În literatura de specialitate (Zygmunt Bauman) se vorbeşte despre două tipuri deacţiune a procesului de globalizare în funcţie de rolurile şi funcţiile pe care le au în ca-drul său statele implicate. Astfel, avem o globalizare activ ă ce presupune relaţii bidirecţio-nale între statele sau grupurile de state apropiate cultural, politic şi economic. Se consi-deră că nu este neapărat nevoie ca respectivele state să fie la fel de dezvoltate din punctde vedere economic deoarece influenţele politice şi culturale sunt la fel de importante încadrul acestui proces complex care este globalizarea. De asemenea, putem avea o

globalizare pasiv ă în cadrul căreia avem de a face cu o relaţie unilaterală între state saugrupuri de state cu importante diferenţe economice, politice şi culturale. Analiştii care

accentuează pe latura economică a globalizării nu acordă culturii şi deciziilor politice (înmare parte influenţate sau determinate de interesele economice) puterea de a contraba-lansa influenţa statelor dezvoltate economic asupra celor care, deşi cu o cultură solidă sunt mai slab poziţionate economic. Această perspectiv ă pare susţinută şi de înfiinţareaUniunii Europene. Diferenţele economice între SUA şi oricare ţară europeană estesemnificativ ă (la ora actuală SUA deţin o poziţie mult mai puternică în competiţia eco-

* Bogdan Popoveniuc este asistent universitar la Catedra de Filosofie şi Pedagogie la Facultateade Istorie a Universităţii “Ştefan cel Mare”, Suceava.

1 Mihail Papayannakis, L’Europe face à une mondialization sans projet historique et politique , în

Mondalization et sociétsé multiculturelles – L’incertain du futur , Press Universitaires de France, 2000,p. 208


22/30

Symposion

432

nomică chiar faţă de UE), iar în acelaşi timp politicile culturale şi sociale duse de SUAdetermină o atragere destul de puternică a elitelor culturale, fapt de natură să împiediceo semnificativ ă echilibrare a relaţiilor între ele.

Prin urmare, la ora actuală se pare că există simultan două procese de coagularesupranaţională a factorilor economici şi sociali: unul de globalizare ce se propag ă din-spre SUA şi pare a avea caracter universalist şi unul de europenizare localizat în zona

vechiului continent. Din această perspectiv ă, analizat ca un proces unic, globalizarea seprezintă astăzi ca un proces centrat pe doi poli: polul american şi polul european. Spu-nem aceasta deoarece ceilalţi doi poli culturali importanţi: cel asiatic şi cel al lumii arabenu manifestă în prezent tendinţele economice şi cultural-politice de mondializare pre-zente, în mod evident, la primele două. Ambele tendinţe – în cazul europenizării ceacentrată pe Occident1 –, sunt privite în general ca fiind extrem de nocive pentru celelal-te ţări afectate de acest proces, ţări care sunt supuse unei omogenizări şi unui confor-mism cultural.

Totuşi, considerăm că nu se poate vorbi de existenţa unui unic proces centrat pecei doi poli, deoarece forma de manifestare a coagulării globalizante este diferită. Chiardacă europenizarea este şi ea rezultatul evoluţiei naturale a capitalismului, din această perspectiv ă fiind doar specie locală a acesteia, considerăm că în paralel şi peste ea sesuprapune o încercarea conştientă de control a acestuia din parte naţiunilor implicate.Putem considera că, în linii mari, diferenţa dintre cele două procese se suprapune pestecele două paradigme introduse de japonezul Yukio Tsuda: “difuziunea paradigmei lim-bajului” şi “ecologia paradigmei limbajului”. Pentru prima, dintre punctele de forţă s-ar

putea enumera: capitalism; modernizare, monolingvism; ştiinţă şi tehnologie; globalizareideologică şi internaţionalizare; transnaţionalizare, americanizare şi/sau occidentalizareşi omogenizare a culturilor lumii; imperialism lingvistic şi cultural şi al mass-media. Ceade a doua se cristalizează pe o perspectiv ă a drepturilor omului; egalitate în comunicare;respect pentru libertatea expresiei; multilingvism; menţinerea limbilor şi a culturilor;protecţia suveranităţilor naţionale; promovarea educaţiei în limbi străine. Dacă cea din-tâi apare ca o etapă naturală în dezvoltarea capitalismului, motorul ei constituindu-levoluţia şi dezvoltarea sistemului economic, având prin urmare un caracterneprogramatic, cea de a doua apare ca o conştientizare a acestui proces de către statelenaţionale şi încercarea de ameliorare a acestuia prin politici economice, sociale şi politi-

ce coerente. Este în fond vorba de adaptarea conştientă, raţională programată a diverse-lor culturi la evoluţia istorică (implacabilă ) a sistemului economic. Iar politicile comuni-tare încearcă să contracareze efectul de omogenizare culturală impus de această dezvol-tarea la scară planetară a capitalismului economic. “Nu toată lumea a aflat că UniuneaEuropeană înseamnă altceva decât globalizare. Că, dimpotriv ă, reprezintă un forumunde poate fi exprimată, ca într-un zilnic referendum, propria convingere, aceea care dă lumii, energie, forţă motrice şi credibilitate.”2 După cum am precizat la început, subiec-tul acestui articol nu îl constituie globalizarea în ansamblul ei, ar fi imposibil, ci are în

1

Mihail Gorbaciov, For globalisation, against occidentalisation , http://www.globalprogress.org.2 Grete Tartler, Europa na ţ iunilor, Europa ra ţ iunilor , Editura Cartea Românească, 2001, p. 12.


23/30


433

vedere doar o latură a sa, anume cea referitoare la viitorul democraţiei într-o lume încare culturile trebuie să se întâlnească şi să se înţeleag ă ( şi, sperăm, nu să se ciocnească ).Iar cum ceea ce dă oricărui sistem social energie, forţă motrice şi credibilitate este de-

mocraţia, considerăm că viitorul omenirii, oricum va arăta el, va fi în funcţie de cum vaarăta democraţia.

Dezvoltarea economică şi tehnologică a pus omenirea în faţa unei situaţiinemaiîntâlnite până acum. Departe de a fi vorba de vreun “sfârşit al istoriei” aşa cumpreconiza Francis Fukuyama, se pare că asistăm mai degrabă la ceea ce Paul Virilionumea “sfârşitul geografiei”. Faptul că sistemele sociale de pe întreg cuprinsul lumii tindsă adopte aceleaşi principii democratice şi orânduiri economice nu înseamnă că, în final,nu va mai exista o dezvoltare istorică, ci doar faptul că această evoluţie nu se va maiprezenta aşa cum a fost până acum, şi anume individuală pentru fiecare naţiune sau stat,ci va fi de atunci înainte o dezvoltare comună a lumii în ansamblul ei. Istoria poate la felde bine să fie naţională ca şi universală, iar o eventuală dispariţie, sau minimalizare aistoriilor naţionale poate fi interpretată şi ca un semn al trecerii omenirii pe o treaptă superioară de dezvoltare a civilizaţiei şi nu neapărat ca o dispariţie a specificului ei.

În schimb, dezvoltarea uluitoare a tehnicii de transport şi comunicare adeterminat insignifierea distanţelor şi abolirea ideii de graniţă geo-fizică ce devine din ce

în ce mai greu de susţinut în “lumea reală”. “Departe de a fi un dat fizic obiectivimpersonal, distanţa este un produs social; mărimea ei variază în funcţie de viteza cucare poate fi parcursă ( şi, în termeni de economie monetară, de cheltuielile necesarepentru atingerea acelei viteze). Orice alţi factori sociali de constituire, separare şi

menţinere ale identităţilor colective cum ar fi graniţele dintre state şi barierele culturalepar, la o privire retrospectiv ă, abia efectele secundare ale vitezei respective.”1 Dacă la nivel economic, globalizarea implică apariţia unei economii mondiale (a

unei pieţe unice) ce universalizează competiţia economică implicând apariţia concuren-ţei inter-statale şi supra-statale, la nivel civic ea conduce, în perspectiva menţinerii aces-tui curent de universalizare a orânduirii democratice2 la apariţia unei “democraţii depiaţă” sau concurenţiale.

Considerăm că nu se insistă suficient pe similitudinea dintre rolul şi funcţiile con-curenţei în economie şi cele ale democraţiei în societate. Dacă vom considera prezenta-rea f ăcută concurenţei în cursurile de economie şi vom înlocui termenul de “economic”

cu cel de “social” şi cel de “concurenţă” cu cel de “democraţie” iată ce obţinem: „Liber-tatea economică/socială în forma ei activ ă reprezintă concurenţa/democraţia. Concu-renţa/democraţia constituie un mijloc de coordonare şi de ghidare a eforturilor oameni-lor şi totodată, o metodă de adaptare a activităţilor indivizilor unele altora f ără o in-tervenţie coercitiv ă sau arbitrară a autorităţilor. Deşi utilizarea cu succes a concuren-ţei/democraţiei, ca principiu de organizare economică/socială, exclude unele tipuri de

1

Bauman Zygmunt, Globalizarea ş i efectele ei sociale , Antet, 1999, p. 12.2 Baròn Crespo, The globalization of democracy , http://www.globalprogress.org/index.htm.


24/30

Symposion

434

intervenţie coercitiv ă, ea este compatibilă cu alte intervenţii care uneori pot să o com-pleteze cu folos sau chiar presupune anumite tipuri de acţiuni din partea statului.”1

În temeiul evoluţiei procesului de globalizare, conjugat cu creşterea posibilităţilorşi disponibilităţilor oamenilor de a se deplasa, devine relevantă pentru individ, pe lâng ă interesul pentru g ăsirea unui spaţiu financiar mai bun şi stabilirea (temporară sau defini-tiv ă ) într-un spaţiu social confortabil. Din perspectiva individului. spaţiu social – adică acel loc familiar, potrivit felului său de a fi, cel în care se simte “la el acasă” – va consti-tui în lumea dinamică globalizată un criteriu pentru alegerea locului de viaţă comparabilcu cel al veniturilor obţinute în spaţiul financiar corespunzător. Noile cerinţe impuse deeconomia mondială determină o creştere a mobilităţii actorilor sociali, mobilitate favori-zată de sporirea posibilităţilor de deplasare (determinate de evoluţia tehnologică atransporturilor), a scăderii ponderii familiei tradiţionale (ce implică şi legarea de loc nunumai de indivizii ce o alcătuiesc), a modificări mijloacelor de producţie etc.“Globalizarea, cel puţin într-un număr considerabil de ţări, nu se limitează numai la adistruge sistemele vechi de producţie, ea instalează pe cele noi; ea dezrădăcinează ţăraniidar creează salariaţii; şi cum s-ar spune cu un anumit sarcasm, dar care nu este lipsit derealism, «această lume cere de asemenea dreptul de a fi exploatată».”2 În acelaşi timp,această lume va avea posibilitatea de a-şi c ă uta exploatatorul cel mai convenabil în spaţi-ul socio-cultural pe care el îl consideră cel mai potrivit. Acest fapt implică o sporire adinamicii sociale care alături de creşterea posibilităţilor de informare (dezvoltarea co-municaţiilor, în special Internetul), deschide posibilitatea opţiunii individuale între di-

versele tipuri de democraţii.

Când spunem tip de democraţie, nu avem în vedere tipurile de conducere şi or-ganizare politică sau administrativ ă, ci pe cele de manifestare specifică a unui anumespaţiu geo-politic sau social. Este evident că democraţia american nu este aceeaşi cu ceafranceză sau cu cea germană, iar, în perspectiva europenizării, este puţin probabil ca easă

viata stiintifica - globalizare

Documents