TEMA I. Iniţiere în studiul comunicării (2 ore)

Obiective:

1. A defini conceptele: comunicare, limbă, limbaj, vorbire;

2. A distinge obiectul de studiu şi obiectivele comunicări;

3. A dobândi informaţii cu privire la istoria comunicării;

4. A identifica nivelurile, tipurile, genurile şi speciile comunicării umane

5. A analiza structura/modelul procesului de comunicare;

6. A clasifica barierele comunicării (interpersonale şi de grup);

1. 1. Obiectul şi conceptul de comunicare

1.1.1. Definirea conceptului de comunicare, limbă, limbaj, vorbire:

• Etimologia cuvântului „comunicare”.

Viaţa noastră de zi cu zi presupune comunicare. Nevoia de a comunica, de a transmite sau de a afla de la semenii noştri idei, informaţii, sentimente este o trăsătură fundamentală a omului – ea condiţionându-i existenţa şi întreaga evoluţie, devenind o necesitate vitală. Comunicăm, indiferent dacă dorim sau nu, în diferite situaţii: când vorbim sau când scriem, când muncim sau când ne relaxăm; comunicăm prin gesturile pe care le facem, prin expresia feţei, prin mişcările corpului. Şi atunci ce este comunicare?

Comunicarea, acest fenomen al modernităţii, dispune de două trăsături universale: omniprezenţa, adică se află peste tot în jurul nostru, şi omnipotenţa, care derivă din funcţia sa de influenţare şi convingere. Cu toţii sesizăm faptul că activitatea de comunicare ne afectează viaţa direct, imediat, dar şi indirect, pe termen nedeterminat, reprezentând esenţa vieţii. Acest lucru este confirmat şi de cercetătorii în teorie a comunicării V.Tran şi I. Stănciugelu, care afirmă că termenul comunicare este azi la modă, deoarece „activităţile sau evenimentele pe care le reprezintă se multiplică, sensul său tinde să se lărgească datorită chiar interesului de care se bucură” [1, p.8].

Străbătând timpul şi şecolele, semnificaţia cuvântului comunicare a parcurs o cale destul de lungă. Mai mulţi cercetători consideră că acest termen provine din latinescul ,,communis”, care era folosit în secolul al XIV-lea în sensul de ,,a pune în comun”, ,,a fi în relaţie”, referindu-se la un raport, la o interacţiune. Odată cu dezvoltarea economică din secolele XVI-XVII, termenul a preluat sensul verbului ,,comunicare”, care însemna ,,a transmite”, ,,a împărtăşi”.

În limba română, cuvântul a intrat cu forma ,,cuminecare” cu sensul cultural de ,, a împărtăşi, a face ceva să devină, prin luarea de cunoştinţă, un bun comun, a deveni părtaş la ceva, a unifica”, preluând ulterior şi neologismul ,,comunicare” cu sens laic, polisemantic, care defineşte modul de organizare a existenţei sociale şi a realizării raporturilor interumane. E semnificativ faptul că, până în prezent, termenul şi-a păstrat conotaţia iniţială. Astfel, Dicţionarul explicativ ilustrat al limbii române stabileşte un proces şi o relaţie cognitivă în definirea acestui act, a comunica însemnând: ,a face cunoscut pe cale

orală sau scrisă, a informa, a înştiinţa, a transmite a da de ştire, a spune; a pune în legătură, în contact cu...; a vorbi cu...; a fi în legătură cu...; a duce la... [4, p.413].

Comunicarea era considerată un element fundamental al existenţei umane încă în Antichitate. Grecii au abordat-o sub aspect pragmatic, accentuând excelenţa discursului, iar mai târziu au pus temelia studiului sistematic al fenomenului. Romanii au elaborat primul mod el al sistemului de comunicare (anul 100 î.Hr.). După antichitatea greco-romană, a urmat o stagnare, ca mai apoi teoriile, tehnicile şi practicile comunicării să revină treptat în centrul atenţiei. Menţionăm că evoluţia proceselor şi a tehnologiilor comunicaţionale moderne a pornit odată cu realizarea celor mai importante invenţii privind teoria comunicării: cuvântul rostit, cel scris, cel tipărit, cel electronic, urmat de cuvântul electronic interactiv, care implică efectiv receptorul în acţiune.

• Inventarul definiţiilor asupra comunicării umane.

Secolul XIX, în care au fost inventate sistemele tehnice de bază în comunicare şi a fost formulat principiul liberului schimb, a asistat la apariţia unei noi viziuni a comunicării – ca factor de integrare a societăţilor omeneşti şi de administrare a mulţimilor umane. Tocmai în secolul XX cercetătorii au supus acest domeniu unor abordări ştiinţifico-teoretice şi empirice minuţioase, fiind preocupaţi de analiza procesului, mecanismelor şi a efectelor comunicării.

Abordarea conceptului de comunicare, de-a lungul timpului, de către numeroşi specialişti, a condus la o proliferare nemaipomenită a definiţiilor acesteia, dat fiind domeniul vast de aplicabilitate; multitudinea sensurilor atribuite de diverse domenii ale ştiinţei; caracterul polivalent, plurisemantic şi ambiguu al termenului; diversitatea contextelor în care se manifestă comunicarea: social, cultural, politic, economic; existenţa a mai multor tratări ştiinţifice: teoretice, empirice, analitice, globaliste etc., prin prisma multiplelor curente; varietatea formelor comunicării în funcţie de diversitatea criteriilor lor de clasificare.

Pe drept cuvânt, teoreticianul francez Bernard Voyenne afirmă că: „schimbul de informaţii, de idei, intercomprehensiunea sunt pentru societate tot aşa de importante ca şi respiraţia pentru organism. A trăi în societate înseamnă a comunica.”[8, p.8] Actul de comunicare se constituie ca un proces de transmitere ainformaţiilor, ideilor şi sentimentelor (atitudinilor, opiniilor) de la un individ la altul, de la un individ către un grup social şi de la acesta către altul. Comunicarea este procesul prin care se face un schimb de semnificaţii între persoane.

The World Book Dictionary, editat de Clarence L. Barnhart şi Robert K. Barnhart, defineşte astfel comunicarea: ”furnizarea de informaţii sau ştiri pe cale orală sau scrisă; scrisoare, mesaj, informaţie sau ştiri; mijloc de trecere de la unul la celălalt; actul de a transmite; transfer” [8, p.8].

Cercetătorii americani Frank E.X. Dance şi Chearles Larson [8, p. ] au propus mai bine de 120 de definiţii ale comunicării astfel, încât ea a căpătat accentele unor definiţii lingvistice, pedagogice, psihologice, psihosociale, filosofice, matematice, economice etc., însă fără a epuiza toate posibilităţile generoase de abordare a acestui fenomen. După 20 de ani de cercetări, nicio definiţie nu s-a dovedit satisfăcătoare, deoarece comunicarea a constituit obiectul unor studii numeroase, mai degrabă ca necesitate a explicării unor terţe domenii.

În general, definiţiile comunicării pot fi împărţite în: definiţii de natură instrumentală (care descriu comunicarea prin componentele sale, aşa cum se produce aceasta) şi definiţii de natură analitic-investigativă (care încearcă să observe comunicarea dincolo de activitatea strictă de transmitere-

receptare a unui mesaj). Varietatea lor ne oferă o dublă tentaţie: să analizăm unele nuanţări ale comunicării şi să identificăm elementele comune pentru a formula o definiţie proprie.

Potrivit specialiştilor în domeniu S.Bălănică, comunicarea reprezintă ,,ansamblu de procese prin care se efectuează schimburi de informaţii şi de semnificaţii între persoane aflate într-o situaţie socială dată,, , „un mod fundamental de interacţiune psiho-social a persoanelor, realizat în limbaj articulat sau prin alte coduri, în vederea transmiterii unei informaţii, a obţinerii stabilităţii sau a unor modificări de comportament individual sau de grup” [1, p.7.]

În analiza noastră am observat şi alte valenţe ale comunicării. Ştefan Prutianu o consideră ,,un proces tranzacţional, unul de predare – primire, în care se schimbă semnificaţii, idei, dar şi energii, emoţii, sentimente sau chiar bunuri, fie de la un individ la altul, fie către un grup restrâns, fie către publicul larg” [11, p.28]. Sub acest aspect, comunicarea presupune, mai întâi de toate, un dialog, o bipolaritate şi o reversibilitate a elementelor sale: emiţător – receptor.

Merită menţionată şi opinia specialistului în domeniul comunicării, Nicki Stanton, care susţine că prin intermediul procesului de comunicare se urmăresc întotdeauna patru scopuri principale: ,,să fim receptaţi (auziţi sau citiţi), să fim înţeleşi, să fim acceptaţi, să provocăm o reacţie (o schimbare de comportament sau de atitudine)” [12, p.1].

Aşadar, din exemplele fragmentare citate, reţinem următoarele caracteristici care determină chintesenţa comunicării umane: mecanism esenţial al socializării; fenomen complex, dinamic, reciproc; interacţiune umană ce produce schimbări; percepţie; schimb de informaţii şi semnificaţii în vederea influenţării receptorilor; transfer de mesaje prin intermediul unor canale specifice; transmitere de semne, coduri cu scopul de a schimba comportamente, a atinge anumite obiective; relaţie umană de influenţare reciprocă care presupune reacţii de răspuns – feedback.

Pornind de la aceste însemne distinctive, vom defini comunicarea umană astfel: activitatea umană de socializare, dinamică, extrem de importantă şi complexă, care presupune transmiterea unor conţinuturi şi semnificaţii (informaţii, mesaje, opinii, idei, decizii etc.), prin intermediul unor canale (mijloace) specifice, în vederea influenţării şi declanşării unor efecte generatoare de feedback şi de schimbări cu scopul atingerii anumitor obiective [2, p.12]

Definirea limbii, limbajului şi vorbirii

Aşadar, pentru a transmite nişte conţinuturi sau semnificaţii şi pentru ca acestea să fie înţelese de membrii unei colectivităţi, avem nevoie de un suport concret şi unanim cunoscut de către aceştia. Cu alte cuvinte, avem nevoie de anumite instrumente, mijloace specifice, care nu sunt altceva decât limba, limbajul şi vorbirea.

Limba este considerată drept principalul mijloc de comunicare între membrii unei colectivităţi – „sistem de comunicare specific oamenilor, alcătuită din sunete articulate”, având anumite reguli de exprimare şi de scriere [4, p.1047].

Limbajul constituie procesul de exprimare a gândurilor şi sentimentelor prin prin intermediul mijloacelor de limbă (cuvintelor) în cadrul unei limbi naţionale. Dicţionarul explicativ ilustrat al limbii române defineşte limbajul drept „ansamblu al limbii ca mijloc de comunicare pentru toţi subiecţii care o vorbesc şi al discursului ca realizare individuală a vorbirii în texte sau mesaje concrete sau tehnică a vorbirii” [4, p.1046]. Deci limbajul este o realizare complexă a procesului de exprimare, prin intermediul mijloacelor lingvistice, intonaţionale, cinetice, este „actul de folosire individuală a limbii” [ 5, p.5] .

Vorbirea constituie forma, procesul de realizare concretă a limbii şi de transmitere a limbajului.

Diverse forme de limbaj

Principalele forme de limbaj sunt: vorbirea, tăcerea, mimica, gesturile şi limbajul extracorporal.

Vorbirea este cea mai frecventă formă de limbaj, considerată a fi cea mai accesibilă şi mai importantă, deoarece ea permite reflectarea celor mai diverse subtilităţi de sens şi, în caz necesar, oferă posibilitatea emiţătorului de a interveni cu rectificările necesare.

Tăcerea este considerată o antiteză a vorbirii, dar uneori spune mai mult decât atunci când gândurile şi sentimentele sunt redate prin mijloace obişnuite de exprimare. N calitate de exemplu, putem lua replicile mute sau pauzele din dialogurile atestate în arta teatrală. Semnificaţiile tăcerii sunt multiple: sugerarea unei stări fizice nedefinite, producerea unor efecte timide, delicate, redarea unor sentimente fragile, ignorarea unor situaţii de comunicare etc.

Mimica şi gesturile sunt considerate forme importante de limbaj, ele însoţind vorbirea şi facilitându-i înţelegerea de către receptor. În anumite situaţii, aceste forme de limbaj pot avea semnificaţii uşor sesizabile, fiind utilizate chiar şi separat, ele nefiind cu nimic mai prejos decât vorbirea articulată, ba chiar uneori devenind mai expresive, mai accesibile şi mai laconice.

La categoria formelor de limbaj se referă şi cele extracorporale: alfabetul „Morse”, semnele de pistă, semnele de circulaţie, semnele iconice ale publicităţii etc.

Pe lângă categoria limbajului exterior, există şi limbajul interior, insesizabil, numit şi gândul. Prin acest limbaj putem afirma că omul discută cu sine însuşi, îşi exprimă părerea, se întreabă, dă răspunsuri, caută soluţii, ajungând uneori, pe neobservate, chiar şi la expresii orale schematice. Limbajul interior se deosebeşte de cel exterior, care se realizează prin diverse mijloace lingvistice, intonaţionale, cinetice, prin recurgerea la mijloace lingvistice schematice, laconice.

Coordonatele şi componentele limbajului

Limbajul nu poate fi considerat activitate independentă, deoarece procesul de comunicare depinde de coordonatele interne şi externe.

Coordonatele interne se referă la factorul fiziologic al individului: activitatea aparatului fonator, a scoarţei cerebrale, la întreaga viaţă fiziologică a organismului uman. Astfel, fiecare persoană se deosebeşte prin timbrul vocii (grav, strident, şters), prin tempoul, ritmul, intensitate, intonaţie, articulare – toate fiind utilizate în funcţie de împrejurări.

Totuşi, influenţa principală asupra limbajului o constituie componenta de ordin extern, de caracter social, care permite comunicarea între membrii societăţii. Ca fenomen social, limbajul este influenţat de schimbările care au loc în societate, mai ales la nivel lexical: împrumuturile unor unităţi lexicale, schimbarea sau extinderea sensurilor unora dintre ele, plăsmuirea unor noi expresii etc.

De observat că întreaga gamă de sensuri pe care le comportă un cuvânt, de exemplu „a face” (a face carte – a învăţa, a face casă a construi, a face duş a se spăla, a face copii a naşte, a face avere - a agonisi etc.), plasate în acelaşi articol lexicografic, se reduce la modificările ce au loc în spaţiu. Aceste multiple sensuri sunt înţelese de toţi vorbitorii de limbă română, însă fiecare le utilizează în mod individual în limbajul propriu. În unele circumstanţe, vorbitorul poate să îmbine aceeaşi unitate lexicală în context real, impunându-i o pasticitate şi o expresivitate neîntrecută:

„Vremea trece şi ne trecem

Cum trec toate pe pământ.

Şi pe lângă toate trecem

Observându-le trecând.

Însă, fie spus în treacăt,

Relele ce s-au trecut

Nici prin gând să nu ne treacă

Să le trecem la trecut.”

(P. Zadnipru)

O caracteristică a limbajului, ca formă specifică de comunicare umană, o constituie cea de acomodare, de fiecare dată, la particularităţile de înţelegere a partenerilor implicaţi în procesul de comunicare. O altă caracteristică este că limbajul devine un determinant al individului în general şi al inteligenţei acestuia, în particular.

Aşadar, în limbaj sunt diriguitoare coordonatele exterioare, şi nu cele interioare. În caz contrar, această formă de comunicare nu şi-ar exercita menirea.

În contextul celor discutate, se înscrie şi noţiune de stil individual – acea originalitate caracteristică pentru un vorbitor sau altul. De altfel, stilul este determinat de maniera proprie de vorbire şi reflectă particularităţile vorbitorului ca personalitate. Stilul de vorbire include întreg ansamblu de determinante (cele interioare şi cele exterioare) şi se exteriorizează prin modul de interpretare a conţinutului ca atare şi prin modalitatea de selectare a mijloacelor de exprimare.

1.1.2.Din istoria comunicării

• Arta oratorică a Greciei antice. Arta de a comunica, numită şi arta oratorică, s-a născut cu cu adevărat cu mai mult de două milenii în urmă, patria adevărată a ei fiind Grecia antică. Aici au apărut şi primele lucrări teoretice ce dezvăluie esenţa acestui factor social de importanţă majoră în acele timpuri. Grecii antici considerau arta vorbirii vii, numită şi retorică sau elocinţă drept una din cele mai complexe activităţi, ea situându-se pe aceeaşi treaptă cu muzica, sculptura, arhitectura, fiind chiar considerată regina tuturor artelor.

Retorica, cuvânt de origine greacă rhetorik (ars dicendi), viza la început cu precădere comunicarea publică în sfera politică şi juridică, având accepţia de „ştiinţă a discursului şi arta de a convinge”. Astăzi termenul retorică este definit drept „Arta de a convinge şi a emoţiona un auditoriu de justeţea ideilor expuse printr-o argumentaţie bogată, riguroasă, pusă în valoare de un stil ales” având însă şi un nemeritat sens peiorativ cu referire la „discursul declamator, afectat” la elocvenţă amplă, sonoră, cu efecte exterioare, săracă în semnificaţii” [4, p. 1671]

Legile acelor vremuri obligau fiecare cetăţean să îşi pledeze singur cauza în procese în limita abilităţilor sale de comunicare. Persoanele care stăpâneau arta comunicării persuasive, manipulative şi

convingătoare se afirmau mai uşor în comunitate şi îşi puteau apăra mai reuşit cauzele şi interesele. Din ei, mulţi deveneau lideri politici, conducători de armată sau administratori. Or, oamenii se diferenţiau prin arta personală de a comunica.

Elocinţa greacă, numită pe drept cuvânt şi copilul culturii, a atins un înalt grad de dezvoltare datorită contribuţiei primilor oratori, specialişti în retorică şi a ”sofiştilor”. Primele elemente de teorie în comunicare au fost elaborate de Corax din Siracuza, care a scris Arta retoricii, lucrare ce oferea diverse tehnici şi reguli de comunicare şi de elaborare a unu discurs public.

Un adevărat maestru al dialogului academic a fost Socrate (469-399 î.e.n.), care a recurs primul la ironie în discursurile sale.

Mai târziu, Platon (427-347 î. Hr.) a introdus retorica ca obiect de studiu în mediul academic. Retorica avea drept obiect de studiu cunoaşterea, sensul cuvintelor, comportamentul uman, stilul de viaţă şi tehnicile şi instrumentele de influenţare a oamenilor. Platon a fost primul filozof care a conjugat arta polemicii, a dialogului public cu problemele de ordin etic, cerându-i oratorului să nu-şi împânzească discursul cu vorbe goale.În lucrarea sa „Sofistul”, Platon îşi expune opiniile referitor la funcţia artei oratorice în societate.

Studentul lui Platon, Aristotel (384-322) a scris celebra lucrare Rethorike, ce avea la bază studiul sistemelor de comunicare umană. Tot el a elaborat tratatul de logică (Organon), în care a construit tipul de raţionament logic şi argumentaţie bazat pe silogism.

Un adevărat etalon al elocinţei este cunoscutul orator Demostene (384-322), care a dat dovadă de un adevărat interes faţă de vorbirea publică ca factor social. Pe lângă calităţile lingvistice, discursurile sale se deosebeau printr-un conţinut profund social, psihologic, filozofic etc. Şi el se pronunţa împotriva demagogiilor oratorice şi detesta încercările de răzbunare prin intermediul cuvântului public.

În Grecia antică, abilitatea de orator era o trăsătură indispensabilă a liderilor politici, a avocaţilor şi profesorilor. Având un caracter instructiv, elocinţa a fost considerată drept ştiinţă a fost cu adevărat predecesoarea pedagogiei.

Ca factor social, retorica practică a Greciei antice merită atenţie din partea celor care fac primii paşi în arta comunicării, deoarece multe din învăţămintele anticilor sunt actuale şi astăzi.

.• Arta oratorică a Romei antice. Generată de realitatea specifică a vieţii social-politice, arta oratorică devine o adevărată artă literară, fiind marcată de un caracter naţional vădit, ea fiind prezentă şi în politică, şi în jurisprudenţă. Valorificând moştenirea lăsată de Grecia antică,filozofii şi oratorii romani au identificat distincţia dintre teorie şi practică în comunicarea romană, teoria fiind retorica, iar practica – oratoria.

Reprezentantul de bază al elocinţei romane a fost genialul orator, filozof şi om politic, Marcus Tullius Cicero (106-43 î. Hr.), el fiind şi ultimul orator al antichităţii romane, fiindcă după el urmează o perioadă de declin. Cicero a studiat istoria dezvoltării elocinţei pe teritoriul roman, expunându-şi opiniile sale în lucrările „Brutus”, „Oratorul”, „Despre orator”, „Oratorii iluştri” etc. Cerinţele formulate de Cicero privind elaborarea unui discurs oral nu şi-au pierdut actualitatea nici astăzi.

Teoria comuicării romane a fost elaborată şi de continuatorul lui Cicero, Marcus Fabius Quintillianus (c.35 - c. 95), care a exercitat funcţia de profesor de retorică. Lucrarea lui „Arta oratorică” este o sinteză

a retoricii antice concepută în scopuri didactice. Seneca Retorul, la rândul său, a creat la Roma cea mai importantă şcoală de retorică a antichităţii.

• Teoriile moderne ale comunicării. Până a ajunge la stadiul de maximă înflorire, ce îl constituie sec. XIX, teoria şi practica comunicării umane, timp de secole, au cunoscut o oarecare stagnare.

Ştiinţa comunicării a început săâşi ia având începând cu secolul al XV-lea. Pe la mijlocul secolului al XV-lea, în Germania apare prima tiparniţă ţşi prima carte tipărită – Biblia (1445).

La începutul secolului al XVII-lea, apar primele publicaţii săptămânale în Germania, Anglia şi Franţa, primul cotidian fiind publicat la Londra, în 1702.

În 1827 francezul Niepce realizeză primele fotografii cu o cameră obscură, iar în 1888 – cu aparatul Kodak cu peliculă.

În 1845, la New York, presa era alimentată deja de telegraf, iar în 1876, americanul Graham Bell brevetează telefonul.

Primele emisiuni radiofonice au avut loc la Pittsburg în 1920 şi în 1895 a fost rulat primul film. În anul 1926, scoţianul J. Baird a realizat prima difuzare publică a unor imagini televizate. Prima cameră de luat vederi a fost brevetată în 1937 de către americanul V. Zworykin, iar videoul a apărut pe piaţă în 1970.

În anii 1980, odată cu progresul tehnologiei informaţionale, s-au născut şi sistemele multimedia, iar internetul este una dintre cele mai recente cuceriri ale comunicării la distanţă.

Noile tehnologii au pregătit serios condiţiile de realizare a comunicării în lumi virtuale. În pofida acestui fapt, comunicarea interpersonală, faţă în faţă, unde simţi căldura, atingerea şi vezi expresia feţii celuilalt va rămâne supremă manifestare a umanităţii şi a realizării vieţii pe pământ.

De aceea, începând cu secolul XX, ştiinţa comunicării a devenit una din preocupările principale ale multor savanţi. Preocupările şi dezvoltarea ipotezelor cu privire la procesele de comunicare, la definirea, sistematizarea şi clasificarea teoriilor comunicării explodează pur şi simplu. Ştiinţa comunicării era dezvoltată de savanţii lingvişti, antropologi, psihologi, sociologi, semioticieni, informaticieni, ziarişti, muzicieni, diplomaţi, specialişti în marketing, în management, în relaţii publice, în vânzări, în negocieri etc.

Astfel, apar teoriile dezvoltate la Şcoala de la Palo Alto de către savanţii Eric Bern, Richard Bandler şi John Bern, respectiv: Analiza tranzacţiilor comunicative, anii 50 şi Programarea neuro-lingvistică, anii 70; urmează teoriile cu privire la proxemică, kinezică, axiomele comunicării şi alte concepte şi tehnici dezvoltate de savanţii Şcolii Gregory Bateson, Paul Watzslawick, Edward T. Hall, Janet Beavin etc., teoria matematică a comunicării elaborată de Claud Shannon şi Warren Weaver în anul 1949, Bazele comunicării nonverbale sintetizate de Albert Mehrabian, în 1972, teoria semnelor, fondată de Charlies Morris, în 1938, teoria gramaticilor generative fondată de Noam Chomsky etc. Aceste teorii reprezintă doar o selecţie rezumativă şi subiectivă a unor autori la care vom apela în următoarele capitole.

1.2. Nivelurile comunicării umane

Comunicăm zilnic cu diferite persoane în situaţii dintre cele mai diverse, de cele informale

la cele formale. Nu de puţine ori, chiar dacă obligaţiile profesionale ne asaltează, găsim răgazul pentru un dialog, fie şi succint, cu noi înşine, ascultându-ne vocea interioară.

Putem spune, astfel despre comunicare că se construieşte pe relaţii (directe, indirecte) şi că presupune diferite niveluri sau forme. Pe baza relaţiilor directe, se pot structura următoarele niveluri de comunicare:

• Comunicarea intrapersonală;

• Comunicarea interpersonală;

• Comunicarea de grup;

• Comunicarea publică;

Pe baza relaţiilor indirecte, se pot structura următoarele forme de comunicare:

• Comunicarea mediată tehnologic;

• Comunicarea de masă.

• Comunicarea intrapersonală. După cum am menţionat şi mai sus, comunicarea intrapersonală presupune un dialog al persoanei cu sine, cu propria voce interioară, partenerii de dialog fiind reprezentaţi de instanţele propriei personalităţi; este cadrul în care o persoană se află în faţă cu conştiinţa sa, cu aşteptările şi aspiraţiile sale, se cunoaşte, se analizează, rezolvă probleme, evaluează alternative şi ia decizii, reflectează asupra mesajelor pe care vrea să le transmită altor persoane, asupra comportamentului său în diferite situaţii, se raportează critic la faptele şi la realizările sale, la realitate. Comunicarea intrapersonală este deosebit de importantă pentru echilibrul psihic şi emoţional al persoanei.

• Comunicarea interpersonală. Se realizează între două sau mai multe persoane aflate în situaţii de proxemitate spaţială, discursul fiecăruia fiind destinat în totalitate interlocutorilor.

Unel dintre cele mai frecvente obiective ale comunicării interpersonale sunt: a persuada interlocutorul, a descoperi trăiri, emoţii, sentimente, a satisface diferite nevoi psihologice, a domina, a impune, a conduce, a influenţa, a cunoaşte interlocutorul, a informa ceva etc.;

Comunicarea interpersonală ajută persoana să-i cunoască pe ceilalţi, cât şi pe sine.

• Comunicarea de grup se realizează în colectivităţi speciale vieţii profesionale şi sociale a persoanei, cu prinzând maximum 9-11 persoane. Obiectivele comunicării de grup sunt: de a asigura schimbări de idei şi emoţii în interiorul grupului, a organizaţiilor restrânse, în microorganizaţii, de a rezolva probleme, a împărtăşi cunoştinţe şi experienţe personale, a crea şi a detensiona conflicte, a dezvolta idei, a lua decizii importante etc.;

Avantajele comunicării în grup se referă la faptul că grupurile în ansamblu iau decizii care sunt mai bune decât acelea luate în mod individual, din următoarele motive:

- Există mai multă informaţie disponibilă;

- Sunt lansat mei multe sugestii din care pot fi selectate cele mai bune;

- Sunt acceptat decizii mai riscante;

- Este stimulată creşterea productivităţii, or, membrii grupului lucrează şi pentru a câştiga aprobarea socială.

Pe lângă avantaje, comunicare în grup are şi unele dezavantaje, care ar fi:

- se pierde mai mult timp pentru a urmări o idee şi pentru a lua o decizie;

- uneori se insistă asupra discutării punctelor irelevante;

- membrii grupului acordă mult timp pentru a menţine un climat moral eficient, politicos.

• Comunicarea publică reprezintă orice gen de cuvântare, de prezentare, expunere făcută în faţa unui auditoriu (de minimum trei persoane), realizată în diferite forme: conferinţa, pledoaria avocatului, prelegerile, comunicările ştiinţifice, prezentarea vânzărilor, luările de cuvânt în şedinţe, rapoartele şi dările de seamă, expunerea în faţa comisiei de examinare, prezentarea spectacolelor etc. Este tipul de comunicare umană care s-a bucurat de cea mai mare atenţie de-a lungul timpului, îcepând cu retorica antică.

Comunicarea publică poate să vizeze diverse obiective: a convinge, a influenţa sentimente, opinii, acţiuni, a manipula, a constrânge. Dar, de cele mai multe ori, obiectivul comunicării publice nu este transmiterea de informaţii corecte şi precise, ci convingerea şi câştigarea publicului.

În raport cu atitudinea sa faţă de orator, publicul poate fi împărţit în cel puţin cinci categorii: publicul ostil, care contestă discursul şi se opune în mod activ; publicul neutru, care nu are nimic pro- şi nimic contra-, fiind dezinteresat, nemotivat, neimplicat şi absent la cele spuse; publicul indecis, nehotărât în luarea deciziilor; publicul neinformat, care nu deţine toate datele pe baza cărora să-şi formeze o atitudine şi publicul susţinător – cea mai agreabilă parte a auditoriului, care este de acord, aplaudă, aprobă etc.

• Comunicarea de masă. Conceptul de comunicare de masă este considerat, adesea, sinonim cu cel de mass-media. Conceptul de mass-media desemnează producerea şi difuzarea mesajelor scrise, vorbite, vizuale sau audiovizuale de către un sistem mediatic instituţionalizat către un public variat şi numeros. Se realizează prin: ziare, reviste, cărţi, radio, TV, complexe multi-media – aşa-numita „eră electronică”, care azi ne afectează fiziologic şi psihic, modificând activitatea psihosenzorială a omului. [Pruteanu, p.37]

1.3. Tipuri de comunicare

♦ Comunicare verbală. Acest tip de comunicare este cel mai cunoscut și recunoscut, fiind vorba de transmiterea de mesaje prin cuvinte. Comunicarea verbală poate fi o comunicare orală (atunci când mesajele se transmit prin intermediul aerului, care devine canal de transmitere a cuvintelor) și o comunicare scrisă (atunci când mesajele se transmit printr-un suport scris, format fizic sau electronic).

Desigur, pentru transmiterea acestor mesaje prin cuvinte este necesar un cod lingvistic, prin care cuvintele să fie transpuse într-o limbă și într-un limbaj cunoscut tuturor celor implicați în comunicare.

Puterea cuvintelor este una foarte mare, ele pot avea un impact major asupra celor care comunică, pot stârni sentimente puternice sau pot fi simple relatări ale unor fapte obiective. Personalitatea comunicării verbale este oferită de vorbitor în funcție de modul în care acesta decide să își aleagă

cuvintele și să relateze mesajul său. De aceea tonul poate fi unul neutru, sau solemn, beletristic atunci când abundă în metafore, sau administrativ, publicistic, științific, managerial.

Cel mai potrivit stil de comunicare verbală în cazul tău trebuie să țină cont de următoarele aspecte:

Cum te simţi cel mai confortabil să vorbeşti?

Încearcă să identifici care este cel mai confortabil stil de comunicare – acela va fi şi cel mai potrivit stil de abordat de către tine în majoritatea situaţiilor, indiferent de formalismul situaţiei. Va fi apropiat de stilul pe care îl abordezi atunci când vorbeşti acasă sau cu prietenii, un stil care te caracterizează pentru că eşti stăpân pe el, te face să te simţi natural, fără a trebui să afişezi o mască sau a îţi controla pornirile instinctive. Dacă te simţi confortabil să adopţi un stil belestristic la o conferinţă ştiinţifică a cercetătorilor dintr-un anumit domeniu, suntem convinşi că te vei face remarcat, avertizându-şi în acelaşi timp audienţa într-un mod firesc, spontan şi jucăuş cu privire la înclinaţia ta spre stilul metaforic, chiar şi în contexte formale precum cea în care vă aflaţi.

Care este contextul comunicării?

Încearcă să anticipezi situaţia în care urmează să vorbeşti şi să prevezi care va fi stilul cel mai potrivit/ care se aşteaptă să fie abordat de către vorbitori.

Combinaţia optimă va fi între stilul tău natural şi cel aşteptat de la tine de către ceilalţi, o îmbinare care va deveni din ce în ce mai armonioasă pe măsură ce exersezi.

Pe lângă stilul comunicării, nu uita că limbajul tău trebuie să fie unul care să respecte câteva cerinţe:

- Claritate (mesajul trebuie sistematizat cât mai bine, astfel încât structura sa să fie clară, uşor de reţinut de către tine şi de înţeles de către audienţa ta);

- Corectitudine (conţinutul efectiv al mesajului tău trebuie să fie corect, să conţină adevăruri, dar şi forma mesajului să fie corectă din punct de vedere al corectitudinii limbii - gramatical şi lexical);

- Adecvare (folosirea celor mai potrivite cuvinte raportat la context şi intenţiile vorbitorului, respectiv aşteptările audienţei);

- Puritate (mesajul va fi ponderat cu privire la tipul cuvintelor folosite – neologisme, regionalisme, arhaisme – atenţie la folosirea englezismelor);

- Concizie (mesajul trebuie să fie concret, lipsit de divagaţii sau abateri sau informaţii redundante care ar îngreuna înţelegerea efectivă a mesajului de bază);

- Precizie (mesajul se poate folosi de mijloace sau instrumente suplimentare care pot facilita înţelegerea – comparaţii, analogii, suporturi scrise, materiale auxiliare care pot conduce audienţa spre direcţia dorită).

Aflăm, însă, că, singură, comunicarea verbală are o importanţă destul de redusă din punctul de vedere al cantităţii de informaţie reţinută de audienţă. Doar 7% poate fi reţinut din mesaj pe calea cuvintelor, în completarea acestui procent venind cei 38% asociaşi comunicării paraverbale şi 55% asociaţi comunicării nonverbale.

Principiile comunicării verbale

1. Comunicarea verbală presupune un mesaj, care trebuie să includă elemente de structură, de actualitate, interes şi motivaţie pentru ascultător, elemente de feedback, elemente de legătură dintre părţile sale principale, claritate, coerenţă internă etc.;

2. Comunicaea verbală presupune oferirea unor suporturi multiple de înţelegere a mesajului iconic, verbal şi nonverbal;

3. Comunicarea verbală este circulară şi permisivă;

4. Comunicarea verbală este influenţată de situaţie şi ocazie;

5. Comunicarea verbală este paterni influenzata de caracteristicile individuale ale emiţătorului;

6. Comunicarea verbală posedă şi atributele necesităţii (nevoia omului de a comunica), aleatorului (elemente întâmplătoare) şi nelimitării (comunicarea este practic nelimitată);

• Direcţiile de acţiune ale comunicării verbale:

- captarea atenţiei şi creşterea înţelegerii prin alegerea limbajului folosit, prin folosirea exemplelor adecvate;

- folosirea etimologiilor, clasificărilor, sinonomelor, comparaţiilor, demonstrărilor etc.

♦ Comunicarea scrisă, numită şi comunicarea indirectă, suprimă condiţionarea materială, fizică, apropierea dintre partenerii de dialog şi creează posibilitatea transmiterii unei informaţii nedeformate, autentice, obiective în spaţiu şi timp. Din această cauză, comunicarea scrisă se realizează eficient, dacă se respectă anumite reguli şi principii şi anume, folosirea frazelor cu o lungime medie (15-20 de cuvinte), a paragrafelor centrate asupra unei singure idei, a cuvintelor înţelese de cititor; evitarea exprimării tipice limbajului oral, a cuvintelor redundante etc.;

♦ Comunicarea nonverbală. Tabloul devine complet în momentul în care reuşim să citim şi mesajele pe care vorbitorul ni le transmite în mod inconştient prin limbajul său nonverbal – mimică, gestică, postură, atitudine, vestimentaţie, mediul înconjurător etc. În ce măsură putem generaliza interpretarea unor manifestări ale corpului ca fiind mesaje clare cu privire la starea emiţătorului? O tresărire musculară, o clipire, o privire orientată spre colţul din stânga sus, un căscat sau un zâmbet pot fi supuse multiplelor interpretări în funcţie de contextul în care acestea se petrec, respectiv în corelaţie cu alte semnale nonverbale transmise simultan. Problematica limbajului nonverbal şi a acurateţii interpretării sale a fost îndelung discutată, iar în viitor se vor aduce din ce în ce mai multe clarificări acestui subiect.

Descifrarea limbajului nonverbal nu este doar un domeniu extrem de interesant şi aflat în continuă descoperire, ci are şi câteva beneficii cât se poate de concrete:

Reuşiţi să citiţi, interpretaţi şi înţelegeţi mult mai bine persoanele cu care comunicaţi;

Reuşiţi să anticipaţi starea de spirit a persoanelor din jurul vostru, chiar şi fără ca aceştia să îşi exprime sentimentele;

Cunoscându-i mai bine pe ceilalţi, creşte capacitatea empatică şi de a adapta comunicarea la audienţă, iar astfel comunicarea va fi preponderent una pozitivă, ce răspunde aşteptărilor tuturor celor implicaţi;

Reuşiţi să conştientizaţi propriile semnale nonverbale emise şi chiar să le controlaţi;

Reuşiţi să aveţi abordarea unui cunoscător de oameni, care are şanse mai mari de a obţine ceea ce îşi doreşte.

În continuare, în capitolul III, vom aborda mai desaliat reguli şi principii cu privire la limbajul nonverbal, pe care vă îndemnăm să-l parcurgeţi, pentru a deveni buni comunicatori, indiferent de domeniul vostru de specializare.

1.4. Genurile şi speciile comunicării

Din paragrafele de mai sus, am aflat că în antichi tate discursurile orale variau în funcţie de prilejul şi circumstanţele în care erau rostite. Odată cu dezvoltarea societăţii, ştiinţa comunicării capătă o răspândire şi mai largă, ceea ce generează şi extinderea diversităţii genurilor de comunicare ca atare. Or, genul de comunicare depinde de scopul pe care tinde să-l realizeze comunicare şi circumstanţele în care este realizată comunicarea. În funcţie de aceste două criterii, deosebim următoarele genuri de comunicare:

• Genul de comunicare cotidian, care reflectă relaţiille dintre oameni în sfera vieţii cotidiene, devenind în multe cazuri tradiţii, ritualuri. El însumează specii ca: alocuţiunea de elogiere, toastul, alocuţiunea funerară. Aceste cuvântări rostite liber sunt mici, dar emozionante.

• Genul de comunicare academic, discursul căruia se elaborează conform unui plan, programe, caracterizându-se printr-un auditoriu specific, printr-un limbaj specializat, prin subiectele abordate, prin metodele de expunere a informeţiilor etc. Speciile genuluilui de comunicare academic sunt: prelegerea universitară, referatul ştiinţific, darea de seamă ştiinţifică, rezumatul ştiinţific, comunicare ştiinţifică.

• Genul de comunicare social-politic abordează probleme actuale, teme specifice, formulează sarcini pe viitor etc., fiind rostit în faţa unui public eterogen sal specializat. El include: referatul, conferinţa, discursul politic, discursul diplomaatic, alocuţiunea militară, alocuţiunea la miting, cuvântarea de propagandă, lecţia publică;

• Genul de comunicare oficial-administrativ, care se referă la activitatea unei unităţi economice, fiind elaborat de cele mai dese ori în scris, cu surplus de amănunte, după care easte redat oral de către un împuternicit special. Acest gen de comunicare exprimă opinia unui grup de persoane, de aceea ele se citesc ad litteram şi nu admit improvizări de moment. Speciile acestui gen de comunicare sunt: discursul oficial, darea de seamă, raportul;

• Genul de comunicare de afaceri a început să se dezvolte îndeosebi după anii ’80 şi se referă, prioritar, la stimularea vânzărilor, la acţiunile promoţionale. Acest gen include: raportul de afaceri, reclama, oferta, designul (grafic, de produs, pentru mediul ambiant). Speciile comunicării de afaceri se realizează prin intermediul comunicării verbale şi scrise, dar şi prin intermediul logotipurilor, semnului iconic, packaginu-lui (ambalajului), prin publicitate (presă, afişaj, rádio, televiziune etc.).

• Genul de comunicare judiciar include speciile: cuvântarea procurorului (rechizitoriul), cuvântarea judecătorului, cuvântarea avocatului (pledoaria), cuvântarea de autoapărare. Genul judiciar se caracterizează prin aspectul comunicării oficiale, strict documentate, pe baza legiloe logice existente. Toate speciile acestui gen sunt subordonate judecăţii, urmează într-o consecutivitatea strict determinată, iar în calitate de vorbitori pot fi doar specialişti în drept.

• Genul de comunicare religios de fapt se înscrie în contextul evenimenetelor din viaţa cotidiană, incluzând: predica, cuvântarea la sinod, alocuţiunea funerară. Esenţa acestui gen constă în propagarea carităţii, a dragostei faţă de om, a luptei pentru bine, discutarea diverselor probleme de ordin teologic, făcându-se apel la logicile formale şi la sentimentele auditoriului.

Nu afirmăm faptul că putem trage o linie sub cele argumentate mai sus privind genurile şi speciile comunicării. Am trecut doar în revistă cele mai frecvente specii de comunicări orale care se conţin în comunicarea verbală. Mai există şi numeroase misci cuvântări care se înscriu în dialogurile orale: interviuri, replici, amendamente, monologuri, dialoguri, polemici, discuţii etc., acestia având un specifica parte. Unel dine le vor fi abordate mai desaliate în paragrafele următoare.

1.5. Structura procesului de comunicare

În general, orice proces de comunicare are o structură specifică reprezentată de trinomul emiţător – mesaj – receptor. Lingvistul rus Roman Jacobson a elaborat o structură a procesului de comunicare care include componentele: cod, canal, referent, funcţia emotivă, conativă/persuasivă/ retorică, poetică, referenţială, metalingvistică şi fatică.

Cercetările efectuate de matematicienii Norbert Wiener, Claude Shannon şi Warren Weaver, în anii ’40 au condus la elaborarea unui model al comunicării, în care informaţia (mesajul) este redată printr-o săgeată care leagă emiţătorul de receptor, aceştia fiind separaţi de paraziţi sau ,,zgomote”, care genează circulaţia unei comunicări lineare. Într-o formă simplă, procesul de comunicare poate fi prezentat astfel: (figura 1.1.)

Figura 1.1.1. Modelul elementar al comunicării (Modelul lui Shannon & Weaver - 1948)

Sursa: Adaptată de autor conform sursei [6, p.13]

Sursa – este factorul de decizie. Sursa își asumă comunicarea, discutând în acest caz despre o comunicare intenționată.

Mesajul – este semnificaţia (informaţia, ştirea, ideea, emoţia, sentimerntul), expediată de emiţător, transmisă prin canal, primită de receptor. Mesajul constituie şi media, deoarece, un cuvânt (“te iubesc”) şoptit la ureche, scris într-o epistolă, spus la telefon nu rămâne identic cu sine însuşi. Mesajul nu există în sine, în afara relaţiei de comunicare. El poate fi purtat de sunete, de imagini, de mirosuri, atingeri, mimică, gesturi, intonaţie etc. Or. Când semnificaţia este codificată în cuvinte, spunem că mesajul este verbal, iar comunicarea – verbală.

Emiţătorul (sau transmiţător) - transformă mesajul în semnale, adaptându-l canalului de comunicare.

Canalul – reprezintă mijlocul fizic prin care se transmit mesajele. În comunicarea interumană, se foloseşte rareori un singur canal. Chiar şi în cazul celei mai banale comunicări interpersonale, intervin două, trei sau mai multe canale: vorbim şi ascultăm (canal vocal şi auditiv), aruncăm priviri şi facem gesturi (canal vizual), degajăm mirosuri (canal olfactiv), atingem mîinile (canal tactil) etc.

Aşadar, există trei categorii de mijloace de comunicare fizice:

- mijloace prezentaţionale: vocea, faţa sau întreg corpul;

- mijloace reprezentaţionale (se bazează pe reprezentări): fotografii, desene, cărţile;

- mijloace mecanice: televiziunea, telefonul, radioul sau teletextul de care vorbeam în

articolul trecut.

Bruiajul sau zgomotul de fond reprezintă factori de alterare a comunicării, obturând total sau parţial canalul de comunicare. Chiar transmiterea mai multor mesaje simultan, prin acelaşi canal, se poate constitui într-o sursă de bruiaj. B ruiajul poatze fi de natură fizică (zgomotul străzii), psihologică (emoţiile), semantică (diferenţele de limbaj dintre interlocutori).

Receptorul sau destinatarul este cel îndreptăţit să primească mesajul, fiind punctul terminus al comunicării.

• Feedbackul sau reacţia de răspuns a destinatarului constituie o componentă importantă a procesului de comunicare. El este necesar pentru a determina măsura în care a fost înţeles mesajul [11, p. 30]. Feedbackul este răspunsul propriu-zis primit de la receptorul mesajului stimul. Poate fi o ridicare de sprâncene, un zâmbet, o grimasă, un Da sau un Nu. Pentru un actor, de exemplu, răspunsul înseamnă aplauzele publicului sau faptul că acesta moţăie. Răspunsul depinde de actul de pregătire a mesajului şi a terenului în vederea unei mai bune recepţii. În acest caz, este necesar să asigurăm mesajul principal prin anunţuri de felul: Vă rog să ascultaţi cu atenţie, Poate mă înşel, dar…, Aş vrea să mă conving că am fost înţeles… etc.

1.6. Bariere ale comunicării (interpersonale şi de grup)

Comunicarea nu are loc într-un mediu steril, omogen şi protejat, ci, dimpotrivă,

într-un mediu încărcat de influenţe dintre cele mai diverse: de la influenţele naturale la cele sociale şi culturale, de la cele individuale la cele de grup şi de masă, de la cele tehnice şi organizatorice la cele logice şi lingvistice, de la cele obiective la cele subiective etc. Aceste influenţe merg de la simpla întârziere sau cosmetizare a informaţiei, până la completa denaturare sau chiar pierderea definitivă a acesteia. Pentru omul contemporan, asupra căruia presiunea informaţională este din ce în ce mai puternică, cunoaşterea şi contracararea factorilor, care generează infl uenţarea negativă a comunicării, reprezintă o cerinţă majoră. Considerată printre

cele mai importante aptitudini, aptitudinea de comunicare cuprinde şi o componenta care ţine de capacitatea de a proteja comunicarea de influenţele negative. Unii autori din domeniul ştiinţelor comunicării grupează factorii care influenţează negativ comunicarea sub denumirea de “bariere de comunicare” (Samuel C. Certo, Niki Stanton), alţii sub denumirea de “zgomot” (Shanon-Weaver, Denis McQuail). Întrucât majoritatea autorilor au adoptat termenul de bariere de comunicare, vom utiliza şi noi aceasta accepţiune.

Ori de câte ori scriem sau vorbim, încercând să convingem, să explicam, să influențăm, să educăm, sau să îndeplinim orice alt obiectiv, prin intermediul procesului de comunicare, urmărim întotdeauna patru scopuri principale:

- să fim receptaţi (auziti sau citiţi);

- să fim înţeleşi;

- să fim acceptaţi;

- să provocăm o reacţie (o schimbare de comportament sau atitudine).

Atunci când nu reuşim să atingem nici unul dintre aceste obiective, înseamnă că ceva în derularea comunicării nu funcţionează corespunzător, adică ceva a interferat în transmiterea mesajelor. Orice interferează cu procesul de comunicare poartă denumirea de barieră, dificultate sau „noise”. Barierele în comunicare se produc atunci când receptorul mesajului comunicat nu receptează sau interpretează greşit sensul dorit de către emiţător. Scopul studierii comunicării este acela de a reduce motivele care cauzează aceste fenomene. Aşa cum am mai spus, „înţelesurile se regăsesc în oameni şi nu în cuvinte, astfel că identificarea factorilor care conduc la interpretări greşite este primul pas spre a realiza o mai bună comunicare. Este vorba de:

• Diferenţe de perceptie. Modul în care noi privim lumea este influenţat de experienţele noastre anterioare, astfel că persoanele de vârste diferite, naţionalităţi, culturi, educaţie, ocupţie, sex, temperamente etc. vor avea alte percepţii şi vor interpreta situaţiile în mod diferit. Diferenţele de percepţie sunt de multe ori numai rădăcina a numeroase bariere de comunicare.

• Concluzii grabite. Deseori vedem ceea ce dorim sa vedem şi auzim ceea ce dorim să auzim, evitând sa recunoaştem realitatea în sine. Aceasta ne poate duce la ceea ce se spune “a face doi plus doi să dea cinci”.

• Stereotipii. Învatând permanent din experienţele proprii, vom întâmpina riscul de a trata diferite persoane ca şi când ar fi una singură: “Dacă am cunoscut un inginer (student, maistru, negustor,etc.), i-am cunoscut pe toţi.

• Lipsa de cunoaştere. Este dificil să comunicăm eficient cu cineva care are o educaţie diferită de a noastră, ale cărei cunoştiinţe în legatură cu un anumit subiect în discuţie sunt mult mai reduse. Desigur este posibil, dar necesită îndemânare din partea celui care comunică; el trebuie să fie conştient de discrepanţa între nivelurile de cunoaştere şi să se adapteze în consecinţă.

• Lipsa de interes. Este una din cele mai mari şi mai frecvente bariere ce trebuie depaşite. Acolo unde lipsa de interes este evidentă şi de înteles, trebuie să se actioneze cu abilitate, pentru a direcţiona mesajul astfel, încât să corespundă intereselor şi nevoilor celui care primeşte mesajul.

• Dificultăţi în exprimare. Dacă emiţătorul are probleme în a găsi cuvinte pentru a-şi exprima ideile, aceasta va fi sigur o barieră în comunicare şi, inevitabil, acesta va trebui să-şi îmbogăţească vocabularul.

• Emoţiile. Emotivitatea emiţătorilor şi receptorilor de mesaje poate fi, de asemenea, o barieră. Emoţia puternică este răspunzătoare de blocarea aproape completă a comunicării. O metodă de a împiedica acest blocaj constă în evitarea comunicării atunci când emiţătorii sunt afectaţi de emoţii puternice. Totuşi, uneori, cel care primeşte mesajul poate fi mai puţin impresionat de o persoană care vorbeşte fără emoţie sau entuziasm, considerând-o plictisitoare – astfel că emoţia poate deveni un catalizator al comunicării.

• Personalitatea. Nu doar diferenţele dintre tipurile de personalităţi pot crea probleme, ci, deseori, propria noastră percepţie a persoanelor din jurul nostru este afectată şi, ca urmare, comportamentul nostru influenţează pe acela al partenerului comunicării.

• “Ciocnirea personalităţilor” este una dintre cele mai frecvente cazuri ale eşecului în comunicare. Nu întotdeauna suntem capabili să influenţăm sau să schimbăm personalitatea celuilalt dar, cel puţin, trebuie sa fim pregătiţi să ne studiem propria persoană pentru a observa dacă o schimbare în comportamentul nostru poate genera reacţii satisfăcătoare.

Acestia sunt doar câţiva factori care pot face comunicarea mai puţin eficientă sau chiar să eşueze complet. Potenţialele bariere de comunicare nu depind doar de receptor, respectiv de emiţător, ci şi de condiţiile de comunicare pe care trebuie nu numai să le cunoaştem, ci şi să le controlăm, pentru ca procesul comunicării să capete şansa de a fi eficient.

Încercând o clasificare a barierelor comunicaţionale şi luând în considerare şi motivele care le genereaza, avem:

• cea ce se spune nu poate fi auzit: este vorba în special de barierele fizice: zgomot, lipsa concentrării (adică îndemânări nesatisfăcătoare de a asculta/ audia), surzenie, distorsiuni în timpul transmiterii (atunci când se comunică prin telefon, radio).

• ceea ce se aude nu poate fi înteles: ascultătorul poate auzi, dar ceea ce întelege este influenţat de educaţie, de cunoştiinţele tehnice asupra subiectului etc.; neîntelegerea limbajului semnifică incapacitatea de a interpreta cu acurateţe mesajul şi poate fi datorată erorilor de traducere, de vocabular, de punctuaţie, a gesturilor nonverbale;

• ceea ce este înteles nu poate fi acceptat: ascultătorul întelege, dar nu poate accepta datorită unor factori psicologici, cum ar fi: atitudinile sale faţă de ceilalţi, sentimentele faţă de subiectul pus în discuţie, lipsa de deschidere (sentiment ce apare atunci, când climatul este formal, sentiment ce poate deveni o barieră în comunicare în momentul în care provoacă neîncrederea şi sentimentul că anumite informaţii sunt păstrate în secret), prejudecăţi ca, de exemplu, şocul cultural sau etnocentrismul. Şocul cultural semnifica incapacitatea de a întelege sau a accepta persoane cu valori, standarde, stiluri de viaţă diferite. Etnocentrismul, adică credinţa că propria cultura este superioară oricărei alteia apare ca barieră atunci, când comunicarea conduce la o atitudine de superioritate.

Oamenilor nu le este agreabil să li se vorbească “de sus” sau să li se spună că ideile lor sunt interesante, dar greşite.

• vorbitorul nu poate descoperi dacă a fost auzit, înteles, acceptat.

Barierele pot fi gasite în orice sistem comunicaţional şi, de aceea, este mai corect să spunem că mesajul transmis nu e niciodată mesajul receptat.

Globalizarea mediului social, diplomatic, de afaceri necesită ca oamenii să-şi desfăşoare o activitate eficientă în cadrul diferitelor culturi. Comunicarea, în acest context, este foarte complexă datorită variabilităţii şi intrepătrunderii diferitelor caracteristici culturale.

Barierele de comunicare reprezintă toate acele perturbaţii care pot intervenii de-a lungul procesului de comunicare şi care reduc fidelitatea sau eficienţa mesajului transmis. Important este însă impactul pe care aceste bariere le au asupra mesajului transmis şi care, în unele situaţii, poate fi perturbat atât de paterni, încât informaţia ajunsă la destinatar să fie cu totul diferită faţă de cea transmisă de emitent.

Bariere care apar pe traseul comunicari. In studiile de specialitate sunt semnalate patru mari categorii de bariere ale comunicarii care apar în timpul comunicării:

Bariere de limbaj – dificultăţi de exprimare care sunt expresii sau cuvinte confuze ori cu sensuri diferite pentru persoanele implicate în actul de comunicare. Nivelul de pregătire al celor care comunică poate fi un impediment în întelegerea mesajului de specialitate emis de unul dintre ei şi imposibil de decodificat de celalat. De asemenea, şi starea emoţională a receptorului poate influenţa negativ comunicarea, conţinutul mesajului transmis fiind deformat. O altă cauză poate fi produsă de folosirea unor cuvinte ori expresii confuze sau idei preconcepute.

Bariere de mediu - cele mai des întălnite sunt cele care ţin de climatul de muncă necorespunzător, caracterizat prin poluare fonică ridicată. De asemenea, perturbările mesajelor transmise pot fi cauzate şi de suporţii informaţionali necorespunzători

Metode de îndepartare a barierelor pornind de la cateva aspecte esenţiale:

Factorii perturbatori care pot influenţa, la rândul lor, comunicarea pot proveni din arii diferite. Identificarea la timp a acestora, precum şi minimalizarea efectelor pe care le pot avea în procesul de comunicare sunt importante pentru asigurarea unei comunicări corecte.

Cultura, background-ul şi influenţele. Intreaga noastră experienţă poate influenţa uneori calitatea mesajelor emise sau receptate. Cultura, de exemplu, poate fi uneori un factor perturbator al comunicării, facând greoaie sau ineficientă întelegerea unui mesaj nou care nu se încadrează în contextul culturii de bază.

Propria persoană. Când într-o discuţie unul dintre parteneri este vădit focusat pe propria persoană, acesta “ratează” ceea ce spune cealaltă persoană, ajungandu-se într-un final la confuzii sau conflicte. Factorii care pot produce o astfel de situaţie sunt: autoapărarea (avem senzaţia că în discuţia respectivă, partenerul de conversaţie ne atacă), superioritatea (avem senzaţia că noi ştim mai mult şi mai bine decât celălalt) şi ego-ul (avem senzaţia că noi suntem centrul discuţiei).

Fondul sonor. Unele echipamente sau chiar ambientul pot produce perturbări ale comunicării. Atât cel care emite un mesaj, cât şi cel care îl primeşte vor fi nevoiţi să facă un efort suplimentar, pentru a comunica eficient. De cele mai multe ori, aceştia fie obosesc, fie nu au forţă de a înlătura bruiajele şi atunci comunicarea este compromisă.

Stresul. Se ştie fapul că stresul influenţează puternic procesul comunicaţional în sensul că o persoană stresată nu mai percepe sau intepretează un mesaj la fel ca în situaţiile normale.

Percepţia. Atunci când o persoană vorbeşte prea repede, nu are fluenda în discurs, nu articulează corect cuvintele etc., suntem tentaţi să nu-i mai acordăm toată atenţia. Astfel, atitudinea noastră preconcepută ne va afecta abilitatea de a asculta. Ideal ar fi ca procesul de comunicare să fie impecabil şi să existe un limbaj universal neutru, care să asigure acurateţea procesului. Din pacate însa, asa ceva nu exista decât în situaţii particulare (comunităţi restrănse ca număr de indivizi, specializaţi într-un anumit domeniu, cum ar fi, de exemplu, laboratoarele ştiinţifice, departamentele de IT etc.). În situaţiile comune, factorii perturbatori sunt omniprezenţi numai că, printr-un efort susţinut şi comun, cei care participă la actul comunicaţional îi pot îndeparta sau le pot minimiza influenţele asigurandu-se, în final, o comunicare eficientă, ceea ce se doreşte de la început.

Bibliografia de bază:

1. Bălănică Silviu, Comunicare în afaceri. Bucureşti: Editura ASE, p. 7, ISBN: 973-594-282-8;