TEORIA COMUNICĂRIIConf. univ. dr. SULTANA CRAIASemestrul IObiectiveOrientarea în universul comunicării, înţelegerea mecanismelorprocesului de comunicare, familiarizarea cu principalele direcţii decercetare asupra domeniului şi cu cele mai importante modele alecomunicării propuse de teoreticieni. Un alt obiectiv este inventariereatipurilor de comunicare, cu insistenţă asupra celor care interesează înmod special profesia de jurnalist. Studentul este informat în legătură cufuncţiile comunicării (în legătură cu funcţiile mass-media, cu cadrulpsihologic, actorii procesului de comunicare şi efectele comunicării demasă).I. ComunicareaUniversul comunicării a fost cercetat de lingvişti, antropologi,psihologi şi psihiatri, filosofi ai culturii, ingineri, sociologi. Din acesteperspective diferite au rezultat definiţii diferite (mai mult de 120).În Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX) comunicareaare următoarele sensuri: „a face cunoscut, a da de ştire, a informa, aspune” Definiţia comportă ideea de proces şi de relaţie cognitivă.Cuvântul comunicaţie, cu sensul de legătură, contact, este atestatîn limba română din anul 1715. În prezent comunicaţia priveşte laturatehnică, mijloacele oferite de tehnologii, iar comunicarea se referă laprocesul în sine, cu implicaţiile lui psiho-lingvistice şi sociale.După Denis McQuail (Comunicarea, 1999), verbul a comunicase referă de obicei la acţiunea de a transmite un mesaj despre ceva,cuiva, care este receptorul.Comunicarea are ca scop înţelegerea mesajului şi un răspunscare poate fi alt mesaj sau o acţiune.Primii profesionişti interesaţi de problemele comunicării au fostlingviştii, iar prima lucrare fundamentală despre comunicarea lingvistică,148datorată lui Ferdinand de Saussure (1857-1913) datează de la începutulsecolului XX.Una dintre primele contribuţii psihologice şi sociologice în studiulcomunicării a fost Psihologia mulţimilor (1895) a lui Gustave le Bon.Pe tot parcursul secolului XX s-au dezvoltat în diferite centre cercetăritot mai diverse şi aprofundate privitoare la comunicare, mai ales înlegătură cu apariţia şi evoluţia unor noi mijloace de comunicare:cinematograful, radioul, televiziunea ş.a.Subcapitolul 1.2. din volumul Teoria comunicării şi anexele 1 şi2 prezintă principalele direcţii şi etape în evoluţia cercetărilor asupracomunicării. Numele autorilor cercetătorilor menţionaţi se vor căuta înDicţionar de comunicare (Sultana Craia, Bucureşti, 2001) în secţiunea„Personalităţi, şcoli, instituţii”). Ele sunt importante şi trebuie reţinutepentru că fac parte din cultura comunicării. A se citi mai ales Şcoalade la Palo Alto şi Şcoala de la Frankfurt.Comunicarea a evoluat o dată cu comunităţile umane. Pe măsurăce individul şi grupurile au dobândit capacităţi sporite şi pe măsură cenevoile sociale s-au diversificat, comunicarea a urmat mai multe etape:

1. Etapa semnelor şi a semnalelor corespunde unui stadiu dedezvoltare incipient, fiinţelor preumane, cu memorie redusă, incapabilede vorbire şi cu un creier neevoluat. Comunicarea se realizeazăprin gesturi, expresii ale feţei, unele articulate, ca în cazul primatelor.Comunicarea nu depăşeşte încă lumea animală.2. Etapa vorbirii şi limbajului este legată de apariţia Omului deCro Magnon, cu capacitate craniană mai mare, capabil să utilizezesurse şi simboluri, să clasifice, să abstractizeze, să analizeze şi săsintetizeze. La acest nivel apare limbajul articulat. Această evoluţie adurat mai multe mii de ani.3. Etapa scrisului. Evoluţia gândirii şi dezvoltarea societăţilorumane au făcut necesare comunicările durabile sau la distanţă, fixate peun suport (piatră, lut, papirus, materiale textile). După ce unelecivilizaţii au utilizat sisteme pictografice, altele au parvenit la scriereafonetică, reprezentând un sunet printr-un semn. Diverse culturi au creatdiverse alfabete, dintre care cele mai simple sunt cel grec şi cel latin.4. Epoca tiparului. Nevoia de eficienţă în comunicarea scrisă, odată cu alfabetizarea unui număr tot mai mare de oameni a determinatcăutarea de soluţii de multiplicare a unui text prin mijloace mecanice.149Inventarea tiparului, în secolul al XV-lea, în Europa, a reprezentatînceputul unei noi etape în comunicarea umană, făcând posibilăcirculaţia mult mai intensă a cunoştinţelor şi permiţând accesul lalectură al unui număr mult mai mare de oameni.5. Etapa mijloacelor de comunicare în masă a început în ultimaparte a secolului al XIX-lea şi a continuat în secolul XX în legătură cuinvenţiile care au permis transmiterea la distanţă a sunetului şi imaginii.Evoluţia comunicării de masă a produs transformări psiho-socialeşi, în prima jumătate a secolului XX, s-a dezvoltat o nouădisciplină, sociologia comunicării, interesată de efectele acesteiaasupra societăţii.Accesul maselor la cinematograf, radio, televiziune şi mai recentla noile media a determinat cercetarea fenomenelor legate de impactulmass-media asupra individului, grupurilor şi maselor.Orice schimb de informaţii în cadrul unei comunicări implică unlimbaj care reprezintă un sistem de semne (sonore, grafice, simbolice,gestuale). Limba este un limbaj, adică un sistem de comunicare formatdin sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceştia îşi exprimăgândirea şi sentimentele.Urmăriţi definiţiile termenilor limbă şi limbaj în Dicţionar decomunicare şi observaţia relaţiei dintre gândire, limbă şi realitate înreprezentarea grafică din volumul Teoria comunicării (p. 21).Limba permite împlinirea tuturor trebuinţelor umane reprezentatesub forma unei piramide cu cinci niveluri de psiho-sociologulamerican Abraham Maslow. (Teoria comunicării, p. 23).Comunicarea printr-o limbă sau printr-un limbaj generează unmesaj (ansamblu de informaţii prezentate într-o formă simbolică).Mesajele pot fi:Dacă în cazul comunicării în cadrul unei culturi limba este uninstrument eficient, în cadrul comunicării între indivizi sau grupuri

aparţinând unor culturi diferite limba este o barieră. Traducerea, care esteo comunicare de grad secund (decodând semnificaţiile dintr-o limbă şirecodându-le în alta nu este o soluţie suficientă). Comunicarea150interculturală presupune înţelegerea şi acceptarea unor comportamenteşi coduri comunicaţionale ale altora, depăşirea unor barierepsihologice, a „codurilor culturale” proprii. Societatea contemporanătinde să generalizeze comunicarea interculturală, în scopul eliminăriiconflictelor născute din neînţelegere şi intoleranţă.Comunicarea se practică în cele mai variate medii, care au fostreprezentate ca o suită de cercuri concentrice:– comunicarea animală ca expresie a comportamentului;– sfera domesticului – căminul, locul în care individul, de miccopil, învaţă să-şi transmită intenţiile, nevoile, sentimentele;– spaţiul pedagogic – grădiniţa, şcoala, universitatea, zone detranziţie dinspre grupul familial către societate;– spaţiul public, în care trăieşte şi activează individul format(vezi anexa 3. Spaţiile comunicării publice).6. Mecanismele şi modelele comunicării reprezintă o parteesenţială în teoria comunicării.Fiind un proces care implică o relaţie, comunicarea comportăanumite mecanisme, reprezentate prin modele.Considerăm model un „mecanism perceptiv şi cognitiv prin careo realitate primeşte o reprezentare. De-a lungul secolului XXteoreticienii au imaginat diferite modele, pornind de la simplu lacomplex. Cea mai simplă reprezentare este un model linear (modelullui Shannon şi Weaver, 1949).emiţător canal receptorNorbert Wiener a introdus în acest model ideea de feed-back(retroacţie) care se produce ca răspuns şi modifică activitatea decodificare şi transmitere a emiţătoruluiemiţător canal receptorfeed-backDe la aceste modele simple s-au construit altele, care iau încalcul şi referentul (obiectul despre care se vorbeşte – Newcomb1953) şi alte elemente: „Cineva percepe un anumit eveniment şireacţionează într-o anumită situaţie prin anumite mijloace pentru a151face disponibile, într-o formă sau alta, mesajele care privesc contextulşi au anumite consecinţe (Gerbner, 1956).Fiind foarte numeroase, modelele comunicării au fost grupate înmai multe categorii: modelele pozitiviste, sistemice, constructiviste.7. Clasificări ale comunicării au fost propuse încă din antichitate.O primă clasificare a fost realizată în antichitate de Aristotel, înlegătură cu comunicarea publică. Aceasta are trei funcţii:– politică sau deliberativă– forensică sau judiciară– epideitică sau demonstrativăDin punct de vedere lingvistic, Roman Jakobson a propus alte

funcţii:– funcţia expresivă,– funcţia conativă,– funcţia referenţială,– funcţia fatică,– funcţia metalingvistică,– funcţia poetică (vezi anexa 13 din Teoria comunicării).Comunicarea poate fi clasificată şi din punct de vedere tipologic,urmărind câteva zone:– comunicarea în lumea animală,– comunicarea umană.În cadrul speciei umane se manifestă diferite tipuri de comunicare:– din punct de vedere relaţional,– din punctul de vedere al mijloacelor.Din punct de vedere relaţional comunicarea umană a cunoscuturmătoarele forme:– comunicarea în cadrul speciei,– comunicarea cu transcendentul (religioasă),– comunicarea cu alte specii.Din perspectiva mijloacelor se disting:– comunicarea non-verbală (tactilă, gestuală, prin intermediulsimbolurilor, prin situare);– comunicarea verbală. Aceasta poate fi orală sau scrisă.Comunicarea orală cunoaşte diferite forme, determinate deemiţător în receptor:– emiţător individual – receptor individual (confesiunea, dialogul,conversaţia);152– emiţător individual – receptor colectiv (colportajul, lecturacolectivă, discursul).Comunicarea scrisă îmbracă la rândul ei diferite forme în funcţiede actorii procesului:– emiţător individual – receptor individual (corespondenţa);– emiţător individual – receptor colectiv (confesiunile, memoriile,jurnalele, celelalte genuri literare, genurile presei);– emiţător colectiv – receptor colectiv (apelul, comunicatul, declaraţia,manifestul, proclamaţia).Există şi o comunicare de grad secund.Aceasta este o comunicare ce are ca subiect o altă comunicare,anterioară. Asemenea forme de comunicare sunt: traducerea, rezumatul,recenzia, comentariul, toate interesând jurnalismul.Diferiţi cercetători au imaginat teorii ale presei, valabile pentrutoate formele de mass-media.Evoluţia comunicării publice scrise, a presei, a generat cercetări şia produs numeroase teorii privitoare la condiţia presei în societate.O primă teorie, constituită pe fundamentul încrederii iluministe în forţaeducativă a cuvântului scris sau tipărit, a apărut în secolul al XIX-lea.A fost o teorie liberală a presei, conform căreia presa ar fi oputere capabilă să controleze puterea politică.Pe aceeaşi tradiţie iluministă s-a produs o dezvoltare a teoriei

liberale, numită teoria responsabilităţii sociale, care presupuneimplicarea presei în viaţa socială, îndeplinind funcţiile de informare,interpretare, apărare a drepturilor individului.În secolul XX, în legătură cu apariţia unui nou tip de regimpolitic totalitar şi paternalist, a fost formulată o teorie sovietică apresei, conform căreia presa este subordonată statului, care ofinanţează şi o controlează, servind o ideologie oficială.Ca şi în cazul diferitelor modele ale comunicării, s-au propusmai multe teorii, reductibile la câteva categorii. După Mihai Coman(Introducere în sistemul mass-media, Iaşi 1999) una dintre marileteorii ale presei se defineşte ca „modelul serviciului public”: presa,oricât de liberă, are anumite obligaţii faţă de cetăţeni şi funcţioneazăca serviciu public de informare/comunicare.Teoreticienii sunt de acord că presa şi celelalte mass-media auefecte asupra indivizilor, grupurilor, instituţiilor şi maselor, modelândpersonalitatea umană sub aspect cognitiv, afectiv şi comportamental.Între teoriile dedicate efectelor comunicări mediatice, câteva sunt153notării: Teoria „glonţului magic” reduce comunicarea mediatică laefectul stimul-răspuns, impactul fiind simplificat.• Un alt model, numit spirala tăcerii, creat de cercetătoareagermană Elisabeth Noelle Neuman, imaginează efectele comunicăriiasupra individului în timp, ele împingând individul puţin şi slabinformat spre marginea unei spirale, în funcţie de comunicarea la careare acces subiectul.• Un alt model mai simplu este acela al fluxului în doi paşi, careia în calcul rolul liderului de opinie ca mediator între mass-media şiindivid. Primul pas este efectul asupra liderului, al doilea reprezentândinfluenţa acestuia asupra celorlalţi.• „Modelul agendei” este propus de o teorie care priveşte efectulmass-media ca forme de structurare a activităţii sociale propuseindivizilor în mod prioritar şi acceptate de aceştia.Funcţiile comunicării se regăsesc parţial în funcţiile sistemuluimass-media, raportul lor fiind cel de la general la particular.Ca mijloc de informare/comunicare de masă, presa îndeplineştecâteva funcţii esenţiale:– funcţia de informare (comunicare de grad I);– funcţia de interpretare (comunicare de grad II);– funcţia educaţional-culturalizatoare (comunicare de gradul I şi II);– funcţia de socializare;– funcţia de divertisment;– funcţia de control-reglare.Felul în care sunt îndeplinite aceste funcţii de comunicareamediatică este ilustrat în volumul Teoria comunicării cu exemple dinmass-media din România. Comparaţia între funcţiile comunicării îngeneral şi funcţiile comunicării mediatice este prezentată în anexa 13.În legătură cu comunicarea trebuie studiată şi opinia publică atâtca sursă, cât şi ca efect al comunicării.Produsă, pe de o parte, de comunicarea mediatică, dar aflată, pede altă parte, la originea acesteia, opinia publică a fost definită în mai

multe modalităţi:– „reacţia indivizilor la recomandări şi întrebări formulate încondiţiile anchetei prin interviu”;– „opinia publică însumează opiniile cetăţenilor, de careguvernanţii consideră că este prudent să ţină cont”;– „recunoaşterea de către indivizi sau grupuri a unei problemepolitice în care ei găsesc un pretext pentru comunicare şi acţiune”;154– „atitudinea mentală colectivă, presupusă şi cunoscută prinreacţiile colective ale grupurilor interpretate ca judecăţi”.Opinia publică reprezintă o sumă de mesaje formulate decolectivitate şi exprimate prin intermediari: presa şi liderii de opinie. Ease manifestă prin opţiuni la urna de vot, prin răspunsuri la anchete, prinmanifestaţii de stradă, prin atitudinea de receptare a unui mesaj public.Din punctul de vedere al influenţei opiniei publice asuprainstituţiilor sociale se disting trei funcţii ale opiniei publice:– funcţia expresivă;– funcţia consultativă;– funcţia directivă.Din punctul de vedere al atitudinii, forma de exprimare poate fipozitivă sau negativă, de adeziune sau de respingere.Opinia publică se configurează sub influenţa anumitor factoricare sunt: informarea, tradiţia, coordonatele morale. Trebuie făcutădistincţia între opinia publică şi voinţa populară, care este „sumavoinţelor particulare într-o situaţie dată”.Cine sunt actorii procesului de comunicare? Ca în oricecomunicare, şi în acea publică există doi actori: emiţătorul şi receptorul.Emiţătorul este jurnalistul, a cărui imagine în reprezentareapublicului a fost diferită în diferite societăţi. El este în prezent asimilatvedetelor şi eroilor justiţiari, bucurându-se de anumite favoruri alepublicului. Din această poziţie a jurnalistului decurge o responsabilitatesporită de puterea sa de influenţă.Publicul-receptor nu este omogen, deşi există cea ce se numeşte„public general”. În cadrul acestei categorii se diferenţiază „publicuri”cu interese şi caracteristici psiho-sociale diferite.Din punctul de vedere al spaţiului în care se situează publicul,există un public global, la nivel planetar, un public naţional, un publiclocal şi unul specializat.Din punctul de vedere al implicării în comunicare au fostidentificate două categorii:– public participativ,– public asistent.Din punct de vedere psiho-social şi al categoriei de vârstă există:– publicul infantil,– publicul adolescent şi tânăr,– publicul adult – masculin şi feminin, cu caracteristicile specifice,– publicul de vârsta a treia,– minorităţile.155Fiecare categorie se caracterizează prin tendinţe şi nevoi

distincte, prezentate în volumul Teoria comunicării.Care este cadrul psihologic al procesului de comunicare? Modul încare publicul percepe mesajul comunicării mediatice este determinat decaracteristicile acesteia şi de contextul în care se produce comunicarea.Nivelul de informare, importanţa anumitor evenimente, climatul moral,tradiţie, anumite susceptibilităţi determină receptări diferite a unormesaje. Starea emoţională, motivaţiile, interesele publicului generează uncontext psihologic cu rol important în înţelegerea şi interpretareamesajelor şi în configurarea a ceea ce se numeşte feed back. În prezentcontextul comunicării mediatice este propice „aurei mediatice” atribuitepersoanelor publice sau mediatizate ocazional. Publicul respectă această„aură” pe care el o proiectează şi aspiră la mediatizare, ceea ce asigură oaudienţă puternică îndeosebi mass-media audio-vizuale. Cadrulpsihologic al comunicării mediatice pune în discuţie raportul dintrecaracterul obiectiv şi cel subiectiv al acestuia. Deşi obiectivitatea este undeziderat declarat ca atare, publicul acceptă subiectivitatea anumitor lideride opinie şi jurnalişti pentru atractivitatea ei.BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ1. Sultana Craia, Teoria comunicării, Bucureşti, Editura Fundaţiei Româniade Mâine, 2000.2. Sultana Craia, Dicţionar de comunicare, Bucureşti, Editura AGER, 2001.3. Melvin de Fleur, Sandra Ball Rokeach, Teorii ale comunicării de masă,Iaşi, 1999.4. Denis McQuail, Comunicarea, Iaşi, Institutul European, 1999.5. Guy Lochard, Henri Boyer, Comunicarea mediatică, Iaşi, InstitutulEuropean, 1998.156Tehnici de informare şi comunicareSemestrul al II-leaConf. univ. dr. SULTANA CRAIAObiectiveCursul de faţă face pandant cu acela de Teoriacomunicării şi reprezintă o punere în temă în legătură cuaspectele concrete ale informării şi ale comunicării în diferitedomenii, de care nu se poate lipsi nici un jurnalist.I. Jurnalismul şi ştiinţa informăriiÎn introducerea cărţii sale La science de l’information(Ştiinţa informării, Paris, 1994), profesorul universitar francezFrançois Yves le Coadic porneşte de la constatarea că „informaţiascrisă, orală şi audiovizuală se vinde bine”, din ce în ce mai bineşi în mai mare cantitate. S-au dezvoltat industrii ale informării,care difuzează produse de informare, pe o piaţă a informaţiei, cumari cifre de afaceri. Este şi firesc, dat fiind că, din ultimele douădecenii ale secolului al XX-lea, lumea a intrat şi evoluează înceea ce se numeşte „societatea informaţiei”, formă de civilizaţie„postindustrială”.Societatea informaţiei aduce în atenţia mondială noiconcepte, proceduri şi instituţii:– documentele electronice;

– Internetul şi serviciile pe care le oferă această reţeainternaţională;– biroul electronic;– bibliotecile electronice şi virtuale;– centrele de informare şi documentare;– învăţământul la distanţă;– comerţul electronic;– telefonia mobilă.Domeniului informării i se circumscriu patru discipline:biblioteco-nomia, muzeologia, documentarea şi jurnalismul, toatecomportând şi o dimensiune comunicaţională.157Biblioteconomia este ştiinţa organizării bibliotecilor şi acomu-nicării tuturor tipurilor de documente către utilizatori.Muzeologia este ştiinţa organizării muzeelor (şiexpoziţiilor din cadrul acestora) şi care realizează ocomunicare vizuală.Documentarea este ansamblul activităţilor de colectare,orga-nizare şi gestionare a informaţiei pe diferite suporturi,pentru diferite domenii.Jurnalismul reprezintă ansamblul activităţilor deinformare a publicului, de mediere a transmiterii informaţiei dela diferite surse către receptori.Ştiinţa informării are un caracter interdisciplinar. Eaimplică elemente proprii altor ştiinţe:− psihologia (comportamente comunicaţionale,reprezentarea cunoştinţelor);− lingvistica (semiotică, morfo-sintaxă);− sociologia (studiul categoriilor sociale şi al nevoilor lor);− informatica (baze de date);− economia, dreptul (drepturi de autor, industriainformării, vânzarea de informaţii);− filosofia, epistemologia.Obiectivele ştiinţei informării sunt:− analiza procesului de construire, comunicare şi folosirea informaţiei;− conceperea şi realizarea de produse şi sisteme carepermit construirea, comunicarea şi folosirea informaţiei.Jurnalismul este o activitate de mediere a informaţieicare utilizează resursele furnizate de cele mai diverse surse deinformare; instituţii, întreprinderi, persoane.1. Surse de informareSursa de informare este o structură instituţională sau unserviciu (public/privat) care are ca obiect difuzarea/comercializareainformaţiei cu caracter general sau dintr-un anumit domeniu.Asemenea structuri sunt:

1. serviciile de documentare din mass-media;2. agenţiile de ştiri;3. departamentele / birourile de relaţii publice din instituţii/ întreprinderi / ale organizaţiilor;1584. centrele de informare comunitară;5. bibliotecile de diverse tipuri (Serviciile de referinţe);6. centrele / institutele de documentare.a. Serviciul de documentare. Cele mai importanteinstituţii din domeniul mass-media dispun de servicii proprii dedocumentare, în care lucrează documentarişti-jurnalişticompetenţi, care stăpânesc informaţia şi o furnizează colegilor.Deşi „invizibili” pentru public, deşi munca lor nu estespectaculoasă, aceştia sunt principalii gestionari ai capitalului deinformaţii al instituţiei.b. Agenţiile de ştiri. Asemenea structuri de informare,care comercializează ştiri, răspunzând nevoilor instituţiilor dindomeniul mass-media, s-au creat şi dezvoltat din a douajumătate a secolului al XIX-lea (Agenţia franceză Havas - 1835,agenţia germană Bernard Wolff - 1848, agenţia britanică Reuter- 1851, agenţia americană Associated Press - 1848, AgenţiaTelegrafică Română - 1889).c. Departamentele / birourile de relaţii publice dincadrul ministerelor, instituţiilor / întreprinderilor /organizaţiilor sunt structuri care gestionează informaţiaprivitoare la instituţia în cauză, folosind în acest scopinstrumente, precum: comunicatul, dosarul de presă, conferinţade presă şi care pot fi contactate de jurnalişti oricând aceştiacaută informaţiile pasibile a fi furnizate de aceste structuri.d. Centrele de informare comunitară (CIC) suntstructuri instituţionale care au ca obiect colectarea, organizarea şicomunicarea informaţiilor de interes comunitar-administrativ,referitoare la sănătate, educaţie, cultură, asistenţă socială;înfiinţate în România din ultimii ani ai secolului XX, funcţioneazăpe lângă primării şi/sau bibliotecile judeţene sau municipale.e. Bibliotecile de diverse tipuri (Serviciile dereferinţe) sunt structuri care mediază informarea, la cerere,identificând şi selectând, conform scopului propus, informaţiidin orice domeniu.Exemplu: Serviciul de referinţe al Bibliotecii Naţionale aRomâniei cu sediul în Bucureşti, str. Ion Ghica nr. 10.f. Centrele / institutele de documentare. Ca în oricealtă ţară, şi în România există asemenea unităţi specializate îninformare şi documentare, care pun la dispoziţia solicitanţilor159diferite instrumente de informare şi oferă servicii de consultanţă

în domeniu.Exemple pentru Bucureşti:− Centrul de Informare Europeană;− Biroul de Informare şi Documentare al Uniunii EuropeiOccidentale;− Biroul UNESCO, Centru European pentru ÎnvăţământSuperior;− Institutul Naţional de Informare şi Documentare;− Centrul de Informare şi Documentare Economică;− Centrul de Documentare pentru Construcţii,Arhitectură, Urbanism şi Amenajarea Teritoriului;− Centrul de Informare şi Documentare pentru Tineret(INFOTIN);− Centrul de Comunicare şi Informare Publică alMinisterului Educaţiei şi Cercetării.2. Instrumente de informareO bună parte dintre materialele realizate de un jurnalist(în afara celor care se circumscriu investigaţiei la faţa locului)presupun infor-marea sau verificarea prin recursul lainstrumente tradiţionale sau electronice.Conform ştiinţei informării (ştiinţa care studiazăproprietăţile informaţiei şi procesele de construire, comunicareşi utilizare a acesteia) instrumentele de informare sunt:1. Lucrările de referinţă:1.1. – dicţionare;1.2. – enciclopedii;1.3. – tratate, istorii ale diferitelor domenii;1.4. – ghiduri;1.5. – cataloage.2. Documentele primare:2.1. – periodicele;2.2. – „literatura gri” (sau cenuşie).3. Documentele secundare:3.1. – bibliografiile generale;3.2. – bibliografiile specializate pe discipline mari;3.3. – bibliografiile de sumare.4. Bibliografia personală.1603. Tehnici de lecturăFolosită în relaţiile interpersonale, în viaţa particulară, înrelaţiile administrative şi în domeniul public, comunicarea scrisăîmbracă o mare varietate de forme, de la scrisoarea confidenţialăla scrisoarea deschisă, de la cerere la raport, de la formular laarticol de ziar. Spre deosebire de comunicarea non-verbală, carecomportă cu precădere elemente spontane, comunicarea scrisăimplică exclusiv competenţe dobândite prin instruire şi dezvoltate

prin exerciţiu.Prima etapă este alfabetizarea, posibilă de la un anumitprag al dezvoltării fizice şi psihice a individului, adică de la vârstade 6-7 ani. Însuşirea scris-cititului nu este suficientă, pentru că înabsenţa practicii constante a lecturii, de la nivelul textelor foartesimple până la acela al scrierilor foarte complexe, individulalfabetizat nu reuşeşte să recepteze şi să emită mesaje în modeficient. Dovadă: incapacitatea multor persoane cu instrucţieprecară de a răspunde corect la chestionare, de a completaformulare, de a înţelege instrucţiuni de folosire a unuiobiect/produs/serviciu, mesajul unui text publicistic ş.a.m.d.În mai mare măsură decât în cazul comunicării orale,comunicarea scrisă presupune buna stăpânire a limbii (gramatica,punctuaţia, vocabu-larul, utilizarea majusculelor etc.).În funcţie de domeniul comunicării (privat, administrativ,public) există practici configurate sub presiunea necesităţii şi alogicii, care trebuie însuşite.Lectura. Un bun comunicator este în primul rând capabil deo bună receptare a oricărui tip de mesaj scris. Abilităţile necesarese dobândesc prin educaţie (în primul rând şcolară) şi seameliorează prin exersare. Totuşi, deşi procentul populaţieialfabetizate este mare în secolul al XXI-lea, iletrismul este unfenomen răspândit, iar generaţiile tinere, marcate de receptareaaudio-vizuală şi puţin atrase de lectură, au în mare măsurădificultăţi, îndeosebi atunci când trebuie să citească repede şi săînţeleagă texte de complexitate medie. Există două tipuri delectură, din punctul de vedere al motivaţiei:− lectura de informare;− lectura loisir, de delectare.Lectura de informare161În funcţie de scopul ei, aceasta poate fi:• Lectură în scopul de instruire/formare, de cele mai multeori dirijată, în cadrul învăţământului obligatoriu. În şcoală sau încazul diferitelor modalităţi de formare continuă, a adulţilor,această lectură este recomandată de formatori. Există însă şipersoane care, neavând posibilitatea de a studia în instituţii deînvăţământ, se formează singure, citind ceea ce cred că le esteutil. Asemenea oameni se numesc autodidacţi, iar absenţa uneiîndrumări competente şi a unui sistem de formare îşi face simţiteefectele prin diferite carenţe.• Lectură în scopul satisfacerii curiozităţii comune sau/şi acuriozităţii intelectuale. Acestei nevoi îi răspund ziarele, revistele şidiferitele genuri de literatură (ştiinţifică, de popularizare, deficţiune ş.a.).• Lectură în scop practic. Pentru a se orienta, pentru a

cunoaşte reguli, date, oportunităţi utile în existenţa cotidiană,orice persoană citeşte ziarele, regulamentele care privescdomeniul său de activitate, documentele administrative ş.a.Lectura divertisment. În afara lecturii textelor care prezintăinteres practic, persoanele informate şi mai mult sau mai puţineducate găsesc o plăcere în citirea unor scrieri care nu folosescîn mod direct activităţilor curente şi necesităţilor sociale.Asemenea scrieri sunt publicate fie în volume, fie în periodice şilectura lor răspunde nevoii de ficţiune, de evadare din real, desatisfacţie artistică şi curiozităţii intelectuale în general. Lecturaloisirpoate avea ca obiect fie texte de divertisment publicate înziare şi reviste, accesibile persoanelor cu educaţie modestă, fietexte de mare complexitate, subtilitate, înălţime a ideilor, scrisecu artă, care pot fi înţelese şi apreciate numai de cititori foarteinstruiţi. Acest gen de scrieri sunt publicate cu precădere învolume, dar şi în presa specializată (presa culturală), careimpune realizatorilor o cultură solidă şi competenţe de redactarespeciale.Există însă şi nevoi de lectură profesionale, care impunanumite tehnici specifice:Citire eficientă. Lectura de informare, în scop profesionalsau personal, se realizează de cele mai multe ori în grabă, ceeace implică o serie de disfuncţionalităţi şi distorsiuni încomunicare.162Un funcţionar care are de citit un mare număr de cereri,memorii, rapoarte, scrisori, procese-verbale sau un student careare de parcurs o bibliografie diversă şi substanţială trebuie săstăpânească o serie de modalităţi de lectură care să eficientizezereceptarea mesajelor. Şi unul şi celălalt trebuie să selectezeesenţialul, să stabilească priorităţi, să reţină ceea ce este maisemnificativ.În mod obişnuit se recomandă (Nicki Stanton, Comunicarea,1995):− stabilirea unor priorităţi, în funcţie de interesul urmărit;− ,,scanarea” textului;− lectura superficială;− reluarea pasajelor identificate ca fiind purtătoare deinfor-maţie utilă.Lectura superficială. O tehnică de lectură care permiteorientarea în cadrul comunicării scrise este lectura superficialăsau alunecarea citirii, o formă de „scanare” mai detaliată„folosită pentru a oferi înţelesurile principale şi structuradocumentelor” cu cea mai mare viteză posibilă, obţinându-se unrezumat lărgit. Trebuie reţinut că paragrafele, care suntevidenţiate, conţin o idee, regăsibilă în prima sau ultima

propoziţie, „propoziţie cheie” (Nicki Stanton, 1995). Estenecesară totuşi o atenţie specială, pentru a nu se interpreta greşitsensul mesajului. În cazul lecturii superficiale trebuie observatetitlurile, subtitlurile, precum şi toate evidenţierile tipografice dintext, care subliniază importanţa unor cuvinte sau propoziţii princaractere de literă diferite (îngroşate, majuscule ş.a.).Metoda SQ3R. O metodă de citire eficientă, în cincietape, este metoda SQ3R, prezentată de Nicki Stanton. Eacomportă:1. Selectarea. Prin „scanare” sau alunecare se identifică„referinţele specifice subiectului” care îl interesează pe cititor, întrunarticol sauîntr-un volum. În cazul acestuia din urmă este utilă şi parcurgereaprefeţei sau a postfeţei, iar lectura sumarului este indispensabilă.2. Întrebările. Citirea nu trebuie să fie „mecanică”,neproblematică. Se recomandă ca cititorul să-şi pună câtevaîntrebări: despre ce este vorba? este convingător? ce concluzii aretextul? sunt ele argumentate?1633. Citirea efectivă. După ce au fost identificate pasajelecare privesc subiectul, se revine asupra lor, se extrag ideile utile,exemplele, eventual citatele care vor fi folosite (în cazul redactăriiunui material).4. Reamintirea. O dată configurată o idee despreconţinutul textului, trebuie rememorate elementele reţinute, carevor fi utilizate (în cazul redactării unui material personal).5. Verificarea. Pentru a realiza un text personal carefoloseşte rezultatele lecturii, mai ales atunci când este vorbadespre un text publicistic, este necesară o verificare a buneiînţelegeri a textului citit, reflectându-se asupra lui şi revăzândusepărţile din care au fost preluate ideile.4. Competenţe şi informare-comunicareCompetenţe în identificarea şi folosireasurselor de informareÎn calitate de mediator în informare, jurnalistul trebuie săse poată orienta în universul informaţional, pentru a găsi şi afolosi în mod autonom (fără a depinde de alţii) sursele deinformare şi informaţiile de care are nevoie.În acest scop, el trebuie să înţeleagă şi să poată defini celpuţin următorii termeni: producător, editor, difuzor, sursă deinformare, Centru de Informare Comunitară (CIC), organismsursă,persoană-sursă, birou de presă, agenţie de ştiri,organizaţie/asociaţie profesională, ghid, repertoriu, Who's Who,site, pagină web, „Pagini aurii”, „serviciu de informaţii”, arhivă.Competenţele necesare sunt:1) capacitatea de a repera într-un fond (bibliotecă, arhivă

ş.a.) marile categorii de documente: de uz intern, publicate,multimedia;2) capacitatea de a evalua interesul documentului pentruscopul de informare urmărit (actualitate, conţinut, calitate);3) capacitatea de a manevra instrumentele de informarepentru a găsi informaţia utilă (motoare de căutare, cataloage,bibliografii, dicţionare, repertorii de instituţii ş.a.);4) capacitatea de a analiza calitativ o sursă de informare.164

Competenţe în analiza şi reprezentareainformaţieiO dată identificată şi selectată, informaţia trebuieanalizată şi valorificată. În acest scop sunt necesare:− capacitatea de a rezuma un document mai simplu saumai complex;− capacitatea de a caracteriza subiectul şi concepteleprincipale ale unui document;− capacitatea de a repera ierarhiile şi relaţiile dintreelementele unui document;− capacitatea de a realiza o sinteză a datelor selectate;− capacitatea de a actualiza un material elaborat anterior.Competenţe în comunicarea oralăStăpânirea comunicării orale presupune o înţelegere corectă amesajelor primite în limba folosită în situaţia dată, exprimarea oralăadecvată în diferite medii profesionale sau sociale şi adaptarea discursului/ dialogului la nivelul interlocutorului / interlocutorilor. Asemeneacompetenţe sunt necesare în relaţiile publice, în relaţiile cu publicul, înrelaţiile jurnaliştilor cu persoanele-sursă şi subiecţii anchetelor /interviurilor, în comunicarea administrativă, politică şi didactică:− capacitatea de a controla un schimb oral cu unul saumai mulţi interlocutori;− capacitatea de a întâmpina şi a face să se insereze într-ungrup persoane necunoscute;− capacitatea de a stimula răspunsuri complete din parteainterlocutorilor;− capacitatea de a asculta un interlocutor vremeîndelungată;− capacitatea de a conduce un dialog şi de a ajuta uninterlocutor să se explice;− capacitatea de a anima o reuniune;− capacitatea de a face o expunere orală de cel puţin ojumătate de oră;− capacitatea de a determina o decizie în cadrul unuigrup;− capacitatea de a anima şi orienta o masă rotundă;− capacitatea de a alege şi a modifica un mod de expresie

orală în funcţie de context şi scop;− capacitatea de a improviza un discurs ocazional;165− capacitatea de a realiza o sinteză orală imediată a uneisituaţii complexe abia încheiate;− capacitatea de a se prezenta într-un interviu pentru massmedia.Competenţe în comunicarea scrisăA stăpâni asemenea competenţe înseamnă a putea citi şiînţelege documente scrise în limba proprie, a se putea exprima şia se face înţeles prin mijloace scrise în diferite medii sociale şiprofesionale, ceea ce presupune:− capacitatea de a citi şi decoda complet un text dedificultate medie sau foarte dificil;− capacitatea de a completa corect un formular;− capacitatea de a scrie corect gramatical şi ortografic;− capacitatea de a defini următorii termeni: notă, circulară,scrisoare, recenzie, proces-verbal, raport, referat, minută, cronică,mesaj electronic;− capacitatea de a înţelege o notă administrativă, un textde lege, un text literar, un text ştiinţific;− capacitatea de a redacta un rezumat şi un proces-verbal;− capacitatea de a corecta într-un document greşelile deortografie sau terminologia improprie;− capacitatea de a redacta o sinteză;− capacitatea de a corecta până la detaliu un text scris dealtcineva sau a-l rescrie;− capacitatea de a parafraza un text;− capacitatea de a adapta un stil redacţional la un publicdeterminat;− capacitatea de a compune un text original, prezentândidei originale, cu argumente şi concluzii.5. Aptitudini necesare în comunicarea mediaticăCapacitatea de a asculta. Ca mediator în informareapublicului, jurnalistul trebuie, înainte de a fi un bun emiţător demesaj, să fie un bun receptor. El trebuie să ştie să ascultemesajele pe care le înregistrează, pentru a le înţelege corectsemnificaţiile.Capacitatea de a stabili relaţii. Un bun jurnalist ştie săabordeze persoane cunoscute şi necunoscute pentru a se informa166sau pentru a obţine opinii, semnale, manifestări purtătoare desemnificaţie.Capacitatea de adaptare. Jurnalistul trebuie să adoptetonul şi atitudinea convenabile în fiecare situaţie.Simţul analitic. A avea simţ analitic înseamnă arecunoaşte elementele specifice sau caracteristice ale unei

situaţii sau probleme, precum şi a putea grupa aceste elementepe categorii, a stabili relaţiile dintre ele şi a le exprima sensul.Un jurnalist competent este capabil să sesizeze şi să analizezecauzele, formele şi consecinţele unui fapt sau ale unei situaţii şisă le comunice într-o formă inteligibilă.Spiritul critic. Orice jurnalist trebuie să dispună dediscernământ şi să poată emite o judecată de valoare, dar să şirelativizeze o informaţie, fără să o preia automat. El trebuie săpoată evalua credibilitatea sursei şi logica aserţiunii, reflectândasupra veridicităţii informaţiei înainte de a o difuza.Rigoarea. Un bun jurnalist respectă, în comunicare, unnumăr de reguli şi norme care îi ordonează demersul. El îşielaborează o metodă de lucru adecvată obiectivului şi lucreazăsistematic, ordonat, evitând improvizaţia şi neglijenţa.Stăpânirea limbii. Deşi plasată la mijlocul acestei liste,stăpânirea limbii este fundamentală. Fără o perfectă cunoaştereşi apropriere a ortografiei, gramaticii, ortoepiei şi vocabularuluilimbii în care se desfăşoară comunicarea, orice demersjurnalistic eşuează în ridicol sau precaritate.Stăpânirea limbajului specific profilului profesional. Încazul în care jurnalistul lucrează la o publicaţie specializată întrundomeniu, el trebuie să-şi însuşească perfect terminologiautilizată în acesta.Tactul. Jurnalistul din presa scrisă şi audio-vizualăcomunică direct cu persoanele care fac obiectul relatărilor sale,cu martorii la evenimente, cu reprezentanţi ai unor întreprinderi /instituţii. Comunicarea cu aceştia (uneori incriminaţi) presupuneştiinţa de a obţine răspunsuri, uneori în situaţii delicate.Jurnalistul trebuie să menajeze susceptibilitatea, să învingăreticenţe şi chiar atitudini ostile sau să-i ajute pe uniiinterlocutori să comunice, atunci când aceştia nu au un nivel deinstruire ridicat.167Simţul anticipaţiei. Această aptitudine, care permiteadaptarea, implică puterea de a prevedea o reacţie din parteaunui interlocutor sau a publicului şi de a o preveni (dacă estecazul) sau a-i răspunde prompt. Sunt capabile de anticiparepersoanele mobile intelectual, informate şi care şi-au cultivatsimţul observaţiei. În construirea unui mesaj politic, publicitarsau mediatic este importantă anticiparea efectelor, prevedereafeedback-ului.Capacitatea de sinteză. A sintetiza intelectual ocomunicare impune regruparea elementelor distincte dupăanumite criterii, în funcţie de scopul urmărit, a le selecta pe celemai importante, a le ierarhiza şi a le integra într-un sistem.II. Domenii conexe comunicării mediatice

1. Comunicarea publicăDeşi se adresează aceluiaşi receptor, comunicarea publicănu trebuie confundată cu comunicarea politică. Aceasta dinurmă promovează interesele şi politica unui partid sau lider şi semanifestă cu precădere în campaniile electorale. Cea dintâi estelegată de sfera politicului în măsura în care autorităţile publicereprezintă anumite forţe politice, dar se exercită pe perioadaguvernării / administraţiei. Conform recomandărilor ConsiliuluiEuropei din 2002, prin autorităţi publice se înţeleg „atâtpersoanele private, cât şi cele juridice din momentul în careacestea deţin funcţii sau exercită o autoritate administrativă”.Administraţia centrală sau locală tinde să îmbunătă-ţeascărelaţiile cu publicul plătitor de impozite, recurgând lacomunicare, îndeosebi prin mass-media. După un manual editatde Consiliul Europei în 1996 prin autoritate administrativă seînţelege orice „entitate sau persoană din clipa în care aceasta areputerea de a lua decizii sau a întreprinde măsuri care săconstituie un act administrativ”.Comunicarea publică nu se confundă nici cucomunicarea instituţională administrativă. Această formă decomunicare vizează în primul rând să asigure accesul cetăţenilorla informaţiile deţinute de instituţiile publice.168

Comunicarea localăComunicarea dezvoltată de comunităţile locale (judeţe,oraşe) se practică în Occident de circa 20 de ani, cu uneleîncercări anterioare, din anii ’70. Această comunicare constă îndemersuri de difuzare de informaţii privitoare la activitatea şiiniţiativele responsabililor locali, prin materiale publicitare,presa locală, campanii locale audio-video în favoarea unorprograme pentru care este necesară adeziunea cetăţenilor şiasociaţiilor.Caracteristici:1. – Comunicarea este organizată de profesionişti,angajaţi de localităţi sau care lucrează în agenţii.2. – Joacă un rol important în viaţa economică a oraşelor,construind o imagine a acestora - Exemplu: organizarea unorfestivaluri, serbări locale, publice, legate de un produs alindustriei locale (a vinului, agrară ş.a.) în ideea atrageriiparticipării cetăţenilor.3. – Întăreşte poziţia aleşilor locali - Exemplu: PrimarulClujului este celebru pentru acţiuni comunicaţionale simbolicemai mult sau mai puţin şocante, dar de efect, imediatmediatizate.4. – Consolidează dialogul cu cetăţenii, necesar obţineriiadeziunii lor pentru iniţiativele administraţiei locale (câte sunt).

Un rol important în comunicarea publică revineCentrelor de Informare Comunitară care au început să fieorganizate în reşedinţele de judeţ, pe lângă primării saubibliotecile publice (ori în colaborare). Acestea pun la dispoziţiacetăţenilor diferite categorii de informaţii utile privind serviciilepublice şi diverse facilităţi.Comunicarea informaţiei ştiinţifice şi tehniceConform recomandărilor Consiliului Europei, dreptul deacces la documentele publice nu poate fi discriminatoriu saurestricţionat, iar solicitanţii nu au obligaţia de a justifica cererea deinformare.Încă din secolul al XIX-lea lumea, în curs de modernizare,a simţit nevoia vulgarizării, în sensul bun al cuvântului, adifuzării informaţilor ştiinţifice şi tehnice, acestea reprezentândcomponente ale culturii generale.169Fenomenul a fost cercetat de mediologi şi s-au identificat„trei categorii de actori”:− savanţii şi instituţiile (institute de cercetare,universităţi);− publicul (considerat a fi divers şi curios, având nevoiesă înţeleagă fenomene cu care vine sau nu în contact);− mediatorii (pedagogi sau ziarişti) cărora le revine rolulde a selecta, adapta şi explica informaţii, oferind o cunoaşteresimplificată, dar indispensabilă.Pentru a atenua ideea de marginalizare şi nuanţa peiorativă avulgarizării / popularizării, s-a adoptat formula „comunicare ştiinţificăpublică”.Societatea civilă este formată din diferite organizaţii şiacestea realizează o legătură între viaţa publică şi cea privată.Sunt asociaţii care au ca scop promovarea cunoaşterii (societăţide lectură, socio-culturale), asociaţii care protejează drepturileunor categorii de cetăţeni, asociaţii religioase. Iniţialcomunicarea acestora se desfăşura numai în interior, prinrelaţiile dintre membri şi programe specifice. Nevoia departeneriat şi de extindere a acţiunii a determinat, în timp,asociaţiile să dezvolte relaţii publice noi. Diferitele biserici şiorganizaţii religioase s-au dovedit foarte active, recurgândfrecvent la serviciile mass-media, în campanii sau permanent.În unele ţări, colaborarea cu mass-media a avut bune rezultate(de exemplu în combaterea toxicomaniei). Asociaţiile cucerescpretutindeni spaţiul public, impunându-se atenţiei şi captând noisusţinători.Domeniul educaţiei a implicat o bună comunicare de laînceputul învăţământului privat şi apoi public. Tendinţele, însă,s-au modificat în timp. De la un învăţământ bazat pe memorare,

uneori mecanică, la educaţie interactivă şi creativă, orientările aurăspuns nevoilor sociale.O dată cu adoptarea noilor tehnologii de informare şicomunicare (NTIC) s-au diversificat şi posibilităţile de formare.Pe de o parte, a apărut învăţământul la distanţă ca o alternativă.El presupune ca relaţia profesor - student să nu mai fie directă,ci mediată de calculator şi de o reţea.NTIC implică autoinstruire, comunicarea electronică încare formatorul are un rol cumva secundar. Studentul170interoghează un sistem electronic, se implică în căutare, consultădin proprie iniţiativă profesorul. În afară de aceasta, componentavirtuală extrem de importantă în învăţământul tehnic saumedical ajută înţelegerea şi aprofundarea.NTIC prezintă următoarele avantaje:− permit accesul la un volum uriaş de informaţii (darexistă pericolul rătăcirii, iar studentul nu are destul discernământpentru a alege informaţia utilă);− sunt mijloace de comunicare foarte performante (darimplică o anumită standardizare - schematizare a mesajelor);− reprezintă o liberalizare a accesului la cunoaştere (darcomportă riscul uniformizării).Există deja şi unele dezavantaje:− apare pericolul izolării studentului, pierderii contactuluicu comunitatea şcolară;− apare un regres la nivelul exprimării şi se scurteazărăbdarea utilizatorului.Comunicarea politicăAceastă formă de comunicare publică, de la nivel degrup la nivel de mase, vizează promovarea unei formaţiuni, aliderilor ei, a programelor şi, în ultimă instanţă, a intereselor eiîn vederea obţinerii adeziunii publicului / electoratului.Principala ţintă a comunicării politice este construireaconvingerii că nimeni nu reprezintă / apără / promovează maibine interesul public, decât formaţiunea / liderul în cauză. Acestefect generează un altul - parvenirea / menţinerea la putere (lanivel local sau statal) a comunicatorului.Comunicarea politică se realizează prin:1) presa de partid (care a jucat un rol important în istoriamass-media);2) contactul direct (conferinţa de presă, vizite ale liderilorîn teritoriu);3) difuzarea de imprimate sau obiecte purtând sigla /culorile formaţiunii (afişe, fluturaşi, insigne, cutii de chibrituri,pixuri, calendare);4) mass-media publice sau private, prin cumpărarea de

spaţii publicitare (în ziare, radio, TV) şi prin comanda desondaje la instituţii specializate.171În comunicarea politică se folosesc mai multe modele:1) modelul dialogal - bazat pe contactul şi schimbul de ideicu electoratul (în şcoli, pieţe, la mitinguri anume organizate);2) modelul propagandistic - discursuri la mitinguri, în massmedia;3) comunicarea totală, cu recurs la cele două forme dejamenţio-nate, cu distribuirea de obiecte sau/şi scrisori„personalizate” la domiciliu sau pe stradă.Campania electorală activează comunicarea politică. Eaeste un complex de demersuri ce au ca scop promovareaformaţiunii în conştiinţa publică. O campanie electoralămobilizează efectivele partidului, de la membrii simpli, dispuşisă lipească afişe şi să distribuie imprimate, până la lideri,implicând şi plata unor agenţii specializate. Se numeşte undirector de campanie, care coordonează acţiunile, şi seorganizează o structură având ca obiectiv comunicarea. Seconcep şi se difuzează afişe - formă de comunicare vizuală cucomponente simbolice.Clipul video. Clipul realizat în campania electorală areca nucleu una sau mai multe idei (nu prea multe, ca să poată fireţinute). De exemplu, unele clipuri ale Partidului Democratsugerau că ei formează o echipă unită, sunt dinamici şipromovează tinerii. Clipul asociază reprezentarea vizuală cusloganul.Imaginea liderului. Difuzată pe afiş, cărţi poştale,pliante, bannere, aceasta urmăreşte să îi evidenţieze calităţile,atenuând defectele.Discursul. Difuzat în mass-media sau rostit la mitinguri,acesta tinde să se scurteze, pentru a nu plictisi. El trebuie să fiepercutant, cu idei puţine, dar afirmate ofensiv. Unele au tendinţade a lovi adversarii, ceea ce nu întotdeauna are efectul scontat.Într-o campanie este necesară o concertare a mijloacelor.Aceleaşi idei trebuie să se regăsească în toate formele (afiş, clip,discurs).Scrisoarea personalizată este o comunicare politică decircumstanţă. Sugerează apropierea, relaţia interpersonalăcandidat - alegător, îl flatează pe al doilea, îi capteazăbunăvoinţa.1722. PublicitateaConform Dicţionarului explicativ al limbii române, prinpublicitate se înţelege „faptul de a face cunoscut un lucrupublicului, difuzarea de informaţii în public”, dar, datorităreclamelor comerciale, „a face publicitate” a început, pentru

majoritatea oamenilor, să comporte ideea de convingere, dedobândire a unei adeziuni, de stimulare a unui interes puternic,implicând un avantaj în legătură cu obiectul promovat.Există, în literatura străină de specialitate, şi definiţii careconţin această idee în mod explicit:,,Publicitatea este o formă de comunicare de tip persuasiv,având rolul de a modifica atitudinea receptorilor în sensulachiziţiei unui produs sau serviciu anume, ale cărui calităţianunţate sunt reale”sau,,Publicitatea desemnează orice tip de comunicare prininter-mediul căruia sunt promise destinatarilor beneficii realelegate de un produs / serviciu cumpărat” (apud. MihaelaNicolae, Dan Petre, Publicitate, Bucureşti, 2001, p. 10).În limba română, pentru ambele sensuri: publicitate =informare şi publicitate = convingere există un singur termen,deşi este vorba despre fenomene diferenţiate. În limba engleză,pentru primul sens (informare despre ...) se foloseşte termenuladversiting, iar pentru cel de al doilea (reclamă), termenulpublicity.Specialiştii fac o distincţie între publicitate, care esteştiinţa realizării şi difuzării reclamelor, şi reclamă, care este unprodus al activităţii de publicitate.În cazul publicităţii, care vizează adeziunea,comunicarea este pragmatică, persuasivă şi incitativă.O particularitate a publicităţii este faptul că presupuneanumite condiţii de decodare a mesajelor. Ea are în vedere oidentificare şi o proiecţie, adică o reprezentare.Publicitatea este deci o comunicare de masă mediatizatăfără posibilitate de feed-back (retroacţiune) diectă. Emiţătorulnu poate fi sigur de atitudinea publicului ca reacţie la mesajulsău, dar poate urmări, în timp, efectele obţinute.173Funcţia publicităţii este aceea de a capta dorinţa potenţialăşi a o canaliza spre o satisfacţie conformă cu intereseleproducătorului. Ea acţionează prin aducerea obiectului încâmpul perceptiv al publicului, într-o manieră care să-l facăinteresant, atrăgător, sugerând utilitatea sau avantajul. Obiectulapare astfel în conştiinţa publică asociat cu o anumită imagine.Actorii creaţiei de publicitate sunt:− redactorul (copy-writer). Acest profesionist trebuie săgăsească o idee ingenioasă nouă, originală, şi cuvintele care săexprime această idee. El creează textul de bază;− directorul artistic are misiunea de a găsi soluţii pentruvizualizarea acestor idei;− producătorul TV ajută la configurarea concepţiei pentru

realizarea filmului publicitar;− producătorul radio are aceeaşi misiune în realizareaunui mesaj radiofonic;− cumpărătorul de artă este un mediator între realizator şifotografi, desenatori, regizori, persoane care participă la realizareamesajului vizual, căci publicitatea este produsul muncii în echipă.Pentru promovarea unui produs sau a unui serviciu,profesioniştii din sfera publicităţii organizează campaniipublicitare. Campania publicitară este un complex de demersuricomunicaţionale care vizează informarea în legătură cu un produs/ serviciu, pentru a-l promova în faţa publicului.Condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru succesul uneiasemenea campanii sunt:1. realizarea unui slogan convingător şi uşor de reţinut;2. utilizarea mesajelor scurte, clare, bazate pe repetiţie;3. asocierea unui simbol atractiv pentru public;4. cunoaşterea mentalităţii publicului-ţintă;5. difuzarea concertată a produselor publicitare (tipărite,audio-vizuale, obiecte promoţionale).3. Relaţiile publiceDefiniţii, caracteristiciComplexul formelor de comunicare desemnat prinnoţiunea de relaţii publice s-a configurat şi a evoluat în cadrulsocietăţilor democratice, în secolul XX, deşi rudimente auexistat şi înainte, în alte societăţi. Ţara în care s-au cristalizatconcepţiile privind relaţiile publice şi modalităţile de174funcţionare, principiile şi strategiile lor, a fost S.U.A., unde aufost formulate definiţiile pentru terminologia de bază, au fostpublicate principalele lucrări teoretice şi studii de caz şi s-auformat numeroşi specialişti-practicieni (Cristina Coman,Relaţiile publice. Principii şi strategii, Iaşi, 2001).Una dintre cele mai ample definiţii, care sintetizeazăpeste 470 de încercări cunoscute, datorată lui R.F. Harlow, a fostelaborată în 1976. Definiţia aceasta fiind complicată, vomconsidera că relaţiile publice reprezintă un complex de activităţicomunicaţionale în cadrul managementului unei instituţii, princare se stabilesc şi se menţin relaţii reciproc avantajoase întreaceasta, sau un organism/organizaţie şi diferitele categorii depublic de care depinde succesul ei.Domeniul de activitate al relaţiilor publice s-a dezvoltatconsiderabil după cel de al doilea război mondial, o dată cu ceeace se numeşte „societatea de consum” şi cu evoluţiademocraţiilor contemporane. Diversificarea instituţiilor,întreprinderilor, structurilor politice şi administrative a avut caurmare creşterea cererii de profesionişti în comunicare.

Relaţiile publice reprezintă un sector comunicaţional careinclude mai multe tipuri de activităţi (Cristina Coman, op. cit.,p.15):1) elaborarea şi editarea de mesaje: comunicate, ştiri depresă (scrisă şi audio-vizuală), corespondenţă, anunţuri,discursuri, informa-ţii, rapoarte de activitate;2) relaţiile cu presa: contactarea oamenilor de presă,difuzarea către presă a unor materiale care să fie publicate /transmise, informarea oamenilor de presă, medierea legăturiiacestora cu liderii sau profesioniştii din organizaţia / instituţiarespectivă;3) cercetarea privind publicul şi opinia publică, climatulsocial, economic şi/sau politic, atitudinea grupurilor de interese;4) managementul: planificarea şi programarea activităţilor,organi-zarea de acţiuni comunicaţionale;5) consilierea: specialiştii RP recomandă conducătorilor deorganizaţii / întreprinderi, oamenilor politici ş.a., reacţia în faţatendinţelor opiniei publice / publicului (comportament, mesajeadecvate ş.a.);1756) organizarea de evenimente: conferinţe de presă, inaugurări,lansări de programe, campanii de strângere de fonduri sau depromovare;7) discursurile: specialiştii RP se prezintă în faţa diverselorcategorii de public sau îi pregătesc pe lideri pentru apariţiile înpublic (identificarea acestuia, atitudinea adoptată, conţinutul şistilul mesajului);8) realizarea unor produse, utilizând tehnici audio-vizualeşi de scriere: produse tipografice, fotografice, audio, design,multimedia;9) formarea comunicatorilor: specialiştii RP instruiescpersonalul (de conducere sau executant) pentru a puteacomunica în public, pentru stabilirea şi întreţinerea legăturilorcu reprezentanţii presei şi comunităţii, cu autorităţile, cercurilepolitice sau de afaceri, vizitatorii.Principiile care conduc activitatea de RPPrezentate pe larg de Cristina Coman (Iaşi, 2001), acesteprincipii pot fi rezumate astfel:1. RP reprezintă un mijloc prin care publicul transmiteinstitu-ţiilor / organizaţiilor interesele şi dorinţele sale;2. RP contribuie la corelarea reciprocă a instituţiilor cupublicul în beneficiul ambilor parteneri;3. RP acţionează în mod corector, evitând tensiunile şiasigurând transparenţa, contribuind la dezvoltarea democraţiei;4. RP fac parte din sistemul de comunicare socială,contribuie la informarea indivizilor şi comunităţii;

5. RP contribuie la dezvoltarea responsabilităţii sociale aunei organizaţii / instituţii;6. RP se ocupă numai de probleme reale, nu şi de falseleprobleme (ceea ce le deosebeşte de mass-media);7. RP trebuie să folosească metode ştiinţifice decercetare a opiniei publice;8. RP comportă o componentă etică.Instrumente de informare şi comunicare în relaţiilepubliceFişierele de presăÎn cadrul activităţii unui birou de presă ori a unuidepartament de relaţii cu publicul se folosesc fişierele de presă.176Fişierul de presă reprezintă ansamblul documentelornecesare întreţinerii şi dezvoltării relaţiilor cu presa în activitateade relaţii publice.Fişierele care conţin informaţiile despre instituţii potcuprinde agenţiile de presă, marile ziare de informare generală,posturile de radio şi televiziune şi, dacă este cazul, presa despecialitate;Fişierele care cuprind informaţiile despre jurnalişti pot fiorganizate fie alfabetic, fie pe domenii (politic, economic,social, cultural) şi pot / sau trebuie să includă şi pe reprezentanţiipresei şi ai agenţiilor de presă străine.În cazul fişierelor instituţiilor de presă, aceste repertoareînregis-trează:− numele instituţiei;− adresa, telefonul, faxul, adresa electronică, adică tot ceeste necesar pentru a putea fi contactată;− periodicitatea tirajului (pentru a i se putea evaluaimportanţa);− zona de distribuţie (din aceleaşi motive);− caracteristicile psiho-sociale ale publicului ţintă;− numele şi adresele / telefoanele persoanelor responsabile(redactori-şefi, şefi de rubrică, corespondenţi locali).În cazul fişierelor care inventariază jurnaliştii, seînregistrează toate datele care permit identificarea şi contactarealor:− numele, prenumele şi pseudonimul (dacă este cazul);− adresa şi telefonul de serviciu/eventual şi celepersonale;− funcţia în instituţie şi specializarea.Dosarul de presăGestionarea informaţiei utile în activitatea de relaţii publiceface necesară întocmirea şi folosirea unui al doilea instrument,dosarul de presă.

Dosarul de presă este un ansamblu de materiale deinformare destinate jurnaliştilor în vederea comunicării dintre oinstituţie/organiza-ţie şi mass-media.Scopul realizării acestui instrument de informarecomunicareeste difuzarea unor informaţii detaliate şi organizate.177Au fost identificate (Cristina Coman, 2000, p. 122-123)trei tipuri de dosare:– Dosarul – anexă la comunicatul de presă, oferind cu unprilej punctual informaţii suplimentare, informaţii – cadru.– Dosarul de presă de prezentare, cu rol de „carte devizită”, care se foloseşte pentru semnalarea şi promovareainstituţiei / organizaţiei şi în afara unei campanii de presă.– Dosarul – eveniment, întocmit şi difuzat în legătură cuun eveniment creat de instituţie / organizaţie.Un dosar de presă bine întocmit are următorul conţinut:− sumarul, care permite orientarea;− prezentarea, sub forma unui comunicat de presă demaximum două pagini în care se transmit sintetic informaţiile cetrebuie difuzate;− documentele care ilustrează, susţin, argumentează ideeaurmărită, redactate clar şi organizate logic;− materiale suplimentare, apărute în presă, statistici,grafice, fotografii.Forme de comunicare în relaţiile publiceComunicatul de presăCea mai utilizată formă de informare în activitatea derelaţii publice este comunicatul de presă.Comunicatul de presă este o formă de prezentare a unuimesaj adresat de o instituţie / organizaţie publicului său pentrua-l informa în legătură cu o situaţie importantă, pentru a da oexplicaţie, pentru a justifica o acţiune şi pentru a determina oatitudine de acceptare şi / sau de adeziune.Conferinţa de presăForma cea mai vizibilă de acţiune în domeniul relaţiilorpublice este conferinţa de presă. Aceasta este o situaţiecomunicaţională creată de o instituţie, întreprindere sauorganizaţie, legată de un eveniment important, în vedereaîntâlnirii cu reprezentanţii mass-media. În cadrul conferinţei depresă se transmite un mesaj adresat acestora, iar reprezentanţiimass-media pot pune întrebări persoanei/persoanelor prezentedin partea instituţiei/organizaţiei.Reuşita unei conferinţe de presă este condiţionată depregătirea ei, care presupune (Cristina Coman, op. cit., p. 133):− alegerea datei;− stabilirea locului;

− selectarea invitaţilor;178− redactarea şi difuzarea invitaţiilor;− pregătirea unui dosar de presă;− pregătirea mesajelor orale ce vor fi prezentate;− pregătirea persoanelor care vor lua cuvântul în calitatede reprezentanţi ai instituţiei/organizaţiei.Comunicarea cu jurnaliştii se realizează în două etape:− discursul rostit de un reprezentant alinstituţiei/organizaţiei;− dialogul acestuia cu jurnaliştii care pun întrebări.Revista preseiO comunicare de grad secund, constând în identificarea,colectarea, selectarea şi organizarea informaţiilor utile uneiinstituţii / organizaţii este revista presei, realizată de obicei demembrii unui birou de presă. Ea are rolul de a monitoriza reacţiilepublicului şi ale presei faţă de imaginea / eforturile / programeleinstituţiei / organizaţiei şi serveşte adaptării politicii de promovarea acesteia, ajutând la luarea unor decizii adecvate.După modalităţile în care se realizează, revista presei seprezintă astfel:– forma obţinută prin fotocopiere. Materialele apărute înpresă sunt identificate, selectate, reproduse şi ierarhizate înfuncţie de importanţa lor şi interesul pe care îl prezintă pentruscopul propus;– revista presei, sintetică. Realizarea acestei formepresupune din partea autorului competenţe suplimentare. Eltrebuie să fie capabil nu numai să identifice, să ierarhizeze şi săorganizeze informaţiile în forma apărută în presă, ci să extragă dinele esenţialul, pentru a oferi conducerii instituţiei / organizaţiei oformă nouă, cuprinzătoare într-un volum redus, obiectivă şi care săpermită o informare rapidă şi eficientă;– revista mixtă. În cazul în care se consideră că sintezeitrebuie să i se adauge şi unele materiale care trebuie studiatedirect de cei interesaţi, se realizează o formă mixtă.4. Comunicarea „perversă”PropagandaTermenul propagandă este atestat de la finele secolului alXVII-lea: „Congregaţia de propaganda fide” - congregaţia depropagare a credinţei, ideea fiind de diseminare a informaţiilor înpublic. El se nuanţează în secolul XX, când începe să semnifice şi179acţiune exercitată asupra opiniei publice pentru a-i induceanumite idei politice şi sociale favorabile unei grupări politice,unui guvern sau lider. Este o acţiune comunicaţională,psihologică, urmărind educarea într-un anumit sens a cetăţenilor.

După Jacques Ellul, propaganda s-a dezvoltat în legătură cuconştientizarea eficacităţii reale asupra mulţimilor a tehnicilor deinfluenţare şi cu înţelegerea importanţei psihologiei în domeniulpolitic.După J.M. Domenach (apud. Philippe Breton, SergeProulx, L'explosion de la communication, Paris, 1999)funcţionează cinci reguli ale propagandei:– simplificarea (ex. personificarea unui inamic unic);– îngroşarea (ceea ce permite desfigurarea faptelor);– orchestrarea (ceea ce permite repetarea mesajelor);– transfuzia (transfusion) care permite adaptarea la publicuridiferite;– contagiunea (pentru a se obţine unanimitate).Se disting trei forme de propagandă:– evanghelică, religioasă, practicată de misionari;– politică – electorală;– autopropaganda practicată în regimurile totalitare, îngrupuri mici, impunând autoeducarea într-un anume sens aparticipanţilor.Propaganda nu este un fenomen atât de simplu încât săpoată fi redus la o singură semnificaţie, cu conţinut negativ.După Vasile Tran şi Irina Stănciugelu (Teoria comunicării,Bucureşti, 2001) „În sensul clasic (propaganda) se constituie caun subsistem al sistemului politic al unui partid, al unui grupsocial sau al unui regim de guvernare; în prezent însă, sedezvoltă numeroase forme de propagandă (economică, tehnică,medicală, sportivă, culturală) diferenţiate după conţinut şi prinraportare la profilul grupului social care o iniţiază, urmărindrealizarea unor scopuri persuasive”.În domeniul politic, se disting trei forme de propagandă:• propaganda albă - care foloseşte surse oficiale şi îşideclară deschis scopurile;• propaganda neagră - care utilizează materiale cu sursăocultă sau fictivă şi care îşi disimulează scopurile;180• propaganda cenuşie, care combină în mod perfid elementereale şi elemente „fabricate”, cele dintâi conferind credibilitatecelorlalte.Informarea tendenţioasăÎn orice strategie de influenţare a maselor se utilizează otehnică a cărei eficacitate s-a dovedit incontestabilă. Aceastaeste informarea tendenţioasă, care urmăreşte manipulareapublicului nu în interesul acestuia, ci în interesul anumitorgrupări. Dacă propaganda utilizează ca instrumente afişul,discursul, filmul, informarea tendenţioasă foloseşte cainstrumente ştirile şi comentariile din presa scrisă şi din massmedia

audio-vizuale.Iată câtva procedee ale informării tendenţioase:1. Ştirea complet falsă, pe care ascultătorul sau cititorul opoate verifica. O dezminţire dată ulterior nu va diminua efectulprimei ştiri, mai ales pentru că nu întotdeauna dezminţirea estereceptată de toţi receptorii primei comunicări.2. Selectarea informaţiilor, toate fiind adevărate, daralese cu o anumită intenţie.3. Amestecul de informaţii verificabile cu unelesubversive.4. Comentariul unei informaţii adevărate, elaboratconform intenţiilor de orientare a receptorilor.5. Plasarea unei informaţii adevărate cu dovezi concreteîntr-un context care îi modifică sensul.6. Informaţia aparent întâmplătoare, „nevinovată”, furnizatăfără să i se dea vreo importanţă în cadrul unei informaţii cu unobiect total diferit.7. Exagerarea şi deformarea unei informaţii adevăratepentru a-i induce cititorului sentimente conforme cu interesulemiţătorului.8. Repartizarea inegală a lungimii şi calităţiiinformaţiilor pro şi contra, cu favorizarea aspectelor care l-arorienta pe cititor (de exemplu publicitatea intensă pentru orepresiune, dar slabă pentru acţiunile care au provocat-o).9. „Învelirea” unei informaţii subversive într-un fapt real.10. Informaţia furnizată fără concluzie, dar în aşa felîncât cititorul să tragă el însuşi „concluzia care se impune”.Dezinformarea181Mai gravă decât informarea tendenţioasă estedezinformarea. Termenul dezinformare s-a răspândit din anii 20 aisecolului XX şi desemnează o acţiune comunicaţională careutilizează diverse mijloace pentru a influenţa guverne străine, adiscredita opozanţi politici, a induce în eroare forţe adverse, ainduce anumite convingeri şi a determina anumite atitudini alemaselor.Dezinformarea cuprinde:– „scurgerea” organizată de informaţii false;– propaganda neagră (care îşi ascunde intenţiile);– descurajarea psihologică a opozanţilor/inamicului, dininterior (ex.: stimularea defetismului).182MinciunaMai veche decât universul mediatic, născută în societăţileprimitive, minciuna este prima formă de „comunicare perversă”.Într-o lucrare despre Originile magice ale minciunii şi geneza

gândirii (1938), psihologul român Constantin Georgiade a studiatconfigurarea acestei forme influente. El a observat că aceastăcomunicare cu rol de a deruta, de a „dezinforma”, de a induce îneroare, acest simulacru există şi în lumea animală, cu rol deautoapărare.Formele minciunii, utilizate în comunicarea mediatică,au fost identificate şi analizate. Iată câteva dintre ele:− minciuna „absolută”, fără nici o componentă de adevăr;− amestecul de elemente reale cu elemente false;− minciuna prin omisiune, prin trecerea sub tăcere a unuifapt semnificativ;− citarea trunchiată şi / sau inexactă;− persiflarea unui adevăr;− deformarea semnificaţiei unui mesaj prin prezentareaconţinutului într-o formă care îl alterează.Respinsă de principiile deontologice profesiei de jurnalist,minciuna este, totuşi, practicată curent, iar unele anchete în rânduldiferitelor categorii de public indică faptul că acesta o asociază cucorupţia din mass-media. Jurnaliştii pot minţi şi fiind de bunăcredinţă,atunci când sunt induşi în eroare de comunicatori abili,care le oferă în mod interesat surse şi informaţii false. Pentru aevita asemenea situaţii, ei nu se pot proteja decât prin ştiinţa de a seinforma, de a compara informaţiile, de a le verifica, de a reflectaasupra logicii şi realităţii lor.BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ1. Cathala, Henri-Pierre. Epoca dezinformării. Traducere de NicolaeBărbulescu. Bucureşti: Editura Antet, f.a.2. Coman, Cristina. Relaţiile publice. Principii şi strategii, Iaşi, EdituraPolirom, 2001.3. Craia, Sultana. Tehnici de informare şi comunicare, Bucureşti, EdituraFundaţiei România de Mâine, 2002.4. Craia, Sultana. Dicţionar de comunicare. Bucureşti, Editura AGER,2001.1835. Goddart, Angela. Limbajul publicităţii. Traducere de Bianca Pop şiAlbert Borbely, Iaşi, Editura Polirom, 2002.