TEMA I. Iniţiere în studiul comunicării (2 ore)

1. 1. Obiectul şi conceptul de comunicare

1.1.1. Definirea conceptului de comunicare, limbă, limbaj, vorbire

• Etimologia cuvântului „comunicare”.

Viaţa noastră de zi cu zi presupune comunicare. Nevoia de a comunica, de a transmite

sau de a afla de la semenii noştri idei, informaţii, sentimente este o trăsătură fundamentală a

omului – ea, condiţionându-i existenţa şi întreaga evoluţie, şi devenind o necesitate vitală.

Comunicăm, indiferent dacă dorim sau nu, în diferite situaţii: când vorbim sau când scriem, când

muncim sau când ne relaxăm; comunicăm prin gesturile pe care le facem, prin expresia feţei, prin

mişcările corpului. Cu toţii sesizăm faptul că activitatea de comunicare ne afectează viaţa direct,

imediat, dar şi indirect, pe termen nedeterminat, reprezentând esenţa vieţii. Acest lucru este

confirmat şi de cercetătorii în teorie a comunicării V.Tran şi I. Stănciugelu, care afirmă că

termenul comunicare este azi la modă, deoarece „activităţile sau evenimentele pe care le

reprezintă se multiplică, sensul său tinde să se lărgească datorită interesului de care se bucură” [1,

p.8].

Definirea comunicării

Şi atunci ce este comunicare?

Comunicarea, acest fenomen al modernităţii, dispune de două trăsături universale:

omniprezenţa, adică se află peste tot în jurul nostru, şi omnipotenţa, care derivă din funcţia sa de

influenţare şi convingere.

Străbătând timpul şi şecolele, semnificaţia cuvântului comunicare a parcurs o cale destul de

lungă. Mai mulţi cercetători consideră că acest termen provine din latinescul ,,communis”, care

era folosit în secolul al XIV-lea în sensul de ,,a pune în comun”, ,,a fi în relaţie”, referindu-se la

un raport, la o interacţiune. Odată cu dezvoltarea economică din secolele XVI-XVII, termenul a

preluat sensul verbului ,,comunicare”, care însemna ,,a transmite”, ,,a împărtăşi”.

În limba română, cuvântul a intrat cu forma ,,cuminecare”, cu sensul cultural de ,, a

împărtăşi, a face ceva să devină, prin luarea de cunoştinţă, un bun comun, a deveni părtaş la ceva,

a unifica”, preluând ulterior şi neologismul ,,comunicare” cu sens laic, polisemantic, care

defineşte modul de organizare a existenţei sociale şi a realizării raporturilor interumane. E

semnificativ faptul că, până în prezent, termenul şi-a păstrat conotaţia iniţială. Astfel, Dicţionarul

explicativ ilustrat al limbii române stabileşte un proces şi o relaţie cognitivă în definirea acestui

act - a comunica însemnând: „a face cunoscut pe cale orală sau scrisă, a informa, a înştiinţa, a

transmite, a da de ştire, a spune; a pune în legătură, în contact cu...; a vorbi cu...; a fi în legătură

cu...; a duce la... [4, p.413].

Comunicarea era considerată un element fundamental al existenţei umane încă în Antichitate.

Grecii au abordat-o sub aspect pragmatic, accentuând excelenţa discursului, iar mai târziu au pus

temelia studiului sistematic al fenomenului. Romanii au elaborat primul mod al sistemului de

comunicare (anul 100 î.Hr.). După antichitatea greco-romană, a urmat o stagnare, ca, mai apoi

teoriile, tehnicile şi practicile comunicării să revină treptat în centrul atenţiei. Menţionăm că

evoluţia proceselor şi a tehnologiilor comunicaţionale moderne a pornit odată cu realizarea celor

mai importante invenţii privind teoria comunicării: cuvântul rostit, cel scris, cel tipărit, cel

electronic, urmat de cuvântul electronic interactiv, care implică efectiv receptorul în acţiune.

• Inventarul definiţiilor asupra comunicării umane.

Secolul XIX, în care au fost inventate sistemele tehnice de bază în comunicare şi a fost

formulat principiul liberului schimb, a asistat la apariţia unei noi viziuni a comunicării – ca factor

de integrare a societăţilor omeneşti şi de administrare a mulţimilor umane. Tocmai în secolul XX

cercetătorii au supus acest domeniu unor abordări ştiinţifico-teoretice şi empirice minuţioase,

fiind preocupaţi de analiza procesului, mecanismelor şi a efectelor comunicării.

Abordarea conceptului de comunicare, de-a lungul timpului, de către numeroşi specialişti, a

condus la o proliferare nemaipomenită a definiţiilor acesteia, dat fiind domeniul vast de

aplicabilitate, multitudinea sensurilor atribuite de diverse domenii ale ştiinţei, caracterul

polivalent, plurisemantic şi ambiguu al termenului, diversitatea contextelor în care se manifestă

comunicarea (social, cultural, politic, economic), existenţa a mai multor tratări ştiinţifice

(eoretice, empirice, analitice, globaliste etc.), prin prisma multiplelor curente, varietatea formelor

comunicării în funcţie de diversitatea criteriilor lor de clasificare.

Pe drept cuvânt, teoreticianul francez Bernard Voyenne afirmă că:

„schimbul de informaţii, de idei, intercomprehensiunea sunt pentru societate tot aşa de importante

ca şi respiraţia pentru organism. A trăi în societate înseamnă a comunica.”[8, p.8] Actul de

comunicare se constituie ca un proces de transmitere a informaţiilor, ideilor şi sentimentelor

(atitudinilor, opiniilor) de la un i nd iv id l a a l t u l , de l a un i nd iv id că t r e un g rup

soc i a l ş i de l a a ce s t a către altul. Comunicarea este procesul prin care se face un schimb de

semnificaţii între persoane.

The World Book Dictionary , editat de Clarence L. Barnhart şi Robert K.

Barnhart, defineşte astfel comunicarea: ”furnizarea de informaţii sau ştiri pe cale orală sau scrisă;

scrisoare, mesaj, informaţie sau ştiri; mijloc de a trecere de la unul la celălalt; actul de a transmite;

transfer” [8, p.8].

Cercetătorii americani Frank E.X. Dance şi Chearles Larson [8, p. ] au propus mai

bine de 120 de definiţii ale comunicării astfel, încât ea a căpătat accentele unor definiţii

lingvistice, pedagogice, psihologice, psihosociale, filosofice, matematice, economice etc., însă

fără a epuiza toate posibilităţile generoase de abordare a acestui fenomen. După 20 de ani de

cercetări, nicio definiţie nu s-a dovedit satisfăcătoare, deoarece comunicarea a constituit obiectul

unor studii numeroase, mai degrabă ca necesitate a explicării unor terţe domenii.

În general, definiţiile comunicării pot fi împărţite în:

- definiţii de natură instrumentală (care descriu comunicarea prin componentele sale, aşa

cum se produce aceasta);

- definiţii de natură analitic-investigativă (care încearcă să observe comunicarea dincolo de

activitatea strictă de transmitere-receptare a unui mesaj).

Varietatea lor ne oferă o dublă tentaţie: să analizăm unele nuanţări ale comunicării şi să

identificăm elementele comune pentru a formula o definiţie proprie.

Potrivit specialiştilor în domeniu S.Bălănică, comunicarea reprezintă ,,ansamblu de

procese prin care se efectuează schimburi de informaţii şi de semnificaţii între persoane aflate

într-o situaţie socială dată, „un mod fundamental de interacţiune psiho-social a persoanelor,

realizat în limbaj articulat sau prin alte coduri, în vederea transmiterii unei informaţii, obţinerii

unei stabilităţi sau a unor modificări de comportament individual sau de grup” [1, p.7.]

În analiza noastră am observat şi alte valenţe ale comunicării.

Ştefan Prutianu o consideră ,,un proces tranzacţional, unul de predare – primire, în

care se schimbă semnificaţii, idei, dar şi energii, emoţii, sentimente sau chiar bunuri, fie de la un

individ la altul, fie către un grup restrâns, fie către publicul larg” [11, p.28]. Sub acest aspect,

comunicarea presupune, mai întâi de toate, un dialog, o bipolaritate şi o reversibilitate a

elementelor sale: emiţător – receptor.

Merită menţionată şi opinia specialistului în domeniul comunicării, Nicki Stanton,

care susţine că prin intermediul procesului de comunicare se urmăresc întotdeauna patru scopuri

principale: ,,să fim receptaţi (auziţi sau citiţi), să fim înţeleşi, să fim acceptaţi, să provocăm o

reacţie (o schimbare de comportament sau de atitudine)” [12, p.1].

● Aşadar, din exemplele fragmentare citate, reţinem următoarele caracteristici care

determină chintesenţa comunicării umane: mecanism esenţial al socializării; fenomen complex,

dinamic, reciproc; interacţiune umană ce produce schimbări; percepţie; schimb de informaţii şi

semnificaţii în vederea influenţării receptorilor; transfer de mesaje prin intermediul unor canale

specifice; transmitere de semne, coduri cu scopul de a schimba comportamente, a atinge anumite

obiective; relaţie umană de influenţare reciprocă care presupune reacţii de răspuns – feedback.

♦ Pornind de la aceste însemne distinctive, vom defini comunicarea umană astfel : activitatea

umană de socializare, dinamică, extrem de importantă şi complexă, care presupune

transmiterea unor conţinuturi şi semnificaţii (informaţii, mesaje, opinii, idei, decizii etc.), prin

intermediul unor canale (mijloace) specifice, în vederea influenţării şi declanşării unor efecte

generatoare de feedback şi de schimbări cu scopul atingerii anumitor obiective [2, p.12]

Definirea limbii, limbajului şi vorbirii

Aşadar, pentru a transmite nişte conţinuturi sau semnificaţii şi pentru ca acestea să fie

înţelese de membrii unei colectivităţi, avem nevoie de un suport concret şi unanim cunoscut de

către aceştia. Cu alte cuvinte, avem nevoie de anumite instrumente, mijloace specifice, care nu

sunt altceva decât limba, limbajul şi vorbirea.

Limba este considerată drept principalul mijloc de comunicare între membrii unei

colectivităţi – „sistem de comunicare specific oamenilor, alcătuită din sunete articulate”, având

anumite reguli de exprimare şi de scriere”. [4, p.1047].

Limbajul constituie procesul de exprimare a gândurilor şi sentimentelor prin prin

intermediul mijloacelor de limbă (cuvintelor) în cadrul unei limbi naţionale. Dicţionarul

explicativ ilustrat al limbii române defineşte limbajul drept „ansamblu al limbii ca mijloc de

comunicare pentru toţi subiecţii care o vorbesc şi al discursului ca realizare individuală a vorbirii

în texte sau mesaje concrete sau tehnică a vorbirii” [4, p.1046]. Deci limbajul este o realizare

complexă a procesului de exprimare, prin intermediul mijloacelor lingvistice, intonaţionale,

cinetice, este „actul de folosire individuală a limbii” [ 5, p.5] .

Vorbirea constituie forma, procesul de realizare concretă a limbii şi de transmitere a

limbajului.

▪ Diverse forme de limbaj.

Limbajul este de două categorii: extern şi intern.

Principalele forme de limbaj intern sunt: vorbirea, tăcerea, mimica, gesturile şi limbajul

extracorporal.

◊ Vorbirea este cea mai frecventă formă de limbaj, considerată a fi cea mai accesibilă şi mai

importantă, deoarece ea permite reflectarea celor mai diverse subtilităţi de sens şi, în caz necesar,

oferă posibilitatea emiţătorului de a interveni cu rectificările necesare.

◊ Tăcerea este considerată o antiteză a vorbirii, dar uneori spune mai mult decât atunci când

gândurile şi sentimentele sunt redate prin mijloace obişnuite de exprimare. În calitate de exemplu,

putem lua replicile mute sau pauzele din dialogurile atestate în arta teatrală. Semnificaţiile tăcerii

sunt multiple: sugerarea unei stări fizice nedefinite, producerea unor efecte timide, delicate,

redarea unor sentimente fragile, ignorarea unor situaţii de comunicare etc.

◊ Mimica şi gesturile sunt considerate forme importante de limbaj, ele însoţind vorbirea şi

facilitându-i înţelegerea de către receptor. În anumite situaţii, aceste forme de limbaj pot avea

semnificaţii uşor sesizabile, fiind utilizate chiar şi separat, ele nefiind cu nimic mai prejos decât

vorbirea articulată, ba chiar uneori devenind mai expresive, mai accesibile şi mai laconice.

◊ La categoria formelor de limbaj se referă şi cele extracorporale: alfabetul „Morse”,

semnele de pistă, semnele de circulaţie, semnele iconice ale publicităţii etc.

Pe lângă categoria limbajului exterior, există şi limbajul interior, insesizabil, numit şi

gândul. Prin acest limbaj putem afirma că omul discută cu sine însuşi, îşi exprimă părerea, se

întreabă, dă răspunsuri, caută soluţii, ajungând uneori, pe neobservate, chiar şi la expresii orale

schematice. Limbajul interior se deosebeşte de cel exterior, care se realizează prin diverse

mijloace lingvistice, intonaţionale, cinetice, prin recurgerea la mijloace lingvistice schematice,

laconice.

Coordonatele şi componentele limbajului

Limbajul nu poate fi considerat activitate independentă, deoarece procesul de comunicare

depinde de coordonatele interne şi externe.

▪ Coordonatele interne se referă la factorul fiziologic al individului: activitatea aparatului

fonator, a scoarţei cerebrale, la întreaga viaţă fiziologică a organismului uman. Astfel, fiecare

persoană se deosebeşte prin timbrul vocii (grav, strident, şters), prin tempou, ritm, intensitate,

intonaţie, articulare – toate fiind utilizate în funcţie de împrejurări.

▪ Totuşi, influenţa principală asupra limbajului o constituie componenta de ordin extern, de

caracter social, care permite comunicarea între membrii societăţii. Ca fenomen social, limbajul

este influenţat de schimbările care au loc în societate, mai ales la nivel lexical: împrumuturile

unor unităţi lexicale, schimbarea sau extinderea sensurilor unora dintre ele, plăsmuirea unor noi

expresii etc.

De observat că întreaga gamă de sensuri pe care le comportă un cuvânt, de exemplu „a face”

(a face carte – a învăţa; a face casă - a construi; a face duş - a se spăla; a face copi -i a naşte; a

face avere - a agonisi etc.), plasate în acelaşi articol lexicografic, se reduce la modificările ce au

loc în spaţiu. Aceste multiple sensuri sunt înţelese de toţi vorbitorii de limbă română, însă fiecare

le utilizează în mod individual în limbajul propriu. În unele circumstanţe, vorbitorul poate să

îmbine aceeaşi unitate lexicală în context real, impunându-i o pasticitate şi o expresivitate

neîntrecută:

„Vremea trece şi ne trecem

Cum trec toate pe pământ.

Şi pe lângă toate trecem

Observându-le trecând.

Însă, fie spus în treacăt,

Relele ce s-au trecut

Nici prin gând să nu ne treacă

Să le trecem la trecut.” (P. Zadnipru)

O caracteristică a limbajului, ca formă specifică de comunicare umană, o constituie cea de

acomodare, de fiecare dată, la particularităţile de înţelegere a partenerilor implicaţi în procesul de

comunicare. O altă caracteristică este că limbajul devine un determinant al individului în general

şi al inteligenţei acestuia, în particular.

Aşadar, în limbaj sunt diriguitoare coordonatele exterioare, şi nu cele interioare. În caz

contrar, această formă de comunicare nu şi-ar exercita menirea.

În contextul celor discutate, se înscrie şi noţiune de stil individual – acea originalitate

caracteristică pentru un vorbitor sau altul. De altfel, stilul este determinat de maniera proprie de

vorbire şi reflectă particularităţile vorbitorului ca personalitate. Stilul de vorbire include întreg

ansamblu de determinante (cele interioare şi cele exterioare) şi se exteriorizează prin modul de

interpretare a conţinutului ca atare şi prin modalitatea de selectare a mijloacelor de exprimare.

1.1.2.Din istoria comunicării

• Arta oratorică a Greciei antice. Arta de a comunica, numită şi arta oratorică, s-a născut

cu adevărat cu mai mult de două milenii în urmă, patria adevărată a ei fiind Grecia antică. Aici au

apărut şi primele lucrări teoretice ce dezvăluie esenţa acestui factor social de importanţă majoră în

acele timpuri. Grecii antici considerau arta vorbirii vii, numită şi retorică sau elocinţă, drept una

din cele mai complexe activităţi, ea situându-se pe aceeaşi treaptă cu muzica, sculptura,

arhitectura, fiind chiar considerată regina tuturor artelor.

Retorica, cuvânt de origine greacă rhetorik (ars dicendi), viza la început cu precădere

comunicarea publică în sfera politică şi juridică, având accepţia de „ştiinţă a discursului şi arta de

a convinge”. Astăzi termenul retorică este definit drept „Arta de a convinge şi a emoţiona un

auditoriu de justeţea ideilor expuse printr-o argumentaţie bogată, riguroasă, pusă în valoare de un

stil ales” având însă şi un nemeritat sens peiorativ cu referire la „discursul declamator, afectat”, la

elocvenţă amplă, sonoră, cu efecte exterioare, săracă în semnificaţii” [4, p. 1671]

Legile acelor vremuri obligau fiecare cetăţean să îşi pledeze singur cauza în procese în

limita abilităţilor sale de comunicare. Persoanele care stăpâneau arta comunicării persuasive,

manipulative şi convingătoare se afirmau mai uşor în comunitate şi îşi puteau apăra mai reuşit

cauzele şi interesele. Din ei, mulţi deveneau lideri politici, conducători de armată sau

administratori. Or, oamenii se diferenţiau prin arta personală de a comunica.

Elocinţa greacă, numită pe drept cuvânt şi copilul culturii, a atins un înalt grad de dezvoltare

datorită contribuţiei primilor oratori, specialişti în retorică, şi a ”sofiştilor”.

▪ Primele elemente de teorie în comunicare au fost elaborate de Corax din Siracuza, care a

scris Arta retoricii, lucrare ce oferea diverse tehnici şi reguli de comunicare şi de elaborare a unu

discurs public.

▪ Un adevărat maestru al dialogului academic a fost Socrate (469-399 î.e.n.), care a recurs

primul la ironie în discursurile sale.

▪ Mai târziu, Platon (427-347 î. Hr.) a introdus retorica ca obiect de studiu în mediul

academic. Retorica avea drept obiect de studiu cunoaşterea, sensul cuvintelor, comportamentul

uman, stilul de viaţă şi tehnicile şi instrumentele de influenţare a oamenilor. Platon a fost primul

filozof care a conjugat arta polemicii, a dialogului public cu problemele de ordin etic, cerându-i

oratorului să nu-şi împânzească discursul cu vorbe goale. În lucrarea sa „Sofistul”, Platon îşi

expune opiniile referitor la funcţia artei oratorice în societate.

▪ Studentul lui Platon, Aristotel (384-322), a scris celebra lucrare ”Rethorike”, ce avea la

bază studiul sistemelor de comunicare umană. Tot el a elaborat tratatul de logică (Organon), în

care a construit tipul de raţionament logic şi argumentaţie bazat pe silogism.

▪ Un adevărat etalon al elocinţei este cunoscutul orator Demostene (384-322), care a dat

dovadă de un adevărat interes faţă de vorbirea publică ca factor social. Pe lângă calităţile

lingvistice, discursurile sale se deosebeau printr-un conţinut profund social, psihologic, filozofic

etc. El se pronunţa împotriva demagogiilor oratorice şi detesta încercările de răzbunare prin

intermediul cuvântului public.

În Grecia antică, abilitatea de orator era o trăsătură indispensabilă a liderilor politici, a

avocaţilor şi profesorilor. Având un caracter instructiv, elocinţa a fost considerată drept ştiinţă a

fost cu adevărat predecesoarea pedagogiei.

Ca factor social, retorica practică a Greciei antice merită atenţie din partea celor care fac

primii paşi în arta comunicării, deoarece multe din învăţămintele anticilor sunt actuale şi astăzi.

.• Arta oratorică a Romei antice. Generată de realitatea specifică a vieţii social-politice,

arta oratorică devine o adevărată artă literară, fiind marcată de un caracter naţional vădit, ea fiind

prezentă şi în politică, şi în jurisprudenţă. Valorificând moştenirea lăsată de Grecia antică,

filozofii şi oratorii romani au identificat distincţia dintre teorie şi practică în comunicarea romană,

teoria fiind retorica, iar practica – oratoria.

▪ Reprezentantul de bază al elocinţei romane a fost genialul orator, filozof şi om politic,

Marcus Tullius Cicero (106-43 î. Hr.), el fiind şi ultimul orator al antichităţii romane, fiindcă

după el urmează o perioadă de declin. Cicero a studiat istoria dezvoltării elocinţei pe teritoriul

roman, expunându-şi opiniile sale în lucrările „Brutus”, „Oratorul”, „Despre orator”, „Oratorii

iluştri” etc. Cerinţele formulate de Cicero privind elaborarea unui discurs oral nu şi-au pierdut

actualitatea nici astăzi.

▪ Teoria comuicării romane a fost elaborată şi de continuatorul lui Cicero, Marcus Fabius

Quintillianus (c.35 - c. 95), care a exercitat funcţia de profesor de retorică. Lucrarea lui „Arta

oratorică” este o sinteză a retoricii antice concepută în scopuri didactice.

▪ Seneca Retorul, la rândul său, a creat la Roma cea mai importantă şcoală de retorică a

antichităţii.

• Teoriile moderne ale comunicării. Până a ajunge la stadiul de maximă înflorire, ce îl

constituie sec. XIX, teoria şi practica comunicării umane, timp de secole, au cunoscut o oarecare

stagnare.

▪ Ştiinţa comunicării a început să-şi ia având începând cu secolul al XV-lea. Pe la mijlocul

secolului al XV-lea, în Germania apare prima tiparniţă şi prima carte tipărită – Biblia (1445).

▪ La începutul secolului al XVII-lea, apar primele publicaţii săptămânale în Germania,

Anglia şi Franţa, primul cotidian fiind publicat la Londra, în 1702.

▪ În 1827 francezul Niepce realizeză primele fotografii cu o cameră obscură, iar în 1888 – cu

aparatul Kodak cu peliculă.

▪ În 1845, la New York, presa era alimentată deja de telegraf, iar în 1876, americanul

Graham Bell brevetează telefonul.

▪ Primele emisiuni radiofonice au avut loc la Pittsburg în 1920 şi în 1895 a fost rulat primul

film.

▪ În anul 1926, scoţianul J. Baird a realizat prima difuzare publică a unor imagini televizate.

Prima cameră de luat vederi a fost brevetată în 1937 de către americanul V. Zworykin, iar videoul

a apărut pe piaţă în 1970.

▪ În anii 1980, odată cu progresul tehnologiei informaţionale, s-au născut şi sistemele

multimedia, iar internetul este una dintre cele mai recente cuceriri ale comunicării la distanţă.

Noile tehnologii au pregătit serios condiţiile de realizare a comunicării în lumi virtuale. În

pofida acestui fapt, comunicarea interpersonală, faţă în faţă, unde simţi căldura, atingerea şi vezi

expresia feţii celuilalt, va rămâne supremă manifestare a umanităţii şi a realizării vieţii pe pământ.

De aceea, începând cu secolul XX, ştiinţa comunicării a devenit una din preocupările

principale ale multor savanţi. Preocupările şi dezvoltarea ipotezelor cu privire la procesele de

comunicare, la definirea, sistematizarea şi clasificarea teoriilor comunicării explodează pur şi

simplu. Ştiinţa comunicării era dezvoltată de savanţii lingvişti, antropologi, psihologi, sociologi,

semioticieni, informaticieni, ziarişti, muzicieni, diplomaţi, specialişti în marketing, în

management, în relaţii publice, în vânzări, în negocieri etc.

▪ Astfel, apar teoriile dezvoltate la Şcoala de la Palo Alto de către savanţii Eric Bern,

Richard Bandler şi John Bern, respectiv: Analiza tranzacţiilor comunicative, anii 50 şi

Programarea neuro-lingvistică, anii 70;

▪ Urmează teoriile cu privire la proxemică, kinezică, axiomele comunicării şi alte concepte

şi tehnici dezvoltate de savanţii Şcolii Gregory Bateson, Paul Watzslawick, Edward T. Hall, Janet

Beavin etc., teoria matematică a comunicării elaborată de Claud Shannon şi Warren Weaver în

anul 1949, Bazele comunicării nonverbale sintetizate de Albert Mehrabian, în 1972, Teoria

semnelor, fondată de Charlies Morris, în 1938, Teoria gramaticilor generative fondată de Noam

Chomsky etc. Aceste teorii reprezintă doar o selecţie rezumativă şi subiectivă a unor autori la care

vom apela în următoarele capitole.

1.2. Nivelurile comunicării umane

Comunicăm zilnic cu diferite persoane în situaţii dintre cele mai diverse, de cele informale

la cele formale. Nu de puţine ori, chiar dacă obligaţiile profesionale ne asaltează, găsim răgazul

pentru un dialog, fie şi succint, cu noi înşine, ascultându-ne vocea interioară.

Putem spune, astfel despre comunicare că se construieşte pe relaţii (directe, indirecte) şi că

presupune diferite niveluri sau forme. Pe baza relaţiilor directe, se pot structura următoarele

niveluri de comunicare:

• Comunicarea intrapersonală;

• Comunicarea interpersonală;

• Comunicarea de grup;

• Comunicarea publică;

Pe baza relaţiilor indirecte, se pot structura următoarele forme de comunicare:

• Comunicarea mediată tehnologic;

• Comunicarea de masă.

• Comunicarea intrapersonală. După cum am menţionat şi mai sus, comunicarea

intrapersonală presupune un dialog al persoanei cu sine, cu propria voce interioară, partenerii de

dialog fiind reprezentaţi de instanţele propriei personalităţi; este cadrul în care o persoană se află

în faţă cu conştiinţa sa, cu aşteptările şi aspiraţiile sale, se cunoaşte, se analizează, rezolvă

probleme, evaluează alternative şi ia decizii, reflectează asupra mesajelor pe care vrea să le

transmită altor persoane, asupra comportamentului său în diferite situaţii, se raportează critic la

faptele şi la realizările sale, la realitate. Comunicarea intrapersonală este deosebit de importantă

pentru echilibrul psihic şi emoţional al persoanei.

• Comunicarea interpersonală. Se realizează între două sau mai multe persoane aflate în

situaţii de proxemitate spaţială, discursul fiecăruia fiind destinat în totalitate interlocutorilor.

Unel dintre cele mai frecvente obiective ale comunicării interpersonale sunt: a persuada

interlocutorul, a descoperi trăiri, emoţii, sentimente, a satisface diferite nevoi psihologice, a

domina, a impune, a conduce, a influenţa, a cunoaşte interlocutorul, a informa ceva etc.;

Comunicarea interpersonală ajută persoana să-i cunoască atât pe ceilalţi, cât şi pe sine.

• Comunicarea de grup se realizează în colectivităţi speciale vieţii profesionale şi sociale

a persoanei, cuprinzând maximum 9-11 persoane. Obiectivele comunicării de grup sunt: de a

asigura schimbări de idei şi emoţii în interiorul grupului, a organizaţiilor restrânse, în

microorganizaţii, de a rezolva probleme, a împărtăşi cunoştinţe şi experienţe personale, a crea şi a

detensiona conflicte, a dezvolta idei, a lua decizii importante etc.;

Avantajele comunicării în grup se referă la faptul că grupurile în ansamblu iau decizii care

sunt mai bune decât acelea luate în mod individual, din următoarele motive:

- Există mai multă informaţie disponibilă;

- Sunt lansat mai multe sugestii din care pot fi selectate cele mai bune;

- Sunt acceptat decizii mai riscante;

- Este stimulată creşterea productivităţii, or, membrii grupului lucrează şi pentru a câştiga

aprobarea socială.

Pe lângă avantaje, comunicare în grup are şi unele dezavantaje, care ar fi:

- se pierde mai mult timp pentru a urmări o idee şi pentru a lua o decizie;

- uneori se insistă asupra discutării punctelor irelevante;

- membrii grupului acordă mult timp pentru a menţine un climat moral eficient, politicos.

• Comunicarea publică reprezintă orice gen de cuvântare, de prezentare, expunere făcută în

faţa unui auditoriu (de minimum trei persoane), realizată în diferite forme: conferinţa, pledoaria

avocatului, prelegerile, comunicările ştiinţifice, prezentarea vânzărilor, luările de cuvânt în

şedinţe, rapoartele şi dările de seamă, expunerea în faţa comisiei de examinare, prezentarea

spectacolelor etc. Este tipul de comunicare umană care s-a bucurat de cea mai mare atenţie de-a

lungul timpului, îcepând cu retorica antică.

Comunicarea publică poate să vizeze diverse obiective: a convinge, a influenţa sentimente,

opinii, acţiuni, a manipula, a constrânge. Dar, de cele mai multe ori, obiectivul comunicării

publice nu este transmiterea de informaţii corecte şi precise, ci convingerea şi câştigarea

publicului.

În raport cu atitudinea sa faţă de orator, publicul poate fi împărţit în cel puţin cinci categorii:

publicul ostil, care contestă discursul şi se opune în mod activ; publicul neutru, care nu are nimic

pro- şi nimic contra-, fiind dezinteresat, nemotivat, neimplicat şi absent la cele spuse; publicul

indecis, nehotărât în luarea deciziilor; publicul neinformat, care nu deţine toate datele pe baza

cărora să-şi formeze o atitudine şi publicul susţinător – cea mai agreabilă parte a auditoriului, care

este de acord, aplaudă, aprobă etc.

• Comunicarea de masă. Conceptul de comunicare de masă este considerat, adesea, sinonim

cu cel de mass-media. Conceptul de mass-media desemnează producerea şi difuzarea mesajelor

scrise, vorbite, vizuale sau audiovizuale de către un sistem mediatic instituţionalizat către un

public variat şi numeros. Se realizează prin: ziare, reviste, cărţi, radio, TV, complexe multi-media

– aşa-numita „eră electronică”, care azi ne afectează fiziologic şi psihic, modificând activitatea

psihosenzorială a omului. [Pruteanu, p.37]

1.3. Tipuri de comunicare

♦ Comunicare verbală. Acest tip de comunicare este cel mai cunoscut şi recunoscut,

fiind vorba de transmiterea de mesaje prin cuvinte. Comunicarea verbală poate fi o comunicare

orală (atunci când mesajele se transmit prin intermediul aerului, care devine canal de transmitere

a cuvintelor) şi o comunicare scrisă (atunci când mesajele se transmit printr-un suport scris,

format fizic sau electronic).

Desigur, pentru transmiterea acestor mesaje prin cuvinte este necesar un cod lingvistic, prin

care cuvintele să fie transpuse într-o limbă şi într-un limbaj cunoscut tuturor celor implicaţi în

comunicare.

Puterea cuvintelor este una foarte mare, ele pot avea un impact major asupra celor care

comunică, pot stârni sentimente puternice sau pot fi simple relatări ale unor fapte obiective.

Personalitatea comunicării verbale este oferită de vorbitor în funcţie de modul în care acesta

decide să-şi aleagă cuvintele şi să relateze mesajul său. De aceea tonul poate fi unul neutru, sau

solemn, beletristic atunci când abundă în metafore, sau administrativ, publicistic, ştiinţific,

managerial.

Cel mai potrivit stil de comunicare verbală în cazul fiecăruia trebuie să ţină cont de

următoarele aspecte:

◊ Cum se sime cel mai confortabil să vorbească oratorul. Pentru aceasta , oferim câteva

sfaturi:

- Încearcă să identifici care este cel mai confortabil stil de comunicare – acela va f

i şi cel mai potrivit stil de abordat de către tine în majoritatea situaţiilor, indiferent de formalismul

situaţiei.

- Va fi apropiat de stilul pe care îl abordezi atunci când vorbeşti acasă sau cu prietenii, un

stil care te caracterizează, pentru că eşti stăpân pe el, te face să te simţi natural, fără a trebui să

afişezi o mască sau a-ţi controla pornirile instinctive.

- Dacă te simţi confortabil să adopţi un stil belestristic la o conferinţă ştiinţifică a

cercetătorilor dintr-un anumit domeniu, suntem convinşi că te vei face remarcat, avertizându-ţi în

acelaşi timp audienţa într-un mod firesc, spontan şi jucăuş cu privire la înclinaţia ta spre stilul

metaforic, chiar şi în contexte formale precum cea în care vă aflaţi.

◊ Care este contextul comunicării?

- Încearcă să anticipezi situaţia în care urmează să vorbeşti şi să prevezi care va fi stilul cel

mai potrivit/ care se aşteaptă să fie abordat de către vorbitori.

- Combinaţia optimă va fi între stilul tău natural şi cel aşteptat de la tine de către ceilalţi, o

îmbinare care va deveni din ce în ce mai armonioasă pe măsură ce exersezi.

- Pe lângă stilul comunicării, nu uita că limbajul tău trebuie să fie unul care să respecte

câteva cerinţe:

- Claritate (mesajul trebuie sistematizat cât mai bine, astfel încât structura sa să fie

clară, uşor de reţinut de către tine şi de înţeles de către audienţa ta);

- Corectitudine (conţinutul efectiv al mesajului tău trebuie să fie corect, să conțină

adevăruri, dar și forma mesajului să fie corectă din punct de vedere al corectitudinii limbii -

gramatical și lexical);

- Adecvare (folosirea celor mai potrivite cuvinte raportat la context și intențiile

vorbitorului, respectiv așteptările audienței);

- Puritate (mesajul va fi ponderat cu privire la tipul cuvintelor folosite – neologisme,

regionalisme, arhaisme – atenție la folosirea englezismelor);

- Concizie (mesajul trebuie să fie concret, lipsit de divagații sau abateri sau

informații redundante care ar îngreuna înțelegerea efectivă a mesajului de bază);

- Precizie (mesajul se poate folosi de mijloace sau instrumente suplimentare care pot

facilita înțelegerea – comparații, analogii, suporturi scrise, materiale auxiliare care pot conduce

audiența spre direcția dorită).

Aflăm însă că, singură, comunicarea verbală are o importanță destul de redusă din punctul

de vedere al cantității de informație reținută de audiență. Doar 7% poate fi reținut din mesaj pe

calea cuvintelor, în completarea acestui procent venind cei 38% asociați comunicării paraverbale

și 55% asociați comunicării nonverbale.

◊ Principiile comunicării verbale

1. Comunicarea verbală presupune un mesaj, care trebuie să includă elemente de structură,

de actualitate, interes şi motivaţie pentru ascultător, elemente de feedback, elemente de legătură

dintre părţile sale principale, claritate, coerenţă internă etc.;

2. Comunicaea verbală presupune oferirea unor suporturi multiple de înţelegere a

mesajului iconic, verbal şi nonverbal;

3. Comunicarea verbală este circulară şi permisivă;

4. Comunicarea verbală este influenţată de situaţie şi ocazie;

5. Comunicarea verbală este paterni influenzata de caracteristicile individuale ale

emiţătorului;

6. Comunicarea verbală posedă şi atributele necesităţii (nevoia omului de a comunica),

aleatorului (elemente întâmplătoare) şi nelimitării (comunicarea este practic nelimitată);

◊ Direcţiile de acţiune ale comunicării verbale:

- captarea atenţiei şi creşterea înţelegerii prin alegerea limbajului folosit, prin

folosirea exemplelor adecvate;

- folosirea etimologiilor, clasificărilor, sinonomelor, comparaţiilor, demonstrărilor

etc.

♦ Comunicarea scrisă, numită şi comunicarea indirectă, suprimă condiţionarea

materială, fizică, apropierea dintre partenerii de dialog şi creează posibilitatea transmiterii unei

informaţii nedeformate, autentice, obiective în spaţiu şi timp. Din această cauză, comunicarea

scrisă se realizează eficient, dacă se respectă anumite reguli şi principii şi anume, folosirea

frazelor cu o lungime medie (15-20 de cuvinte), a paragrafelor centrate asupra unei singure idei, a

cuvintelor înţelese de cititor; evitarea exprimării tipice limbajului oral, a cuvintelor redundante

etc.;

♦ Comunicarea nonverbală. Tabloul devine complet în momentul în care reușim să

citim și mesajele pe care vorbitorul ni le transmite în mod inconștient prin limbajul său nonverbal

– mimică, gestică, postură, atitudine, vestimentație, mediul înconjurător etc. În ce măsură putem

generaliza interpretarea unor manifestări ale corpului ca fiind mesaje clare cu privire la starea

emițătorului? O tresărire musculară, o clipire, o privire orientată spre colțul din stânga sus, un

căscat sau un zâmbet pot fi supuse multiplelor interpretări în funcție de contextul în care acestea

se petrec, respectiv în corelație cu alte semnale nonverbale transmise simultan. Problematica

limbajului nonverbal și a acurateții interpretării sale a fost îndelung discutată, iar în viitor se vor

aduce din ce în ce mai multe clarificări acestui subiect.

Descifrarea limbajului nonverbal nu este doar un domeniu extrem de interesant și aflat în

continuă descoperire, ci are și câteva beneficii cât se poate de concrete:

Reușiți să citiți, interpretați și înțelegeți mult mai bine persoanele cu care comunicați;

Reușiți să anticipați starea de spirit a persoanelor din jurul vostru, chiar și fără ca aceștia să

își exprime sentimentele;

Cunoscându-i mai bine pe ceilalți, crește capacitatea empatică și de a adapta comunicarea la

audiență, iar astfel comunicarea va fi preponderent una pozitivă, ce răspunde așteptărilor tuturor

celor implicați;

Reușiți să conștientizați propriile semnale nonverbale emise și chiar să le controlați;

Reușiți să aveți abordarea unui cunoscător de oameni, care are șanse mai mari de a obține

ceea ce își dorește.

În continuare, în capitolul III, vom aborda mai desaliat reguli şi principii cu privire la limbajul

nonverbal, pe care vă îndemnăm să-l parcurgeți, pentru a deveni buni comunicatori, indiferent de

domeniul vostru de specializare.

1.4. Genurile şi speciile comunicării

Din paragrafele de mai sus, am aflat că în antichi tate discursurile orale variau în funcţie de

prilejul şi circumstanţele în care erau rostite. Odată cu dezvoltarea societăţii, ştiinţa comunicării

capătă o răspândire şi mai largă, ceea ce generează şi extinderea diversităţii genurilor de

comunicare ca atare. Or, genul de comunicare depinde de scopul pe care tinde să-l realizeze

comunicare şi circumstanţele în care este realizată comunicarea. În funcţie de aceste două criterii,

deosebim următoarele genuri de comunicare:

• Genul de comunicare cotidian, care reflectă relaţiille dintre oameni în sfera vieţii

cotidiene, devenind în multe cazuri tradiţii, ritualuri. El însumează specii ca: alocuţiunea de

elogiere, toastul, alocuţiunea funerară. Aceste cuvântări rostite liber sunt mici, dar emozionante.

• Genul de comunicare academic, discursul căruia se elaborează conform unui plan,

programe, caracterizându-se printr-un auditoriu specific, printr-un limbaj specializat, prin

subiectele abordate, prin metodele de expunere a informeţiilor etc. Speciile genuluilui de

comunicare academic sunt: prelegerea universitară, referatul ştiinţific, darea de seamă ştiinţifică,

rezumatul ştiinţific, comunicare ştiinţifică.

• Genul de comunicare social-politic abordează probleme actuale, teme specifice,

formulează sarcini pe viitor etc., fiind rostit în faţa unui public eterogen sal specializat. El include:

referatul, conferinţa, discursul politic, discursul diplomaatic, alocuţiunea militară, alocuţiunea la

miting, cuvântarea de propagandă, lecţia publică;

• Genul de comunicare oficial-administrativ, care se referă la activitatea unei unităţi

economice, fiind elaborat de cele mai dese ori în scris, cu surplus de amănunte, după care easte

redat oral de către un împuternicit special. Acest gen de comunicare exprimă opinia unui grup de

persoane, de aceea ele se citesc ad litteram şi nu admit improvizări de moment. Speciile acestui

gen de comunicare sunt: discursul oficial, darea de seamă, raportul;

• Genul de comunicare de afaceri a început să se dezvolte îndeosebi după anii ’80 şi se

referă, prioritar, la stimularea vânzărilor, la acţiunile promoţionale. Acest gen include: raportul de

afaceri, reclama, oferta, designul (grafic, de produs, pentru mediul ambiant). Speciile

comunicării de afaceri se realizează prin intermediul comunicării verbale şi scrise, dar şi prin

intermediul logotipurilor, semnului iconic, packaginu-lui (ambalajului), prin publicitate (presă,

afişaj, rádio, televiziune etc.).

• Genul de comunicare judiciar include speciile: cuvântarea procurorului (rechizitoriul),

cuvântarea judecătorului, cuvântarea avocatului (pledoaria), cuvântarea de autoapărare. Genul

judiciar se caracterizează prin aspectul comunicării oficiale, strict documentate, pe baza legiloe

logice existente. Toate speciile acestui gen sunt subordonate judecăţii, urmează într-o

consecutivitatea strict determinată, iar în calitate de vorbitori pot fi doar specialişti în drept.

• Genul de comunicare religios de fapt se înscrie în contextul evenimenetelor din viaţa

cotidiană, incluzând: predica, cuvântarea la sinod, alocuţiunea funerară. Esenţa acestui gen

constă în propagarea carităţii, a dragostei faţă de om, a luptei pentru bine, discutarea diverselor

probleme de ordin teologic, făcându-se apel la logicile formale şi la sentimentele auditoriului.

Nu afirmăm faptul că putem trage o linie sub cele argumentate mai sus privind genurile şi

speciile comunicării. Am trecut doar în revistă cele mai frecvente specii de comunicări orale care

se conţin în comunicarea verbală. Mai există şi numeroase misci cuvântări care se înscriu în

dialogurile orale: interviuri, replici, amendamente, monologuri, dialoguri, polemici, discuţii etc.,

acestia având un specifica parte. Unel dine le vor fi abordate mai desaliate în paragrafele

următoare.

1.5. Structura procesului de comunicare

În general, orice proces de comunicare are o structură specifică reprezentată de

trinomul emiţător – mesaj – receptor. Lingvistul rus Roman Jacobson a elaborat o structură a

procesului de comunicare care include componentele: cod, canal, referent, funcţia emotivă,

conativă/persuasivă/ retorică, poetică, referenţială, metalingvistică şi fatică.

Cercetările efectuate de matematicienii Norbert Wiener, Claude Shannon şi Warren Weaver,

în anii ’40 au condus la elaborarea unui model al comunicării, în care informaţia (mesajul) este

redată printr-o săgeată care leagă emiţătorul de receptor, aceştia fiind separaţi de paraziţi

sau ,,zgomote”, care genează circulaţia unei comunicări lineare. Într-o formă simplă, procesul de

comunicare poate fi prezentat astfel: (figura 1.1.)

Figura 1.1. Modelul elementar al comunicării (Modelul lui Shannon & Weaver - 1948)

Sursa: Adaptată de autor conform sursei [6, p.13]

▪ Sursa – este factorul de decizie. Sursa își asumă comunicarea, discutând în acest caz

despre o comunicare intenționată.

▪ Mesajul – este semnificaţia (informaţia, ştirea, ideea, emoţia, sentimerntul), expediată de

emiţător, transmisă prin canal, primită de receptor. Mesajul constituie şi media, deoarece, un

Canall/ Mijloc

Sursa de informaţie/ Emiţător

Mesaj Mesaj

Sursa de zgomot/ Paraziţi

Canall/ Mijloc

Sursa de informaţie/ Emiţător

Mesaj Mesaj

Sursa de zgomot/ Paraziţi

Canall/ Mijloc

Sursa de informaţie/ Emiţător

Mesaj Mesaj

Sursa de zgomot/ Paraziţi

Receptor/ Destinatar

cuvânt (“te iubesc”) şoptit la ureche, scris într-o epistolă, spus la telefon nu rămâne identic cu sine

însuşi. Mesajul nu există în sine, în afara relaţiei de comunicare. El poate fi purtat de sunete, de

imagini, de mirosuri, atingeri, mimică, gesturi, intonaţie etc. Or. Când semnificaţia este codificată

în cuvinte, spunem că mesajul este verbal, iar comunicarea – verbală.

▪ Emițătorul (sau transmițător) - transformă mesajul în semnale, adaptându-l canalului de

comunicare.

▪ Canalul – reprezintă mijlocul fizic prin care se transmit mesajele. În comunicarea

interumană, se foloseşte rareori un singur canal. Chiar şi în cazul celei mai banale comunicări

interpersonale, intervin două, trei sau mai multe canale: vorbim şi ascultăm (canal vocal şi

auditiv), aruncăm priviri şi facem gesturi (canal vizual), degajăm mirosuri (canal olfactiv),

atingem mîinile (canal tactil) etc.

Aşadar, există trei categorii de mijloace de comunicare fizice:

- mijloace prezentaționale: vocea, fața sau întreg corpul;

- mijloace reprezentaționale (se bazează pe reprezentări): fotografii, desene, cărțile;

- mijloace mecanice: televiziunea, telefonul, radioul sau teletextul de care vorbeam în

articolul trecut.

▪ Bruiajul  sau zgomotul de fond reprezintă factori de alterare a comunicării, obturând total

sau parțial canalul de comunicare. Chiar transmiterea mai multor mesaje simultan, prin același

canal, se poate constitui într-o sursă de bruiaj. B ruiajul poatze fi de natură fizică (zgomotul

străzii), psihologică (emoţiile), semantică (diferenţele de limbaj dintre interlocutori).

▪ Receptorul sau destinatarul  este cel îndreptățit să primească mesajul, fiind punctul

terminus al comunicării.

▪ Feedbackul sau reacţia de răspuns a destinatarului constituie o componentă importantă a

procesului de comunicare. El este necesar pentru a determina măsura în care a fost înţeles mesajul

[11, p. 30]. Feedbackul este răspunsul propriu-zis primit de la receptorul mesajului stimul. Poate

fi o ridicare de sprâncene, un zâmbet, o grimasă, un Da sau un Nu. Pentru un actor, de exemplu,

răspunsul înseamnă aplauzele publicului sau faptul că acesta moţăie. Răspunsul depinde de actul

de pregătire a mesajului şi a terenului în vederea unei mai bune recepţii. În acest caz, este necesar

să asigurăm mesajul principal prin anunţuri de felul: Vă rog să ascultaţi cu atenţie, Poate mă

înşel, dar…, Aş vrea să mă conving că am fost înţeles… etc.

1.6. Bariere ale comunicării (interpersonale şi de grup);

Comunicarea nu are loc într-un mediu steril, omogen şi protejat, ci, dimpotrivă,

într-un mediu încărcat de influenţe dintre cele mai diverse: de la influenţele

naturale la cele sociale şi culturale, de la cele individuale la cele de grup şi de masă, de la cele

tehnice şi organizatorice la cele logice şi lingvistice, de la cele obiective la cele

subiective etc. Aceste influenţe merg de la simpla întârziere sau cosmetizare a informaţiei,

până la completa denaturare sau chiar pierderea definitivă a acesteia. Pentru omul

contemporan, asupra căruia presiunea informaţională este din ce în ce

mai  pu t e rn i că ,   cuno aş t e r ea   ş i   con t r aca r a r e a   f a c to r i l o r ,   c a r e   gene rează   i n f l

ue n ţ a r ea  nega t i vă   a comunicării, reprezintă o cerinţă majoră. Considerată printre

cele mai importante aptitudini, ap t i t ud inea de comun ica r e cup r inde ş i o

componen t a c a r e ţ i ne de capac i t a t e a de a p ro t e j a comunicarea de influenţele

negative. Unii autori din domeniul ştiinţelor comunicării grupează factorii care influenţează

negativ comunicarea sub denumirea de “bariere de comunicare” (Samuel C. Certo,

Niki Stanton), alţii sub denumirea de “zgomot” (Shanon-Weaver, Denis McQuail). Întrucât

majoritatea autorilor au adoptat termenul de bariere de comunicare, vom utiliza şi noi aceasta

accepţiune.

Ori de câte ori scriem sau vorbim, încercând să convingem, să explicam, să influențăm, să

educăm, sau să îndeplinim orice alt obiectiv, prin intermediul procesului de comunicare, urmărim

întotdeauna patru scopuri principale:

- să fim receptați (auziti sau citiți);

- să fim înțeleși;

- să fim acceptați;

- să provocăm o reacție (o schimbare de comportament sau atitudine).

Atunci când nu reușim să atingem nici unul dintre aceste obiective, înseamnă că ceva în

derularea comunicării nu funcționează corespunzător, adică ceva a interferat în transmiterea

mesajelor. Orice interferează cu procesul de comunicare poartă denumirea de barieră, dificultate

sau „noise”. Barierele în comunicare se produc atunci când receptorul mesajului comunicat nu

receptează sau interpretează greșit sensul dorit de către emițător. Scopul studierii comunicării este

acela de a reduce motivele care cauzează aceste fenomene. Așa cum am mai spus, „înțelesurile se

regăsesc în oameni și nu în cuvinte, astfel că identificarea factorilor care conduc la interpretări

greșite este primul pas spre a realiza o mai bună comunicare. Este vorba de:

• Diferențe de perceptie. Modul în care noi privim lumea este influenţat de experienţele

noastre anterioare, astfel că persoanele de vârste diferite, naţionalităţi, culturi, educaţie, ocupţie,

sex, temperamente etc. vor avea alte percepţii şi vor interpreta situaţiile în mod diferit. Diferenţele

de percepţie sunt de multe ori numai rădăcina a numeroase bariere de comunicare.

• Concluzii grabite. Deseori vedem ceea ce dorim sa vedem şi auzim ceea ce dorim să

auzim, evitând sa recunoaştem realitatea în sine. Aceasta ne poate duce la ceea ce se spune “a face

doi plus doi să dea cinci”.

• Stereotipii. Învatând permanent din experienţele proprii, vom întâmpina riscul de a trata

diferite persoane ca şi când ar fi una singură: “Dacă am cunoscut un inginer (student, maistru,

negustor,etc.), i-am cunoscut pe toţi.

• Lipsa de cunoaştere. Este dificil să comunicăm eficient cu cineva care are o educaţie

diferită de a noastră, ale cărei cunoştiinţe în legatură cu un anumit subiect în discuţie sunt mult

mai reduse. Desigur este posibil, dar necesită îndemânare din partea celui care comunică; el

trebuie să fie conştient de discrepanţa între nivelurile de cunoaştere şi să se adapteze în

consecinţă.

• Lipsa de interes. Este una din cele mai mari şi mai frecvente bariere ce trebuie depaşite.

Acolo unde lipsa de interes este evidentă şi de înteles, trebuie să se actioneze cu abilitate, pentru a

direcţiona mesajul astfel, încât să corespundă intereselor şi nevoilor celui care primeşte mesajul.

• Dificultăţi în exprimare. Dacă emiţătorul are probleme în a găsi cuvinte pentru a-şi

exprima ideile, aceasta va fi sigur o barieră în comunicare şi, inevitabil, acesta va trebui să-şi

îmbogăţească vocabularul.

• Emoţiile. Emotivitatea emiţătorilor şi receptorilor de mesaje poate fi, de asemenea, o

barieră. Emoţia puternică este răspunzătoare de blocarea aproape completă a comunicării. O

metodă de a împiedica acest blocaj constă în evitarea comunicării atunci când emiţătorii sunt

afectaţi de emoţii puternice. Totuşi, uneori, cel care primeşte mesajul poate fi mai puţin

impresionat de o persoană care vorbeşte fără emoţie sau entuziasm, considerând-o plictisitoare –

astfel că emoţia poate deveni un catalizator al comunicării.

• Personalitatea. Nu doar diferenţele dintre tipurile de personalităţi pot crea probleme, ci,

deseori, propria noastră percepţie a persoanelor din jurul nostru este afectată şi, ca urmare,

comportamentul nostru influenţează pe acela al partenerului comunicării.

• “Ciocnirea personalităţilor” este una dintre cele mai frecvente cazuri ale eşecului în

comunicare. Nu întotdeauna suntem capabili să influenţăm sau să schimbăm personalitatea

celuilalt dar, cel puţin, trebuie sa fim pregătiţi să ne studiem propria persoană pentru a observa

dacă o schimbare în comportamentul nostru poate genera reacţii satisfăcătoare.

Acestia sunt doar câţiva factori care pot face comunicarea mai puţin eficientă sau chiar să eşueze

complet. Potenţialele bariere de comunicare nu depind doar de receptor, respectiv de emiţător, ci

şi de condiţiile de comunicare pe care trebuie nu numai să le cunoaştem, ci şi să le controlăm,

pentru ca procesul comunicării să capete şansa de a fi eficient.

Încercând o clasificare a barierelor comunicaţionale şi luând în considerare şi motivele care le

genereaza, avem:

- cea ce se spune nu poate fi auzit: este vorba în special de barierele fizice: zgomot, lipsa

concentrării (adică îndemânări nesatisfăcătoare de a asculta/ audia), surzenie, distorsiuni în timpul

transmiterii (atunci când se comunică prin telefon, radio).

- ceea ce se aude nu poate fi înteles: ascultătorul poate auzi, dar ceea ce întelege este

influenţat de educaţie, de cunoştiinţele tehnice asupra subiectului etc.; neîntelegerea limbajului

semnifică incapacitatea de a interpreta cu acurateţe mesajul şi poate fi datorată erorilor de

traducere, de vocabular, de punctuaţie, a gesturilor nonverbale;

- ceea ce este înteles nu poate fi acceptat: ascultătorul întelege, dar nu poate accepta datorită

unor factori psicologici, cum ar fi: atitudinile sale faţă de ceilalţi, sentimentele faţă de subiectul

pus în discuţie, lipsa de deschidere (sentiment ce apare atunci, când climatul este formal,

sentiment ce poate deveni o barieră în comunicare în momentul în care provoacă neîncrederea şi

sentimentul că anumite informaţii sunt păstrate în secret), prejudecăţi ca, de exemplu, şocul

cultural sau etnocentrismul. Şocul cultural semnifica incapacitatea de a întelege sau a accepta

persoane cu valori, standarde, stiluri de viaţă diferite. Etnocentrismul, adică credinţa că propria

cultura este superioară oricărei alteia apare ca barieră atunci, când comunicarea conduce la o

atitudine de superioritate.

Oamenilor nu le este agreabil să li se vorbească “de sus” sau să li se spună că ideile lor sunt

interesante, dar greşite.

- vorbitorul nu poate descoperi dacă a fost auzit, înteles, acceptat.

Barierele pot fi gasite în orice sistem comunicaţional şi, de aceea, este mai corect să spunem

că mesajul transmis nu e niciodată mesajul receptat.

Globalizarea mediului social, diplomatic, de afaceri necesită ca oamenii să-şi desfăşoare o

activitate eficientă în cadrul diferitelor culturi. Comunicarea, în acest context, este foarte

complexă datorită variabilităţii şi intrepătrunderii diferitelor caracteristici culturale.

Barierele de comunicare reprezintă toate acele perturbaţii care pot intervenii de-a lungul

procesului de comunicare şi care reduc fidelitatea sau eficienţa mesajului transmis. Important este

însă impactul pe care aceste bariere le au asupra mesajului transmis şi care, în unele situaţii, poate

fi perturbat atât de paterni, încât informaţia ajunsă la destinatar să fie cu totul diferită faţă de cea

transmisă de emitent.

Bariere care apar pe traseul comunicari. In studiile de specialitate sunt semnalate patru

mari categorii de bariere ale comunicarii care apar în timpul comunicării:

• Bariere de limbaj – dificultăţi de exprimare care sunt expresii sau cuvinte confuze ori cu

sensuri diferite pentru persoanele implicate în actul de comunicare. Nivelul de pregătire al celor

care comunică poate fi un impediment în întelegerea mesajului de specialitate emis de unul dintre

ei şi imposibil de decodificat de celalat. De asemenea, şi starea emoţională a receptorului poate

influenţa negativ comunicarea, conţinutul mesajului transmis fiind deformat. O altă cauză poate fi

produsă de folosirea unor cuvinte ori expresii confuze sau idei preconcepute.

• Bariere de mediu - cele mai des întălnite sunt cele care ţin de climatul de muncă

necorespunzător, caracterizat prin poluare fonică ridicată. De asemenea, perturbările mesajelor

transmise pot fi cauzate şi de suporţii informaţionali necorespunzători

Metode de îndepartare a barierelor pornind de la cateva aspecte esenţiale

Factorii perturbatori care pot influenţa, la rândul lor, comunicarea pot proveni din arii

diferite. Identificarea la timp a acestora, precum şi minimalizarea efectelor pe care le pot avea în

procesul de comunicare sunt importante pentru asigurarea unei comunicări corecte.

 Cultura, background-ul şi influenţele. Intreaga noastră experienţă poate influenţa uneori

calitatea mesajelor emise sau receptate. Cultura, de exemplu, poate fi uneori un factor perturbator

al comunicării, facând greoaie sau ineficientă întelegerea unui mesaj nou care nu se încadrează în

contextul culturii de bază.

 Propria persoană. Când într-o discuţie unul dintre parteneri este vădit focusat pe propria

persoană, acesta “ratează” ceea ce spune cealaltă persoană, ajungandu-se într-un final la confuzii

sau conflicte. Factorii care pot produce o astfel de situaţie sunt: autoapărarea (avem senzaţia că în

discuţia respectivă, partenerul de conversaţie ne atacă), superioritatea (avem senzaţia că noi ştim

mai mult şi mai bine decât celălalt) şi ego-ul (avem senzaţia că noi suntem centrul discuţiei).

 Fondul sonor. Unele echipamente sau chiar ambientul pot produce perturbări ale

comunicării. Atât cel care emite un mesaj, cât şi cel care îl primeşte vor fi nevoiţi să facă un efort

suplimentar, pentru a comunica eficient. De cele mai multe ori, aceştia fie obosesc, fie nu au forţă

de a înlătura bruiajele şi atunci comunicarea este compromisă.

 Stresul. Se ştie fapul că stresul influenţează puternic procesul comunicaţional în sensul că o

persoană stresată nu mai percepe sau intepretează un mesaj la fel ca în situaţiile normale.

 Percepţia. Atunci când o persoană vorbeşte prea repede, nu are fluenda în discurs, nu

articulează corect cuvintele etc., suntem tentaţi să nu-i mai acordăm toată atenţia. Astfel,

atitudinea noastră preconcepută ne va afecta abilitatea de a asculta. Ideal ar fi ca procesul de

comunicare să fie impecabil şi să existe un limbaj universal neutru, care să asigure acurateţea

procesului. Din pacate însa, asa ceva nu exista decât în situaţii particulare (comunităţi restrănse ca

număr de indivizi, specializaţi într-un anumit domeniu, cum ar fi, de exemplu, laboratoarele

ştiinţifice, departamentele de IT etc.). În situaţiile comune, factorii perturbatori sunt omniprezenţi

numai că, printr-un efort susţinut şi comun, cei care participă la actul comunicaţional îi pot

îndeparta sau le pot minimiza influenţele asigurandu-se, în final, o comunicare eficientă, ceea ce

se doreşte de la început.

Bibliografia de bază:

1. Bălănică Silviu, Comunicare în afaceri. Bucureşti: Editura ASE, p. 7, ISBN: 973-594-282-8;

2. Borcoman Raisa, Djulieta Rusu, Comunicarea persuasivă cu impact în activitatea

managerială şi de afaceri. Chişinău: ASEM, 2009, p. 8, ISBN: 978-9975-75-467-5;

3. Abric, Jean-Claude, Psihologia comunicării: teorii şi metode, Iaşi : Polirom, 2002;

4. Dicţionarul explicativ ilustrat al limbii române (DEXI), coord. Dima Eugeniu. Chişinău: Ed.

ARC, 2007, ISBN: 978-9975- 61-155-8, Chişinău: Ed. GUNIVAS, 2007, ISBN: 978-9975-908-

04-7, p. 413;

5. Dorogan Maria, Curs de elocinţă, Editura ARC, 1995, p.p. 5-13; 61-92; 95-113. ISBN: 5-

7790-0185-5

6. Dinu Mihai, Comunicarea: repere fundamentale. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1997;

7. Frunjină Ion, Teşileanu Angela, Comunicare, negociere şi rezolvare de conflicte, Ed.

Nondian, 2002, p. 24-29; p. 60-65, ISBN: 973-8348-02-1;

8. Haineş Ion, Introducere în teoria comunicării, Bucureşti: Fundaţia „România de Mâine”,

1998, p. 8-10; ISBN: 973-582-067-6;

9. Larson, Charles U. Persuasiunea: receptare şi responsabilitate. Iaşi: Polirom, 2003, ISBN:

973-683-949-4;.

10. Pânişoară Ion-Ovidiu, Comunicarea eficientă, Editura POIROM, 2003, p. 13-39; p. 47-56;

ISBN: 973-681-206-5;

11. Pruteanu Ştefan, Manual de comunicare şi negociere în afaceri, vol.I, Editura POLIROM,

2000, p.p. 15-26; 34-37; 37-42; 169-173, ISBN: 973-683-450-6;

12. Stanton Nicki, Comunicarea, Ed. ŞTIINŢA&TEHNICA, B., p. 1-5, ISBN: 973-96937-9-2;