(capitolul III/3 din bibliografie 3. Apărarea dreptului de proprietate si a celorlalte drepturireale:- actiunea în revendicare mobiliară;- actiunea în revendicare imobiliară;- efectele actiunii în revendicareAcţiunea în revendicare mobiliarăPrezumţia absolută de proprietate instituită de art. 1909alin. 1 Cod civilPotrivit prevederilor art. 1909 alin. 1 Cod civil “lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor fără să fie trebuinţă de vreo scurgere de timp”.Această regulă a fost definită în literatura de specialitate în sensul că posesia de bună credinţă în materia bunurilor mobile valorează titlu de proprietate.Astfel, spre deosebire de revendicarea imobiliară în care posesia instituie doar o prezumţie relativă de proprietate, care poate fi răsturnată prin proba contrarie, revendicarea bunurilor mobile, în majoritatea cazurilor devine imposibilă datorită prezumţiei absolute de proprietate pe care o conferă posesia bunurilor mobile.Domeniul acţiunii în revendicare mobiliarăAcţiunea în revendicare mobiliară poate fi intentată în următoarele situaţii: 1. revendicarea bunului mobil de la un posesor de rea-credinţă ( hoţ, găsitor, terţ dobânditor de rea-credinţă);2. revendicarea bunului mobil de la un terţ dobânditor, posesor de bună-credinţă;3. revendicarea bunului mobil pierdut sau furat de la terţul dobânditor de bună-credinţă;4. revendicarea bunului mobil pierdut sau furat de la terţul de bună-credinţă, care l-a dobândit în anumite condiţii.

Revendicarea bunului mobil de la un posesor de rea-credinţă

1

Prin posesor de rea-credinţă se înţelege persoana care a intrat in posesia bunului mobil cunoscând sau putând să cunoască faptul că nu a dobândit dreptul de proprietate asupra bunului. De exemplu, posesorul actual a dobândit bunul mobil de la o persoană despre care ştia că nu are calitatea de proprietar al bunului.Sub aspectul calităţii procesuale, calitatea de reclamant o are cel care se pretinde proprietarul bunului, iar calitatea de pârât îi revine posesorului de rea-credinţă care este în acest caz hoţul, găsitorul sau terţul dobânditor de rea-credinţă.Dacă reclamantul îşi va dovedi dreptul de proprietate asupra bunului mobil revendicat, acţiunea va fi admisă.Referitor la termenul de intentare a acţiunii, în doctrină şi jurisprudenţă se consideră că acţiunii în revendicare mobiliară îi este aplicabil termenul de prescripţie extinctivă de 30 de ani, cu următoarele argumente:– în art. 1890 Cod civil, este reglementat termenul general de prescripţie aplicabil acţiunilor reale;– dreptul la acţiune este imprescriptibil, deoarece proprietatea nu se stinge prin neuz, iar indiferent de natura bunului – bun mobil sau bun imobil – dreptul de proprietate are caracter perpetuu.Revendicarea bunului mobil de la un terţ dobânditor, posesor debună-credinţăRevendicarea bunului mobil de la terţul dobânditor, posesor debună-credinţă, este întemeiată pe dispoziţiile art. 1909 alin. 1 Cod civil,prin care a fost instituită prezumţia de proprietate.Analiza acestei prezumţii impune trei aspecte:1. bunurile mobile cărora le este aplicabilă prezumţia;2. persoanele care pot invoca în favoarea lor această prezumţie;3. condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească posesia bunuluimobil.1. Bunurile mobile în privinţa cărora se aplică prezumţia

2

Regula menţionată se aplică cu condiţia ca bunurile mobile să fie corporale deoarece acestea sunt susceptibile de posesiune (de detenţiune materială).Se aplică, cu caracter de excepţie, şi unor bunuri incorporale, şi anume titlurilor la purtător, dată fiind corporalitatea drepturilor pe care le reprezintă, apropiindu-le în acest fel de natura bunurilor corporale.Reprezintă titluri la purtător: acţiunile societăţilor, obligaţiile emise de stat şi societăţile comerciale pe acţiuni, acţiunile la purtător şi certificatele de proprietate.A doua condiţie pe care trebuie să o îndeplinească bunul mobil este aceea ca el să fie privit în mod individual. Regula cuprinsă în art. 1909 alin. 1 Cod civil nu se aplică bunurilor care formează o universalitate (de exemplu, succesiunea mobiliară), precum şi fondului de comerţ, fie pentru că este o universalitate, fie că este o valoare incorporală.Totodată, textul nu se aplică bunurilor corporale mobiliare care:- fac parte din domeniul public;- sunt accesorii ale unui imobil (de exemplu, mobilierul dintr-un apartament).2. Persoanele care pot invoca prezumţia de proprietateÎn doctrină şi jurisprudenţă s-a precizat că prevederile art. 1909 alin. Cod civil pot fi invocate în favoarea sa numai de terţul dobânditor, care primeşte bunul de la un detentor precar, căruia adevăratul proprietar i l-a încredinţat de bunăvoie. Aceasta înseamnă că detentorii precari, adică acele persoane care deţin bunul mobil de la proprietar, în baza unui titlu, cum ar fi contractul de depozit, contractul de comodat sau contractul de închiriere, nu se pot prevala de dispoziţiile art. 1909 alin. 1 Cod civil.Lipsa de diligenţă a adevăratului proprietar în alegerea persoaneicăreia i-a încredinţat bunul, poate fi acoperită de principiul potrivitcăruia trebuie protejat cel care luptă să evite o pagubă (certat de damno

3

vitando) nu cel care doreşte să păstreze un câştig (certat de lucrocaptando3. Condiţiile posesiei pentru a fi aplicată prezumţiaPentru a se putea invoca dispoziţiile art. 1909 alin. 1 Cod civil, posesia terţului dobânditor trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:1) să fie reală, adică să existe concomitent şi cumulativ ambele elemente ale posesiei, animus şi corpus, în persoana terţului dobânditor;2) să fie utilă, adică să îndeplinească cerinţele prevăzute de art. 1847 Cod civil, respectiv posesia trebuie să fie continuă, paşnică, publică şi neprecară. Această calitate a posesiei de a fi utilă reprezintă o prezumţie relativă, care poate fi răsturnată prin proba contrarie, făcută de adevăratul proprietar.3) să fie de bună credinţă, adică persoana care o invocă să aibăconvingerea că a dobândit bunul mobil de la adevăratul proprietar, însensul că nu a cunoscut şi nu putea să cunoască că a dobândit bunul dela un neproprietar. Buna-credinţă trebuie să existe la momentul intrăriiîn posesia bunului mobil, iar proba bunei credinţe se face printr-oprezumţie relativă legală, instituită prin art. 1899 alin. 2 Cod civil,conform căruia „ buna-credinţă se presupune totdeauna şi sarcina probeicade asupra celui ce alege reaua-credinţă.”Revendicarea bunului mobil pierdut sau furat de la terţuldobânditor de bună-credinţăPotrivit art. 1909 alin. 2 Cod civil cel ce a pierdut sau cel căruia is-a furat un lucru, poate sa-l revendice, în curs de 3 ani, din ziua când

4

l-a pierdut sau când i s-a furat, de la cel la care îl găseşte, rămânândacestuia recurs în contra celui de la care-l are.În această situaţie, acţiunea în revendicare trebuie să fie intentatăde adevăratul proprietar în termen de 3 ani.Aplicarea dispoziţiilor prevăzute de art. 1909 alin. 2 Cod civilpresupune două categorii de condiţii:1. condiţii generale, care se referă la bunuri şi respectiv posesiaterţului dobânditor şi care sunt aceleaşi condiţii ca in cazul aplicăriidispoziţiilor art. 1909 alin. 1 Cod civil;2. condiţii speciale, care se referă, în primul rând la persoane, iarîn al doilea rând la termenul de intentare a acţiunii.Astfel pentru a ne afla în ipoteza prevăzută de art. 1909 alin. 2 Cod civil, bunul mobil trebuie să se afle în posesia unui terţ de bună- credinţă care a dobândit bunul prin desesizarea proprietarului de bun (respectiv bunul a fost furat sau pierdut de proprietar). O asemenea situaţie poate să apară atunci când proprietarul este victima unei infracţiuni de furt, tâlhărie, piraterie.Referitor la termenul de introducere a acţiunii în revendicare, în acest caz acţiunea trebuie să fie intentată în termen de 3 ani de la data furtului sau pierderii bunului.Revendicarea bunului mobil pierdut sau furat de la terţul debună-credinţă care l-a dobândit în anumite condiţiiPotrivit art. 1910 Cod civil, dacă posesorul actual al lucrului furat sau pierdut l-a cumpărat la bâlci sau la târg, sau la o vânzare publică, sau de la un neguţător care vinde asemenea lucruri, proprietarul originar nu poate sa ia înapoi decât întorcând posesorului preţul ce l-a costat.În acest caz dacă terţul dobânditor de bună – credinţă a dobândit bunul furat sau pierdut dintr-un loc public, unde asemenea operaţii se derulează în mod obişnuit, atunci proprietarul care revendică este obligat să plătească terţului dobânditor o sumă de bani egală cu preţul pe care acesta l-a

5

plătit, soluţia astfel reglementată de art. 1910 Cod civil instituind o măsură de protecţie pentru terţul care a dobândit bunul în anumite condiţii de publicitate a tranzacţiei.Pentru recuperarea sumei plătite, proprietarul are la îndemână o acţiune împotriva hoţului sau găsitorului bunului, având ca obiect platadespăgubirilor reprezentând suma pe care a plătit-o terţului dobânditoral bunuluiTermenele de exercitare a acţiunii în revendicare mobiliarăReferitor la termenele de exercitare a acţiunii în revendicaremobiliară, după situaţiile prezentate anterior, concluzionăm că acesteasunt diferite:– împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă, termenul de exercitare a acţiunii este de 3 ani, care se calculează de la data pierderii sau furtului bunului. Sub aspectul naturii juridice a acestui termen, apreciem că este vorba de un termen de decădere, după împlinirea căruia se stinge şi dreptul la acţiune a proprietarului ;– împotriva terţului dobânditor de rea-credinţă, a autorului furtuluisau a găsitorului bunului, acţiunea în revendicare este imprescriptibilă.

Top of the Document

4. Efectele acţiunii în revendicareDacă acţiunea în revendicare a fost admisă, atunci instanţa de judecată recunoaşte dreptul de proprietate reclamantului şi pe cale de consecinţă se produc următoarele efecte:- restituirea lucrului revendicat;- restituirea fructelor;- restituirea cheltuielilor necesare şi utile efectuate de posesorulpârât cu lucrul pe care trebuie să-l restituie.4.1. Restituirea lucrului revendicat

6

Ca efect al admiterii acţiunii în revendicare, posesorul pârât va fiobligat să restituie adevăratului proprietar lucrul revendicat.Lucrul reintră în patrimoniul proprietarului liber de orice sarcini,potrivit principiului resoluto jure dantis, rezolvitur jus accipientis(desfiinţarea dreptului transmiţătorului duce la desfiinţarea dreptuluidobânditorului).În principiu, restituirea bunului se face în natură, iar atunci cândacest lucru nu mai este posibil ( bunul a pierit în mod fortuit sau dinculpa posesorului) restituirea se face prin echivalent, urmând a fi avutăîn vedere valoarea bunului.4.2. Restituirea fructelorDacă lucrul revendicat a produs fructe, în ceea ce priveşte restituirea lor, se face distincţie între situaţia în care posesorul pârât a fost de bună credinţă şi situaţia în care a fost de rea credinţă.Posesorul de bună credinţă, adică cel care nu a cunoscut viciul titlului său, va putea să reţină fructele percepute până la data introducerii acţiunii în revendicare de către adevăratul proprietar (art. 485 Cod civil). În schimb, el va fi obligat să restituie fructele pe care le-a perceput după data intentării acţiunii în revendicare, deoarece se consideră că buna sa credinţă a încetat din momentul în care a luat la cunoştinţă de acţiune, deci de existenţa viciului titlului său.Posesorul de rea credinţă va fi obligat să restituie toate fructelelucrului percepute sau nepercepute, ori valoarea acestora dacă le-aconsumat sau a neglijat să le perceapă. El va avea dreptul să reţină dinvaloarea fructelor, cheltuielile care au fost necesare pentru producerea şi

7

perceperea fructelor, deoarece aceste cheltuieli ar fi fost făcute şi decătre adevăratul proprietar.

4.3. Restituirea cheltuielilorCheltuielile făcute de posesorul pârât cu lucrul pe care-l restituiepot fi de trei categorii:1. cheltuieli necesare;2. cheltuieli utile;3. cheltuieli voluptuarii.Cheltuielile necesare sunt acea categorie de cheltuieli care constau în sumele de bani ori munca depusă pentru conservarea bunului. Posesorul, indiferent că este de bună ori de rea credinţă, are dreptul să pretindă de la proprietar restituirea integrală a acestora, deoarece şi proprietarul le-ar fi făcut pentru conservarea bunului.Cheltuielile utile sau ameliorările reprezintă suma de bani sau munca depusă pentru sporirea valorii lucrului. De exemplu, cheltuielileefectuate cu introducerea gazelor naturale pentru încălzirea unui imobilpot fi calificate drept cheltuieli utile.Cheltuielile utile se restituie conform art. 997 Cod civil atât de posesorul de bună credinţă cât şi de posesorul de rea credinţă, în măsura sporului de valoare adus lucrului, calculat la data restituirii.Cheltuielile voluptuarii sau de simplă plăcere, au caracter de lux sau de înfrumuseţare a bunului, pe care posesorul le-a făcut pentru plăcerea lui personală şi care nu sporesc valoarea lucrului. Aceste cheltuieli nu sunt datorate de proprietar.Restituirea cheltuielilor necesare şi utile este fundamentată pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză a adevăratului proprietar, din care ia naştere obligaţia de restituire către posesorul neproprietar.

Top of the Document

Acţiunea în revendicare imobiliară

8

Imprescriptibilitatea acţiunii în revendicare reprezintă o derogare de la dispoziţiile art. 1890 Cod civil, care instituie principiul că orice drept la acţiune este supus prescripţiei extinctive, iar termenul general de prescripţie pentru acţiunile reale este de 30 de ani.Dovada dreptului de proprietatePotrivit art. 1169 Cod civil „cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească”.Această regula, cunoscută sub adagiul „actori incubit probatio”, înscrisă în art. 1169 Cod civil din capitolul probaţiunii obligaţiilor, îşi găseşte aplicarea şi în materia dovedirii proprietăţii.Potrivit acestei reguli, reclamantul este acela care trebuie să facă dovada că este titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat.Pârâtul posesor are o situaţie pasivă, deoarece în favoarea lui operează o prezumţie relativă de proprietate dedusă din simplul fapt al posesiei.Prin titlu în materia revendicării imobiliare se înţelege actul juridic, jurisdicţional sau administrativ, cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate care dă naştere unei prezumţii relative de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă.De exemplu, constituie titlu:- actele juridice translative de proprietate: vânzarea, donaţia;- actele declarative de drepturi: hotărârea judecătorească, un actde partaj, o tranzacţie;- acte administrative: titlul de proprietate emis in baza Legii nr. 18/1991, modificată prin Legea nr. 247/2005.Această prezumţie este relativă, în sensul că ea conferă deţinătorului titlului recunoaşterea dreptului său până la proba contrarie făcută de partea adversă, respectiv pârâtul din proces.Reclamantul trebuie să facă dovada că titlul pe care-l deţine emană de la adevăratul proprietar, care la rândul său a dobândit de la un adevărat proprietar, şi aşa mai departe, pe scara tuturor autorilor anteriori.O asemenea probă este adeseori imposibil de realizat, de unde şidenumirea de probatio diabolica.Practica judiciară a elaborat o serie de reguli care se aplică însoluţionarea diferitelor ipoteze:1. Astfel, prima ipoteză este aceea în care ambele părţi prezintătitluri scrise privind dreptul de proprietate.În această ipoteză se disting două situaţii: după cum titlurile provin de la acelaşi autor sau de la autori diferiţi.a) În situaţia în care ambele titluri, al reclamantului şi al pârâtului, emană de la acelaşi autor (de exemplu au cumpărat de la aceeaşi persoană), instanţa

9

de judecată va examina dacă părţile au îndeplinit sau nu formalităţile de publicitate imobiliară.– Dacă s-a efectuat publicitatea, va avea câştig de cauză partea care a transcris actul în cartea funciară sau cea care a transcris mai întâi, potrivit principiului „qui prior tempore, potior jure”. Cel care a transcris primul titlul său va avea câştig de cauză, chiar dacă data titlului său este ulterioară datei titlului invocat de partea care a făcut ulterior transcrierea.– Dacă nici una dintre părţi nu a îndeplinit formalităţile de publicitate imobiliară, va câştiga partea al cărei titlu are data cea mai veche. De la această regulă există o excepţie, respectiv situaţia in careambele părţi produc câte un testament, cu privire la acelaşi bun, provenind de la acelaşi autor. De exemplu, în primul testament, testatorul lasă bunul imobil unei persoane, iar ulterior, printr-un alt testament lasă acelaşi bun altei persoane. Fiind vorba de două testamente succesive rezultă că al doilea testament reprezintă o revocare a primului. În acest caz ne aflăm în situaţia unei contrarietăţi dintre dispoziţiile testamentului posterior şi cel anterior ( art .921 Cod civil)151.b) În situaţia în care titlurile prezentate de părţi provin de la autoridiferiţi instanţa va compara titlurile şi va da câştig de cauză părţii al căreititlu provine de la autorul al cărui drept este preferabil, făcând aplicareaprincipiului „nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse habet”.2. A doua ipoteză este aceea când numai o parte deţine titluprivind proprietatea bunului revendicat:– în cazul în care reclamantul are titlu, el va câştiga procesul dacă titlul îndeplineşte două condiţii: emană de la un terţ şi nu de la reclamantul însuşi, iar data certă a titlului este anterioară datei la care pârâtul a intrat in posesia bunului imobil;– în situaţia în care pârâtul are titlu, acţiunea reclamantului va firespinsă.3. În cea de-a treia ipoteză, nici una dintre părţi nu poate invocaun titlu şi nici dobândirea bunului imobil prin prescripţie achizitivă oriprin ocupaţiune.Instanţa de judecată va compara cele două posesii: a reclamantuluişi a pârâtului şi va da eficienţă celui a cărei posesie este maicaracterizată: celui care are posesia de bună credinţă faţă de cea de reacredinţă; celui care are posesia neviciată faţă de cea viciată; celui a căruiposesie are la origine un titlu faţă de cea fără titlu de origine; celui acărui posesie este mai îndelungată etc.

Top of the Document

10