Conceptul si formele actiunii politice

            Între cultura politica si actiune politica exista o strânsa legatura, cultura politica ofera cunostintele si judecatile politice de valoare pe care actiunea politica se sprijina si le fructifica.

            Actiunea politica poa 636c24g te fi definita ca o activitate constienta, mai mult sau mai putin organizata, desfasurata fie de diferite institutii politice (stat, partide etc.) fie de indivizi ca simpli cetateni, pentru atingerea unui anumit tel politic în conformitate cu convingerile acestora.

            Orice actiune politica presupune atât aspecte teoretice cât si practice, care se împletesc între ele si care urmaresc fie probleme de organizare si conducere a societatii, fie de influentare a opiniei publice. Eficienta actiunii politice este determinata, în ultima instanta, de gradul de cultura politica, pentru ca numai prin cultura politica se poate actiona în cunostinta de cauza. Actiunea politica se manifesta prin anumite forme precum: comportamentul politic, atitudinea politica si participarea politica.

            Pentru România, care se afla în plin proces de realizare a unor structuri democratice, sunt vitale cultura politica, formarea unor convingeri si conceptii politice democratice, care sa asigure participarea constienta a indivizilor la viata politica a tarii prin manifestarea tuturor formelor de actiune politica amintite.

            Comportamentul politic constituie acea forma de actiune politica prin care membrii societatii se raporteaza intr-un anumit mod la puterea politica, la institutii si organizatii politice, la diferite doctrine, programe si acte politice. Exemple: participarea sau nu la alegeri, la diferite demonstratii, la întruniri, respectarea sau nu a legilor etc.

            Comportamentul politic al membrilor societatii depinde în mare masura de nivelul de cultura, politica, de gradul de întelegere si apreciere a valorilor politice. De regula, un nivel înalt de cultura politica si de apreciere cât mai corecta a valorilor politice conduce la un comportament democratic benefic pentru soarta democratiei din tara respectiva, si invers.

            O alta forma a actiunii politice este atitudinea politica.

            Atitudinea politica constituie o modalitate concreta a actiunii politice, prin care se reactioneaza pozitiv sau negativ fata de idei, doctrine, programe, institutii, situatii si evenimente politice. În general, atitudinea politica reliefeaza pozitia favorabila sau nefavorabila fata de activitatea si doctrina unui partid, a statului, a diferitelor organisme interne si internationale etc. Astfel, pot sa existe atitudini pro sau contra monarhiste, pro sau contra republicane, atitudini politice de stânga, de dreapta etc.

            De regula, atitudinea politica a cetatenilor sau chiar a unor grupuri sociale se constituie în functie de convingerile politice pe care le au si a ideologiei politice pe care o împartasesc (conservatoare, liberala, social-democrata etc.).

            O alta forma a actiunii politice o constituie participarea politica.

            Prin participare politica se întelege o angajare activa a cetatenilor sau grupurilor sociale la elaborarea deciziilor politice si la transpunerea lor în viata. Ea reprezinta o forma superioara de manifestare a actiunii politice si constituie o conditie importanta a unui regim democratic. Exemple de participare politica putem avea: încadrarea în rândurile unui partid politic, si activitatea desfasurata în cadrul acestuia, participarea la alegeri prin candidarea la anumite posturi de conducere, activitatea depusa în organisme de conducere etc.

            Participarea la viata politica a cât mai multor cetateni, a unor largi categorii sociale, este posibila numai într-un regim democratic autentic, între aceste doua componente existând o legatura organica. Cu cât participarea politica este mai larga si reprezentativa, cu atât regimul politic este mai democratic, iar acesta la rândul sau mareste gradul de participare a cetatenilor la viata politica a tarii.

            Desfasurarea unei actiuni politice sub toate formele ei de manifestare, în mod cât mai eficient si corespunzator, depinde, dupa cum s-a aratat, de un nivel ridicat de cultura politica a membrilor societatii. Un comportament politic, o atitudine politica, o participare politica corespunzatoare nu sunt posibile fara un grad ridicat de cultura politica.

            Mai trebuie subliniat si faptul ca o actiune politica adecvata presupune, în mod necesar, o corelare corespunzatoare între libertate si responsabilitate, între drepturi si îndatoriri.

            Libertatea politica este o valoare esentiala a democratiei si un drept fundamental al omului. Numai în cadrul unei libertati politice, oamenii pot desfasura actiuni politice, pot efectua creatii politice în concordanta cu cerintele de progres ale societatii. Libertatea politica presupune atât libertatea de gândire, de opinie, cât si libertatea de actiune. Libertatea politica se poate manifesta numai în situatia în care societatea ofera un cadru corespunzator pentru aceasta, respectiv un regim democratic. Dar libertatea politica, la rândul ei, nu poate exista si nu se poate manifesta corespunzator decât în strânsa corelatie cu responsabilitatea politica. O autentica libertate înseamna, în primul rând, o libertate responsabila.

            Responsabilitatea politica presupune corelarea libertatii individului cu libertatea celorlalti care, în final, sa duca la armonizarea intereselor sociale. Printr-o libertate responsabila, individul nu afecteaza, ci, dimpotriva, stimuleaza libertatea semenilor sai. Prin urmare, responsabilitatea implica respectarea unor norme, îndeplinirea unor obligatii si îndatoriri care, numai în acest fel, pot sa asigure exercitarea libertatii de catre toti cetatenii.

            Pentru reusita procesului de democratizare a vietii politice care se desfasoara în România o importanta deosebita o are si existenta unui raport corespunzator între libertate si responsabilitate, între drepturi si îndatoriri. A fi democratic înseamna, în egala masura, sa-ti exerciti pe deplin drepturile si libertatile, dar sa-ti îndeplinesti cu aceeasi constiinciozitate si îndatoririle si obligatiile ce-ti revin în cadrul societatii.

Conceptul de ”acțiune politică” cuprinde multiple activități, desfășurate de diverse entități, spre exemplu: activitatea de conducere desfășurată de partidul sau coaliția de partide aflate la guvernare; activitatea de conducere politică exercitată de organele etatice; activitatea partidelor politice neguvernamentale; activitatea grupurilor de presiune și activitatea, cu caracter politic, efectuată de fiecare cetățean în parte. Aici este vorba de cetățeanul neimplicat în politică, așa-zisul ”simplu cetățean” sau ”cetățeanul obișnuit”.Dar ce semnifică conceptul de ”acțiune politică”?

Acțiunea semnifică, în principiu, efectuarea unei prestații, a unei activități în opoziție cu abstențiunea/inacțiunea. Acțiunea politică ne duce cu gândul la faptul că acea activitate, concretizată într-o prestație pozitivă are conotații și caractere politice.Orice modalitate de participare pe scena politică a unui actor politic reprezintă o acțiune politică.Modalitățile acestea de participare trebuie să fie legale și legitime. Deși intră tot în sfera ”acțiunii politice” activitățile nedemocratice se situează la periferia scenei politice (ex.: tentativa, eșuată desigur, de subminare a puterii de stat; terorismul; asasinate cu caracter politic; etc.).

Aceste ”forme” de acțiuni politice nu implică o participare activă, constructivă la viața politică. Dimpotrivă, ele îmbracă un caracter distructiv fiind fundamentate pe ideologii și doctrine politice extremiste, xenofobe sau separatiste.

Scopul exercitării unei acțiuni politice îl constituie participarea activă la jocul politic în vederea impunerii selectării conducătorilor politici preferați și, totodată, pentru influențarea luării deciziilor politice.

Acțiunea politică se manifestă în variate moduri dar toate se circumscriu scopului fundamental urmărit. Astfel sunt acțiuni cu caracter politic: participarea la vot; obținerea calității de membru al unui partid politic; activitatea propriu-zisă desfășurată în cadrul unui partid politic; campaniile electorale; demonstrațiile de adeziune sau de protest; manifestațiile și orice alte activități prin care se manifestă explicit intențiile politice.Doctrina politică face distincție între acțiunile politice legitime și acțiunile politice nelegitime.

Prima categorie presupune conformarea activității desfășurate cu valorile și procedeele democratice, în timp ce a doua categorie fie încalcă, fie ignoră valorile și tradițiile regimurilor politice democratice.

În ultimă instanță acțiunile politice au rolul de a sensibiliza populația cu drept de vot dintr-o țară.

Cu cât acțiunile politice vor servi interesul național, al societății civile, privită în ansamblu, cu atât vor captiva mai mult cetățenii.În raport de angajarea politică a actorilor politici populația se poate manifesta în diferite moduri. Astfel: Apatia politică – se obiectivează în absența angajării dar și a acțiunii politice; Detașarea politică – este atunci când angajarea politică există dar lipsește acțiunea politică; Acțiunea politică represivă – se materializează în absența angajării politice dacă acțiunea politică este prezentă; Acțiunea politică instrumentală – implică existența atât a angajării cât și a acțiunii politice.

Modurile de manifestare a populației cu drept de vot în privința angajării politice reprezintă un veritabil barometru, un indicator obiectiv al gradului de corelare dintre angajarea și acțiunea politică și, în ultimă instanță, al modului în care societatea civilă percepe activitatea societății politice și îndeosebi a guvernanților și a partidelor politice parlamentare aflate în opoziție.

Acțiunea politică este percepută de către public în raport de o multitudine de factori care condiționează până la urmă înțelegerea mesajului purtat de aceasta.Hotărâtor pare a fi, din acest punct de vedere, nivelul studiilor.

Acesta condiționează, în mare măsură, gradul de participare politică. De principiu, se consideră că cetățenii cu studii superioare, proveniți din mediul urban, și mai ales din marile orașe, au un veritabil ”monopol” în privința participării politice active.În raport de nivelul de cultură, de gradul de instruire dar și de posibilitățile materialepersonale fizice se raportează diferit la gradul de satisfacere a trebuințelor. Ori de acesta depinde tocmai ierarhia valorilor individului.

”Trebuințele” termen care acoperă generic un spectru larg de valori și bunuri necesare, se pot referi exclusiv la obținerea mijloacelor materiale de subzistență sau se pot referi și la valori

spirituale: intelectuale, estetice, de considerație socială, etc.. Aceste trebuințe sunt materialiste sau postmaterialiste, întrucât se manifestă numai după satisfacerea integrală a trebuințelor materialiste.

Pornind de la această distincție și indivizii care compun societatea pot fi categorisiți în ”materialiști” sau ”post-materialiști”.Indivizii materialiști – sunt preocupați de satisfacerea nevoilor primare relative la hrană și la alte necesități primordiale.Dimpotrivă, post-materialiștii resimt nevoia satisfacerii unor interese mai îndepărtate de trebuințele strict materiale. Aceștia provin, de regulă, din familii înstărite și au un nivel de educație ridicat.

Post-materialiștii – desfășoară activități politice nonconformiste, spre deosebire de materialiști, pentru care acțiunile nu depășesc cadrul convențional, instituțional.

În legătură nemijlocită cu dihotomia ”materialistă” – ”post-materialiste” se află liberatatea politică văzută ca fiind o posibilitate de manifestare a acțiunilor politice în cadrul consacrat de regimurile politice democratice. Problema se pune în legătură cu unele manifestări cu caracter eminamente politic desfășurate de grupurile post-materialiste. Pot fi considerate astfel de manifestări o încălcare a libertății politice?

Marea majoritate a acțiunilor politice desfășurate de grupurile eterogene post-materialiste (mișcări antinucleare, ecologiste sau feministe, etc.) nu lezează libertatea politică. Indiscutabil, în societățile viitorului limitele de toleranță a acțiunilor politice vor fi mult mai largi întrucât post-materialiștii vor domina scenele politice.

În lucrarea de față trebuie să facem succinte referiri la responsabilitatea politică. Aceasta ia naștere ca urmare a interacțiunii libertății individuale ca interesele societății și cu libertatea membrilor care o compun.

Orice individ trebuie să își coreleze libertatea sa, sub aspect politic, cu libertatea celorlalți. Liberul său arbitru trebuie să încurajeze și să stimuleze libertatea tuturor celorlalți membri ai societății.

Responsabilitatea politică reprezintă obiectivarea, oglindirea conștiinței cetățeanului. Dacă responsabilizarea nu a fost suficientă sub aspectul adoptării unei conduite în limitele prestabilite atunci intervine răspunderea politică.Concepții politologice privitoare la dezvoltarea societății

Indiscutabil societatea fiecărei țări, umanitatea în ansamblul ei parcurge un drum de-a lungul istoriei omenirii. Relațiile sociale nu au un caracter etern, deci nu sunt imuabile. Datorită acestui fapt societatea se află în continuă prefacere, ”mișcare”, adică în continuă devenire, transformare.Dezvoltarea societății este o consecință ”a luptei contrariilor”, dintre vechi și nou, pozitiv și negativ, progresist și retrograd.Numai că această linie continuă de dezvoltare a societății nu se manifestă întotdeauna fără convulsii. Este și firesc deoarece transformarea, devenirea socială este rodul unei lupte generată de contradicțiile, uneori ireductibile.Au existat doctrine care au prezentat dezvoltarea societății luând ca punct de pornire ciclul vieții. S-a spus că orice societate ”născută” este tânără, apoi deplin matură, îmbătrânind odată cu epuizarea resurselor sale. Consecința îmbătrânirii, a ”epuizării” societății, este dispariția statului care avea rolul de acoperământ juridic al acesteia.În realitate ciclul prezentat nu este complet. Societatea nu ”moare”, deci nu poate fi

circumscrisă unui ritm biologic. Societatea se transformă fiind mereu supusă luptelor, contrariilor. Intervine doar ”moartea”, caducitatea unor relații sociale care sunt înlocuite de alte relații sociale, corespunzătoare noului stadiu de dezvoltare a societății.Există teorii, doctrine care își propun să descrie generic întregul mers al istoriei umanității. Acestea sunt denumite în politologie doctrine stadiale.Dezvoltarea stadială a umanității menționată de Auguste Conte se circumscrie următoarelor etape (stadii): stadiul religios, stadiul metafizic, stadiul științific, dominat de teoriile pozitiviste. În fiecare din cele trei etape umanitatea, civilizația sa, a fost dominată succesiv de: religie, filosofie, și respectiv știință.

Cea mai importantă doctrină stadială a istoriei este considerata cea marxistă. Aceasta procede necesitatea obiectivă a parcurgerii de către umanitate a unor etape corespunzătoare unor moduri de producție diferite – sclavagism, feudalism, capitalism, comunism. Se consideră că parcurgerea acestor stadii constituie o realitate obiectivă, o legitate.Fiecare stadiu are un mod de producție distinct, respectiv relații de producție diferite și forțe de producție distincte.

La temelia forțelor de producție este forma de proprietate corelată cu resursele materiale și umane și tehnologiile proprii fiecărui stadiu de dezvoltare a societății.Acestor forțe de producție le corespund anumite relații de producție concretizate în organizarea politică a societății și în conștiința specifică civilizației respective.În temeiul acestor predicții teoria marxistă pune accent pe necesitatea obiectivă a instaurării societății comuniste, cu etapa sa intermediară, societatea socialistă.Datorită prăbușirii lagărului statelor socialiste, astăzi se consideră că predicția marxistă este falsă, deoarece socialismul, ca primă fază a societății comuniste, a fost înlăturat.Nu trebuie scăpat din vedere că mai există state în care conducerea societății se fundamentează pe teoria marxistă (Cuba, Vietnam, R.P.D. Coreeană, Coreea de Nord și R.P. Chineză). Deci socialismul încă nu a dispărut complet de pe mapamond. Pe de altă parte, realitatea concret – faptică, istorică, atestă că umanitatea a parcurs în existența ei cunoscută mai multe orânduiri sociale. Posibil ca nu socialismul să fie stadiul ce va înlocui capitalismul dar până la urmă și vor trebui înlocuite. Deocamdată experiența istorică a demonstrat că ”tentativa” de înlocuire a capitalismului cu socialismul, deși a produs efecte dureroase, a fost viabilă producând și unele efecte pozitive în statele care au ales sau cărora li s-a impus calea de dezvoltare social-politică și economică socialistă.Se apreciază că toate teoriile zise stadiale, inclusiv doctrina marxistă comportă elemente pur subiective, speculative. Fiind imposibil de prevăzut modul de dezvoltare al societăților, teoriile așa-zis stadiale sunt neștiințifice, fiind bazate pe imaginar, pe utopie.Nu suntem de acord cu opiniile care acreditează ideea că aceste teorii stadiale nu aparțin științelor politice. Orice doctrină, indiferent de validitatea sa, dacă se referă la modul de organizare și de conducere politică a societății aparține științelor politice. De asemenea, apreciem, în disonanță cu politologi celebri, că toate teoriile stadiale au aptitudinea de a aparține practicii politice. Se poate susține că teoria marxistă nu a aparținut practicii politice atât timp cât ea a fost aplicată zeci de ani în U.R.S.S. și celelalte țări socialiste de pe planetă? Categoric nu se poate susține un asemenea punct de vedere!!!Desigur, fenomenele sociale nu pot fi încorsetate în ”rețete” sau în ”scheme prestabilite”. Dar observăm că o mare parte din umanitate a parcurs stadiile descrise de teoria marxistă: sclavagism, feudalism, capitalism, unele și socialism. Fără îndoială, unele societăți nu au inclus anumite stadii (spre exemplu s-a trecut de la feudalism direct la socialism – în China, Albania) dar au parcurs, în linii generale același ”model” de dezvoltare socială.Predicția socială într-adevăr ține de profeție dar este greu de negat modul de dezvoltare istorică a societăților care apare ca o înlănțuire de etape corespunzătoare dezvoltării economice și sociale a diferitelor state.

ACTIUNEA POLITICÃ SI AGENTII SÃi

Actiunea politicã se prezîntã sub forma unui sistem compus din unitãti (agenti politici, acte politice)

în interactiune, în virtutea unei siructuri (mo-dele, roluri), fiecare agent îndeplinindu-si rolul în

raport de astep-tã.rile celorla1ti iar fiecare act succedând altor acte, în functie de asteptâri1e nou

create.

Sociologia politicã studiazã structurile politice în cadrul celorlalte structuri sociale, adicã

analizeazã exercitarea puterii în societate' in mediul social. Demersul urmã.reste douã planuri,

peniru cã pe douã planuri se desfãsoarã ss lupta politicã, Iupta pentru putere: (înire oameni, grupuri

care actioneazã pentru a cuceri, mentine sau influenta pute 353f53d rea) si între puterea care se exercitã si cei

asupra cãro-ra se exercitã.

Actiunea politicã, fiind un tip special de actiune socialã, pre-supune o serie de conditionãri prealabile: un anumit grad de consti-entizare de cãire agentii politici a obiectivelor si directiilor de evolutie a respectivei societãti, o institutionalizare a vietii politice peniru a i se imprima coerentã si stabilitate, o va1oriza re a agentilor politici existenti, îri functie de posibilitãtile lor reale de a-si

asuma conducerea, guvemarea, administrarea societãtii în ansamblu. Cãci "nu poate exista politicã

si actiune politicã decât acolo unde existã comportamente ordonate si scopuri clare, iar energiile

sociale tind, în societatea modernã, sã se politizeze, adicã sã se organizeze pentru a fi directionate în

vederea atingerii scopului propus".1

Actiunea politicã este rezultatul participãrii unej largi categorii de agenti, care pot fi colectivi (partide politice, grupuri de presiune, grupuri sociale, elite politice, mase

populare) sau individuali (1ideri, personalitãti, mili tanti, aderenti) si este conditionatã de tipul de

agent, de apartenenta agentilor la un grup socia1, de relatia acestuia din urmã cu puterea politicã, de

regimul politic, dar si de predispozitiile psiho-temperamentale, de nivelul de informare, pregãtire si

culturã al personalitãtii politice, precum si de înteresele sale jndividua1e sau de grup.

Mobilurile actiunii politice pot fi cucerirea, exercitarea sau înf1uentarea puterii, în functie de

interesele unuiiunor grupuri socia1e, sau date de contextul în care se desfãsoarã aceasta si de

evolutia vie tii politice preconizatã de agentii po1itici.

Formele pe care le poate lua actiunea politicã sunt lega1e sau ile-gale, pasnice sau violente,

institutionalizate sau nu si se concretizeazã în: a1egerea conducãtorilor politici (votul), participarea

la campaniile electorale sau la activitãtile politice (demonstratji, mitin guri, marsuri, greve,

organizarea de conferînte, actiuni de propagandã), adeziunea sau angajarea în partide politice sau

grupuri de presiune, desfãsurarea de activitãti specifice în organele politice.

Dupã scopurile si mijloacele utilizate se pot delitmita mai multe tipuri de actiuni politice.

Actiunea politicã revolutio narâ îsi propune schimbarea puterii politice sau a regimului po1itic

prin metode violente, bruste, radicale; agentii cei mai activi sunt, în acest caz, cei colectivi, clasele

sociale, miscãrile si partidele politice, diferite alte grupuri, masele.

Cea refortnistã urmãreste introducerea treptatã a schimbãrilor considerate necesare, pentru

transformarea progresivã a unui sistem politic fãrã zguduiri sociale si fãrã sã- si propunã schimbarea

lui cali- tativã.

În cazul actiunii politice conservatoare, aceasta tinde sã mentinã statu-quo-ul prin sustinerea

conformismului fatã de un sistem de norme si institutii impuse de iraditie si proclamarea

neîncrederii în caracterul benefic al schjmbãrilor preconizate în ordinea publicã si socialã, bazatã

altfel pe inegalitãti naturale si difere ntieri sociale corelative.

Cea reactionarâ propune solutii care urmãresc restaurarea unor

situatii depãsite istoric, dar considerate mai bune decât cele prezente si apeleazã uneori, în acest

scop, la mijloace vjolente, chiar teroriste.

In ana1iza actiunii politice irebuie avute în vedere atât activitatea diferitelor grupuri, cât si

actiunea individualã. Sã luãm în discutie, mai întâi, agentii colectivi. Natura grupurilor care se

imp1icã direct, indirect sau ocazjonal în politicã si modalitãtile Ior de actiune sunt diverse (de la

protest pasnic sau violent, prîn plângeri, sesizãri, demonstratii, greve profesionale, greva foamei,

ocuparea sedjilor unor institutii, blocarea cãi1or de iransport, rebeliuni, lovituri de stat, la

publicitate sau la sustînerea activitãtii unor partide sau formatiuni politice ss sprijinirea grupurilor

de presiune).

Tom Bottomore2 denumeste în genera1 actiunea grupurilor sociale drept miscare socialã,

întelegând prîn aceasta o actiune colec-tjvã, difuzã, putin organizatã, constituitã pe bazã de simpatie

fatã de o cauzã, menitã sã promoveze o schimbare sau sã se opunã acesteia pe plan local, national

sau international. Reprezintã un fenomen ca-racteristic socjetãtilor moderne, în care un numãr tot

maj mare de indjvizi participã activ ss constant la constructia ss reconstructia societãtii lor. Dupã

anii s60, miscãrile socia1e au devenit mult mai active si au avut sau au cãpãtat obiective politice,

fiind considerate de sociologii politici agenti politici potentiali.

Pentru alti sociol ogi, ca Guy Rocher3, miscãrile sociale sunt organizãri în genere revendicative,

clar structurate si identificabile, cu obiective diverse, de la rãstumarea ordinii stabilite la dezarmarea

nuclearã ss egalitatea în drepturi a oamenilor; cãutând sã promoveze interesele unui sau unor

grupuri sociale, ele inf1uenteazã, prin pre-siunea exercitatã, autoritãtile, puterea politicã, fiind ca

atare un agent politic.

AJti cercetãtori în stiinte1e politice denumesc aceeasi realitate actiunea maselor, întelegând prin

mase o grupare umanã constjtujtã în anumite situatii (momente de nemultumire, solidaritate, revoltã

sau constemare), instabilã si cu o com pozitie relativ eterogenã. Pentru L. Zãpîrtan,4 de exemplu,

masele sunt multimea umanã nediferentiatã, tradusã în termeni de succes. Pareto distinge între elitele nonguver-nante si cele guvernante, care,

în fapt, sunt elitele politice, implicate în conducerea societãtii. Toto datã, el formuleazã un principiu

rele-vant peniru sociologia politicã, acela al circulatiei elitelor. Gaetano Mosca6 a lansat notiunea

de clasâ politicã; pentru el, aceasta este compusã din minoritatea care detine puterea într-o

societate, asimilând-o unui veritabjl grup de putere, o clasã sui- generis, dîn considerentul cã

legãturile care îi unesc pe membrii unei elite (de rudenie, de interese, de culturã) asigurã unitatea de

gândire si coezi- unea unei astfel de structuri. Fiecare clasã politicã se legitimeazã prinir-o anumitã

formulã politicâ.

Desi se situeazã în traditia lui Mosca, Mills7 se disociazã de aces-ta în anumite privinte, pentru el

elita fiind o rea1itate mult mai com-plexã si mai diversificatã decât a presupus predecesorul sãu sj a

o defini în termeni de clasã reprezintã o simplificare a realitãtii. În vizi- unea sa, elitele, fãrã a

constitui o clasã, se asociazâ pentru a forma o unitate de putere care domjnã societatea. Mills

utilizeazã concep-tul de elitã a puterii pentru a analiza mecanjsmele existente la vârful societãtii

americane; concluzia sa este cã elita puterii este formatã din lideri politici, mari capita1isti si sefi

militari, a1e cãror jnterese coincid în anumjte circumstante, cã ea se bazeazã pe similitudinile care

existã

si

intre membrii sãj, pe relatiile personale , oficiale dintre ei, pe afinitãti le psihice si sociale care îi unesc, si cã în realitate exjstã rtu o

eljtã, ci elite, djntre care cele politicã, economicã si militarã repre- zîntã adevãrata putere.

Si John Porter8 a pus în evidentã ceea ce distînge si caracterizeazã djferitele elite - politicã,

economicã, tehnocraticã, religioasã - s mai a1es, faptul cã nu putem, în societatea actualã, sã

vorbim de o elitã, ci de elite.

Raymond Aron9 împãrtãseste ace1asi punct de vedere: în societãtile democratice pluraliste,

marcate de înterese divergente, nu putem vorbi de o elitã, cj de elite, constituite din lideri politici si

6 Gaetano Mosca, The Ruling Class, Mc Graw-Hill, New York, 1939.

s Wright C. Mills, The Power Elite, Oxford University Press, New York, 1956.

8 John Porter, The Vertical Mosaic, Universitv ofToronto Press, Toronto, 1965.

s Raymond Aron, citat în Political Sociology, editatã de S. N. Eisenstadt Basjc Books, Inc.

111

Publishers, New York, 1971.

cu njvel de cunoastere si de initiati vã scãzut constituitã mai mult sau mai put in spontan, dar care

poate actiona în numele unui interes determinat, în lipsa unei organizãri prealabile sau stimulatã de

anu- mite organizatii, institutii, agenti (partide politice, Iideri, sindicate, grupuri de presiune, mass

media).

Când sunt reunite de înterese latente si se constituie intentiona1, genereazã fenomene

psihosociale specifice (efectul de descãrcare, contagiunea emotionalã, sugestibi1itatea colectivã) ce

pot fi exploatate de anumiti lideri în sensul disciplinãrii ss încadrãrji lor înir-o directie urmãritã.

Nestãpânite, masele pot irumpe în viata politicã, declansând o actiune haoticã, periculoasã pentru

echilibrul societatitt. De aceea, se spune cã masele îi pot înfricosa nu doar pe cei care se apãrã de

ele, ci si pe cei care irebuie sã le conducã, deoarece sunt forte complexe si imprevizibile. În cazul

constientizãrii ss directionãrii lor, devîn agenti politici sui- generis.

Masele devin agent politic prîncipal în cazul revolutiilor, al rãs-tumãrii sau al înlocuirji unui

sistem politic cu altul. În acest caz nu mai poate fi vorba de o actiune politicã inconstientã,

nepoliticã dar politizabilã sau directionabilã, cj de o actiune constientã ss orientatã spre un scop

anume, pe baza unei constiînte colective clare, masa descoperindu-si în acest caz interesul sau ceea

ce crede cã este intere-sul ei, precum si modalitatea de actiune necesarã atîngerii scopului urnttarit.

Teoriile elitiste, în schimb, neagã capacitatea politicã a maselor, pe care le asimileazã multimii

sau gloatei, lipsite de organiza re si constjintã ss mânate exclusiv de interese de moment,

situationale; doar în situatia în care sunt politizate si orientate de lideri spontani sau autoinstituiti

pot fi consjderate însirumente ale actiunii politice.

Vilfredo Pareto,5 cel mai cunoscut si controversat teoretician eli- tjst, a dat termenului si notiunii

de elitã un statut sociologic. Pentru Pareto, elita este compusã djn toti cei care manifestã caljtãti

exceptionale ori care dau dovadã de aptitudînj deosebite în domeniul lor sau înir-o activitate. Cu

alte cuvinte, din elitã fac parte cei care, prin însusiri naturale sau prin munca lor, obtîn performanta,

uneori

Vi1sedo Paieto, Traits de sociologie gsnsrale, Payot, Paris, 1919.

administratori guvemamentali, manageri economici si tehnocrati, sefi mil itari, elite ce corespund

unor functii esentiale în societatea respectivâ.

În sfârsit, Guy Rocher defineste elita ca "ansamblul persoanelor si grupurilor care, ca urmare a

puterii pe care o detin sau a inf1uentei pe care o exercitã, contribuie la actiunea unei colectivitãti,

ori prin deciziile pe care le ia, ori prin ideile pe care le exprimã, simbolizeazã sau propagã".10 E1

delimiteazã mai multe tipuri de elite:

- elitele traditionale, care se bucurã de autoritatea sau de influenta ce decurge din ideile,

credintele sau structurile sociale a cãror sursã se af1ã departe în irecut si care se întãresc prin

iraditie îndelungatã (spre exemplu elitele aristocratice, religioase);

- elitele economice, care sunt investite cu autoritate sau putere ori exercitã inf1uent asupra

celorlalte elite ca urmare a veniturilor pe care le posedã si a capacitãtilor pe care le detin (mari

latifundiari, îndustriasi, bancheri);

- elitele tehnocratice sunt cele care detin autoritate sau exercitã inf1uentã deoarece au fost

numite sau alese dupã legi stabilite, recunoscute si acceptate si li se atribuie o anume competentã;

sunt compuse din categoria superioarã a administratorilor din guvem, din corporatiile industriale

sau financiare, respectiv din înalti functionari ce ocupa posturi de comandã în ierarhiile birocratice;

- elitele harismatice sunt cele cãrora li se airibuie calitãti de exceptie, însusiri magice sau

cvasimagice; autoritatea si influenta de care se bucurã sunt legate de persoane precise si nu de

posturi sau de bunuri si, ca urmare, se vorbeste mai curând de sefi harismatici, decât de elite

harismatice;

- elitele ideologice sunt persoane si grupuri care participã la definirea unei ideologii, pe care o

prezintã si o difuzeazã; ca si cele harismatice, pot face parte din elita puterii dar pot fi si elite de

influentã, spre exemplu conira-elite sau elite de opozitie, care con-testã elita puterii si anuntã, de

obicei, schimbãrile viitoare de struc -turã;

- elitele simbolice, neglijate în general, au functii importante în societate; de obicei, elitele au

un caracter simbolic, dar unele au, prin chiar menirea lor, un rol simbolic: este vorba de persoanele

sau grupurile care se prezîntã sau sunt prezentate ca prototipuri ale unor moduri de viatã sau care

întruchipeazã unele valori si calitãti (artisti populari, cântãreti, sportivii profesionisti, sotiile

oamenilor politici) si care, atrase în sfera politicului, pot juca un rol important în inf1uentarea

atitudinilor ssi comportamentelor politice ale celorla1ti indivizi.

Rezultã cã notiunea de elitã politicã este definitã întotdeauna în raport cu puterea, fie cã o

detine, fie cã o înfluenteazã (prin actiunea lor, elitele contribuie la luarea deciziilor, direct sau

indirect, la definirea situatiilor sau obiectivelor si la constientizarea unor grupuri sociale) si ca (cel

putin) virtuali agenti politici.

Evident cã elita politicã este în mod constant agent politic: ea reuneste acele persoane cu acces

Ia exercitarea puterii politice, cu influentã as upra vârfurilor sistemului politic sau care, af1ându-se

în opozitie, urînãresc sã obtinã puterea politicã. Este compusã din oameni ce posedã experientã

politicã si prestigiu, datorate statutului, vârstei, profesiei, autoritãtii, precum ssi unele irãsãturi

psihice deosebite, inclusiv motivatii politice si dorinta de reusitã.

AIti agenti politici colectivi sunt partidele politice si grupurile de presiune, concepte abordate,

inclusiv sub aspectul actiunji politice, în alte capitole si asupra cãrora nu vom insista acum.

1. Conceptul si mijloacele contemporane ale actiunii politice2. Formele si tipurile actiunii politice3. Libertate si responsabilitate politica1. Conceptul si mijloacele contemporane ale actiunii politice

Actiunea politica poate fi privita ca o activitate de elaborare si aplicare de decizii privind dezvoltare societatii in intregul ei sau in unele domenii ale sale, precum si privind rezolvarea problemelor publice.

In general, actiunea politica poate fi urmarita din doua puncte de vedere si anume, ca activitate de organizare si conducere desfasurata de institutiile politice, respectiv de stat sau de partidele de guvernamant, precum si ca activitate politica a individului, respectiv a cetateanului.

Luand in consideratie analiza conceptului de actiune politica si posibilitatii de urmarire a ei, asa cum am prezentat mai sus, putem sa luam in discutie mijloacele contemporane ale actiunii politice, pe care le vom trata succint, intrucat au mai fost pomenite cu ocazia tratarii diferitelor capitole ale lucrarii de fata.

Resursele politice impreuna cu instrumentele politice formeaza mijloacele de organizare, conducere si reglare politica a societatii. Nu putem face o demarcatie rigida intre resurse si instrumente politice. Resursele politice reprezinta acele mijloace care fac posibila actiunea politica, reprezentand elementul uman, cultural, psihologic, spiritual, financiar din care se formeaza existenta si constiinta politica a societatii. Printre cele mai insemnate resurse politice citam: societatea civila, constiinta politica, corpul electoral, banii, armele, opinia publica, cultura politica, birocratia, etc.

Instrumentele politice sunt mijloacele (tehnicile) folosite pentru transformarea obiectului actiunii politice in conformitate cu strategiile si programele agentilor politici. (agentii politici contemporani sunt grupari de cetateni, formate prin libera asociere, bine organizate si durabile, avand unitate de vointa si actiune care este determinata de formele de comunitate sociala, de colectivitatile umane, clasele, categoriile sociale, socio-grupurile din interiorul comunitatii pe care le reprezinta. Aceste grupari de cetateni urmaresc fie schimbarea ordinii institutionale si sociale existente si crearea unei ordini socio-economice si politice superioare, fie conservarea ordinii social economice si politice date, fie influentarea aplicarii dreptului in favoarea lor. M. Duverger distingea doua categorii de agenti: partidele si grupele de presiune.) Cele mai importante instrumente politice sunt: puterea de stat, sistemul dreptului, dreptul de initiativa legislativa, si de decizie la scara national statala, mijloacele de informare a maselor, aliantele politice, aparatul de represiune, propaganda, platformele politice. In anumite faze ale dinamicii actiunii politice globale aceleasi mijloace politice pot avea in mod simultan rol de instrumente si de resurse politice.In randul mijloacelor contemporane ale actiunii politice putem aduce in discutie mai multe elemente si anume:I) Statul impreuna cu organele care il compun: legislative, executive, judecatoresti, de procuratura, politia, jandarmeria, armata. Statul este o forta politica de prim ordin in societate dar stiu un instrument politic esential. Statul este considerat ca fiind un instrument de guvernare, de luare a deciziilor, de adoptare a normelor juridice, de aplicare a lor in viata (in cazul statului de drept), de judecare a tuturor celor care incalca legile, precum si de administrare a avutiei. Ca instrument politic principal statul favorizeaza pe cei care au cucerit puterea sa utilizeze si celelalte instrumente politice care va permite crearea sau mentinerea ordinii socio-economice corespunzatoare vointei guvernantilor. Din urmarirea evolutiei istorice a statului si dreptului

rezulta faptul ca statul a jucat nu numai rol de instrument politic fundamental, ci si de agent, de decizie, de organizare de control in practica politica. Mentionam ca statul este un agent politic prin personalitatile sale care fac parte din aparatul de stat, prin membrii activi, creatori in politica.II) Dreptul de initiativa legislativa are ca resurse doctrina legitimitatii si este consacrat formal in Constitutie. Fara a fi in posesia dreptului de initiativa legislativa nu ar avea nici un sens activitatea oricarui partid politic in cadrul regimului existent. Exista forte politice in special in cadrul regimurilor totalitare, care sunt scoase in afara vietii politice oficiale, deci nu sunt in posesia dreptului de initiativa legislativa. De asemenea mai exista alte forte politice care desfasoara actiuni, fara a recurge la acest drept (grupele de presiune).III) Sistemul dreptului. Sistemul dreptului, apoi aplicarea acestuia reprezinta un instrument de care depinde o activitate politica eficienta. Este compus din sistemul normelor obligatorii care exprima vointa elitei dominante. El se interpune intre guvernati si guvernanti, intre regimul politic si fortele care il sustin pe de o parte si ordinea socio-economica pe de alta parte. Deci ordinea socio-economica si politica existenta reflecta gradul in care sistemul de drept este respectat si aplicat, conform cu vointa guvernantilor.IV) Exercitarea vointei legitime. Desi fortele politice si regimurile politice nu declara folosirea violentei ca o necesitate in etichetatea guvernarii, ajunse la putere o practica in anumite situatii. Frecvent, invocand legitimitatea, regimurile totalitare, in special cele fasciste, staliniste se manifesta prin acte de violenta. In unele state contemporane recurg la vointa organizatii politice nestatale, grupe de presiune, grupe teroriste, opozitia scoasa in afara legii, armata cand nu isi mai pastreaza caracterul de neutralitate si devine agent politic inlaturand regimul existent.V) Cultura politica. Orice colectivitate umana orice agent politic are o cultura politica proprie, care contine scopurile, valorile si convingerile prin care oamenii se raporteaza la sistemul politic. Modelele de cultura politica fac posibila transformarea lor in instrumente ale actiunii politice. In acest fel ea face posibila socializarea politica atragerea unui numar cat mai mare de aderenti, alegatori si simpatizanti, intarirea coeziunii sociale in jurul unor valori dominate, acumularea de energii spirituale la nivelul colectivitatilor in sensul realizarii programelor politice.VI) Mijloacele de informare a multimilor reprezinta pe langa un element al culturii, un instrument al politicii. Rolul lor a iesit la iveala in special la noi, cu ocazia evenimentelor din 1989. Mutatiile sociale si politice la care suntem martori, disputele cu caracter ideologic din epoca contemporana au dus la schimbari de ordin calitativ in dezvoltarea mijloacelor informationale. In momentul de fata cetatenii de pretutindeni manifesta interes pentru discursurile elementelor din conducerea statului, pentru discursurile liderilor politici, pentru diferiti reprezentanti ai politicului, actionand astfel in mod concret pentru intarirea democratiei directe. Practica politica a vremurilor actuale a contribuit nu numai la dezvoltarea mijloacelor tehnice, ci a dirijat si formarea unor oameni specialisti, competenti in publicitate. Astazi nu reprezinta o problema de actualitate numai publicitatea evenimentelor sportive, teatrale, muzicale, stiintifice, ci se trece spre o publicitate la nivelul puterii, respectiv a deciziilor puterii la nivel global. Puterea a devenit o adevarata vedeta a presei, radioului si televiziunii. Cetatenii privesc toate evenimentele si cele cu caracter national si cele cu caracter global cu mult interes, creandu-si impresia ca ii cunosc foarte bine pe liderii politici, pe conducatorii de stat, pe reprezentantii artei si ai culturii. Prin mijloacele moderne de informare in masa populatia de pe glob a putut fi martora la acuzatiile aduse presedintelui Clinton, intentate de foste functionare ale Casei Albe, dar au putut fi la curent si cu mesajul lui Bill Clinton din 30 ian 2000 care prezenta teza. “America cea mai puternica natiune din cate au existat vreodata”VII) Statisticile. Pe langa alte elemente de informare un rol deosebit il joaca statisticile care cuprind cele mai concise date privind economia, demografia, resurse, ritmurile de crestere, investitii, venituri, cheltuieli bugetare, balanta de plati externe, a comertului exterior, stari calitative si cantitative.VIII) Ideologiile din lumea contemporana pot constitui o baza pentru elaborarea si folosirea unor importante instrumente politice ca de pilda: platformele politice, programele partidelor,

propaganda, presa, dreptul constitutional. Aceste instrumente joaca un rol important in mobilizarea formarii unor aliante politice, o opiniei publice in coeziunea societatii civile.IX) Timpul liber reprezinta o alta resursa a actiunii politice. Orice discutie avand drept tema “timpul liber” trebuie sa aiba ca punct de plecare omul insusi. Pentru comuna primitiva s-ar parea ca se poate vorbi prea putin de existenta timpului liber, datorita productivitatii muncii foarte scazute, intreg efortul colectivitatii fiind dedicat propriei sale supravietuiri. Pentru sclavul lumii antice greco-romane nu exista timp liber, persoana sclavului fiind identificata cu acea a unei unelte. Feudalismul, bazat pe productia agricola si pe cea mestesugareasca va da timp liber intr-o masura mai mare majoritatii oamenilor; muncile agricole nu se pot desfasura 365 zile pe an. Crestinismul va impune obligatia, niciodata respectata cu strictete de a nu se lucra dumineca si sarbatorile religioase. In epoca moderna s-a urmarit analiza concreta a timpului liber. Incepand cu 1934, mai ales in SUA si Franta capata amploare studiile de sociologie dedicate modalitatilor de folosire a timpului liber, recunoscandu-se functiile lui de:odihna; divertisment; c) dezvoltarea personalitatii.In conceptia actuala, timpul liber nu este altceva decat un element care face posibila reflectia, deci de posibilitate de valorificare a timpului liber si in scopuri politice.X) Banii (resursele financiare, bogatia) se dovedesc a prezenta unele din cele mai importante resurse politice. Cu ajutorul lor se cumpara constiinte, se castiga lupta electorala (putem da ca exemplu scandalul in care a fost implicat Kohl Helmut, fostul cancelar, in legatura cu persoanele care au “alimentat” cu sume importante de bani conturile secrete ale Uniunii Crestin Democratice in perioada 1973 -; 1998), se realizeaza aliante politice, se organizeaza lovituri de stat, actiuni teroriste (recent a fost asasinat liderul paramilitar sarb Arkan; actiunile teroriste ale gruparii separatiste basce ETA se intensifica ceea ce a dus adunarea a mii de persoane la Victoria, Bilbao si San Sebastian in ian 2000 pentru a cere organizatiei armate basce sa puna capat atentatelor sale). Ca o dovada a rolului jucat de bani in actiunea politica il reprezinta locul important al agentilor politice in oligarhia financiara.XI) Numarul de membri, de simpatizanti de alegatori ai agentilor politici si nivelul organizarii acestora reprezinta mijloace esentiale ale practicii politice. Din zi in zi creste numarul participantilor la viata politica. Aceasta situatie reflecta o dezvoltare si extindere a principiilor democratice, largirea culturii politice, perfectionarea tehnicilor la viata politica. Mentionam: participarea la companiile electorale, adeziunea la orice organizatie politica, actiuni diverse in favoarea partidelor politice, apartenenta la un partid si activitatea in cadrul sau, contactarea oamenilor politici, demonstratii, manifestatii, mitinguri, exprimari publice ale opiniei, apeluri, campanii de masa, petitionarea, tulburari, asasinate politice. Majoritatea actiunilor politice presupune participarea unui numar mare de oameni, a unor grupuri sociale structurate pe diferite criterii. Doar in cateva din aceste actiuni politice individul se manifesta izolat (de pilda in cazul votului sau in cazul petitionarii privind problemele personale).XII) Aliantele politice constituie un alt mijloc al actiunii politice. Politica aliantelor joaca un prim ordin in orice lupta politica. Putem face o distinctie intre aliantele principale si cele vremelnice. Cele vremelnice trebuiesc valorificate folosindu-se toate partile slabe ale coalitiei de forte politice adverse.XIII) Corpurile electorale pot constitui importante resurse a regimurilor democratice. Corpul electoral nu se poate identifica cu poporul. Prin legislatia electorala se urmareste ca prin organizarea si impartirea corpului electoral sa se asigure succesul taberei pe care o reprezinta autorii legislatiei electorale. Prin vot individul este inzestrat cu competenta politica, deci cu posibilitatea de alegere a autoritatii politice. Un fenomen destul de frecvent este absenteismul electoral. Sunt cazuri cand absenteismul electoral reprezinta un act politic asemeni votului, fiind rezultatul hotararii unui partid de a boicota alegerile. Pentru unele grupuri politice absenteismul semnifica o negare totala a sistemului social, a regimului politic.In practica politica functioneaza si tehnicile de manipulare a multimilor.XIV) Tehnicile de manipulare a multimilor cuprind utilizarea propagandei, a mijloacelor de informare in masa, a elementelor de cultura politica, pentru a se crea neclaritati si probleme in

randul celor care nu adera la interesele dominante. Se valorifica orice posibilitati de a se devia atentia populatiei sau a unei categorii a populatiei de la lupta politica. Manipularea poate fi definita ca actiune de determinare a unui factor social sa gandeasca si sa actioneze intr-un mod compatibil cu interesele initiatorului, iar nu cu interesele sale prin utilizarea unor tehnici care deviaza intentionat adevarul, lasand insa si impresia libertatii de gandire si decizie. Unii analisti considera ca manipularea este o “substituire a violentei fizice printr-o violenta simbolica”. Se considera ca s-a ajuns la proliferarea modalitatilor de disimulare a manipularii, dintre care amintim: 1) supralicitarea pluralismului, ca singurul model legitim de participare sociala. 2) Pentru realizarea coeziunii fortelor sociale in momente de criza s-a dovedit a fi eficienta canalizarea opiniei publice spre aspectele tehnice ale alegerii unor noi persoane in vechile structuri, trecandu-se pe plan secund calitatea programelor pe care le propun. Unii analisti politici au studiat presa ca un element al sistemelor de manipulare cele mai active”, ajungand la concluzia ca ea reprezinta “o arma teribila” sub raportul potentialului de influentare. Un rol important in are “selectarea” stirilor, apreciata ca fiind cea mai eficienta cale de patrundere a influentei in spatiul informational, deoarece criteriile de selectare apartin celor care detin deja o anumita influenta in structura sociala. “Orientarea” stirilor contine un mare potential de influentare si se realizeaza de obicei prin omiterea unor componente ale mesajului initial, publicul avand acces doar la unele segmente ale circuitului informational. Mijloacele de informare in masa urmaresc indepartarea atentiei publicului de la problemele socio-politice profunde. Pentru a se realiza manipularea sunt utilizate diferite mijloace, printre care si zvonurile, improvizate, rezultate in urma unui proces de deliberare colectiva “Evolutia zvonului este rezultatul actiunii publicului.Zvonul se produce cand o stire priveste un intreg grup social: consecintele lui nu se limiteaza la o persoana particulara, ci sunt impartasite de toti membrii grupului. Utilizand metoda manipularii, conducatorii politici cauta sa ascunda adevaratele lor scopuri. In loc de a prezenta o situatie reala a inflatiei, crizei, somajului, se aduc in discutie diferite teze ideologice, evenimente ale realitatii.2. Formele si tipurile actiunii politiceMobilurile actiunii politice pot fi cucerirea, exercitarea sau influentarea puterii, in functie de interesele unui sau unor grupuri sociale, sau date de contextul in care se desfasoara aceasta si de evolutia vietii politice, preconizata de agentii politici.Formele pe care le poate lua actiunea politica sunt legale sau ilegale, pasnice sau violente, institutionalizate sau nu si se concretizeaza in: alegerea conducatorilor politici, (votul) participarea la campaniile electorale sau la activitatile politice (demonstratii, mitinguri, marsuri, greve, organizarea de conferinte, actiuni de propaganda), adeziunea sau angajarea in partide politice sau grupuri de presiune, desfasurarea de activitati specifice in organele politice.Dupa scopurile si mijloacele utilizate se pot delimita mai multe tipuri de actiuni politice.Actiunea politica revolutionara isi propune schimbarea puterii politice sau regimului politic prin metode violente, bruste, radicale; agentii activi in acest caz sunt clasele sociale, miscarile si partidele politice diferite alte grupuri, masele.Actiunea politica reformista se manifesta pentru introducerea treptata a schimbarilor considerate necesare, pentru transformarea progresiva a unui sistem politic fara zguduiri sociale si fara sa-si propuna schimbarea lui calitativa.In privinta actiunii politice conservatoare, mentionam ca aceasta tinde sa-si mentina pozitia de echilibru prin sustinerea conformismului fata de un sistem de norme si institutii impuse de traditie si proclamarea neincrederii in caracterul favorabil al schimbarilor preconizate in ordinea publica si sociala.Actiunea politica reactionara propune solutii care urmaresc restaurarea unor situatii depasite istoric, dar care sunt considerate mai, bune decat cele prezente. Pentru realizarea scopului propus recurge uneori la mijloace violente sau chiar teroriste.In prezentarea actiunii politice trebuie sa luam in consideratie atat asa cum am mai publicat activitatea diferitelor grupuri, cat si actiunea individuala.

Modalitatile de actiune a grupurilor care se implica in politica sunt diverse (protest pasnic sau violent, plangeri, sesizari, demonstratii, greve profesionale, greva foamei, ocuparea sediilor unor institutii, blocarea cailor de transport, rebeliuni, lovituri de stat, sustinerea activitatii unor partide sau formatiuni politice, sprijinirea grupurilor de presiune).Unii sociologi denumesc actiunea grupurilor sociale miscare sociala (adica o actiune colectiva, difuzata, putin organizata, constituita pe baza de simpatie fata de o cauza, urmarind o schimbare sau sa se opuna acesteia). Alti cercetatori denumesc aceeasi realitate actiunea maselor, intelegand prin mase o grupare umana constituita in anumite situatii (momente de nemultumire, solidaritate, revolta), instabila si cu o compozitie relativ eterogena. Masele devin agenti politici principali in cazul revolutiilor, al rasturnarii sau inlocuirii unui sistem politic cu altul. Un alt agent colectiv al actiunii politice este elita politica. Elita politica este un agent politic. Ea reuneste persoanele cu acces la exercitarea puterii politice, cu influenta asupra varfurilor sistemului politic sau care aflandu-se in opozitie, urmaresc sa obtina puterea politica. Elita politica este compusa din oameni care poseda experienta politica si prestigiu, datorate statului, varstei, profesiei, autoritatii, precum si unele insusiri psihice deosebite. Alti agenti colectivi sunt partidele politice si grupurile de presiune.Cel mai important agent politic individual este liderul politic. Liderul politic este seful institutional al unui grup sau este considerat ca atare de membrii grupului; el exercita cea mai mare influenta in stabilirea si realizarea scopurilor si de obicei, detine puterea executiva in cadrul conducerii grupului. Liderul trebuie sa aiba calitati pentru rolul de conducator. El simbolizeaza sperantele grupului, trezeste entuziasmul, raspunde asteptarilor masei.

3. Libertate si responsabilitate politica

O privire analitica asupra puterii politice duce la concluzia ca nu poate fi indepartata de conceptele de libertate, legitimitate, autoritate, deoarece in cadrul oricarui fenomen de putere gasim angajati cel putin doi actori politici, indivizi, institutii sau grupuri sociale.Libertatea politica este legata de tipul de putere politica, respectiv natura, formele si limitele ei. In “Declaratia drepturilor omului din 1789, gasim definitia libertatii, ca “posibilitatea de a lasa omului puterea de a face tot ceea ce nu dauneaza altuia” Deci libertatea desemneaza starea unei persoane care isi poate exercita, in limitele permise de lege drepturile politice si civile in stat. Ea reprezinta o trasatura principala a democratiei, prin faptul ca permite realizarea libertatii prin: obtinerea libertatii generale (aceasta consta in exercitarea de drepturi politice fundamentale ca: sustinerea libera a opiniilor posibilitatea de organizare politica, admiterea opozitiei, etc.), promovarea libertatii de autodeterminare (aceasta consta in posibilitatea autoguvernarii poporului, adica acceptarea ca cetatenii sa vietuiasca conform legilor pe care ei le stabilesc), infaptuirea autonomiei morale (adica luarea deciziilor cu privire la legile, pe baza principiilor morale, in cadrul unui proces de deliberare si reflectare si scrutin cu privire la alternativele politice posibile la un moment dat). Libertatea politica este inteleasa de unii ca o posibilitate de a actiona in societate fara nici o ingradire, ceea ce nu poate avea ca rezultat decat dezordinea si anarhia, precum si incalcarea drepturilor altor membri ai societatii.Asa cum am mai mentionat, libertatea politica reala este legata de puterea politica de tip democratic, care poate aparea numai intr-un regim politic de tip pluralist. Libertatea politica se manifesta cel mai puternic in regimul politic in care ordinea pe care o instaureaza si o mentine puterea politica are ca elemente esentiale participarea cetatenilor cu drept de vot la delegarea puterii politice, iar drepturile cetatenilor prevad si posibilitatea de opunere sau sanctionare a reprezentantilor puterii politice.Practica politica a demonstrat existenta unei legaturi, a unei relatii indisolubile intre libertatea politica si responsabilitate. Prin actiunea sa libera si responsabila individul stimuleaza libertatea celorlalti indivizi. Responsabilitatea rezulta din faptul ca individul cunoscand normele stabilite de societate isi impune prin autoconstrangere respectarea lor. Asadar, responsabilitatea implica autoangajarea, constiinta datoriei. Aceste caracterizari se refera la un regim democratic, in cadrul

caruia normele reflecta vointa generala. Intr-un regim democratic se manifesta in functie de atitudine fata de norme, atat responsabilitatea cat si raspunderea. Raspunderea se refera la comportamentul individului in limitele unui sistem de norme, pe care acesta le respecta cel mai frecvent din obligatie sau de teama sanctionarii juridice sau morale ce ar urma dupa incalcarea lor. Daca intr-un regim democratic se manifesta atat responsabilitatea cat si raspunderea, intr-un regim dictatorial respectarea normelor de catre indivizi imbraca de cele mai multe ori forma raspunderii. La nivelul constiintei individuale se manifesta contradictia intre conceptia proprie despre libertate si responsabilitate si obligativitatea datoriei sociale impuse de regim. Indivizii care contesta normele regimului dictatorial pun sub semnul intrebarii legitimitatea unui astfel de regim si actioneaza pentru instaurarea unui regim democratic.