100190001 regiuml juridic al actiunii in revendicare

7/31/2019 100190001 Regiuml Juridic Al Actiunii in Revendicare

http://slidepdf.com/reader/full/100190001-regiuml-juridic-al-actiunii-in-revendicare 1/57

1

Regimul juridic al actiunii in revendicare

Ioniti Vlad



2

Cuprins:

Regimul juridic al aciţunii în revendicare ..................................................................................................... 5

Consideraţii istorice ...................................................................................................................................... 5

Noţiune şi reglementare ................................................................................................................................ 7

Caracterele juridice ale acţiunii în revendicare ............................................................................................. 9

Condiţiile de exercitare a acţiunii în revendicare........................................................................................ 11

Acţiunea în revendicare imobiliară ............................................................................................................. 12

Proba dreptului de propritate ............................................................................................ 12

Noţiunea de titlu................................................................................................................ 13

Termenul î n care poate fi introdusă acţiunea în revendicare imobiliară........................... 15

Efectele acţiunii în revenicare imobiliară ......................................................................... 17

Acţiunea în revendicare imobiliară în sistemul de publicitate imobiliară a cărţilor funciare, inclusiv în sistemul Legii nr. 7/1996 ................................................................. 20

Actiunea in revendicare mobiliara .............................................................................................................. 21

Consideratii privind actiunea in revendicare mobiliara .................................................... 21

Regula stabilita de art. 1909 anlineat 1 C. civ. in materia actiunii in revendicare

mobiliara. .......................................................................................................................... 22Domeniul de aplicare al regulii înscrise în art. 1909 alin. (1) C. civ. ............................... 25

Persoanele cărora li se poate aplica regula stabilită de art. 1909 alin. (1) C. civ.............. 27

Condiţiile pe care posesia trebuie să le îndeplinească pentru a fi aplicabile dispoziţiile art.1909 alin. (1) C. civ. ......................................................................................................... 31

Justificarea regulii stabilite de art. 1909 alin. (1) C. civ. .................................................. 37

Excepţia de la regula stabilită în art. 1909 alin. (1) C. civ .......................................................................... 38

Aspecte generale ............................................................................................................... 38

Domeniul de aplicare al excepţiei stabilite de art. 1909 alin. (2) C. civ. .......................... 39

Condiţiile în care se poate admite excepţia prevăzută de art. 1909 alin. (2) C. civ. ......... 40

Condiţiile de aplicare a art. 1910 C. civ............................................................................ 41



3

Condiţiile speciale de aplicare a art. 1909 alin. (2) C. civ. ............................................... 42

Aspecte de ordin procedural privind acţiunea în revendicare mobiliară.................................................... 43

Aspecte procedurale legate de aplicarea art. 1909 alin. (2) şi art. 1910 C. civ. raportat ladispoziţiile art. 14, art. 169 şi art. 346 C. proc. pen. ......................................................... 43

Acţiunea în restituirea bunurilor culturale care au părăsit ilegal teritoriul unui statmembru al Uniunii Europene ............................................................................................ 45

Regimurile speciale ale actiunii in revendicare. ......................................................................................... 46

Consideraţii generale asupra evoluţiei legislaţiei şi practicii judecătoreşti privind bunurilepreluate de stat .................................................................................................................. 46

Consideraţii privind evoluţia legislaţiei referitoare la restituirea bunurilor preluate abuziv

........................................................................................................................................... 47Concluzii generale ...................................................................................... Error! Bookmark not defined.

Aspecte de drept comparat .......................................................................................................................... 49

Drept francez ..................................................................................................................... 49

Dreptul provinciei Quebec ................................................................................................ 50

Drept spaniol ..................................................................................................................... 51

Aspecte de drept comparat privind legislaţia adoptată în statele foste comuniste în materia restituiriiimobilelor preluate de stat ........................................................................................................................... 52



4

Indif erent dacă vorbim de proprietatea privată sau de cea publică, concepte cunoscute dindreptul roman, ele au consocut o evoluție în timp, evoluție care se manifestă și în epocăcontemporană, prin apariția și reglementarea dreptului de propritate intelectuală, prin dezvoltarea proprietății mobiliare. Proprietatea a fost si va rămâne o constant a societăţii umane, dreptul de proprietate fiind unul dintre drepturile fundamentale ale omului, consacarat atat in legistaţiainternaţionala cat si in cea naţională.

Dar ca orice latură a activității umane, nici proprietatea cu multiplele sale sensuri nu poate exista în afară dreptului.

Acestea au fost rațiunile pentru care am încercat să abordez problema apărării dreptuluide proprietate prin acțiunea în revendicare, care este una dintre modalitățile cele mai ferme înacest sens și care a cunoscut numeroase schimbări legislative în România post 1989 perioadă până la care proprietatea a fost supusă unui proces de desființare și în care dreptul de proprietatea cunoscut limitări drastice.



6

Acţiunea în revendicare nu putea fi formulată decât împotriva celui care se afla în posesia

bunului. A fost considerată admisibilă revendicarea împotriva unui detentor precar (chiriaş,

depozitar), chiar şi a unui posesor aşa-zis fictiv ( care vine în ajutorul adevăratul posesor pentrua-l lăsa să uzucapeze) şi a unei persoane care a încetat, prin dol, de a mai poseda ( care s-a

debarasat de lucru prin distrugere sau înstrăinarea către un terţ cu scopul de a scăpa de

consecinţele juridice ).

Reclamantul trebuia să dovedească dreptul său de proprietate, iar dacă dobândise

proprietatea printru-un mod derivat, trebuia să dovedească şi proprietatea antecesorilor săi. În

cazul în care se împlinise termenul de uzucapiune, reclamantul trebuia să dovedească că a

dobândit în baza unui just titlu pe durata termenului.

Ca efect al admiterii acţiunii în revendicare, pârâtul care a pierdut procesul trebuia să

restituie lucrul împreună cu accesoriile sale, în special fructele. Posesorul de bună credinţă era

obligat să restitue toate fructele obţinute de la data începerii procesului în timp ce posesorul de

rea credinţă trebuia să restitue toate fructele, chiar şi pe cele obţinute anterior procesului.

Din punct de vedere etimologic, acţiunea în revendicare provine din latinescul rei

(acţiune) şi vindicatio (revendicare) iar cel ce formula acţiunea în revendicare se numea vindex

(salvator al bunului).



7

Noţiune şi reglementare

Codul civil de la 1864 nu cuprindea o reglementare clară a acţiunii în revendicare. Existăînsă câteva referiri la aceasta în cuprinsul câtorva articole, iar art 480 C. civil defineşte dreptul de

proprietate. Articolul 471 C. civil prevede că “acţiunile, care tind a revendica un imobil, sunt

imo bile prin obiectul la care se aplică”, art. 1909 alin. 2 C. Civil dispune că “aceluia care a

pierdut sau i s-a furat un lucru poate să-l revendice în curs de 3 ani din ziua când l-a pierdut sau i

s-a furat”, iar art. 1730 C. civil dă posibilitatea vânzătorului, în cazul vânzării fără termen de

plată , să revendice obiectele vândute, pe timul cât se afla în posesia cumpărătorului.

Acţiunea în revendicare a fost definită, în literatura juridică veche, ca fiind “ acţiuneareală prin care orice posesor deposedat de bunul său îl cere înapoi de la cel ce îl deţine”. În

literatura juridică actuală, acţiunea în revendicare a fost definită ca fiind “ acţiunea reală prin

care reclamantul cere instanţei de judecată să i se recunoască un drept de proprietate asupra unui

bun determinat şi , pe cale de consecinţă , să îl oblige pe pârât la restituirea posesiei bunului.

Aceste definiţii ale acţiunii în revendicare sunt asemănătoare cu cele date în doctrina

franceză, având în vedere că dispoziţiile Codului civil roman au fost inspirate de cele ale Codului

civil francez. De cele mai multe ori în jurisprudenţa, acţiunea în revendicare a fost considerată

ca acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar 2 inclusiv în cazul în care

bunul este deţinut de un detentor precar.

În vechea legislatie nu exista o reglementare , la nivel de princiu, a acţiunii în revendicareimobiliară, iar despre revendicarea bunurilor mobile se vorbeşte în titlul privind precriptia dinCodul civil astfel practica judiciară şi literatura de specialitate, bazate pe principiile şi prevederile legale au avut menirea de a stabili regiumul acţiunii în revendicare.

Până în anul 1989, acţiunea în revendicare în temeiul dreptului de proprietate de stat şi

cooperatistă avea un regim juridic preferenţial faţă de regimul comun aplicabil dreptului de proprietate personală şi individuală3. Acest regim juridic preferenţial provenea din modul încare Constituţia adoptată în anul 1965 reglementa proprietatea, care, deşi era restrictivă în privinţa proprietăţii private, nu a suprimat-o definitiv, motiv pentru care dispoziţiile din codulcivil privind proprietatea au continuat să îşi producă efectele.

2C. Bârsan, Drept civil, Drepturile reale 2008, p. 200

3C. Bârsan, Drept civil, Drepturile reale 2001, p 210



8

După intrarea în vigoare a Constituţiei României din anul 1991, în România a fost reglementat şinoul regim constituţional al propietăţii. Potrivit art. 135 din Constituţia din 1991, devenit art. 136alin.2 în urma revizuirii, proprietatea este publică şi privată. Celelate alienate ale art. 136 dinConstituţie, ca şi art 44 au reglementat principiile care guvernează regimul juridic al dreptului de proprietate publică şi al celui de proprietate privată. De la această reglementare constituţională, a

fost adoptată Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică4, act normativ prin care bunuriledin patrimonial statului sau al unităţilor administrative teritoriale se împart în bunuri aparţinânddomeniului public sau privat. Regimul juridic al proprietăţii private a fost reglementat în maimulte acte normative ulterioare Constiţuiei din 1991, prin care s-au transpus principiileconstituţionale ale ocrotirii proprietăţii private5. Chiar dacă în prezent regimul juridic al acţiuniiîn revendicare a bunurilor proprietate privată este altul decât cel al bunurilor proprietate publică,nu se mai poate vorbi de un regim preferenţial, ci de anumite particularităţi ale celor douăcategorii ale acţiunii de revendicare.

Definiţia propietaţii dată de art 480 C. civil a fost preluată apoape în întregime şi în noul

Cod civil, care în art. 555 defineşte proprietatea privată ca fiind “ dreptul titularului de a poseda ,folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetum în limitele stabilite de lege”, iar în art. 858 proprietaetea publică este definită ca “ dreptul de proprietate ce aparţine statului sau aunei unităţi administrativ-treitoriale asupra bunurilor care prin natura lor sau prin declaraţia legii,sunt de uz ori de interes public, cu condtiţia să fie dobândite prin unul dintre modurile prevăzutede lege”. De asemeana în art. 563 alin. 1 noul C. civil s-a încercat să se dea o definiţie şi acţiuniiîn revendicare astfel “ Proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la oaltă persoană care îl deţine fără drept. El are, de asemenea, dreptul la despăgubiri, dacă estecazul”

4 Publicata in M. of. nr 448 din 24 noiembrie 1998, modificata prin mai multe acte normative ulterioare, dar fară a

fi republicată 5

De exemplu, Legea fondului funciar nr. 18/ 1991, Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor immobile

preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 etc.



9

Caracterele juridice ale acţiunii în revendicare

Pornind de la definiţiile date acţiunii în revendicare, se pot desprinde caracterele juridiceale acesteia: caracterul real şi cel peţitoriu. Acţiunea în revendicare imobiliară este o acţiunereală, pentru că se întemeiază pe însuşi dreptul de proprietate. În literatua juridică veche eracitată expresia unor autori potrivit cărora “acţiunea în revendicare nu este altceva decât dreptulde propietate afirmat înaintea justiţiei”.

Dreptul de proprietate, ca orice drept real, este opozabil tuturor, astfel că acţiunea înrevendicare poate fi introdusă împotriva oricui deţine bunul fără nici un titlu şi aduce atingeredreptului de proprietate. Aşa cum drepturile reale se deosebesc de drepturile de creanţă, şiacţiunile reale se deosebesc de acţiunile personale. Dacă acţiunile reale pot fi introduse împotrivatuturor celor care au adus atingere dreptului real, acţiunile personale, întemeindu-se pe drepturilede creanţă, nu pot fi introduse decât împotriva debitorului, care este, intodeauna, o persoană

determinată de raportul juridic obligaţional.6

Caracterul real al acţiunii în revendicare poate dispărea în momentul în care bunuldispare din motive imputabile posesorului său dacă acesta transmite bunul către un terţ, acţiunea în revendicare transformându-se dintr-o acţiune reală într -una cu caracter personal, prin care proprietarul va putea solicita despăgubiri pentru bunul pierit sau înstrăinat.

Acţiunea în revendicare este şi o acţiune peţitor ie (de la cuvântul latin petere, a cere),pentru că pune în discuţie existenţa dreptului de proprietate al reclamantului, iar pentru a fiadmisă trebuie să se facă dovada dreptului de proprietate asupra bunului revendicat, pentru că

numai în acest fel posesorul va fi obligat să îi rest itue bunul. Dacă în cazul acţiunilor peţitorii se pune în discuţie însăşi existenţa dreptului de proprietate sau a altui drept real, în cazul acţiunilor posesorii se pune în discuţie numai faptul posesiei bunului, ca o consescinta a admiterii acţiunii în revendicare.

Aceste caractere juridice au o semnificaţie practică deosebită sub aspectul conţinutului probei pe care urmează să o facă adevăratul proprietar, precum şi în privinţa determinăriiexistenţei sau inexistenţei unui termen de prescripţie a acţiunii în revendicare. Există şi opinia înliteratura juridică ce analizează la capitolul privind caracterele juridice ale acţiunii înrevendicare, pe lângă caracterul real şi peţitoriu, şi pe acela că se urmăreşte predarea posesiei

unui lucru.+

6 In doctrina franceza, revendicarea este considerată acţiune reala supusă regulilor generale ale acţiunilor in justie,

dar care se distinge de toate actiunile in restituire care se fondeaza pe obligatiunea asumata de parat.

Revendicarea nu este altceva decat dreptul de proprietate afirmat in fata justiei, adica o actiune reala.



10

S-a spus că această particularitate ar rezulta din faptul că acţiunea în revendicare seîndreaptă împotriva celui care deţine materialmenete lucrul respectiv şi că nu se poate revendicaun lucru al cărei posesie o are însuşi reclamantul7. Dacă pârâtul dovedeşte că este un detentor precar, adică exercită detenţia pentru o altă persoană şi indică numele persoanei pentru care posedă, se poate proceda la introducerea în cauză a persoanei respective.

Se consideara că acţiunea în revendicare se poate introduce, în cazul succesorilor posesorului aflaţi în indiviziune, atât împotriva deţinătorului efectiv al bunului, cât şi împotrivacelorlalţi moştenitori coindivizari, iar dacă, odată cu revendicarea, se solicită şi pretenţiiaccesorii cu caracter personal referitoare la fructe sau daune, vor fi chemaţi toţi aceşti succesori pentru a contribui la executarea obligaţiilor.

În noul Cod civil s-a încercat rezolvarea problemei actuale a dispoziţiilor legale care nuconţin o definiţie a acţiunii în revendicare şi în art. 563 alin 1 se prevede că “ Proprietarul unuibun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la altă persoană care îl deţine fără drept”.

“El are deasemenea dreptul la despăgubiri, dacă este cazul”. Se poate observa că prin aceastadefiniţie a acţiunii în revendicare imobiliară, pentru bunurile mobile existând reglementarespecială, că îşi păstrează caracterul de acţiune reală şi peţitorie, aşa cum era şi în vecheareglementare dinainte de 1 octombrie 2011.

7E. T. Popa, Actiunea in revendicare, ED. Lumina Lex, Bucuresti, 1998. P.63



11

Condiţiile de exercitare a acţiunii în revendicare

Doctrină şi jurisprudenţă au afirmat constant că acţiunea în revendicare poate fi formulată pentru a fi admisibilă doar de către propiretarul bunului revendicat8. Se consideră că esteîndeplinită această condiţite chiar şi de propietarul sub condiţie rezolutorie, pentru care dreptulde proprietate există în patrimonial său dar nu şi în cazul proprietarului sub condiţie suspensivă.S-a stabilit că poate formula acţiunea în revendicare şi moştenitorul proprietarului bunului,atunci când revendică un bun al scucesiunii9. Bunurile mai pot fi revendicate şi de legatari cutitlu particular, de creditori chirografari, pe calea acţiunii oblice cât şi de creditori ipotecari,titularii unor drepturi reale altele decât dreptul de proprietate, coproprietari10 etc.

Pornind e la definiţia acţiunii în revendicare, ea poate fi exercitată impotriva posesorului,

a celui care deţine bunul revendicat. Dacă până la introducerea acţiunii în revendicare sau pe parcurulul desfăşurării procesului a intervenit decesul deţinătorului, vor fi introduşi moştenitoriiacestuia, dacă nu sa procedat la partajarea averii defunctului.

Sub aspect procedural, pentru a fi admisă acţiunea reclamantului, trebuie să fie doveditecalitatea procesuală pasivă şi capacitatea procesuală a acestuia pentru că astfel acţiunea ar firespinsă pentru lipsa calităţii procesuale pasive.

Obiect al acţiunii în revendicare îl pot constitui numai bunurile aflate în circuitul civil,atunci când este vorba de acţiunea în revendicare de drept comun, indiferent dacă este mobiliară

sau imobiliară. Bunurile ce fac obiectul acţiunii în revendicare trebuie să fie corporale şiindividual determinate pentru că alfel apar probleme în faza executării şi a readucerii bunului în patrimonial proprietarului. Nu poate fi admisă acţiunea în revendicare dacă obiectul sau nu arecaracter determinat, individualizat, dar şi dacă nu există identitate între bunul revendicat si celasupra căruia se pretinde existenţa titluilui de proprietate. În cazul în care în perioada în care proprietarul nu a avut posesesia bunul a fost modificat sau transformat, acţiunea în revenidcarenu mai poate fi formulată, ci va putea fi formulată o acţiune în pretenţii.

8C. Bârsan, Drept civil, 2008, p. 201

9C.S.J. in compunerea prevazuta de art. 39 alin 2 si 3 din legea nr. 56/1993

10Art 643 alin. 1 noul Cod civil astfel Fiecare coproprietar poate sta singur în justiţie, indiferent de calitatea

procesuală, în orice acţiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acţiunii în revendicare.



12

Acţiunea în revendicare imobiliară

Pentru că in vechiul cod civil, nu exista, în afară de definiţia dreptului de proprietate, nicio regelementare a acţiunii în revendicare imobiliară, de-a lungul anilor s-au încercat, de cătredoctrină şi practica judiciară, stabilirea şi rezolvarea principalelor problem legate de aceasta, şianume proba preţului de proprietate, cu deosebire asupra noţiunii de titlu, şi aplicarea prescripţieiexctincive în cazul acţiunii în revendicare imobiliară. Problema efectelor acţiunii în revendicaresunt comune atât celei privind bunurile mobile, cât şi celei privind bunurile imobile.

Proba dreptului de propritateÎn cadrul acţiunii în revenicare, în care se pune în discuţie existenţa dreptului deproprietate, reclamantul pretinde că este titularul acestui drept de proprietate asupra bunului pecare îl posedă altul, care nu are calitatea de proprietar 11. Proba dreptului de prorietate alreclamantului asupra bunului revendicat este complicată, pentru că în materia de revendicareimobiliară legea nu a prevăzut nimic spre desosebire de materia revendicării mobiliare, undelegea socoteşte proprietar pe posesorulul lucrului, iar problema dovezii dreptului de proprietateeste aproape inexistentă. În această situaţie, pentru dovada proprietăţii se aplică regulă înscrisă înart. 1169 şi urm. C. civil din capitolul “ Despre proba obligaţiilor şi a plăţilor” potrivit căruia celcare face o propunere în faţa judecăţii trebuie să o dovedească. Cum în cazul acţiunii în

revenicare reclamantul este cel care se pretinde proprietarul bunului revendicat, el este cel caretrebuie să dovedească dreptul său de proprietate asupra bunului revendicat.

Având în vedere regulile generale aplicabile în material probelor, se poate spune că probadreptului de proprietate varazia în funcite de izvorul juridic pe care reclamantul îşifundamentează cererea sa în revendicare. Astfel dacă este vorba de un act juridic (vânzare,donaţie, schimb), el trebuie să facă dovada numai printr -un înscris12. Când reclamantul îşifundamentează dreptul de proprietate pe un fapt juridic (uzucapiunea, ocupaţiunea), el poate facedovada prin orice mijloc de probă13

11E. Chelaru, Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Ed. All beck, Bucureşti, 2000

12Art. 1191. Dovada actelor juridice al cãror obiect are o valoare ce depãseste suma de 250 lei, chiar pentru

depozit voluntar, nu se poate face decât sau prin act autentic, sau prin act sub semnãturã privatã. Art. 1198. Acele reguli nu se aplicã însã întotdeauna când creditorului nu i-a fost cu putintã a-si procura o

dovadã scrisã despre obligatia ce pretinde, sau a conserva dovada luatã, precum:1. la obligatiile care se nasc din cvasicontracte si din delicte sau cvasidelicte;2. la depozitul necesar, în caz de incendiu, ruinã, tumult sau naufragiu, si la depozitele ce fac cãlãtorii în

ospãtãria unde trag; despre toate acestea judecãtorul va avea în vedere calitatea persoanelor si circumstantelefaptului; 3. la obligatiile contractate în caz de accidente neprevãzute, când nu era cu putintã pãrtilor.



13

Noţiunea de titlu

O importantă contribuţie la rezolvarea dificultăţilor juridice letgate de proba dreptului deproprietate a avut-o conturarea în practică şi doctrina juridică a noţiunii de titlu, prin care seînţelege actul juridic sau actul jurisdicţional, translativ sau declarativ, care generează o prezumţierelativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă sau că prin titlu trebuie înţelesînscrisul doveditor al temeiului juridic al dobândirii dreptului de proprietate, legea, convenţia deorice fel cu un astfel de obiect14

În acest sens, pot exemplifica: contractual de vânzare-cumpărare, contractual de schimb,testamentul ce conţine un legat particular, contractual de donaţie, convenţia de partaj, hotărârea judecătorească de partaj, hotărârea pronunţată în baza Decretului nr. 144/1958 şi, ulterior, după

abrogarea acestuia, în baza art. 1073-1077 C. civ. sau a art. 5 alin. 1 din titlul X al legii nr.247/2005, atunci când obiectul antecontractului este un teren, cu sau fără construcţii, prin care sesuplineste consimtamnatul debitorului obligat să încheie în viitor un anumit contract, prinhotărârea Comisiei judeţene emisă în baza legii nr. 112/1995. Prin noţiunea de titlu nu se înţelegnumai acele acte juridice translative de proprietate cât şi cele declarative de proprietate.

S-a pus problema, în practica instanţelor, dacă certificatul de moştenitor, constituie saunu titlu ce poate fi invocat în cazul acţiunii în revendicare. Curtea Supremă de Justiţie aconsiderat că certificatul de moştenitor nu constituie titlu nici măcar pentru bunurile menţionatede acesta ca făcând parte din masa succesorală, şi dovedeşte doar calitatea de moştenitor şi

drepturile persoanei care are această calitate

15

.Referitor la natura juridica a adeverinţelor de proprietate, acte emise provizoriu înaintea

emiterii titlurilor de proprietate, atât în literatura juridică cât şi în practica instanţelor s-auconturat două opinii. Una dintre ele apreciază că adeverinţele de prorietate sunt emsie pentru aţine loc titlurilor de proprietate, dar au aceasi forţă juridica, împreună cu procesele verbale depunere în posesie, prin care are loc delimitarea şi individulaiazrea terenurilor, putând constitui şititlu în cazul acţiunilor în revendicare. Cea de a doua opinie susţine contrariul, anume căadeverinţele de proprietate nu pot fi considerate titlu de prorietate deoarce ar fi nelegale, pentrucă sunt emise în baza legii nr. 18/1991 şi nu ar produce efecte juridice, persoanele care le-au

obţinut fiind numai posesori nu şi proprietar i. Şi practica judiciară a fost neunitară, cele douăopinii din literatura juridica fiind pronunţate şi în hotărârile judecătoreşti.

14C. Barsan, Drept civil, 2001, p212

15C.S.J. s. civ. dec. nr. 7 din 1 februarie 1993, in B. J. 1993, p.53



14

Curtea Supremă de justiţie a intervenit în rezolvarea acestei probleme şi, prin Decizia nr.1 din 30 iunie 199716, a statuat că adeverinţele de prorpeiatate şi procesele verbale de punere înposesie nu constitue titlu de proprietate, iar potrivit art 329 alin. 3 teaza a II-a C. proc. Civ.,acesta a devenit obligatorie pentru instanţe. Singurul titlu pe baza căruia se poate face dovadadreptului de proprietate este titlul de proprietate emis conform Legii nr. 18/1991. Dupăintervenţia Curţii Supreme de Justiţie, la nivelul instanţelor practica s-a uniformizat, în sensul căau fost admise numai acţiunile în revendicare în care reclamantul a prezentat un titlu deproprietate emis în confomitate cu Legea fondului funciar.

16 In decizia pronuntată de Secţiile Unite ale Curţii Supreme de Justiţie se arata ca “adeverinţa si procesul verbal de

punere in posesie nu constitue titlu de proprietate care sa poata fi examinat in cadrul unei acţiuni in revendicaresau in sistarea stării de indiviziune”



15

Termenul în care poate fi introdusă acţiunea în revendicare imobiliară

Potrivit dispoziţiilor art 1890 C.civ, toate acţiunile, atât reale cât şi cele personale, pe carelegea nu le-a declarat imprescriptibile sau pentru care nu a fixat un termen de prescripţie seprescriu în termen de 30 ani17. Acest text ar trebuii să fie aplicabil şi acţiunii în revendicareimobiliară, deoarece nu există nicio dispoziţie legală care să menţioneze explicitimprescriptibilitatea acesteia, iar , pe de altă parte, în legislaţia noastră nu este f ixat un termenspecial de prescripţie. Cu toate acestea plec de la ideea că dreptul de prorprietate are caracterperpetu şi oricât timp ar fi trecut de la neexercitarea lui dreptul nu se stinge prin neuz. S-a admistotuşi, că acţiunea în revendicare imobiliară este imprescriptibilă sub aspect extinctiv.18

Pe lângă doctrina juridică19, ce a fost constantă în consacrarea acestui principiu, practica

instanţelor a fost şi ea constantă. Astfel în anul 1953, instanţa supremă, continuând practicaanterioară, a stabilit că, “oricât ar dura pasivitatea proprietarului, acesta nu este decăzut dindreptul de a revendica bunul, chiar dacă a lăsat să treacă mai mult de 30 ani”20. Totuşi, chiar dacăacţiunea în revendicare este imprescriptibilă sub aspect exctinctiv, ea poate fi paralizată de posesorul bunului, care poate invoca în favoarea sa dobândirea proprietăţii prin uzucapiune, fieuzucapiunea de 30 ani, fie, în condiţiile prevăzute de lege, cea de 10-20 ani. Chiar dacă trecereatimpului nu afectează direct dreptul de proprietate, el poate fi pierdut dacă un altul posedă şiuzucapeaza, în condiţiile legii.

De la principiul imprescriptibilităţii acţiunii în revendicare imobiliară există două

excepţii: -in materia executării silite. Conform dispoziţiilor art. 520 alin. 1 C proc. civ. aşa cum a

fost modificat prin art. 1 pct. 32 din Legea nr. 459/2006, orice cerere de evicţiune, totală sau parţial, privind imobilul adjudecat este stinsă, dacă imobilul adjudecat era inscirs în carteafunciară şi dacă , la data înregistrării cererii de înscriere formulate de dobânditorul anterior aldreptului înscris în folosul terţului adjudecător, au trecut 3 ani, iar alin. 2 al aceluiaşi articol prevede că în cazul imobilelor înscrise pentru pirma dată în cartea funciară, în termenul actuluide adjudecare, cererea de evicţiune se va prescrie în termenul de 3 ani de la data înscrierii actuluide adjudecare în cartea funciară. Acesta prescripţie curge şi împotriva dispăruţilor, minorilor şi

persoanelor puse sub interdicţie. Plecând de la excepţia prevăzută în Codul de procedură civilă,practica a considerat că procesul-verbal întocmit cu privire la scoaterea unui imobil pentru

1710 ani in cazul noului Cod civil conform art. 2518

18 astfel în noul cod Civil, în art. 563 alin 2 se recunoaşte caracterul imprescriptibil al dreptului la acţiunea în

revendicare, cu excepţia cazurilor în care prin lege se prevede altfel. 19

C. Barsan, Drept civil 2001, p208; M. Nicolae, Prescriptia exctintiva, Ed. Rosetti, Bucuresti, 2004, p 383.20

Tribunalul Suprem. Col. Civ dec nr. 539/1953



16

realizarea creanţelor statului constituie titlu de dobândire pentru bunul transmis şi, odatăexecutat, produce efectele unei unei ordonanţe de adjudecare.

-in matera avulsiunii. Conform dispoziţiilor art 468. C. civ., acţiunea în revendicareimpotriva proprietarului de teren care a încorporat o porţiune de avulsiune se prescrie în termende 1 an de la data când s-a produs avulsiunea, chiar dacă proprietarul care a beneficiat de alipirea intrat sau nu în posesia porţiunii respective de teren21.

În literature juridică a fost considerată o excepţie de la principiul imprescribtibilitatiiacţiunii în revendicare şi art. III din Deccretul nr 218/1960 pentru modificarea Decretului nr.167/1958. Acest articol stabilea un termen de 2 ani pentru prescripţia acţiunii prin care se cerearestituirea în natură sau prin echivalent a unui bun intrat, la data publicării decretului, în posesiastatului sau în accea a unei organizaţii obşteşti, indiferent de natura bunului, fie fără titlu, fie înbaza Decretului nr. 111/1951, termen ce urma să fie calculat de la data începerii posesiei.Această excepţie este de o importanţă practică deosebită, pentru că instanţele au fost confruntatecu nenumărate acţiuni în revendicare având ca obiect bunuri trecute în proprietatea statului, fiefără titlu, fi în baza Decretului nr. 111/1951. Plecând de la dispoziltiile art. III din decretul nr.218/1960, instanţele judecătoreşti au stabilit că, pentru a putea respinge ca prescrise acţiunile înrevendicare formulate, se cereau a fi îndeplinite cumulativ două condiţii: bunul să se fi aflat înposesia statului la data decretului, iar statul să se fi aflat în posesia bunului 2 ani. Ulterior s-a precizat că posesia stastului să fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publica şi sub nume deproprietar.

Prin intrarea în vigoare a Constituţiei din 1991, Decretul nr. 218/1960 a fost abrogatimplicit, deoarece prevederile lui erau contrare dispozitiilor constituţionale.

S-a apreciat deasemenea ca excepţie restituriea imobilului care a făcut obiectul uneidonaţii revocate de plin drept pentru survenienţa de copii22

insa acest caz nu mai este reglementatîn noul cod civil conform căriua donaţia nu mai poate fi revocată decât pentru ingratitudine sineexecutare a sarcinilor fara justificare a donatarului23

În noul cod Civil, în art. 563 alin 2 se recunoaşte caracter ul imprescriptibil al dreptului laacţiunea în revendicare, cu excepţia cazurilor în care prin lege se prevede altfel.

21 Termenul de 1 an a fost menţiunut şi in noul Cod civil care, in art. 572, prevede ca proprietarul terenului de la

care o apa curgatoare a smuls brusc o portiune de mal din teren, alipind-o la terenul altui proprietar riveran, nu

pierde dreptul de proprietate asupra parţii desprinse daca o revendica in termen de 1 an de la data faptului. 22

Art. 840 C. Civ23

Art. 1020 noul Cod civil, Cauzele de revocare “Donaţia poate fi revocată pentru ingratitudine şi pentruneexecutarea fără justificare a sarcinilor la care s-a obligat donatarul”.



17

Efectele acţiunii în revenicare imobiliară

Rest it uirea bu nu lu i

În urma admiterii acţiunii în revendicare, reclamanatul, dovedind că este titularuldreptului de proprietate asupra bunului revendicat, va avea câştig de cauză, iar pârâtul posesor va fi obligat să restituie bunul. Lucurul trebuie să fie restituit către adevăratul proprietar liber deorice sarcini cu care ar fi fost grevat prin voinţa posesorului neproprietar. De obicei, restituirea bunului se face în natură, iar dacă aceasta nu mai este posibilă, obligaţia de restituire va fiînlocuită cu o restituire prin echivalent, mai precis în obligaţie de desdăunare24.

Restituirea nu mai este posibilă în natură în cazul în care bunul a fost dobândit de un terţde bună-credinţă25. Proprietarul bunului revendicat va avea dreptul la dezdăunări în cazul în care bunul a fost dobândit de un terţ de bună-credinţă, acesta fiind ocrotit pentru că a achiziţionat bunul fiind convins că l-a dobândit de la adevăratul proprietar. În cazul pieirii bunului dintr -uncaz de forţă majoră sau caz fortuit, posesorul de bună-credinţă nu răspunde pentru pierderea26 produsă, deoarece riscul pieirii bunului este suportat de reclamant, în calitate de proprietar.

Posesorul nu va răspunde decât în măsura în care a profitat de distrugerea acestuia. Dinmomentul în care s-a născut obligaţia de restituire, posesorul trebuie să se comporte ca un bunproprietar, suportând riscul pieirii bunului prin fapta sa.

Dacă posesorul este de rea-credinţă, iar bunul a pierit dintr -un caz fortuit sau de forţămajoră, răspunderea poate fi antrenată dacă pieirea s-a produs după introducerea acţiunii în

revendicare, dar nu va răspunde pentru pieirea bunului anterior acestui moment. În aceastăsituaţie, pentru a scăpa de răspundere, posesorul trebuie să facă dovadă că bunul ar fi pierit şidacă s-ar fi aflat în posesia proprietarului. În situaţia posesorului de rea-credinţă, dacă bunul a pierit prin fapta sa proprie, va fi obligat la desdăunări către proprietar, chiar dacă bunul a pieritînainte sau după introducerea acţiunii în revendicare.

Dacă bunul a fost expropriat în perioada în care adevăratul proprietar nu se afla în posesiasa, posesorul va fi obligat la restituirea despăgubirilor încasate ca urmare a exproprierii. Dacăimobilul care a fost revendicat era asigurat, dar a pierit aflându-se în posesia pârâtului, acesta vafi obligat la restituirea către proprietar a indemnizaţiei de asigurare.

24E. Chelaru, Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Ed. All beck, Bucureşti, 2000

25 In noul Cod Civil se prevede expres ca “Dreptul de proprietate dobândit cu buna-credinţa, in condiţiile legii, este

pe deplin recunoscut” art. 563 alin. 3 26

Art. 566 alin.1 noul Cod civil, efectele admiterii acţiunii în revendicare prevede că “Pârâtul va fi obligat larestituirea bunului sau la despăgubiri dacă bunul a pierit din culpa sa ori a fost înstrăinat. În aceleaşi condiţii,pârâtul va fi obligat la restituirea productelor sau a contravalorii acestora. În toate cazurile, despăgubirile vor fi

evaluate în raport cu momentul restituirii”



18

Rest it uirea fruct elor

Odată cu restituirea bunului, posesorul va fi obligat să restituie reclamantului şiaccesoriile sale, ca efect al atributului dreptului de proprietate, astfel dacă lucrul se afla înmâinile unei persoane care nu are nici un drept asupra lucrului, proprietarul poate reclama încadrul acţiunii în revendicare, pe lângă restiuirea lucrului, şi a fructelor percepute.

Intră în categoria aceesoriilor fructele şi productele. Fructele reprezintă tot ceea ceproduce în mod periodic un lucru, după destinaţia sa normală, fără ca substanţa sa să scadă. Suntfructe: recoltele, dobânzile, chiriile. Productele în comparaţie cu fructele, pe lângă faptul că nu

au caracter periodic, alterează, reduc prin cearea lor substanţa bunului. Fructele naturale, indutriale, civilie se cuvin proprietarului, în puterea dreptului de

accesiune acesta fiind un atribut al dreptului de proprietate. Una dintre excecpţiile de la acest principiu este cel al posesorului de bună credinţă27 . posesorul de bună-credinţă va putea dobândi proprietatea fructelor, dacă deţine bunul în baza unui titlu translativ ( vânzare, donaţie,testament) care nu este valabil. Posesorul este considerat de bună – credinta atunci când el crede,cu toată sinceritatea, că este proprietar ul bunului posedat sau titularul dretului real exercitat.

Bună credinţă nu trebuie să existe numai în momentul dobândirii bunului, ci şi înmomentul perceperii fructelor28. Atât timp cât posesorul este de bună credinţă, nu poate fi obligatsă restituie fructele. Odată cu introducerea acţiunii în revendicare, bună-credinţă posesoruluiîncetează, iar după această dată, el trebuie să restituie fructele percepute. Bună-credinţă înceteazăşi înainte de introducerea acţiunii în revendicare, în cazul în care posesorul afla, în orice mod,despre viciile posesii sale.29 Dovada bunei-credinţe se prezumă de lege până la proba contrarie,iar cel care are interes să invoce reaua credinţă a posesorului trebuie să o dovedească.

Posesorul este de rea-credinţă, atunci când posedă un bun fără titlu sau, deşi are titlu, ştiecă este viciat. Aceasta trebuie să restitue, odată cu bunul, toate fructele percepute saunepercepute, valoarea lor dacă le-a consumat sau a neglijat să le perceapă.

27In noul Cod civil, problema dobândirii fructelor prin posesisa de buna-credinta este reglementata de art. 948 alin

1 care stabileste că ‘ Posesorul de buna credinta dobandeste dreptul de proprietate asuprea fructelor bunului

posedat” 28

Art. 948 alin 3 noul Cod civil prevede că ‘posesorul trebuie sa fie de bună-credinţă la data perceperii fructelor.Fructele civile percepute anticipat revin posesorului in masura în care bună credinţa se menţine la data scadenţeiacestora” 29

In această situatie conform art. 566 alin. 2 noul Cod civil’ Posesorul de rea-credinţă sau detentorul precar va fiobligat, la cerere, şi la restituirea fructelor produse de bun până la înapoierea acestuia către proprietar”.



19

Se consideră a fi de rea-credinţă, posesorul care deţine un bun în baza unui titlu care afost întocmit cu nerespectarea dispoziţiilor legale.

În cazul în care posesorul a făcut cheltuieli cu bunul pe care este obligat să îl restitue, iar acţiunea în revendicare este admisă, s-a pus problema unei im bogaţiri fără justă cauză aadevăratului proprietar, care naşte în sarcina sa obligaţia de restituire către posesor a cheluielior făcute. Aceste cheluieli să împart în trei categorii: cheltuiel necesare: cheltuilei utile şi cheltuielivoluptuare.30

Cheltuielile necesare sunt cheltueli care au trebuit să fie făcute neapărat, pentruconservarea bunului însuşi. Posesorul, fie de bună-credinţă fie de rea-credinţă, are dreptul săceară proprietarului restituirea lor integrală.

Cheltuielie utile sau ameliorările sunt acelea care, fără să fi fost necesare, aduc totuşi un

folos prin faptul că sporesc valoarea bunului. Posesorul are dreptul la o restituire parţială şinumai în măsura sporului de valoare adus lucrului.

Cheltuieleie voluptoare sau de simplă plăcere sunt acelea care nu aduc un plus de valoareşi care au fost făcute doar pentru simpla plăcere a posesorului. Posesorul nu are nici un drept de acere restituirea contravalorii lor.31

30Art. 566 noul C. civil face referire tot la trei categorii de cheltuieli: necesare, utile si voluptoare.

31Nici în noul Cod civil nu se prevede obligativitatea restituirii cheltuilelior voluptoare, dar in art. 566 alin. 8 teza a

II-a s-a prevazut că “posesorul are dreptul de a-şi însuşi lucrarile efectuate cu acceste cheltuieli numai daca prin

aceasta bunul nu se deteriorează”



20

Acţiunea în revendicare imobiliară în sistemul de publicitate imobiliară a cărţilor

funciare, inclusiv în sistemul Legii nr. 7/1996

La nivelul României au funcţionat două sisteme principale de publicitate imobiliară – sistemul personal de publicitate al registrelor de transcri pţiuni şi inscripţiuni inspirat de Codulcivil francez şi sistemul real al cărţilor funciare, de inspiraţie germanică, fiind aplicat înBucovina şi Transilvania încă din secolul al XVII-lea, respective secolul al XIX-lea. În sistemulcartii funciare, fiecare imobil are propria carte funicara in care sunt evidenţiate orice schimbarice intervin, respectiv transmisiuni si constituiri de drepturi reale imobiliare.

Prin Decretul Lege nr. 115/1938 s-a dispus unificarea dispozitiilor privitoare la cartilefunciare, fiind pus in aplicare numai in Transilvania si Bucovina32. Recunoscandu-se avantajele

incontestabile ale sistemului de publicitate imobiliara prin carti funciare, prin Legea nr. 7/1996 acadastrului si publicitatii imobiliare33 s-a instituit extinderea acestuia la nivelul intregii tari.

In cadrul actiunilor in revendicare imobiliara aflate pe rolul instantelor judecatoresti undese aplica sistemul de publicitate imobiliara al cartilor funicare nu se mai analizeaza notiunea detitlu pentru ca extrasul de carte funciara face dovada deplina a dreptului de proprietate. Daca celcare se pretinde proprietar al bunului respectiv nu apare in cartea funciara, actiunea inrevendicare va fi respinsa, deaorece dovada dreptului de proprietate se poate face numai prinintabulare in cartea funciara.

De la acest principiu al efectului constitutiv al inscrieilor in cartea funciara exista si

exceptii, in sesnul ca se pot dobândi drepturi reale fara inscriere in cartea funciara daca au fostdobanidte prin succesiune, accesiune, vinzare silita imobiliara si expropriere.

In sistemul de publicitate imobiliara a cartii funciare, paratul, in cadrul actiunii inrevendicare, fiind posesorul bunului, va putea invoca in apararea sa uzucapiunea, doar cauzucapiunea extratabulara trebuie sa fi inscrisa in cartea funciara.

In zonele unde a functionat sistemul de publicitate imobiliara bazat pe registrele detranscriptiuni si inscriptiuni, chiar daca inscrierile si cartea funciara sunt provizorii si nu aucaracter constitutiv de drepturi, dovada dreptului de proprietate in cadrul acţiunii in revendicare

se poate face tot cu extrasul de carte funciara.

32Tratat de publicitate imobiliara, vol I, ed a-2a Ed. Unversul Juridic, Bucuresti, 2011 p. 213-230

33 Legea nr. 7/1996 republicată ca urmare a modificarilor aduse de Legea nr. 247/2005



21

Actiunea in revendicare mobiliara

Consideratii privind actiunea in revendicare mobiliara

Actiunea in revendicare a bunurilor mobile, datorita modului de redactare a dispozitiilorlegale in materia dobândirii dreptului de proprietate, este diferita de acţiunea in revendicare abunurilor imobile. Singurele reguli care pot fi aplicate atat acţiunii in revendicare a bunurilormobile, cat si actiunii in revendicare a bunurilor imobile sunt cele care privesc modul dedovedire a temeiniciei actiunii de catre cel care detine bunul, insa, daca in cazul actiunii inrevendicare imobiliara este instituita numai o prezumtie relativă de proprietate pentru posesorulbunului imobil, in cazul actiunii in revendicare mobiliara aceasta posesie instituie chiar oprezumtie absoluta de proprietate.

Regimul juridic distinct al acţiunii in revendicare a bunurilor mobile este dat dedispoziţiile art. 1909 si art. 1910 c. civ34. Potrivit art. 1909 alin. 1 C. civ., “Lucrurile mişcătoarese prescriu prin faptul posesiunii lor, fară sa fie trebuinţă de vreo scurgere de timp”, art 1909alin. 2 C. civ. prevede că, “Cu toate acestea, cel care a pierdut sau cel car iua i s-a furat un bun, poate să-l revendice, in curs de trei ani, din ziua când l-a pierdut sau când i s-a furat de la celcare-l gaseste, rămânâd acestuia recurs in contra celui de la care î l are”, iar art. 1910 C.civ areurmatorul continut: “Daca posesorul actual al lucurului furat sau pierdut l-a cumpărat de la bâlcisau de la târg, sau de la o vindere publică, sau de la un negustor care vinde asemenea lucruri,proprietarul originar nu poate să ia lucrul înapoi decât intorcand posesorului preţul ce l-a costat”. Reglementarea a fost continuata si in noul C. civ. in art 937 alineat 2 “Cu toate acestea, bunul pierdut sau furat poate fi revendicat de la posesorul de bună-credinţă, dacă acţiunea esteintentată, sub sancţiunea decăderii, în termen de 3 ani de la data la care proprietarul a pierdutstăpânirea materială a bunului” si alineat 3 “Dacă bunul pierdut sau furat a fost cumpărat dintr -un loc ori de la o persoană care vinde în mod obişnuit bunuri de acelaşi fel ori dacă a fostadjudecat la o licitaţie publică, iar acţiunea în revendicare a fost introdusă înăuntrul termenuluide 3 ani, posesorul de bună-credinţă poate reţine bunul până la indemnizarea sa integrală pentru preţul plătit vânzătorului”

34 în noul Cod civil, dobîndirea proprietaţii imobiliare prin posesia de buna-credinta constitue sanctiunea a 3-a a

capitolului III-Efectele posesiei din titlul VIII - Posesia



22

Regula stabilita de art. 1909 anlineat 1 C. civ. in materia actiunii in revendicare

mobiliara.

Regula stabilita de art. 1909 alin. 1 C. civ. face inadmisibila acţiunea in revendicare aunui bun mobil, deaorece posesisa bunului echivaleaza cu proprietatea. Cel care se pretindeproprietar asupra bunului, chiar dacă va aduce dovezi in acest sens, nu va putea sa îlrecupereze.35

Pentru explicarea regulii că posesia bunurilor mobile valoreaza proprietatea au fost emisemai multe teorii:

Teoria prescripţiei instantanee – potrivit acestei teorii, uzucapiunea se împlineste in modinstantaneu, nefiind nevoie de o posesie indelungata sau de scurgerea de timp si a fost justificata

de modul de redactare a art. 1909 alin. 1 C. civ. Criticile aduse acestei teorii au vizat tocmaifaptul că prescripţia însemană dobîndirea proprietaţii prin posesia indelungată si nu ar puteaexista prescripţie fără scurgere de timp, prescripţia instantanee nefiind altceva decat o metaforă.36

Teoria modului de dobândire a proprietaţii prin efectul legii – aceasta teorie a fostcriticată, pentru că, deşi nu se contestă că posesia valoreaza proprietatea, tocmai pentru că legeaprevede acest efect, nu sunt explicate mecanismul juridic si temelia teoretică a regulii. A fostconsiderată si insuficientă, pentru că, deşi are la bază o intuiţie corectă, nu a descifratsemnificaţia art. 1909 alin. 1 C. civ. S-a spus ca legea, nu este un mod de dobîndire a dreptuluide proprietate si de fiecare data trebuie sa se faca dovada faptului juridic de care legea leagă un

astfel de efect, iar dovada nu se poate face cu ajutorul unei prezumţii relative.

Teoria prezumţiei relative de proprietate in favoarea posesorului de bună-credinţă – teoriaporneste de la ideea că in materia pe care art. 1909 alin 1 C. civ, o regelemntează există doua prezumţii legale si anume una de proprietate si prezumtia bunei credinte a posesorului bunuluimobil. Prezumtia bunei credinte este relativa si este considerata temeiul celei de proprietate, iaraceasta prezumţie de proprietate nu poate sa aiba valoare absolută, pentru că se fundamentează pe o prezumţie relativă. Daca buna-credinţă este susceptibilă de contestare din partea unui terţcare se consideră proprietar, poate fi pus în discuţie si titlul de proprietate al celui care are instapanire materială bunul din litigiu, astfel că, pe cale indirectă, se ajunge la combatrea unei

prezumţii.

35în noul Cod civil, in art. 935 s-a reglementat prezumţia de titlu de proprietate si s-a spus ca “Oricine se află la un

moment dat în posesia unui bun mobil este prezumat că are un titlu de dobândire a dreptului de proprietateasupra bunului”., iar cu privire la efectele fata de terti ale acestei prezumţii, in art. 936 se prevede ca “Cu excepţiacazurilor prevăzute de lege, posesia de bună-credinţă a bunului mobil asigură opozabilitatea faţă de terţi a actelor

juridice constitutive sau translative de drepturi reale” 36

E. Popa, Acţiunea in revendicare, Ed Lumina Lex, Bucureşti, 1998



23

S-a considearat această prezumţie relativă si pentru că textul de lege pune accent peocrotirea intereselor individuale ale terţului doânditor de bună-credintă, chiar daca satisface, inacelasi timp, interesele generale ale întregii scoietaţi, iar posesia fiind o stare de fapt, impotrivaei nu pot fi interzise marturisirea si administarea altor dovezi. Tocmai pentru ca prezumţiileabsolute au caracter excepţional, legea poate sa instituie o asemenea prezumţie printr -o normă specială.

Teoria prezumţiei absolute de proprietate – aceasta teorie creaza prezumţia absoluta, cenu poate fi rasturnata prin nici un mijoc de proba. Aceasta teorie a fost împartaşita şi de practi ca judiciara, si paralizeaza acţiunea in revendicare privind bunurile mobile, daca sunt indeplinitecondiţiile prevazute de lege. S-a spus ca este suficent ca persoana care deţine bunurile sădovedească posesia pentru ca prezumţia legală de proprietate să funcţioneze în favoarea sa, sauca in sistemul nostru de drept, pentru bunurile mobile corporale, posesia creeaza, in favoareaposesorului actual, o prezumtie absoluta de proprietate împotriva căreia nu este admisă probăcontrară, existând o prezumţie de proprietate în favoarea posesorului bunului mobil, el nu vatrebui să facă dovada proprietăţii, ci doar proba că a posedat bunul, astfel că, odată făcută această probă a posesiei bunului, revine celuilalt obligaţia să îşi dovedească dreptul de proprietate asupra bunului pe care îl revendică. Prezumţia prevăzută de art. 1909 alin. (1) C. civ. nu poate fiînlăturată prin proba contrară, pentru că prin proba contrară se combate numai regularitatea posesiei şi buna-credinţă a posesorului sau afirmaţia că obiectul nu provine din furt sau pierdere.

Chiar dacă a fost împărtăşită de majoritatea autorilor şi de practica instanţelor, aceastăteorie a fost criticată, pentru că, prin considerarea prezumţiei instituite ca fiind absolută, se punesemnul egalităţii între o asemenea prezumţie şi faptul juridic prin care se do bândeşte dreptul deproprietate, însă prezumţia legală nu este un fapt juridic, ci un raţionament pe care legiuitorul îlimpune în mod relativ sau absolut, după caz, şi de aceea ar trebui să i se recunoască prezumţieicel puţin o funcţie probatorie.

În literatura juridică au mai fost analizate şi alte teorii37, iar recent a mai fost emisă şi oalta, potrivit căreia regula instituită de art. 1909 alo. (1) C. civ. are două sensuri distincte, dar complementare:

37D.Gherasim, Buna-credinţă în raporturile juridioe civile, Ed. Academiei, Bucureşti, 1981,

p. 164-165. în această lucrare, autorul analizează teoria notorietăţii, consacrată în dreptul german, teoria răspunderii, dar noţiunea de răspundere nu este identică cu răspunderea civilă

delictuală sau cvasidelictuală, ci cu greşeala proprietarului care a contribuit la propria sa

deposedare.



24

- noţiunea de titlu de proprietate, în înţelesul de fapt juridic, ca mod de dobândire adreptului de proprietate si noţiunea de titlu de proprietate în înţelesul de fapt care trebuie doveditprin intermediul unei prezumţii legale relative.

S-a susţinut că, în ipoteza în care posesorul de bună-credinţă a dobândit bunul de la unneproprietar, poate, în conflict cu proprietarul deposedat, beneficia de un mod specific dedobândire a dreptului de proprietate, iar în ipoteza în care posesorul a intrat în conflict chiar cuautorul său, indiferent dacă este un proprietar sau neproprietar, sau cu moştenitorii acestuia, poate invoca în favoarea sa prezumţia de titlu de proprietate, astfel că dispoziţiile art. 1909 alin.(1) C. civ. au atât funcţie achizitivă, cât şi una probatori. Acesta a fost motivul pentru caredispoziţiile art. 1909 şi art. 1910 C, civ. au fost analizate în capitolul referitor la moduri dedobândire a dreptului de proprietate, şi nu la cel referitor la revendicarea bunurilor 38.

Consider că regula stabilită de art. 1909 C. civ. instituie în favoarea posesorului o prezumţie irefragabilă de proprietate, chiar dacă sunt permise dovada regularităţii posesiei, abunei-credinţe a posesorului şi dovada deposedării voluntare a proprietarului şi ea face aproapeimposibilă acţiunea în revendicare a proprietarului bunului mobil, pentru că posesorul devineproprietarul bunului posedat39. Insă această regulă are şi excepţii, care se referă la bunurilemobile ce sunt vizate de această regulă, la persoanele care pot invoca dispoziţiile art . 1909 C.civ., dar şi cu privire la condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească posesia pentru a fi aplicabiledispoziţiile art. 1909 alin. (1) C. civ40. Prin urmare, reclamantul din cadrul acţiunii în revendicarea unui bun mobil are sarcina probei pentru a-şi dovedi dreptul de proprietate, dar, când pârâtulinvocă regula stabilită de art. 1909 alin. (1) C. civ., trebuie să dovedească netemeinicia

prezumţiilor care sunt în favoarea acestuia.

38 în noul Cod civil, problema dobândirii proprietăţii mobiliare prin posesia de bună-credinţă este tratată în cadrul

unei secţiuni din Titlul VIII - Posesia, dar ca mod de dobândire a dreptului de proprietate39 L. Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembramintele sale. Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001 40

In noul Cod civil nu s-a reglementat tipul de prezumţie, dar în art. 935 s-a prevăzut că „Oricine se află la unmoment dat în posesia unui bun mobil este prezumat că are un titlu de dobândire a dreptului de proprietateasupra bunului", iar în art. 936 este reglementată opozabilitatea faţă de terţi a posesiei de bună-credinţă: „Cuexcepţia cazurilor prevăzute de lege, posesia de bună-credinţă a bunului mobil asigură opozabilitatea faţă de terţi aactelor juridice constitutive sau translative de drepturi reale". Posesorul de bună-credinţă este definit în art. 938alin. (1) noul C. civ. ca „posesorul care nu cunoştea şi nici nu trebuia, după împrejurări, să cunoască lipsa calităţii deproprietar a înstrăinătorului", iar buna-credinţă trebuie să existe la data intrării în posesia efectivă a bunului *art.938 alin. (2)].



25

Domeniul de aplicare al regulii înscrise în art. 1909 alin. (1) C. civ.

Chiar dacă art. 1909 C. civ. se referă la „lucrurile mişcătoare" în sensul de „bunuri", nuorice bun mobil poate face obiect al regulii stabilite de textul de lege, ci este aplicabilă numaibunurilor mobile corporale care sunt susceptibile de detenţie materială.

Cu toate acestea, există bunuri corporale cărora nu li se aplică regula stabilită de art. 1909alin. (1) C. civ., respectiv:

- bunurile mobile proprietate publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, pentru că acestea sunt declarate imprescriptibile, atât sub aspect extinctiv, cât şi achizitiv;

- navele (vasele), deoarece art. 493 C. com. cere titlu scris pentru ca înstrăinarea proprietăţii sau folosinţei să fie valabilă, ceea ce face inaplicabilă regula stabilită de art. 1909alin. (1) C. civ;

- bunurile mobile care sunt accesorii ale unui imobil, respectiv acele bunuri care îşi păstrează calitatea de bun mobil, dar ele sunt folosite ca accesorii ale unui imobil (de exemplu,mobilierul dintr-un apartament; nu pot fi invocate dispoziţiile art. 1909 alin. (1) C. civ. pentru anu restitui mobilierul dintr-un apartament, în caz de obligaţie de restituire a bunurilor immobile).

Nu se aplică regula nici în cazul în care detentorul precar demolează construcţia pe care odeţine de la proprietar şi apoi înstrăinează materialele, astfel că proprietarul poate să revendice

aceste materiale, sau când a intervenit vânzarea unei case spre a fi demolată, pentru că, chiar dacă ea constituie o vânzare mobiliară conform voinţei părţilor, adevăratul proprietar fiind terţ faţă de vânzare, bunul, deşi a fost demolat, îşi păstrează calitatea de imobil;

- bunurile culturale care au părăsit ilegal teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene;

- bunurile mobile prin anticipaţie (cum ar fi recoltele neculese, arborii prinşi în rădăcină), pentru că nu pot forma obiectul unei posesii reale distincte de posesia bunului în care suntintegrate.

Totuşi, regula stabilită de art. 1909 alin. (1) C. civ. se aplică şi în cazul bu nurilorincorporale, dar numai în măsura în care valoarea lor este materializată în titlul ce îl reprezintă,cum este cazul titlurilor la purtător 41. în categoria titlurilor la purtător care pot fi dobândite întemeiul art. 1909 alin. (1) intră acţiunile şi obligaţiunile societăţilor comunale (care pot finominative sau la purtător), titlurile de stat, obligaţiunile municipale, conosamentele (poliţele deîncărcare), scrisorile de trăsură, recipisele sau certificatele de depozit, documentele de asigurare,măr cile poştale, timbrele fiscale, timbrele judiciare. Titlurile la purtător sunt susceptibile de a fidobândite în proprietate conform art. 1909 alin. (1) C. civ. tocmai pentru că valoarea lor este - 41

S. Cărpeanu, Drept commercial roman, Ed. All Beck, p. 472



26

încorporată în titlu, apropiindu-se de natura mobilelor corporale42. In cazul titlurilor de valoarecare încorporează un drept de creanţă care are ca obiect predarea unor bunuri mobile corporale(de exemplu, scrisorile de trăsură, conosamentele), odată cu transmiterea lor se transmite şidreptul de proprietate asupra bunurilor mobile, astfel că cel care dobândeşte titlu de valoare de laun detentor precar va putea invoca art. 1909 alin. (1) C. civ. chiar cu privire la bunurile mobile ce

au făcut obiectul dreptului de creanţă. Bunul mobil, pentru a fi aplicabilă regula stabilită de art. 1909 alin. (1) C. civ., trebuie se

fie privit în mod individual, să fie individual determinat, nefiind posibilă aplicarea regulii încazul universalităţilor de bunuri sau bunurilor de gen, pentru că univer salitatea este un bunincorporal. Această restricţie poate fi privită sub mai multe aspect.

a) în cazul în care autorul nu este detentor precar cu privire la întreaga universalitatemobiliară, ci numai cu privire la un bun din aceasta, nu se aplică art. 1909 C. civ., ci art. 1858alin. (4) C. civ. privind intervertirea precarităţii;

b) în cazul în care succesiunea mobiliară este încredinţată de adevăratul moştenitor unuidetentor precar şi acesta o înstrăinează, fie ca universalitate juridică, fie ca universalitate de fapt,

unui terţ dobânditor de bună-credinţă, nu va putea invoca art. 1909 alin. (1) C. civ., pentru căuniversalitatea, fie şi de fapt, este un bun incorporal43. Dacă bunul a fost individualizat lamomentul transmiterii de către detentorul precar către terţul dobânditor, acesta va putea săinvoce art. 1909 alin. (1) C. civ.;

c) în cazul în care chiar moştenitorul încredinţează un bun dintr -o succesiune mobiliarăcătre un detentor precar, iar acesta înstrăinează bunul către un terţ de bună-credinţă, acesta vaputea invoca dispoziţiile art. 1909 alin. (1) C. civ.

In cazul unei succesiuni mobiliare, nici moştenitorul aparent, nici comoştenitorul nu vor putea invoca dispoziţiile art. 1909 alin. (1) C. civ. pentru a putea fi respinsă acţiunea în petiţia deereditate care a fost formulată de adevăratul moştenitor sau de comoştenitor sau pentru camoştenitorul aparent să dobândească universalitatea mobiliară în întregul ei, o cotă din aceastasau să dobândească un bun mobil din succesiune. Aceste susţineri au fost criticate, pentru căsituaţiile avute în vedere nu s-ar încadra în ipoteza reglementată de art. 1909 alin. (1) C. civ., pentru că:

- moştenitorul aparent sau comoştenitorul nu este un posesor care a dobândit bunul de laun detentor precar sau de la o persoană asimilată acestuia, astfel că nu poate fi aplicat art. 1909alin. (1) C. civ.;

- titlul moştenitorului este, uneori, doar putativ, iar titlul putativ nu este luat înconsiderare.

Regula stabilită de art. 1909 alin. (1) C. civ. nu se aplică fondurilor de comerţ, care sunttot o universalitate de fapt, şi nici bunurilor de gen, cât timp nu sunt individualizate. De exemplu,sumele de bani nu intră în sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 1909 alin. (1) C. civ., dar pot firestituite ca urmare a formulării unei acţiuni de drept comun

42în noul Cod civil, în art. 940, s-a prevăzut expres că „Dispoziţiile prezentei secţiuni(Secţiunea a 3-a - Dobândirea

proprietăţii mobiliare prin posesia de bună-credinţă se aplică şi titlurilor la purtător, în măsura în care prin legispeciale nu se dispune altfel"43

V. Stoica, Drepturile Reale, vol. II, p. 523, unde se precizează că a fost exprimată şi opinia că universalităţile defapt ar intra în sfera de aplicare a art. 1909 alin. (1) C. civ., atât în doctrina juridică română, cât şi în cea franceză.



27

Persoanele cărora li se poate aplica regula stabilită de art. 1909 alin. (1) C. civ.

Chiar dacă textul nu este foarte explicit, din interpretarea lui se poate deduce că regulastabilită prin art. 1909 alin. (1) C. civ. poate fi aplicată numai terţilor care au dobândit un bunmobil cu bună-credinţă de la un detentor precar, căruia adevăratul proprietar i 1-a încredinţat de bunăvoie44

. Bunul mobil trebuie să fi fost dobândit de la un detentor precar sau de la o persoanăasimilată acestuia, adică de la un neproprietar, pentru că, dacă cel care a înstrăinat bunul estechiar proprietarul acestuia, nu ar putea fi aplicată regula stabilită prin art. 1909 alin. (1) C. civ., pentru că terţul dobânditor ar deveni proprietar în baza actului translativ încheiat cu proprietarul.

Dacă actul translativ de proprietate încheiat cu adevăratul proprietar ar fi lovit de o cauză denulitate, atunci dobânditorul nu poate invoca prevederile art. 1909 alin. (1) C. civv, pentru că proprietarul poate solicita desfiinţarea actului nevalabil.

Pornind de la această interpretare, în doctrină sa ajuns ca regula stabilită de art. 1909 alin.(1) C. civ. să fie formulată astfel: „proprietarul unui bun mobil corporal pe care 1 -a încredinţat cuvoinţă unei persoane cu titlu precar nu îl poate revendica în contra terţilor posesori de bună-credinţă, care au dobândit obiectul de la detentorii cărora le fusese încredinţat, iar în practica judiciară se arată că „lucrurile mişcătoare nu pot fi revendicate în mâinile terţilor posesori".Această ultimă formulare a fost apreciată ca făcând referire la faptul că posesorul este terţ faţă deraportul dintre proprietar şi detentorul precar şi proprietarul este terţ faţă de raportul dintredetentorul precar şi posesor.

Critica adusă acestor formulări a vizat faptul că nu s-a reţinut tocmai elementul esenţial, proprietarul iniţial nu poate revendica bunul de la terţul posesor, tocmai pentru că reclamantul apierdut dreptul de proprietate în momentul în care pârâtul a dobândit acest drept asupra bunuluimobil; s-a propus ca această regulă să fie reformulată, în sensul că „persoana care dobândeşte unbun printr-un act translativ de proprietate cu titlu oneros de la un detentor precar sau de la o persoană asimilată acestuia devine proprietarul acelui bun din momentul intrării sale în posesiabunului respectiv". De remarcat ar fi faptul că, şi anterior acestui punct de vedere, în doctrină afost subliniată importanţa intrării în posesia bunului, spunându-se că „ evendicarea mobilelor numai este posibilă", pentru că „posesorul unui lucru mobil devine proprietarul lucrului posedatchiar din momentul şi prin faptul posesiei".

Este, de asemenea, de subliniat faptul că, în această opinie, se solicită şi îndeplinireacondiţiei ca actul translativ de proprietate de la detentorul precar la dobânditorul de bună-credinţă să fie unul cu titlu oneros. “Per a contrario”, se poate deduce că se invocă faptul că, dacăactul translativ de proprietate prin care terţul a dobândit lucrul mobil ar fi unul cu titlu gratuit,acesta nu poate invoca aplicarea art. 1909 alin. (1) C. civ.

44 C. Bîrsan, Drept civil, 2007, p. 215.



28

Ideea că dacă transmiterea bunului în posesie s-a făcut în baza unui act cu titlu gratuit nuar putea fi invocate dispoziţiile art. 1909 alin. (1) C. civ. nu este nouă, a mai fost exprimată înliteratura juridică, susţinându-se că, dacă deţinătorul bunului 1-a primit cu titlu gratuit, nu se justifică rămânerea bunului în stăpânirea altuia, iar adevăratul proprietar să rămână fără lucru.

S-a considerat că nu trebuie să prezinte relevanţă juridică lipsa de diligenţă şi risculalegerii de către proprietar a unei persoane în care nu trebuia să aibă încredere, ci să primezeregula potrivit căreia trebuie protejat cel care luptă să evite o pagubă (certat de damno vitcmdo)faţă de cel care luptă doar pentru a menţine un câştig (certat de lucro captando). Tot ca unargument în sprijinul acestei idei a fost adus şi faptul că art. 1909 alin. (1) raportat la art. 972 C.civ. a fost analizat în literatura de specialitate45 ca fiind o excepţie de la principiul resoluto iuredantis resolvitur ius accipientis sau dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954 care ausoluţionat problema restituirii bunurilor către cel declarat mort care este în viaţă în sensul călegiuitorul nu a obligat dobânditorul cu titlu oneros să înapoieze bunurile decât dacă se va facedovada că la data dobândirii ştia că persoana declarată moartă este în viaţă.

Această susţinere a exceptării dobânditorilor de bunuri mobile în baza unor actetranslative cu titlu gratuit de la aplicarea regulii stabilite de art. 1909 alin. (1) C. civ. a fostcriticată şi, chiar dacă se recunoaşte că adevăratul proprietar nu poate ieşi păgubit dintr -oasemenea situaţie, deşi se reţine în sarcina lui o culpă în alegerea celui căruia i -a încredinţatdetenţia bunului său, se poate apela la normele dreptului penal, pentru că fapta detentorului precar de însuşire a unui bun mobil al altuia, deţinut cu orice titlu, sau dispunerea de acest lucrupe nedrept ori refuzul de a-1 restitui reprezintă infracţiunea de abuz de încredere, iar în cadrul procesului penal adevăratul proprietar poate exercita acţiunea civilă împotriva celui vinovat decauzarea prejudiciului, dar are la îndemână şi o acţiune rezultând din contract, prin care solicitărestituirea bunului sau dezdăunarea pentru imposibilitatea restituirii de către detentorul precar.

Pe bună dreptate, condiţia ca titlu translativ să fie unul cu titlu oneros nu este excesivă,

pentru că, dacă debitorul ar încheia cu dobânditorul un act cu titlu gratuit ex: comodat, depozitneremunerat, mandat gratuit, în condiţiile în care şi el îl deţine cu acelaşi titlu, proprietarul bunului îl va putea revendica de la dobânditor, pentru că acestuia nu i s-a transmis posesia bunului, pentru a putea invoca dispoziţiile art. 1909 alin. (1) C. civ., ci tot o detenţie precară, careeste un viciu absolut al posesiei, iar intervertirea precarităţii în posesie nu se poate face decât încondiţiile prevăzute de art. 1858 C. civ46.

Terţul dobânditor al bunului mobil va putea invoca aplicarea dispoziţiilor art. 1909 alin.(1) C. civ. numai dacă proprietarul bunului i 1-a încredinţat de bunăvoie, adică s-a desesizatvoluntar de acel lucru, pentru că, dacă bunul i-a fost furat sau a fost pierdut de proprietar, nu se

mai aplică dispoziţiile art. 1909 alin. (1) C. civ.

45Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a 10-a, revăzută şi

adăugită de M. Nicolae şi P. Truşcă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 239 46

Prin reglementarea cuprinsă în noul Cod civil, aceste dispute vor fi încheiate, deoarece în art. 937 alin. (1) seprevede: „Persoana care, cu bună-credinţă, încheie cu un neproprietar un act translativ de proprietate cu titlu

oneros (s.n.) având ca obiect un bun mobil devine proprietarul acelui bun din momentul luării sale în posesieefectivă".



29

Practica judiciară a făcut aplicarea acestor reguli, stabilind că „Posesia de bună -credinţă aunui bun mobil corporal valorează titlu de proprietate în toate cazurile în care adevăratulproprietar s-a desesizat voluntar de acel bun, iar detentorul, deşi nu avea calitatea de proprietar,1-a înstrăinat către un dobânditor de bună-credinţă. Astfel, ori de câte ori adevăratul proprietar albunului mobil corporal 1-a încredinţat unei alte persoane cu titlu de împrumut, de închiriere etc,

iar aceasta din urmă 1-a înstrăinat unui dobânditor de bună-credinţă, prin simpla intrare înposesia bunului, dobânditorul devine proprietar. În calitatea sa de proprietar, acest dobânditor vaavea dreptul să revendice bunul din mâna oricărui deţinător fără dr ept, inclusiv din mâna celui cea fost proprietar anterior dobândirii, dar care, prin efectul art. 1909 şi-a pierdut titlul47. În aceastăspeţă s-a făcut aplicarea unei alte condiţii care rezultă din interpretarea art. 1909 alin. (1) C. civ:detentorul precar nu va putea invoca niciodată regula prevăzută de art. 1909 alin. (1) C. civ. împotriva proprietarului bunului.

In cazul în care bunul a fost transmis posesorului de către detentorul precar căruiaproprietarul i 1-a încredinţat de bunăvoie, dispoziţiile art. 1909 alin. (1) C. civ. devin aplicabilesimultan cu dispoziţiile art. 1858 pct. 3 C. civ, care reglementează intervertirea precarităţii în posesie, care se produce „când deţinătorul strămută posesiunea lucrului, printr -un act cu titlu

particular translativ de proprietate, la altul care este de bună-credinţă", dar intervertirea se produce nu în persoana detentorului precar, ci în cea a dobânditorului, intervertirea precarităţii în posesie fiind simultană cu dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului mobil. A fostexprimată însă şi opinia că, dacă intervertirea precarităţii în posesie se referă la un bun mobilcorporal, care are la bază o desistare voluntară, respectiv când se aplică prevederile art. 1909alin. (1) C. civ, precaritatea nu se mai transformă în posesie, ci direct în proprietate.

Dispoziţiile art. 1909 alin. (1) C. civ. sunt aplicabile şi când posesorul nu a dobândit dela un detentor precar, ci de la un alt posesor, din acelaşi considerente pentru care se aplică încazul dobândirii de la detentorul precar. Situaţia avută în vedere este următoarea: proprietarul

unui bun mobil a înstrăinat bunul unei alte persoane, care, la rândul său, îl înstrăinează unei terţepersoane, având titlu de proprietate. Ulterior, titlul de proprietate al primului dobânditor estedesfiinţat, iar proprietarul iniţial revendică bunul de la terţa persoană, ca o aplicare a principiuluiresoluto iure dantis resolvitur ius accipientis, însă aceasta, chiar dacă a fost desfiinţat titlul său,având posesia bunului, va putea invoca dispoziţiile art. 1909 alin. (1) C. civ , chiar dacă adobândit de la un detentor precar. Insă prin desfiinţarea titlului de proprietate în baza căruia primul dobânditor a înstrăinat bunul, acesta a devenit un posesor de reacredinţă, astfel că terţuldobânditor va putea invoca cu succes aplicarea art. 1909 alin. (1) C. civ. în cazul revendicării bunului de către proprietar, pentru că, de fapt, a dobândit de la un detentor precar.

A fost exprimată şi opinia că, dacă adevărata posesie dobândită în urma unei înstrăinărifăcute de proprietar este urmată de anularea, rezoluţiunea sau revocarea înstrăinării, dobânditorul posesor cu titlu de proprietate a devenit detentor precar din momentul anulării, revocării titluluisău şi este obligat să restituie bunul. Această rezolvare porneşte însă de la o altă ipoteză - proprietarul înstrăinează unui dobânditor bunul mobil, iar ulterior actul este desfiinţat, astfel cădobânditorul, deşi a fost de bună-credinţă, nu poate invoca regula stabilită de art. 1909 alin. (1)C. civ., pentru că în urma desfiinţării titlului a devenit posesor de rea-credinţă, iar, art. 1909 alin.

47Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1477/1966, în R.R.D. nr. 5/1967, p. 169



30

(1) C. civ. poate fi invocat numai de dobânditorul de bună-credinţă care dobândeşte dreptul deproprietate de la un detentor precar.

În literatura juridică s-a susţinut că, dacă proprietarul nu reuşeşte să desfiinţeze actultranslativ de proprietate, proprietarul nu poate să susţină că art. 1909 C. civ. se aplică numai înraporturile dintre proprietar şi terţul dobânditor când acesta a dobândit de la un neproprietar şi cădobânditorul nu poate beneficia de regula stabilită de acest text, pentru că art. 1909 alin. (1) C.civ. are caracterul general de a apăra posesia de bună-credinţă care valorează titlul de proprietate,chiar dacă dobânditorul a intrat în posesia bunului de la adevăratul proprietar.

În cazul în care actul a fost încheiat între proprietar şi dobânditorul de bună -credinţă, iar în urma acţiunii în anularea actului acesta a rămas valabil, nici nu se pune problema aplicării art.1909 alin. (1) C. civ., pentru că dobânditorul poate invoca ca titlu de proprietate tocmai actultranslativ încheiat cu proprietarul, şi nu să apeleze la apărarea proprietăţii prin posesia bunului.

S-a spus că de regula stabilită de art. 1909 alin. (1) C. civ. se poate prevala şi cel care adobândit un bun mobil de la adevăratul proprietar al cărui titlu conţine o clauză de

inalienabilitate, dar şi când posesorul a dobândit de la un moştenitor aparent48.Detentorul precar este cel care deţine bunul în numele altuia şi are obligaţia de a restitui

în natură bunul către proprietar, obligaţie care izvorăşte din contractul încheiat între părţi. încazul în care detentorul precar a înstrăinat bunul către un dobânditor, au fost analizate mai multe posibilităţi pe care proprietarul le poate folosi. Detentorul precar poate fi acuzat de infracţiuneade abuz de încredere sau gestiune frauduloasă dacă a înstrăinat bunul, iar proprietarul se poate îndrepta împotriva acestuia pentru recuperarea prejudiciului, dar terţul dobânditor va putea săinvoce dispoziţiile art. 1909 alin. (1) C. civ.'3' Dacă terţul dobânditor va putea invoca art. 1909alin. (1) C. civ., detentorul precar nu va putea niciodată să invoce aceste dispoziţii.

Problema analizată în literatura juridică a fost si aceea dacă proprietarul poate utilizaacţiunea în revendicare a bunului de la detentorul precar în condiţiile în care are posibilitateaformulării unei acţiuni personale49. Acţiunea în revendicare s-ar justifica, pentru că, deşi acţiunea personală are avantajul că poate fi introdusă împotriva detentorului precar, chiar dacă acesta aînstrăinat bunul, iar în cazul acţiunii în revendicare proprietarul trebuie să dovedească atât proprietatea asupra lucrului, cât şi precaritatea deţinerii de către posesor, acţiunea personală nu poate fi formulată decât în termen de 3 ani, în timp ce acţiunea în revendicare esteimprescriptibilă, astfel că există interesul de a formula acţiunea în revendicare, care poate fiintentată chiar şi în cazul în care proprietarul a încredinţat bunul, cu titlu precar, unui incapabil,în timp ce acţiunea penală nu mai poate fi intentată.

Această acţiune în revendicare poate fi introdusă nu numai împotriva detentorului precar care a înstrăinat bunul, ci şi împotriva celui care a dobândit de la acest detentor precar, dardespre care ştia că nu este proprietar, împotriva persoanei care primeşte bunul de la detentorulprecar, dar nu cu titlu translativ de proprietate, ci cu un alt titlu precar, sau împotrivadobânditorului unui bun al cărui titlu a fost desfiinţat. în cadrul acestor acţiuni în revendicare,

48V. Stoica, Drepturile reale, voi. II, p. 536.

49C. Birsan, Drept civil, 2001, p. 216



31

datorită faptului că pârâţii au o situaţie similară detentorului precar, nu vor putea invoca înfavoarea lor aplicarea art. 1909 alin. (1) C. civ.

Condiţiile pe care posesia trebuie să le îndeplinească pentru a fi aplicabile

dispoziţiile art. 1909 alin. (1) C. civ.

Pentru ca dobânditorul unui bun mobil să poată invoca în favoarea sa aplicarea prevederilor art. 1909 alin. (1) C. civ., posesia acestuia trebuie să îndeplinească cumulativurmătoarele condiţii:

- să fie reală şi efectivă;

- să fie utilă, adică neviciată;

- să fie de bună-credinţă.

- Posesia să fi e rea lă şi ef ec ti vă

Posesia, potrivit art. 1846 alin. (2) C. civ., este deţinerea unui lucru sau folosirea de undrept, exercitată, una sau alta, de noi înşine sau de altul în numele nostru, dar definiţia nu este laadăpost de orice critică. Posesia este o stare de fapt, care constă tocmai în stăpânirea unui lucru,iar posesorul se comportă ca şi când ar fi proprietar al acelui lucru50.

Posesia presupune existenţa a două elemente:

- elementul material - corpus;

- elementul psihologic - animus.

Elementul material presupune tocmai contactul nemijlocit pe care posesorul îl are cubunul, iar elementul psihologic reprezintă tocmai atitudinea posesorului de a se manifesta ca proprietar al acelui lucru, stăpânirea făcându-se pentru sine.

Pentru a putea invoca în favoarea sa regula stabilită în art. 1909 alin. (1) C. civ., trebuieca dobânditorul să întrunească în persoana sa cele două elemente: corpus şi animus. Regula nu va putea fi aplicată în situaţia în care terţul dobânditor are animus sibi habendi, dar nu are şi detenţiamaterială efectivă a bunului, bunul nu i-a fost dat în stăpânire efectivă. Această detenţie, remiterea bunului poate fi materială, când bunul este predat de la transmiţător către dobânditor, şi ideală,când se remite ca obiect tot un element material, care se substituie în mod simbolic bunului.

S-a spus că regula stabilită de art. 1909 alin. (1) C. civ. s-ar putea aplica nu numai în

cazul unei tradiţiuni efective, ci şi în cazul uneia simbolice, pentru că elementul corpus poate fiexercitat nu numai efectiv, ci şi simbolic.

50 în noul Cod civil, posesia este definită în art. 916 alin. (1): ..Posesia este exercitarea în fapt a prerogativelor

dreptului de proprietate asupra unui bun de către persoana care îl stăpâneşte şi care se comportă ca unproprietar", iar posesorul poate exercita prerogativele dreptului de proprietate asupra bunului fie în mod

nemijlocit, prin putere proprie, fie prin intermediul unei alte persoane [art. 917].



32

- Posesia să fie utilă

Chiar dacă regula stabilită de art. 1909 alin. (1) C. civ. nu reglementează un caz de prescripţie achizitivă, pentru că este înscrisă în Codul civil la Titlul XX al Cărţii a III-a. intitulat„Despre prescripţie", trebuie ca posesia să întrunească toate condiţiile stabilite de art. 1847 C.civ., respectiv să fie continuă, publică, paşnică şi neprecară, adică să nu fie viciată. însă în cazulart. 1909 alin. (1) C. civ. nu se poate analiza problema continuităţii posesiei, deoarece chiar textul face referire la excluderea vreunei „curgeri de timp", adică nu se cere o anumită durată detimp în care să se exercite posesia asupra bunului, fiind suficientă dovada existenţeiposesiei''51.Acest viciu al posesiei nu poate fi analizat decât în cadrul unei prescripţii pr opriu-zise52.

Rămân să fie analizate celelalte cerinţe ale art. 1847 C. civ. care duc la utilitatea posesiei:

- caracterul public al posesiei presupune ca ea să fie exercitată ca şi când ar fi exercitatăde proprietar. Dacă posesia este exercitată pe ascuns de adversarul său, încât acesta nu este înstare să o cunoască, posesia nu mai este publică, ci clandestină53. în cazul clandestinităţii, ca

viciu al posesiei, devine inaplicabilă regula prevăzută de art. 1909 alin. (1) C. civ. în favoareaposesorului sau.

In literatura juridică a fost analizată situaţia unui bun care face parte dintr -o succesiune şise află în posesia unei persoane. Bunul este căutat de moştenitor, dar este ascuns de posesor dacăa fost descoperit afirmă că i-a fost remis ca un dar manual de către defunct, caz în care art. 1909alin. (1) C. civ. nu mai este aplicabil. Soluţia a a fost criticată şi s-a considerat că acest caracter public trebuie să existe în momentul în care sunt reunite elementele animus şi corpus în persoanaterţului dobânditor, iar împrejurarea că posesorul, devenit proprietar pe temeiul art. 1909 alin. (1)C. civ., ascunde ulterior bunul, chiar faţă de proprietarul iniţial, nu are nicio relevanţă, deci ar fiaplicabile posesorului dispoziţiile art. 1909 alin. (1) C. civ., iar moştenitorul trebuie să facădovada deposedării involuntare a autorului său de bunul mobil sau dovada titlului precar aldeţinătorului. Această opinie porneşte de la ipoteza că posesia a fost publică, dar ulterior adevenit clandestină, dar aceasta nu mai prezintă relevanţă, pentru că posesorul a devenitproprietar, conform art. 1909 alin. (1) C. civ., din momentul dobândirii posesiei. Este o aplicareîn domeniul clandestinităţii posesiei a regulii potrivit căreia buna-credinţă trebuie să existe lamomentul intrării efective în posesie, iar faptul că ulterior terţul dobânditor află viciul posesieisale nu ar mai prezenta nicio importanţă. însă situaţia avută în vedere iniţial viza o posesieclandestină, adică bunul pe care îl deţine posesorul era ascuns. Prin urmare, posesia nu aveaîndeplinită una dintre condiţii pentru ca posesorul să poată invoca art. 1909 alin. (1) C. civ,respectiv posesia era clandestină, nepublică şi el nu se mai poate apăra în faţa moştenitorului proprietarului, pentru că posesia trebuie să fie utilă, iar utilitatea se referă şi la caracterul publical acesteia;

- caracterul paşnic al posesiei. Conform art. 1851 C. civ., posesia este tulburată când estefondată sau conservată prin acte de violenţă în contra sa din partea adversarului, fiind vorba atât

51C. Bîrsan, Drept civil, 2001, p. 219

52 Pentru că în noul Cod civil posesia se analizează ca un mod de dobândire a proprietăţii, şi nu la capitolul despre

prescripţie, discontinuitatea este reglementată în art. 923 şi „posesia este discontinuă atât timp cât posesorul oexercită cu intermitenţe anormale în raport cu natura bunului".53

Posesia este clandestină dacă se exercită astfel încât să nu fie cunoscută (art. 925 noul C. civ.).



33

de violenţă activă, cât şi de violenţa pasivă54. Când suntem în prezenţa violenţei pasive, adicăatunci când acţiunea violentă se exercită din partea unui terţ asupra posesorului, şi nu de cătreadevăratul proprietar, aceasta nu este de natură să vicieze posesia. Soluţia este corectă, pentru cănumai în acest fel pot fi ocrotite interesele posesorului care, având o atitudine pasivă, nu poate fisancţionat numai pentru că un terţ ar exercita acţiuni violente.

Pornind de la redactarea art. 1851 C. civ., care precizează că posesia este nepaşnicăatunci când sunt exercitate acte de violenţă atât la momentul intrării în posesie, cât şi ulterior, pe parcursul exercitării posesiei, pentru a nu constitui viciu al posesiei, violenţa nu trebuie să existenici la începutul posesiei, nici pe parcursul exercitării ei. Cu toate acestea, dacă violenţa aintervenit pe parcursul exercitării posesiei, ar trebui să fie vorba de o violenţă activă pentru aconstitui un viciu, pentru că prin violenţa pasivă posesorul nu face altceva decât să îşi apere posesia, fără a comite el faptele de violenţă, însă, pentru aplicarea art. 1909 alin. (1) C. civ., poate nici nu mai prezintă importanţă violenţa posesorului exercitată pe durata posesiei, pentrucă, potrivit acestui text, dacă la momentul începerii posesiei aceasta era paşnică, posesorul adevenit proprietar, astfel că numai la acel moment se cere ca posesia să fie paşnică, netulburată.

Această condiţie a posesiei este confundată cu cea a bunei-credinţe, pentru că este greude conceput că cineva care intră în posesia bunului prin violenţă ar putea fi de bună-credinţă.Dacă, buna-credinţă se cere a fi îndeplinită numai la momentul intrării în posesie, atunci estegreu de acceptat ca posesia să fie netulburată pe toată durata exercitării ei;

-caracterul neprecar al posesiei. Precaritatea nu este numai un viciu al posesiei, este chiarlipsa ei, fiind reglementată de art. 1853 C. civ., care prevede că actele pe care le exercităm asupralucrului altuia, sub nume precar, în calitate de locatari, depozitari, uzufructuari sau asupra unuilucru comun, în puterea destinaţiei legale a acestuia, nu constituie o posesie sub nume de proprietar. Tot o posesie aflată sub viciul precarităţii ar fi exercitată asupra unui lucru ce araparţine altuia prin simpla îngăduinţă a aceluia. în acest caz, posesia este lipsită de unul dintreelementele sale, cel psihologic, animus. De aceea, regula stabilită prin art. 1909 alin. (1) C. civ.

nu ar putea fi invocată de detentorul precar, cel care deţine bunul în numele altuia. Ar putea fiaplicabilă în situaţia în care detentorul precar ar încredinţa bunul tot unui detentor precar, înfavoarea celui din urmă, în cazul revendicării bunului de către adevăratul proprietar, dar cucondiţia ca cel de-al doilea detentor să fie de bună-credinţă.

A fost exprimată şi opinia că, pe lângă precaritate, ar trebui analizat şi „echivocul" caviciu al posesiei, care se deosebeşte de precaritate, pentru că ar privi unul dintre elementeleconstitutive ale posesiei, respectiv intenţia cu care o persoană a intrat în posesia lucrului, opiniecare a fost împărţită şi de practica judiciară.

In legătură cu utilitatea posesiei, ar fi de precizat că aceasta se prezumă, chiar dacă încazul continuităţii prezumţia este legală, iar în cel al caracterului public şi paşnic suntem în prezenţa unor prezumţii simple. în cadrul acţiunii în revendicare, adevăratul proprietar estesuficient să dovedească fie caracterul nepublic, fie violenţa posesorului pentru a face inaplicabile prevederile art. 1909 C. civ. în favoarea posesorului55

54 „Posesia este tulburată atât timp cât este dobândită sau conservată prin acte de violenţă, fizică sau morală, care

nu au fost provocate de o altă persoană "(art. 924 noul C. civ.). 55

. Discontinuitatea posesiei poate fi opusă posesorului de orice persoană interesată *art. 926 alin. (1) noul C. civ.),dar violenţa şi clandestinitatea nu pot fi invocate decât de persoanele faţă de care posesia este tulburată sauclandestină *art. 926 alin. (2) noul C. civ.



34

- Poses ia să fi e de bună-credinţă

Nu numai terţul dobânditor trebuie să fie de bună-credinţă, dar şi posesia lui trebuie să fie

astfel caracterizată pentru a face aplicabile dispoziţiile art. 1909 alin. (1) C. civ. Este de bună -credinţă terţul dobânditor care nu ştie că a dobândit bunul de la un neproprietar sau că titlul celuide la care a dobândit este viciat. Nu se poate vorbi însă de două condiţii distincte, respectiv buna-credinţă a dobânditorului şi posesia de bună-credinţă, pentru că, dacă terţul dobânditor este de bună-credinţă, atunci şi posesia lui este de bună-credinţă. De aceea, uneori, buna-credinţă a posesiei nu este analizată ca o condiţie de aplicare a regulii stabilite de art. 1909 alin. (1) C. civ.,ci ca o condiţie de aplicare este indicată aceea ca posesia să fie de bună-credinţă. Aceastăinterpretare a fost posibilă şi pentru că art. 1909 alin. (1) C. civ. nu prevede expres necesitateaexistenţei posesiei de bună-credinţă, ea fiind dedusă din principiile generale şi din interpretareadispoziţiilor art. 972 C. civ. Acesta se referă la posesia de bună -credinţă şi stabileşte că, în cazulîn care un bun mobil este înstrăinat succesiv către două persoane, dobândeşte proprietatea cel

care a intrat primul în posesia bunului, dar cu o condiţie. Condiţia pusă pentru ca posesorul săaibă câştig de cauză în cadrul acţiunii în revendicare formulate de proprietar este ca posesorul săfie de bună-credinţă, pentru că reaua-credinţă, respectiv faptul că ştia că a dobândit bunul de laun neproprietar, duce la obligaţia de restituire a bunului posedat.

Acestea sunt motivele pentru care art. 972 este considerat o aplicaţie a art. 1909 alin. (1)C. Civ56. Este chiar exemplificată ipoteza care este luată în considerare de art. 972 C. civ.: o persoană care vinde succesiv către doi cumpărători. Prin vânzare este transmis dreptul de proprietate către primul cumpărător, dar bunul nu este predat efectiv către acesta. Vânzătoruldevine din proprietar numai detentor precar, pentru că deţine bunul cu voia cumpărătorului, dar vinde, din nou, acelaşi bun către al doilea cumpărător şi predă bunul. Cel de-al doilea cumpărător este terţul dobânditor în favoarea căruia vor fi aplicabile prevederile art. 1909 alin. (1) C. civ.,

pentru că a dobândit de la un detentor precar, dar se cere acestuia să fie de bună-credinţă57

Buna-credinţă trebuie să existe la momentul în care terţul dobânditor a intrat în posesia bunului. Şi practica judiciară a împărtăşit acest punct de vedere. S-a spus că „buna-credinţătrebuie să existe la momentul intrării în posesie, şi nu la momentul încheierii contractului dintredobânditorul de bună-credinţă şi detentorul care a înstrăinat”. Această subliniere este foarteimportantă, deoarece între momentul încheierii actului translativ şi cel al predării efective poatetrece o perioadă de timp. Dacă între cele două momente află de precaritatea posesiei detentoruluiprecar, dobânditorul va li unul de rea-credinţă şi nu va putea invoca aplicarea art. 1909 alin. (1)C. civ. Important este momentul intrării în posesia efectivă, iar fără intrarea în posesia bunului,

dobânditorul nu va putea invoca aplicarea art. 1909 alin. (1) C. civ. Dacă ulterior momentuluiintrării în posesia efectivă a bunului terţul dobânditor şi-a dat seama că a dobândit de la unneproprietar, aceasta nu va putea influenţa buna sa credinţă şi nici aplicarea ar t. 1909 alin. (1) C.civ. Prin urmare, nu se cere ca buna-credinţă să existe pe toată durata posesiei bunului, în cazul în care posesorul ar putea invoca prevederile art. 1909 C. civ. înstrăinează bunul către un terţ

56C. Bîrsan, Drept civil, 2007, p. 217.

57C. Bîrsan, Drept civil, 2007, p. 218.



35

care este de rea-credinţă, acesta va dobândi şi el dreptul de proprietate în baza titlului translativ,dar fără a beneficia de art. 1909 alin. (1) C. civ. în persoana sa, ci în cea a autorului său.

Articolul 1899 alin. (2) C. civ. stabileşte că buna-credinţă se prezumă (bona fides presumitur), iar cei care o contestă trebuie să dovedească reaua-credinţă, care poate fi făcută prinorice mijloc de probă, sau complicitatea celui de-al doilea dobânditor la frauda săvârşită de

vânzător, în cazul situaţiei reglementate de art. 972 C. civ.

In legătură cu buna-credinţă, ca o condiţie pe care posesia trebuie să o îndeplinească pentru aplicarea art. 1909 alin. (1) C. civ., a fost şi este amplu dezbătută problema existenţei unui just titlu pe lângă buna-credinţă a dobânditorului. Justul titlu este un act translativ de proprietatedar care este viciat, pentru că provine de la o altă persoană decât proprietarul, astfel cum estedefinit de art. 1897 C. civ. Majoritatea autorilor au considerat că nu este necesară existenţa unui just titlu alături de buna-credinţă pentru ca posesorul să poată beneficia de prevederile art. 1909alin. (1) C. civ58. Dar faptul că nu se cere existenţa unui just titlu separat de buna-credinţă nuduce la inutilitatea acestuia, pentru că el este considerat un simplu element constitutiv al bunei -

credinţe. Fiind un element al bunei-credinţe, este suficient ca justul titlu să fie putativ. Prin justtitlu putativ se înţelege titlul care există numai în imaginaţia posesorului. Exemplul ar putea fidat dobânditorul care intră în stăpânirea unui bun mobil crezând că îl dobândeşte în baza unui acttranslativ de proprietate care, în realitate, nu a existat sau al unei persoane care crede că estemoştenitor al unei persoane şi intră în stăpânirea unui bun mobil succesoral. Tot pentru că seconsideră un element al bunei-credinţe, nu se mai poate cere posesorului să facă dovadaexistenţei lui, ca în cazul în care s-ar cere separat de buna-credinţă, ci justul titlu se prezumă, caşi buna-credinţă.

A fost exprimată şi susţinută recent în doctrină şi opinia potrivit căreia este necesarăexistenţa unui just titlu separat de buna-credinţă pentru a fi aplicabilă regula stabilită de art . 1909aiin. (1) C. civ. Argumentele aduse în sprijinul acestei susţineri au fost diverse. S-a spus că ar fi

exclusă dobândirea bunurilor mobile prin intrarea în posesie pe temeiul unui titlu putativ, care săaibă existenţă doar pe planul imaginaţiei terţului dobânditor, iar buna-credinţă nu poate exista înabsenţa unui just titlu, fiindcă acesteia i-ar lipsi baza de referinţă.

Şi susţinerea că posesorul ar trebui să facă dovada justului titlu, dacă s-ar considera acestelement distinct de buna-credinţă, a fost apreciată ca eronată, pentru că art. 1899 alin. (1) C. civ.se referă numai la uzucapiunea de 10-20 de ani, iar art. 1909 alin. (1) C. civ. prezumă chiar existenţa unui titlu de proprietate, nu numai a bunei-credinţe. Atunci când titlul translativ ar fiputativ, nu s-ar mai putea invoca prevederile art. 1909 C. civ., pentru că nu sunt îndeplinitecondiţiile pentru aceasta, iar dispoziţiile art. 972 C. civ. fac referire la „titlul său", astfel că titlulnu poate fi putativ.

Cel mai important argument care sprijină teza potrivit căreia justul titlu este separat debuna-credinţă ar rezulta însă din aceea că proprietarul revendicant poate invoca, pentru a faceinaplicabile dispoziţiile art. 1909 alin. (1) C. civ., printre altele, o cauză de desfiinţare a ti tlului,în măsura în care are deschisă calea procedurală pentru o asemenea cerere. El poate invoca unmotiv de nulitate absolută sau chiar de nulitate relativă, dacă este în favoarea sa, poate invoca

58C. Bîrsan, Drept civil, 2001, p. 220-221



36

imposibilitatea fortuită de executare definitivă şi absolută care duce în mod obiectiv ladesfiinţarea integrală a contractului sinalagmatic59.

Oricât de bine ar fi argumentată teza existenţei justului titlu separat de buna-credinţă pentru ca posesorul să poată invoca aplicarea art. 1909 alin. (1) C. civ., acesta este un element albunei-credinţe. Dacă, pornindu-se de la ideea că justul titlu este orice titlu translativ de

proprietate, dar nu în sensul de instrumentam (mai ales în materie mobiliară este foarte greu săfie acceptată ideea existenţei unui înscris doveditor pentru orice tranzacţie încheiată care are caobiect bunuri mobile, pentru că s-ar ajunge la imposibilitatea circulaţiei bunurilor, nu se poateimagina că se poate dovedi buna-credinţă fără a coexista şi justul titlu, pentru că buna-credinţănu este altceva decât credinţa posesorului că cel de la care a dobândit bunul este adevăratulproprietar. Dovedind buna-credinţă, care este o stare de fapt, posesorul va dovedi, implicit, şiexistenţa justului titlu.

Pe lângă aceste condiţii, a mai fost analizată în literatura juridică şi condiţia caracteruluioneros al justului titlu. Pe lângă argumente de echitate, această condiţie a fost justificată şi pebaza unor argumente de text; - art. 1909 alin. (2) C. civ., potrivit căruia posesorul de bună -credinţă care a fost evins cu privire la bunul mobil în acţiunea în revendicare introdusă de proprietate are „recurs în contra celui de la care îl are";

- art. 1910 C. civ., care foloseşte termenii de cumpărare, vindere publică, preţ, dar şi peargument de interpretare teleologică:

- dacă scopul regulii înscrise în art. 1909 alin. (1) C. civ. este acela de a protejasecuritatea relaţiilor comerciale, acestea sunt, prin natura lor, născute în baza unor acte juridicecu titlu oneros, iar în cadrul raporturilor civile ele îi protejează pe dobânditorii cu titlu oneros.

59V. Stoica, Drepturile reale, voi. II, p. 549-550



37

Justificarea regulii stabilite de art. 1909 alin. (1) C. civ.

Această regulă, potrivit căreia simpla posesie exercitată de un terţ dobânditor asupra unui bun mobil dobândit de la un detentor precar poate paraliza acţiunea în revendicare a adevăratului proprietar, a fost analizată ca o excepţie de la:

- principiul “nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet”, pentru cădetentorul precar a înstrăinat un bun care nu îi aparţinea, iar dobânditorul devine proprietarul bunului dacă a fost de bună-credinţă;

- principiul “resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis”, pentru că, chiar dacă proprietarul bunului va anula actele efectuate de detentorul precar, terţul dobânditor, dacă a fostde bună-credinţă, va deveni proprietarul bunului mobil.

Incălcarea acestor două mari principii ale dreptului a fost justificată de criterii:-economice. Mobilele, prin natura lor sau prin destinaţie, fac obiectul numeroaselor

tranzacţii, fără ca de fiecare dată să se întocmească şi înscrisuri doveditoare. Ar reprezenta unformalism solicitarea î ntocmirii unui astfel de înscris şi o îngreunare a circulaţiei bunurilor.Tocmai pentru că trebuie să circule foarte rapid, iar numărul de tranzacţii având ca obiectbunurile mobile este mare, s-a ajuns să se considere că dreptul de proprietate se transmite prin predarea materială a bunului către posesor . S-a ajuns astfel să se spună că proba cea maiobişnuită a proprietăţii bunurilor mobile o constituie însăşi posesia lor 60;

- de echitate. Chiar dacă la prima vedere s-ar părea că adevăratul proprietar este nedreptăţit, pentru că el nu va mai putea revendica bunul de la terţul dobânditor de bună-credinţă, această imposibilitate este înlăturată când bunul i-a fost furat sau 1-a pierdut. Este însăsancţionat când, de bunăvoie, s-a desesizat de bun prin încredinţarea lui unei persoane. Sesancţionează, de fapt, neglijenţa proprietarului care a încredinţat bunul unei persoane care,ulterior, a înstrăinat bunul şi este protejat terţul dobânditor, pentru că acesta, fiind de bună-credinţă, a intrat în posesia bunului, crezând că tratează cu adevăratul proprietar. Legea nu îl protejează decât pe terţul de bună-credinţă, pentru că, în orice altă situaţie va fi obligat sa restituebunul.

60C. Bîrsan, Drept civil, 2001, p. 225



38

Excepţia de la regula stabilită în art. 1909 alin. (1) C. civ

Aspecte generale

Regula stabilită de art. 1909 alin. (1) C. civ. stabileşte că posesia valorează proprietatea. Anterior am prezentat condiţiile în care funcţionează această regulă, între condiţiile analizate afost şi aceea că desistarea proprietarului a fost benevolă, el transmiţând prin voinţa proprie bunul în mâinile unei alte persoane, care este detentor precar.

Despre terţul dobânditor am arătat faptul că regula funcţionează numai dacă acesta a fostde bună-credinţă, respectiv a crezut că a tratat cu adevăratul propr ietar. Articolul 1909 alin. (2)

C. civ. statuează că, „Cu toate acestea, cel ce a pierdut sau cel căruia i s-a furat un lucru, poatesă-l revendice, în curs de 3 ani, din ziua în care i s-a furat, de la cel care-1 găseşte, rămânândacestuia recurs în contra celui de la care-1 are"61. Acest text face inaplicabilă regula stabilită deart. 1909 alin. (1) C. civ. în cazul în care proprietarului bunul i-a fost furat sau 1-a pierdut.

Posesorul va deveni proprietar numai în situaţia în care bunul a fost încredinţat de proprietar unuiterţ, nu şi când bunul nu se mai află în patrimoniul său din motive independente de voinţa sa,cum ar fi pierderea sau furtul bunului. în acest caz, chiar dacă terţul dobânditor va fi de bună -credinţă, va fi obligat să restituie bunul, având posibilitatea să formuleze acţiunea în despăgubiriîmpotriva detentorului precar de la care a dobândit bunul, aşa cum este indicat în textul art. 1909alin. (2) C. civ.

61în noul Cod civil s-a menţinut această excepţie şi în art. 937 alin. (2) se prevede ca „bunul pierdut sau furat poate

fi revendicat de la posesorul de bună-credinţă dacă acţiunea este intentată, sub sancţiunea decăderii, în termen de3 ani de la data când proprietarul a pierdut stăpânirea materială a bunului".



39

Domeniul de aplicare al excepţiei stabilite de art. 1909 alin. (2) C. civ.

Excepţia stabilită de art. 1909 alin. (2) C. civ. face posibilă revendicarea unui bun mobilde către proprietar din mâinile terţului dobânditor, dar în situaţia în care bunul nu a ieşit benevoldin patrimoniul proprietarului. Această expresie - „ieşire din patrimoniul proprietarului" - a fostcriticată, pentru că, de fapt, ca şi în ipoteza prevăzută de art. 1909 alin. (1) C. civ., şi în cea prevăzută de art. 1909 alin. (2) C. civ. nu se pune problema ieşirii bunului din patrimoniul proprietarului, pentru că patrimoniul este alcătuit din drepturi şi obligaţii, şi nu din bunuri, ci defapt, are loc o desesizare de bun, iar termenul de desesizare este preferabil celui de deposedarefolosit de alţi autori62.

Pentru a analiza dispoziţiile art. 1909 alin. (2) C. civ., s-a folosit termenul de desesizare,care exprimă transmiterea sau pierderea elementului material (corpus) al posesiei de către proprietar, iar această desesizare poate fi voluntară sau involuntară. Dacă în ipoteza reglementată

de art. 1909 alin. (1) C. civ. desesizarea este voluntară, în cazul celei prevăzute de art. 1909 alin.(2) C. civ. desesizarea este involuntară. Desesizarea involuntară se datorează pierderii bunului,fie din culpa proprietarului, fie datorită neglijenţei unei a treia persoane (în cazul bunurilorexpediate), fie datorită unui eveniment de forţă majoră sau unui caz fortuit, situaţii care nu pot fiasimilate abandonului, care ar permite dobândirea proprietăţii prin ocupaţiune . Nu suntconsiderate pierdute sau furate bunurile mobile rechiziţionate . Tot în cadrul desesizăriiinvoluntare se încadrează şi furtul bunului.' în dreptul civil român, prin furt se înţelege că bunul aieşit din patrimoniul proprietarului fără voia lui, împotriva voinţei lui. Pot fi încadrate în aceastănoţiune infracţiunile de furt, furt califfcat, piraterie, tâlhărie63, dar nu se încadrează abuzul deîncredere, gestiunea frauduloasă sau înşelăciunea, pentru că în aceste cazuri, chiar dacă voinţa proprietarului a fost alta, el trebuie să suporte lipsa de diligentă în alegerea persoanei căreia i-a

încredinţat bunul. Excepţia prevăzută de art. 1909 alin. (2) C. civ. se aplică deci în cazul în care terţul

dobânditor a dobândit bunul de la un hoţ sau găsitor, cu condiţia ca bunul să se afle încă în posesia terţului dobânditor. Dacă bunul se află la hoţ sau găsitor ori la un terţ de rea-credinţă, sevor aplica alte principii.

Chiar dacă adevăratul proprietar, când s-a desesizat involuntar de lucru, va putearevendica bunul de la terţul dobânditor, buna sa credinţă îi dă posibilitatea să poată formula oacţiune în despăgubiri împotriva celui de la care a dobândit bunul, dacă actul translativ în bazacăruia 1-a dobândit a fost cu titlu oneros, pentru a-şi recupera prejudiciu, în virtutea principiuluiîmbogăţirii fără justă cauză sau în baza garanţiei pentru evicţiune. Dacă actul translativ a fost cutitlu gratuit, acţiunea nu se justifică. Acţiunea posesorului de bună-credinţă împotriva hoţului saugăsitorului are caracter aproape iluzoriu, pentru că, de cele mai multe ori, această persoană esteinsolvabilă şi riscă să nu poată realiza niciodată creanţa sa.

62V. Stoica, op. cit, voi. II, p. 554, nota 235 de subsol

63C. Bîrsan, Drept civil, 2001 p 222



40

Condiţiile în care se poate admite excepţia prevăzută de art. 1909 alin. (2) C. civ.

Pentru ca adevăratul proprietar să poată câştiga posesia bunului, în cadrul acţ iunii înrevendicare formulate împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă, bun pe care acesta 1-apierdut sau i-a fost furat, trebuie îndeplinite anumite condiţii;

a) adevăratul proprietar trebuie să dovedească împrejurarea că a fost în posesia bunului mobilrevendicat. Aşa cum am arătat, pentru că posesia de bună-credinţă, potrivit art. 1909 alin. (1) C.civ., echivalează cu proprietatea, va fi suficient ca adevăratul proprietar să dovedească posesia,deoarece buna-credinţă este prezumată. Această dovadă o poate face cu martori şi prezumţii, cuorice mijloc de probă, pentru că este o stare de fapt; va putea chiar invoca aplicarea art. 1909alin. (1) C. civ. în favoarea sa;

b) adevăratul proprietar trebuie să dovedească faptul că bunul mobil a fost pierdut sau furat.Aceasta înseamnă că adevăratul proprietar este cel care trebuie să dovedească faptul desesizăriisale voluntare, dar, pentru a-i fi admisă acţiunea în revendicare, nu este necesar să demonstrezecaracterul penal al faptei, să fie condamnat făptuitorul, să dovedească cine este autoruldeposedării, al furtului, iar acestea, fiind tot stări de fapt, pot fi dovedite prin orice mijloc de probă. Dacă nu s-a reuşit să facă această dovadă, se va considera că adevăratul proprietar s -adesesizat de bun în mod voluntar, iar în acest fel vor fi aplicabile dispoziţiile art. 1909 alin. (1) C.civ., considerându-se că bunul a ajuns în posesia terţului prin transmiterea lui către un terţ precar;

c) adevăratul proprietar să dovedească şi că bunul revendicat este identic cu cel furat sau găsit.Această condiţie este uşor de îndeplinit când este vorba de bunuri mobile individualizate sau carear putea fi individualizate, dar, de cele mai multe ori, este foarte greu de făcut, pentru că bunurile

mobile pot fi asemănătoare; d) adevăratul proprietar să formuleze acţiunea în revendicare a bunului mobil ce i -a fost furat saupe care 1-a pierdut, în termen de 3 ani de la momentul pierderii sau furtului. Anterior amsubliniat că în art. 1909 alin. (2) C. civ. este prevăzut un termen de 3 ani pentru introducereaacţiunii în revendicare de către adevăratul proprietar, termen care curge „din ziua" când bunul afost pierdut sau a fost furat64, şi nu de la momentul începutului posesiei terţului.

64S-a spus ca, in cazul în care bunul pierdut sau furat a fost iniţial în domeniul public iar ulterior dupa data

desesizării involuntare, bunul a fost trecut în domeniul privat, termenul de 3 ani nu ar putea curge decât de la datala care bunul imobil a fost trecut în domeniul privat pentru că termenul se refera la acţiunea în revendicare

întemeiată pe dreptul de proprietate privată- V. Stoica, Drepturile reale vol. II, op. cit., p. 557, nota 244 de subsol



41

Condiţiile de aplicare a art. 1910 C. civ.

In principiu, în cazul acţiunii în revendicare formulate împotriva unui terţ de bună -credinţă, având ca obiect bunuri furate sau pierdute de proprietar, adevăratul proprietar nu îl vadespăgubi pe terţ, chiar dacă va dovedi că a cumpărat acel bun şi a plătit un preţ, dar terţul vaavea posibilitatea formulării unei acţiuni personale împotriva celui de la care a dobândit bunul,care poate fi un hoţ sau găsitor.

Cu toate acestea, art. 1910 C. civ. a prevăzut că, „dacă posesorul actual al bunului furatsau pierdut 1-a cumpărat de la un bâlci sau de la un târg, sau la o vindere publică, sau de la unneguţător care vinde asemenea lucruri, proprietarul originar nu poate să ia lucrul înapoi decâtîntorcând posesorului preţul ce 1-a costat"65. Din interpretarea textului rezultă că, pentru a fiaplicabile dispoziţiile art. 1910 C. civ., trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

a) posesorul trebuie să fie de bună-credinţă. Dacă posesorul este de rea-credinţă, nu este instituităobligaţia de restituire a preţului;

b) bunul pe care îl stăpâneşte să îl fi cumpărat dintr -un Ioc public (târg, piaţă, sau alt loc unde serealizează o vindere publică sau de la un neguţător care vinde asemenea bunuri). Aceastădescriere subliniază faptul că locul de unde a fost cumpărat bunul mobil de către posesorul de bună-credinţă i-a creat acestuia convingerea că este dobândit de la adevăratul proprietar. Dacăeste formulată acţiunea în revendicare, posesorul de bună-credinţă trebuie să dovedească locul deunde a cumpărat bunul revendicat;

c) adevăratului proprietar bunul să îi fi fost furat sau pierdut, deci să se fi desesizat involuntar deacesta;

d) terţul dobânditor să se afle încă în posesia bunului.

Dacă sunt îndeplinite aceste condiţii, adevăratul proprietar va fi obligat să restituie posesoruluiactual preţul plătit.

Se poate spune că, în fapt, ar exista două raporturi juridice obligaţionale:

- unul între posesorul de bună-credinţă şi cel care i-a transmis bunul furat sau pierdut deadevăratul proprietar, iar posesorul de bună-credinţă poate solicita restituirea preţului plătit de latransmiţător;

- cel de-al doilea între posesorul de bună-credinţă şi proprietar, posesorul putând solicita proprietarului preţul plătit la achiziţionarea bunului.

65 Reglementarea a fost preluată aproape integral în noul Cod civil, unde în art. 937 alin. (3) se prevede că „Dacă

bunul pierdut sau furat a fost cumpărat dintr-un loc ori de la o persoană care vinde în mod obişnuit bunuri deacelaşi fel ori dacă a fost adjudecat la o licitaţie publică, iar acţiunea în revendicare a fost introdusă înăuntrultermenului de 3 ani, posesorul de bună-credinţă poate reţine bunul până la indemnizarea sa integrală pentrupreţul plătit vânzătorului"



43

Aspecte de ordin procedural privind acţiunea în

revendicare mobiliară

Aspecte procedurale legate de aplicarea art. 1909 alin. (2) şi art. 1910 C. civ.

raportat la dispoziţiile art. 14, art. 169 şi art. 346 C. proc. pen.

In cazul bunurilor furate sau pierdute, când desesizarea proprietarului a fost involuntară,în Codul de procedură penală există reglementări speciale privind modul în care se soluţioneazălatura civilă în cazul săvârşirii unei infracţiuni. Potrivit art. 14 alin. (1) C. proc. pen., acţiuneacivilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului şi a părţii responsabile civilmente,iar în art. 14 alin. (3) C. proc. pen. se arată că repararea pagubei se face potrivit dispoziţiilor legiicivile, în natură, prin restituirea lucrului, restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii,desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris, prin orice alt mijloc de reparare in natură. Dacărepararea pagubei nu se poate face în natură, atunci se poate dispune obligarea la plata unor despăgubiri băneşti.

Restituirea bunurilor, ca una dintre modalităţile de reparare a prejudiciului în natură, sepoate dispune când bunurile care au aparţinut părţii civile au fost ridicate de la învinuit sauinculpat ori de Ia altă persoană căruia acesta le-a încredinţat, având în vedere că art. 169 C. proc. pen. prevede că, „dacă procurorul sau instanţa de judecată constată că lucrurile ridicate de la

învinuit ori inculpat, sau de la orice persoană care le-a primit spre a le păstra, sunt proprietatea persoanei vătămate ori au fost luate pe nedrept din posesia sau deţinerea sa, dispune restituireaacestor bunuri persoanei vătămate. Orice altă persoană care pretinde un drept asupra lucrurilor ridicate poate cere, potrivit dispoziţiilor art. 168, stabilirea acestui drept şi restituirea".

După cum se poate observa, dispoziţiile procesuale penale nu fac nicio deosebire între persoane care se află în posesia bunului ce aparţineau părţii civile, respectiv între dobânditorul de bună-credinţă şi cel de rea-credinţă. Practica judiciară a considerat că bunurile pot fi ridicate, învederea restituirii lor către partea civilă, chiar şi în cazul în care terţul dobânditor al bunului estede bună-credinţă68. Pentru că nu există o corelare a dispoziţiilor din Codul de procedură penală privind acţiunea civilă cu cele cuprinse în Codul civil, se ajunge la astfel de situaţii când, deşi serespectă dispoziţiile procesual penale, sunt nesocotite cele din Codul civil.

În cazul în care bunul însuşit sau furat de către inculpat a fost înstrăinat unui terţ, iar acestterţ nu este trimis în judecată, se poate analiza posibilitatea ca partea vătămată să poată formula oacţiune civilă în revendicare mobiliară, diferită de procesul penal. Insă, dacă nu se repară prejudiciul creat părţii vătămate în cadrul procesului penal, se ajunge la o nesocotire adispoziţiilor art. 346 alin. (4) C. proc. pen., care stabilesc când instanţa nu soluţionează acţiunea

68Tribunalul Suprem, s. pen., dec. nr. 998/1976, în CD. 1976, p. 306; Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 816/1983, în CD.

1983, p. 261



44

civilă [când se pronunţă achitarea pentru cazul prevăzut de art. 10 lit. b), când pronunţă încetarea procesului penal pentru vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 10 lit. f) şi j)], dar chiar şi adispoziţiilor art. 14 alin. (3) C. proc. pen., care consacră principiul reparării în natură a prejudiciului. De aceea, dacă terţul dobânditor nu a fost trimis în judecată, dacă se află în posesia bunurilor furate sau însuşite de către inculpat, acesta le va restitui pentru a fi soluţionată acţiunea

civilă în cadrul procesului penal. Bineînţeles că, în cazul în care terţul dobânditor va fi trimis în judecată (fie în calitate de complice, fie în calitate de tăinuitor), acesta va fi obligat la reparareaprejudiciului conform art. 14 alin. (3) C. proc. pen. Aceste dispoziţii nu ţin seama de prevederileart. 1909 alin. (2) C. civ., când terţul dobânditor este de bună-credinţă, iar bunul a fost dobânditde la un hoţ sau găsitor.

Plecând de la dispoziţiile art. 1909 alin. (2) C. civ., care prevăd un termen de 3 ani,pentru cel care a pierdut bunul sau i s-a furat, de a-1 revendica, termen considerat de decădere, se poate spune că bunurile mobile ar putea li ridicate de la un terţ dobânditor de bună-credinţă, încadrul procesului penal, pentru a fi restituite părţii vătămate, numai in termen de 3 ani de la datacând s-a produs desesizarea involuntară. Totuşi, în situaţia în care bunul a fost ridicat în cadrul procesului penal de la dobânditorul de bună-credinţă şi restituit părţii vătămate, acesta este citat

în cadrul aceluiaşi proces, pentru a putea să formuleze o acţiune în despăgubiri împotrivainculpatului, acţiune care va fi soluţionată tot în cadrul laturii civile a procesului penal.

Dispoziţiile din Codul de procedură penală referitoare la repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune nu sunt corelate nici cu dispoziţiile art. 1910 C. civ., care instituie obligaţia dedespăgubiri a posesorului de către proprietar cu preţul plătit, dacă bunul a fost dobândit în unadintre modalităţile stabilite de acest articol, pentru că prin ridicarea bunului de la posesor acesta pierde şi dreptul de retenţie pe care îl avea până la primirea despăgubirilor.

Chiar dacă în literatura juridică s-a propus de mult timp ca în cuprinsul art. 169 C. proc. pen. să fie introdusă precizarea că ridicarea bunurilor de la terţi pentru a fi restituite persoaneivătămate se face numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de legea civilă pentru admisibilitatea

acţiunii în revendicare mobiliară, modificările succesive aduse Codului de procedură penală nuau adus şi corelările necesare69.

69V. Stoica, Drepturile reale, vol. II, 2004, p. 33.



45

Acţiunea în restituirea bunurilor culturale care au părăsit ilegal teritoriul unui stat

membru al Uniunii Europene

In cadrul acestor acţiuni, calitatea procesuală activă poate avea numai statul membru al

Uniunii Europene de pe teritoriul căruia bunul mobil a ieşit în mod ilegal, dacă se va dovedi că bunul îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege. în cazul în care proprietarul bunului nu este chiarstatul, tot acesta va avea calitate procesuală activă. Calitate procesuală pasivă are chiar posesorulsau detentorul bunului, şi nu statul român.70

Legea nr. 182/2000, republicată, reglementează competenţa exclusivă a Curţii de ApelBucureşti în soluţionarea acţiunilor care vizează restituirea bunurilor care fac obiectul actuluinormativ, iar recursul, ca singura cale de atac susceptibilă de a fi formulată împotriva sentinţei,va fi soluţionat de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, putând fi formulat în termen de 15 de zile dela comunicare, conform art. 70 alin. (3) (art. 589 înainte de republicarea legii). Pentru că s -ainstituit obligativitatea ca recursul să se soluţioneze de urgenţă, prin art. 70 alin. (4) s-a prevăzutcă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dacă va casa sentinţa, admiţând recursul, va rejudeca litigiul

pe fond. Dacă este admisă acţiunea, în condiţiile în care reclamantul a făcut dovada că bunul seîncadrează în prevederile legii, conform art. 70 alin. (2), instanţa va hotărî acordarea uneidespăgubiri echitabile posesorului bunului cultural numai dacă acesta a depus toate diligenţele cuocazia achiziţionării bunului respectiv. Despăgubirea echitabilă ce se acordă trebuie să acoperecheltuielile în legătură cu achiziţionarea.

S-a instituit, şi în acest caz, un drept de retenţie în favoarea posesorului, bunul nefiindrestituit decât după plata despăgubirilor către posesor. Dacă aceste despăgubiri nu sunt plătite întermen de 3 ani de la data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care s-a dispus restituirea, înconformitate cu art. 70 alin. (7), dreptul statului membru de a intra în posesia bunului cultural se prescrie, iar posesorul nu va mai putea fi obligat să restituie bunul.

Conform art. 71 din Legea nr. 182/2000 (art. 5 810 înainte de republicare), statul membruare dreptul să formuleze o acţiune în regres împotriva persoanei responsabile cu ieşirea ilegală a bunului cultural de pe teritoriul său, dacă bunul cultural a fost restituit şi dacă au fost plătitedespăgubirile. însă această acţiune nu înlătură dreptul statului sau al proprietarului bunuluicultural care a părăsit ilegal teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene de a formula şi alteacţiuni, fie civile, fie penale, în conformitate cu legislaţia naţională a statului respectiv, potrivitart. 72 din lege (art. 5811 înainte de republicare).

70www.europa.eu sinteza a legislatiei U.E, restituirea bunurilor culturale care au părăsit ilegal teritoriul unui stat

membru.



46

Regimurile speciale ale actiunii in revendicare.

Consideraţii generale asupra evoluţiei legislaţiei şi practicii judecătoreşti privindbunurile preluate de stat

Proprietatea privată a fost considerată ca fiind stimulentul cel mai puternic al activităţiiomului, măsura cea mai evidentă a capacităţii, a posibilităţilor de creaţie şi de afirmare a fiecăruiindivid. Mai ales după cel de-al Doilea Război Mondial, concepţia s-a modificat şi ca urmare afaptului că dreptul de proprietate a fost considerat un drept fundamental al omului, fiindconsacrat atât în legislaţiile naţionale, dar şi în acte internaţionale71

In România, după cel de-al Doilea Război Mondial, proprietatea privată a fost supusăunui proces continuu de desfiinţare, începând cu procesul de naţionalizare şi terminând cu legilecare reglementau circulaţia juridică a terenurilor.

Odată cu prăbuşirea regimurilor comuniste în ţările Europei, dreptul de proprietate s-aîncercat a fi repus în locul şi rolul pe care trebuie să le aibă în viaţa economico -socială. Unadintre modalităţile prin care s-a încercat acest lucru este aceea a restituirii către foştii proprietarisau moştenitorii acestora a bunurilor preluate de stat sau alte persoane juridice în timpulregimului totalitar sau instituirea de măsuri reparatorii pentru situaţiile în care restituirea înnatură nu a putut fi posibilă.

România, ca şi celelalte ţări foste comuniste, a încercat rezolvarea problemei bunurilor preluate abuziv de regimul comunist şi, prin legi speciale, a legiferat modalităţile de restituire aacestora. Având în vedere că principiul accesului liber la justiţie are consacrare constituţională,

practica instanţelor a încercat, chiar şi în lipsa unor legi speciale, să rezolve litigiile apărute,apelând la principiile generale ale dreptului.

71 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor

fundamentale şi protocoalele adiţionale.



47

Consideraţii privind evoluţia legislaţiei referitoare la restituirea bunurilor preluate

abuziv

Puterea legislativă din România, spre deosebire de alte ţări din fostul lagăr comunist, aadoptat în timp legislaţia care să permită restituirea diferitelor categorii de bunuri ce au fost preluate abuziv de la foştii proprietari. Astfel, în privinţa terenurilor au fost emise mai multe actenormative72.

în privinţa imobilelor cu destinaţie de locuinţe au fost adoptate, în timp, mai multe legicare au încercat să rezolve, din punct de vedere legislativ, problema retrocedărilor. Primul actnormativ, în ordine cronologică, a fost adoptat în anul 1995, iar Legea nr. 112/1995 areglementat situaţia juridică a unor imobile cu destinaţia de locuinţe trecute în proprietateastatului. Potrivit legii, foştii proprietari (persoane fizice sau juridice, ori, după caz, moştenitoriiacestora) ai imobilelor cu destinaţie de locuinţă, trecute cu titlu în proprietatea statului sau a altor

persoane juridice după 6 martie 1945 şi care se aflau în proprietatea statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989, beneficiază de măsuri reparatorii, fie prin r estituirea înnatură, prin redobândirea dreptului de proprietate asupra apartamentelor în care acei îndreptăţiţilocuiesc în calitate de chiriaşi sau a celor care sunt libere, fie prin acordacea de despăgubiri băneşti pentru apartamentele nerestituite în natură, ocupate de alte persoane şi pentru terenurileaferente. Pentru apartamentele ce nu pot fi restituite în natură, pentru că sunt ocupate total sau par¬ţial de alte persoane ori au fost înstrăinate până la 22 decembrie 1989, cei care au calitateade chiriaşi au putut opta, după expirarea termenului de 6 luni pentru for¬mularea cererilor derestituire de către proprietari, pentru cumpărarea acestor apartamente.

H.G. nr. 20/1996 a aprobat Normele metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995.Normele metodologice au stabilit înţelesul unor termeni folosiţi în Legea nr. 112/1995, respectiv

înţelesul noţiunii de „titlu". Conform art. 1 alin. (2) din aceste norme metodologice, constituieimobile cu destinaţie de locuinţe cele trecute ca atare în proprieta tea statului în baza unei prevederi legale în vigoare la data respectivă, cum ar fi: Decretul nr. 92/1950, Decretul nr.142/1952, Decretul nr. 111/1951, Decretul nr. 218/1960, Decretul nr. 712/1966, Legea nr.4/1973, Decretul nr. 223/1974, precum şi alte asemenea acte normative, inclusiv hotărâri alefostului Consiliu de Miniştri sau ale Guvernului.

Alineatul (3) al art. 1 din normele metodologice a stabilit că „locuinţele care au fost preluate de stat în fapt, în condiţiile inexistenţei unei reglementări legale care să reprezintetemeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului, sunt considerate ca fiind trecute,fără titlu, în proprietatea statului şi nu intră sub incidenţa Legii nr. 112/1995".

Articolul 1 din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 a fostmodificat şi completat prin H.G. nr. 11/1997. Potrivit modificărilor, „Imobilele care nu intră subincidenţa Legii nr. 112/1995 şi pentru care nu există titlu valabil constituit în favoarea statului

72Decretul-lege nr. 42/1990 privind unele măsuri pentru stimularea ţărănimii, Legea nr. 18/1991 a fondului

funciar, Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000 pentrureconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, Legea nr. 268/2001 privindprivatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cudestinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului.



48

pot face obiectul cererilor de restituire sau de acordare a despăgubirilor, formulate de persoaneleîndreptăţite pe cale judecătorească, potrivit dreptului comun". Prin urmare, prin modificărileaduse, s-a creat posibilitatea, pentru imobilele cu destinaţie de locuinţă care au fost trecute în proprietatea statului „cu titlu", să fie revendicate în conformitate cu dispoziţiile Legii nr.112/1995, iar pentru imobilele care au fost preluate de stat sau alte persoane juridice fără niciun

drept, cu nerespectarea prevederilor legale la data respectivă sau în lipsa unor reglementărilegale, a fost recunoscută posibilitatea intentării acţiunii în revendicare de drept comun, prin caresă se solicite restituirea în natură, dacă nu au fost în întregime demolate.

In anul 2001 a fost adoptată Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar prin H.G. nr. 614/2001 aufost adoptate Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/200173. Legea nr. 10/2001 a fostapreciată121 ca fiind „legea-cadru" în materia restituirii în natură sau prin echivalent a bunurilor preluate abuziv de către stat, dar a rămas nesoluţionată încă problema restituirii imobilelor careau aparţinut cultelor religioase sau comunităţilor naţionale, preluate de stat sau de alte persoane juridice (pentru alte bunuri decât cele care cad sub incidenţa O.U.G. nr. 83/1999 şi O.U.G. nr.94/2000). Legea nr. 10/2001 conţine reglementări privind criteriile de determinare a imobilelor care fac obiectul măsurilor reparatorii, beneficiarii acestora, cazurile în care are loc restituirea înnatură, restituirea prin echivalent, măsurile de protecţie a chiriaşilor, modul în care se vor coreladispoziţiile Legii nr. 10/2001 cu cele ale Legii nr. 112/1995. *

Au fost reglementate procedurile de restituire şi măsurile reparatorii prin echivalent subformă de titluri de valoare nominală sau de acţiuni, respectiv măsurile reparatorii prin echivalentsub formă de despăgubiri băneşti, dar în urma modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legeanr. 247/2005 a fost schimbată radical concepţia despre restituirea prin echivalent, prin instituireaunui titlul separat (Titlul VII din Legea nr. 247/2005) prin care s-au stabilit modalităţile deacordare a despăgubirilor către persoanele care nu pot beneficia de restituirea în natură sau care

solicită acordarea de despăgubiri, fiind reglementat Fondul „Proprietatea".

73Legea nr. 10/2001 a suferit numeroase modificări şi a fost republicată în anul 2005 de două ori, în M. Of. nr. 279

din 4 aprilie 2005 şi în M. Of. nr. 798 din 2 septembrie 2005. Normele metodologice de aplicare a acestei legi aufost şi ele modificate succesiv, iar în prezent sunt în vigoare cele adoptate prin H.G. nr. 250/2007 (M. Of. nr. 227

din 3 aprilie 2007).



49

Aspecte de drept comparat

Drept francez

Codul civil francez, adoptat în anul 1804, a inspirat Codul civil român, astfel că multedintre prevederile sale sunt preluate de acesta. Articolul 544 C. civ. francez conţine o definiţie a proprietăţii, ca fiind dreptul de a se bucura şi de a dispune de lucruri într -o manieră absolută, dar cu condiţia ca folosinţa să nu fie prohibită de lege sau de alte reglementări. Această definiţie areo strânsă legătură cu dispoziţiile art. 537 alin. (1) C. civ., care prevede că persoanele sunt liberesă dispună de bunurile care le aparţin în funcţie de modificările stabilite prin legi, dar şi cu celeale art. 545, care stabilesc că nimeni nu poate fi obligat să cedeze proprietatea sa decât pentru

cauză de utilitate publică şi cu plata unei juste şi prealabile despăgubiri. în art. 2228 C. civ. este definită şi posesia, ca fiind deţinerea sau folosinţa unui bun sau a

unui drept, exercitată prin noi înşine sau prin altul în numele nostru, dar este o instituţie foarteimportantă, prin efectele sale influenţând regimul juridic al dreptului de proprietate, mai alesproprietatea asupra bunurilor mo bile, dar şi a celor imobile. în cazul bunurilor mobile, posesoruleste presupus ca titular al drep¬tului de proprietate, iar în cazul bunurilor imobile, posesorul este prezumat ca fiind titular al dreptului de proprietate, în cadrul acţiunii în revendicare poziţia safiind confortabilă, pentru că adversarul său trebuie să dovedească contrariul.

Şi în dreptul civil francez dreptul de proprietate, ca orice alt drept, este protejat de oacţiune în justiţie care permite proprietarului să obţină recunoaşterea sa. Revendicarea se

fundamentează tocmai pe existenţa dreptului de proprietate şi pentru a putea obţine posesia. NiciCodul civil francez nu conţine o reglementare a acţiunii în revendicare imobiliară, dar caracterelesale sd desprind din definiţia pe care art. 544 o dă dreptului de proprietate. De aceea, acţiunea înrevendicare este considerată o acţiune reală şi petitorie.

Plecând de la caracterul imprescriptibil al dreptului de proprietate, şi acţiunea înrevendicare imobiliară este considerată imprescriptibilă, chiar dacă dispoziţiile Codului civil nu odeclară ca atare. Cu toate că art. 2262 C. civ. consideră că toate acţiunile, reale sau personale, se prescriu în termen de 30 de ani, imprescripti¬bilitatea acţiunii în revendicare imobiliară a fostrecunoscută în doctrina şi în jurisprudenţa franceză.



50

Dreptul provinciei Quebec

In Provincia Quebec, Codul civil a fost adoptat în decembrie 1991, fiind unul dintrecodurile cele mai recent adoptate, iar reglementările sale, inclusiv în materia revendicării bunurilor mobile şi imobile, s-au dorit a fi moderne. Proprietatea este definită în art. 947 alin. (1)C. civ., ca fiind dreptul de a folosi, de a poseda şi de a dispune liber şi complet de un bun, subrezerva limitelor şi condiţiilor de exercitare fixate prin lege, iar în alin. (2) al aceluiaşi articol se prevede că el este susceptibil de modalităţi şi dezmembrăminte.

în art. 953 C. civ. s-a prevăzut chiar posibilitatea ca proprietarul unui bun să îl revendicede la posesor sau de la cel care îl deţine fără drept. Aceasta reprezintă o consacrare legislativă aacţiunii în revendicare. Dar şi art. 912 C. civ. prevede că titularul unui drept de proprietate sau aaltui drept real are dreptul de a se adresa justiţiei pentru a face cunoscut acest drept.

Spre deosebire de alte coduri civile, în Codul civil din Quebec s-a stabilit şi regula cu privire la înmatricularea imobilelor. In art. 2943 C. civ. se prevede că un drept înscris în registrulfunciar este considerat cunoscut de persoana care cumpără sau care înscrie un drept pentruacelaşi imobil înmatriculat, iar această prezumţie este absolută, nu poate fi combătută prin probacontrară, aşa cum prevăd dispo¬ziţiile art. 2847 alin. (2) C. civ. Existenţa acestor registrefunciare face ca proba dreptului de pro prietate să fie foarte uşor de făcut în cazul bunurilor imobile. în materia bunurilor mobile, în art. 928 C. civ. se prevede că posesorul este prezumattitular al dreptului real pe care îl exercită, iar în alin. (2) al aceluiaşi articol se prevede că cel c arecontestă această calitate trebuie să probeze dreptul său, fie să dovedească lipsa titlului sau viciile

posesiei sau ale titlului posesorului. Articolul 1454 C. civ. adaugă o prioritate a titluluicumpărătorului de bună-credinţă care a intrat în posesia bunului mobil primul.

Acţiunile reale care protejează un drept imobiliar sunt prescriptibile în termen de 30 deani, potrivit art. 2925 C. civ., iar cele care apără un drept mobiliar sunt prescriptibile în termen de10 ani, potrivit art. 2923 C. civ. Cu toate acestea, se consideră că acţiunea în revendicare ar fiimprescriptibilă, tocmai pentru că dreptul de proprietate nu se pierde prin efectul prescripţieiextinctive. Caracterului imprescriptibil al acţiunii în revendicare îi poate fi opusă prescripţiaachizitivă, care este un mod de dobândire a proprietăţii prin efect Al posesiei şi al scurgeriitimpului, astfel cum este definită de art. 2910 C. civ.

Termenele de prescripţie sunt de 20 de ani în cazul imobilelor (art. 2918 C. civ.), de 3 ani în cazul mobilelor, când posesorul este de bună-credinţă (art. 2919 C. civ.), şi de 10 ani în cazulmobilelor, când posesorul este de rea-credinţă (art. 2917 C. civ.).



51

Drept spaniol

In Codul civil spaniol, proprietatea este definită, în art. 348, ca dreptul de a se bucura şidispune de un lucru, fără alte limitări care sunt stabilite de lege. Alineatul (2) al art. 348 C. civ.

recunoaşte posibilitatea proprietarului de a revendica bunul din mâinile deţinătorului şi posesorului. Articolul 349 C. civ. consacră principiul potrivit căruia nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică, după primirea unei despăgubiricorespunzătoare, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, judecătorii vor repune proprietarul în posesie. Aceste două articole reglementează posibilitatea formulării acţiunii în revendicare a bunurilor atunci când proprietarul a pierdut posesia în favoarea unui posesor sau deţinător.

Şi posesia este definită, în art. 430 alin. (1) C. civ., ca fiind deţinerea unui bun sau beneficierea de un drept de către o persoană, posesie denumită naturală, iar dacă deţinerea sau beneficierea de un drept este unită cu intenţia de a avea bunul sau dreptul, posesia este denumită posesie civilă. Posesia poate fi exercitată asupra bunur ilor sau drepturilor pentru persoana care ledeţine şi beneficiază de ele sau de către altă persoană în numele său, aşa cum prevăd dispoziţiile

art. 431 C. civ.Revendicarea bunurilor mobile este rar întâlnită, pentru că art. 464 C. civ. prevede că

posesia bunurilor mobile, dobândite cu bună-credinţă, echivalează titlu, însă de la această regulăexistă şi excepţii: cel care a pierdut un bun mobil sau a fost privat ilegal de acesta îl poaterevendica de la cel care îl posedă [art. 464 alin. (1) teza a II-a]. Dacă posesorul bunului mobilpierdut sau furat 1-a dobândit cu bună-credinţă prin vânzare publică, proprietarul va putea obţine bunul numai dacă restituie preţul plătit de posesor [art. 464 alin. (2) C. civ.]. în cazul în carebunurile pierdute sau furate au fost amanetate la case de amanet înfiinţate cu autorizaţiaGuvernului, indiferent de persoana care le-a amanetat, proprietarul trebuie să restituie, pentru aintra în posesia bunului, către instituţia de amanet, valoarea ama¬netului şi dobânzile scaden te[art. 464 alin. (3) C. civ.]. în cazul bunurilor achizi¬ţionate la bursă, târg sau piaţă, de la un

comerciant legal înfiinţat şi dedicat în mod obişnuit vânzării de obiecte similare, nu se mai aplicădispoziţiile Codului civil, ci dispoziţiile Codului comercial, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 464alin. (4) C. civ.

Posesorul de bună-credinţă este definit de art. 433 alin. (1) C. civ., ca fiind posesorul careignoră faptul că în titlul său sau în modul de achiziţionare există vicii care îl invalidează, iar înalin. (2) posesorul de rea-credinţă se consideră că este cel care se află în situaţia contrară.Articolul 434 C. civ. consacră prezumţia de bună-credinţă, iar cel care afirmă reaua-credinţă a posesorului trebuie să o dove¬dească cu probe.

Posesia se dobândeşte prin ocuparea materială a bunului sau dreptului posedat, prinsupunerea acestora la acţiunea voinţei noastre sau prip acte proprii şi formalităţi legale stabilite

pentru a dobândi acel drept (art. 438 C. civ.).



52

Aspecte de drept comparat privind legislaţia adoptată în

statele foste comuniste în materia restituirii imobilelor

preluate de stat

In toate statele foste comuniste s-a încercat rezolvarea problemei restituirii imobilelorpreluate abuziv prin adoptarea de acte normative fie prin acordarea de compensaţii băneşti, fie prin acordarea parţială a despăgubirilor şi restituirea numai a bunurilor care se puteau restitui.

In Albania au fost adoptate două acte normative:

-Legea nr. 7698/1993 privind restituirea şi compensarea proprietăţilor

anumitor categorii de foşti proprietari;

- Legea nr. 7699/1993 privind compensarea foştilor proprietari de terenuri agricole.

Aceste acte normative reglementează recunoaşterea dreptului de proprietate şi restituireacătre foştii proprietari a bunurilor ce le-au fost preluate de stat după noiembrie 1944, în temeiulunor acte normative ale acelor vremuri sau în orice alt mod. Principiul care a guvernat cele douăacte normative a fost cel al restituirii în natură, însă ea nu a fost integrală întotdeauna,acordându-se compensări/despăgu¬biri pentru partea care nu s-a restituit, despăgubiri care aufost acordate sub forma obligaţiunilor statului care erau negociabile pe piaţă.

în Bulgaria, actele normative adoptate au fost mai multe:

- Legea din 21 februarie 1992 privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra

bunurilor imobile confiscate;- Legea din 21 februarie 1992 privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra

bunurilor expropriate;

- Legea din 1997 privind despăgubirea proprietarilor de bunuri confiscate; .....Legea pentru amnistie şi restituirea averilor deposedate;

- Legea privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra unor magazine,

ateliere meşteşugăreşti şi depozite.

Principiul stabilit de aceste acte normative a fost cel al restituirii bunurilor, iar pentru bunurile care nu au putut fi restituite în natură s-au acordat despăgubiri sub formă de acţiuni la

societăţile comerciale în patrimoniul cărora se aflau bunurile respective, titluri compensatoriisau, pentru terenurile agricole sau forestiere, bonuri compensatorii nominale.

In Croaţia a fost adoptată Legea privind restituirea proprietăţilor preluate în timpulconducerii comuniste, care intrat în vigoare la 1 ianuarie 1997. Prin această lege, regula restituiriiîn natură a fost admisă doar în anmnite cazuri (terenuri pentru construcţii, terenuri agricole şiforestiere, apartamente), instituind însă dispoziţii potrivit cărora nici aceste bunuri nu pot fi



53

restituite dacă au fost dobândite în proprietate de către terţi, inclusiv în procesul de privatizare,acordându-se despăgubiri în sume de bani (25% din valoarea solicitată şi numai în cazulapartamentelor ce nu se restituie) şi pentru restul titluri de valoare nominală cotate la bursă.

în Estonia au fost adoptate:

- Legea asu pra modificării principiilor proprietăţii din 13 iunie 1990;

- Legea reformei funciare din 17 octombrie 1991.

Acestea vizau bunuri ca terenuri, construcţii, nave, uzine, acţiuni, părţi sociale şiinstituiau condiţia, pentru a putea fi solicitată restituirea lor, ca acestea să fi făcut obiectul uneiconfiscări ilegale, respectiv exproprieri forţate pe baza unui act legislativ sau a unei deciziiadministrative ilegale orif bunurile să fi fost cedate statului în baza unui contract încheiat subconstrângerel Legile adoptate consacrau principiul că restituirea este obligatorie atunci când este posibilă, însă prevedeau şi cazuri de imposibilitate, în special atunci când restituirea aduceprejudicii intere-selor statului sau unei municipalităţi. în ceea ce priveşte compensarea, în cazulnerestituirii bunului în natură, se instituia numai în sarcina statului obligaţia de a acorda ocompensare, celelalte persoane juridice, proprietari ai bunurilor imobile confiscate ilegal şi lacare restituirea este imposibilă, nu erau ţinute de a-i despă¬gubi pe foştii proprietari.

în Letonia au fost adoptate două legi în această materie:

- Legea privind restituirea construcţiilor naţionalizate, care are ca obiect de reglementaremăsurile reparatorii pentru bunurile preluate de stat prin exproprieri sau naţionalizări în temeiulunei dispoziţii legale (se prevedea o procedură administrativă);

- Legea privind restituirea construcţiilor către proprietarii legali, care reglementa situaţia juridică a imobilelor preluate în fapt (prevede o procedură judiciară pentru recuperarea acestor

bunuri).Ambele acte normative prevedeau că restituirea se face, în principiu, în natură, cu

excepţia bunurilor cumpărate de persoanele fizice (instituindu-se însă principiul bunei-credinţe ladobândirea bunului); când restituirea nu este posibilă, fostului proprietar i se va plăti ocompensare stabilită de o comisie alcătuită de autoritatea publică locală.

In Lituania a fost adoptată Legea privind procedura şi condiţiile de restabilire adrepturilor de proprietate din 18 iunie 1991, care instituia principiul restituirii în natură atuncicând aceasta este posibilă sau acordarea de compensaţii financiare în cazul persoanelor care nu puteau beneficia de restituirea în natură.

In Slovenia a fost adoptată Legea de desnaţionalizare din 20 noiembrie 1991, în care s -astabilit că principiul este cel al restituirii în natură, dar au fost prevăzute şi excepţii, cum ar fisituaţia în care un bun este utilizat în scopurile serviciului public şi dacă restituirea sacompromite continuitatea serviciului public, în situaţia în care restituirea unui bun pune în pericol protecţia mediului sau când bunul constituie accesoriul unui echipament ce aparţine unei întreprinderi publice.



54

In Ungaria, legile adoptate în domeniu au fost:

- Legea nr. XXIV/1992 cu privire la compensarea parţială a pierderilor şi prejudiciilor cauzate proprietăţii cetăţenilor prin aplicarea reglementărilor din perioada 1 mai 1939 - 8 iunie1949;

- Legea nr. XXV/1992 cu privire la compensarea parţială a pierderilor şi prejudiciilor cauzate ilegal proprietăţilor cetăţenilor;

- Legea nr. XXXII/1992 privind compensarea celor care au fost privaţi ilegal de viaţă şilibertatea lor din motive politice.

In aceste acte normative s-a prevăzut numai posibilitatea acordării de compensaţii şi bunurile nu au fost restituite în natură. S-a optat pentru această modalitate, pentru că s-a apreciatcă procesul de restituire ar fi îndelungat, generând o stare de incertitudine, care ar fi descurajatinvestitorii străini, interesaţi de o clarificare rapidă a relaţiilor de proprietate şi de stabilitatea lor,s-ar fi ivit numeroase litigii legate de proprietate, în condiţiile în care multe dintre aceste bunurifuseseră privatizate sau dobândite într -un alt mod de către terţe persoane.

In Polonia nu a fost adoptat niciun act normativ care să prevadă restituirea proprietăţilor preluate abuziv de stat, fiind adoptată numai o lege specială privind restituirea averilor ce auaparţinut comunităţii evreieşti şi acordarea unor despăgubiri pentru bunuri p ierdute în regiuneaBugului, valoarea despăgubirilor fiind plafonată la 20% din valoarea actuală a bunurilor pierduteîn regiunea respectivă.



55

Concluzii generale

Proprietatea a fost şi va rămâne o constantă a societăţii umane, pentru că ea este cea careasigură stabilitatea, dar şi progresul, dreptul de proprietate fiind unul dintre drepturilefundamentale ale omului, consacrat ca atare de documentele de drept internaţionale, dar şinaţionale. Indiferent dacă vorbim de proprietatea privată sau de cea publică, concepte cunoscutedin dreptul roman, ele au evoluat în timp, evoluţie care se manifestă şi în prezent, dar, ca oricelatură a activităţii umane, nici proprietatea, cu multiplele sale sensuri, nu poate exista în afaradreptului.

Acestea au fost raţiunile pentru care am încercat să abordez problema apărării dreptului

de proprietate prin acţiunea în revendicare, care este una dintre cele mai ferme modalităţi deapărare a dreptului de proprietate

După anul 1989, în România, tocmai pentru că anterior proprietatea a fost supusă unui proces de desfiinţare şi când dreptul de proprietate a cunoscut limitări drastice, s-a încercat să serezolve problema proprietăţii, mai ales restituirea fostelor proprietăţi pe care statul comunist lepreluase abuziv din proprietatea şi posesia persoanelor. Această problemă nu a existat numai înRomânia, ci şi în celelalte state foste comuniste, care au cunoscut acelaşi proces de restrângere adreptului de proprietate privată şi de acordare a unui regim preferenţial dreptului de proprietatede stat. Dacă în celelalte state foste comuniste problema restituirii proprietăţilor preluate de stat a

fost rezolvată mai rapid sau pe parcursul unor ani, în România s-a încercat rezolvarea problemeiprin emiterea mai multor acte normative cu caracter reparator, dar eficienţa lor nu a fost ceaaşteptată, din moment ce la 22 de ani de la instaurarea noului regim politic nu este pe deplinsoluţionată această problemă.

Măsurile legislative adoptate de-a lungul anilor, incoerente şi necorelate, nu au făcutaltceva decât să prelungească situaţia de incertitudine în care se află atât foştii proprietarideposedaţi, dar şi cei care posedă acele bunuri. La adoptarea acestor măsuri nu s-a avut învedere, dată fiind perioada mare de timp care s-a scurs de la preluarea bunurilor, faptul că multedintre aceste bunuri nu mai există în materialitatea lor, că au fost dobândite, cu bună -credinţă, în

proprietate de alte persoane, ale căror drepturi trebuie să fie ocrotite. Toate aceste schimbări delegislaţie, uneori soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti i-au determinat atât pe foştii proprietari ai bunurilor preluate de stat, dar şi pe dobânditorii unor astfel de imobile să seadreseze Curţii Europene a Drepturilor Omului, după ratificarea de către România a Convenţieieuropene a drepturilor omului, care a sancţionat încălcările aduse acesteia de către autorităţileromâne. Din păcate, România deţine un nedorit loc fruntaş în ierarhia condamnărilor, majoritateafiind legate de situaţia bunurilor preluate abuziv de stat.



56

Bibliografie

-Adam Ioan: Drept civil. Drepturile reale principale, Ed ALL Beck, Bucureşti, 2005;

-Beleiu Gheorghe: Drept civil român- Introducere in dreptul civil - Subiectele dreptului civil -Editia a XI-a revazută şi adaugită de Marian Nicolae şi Petrică Truscă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,2005;

-Bîrsan Corneliu, Drept Civil. Drepturi reale principale, ed. a III-a revazuta si adăugită, Ed.Hamangiu, Bucureşti, 2008;

-Bîrsan Corneliu, Drept Civil. Drepturi reale principale, Ed. All Beck, Bucuresti, 2001;

- Cărpeanu Stanciu, Drept commercial roman, Ed All beck, Bucuresti, 2000;

- Chelaru Eugen, Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Ed. All beck, Bucureşti, 2000;

- Chelaru Eugen, Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor immobile preluate abuziv inperioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Comentată si adnotată, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005;

- Deak Francisc, Tratat de drept civil. Contracte speciale, ed. a 3-a actualizată si completată, Ed.Universul Juridic, Bucureşti, 2001.

- Dumitru Maria, Regimul juridic al actiunii in revendicare, Ed. Hamangiu, 2012.

- Eugen Popa, Acţiunea in revendicare, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998;

- Filipescu Ion, Dreptul de proprietate si alte drepturi reale, Ed Actami, Bucureşti, 1996;

- Stanciu D. Cârpeanu, Drept commercial roman, Ed. All Beck, Bucureşti 2008;

- Stoica Valeriu, Drept civil, Drepturile reale principale, vol. II, Ed. Humanitas, Bucureşti 2006;

- Molcuţ Emil, Drept roman Ed. Press Mihaela, Bucureşti, 1999;

- Vasilescu Paul, Drept civil, Obligaţiile, Ed Hamangiu, 2012

- Nicolae Marian, Prescriptia exctintiva, Ed. Rosetti, Bucuresti, 2004, p 383.

- Pop Liviu, Dreptul de proprietate şi dezmembramintele sale. Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001;

- Popa Eugenia, Acţiunea in revendicare, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998;

- Safta-Romano Eugeniu, Dreptul de proprietate privată si public in România, Ed. Graphic, Iaşi,1993;

- Ungureanu Ovidiu; Munteanu Cornelia, Tratat de Drept civil. Bunurile. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008.

100190001 regiuml juridic al actiunii in revendicare

Documents