FILOSOFIA ISTORIEI LA B. P. HASDEU, A. D. XENOPOL, NICOLAE IORGA SI VASILE PARVAN

Vizite: ? Nota: ? 

1. BOGDAN PETRICEICU HASDEU (1838-1907)

Hasdeu - “un geniu universal”Hasdeu face parte din familia spiritelor enciclopedice si universale, a personalitatilor titanice ale culturii romane, din seria inaugurata de Dimitrie Cantemir. Personalitate polivalenta, fascinanta si contradictorie, creator original in variate domenii, savant ce impresioneaza prin eruditie, dar si prin noutatea ipotezelor, scriitor inzestrat si expresiv, unul dintre cei mai prolifici gazetari ai vremii, Hasdeu a fost un “geniu universal”, “romanul cel mai invatat al secolului al XIX-lea” -; dupa aprecierea superlativa a lui Mircea Eliade. Avand in vedere vastitatea cunostintelor, pasiunea luciferica pentru cercetarea limbii si a istoriei nationale, viziunea totalizatoare asupra vietii sociale si a formelor de expresie simbolica, Eliade considera ca Hasdeu este un deschizator de drumuri in cultura romana moderna, un geniu ce nu are termen de comparatie in epoca, in privinta fortei creatoare, decat in personalitatea emblematica a lui Eminescu. Intre cei doi se pot gasi numeroase si profunde elemente de convergenta spirituala, afinitati teoretice si de viziune istorica. Temperament viforos si agitat de impulsuri contradictorii, spirit iscoditor si abisal, cu atitudini radicale si adesea incoerente, dar cu inzestrari geniale, Hasdeu se afla totusi la antipodul spiritului clasic si geometric intruchipat de Maiorescu. Polemicile sale cu Junimea si cu mentorul ei stau marturie pentru aceasta distanta psihologica si de strategie culturala, desi, in ceea ce priveste sensul profund al unor atitudini spirituale, Hasdeu se integreaza in “directia noua”, fiind si el interesat de a promova “nationalitatea in marginile adevarului” si de a contribui la edificarea unei culturi romanesti autentice si competitive pe plan european. Hasdeu si-a uimit contemporanii, dar si biografii care i-au cercetat opera, prin eruditia sa “prapastioasa” (unii exegeti afirma ca stapanea 26 de limbi!), prin capacitatea de munca iesita din comun si prin noutatea metodei aplicate in studiul limbii si al istoriei. Intre anii 1860-1888 (anul mortii fiicei sale Iulia), Hasdeu a fost pentru cultura romana un adevarat “om-orchestra”, afirmand-se ca scriitor (poet, prozator, dramaturg), ca publicist redutabil si ca istoric fara egal, ca lingvist, folclorist si etnolog, precum si ca filosof al istoriei si al culturii. Hasdeu era efectiv in acei ani o “institutie” a culturii nationale. G. Calinescu il prezinta astfel: “Hasdeu a fost un geniu universal si se poate afirma ca a izbutit aproape peste tot”, iar in Etimologicum, opera vietii sale, ce ramane “ca literatura a imaginatiunii stiintifice, ca un roman al senzatiei investigative”, Hasdeu s-a dovedit “un Al. Dumas al istoriei si un Edgar Poe al filologiei”. Proiectat pe un plan gigantic, asemenea unui templu oriental, Etimologicum Magnum Romaniae este o opera unica in cultura romana, o adevarata enciclopedie a vietii istorice a

poporului roman. A fost un publicist si polemist de temut in epoca, editand numeroase reviste, dintre care cele mai cunoscute sunt cele de istorie: Arhiva istorica a Romaniei (1864), Columna lui Traian (1870-1883). Principalele sale lucrari sunt:• Istoria critica a romanilor (1873-1875);• Cuvente den betrani (1878-1881);• Etimologicum Magnum Romaniae (1886-1898);• Principii de filologie comparata (1875);• Sic cogito (1900).

Istoria ca disciplina integratoare Gandirea lui Hasdeu se caracterizeaza prin rigoarea demonstratiilor si a documentarii istorice, dar si prin indrazneala ipotezelor, prin forta interpretativa pe care o aplica asupra documentelor. Alaturi de eruditia sa, el se caracterizeaza prin pasiunea romantica pentru cunoasterea totala a realitatii, prin nostalgia originilor, prin interesul pe care-l arata culturilor arhaice, incercand sa reconstituie diversele forme istorice pornind de la fenomenul originar.“Cea mai sublima forta este de a citi in trecut si in prezent prin puterea unei colosale imagiuni, care, bazandu-se pe putine fragmente, reconstituite deodata un intreg grandios”. El are deci o viziune integratoare, venita pe o filiera romantica si organicista, potrivit careia istoria are un nucleu, un prototip arhaic care se desfasoara in manifestari diverse, intre care istoricul poate descoperi analogii si similitudini. Demersul sau incearca sa reconstituie, printr-o hermeneutica totala, intregul din fragmente disparate. “Fiecare virgula in isoria umanitatii are un profund inteles”. “Doua-trei cuvinte dintr-o limba pot restaura o lunga si obscura faza din istoria nationala”.Conceptia sa asupra istoriei si-a denumit-o “pozitivism istoric”, intrucat pune un mare accent pe documentatia istorica, pe recursul la izvoare si pe “critica izvoarelor”. Este influentat de curentele spirituale si de metodologiile vremii, dar este interesat sa realizeze o sinteza originala a lor. Se inscrie in campul conceptiilor evolutioniste, pozitiviste si romantice. Potrivit lui, istoria “trebuie sa probeze materia prin experienta, spiritul prin rationament, si sa probeze prin rationament si experiment ceea ce este natural si spiritual totodata”. Obiectivitatea se obtine prin sinteza dintre experienta si gandire. El se fereste sa se angajeze ferm pe opozitie inspiritualista sau materialista, spunand ca un pozitivist bazat pe istorie trebuie sa fie naturalist, spiritualist si deist.Activitatea lui Hasdeu cuprinde doua perioade. Prima a fost numita perioada romantica (1860-1870), definita prin tendinta de a idealiza trecutul istoric si de a acorda personalitatilor un rol exceptional. “Istoricul este un uvrier si un artist totodata”, spunea el, intelegand istoria ca o reconstructie in care documentatia si imaginatia conlucreaza fecund. Personalitatile istorice au capacitatea de a imprima evenimentelor o anumita directie de evolutie. Eroul rezuma legitatea istorica a unui moment, nu este supus ei (cazul Istoriei lui Ion Voda cel

Cumplit). A doua faza a gandirii sale este una critica si se caracterizeaza prin tendinta de a intemeia istoria ca stiinta explicativa dupa modelul stiintelor naturii. Insista pe nevoia de documentatie, rigoare, demonstratie, stabilind si un canon al metodologiei critice in cercetarea istorica. Ea cuprinde formularea unei viziuni integratoare asupra vietii sociale. Toate fenomenele trebuie privite in conexiunea lor. Este vorba, totodata, de o perspectiva interdisciplinara prin care istoria trebuie legata de intregul corp al stiintelor naturii si al stiintelor sociale.Hasdeu intemeiaza deci o conceptie integratoare asupra istoriei, considerand ca aceasta disciplina trebuie sa cumuleze si sa rezume informatia stiintifica particulara, reconstituind viata sociala in ansamblul articulatiilor sale. Istoria, spune el, este “partea cea mai supraordonata in clasificarea stiintelor”, intrucat ea isi subordoneaza rezultatele cercetarilor particulare “sub raport teritorial, etnografic, dinastic, nobilitar (politic), ostasesc, religios, juridic, economic, literar si artistic”. Exista, spune el, un “complex al stiintelor bio-sociologice” care fundamenteaza istoria si care se sprijina pe cunoasterea textelor, a stiintelor naturii, a filologiei si a economiei politice. Istoricul trebuie sa verifice datele prin confruntarea cu documentele sincronice ale evenimentelor, sa detina o cunoastere multilaterala a lor si sa nu deformeze “adevarul istoric” din considerente politice sau patriotice. Iata decalogul principiilor pe care trebuie sa le respecte istoricul: “1. Nu e permis istoricului a-si intemeia asertiunile decat numai pe date sincronice evenimentelor;2. Chiar o sorginte in intelesul de mai sus nu e suficienta daca e una, nesustinuta printr-o serie de mai multe alte consideratiuni;3. O marturie mai noua atunci numai capata caracterul de fantana ade izvor istorici daca se poate demonstra ca a fost foarte aproape de loc si de timp, sau cel putin avusese la dispozitiune niste adevarate sorginti in virtutea carora se pronunta;4. Sa nu se citeze niciodata ceea ce nu s-a citit, iar in caz de a fi imprumutata de aiuri vro citatiune sa se puna modestul apud, fara de care nu se poate sti pe a cui responsabilitate se vorbeste;5. Afara de fantane, scuturate de orice dubiu, nu exista nici o autoritate in istorie si cu atat mai putin nici o nefailibilitate;6. O sorginte trebuie studiata in text si-n context, cunoscandu-se intr-un mod filologic limba originalului;7. Nu este iertat a sacrifica eterna veritate trecatorului interes, fie acesta de orice natura, caci falsificandu-se o singura veriga nu vom mai putea intelege totalitatea catenei;8. Cineva se naste transilvan, moldovean, muntean, basarabean etc., dar istoricul poate fi numai roman prin simtamant si trebuie sa fie numai om prin ratiune: provincialismul si fanatismul ucid stiinta;9. Ceea ce-i comun naturii umane intregi, formand o nestramutata lege universala, se aplica catre toate cazurile concrete, suplinind chiar lipsa fantanilor propriu-zise;10. Istoria fiind partea cea mai supraordonata in clasificatiunea pozitivista a

stiintelor, nu este nici o ramura a cunostintelor care sa nu poata raspandi cateodata o vie lumina asupra unei cestiuni istorice”. 

Raportul dintre natura si istorieProblema fundamentala a conceptiei sale o constituie raportul dintre natura si istorie. Istoria umana este o istorie naturala, dupa ideea lui Herder, dar ea are o rationalitate intrinseca, o necesitate care o strabate si o ordoneaza. Hasdeu concepe aceasta relatie in termenii interactiunii. Natura actioneaza asupra istoriei, o conditioneaza, o modeleaza intr-o forma anumita. La randul ei, istoria umana reactioneaza si modifica natura. In conceptia sa, omul este o fiinta activa care isi organizeaza viata pornind de la datele naturale. Factorii naturali se impletesc cu cei sociali si umani. Interactiunea societate-natura este conditia permanenta a dezvoltarii umane. Natura si istoria actioneaza reciproc una asupra alteia si astfel si istoria poporului roman este istoria reactiunilor poporului roman fata de mediul sau natural.“Nu numai natura stapaneste pe om, ci inca si omul modifica natura, incat adesea e greu a decide in aceasta perpetua actiune si reactiune dintre materie si spirit, daca un fenomen oarecare se datoreste anume naturii sau anume omului, ci mai bine ambelor”. Deci, evolutia istorica se explica prin impletirea si inlantuirea factorilor naturali si umani. In consecinta, stiintele naturii si stiintele sociale se afla in relatii de interdependenta, asa dupa cum societatea se afla in legatura organica cu natura.Hasdeu depaseste determinismul geografic prin ideea ca actiunea factorilor naturali este limitata si prin rolul pe care-l acorda actiunii umane in istorie. “Trebuie sa vedem pana la ce punct se poate subordona sau trebuie vrand-nevrand sa se subordoneze un popor, in bine sau in rau, inrauririi pamantului”. Natura este deci unul dintre factorii determinanti, dar nu singurul si adesea nu cel mai important. Alaturi de natura intervin si alti factori, precum institutiile sociale, factorii demografici, actiunea umana, personalitatile istorice si providenta. “A admite fara cercetare si fara restrictiuni dictatura pamantului, a trece peste ideea idiosincraziilor individuale si de ginte, a uita principiul atavismului (traditia), a nu recunoaste providenta, a nu lasa omului liberul arbitru fata cu natura si divinitatea, este a nu intelege istoria”. Dupa cum vedem, Hasdeu este interesat de o imagine complexa asupra factorilor istorici, respingand deopotriva fatalismul geografic si cel religios. In felul acesta, el se detaseaza de un determinism rigid si mecanicist.Providenta, considera Hasdeu, este “o forta conducatoare pmniprezenta, inexprimabila, pe care omului nu-i este dat sa o cunoasca, dar pe care el nu poate sa nu o recunoasca”. Dupa opinia lui, superioritatea unui popor fata de alte popoare nu e un dat fatal, dar e determinata de o “selectie providentiala”. Interventia divinitatii in istorie este incidentala si nu determina nimic in mod direct. Omul este cel care realizeaza istoria in complexul de interactiuni al factorilor mentionati. Nu exista popoare osandite la barbarie de catre providenta. Exista numai “popoare lenese”, in conceptia sa. Desi, potrivit lui Hasdeu, unele popoare sunt mai bine inzestrate, providenta este buna cu toti. “Progresul e numai

posibil, dar nu necesar”, spune el. Progresul e posibil prin conditiile oferite de providenta tuturor popoarelor, dar providenta si natura nu anuleaza liberul arbitru al omului, nu impiedica libertatea de actiune a popoarelor. Conceptia sa este aici contradictorie, intrucat sustine ca progresul istoric este determinat pana la urma de actiunea umana, dar in corelatie cu forta providentei, pe care o invoca adesea in mod retoric.Personalitatile istorice sunt supuse necesitatii istorice si ele trebuie sa actioneze “dupa masura timpului si a locului”, dupa conditiile concrete in care se manifesta.Intre mediul natural si cel social se interpune elementul uman, numit adeseori “ginta”, neamul, factorul demografic, actiunea umana, factori care se modifica de-a lungul istoriei si care pot adeseori infrange rezistenta si influenta mediului natural. Dupa opinia lui, natiunile apar si sunt modelate de factorii naturali dar si de actiunea lor concret-istorica. Natiunea presupune doua elemente constitutive: pamintul si neamul, adica natura si un factor uman (etnic) activ. Primul factor este un factor statornic cu o actiune continua asupra istoriei, un factor constant, pe cata vreme cel de-al doilea factor este variabil istoric, in functie de imprejurari. Natiunea este deci unitatea celor doi factori. “Unirea dintre pamant si neam pe baza careia se inalta o natiune, e atit de strinsa incat pamantul rasfrange in toate ale sale imaginea neamului si neamul rasfrange in toate ale sale imaginea pamantului”.In ceea ce priveste institutiile sociale, Hasdeu respinge rolul hotarator acordat acestora de conceptiile luministe si rationaliste. Si el abordeaza situatia sociala prin intermediul raportului fond-forma: “viciul institutiilor care sunt o oarba imitatiune din afara, capriciul individual al celor de la carma, poate miseli (distruge, corupe) natiunile cele mai bine inzestrate din punctul de vedere al pamantului”.

Elemente de filosofie a culturiiPotrivit lui, cultura este legata de toate aspectele istoriei unui popor si de toate componentele vietii sociale. Cultura cuprinde un bogat instrumentar material, o serie de modele comportamentale si de valori spirituale. El este interesat mai ales de fondul anonim al culturii, de creatiile populare, de cultura nescrisa, de elementele practice ale vietii, de obiceiuri si traditii in care se exprima totalitatea trasaturilor istorice ale unui popor. Aceste creatii au o valoare functionala, practica, alcatuind “o enciclopedie haotica dupa care un observator filosofic poate judeca tot ce stie si tot ce crede o natiune”.El reabiliteaza elementele folclorice si miturile, impotriva conceptiilor pozitiviste. Potrivit lui, mitul are o putere expresiva si practica, intrucat “deriva dintr-o lege universala”. Mitul este deci o componenta universala a culturilor populare si nu trebuie privit ca o istorie falsa. Mitul transfigureaza o realitate si are o putere modelatoare asupra comportamentelor umane prin faptul ca exprima atitudini exemplare, situatii semnificative ale conditiei umane. Aceasta idee va fi preluata de Mircea Eliade, cel care va publica in 1937 o masiva culegere din opera lui Hasdeu, insotind-o de un studiu introductiv in care subliniaza valoarea

si fecunditatea perspectivei teoretice si istorice a lui Hasdeu. O alta teza importanta a conceptiei sale priveste ideea comunicarii dintre culturi, a interferentelor multiple dintre ariile de civilizatie. Principiul circulatiei cuvintelor este prezent si in cultura. Culturile nu sunt organisme inchise, ci unitati semnificative aflate in relatii de influentare reciproca. “Civilizatiunea unui popor este intarziatul product al unui numar nedefinit de civilizatii anterioare eterogene”. El are o viziune moderna cu privire la straturile istorice suprapuse in organismul unei civilizatii si cu privire la circulatia motivelor si a temelor de la o civilizatie la alta. Metoda sa consta in a descifra aceste multiple influente care s-au sedimentat in faptele de cultura.Asadar, conceptia asupra culturii este foarte originala si avansata pentru vremea sa. El vede in cultura un fond de reprezentari, credinte, mituri, simboluri, norme si obiceiuri, obiectivate in creatii spirituale, in institutii si comportamente sociale prin care un popor isi afirma personalitatea sa. Este cel dintai ganditor roman care cerceteaza cultura populara potrivit unei complexe metodologii stiintifice, intemeind folcloristica si etnologia romaneasca la un nivel comparativ cu stiinta europeana.Hasdeu a insistat asupra corespondentelor si analogiilor dintre diferitele niveluri ale existentei, dintre diferitele forme ale culturii. Putem spune ca, potrivit lui, imaginea intregului este reflectata in parti si poate fi reconstituita din acestea. Metoda sa consta in a aplica asupra unui material istoric riguros determinat o interpretare indrazneata, dar adeseori abuziva si mitizanta. Exegetii au sesizat aceasta structura contradictorie a lui Hasdeu, acest amestec intre rigoare stiintifica si fabulatie, care venea din dorinta lui de a aborda toate problemele si de a acoperi golurile culturii romane. Calinescu afirma ca Hasdeu este un “geniu universal”, care are in el ceva din “haosul scitic”. Mircea Eliade sustine ca, alaturi de Eminescu, Hasdeu este personalitatea cea mai inalt creatoare a culturii romane din secolul al XIX-lea.

Limba -; temelia societatii Confruntandu-se cu putinatatea izvoarelor istorice asupra unor faze din evolutia poporului roman, Hasdeu a consultat limba ca un document fundamental. Limba, considera el, este un material istoric de mare relevanta, intrucat ea are un profund caracter social. “Nimic mai social ca limba, nodul cel mai puternic, daca nu chiar temelia societatii”, spunea el. In consecinta, lingvistica devine o stiinta sociala fundamentala, apreciata de el drept “algebra stiintelor istorice”. Hasdeu a elaborat o conceptie surprinzator de moderna asupra limbii, pe care o priveste ca un sistem, integrat sistemului social. Limba se afla intr-o stransa legatura cu istoria societatii, fiind “un tot armonios in care toate se afla in corelatiune”.“Nemic mai social ca limba, nodul cel mai puternic, daca nu chiar temelia societatii. a…i. Limba unui popor se confunda si se identifica cu nationalitatea lui, cu memoria parintilor, cu leaganul, cu mama, de unde ea se si numeste «limba materna», expresiune sublima”. Tot el disociaza intre planul sincronic si cel diacronic de analiza a limbii, dupa

cum are si observatii fundamentale cu privire la raportul dintre gandire si limbaj. O contributie hotaratoare a lui Hasdeu rezida si in reabilitarea substratului dacic al limbii romane, substrat ocultat de perspectiva Scolii Ardelene.“Primele incercari asupra graiului poporan al romanilor, conduse intr-un mod ceva mai sistematic, se datoresc unei pleiade de ardeleni: Sincai, Samuil Micu, Petru Maior, a caror marime trebuie masurata nu prin ceea ce ei au facut, ci prin ceea ce voiau sa faca: a destepta nationalitatea romana, a o destepta cu orice pret. «Sunteti fii ai Romei!”, au strigat ei; si romanul, zguduit din somn, s-a pus pe ganduri”. Ca lingvist si filolog a stabilit metodologia stiintifica a acestor domenii, elaborand teorii si legi care sunt valabile si astazi. Printre acestea putem mentiona legea circulatiei cuvintelor, prin care sustine ca valoarea unei forme lingvistice trebuie stabilita in functie de circulatia ei in limba vie. Aceasta lege este inspirata din economia politica si aminteste de formula lui Simion Stefan, dupa care “cuvintele sunt ca banii”, a caror valoare creste proportional cu viteza lor de circulatie intr-un mediu social.Potrivit acestei teorii, noi putem reconstitui structura genealogica si fizionomia unei limbi inventariind elementele care au cea mai mare frecventa in limba vie. Intervenind in disputa privind natura limbii romane, el afirma ca directia latinista (ilustrata de Scoala Ardeleana si de Timotei Cipariu si Aug.T.Laurian, in epoca) “exagereaza un adevar”, pe cand directia antilatinista, ilustrata de A. Cihac, exagereaza nu un adevar, ci “exagereaza o exageratiune”. Hasdeu tine cumpana intre aceste orientari opuse, fixand un nou cadru al lingvisticii si al stiintelor umane. Impotriva lui Cihac, care se baza pe o statistica ce lua in considerare doar originea cuvintelor din limba romana, ajungand la concluzia gresita ca numai o cincime din cuvintele limbii romane ar fi de origine latina, iar doua cincimi de origine slava, plus alte influente, Hasdeu arata ca aceasta statistica nu are nici o valoare, intrucat nu ne dezvaluie valoarea de circulatie a acestor cuvinte. Pentru a demonstra falsitatea teoriei lui Cihac, Hasdeu a preluat din culegerea lui Teodor Burada o poezie populara din Dobrogea, zona de interferenta lingvistica, in care toate cuvintele erau latine. “Vara vine, iarna trece,/N-am cu cine mai petrece;/Si cu cine am avut, /Vai de mine, l-am pierdut!/L-a mancat negru pamant,/La biserica-n mormant”. “Cate cuvinte, atatea latinisme”, va exclama Hasdeu, ajungand la concluzia ca “un calcul serios in linguistica, ca si in economia politica, are in vedere nu unitatea bruta, ci valoarea de circulatiune”, “valoarea cea utila a fiecarui din acele elemente”. Hasdeu i-a adresat lui Cihac provocarea de a gasi macar o strofa dintr-o poezie populara in care toate cuvintele sa fie de origine slava. “Precum in economia politica moneta este mijlocul universal al circulatiunii tuturor bunurilor, tot asa si in linguistica graiul este mijlocul universal al circulatiunii ideilor si impresiunilor”. Enuntand teoria circulatiunii cuvintelor, Hasdeu spulbera teoria slavofila lui A. Cihac, care ajunsese la concluzia absurda ca romanii au imprumutat masiv cuvinte de la slavi, inclusiv cele din nomenclatorul crestin, ceea ce, spune

Hasdeu, ne duce la concluzia ca “romanii nu vorbeau apropape nici o limba, fiind un popor mut aproape opt secole”.“In linguistica marele principiu al circulatiunii, uitat pana aci aproape cu desavarsire, s-ar putea privi ca piatra angulara a edificiului. Ceea ce se cheama fizionomia unei limbi nu este altceva decat rezultatul circulatiunii. Fizionomia totala a limbei se compune din fizionomiile sale partiale: fonetica, tonica, morfologica, sintactica, lexica, ideologica rezultand fiecare dintr-o circulatiune deosebita, astfel ca se poate intampla, bunaoara, ca fizionomia fonetica sau lexicala sa nu fie de aceeasi natura cu cea sintactica sau cu cea tonica, dar toate circulatiunile speciale la un loc concurg intr-o singura fizionomie generala”. In acest fel, disociind intre fondul pasiv si fondul activ al limbii, Hasdeu a transat definitiv problema limbii romane, aratand ca ea este in structura ei fundamentala de origine latina, iar acest lucru se poate dovedi luand ca baza limba vie, limba vorbita de popor, deci principiul circulatiei cuvintelor in limba vie.“Dictionarul unei limbi trebuie sa fie pentru un popor o enciclopedie a traiului sau intreg, trecut si prezent. In limba, o natiune se priveste pe sine insasi intr-o lunga galerie de portrete, din epoca in epoca”.Desi Scoala Ardeleana a dezvoltat “o directiune unilaterala” si a ajuns la “exces” latinist, ea are o importanta fundamentala, inclusiv prin urmarile sale, producand “doi barbati de-naintea carora cata sa se-nchine toti romanii: Cipar si Laurian”. Primul a suspus unui examen critic vechile texte romanesti, iar Laurian “a presimtit…inainte de somitati occidentale, doua dintre parghiile cele fundamentale ale linguisticii contemporane: ne-ntrerupta continuitate dialectala si reconstituirea prototipurilor”. Hasdeu a dezvoltat o teorie a dialectelor, ca baza de formare a limbilor nationale, aratand ca lingvistica isi gaseste “materialul brut” nu in limba oficiala, ci in “limba poporana”, cea vie, care se vorbeste in “colibe”, nu in palate. El disociaza clar intre “limba in abstracto” (privita ca “grai abstract”, “ca facultate nativa a omului in genere de a-si manifesta sufletul prin voce”, deci in sens antropologic) si “limba in concreto”, ca utilizare practica, ca vorbire “comuna”, in “forma ei inculta”, nereglementata savant. Aceasta distinctie se va regasi la Ferdinand de Saussure, dar cu un sens relativ schimbat: langage (limbaj, facultatea vorbirii), langue (limba), parole (vorbire). “Limba concreta” poate fi privita ca “dialect”, in sens de dialect etnologic (doua sau mai multe graiuri ce au o origine comuna, urmand ca din interactiunea lor sa se formeze o limba nationala), dar si in sens de dialect antropologic (limba utilizata de o comunitate umana determinata fata de oricare alta limba). “Intrucat «limba» e comuna omenirii intregi, fiecare grai al unei colectivitati de oameni este un dialect din acea limba comuna fata cu toate celelalte graiuri ale tuturor celorlalte colectivitati de oameni, oricat de eterogene ar fi intre sine acele graiuri sau colectivitati de oameni”. Lingvistul va disocia deci aceste aspecte, urmand sa nu caute o “filiatiune nationala” intre limbi indepartate, fara nici un contact istoric intre ele, adica “acolo unde nu se afla decat identitate de natura umana”. Avem deci: 

• primul nivel, limba ca dimensiune antropologica, inerenta naturii umane;• al doilea nivel, limbile determinate sau nationale, ca “dialecte antropologice” sau variatiuni ale acestei trasaturi general umane;• al treilea nivel, “dialectele etnologice”, dialectele locale, ca variatiuni ale unei limbi determinate sau ale unui grai comun, dialecte desprinse dintr-un trunchi comun. Hasdeu a insistat pe ideea continuitatii neintrerupte a “dialectelor etnologice”, continuitate ce poate fi regasita pe cel de al treilea nivel, intrucat aici avem de a face cu “limba vie”, cu “limba populara”, cu stratul primar al limbii, cel care asigura “traiul” complet al unei comunitati determinate. Hasdeu studiaza si mecanismele de interactiune dintre dialectele locale, modul in care unele devin predominante si baza de pornire pentru limba literara nationala, cu toata prudenta unei proceduri stiintifice. “Orice mapa geografica dialectala implica rezerva fluctuatiunilor terminale: centrul fiecarui dialect e pronuntat, hotarele sunt echivoce. O rezerva si mai importanta trebuie prevazuta in privinta arborelui genealogic al dialectelor”. O semnificatie deosebita pentru disciplinele filologice o are distinctia dintre analiza sincronica si diacronica a fenomenelor de limba, distinctie pe care o consacra Hasdeu pe urma unor cercetari proprii si a unor lingvisti ai vremii. “Pentru a intelege intr-un mod stiintific ceea ce este «dialectul etnologic», cata sa raspundem la doua chestiuni fundamentale: 1. Care e raportul reciproc intre doua dialecte ale unui grup?2.Care este relatiunea lor totala catre punctul comun de plecare? Cu alte cuvinte, dialectul etnologic ni se prezinta sub doua puncturi de vedere esentiale: punctul de vedere peritetic, cand se compara graiurile sincronice unul altuia, si punctul de vedere anatetic, cand se compara perioadele succesive din ce in ce mai in sus ale fiecarui grai in parte fata cu ale celorlalte graiuri”. Aceasi distinctie opereaza si cand studiem “dialectele antropologice”, adica limbile nationale, supraordonate dialectelor etnologice. “Studiul peritetic compara elementele omogene asa-zicand contemporane ale diverselor graiuri, de ex., notiunea pluralului in toate familiile linguistice. Dar aceasta notiune, luata intr-un moment dat, este necesarmente rezultatul unei evolutiuni anterioare, mai lungi sau mai scurte, care se poate constata numai urcandu-ne din treapta in treapta in fazele precedinti ale diverselor graiuri. Cu alte cuvinte, dialectul antropologic, ca si cel etnologic, cata a fi urmarit nu numai prin periteza in spatiu, pe unde este, dar si prin anateza in timp, cum a devenit, caci limba, in orice clipa a existentei sale, are o varsta, la care a ajuns printr-un sir de varste succesive”. Conjugarea analizei sincronice si a celei diacronice (peritetice si anatetice, in termenii utilizati de Hasdeu), circulatia cuvintelor si “ne-itrerupta continuitate dialectala” sunt principii pe care autorul le-a aplicat in studierea limbii, mai ales in studierea limbii in “uzul comun”, care e “viata” limbii, in dialectele comune, “pline de viata si avute in tot felul de material”.Capitol suplimentar. Istorie si limba in gandirea romaneascaIn campul creatiei culturale moderne, romanii s-au ilustrat in cateva ramuri:

istorie, lingvistica, filosofia culturii, folcloristica, gandire sociala si politica, literatura. Interesul pentru istorie si pentru limba are o semnificatie deosebita in cultura romana. Adevaratele axe ale vietii noastre culturale vor fi insa gandirea istorica si lingvistica. De ce? “Istoria e cea dintai carte a unei natii”, spunea Balcescu, iar romanii au meditat asupra istoriei dintr-un impuls organic, cautandu-si in istorie fundamentele existentei lor pentru a-si descifra destinul si sensul de evolutie, cum spunea Kogalniceanu. Cat priveste limba, ea este considerata temelia, reazemul, punctul de sprijin si simbolul specificitatii nationale. Pastrarea limbii s-a identificat in multe veacuri cu pastrarea nationalitatii. Meditatia asupra limbii era firesc sa-i preocupe pe romani.Istoria (incluzand traditia culturala, in toate aspectele sale) si limba (cea vie, dar si creatiile pentru care ea este un suport primar) constituie dovezile supreme ale unitatii si continuitatii poporului roman, dupa cum reprezinta si elementele constitutive ale identitatii nationale. Reflectia asupra lor se impunea imperativ romanilor, amenintati in existenta lor ca entitate distincta. Pornind din aceste doua sectoare ale cercului antropologic ce exprima identitatea poporului roman, se pot reface si reconstitui toate celelalte determinatii ale specificitatii noastre. Pe aceste doua temelii au lucrat cronicarii si umanistii, apoi corifeii Scolii Ardelene si invatatii veacului al XIX-lea. Aceste doua teme majore ale cugetarii romanesti aveau deja o traditie bogata la sfirsitul secolului al XIX-lea. Lucrurile esentiale fusesera deja spuse cu privire la ele. Kogalniceanu afirmase ca istoria “este singurul oracol care ne poate spune viitorul”, insistand asupra functiei morale a ei. Prin istorie, poporul ajunge la constiinta de sine, la cunoasterea drepturilor sale, a posibilitatilor si virtualitatilor care urmeaza sa se exprime in viitor. Cantemir si alti invatati au declansat lupta pentru recucerirea adevarului in istorie si limba. Scoala ardeleana poate fi considerata o miscare de ampla reconchista a adevarului in istoriografia nationala. In alt context istoric, Barnutiu insista asupra ideii ca istoria ne demonstreaza ca libertatea nu poate fi decat nationala, ca ea se identifica cu dreptul de a avea o cultura proprie. Impotriva celor care deformau imaginea istoriei romanesti, adevarurile trebuiau cucerite prin lupta, prin batalii culturale, degajate de straturile de neadevar, de “basnele” cronicarilor si ale istoricilor din tarile vecine. De aceea, adevarul istoric va constitui si un suport al actiunii politice. Constructia politica a statului roman modern trebuie facuta prin consultarea istoriei, care ofera paradigme pentru actiunea politica. Limba este tezaurul valorilor nationale, vor spune Barnutiu, Eminescu, Hasdeu, Xenopol si toti ganditorii romani angajati in aceasta competitie imagologica. Limba e expresia cugetarii si a simtirii deopotriva si “numai in limba sa omul isi pricepe inima pe deplin” (Eminescu). Tot Eminescu va afirma ca limba noastra nu e una noua ci, din contra, “veche si stationara”, iar nationalitatea se confunda acum mai mult cu limba, pe cand in alte vremuri ea se confunda cu religia.Gandirea romaneasca moderna - din perimetrul filosofiei, sociologiei, politicii si al artei - s-a construit pe aceste doua discipline: istoria si lingvistica. Istoria,

nefiindu-le decat arareori favorabila, iar limba neputandu-li-se lua, ca un tezaur ce se ascundea in fiinta lor, romanii au meditat indelung la aceste doua realitati primordiale si ingemanate. Predominanta istoriei si a lingvisticii ca discipline ale gandirii romanesti e un fenomen cultural izbitor la noi. Putem spune ca, neputandu-si face istoria asa cum au vrut-o, romanii au fost obligati sa faca filosofia istoriei, recuperand in gandire ceea ce pierdeau in planul realitatii. In acest fel, putem intelege si afirmatia lui Noica dupa care romanii au vocatie de “antrenori”, intrucat “au stat pe mal si au vazut cum s-au inecat altii”.Pornind de la principiul formulat de Eminescu dupa care “limba este masurariul civilizatiei unui popor”, intrucat ea este legata de ansamblul manifestarilor sociale, fiind un fenomen social total, putem lua drept baza a investigatiei si a descrierii unei natiuni orice manifestare expresiva a culturii nationale. Din aceasta perspectiva holografica, pentru care intregul se regaseste transfigurat simbolic in fiecare din partile sale constitutive, putem subscrie la afirmatiile cunoscute ale lui Hasdeu: "Doua-trei cuvinte dintr-o limba pot restaura o lunga (si) obscura faza dintr-o istorie nationala"; sau: "Ajunge cateodata o litera pentru a caracteriza o natiune" (cazul literei I - eu - din limba engleza, sugerand caracterul insular si inclinatia spre individualizare a englezilor)“. "In orice limba exista o metafizica implicita" , spune Blaga, in consens cu teoriile relativismului lingvistic si mental, elaborate de E.Sapir si B.L.Whorf. Aceste teorii invoca functia existentiala si implicit holografica a limbii, capacitatea ei de a determina sensurile si mecanismele gandirii colective, de a retine caracteristicile si "memoria" celorlalti factori constitutivi ai vietii nationale. Aceeasi functie o putem atribui, in proportii variabile, evident, tuturor formelor de creatie care reflecta simbolic totalitatea vietii nationale. Pornind de la aceasta idee, Noica a incercat sa reconstituie o viziune asupra lumii, specific romaneasca, pe suportul prepozitiei intru, care ar avea virtutea de a reprezenta devenirea realitatilor umane intr-un orizont ce presupune o "inchidere ce se deschide", precum si mecanismul de "traducere a mediului extern in mediul intern" .

Bogdan Petriceicu Hasdeu - personalitate a culturii romanesti despre Bogdan Petriceicu HASDEU

a) poetul - genul imperios al inspiratiunii mele poetice ofera aspra idee sub o forma dura" - sustine poetul in prefata la volumul Poesie (1873). De aici versuri ca: O poezie neagra, o poezie dura / O poezie de granit / Miscata de teroare si palpitand de ura, / Ca vocea ragusita pe patul de tortura, / Cand o silaba spune un chin nemarginit". Din aceasta cauza, contrafacand si prelucrand propriile versuri de factura romantica el realizeaza o versificatie programatic contestatara prefigurand pe Tudor Arghezi, mai ales in volumul Sarcasm si ideal.

b) dramaturgul - aduce prima drama romantica - Razvan si Vidra (1867) - cu personaje bine conturate, mistificand adevarata personalitate a lui Razvan, pentru a justifica teoria sa a nobletei morale si nu de nastere, ca utr atac iluminist la adresa dreptului divin" feudal. Comedia Trei crai de la rasarit este o incercare de critica sociala. Mai scrie drama istorica Domnita Ruxanda (1866).

c) prozatorul - incearca prin nuvela Micuta, numita initial Duduca Mamuca, sa socheze opinia publica prezentand cu lux de amanunte seducerea unei fete si apoi felul in care este plasata intr-o casatorie cu un june boier. Proiectul de roman istoric Ursita a ramas nerealizat.

d) filologul - realizeaza ca membru ai Academiei Romane primele litere dintr-un proiectat dictionar al limbii romane1 pe care el il intituleaza Etimologicum Magnum Romaniae. Lucrarea il depaseste ca amploare si dupa opt ani ajunsese abia la litera b. Alta lucrare, Cuvente din batrani, inseamna o publicare si o analiza de texte vechi in limba romana.

e) istoricul - aduce o ampla sinteza a istoriei si civilizatiei romanilor prin Istoria critica a romanilor. Impresionat de personalitatea voievodului moldovean han- Voda cel cumplit scrie, cu acest titlu o monografie (1865).

f) teosoful - Un eveniment tragic moartea fiicei sale Iulia, care publicase o placheta de versuri in limba franceza, il socheaza. Se retrage la Campina, unde isi construieste o casa ciudata si face experiente teosofico-spiritiste. Rezultatul lor este consemnat intr-o carte, intitulata Sic cogito. care apare stranie in contextul unei creatii atat de critice, de atata rigoare stiintifica. El traieste drama intelectualului fara Dumnezeu.

g) gazetarul - scoate cateva reviste printre care Aghiuta si Satyrul, in care isi exprima spiritul critic. in ziarul Traian si Columna lui Traian asi exprima personalitatea de istoric. Va mai scoate revista Din Moldova careia ii schimba titlul in Lumina.

 

BOGDAN PETRICEICU HASDEU - Portretul unui spirit enciclopedic despre Bogdan Petriceicu HASDEU

Portretul unui spirit enciclopedic

a-  Printre putinele personalitati cu preocupari multilaterale in cultura romana (D. Cantemir, I. H. Radulescu, G. CalinescU), se numara si Hasdeu, venind pe linia deschisa de I. H. Radulescu, dar la alta dimensiune acum, pe care trebuiau sa i-o confere pasoptismul si spiritul sau - dincolo de multilateralitate, in enciclopedism.

Marele carturar (cunoscator a sapte limbI) a pornit dinspre pasoptism spre a impune noi si diverse sensuri ale culturii noastre moderne. A deschis drumuri ferme in filologie, folcloristica, istorie, asezand cercetarea acestor domenii in cadre care nu se vor schimba multa vreme. S-a afirmat ca publicist intr-o maniera greu de egalat, a contribuit la dezvoltarea gandirii stiintifice umaniste romanesti; cautand in toate preocuparile sale intregul pentru a-i sustine amanuntele.

B. P. Hasdeu si-a propus proiecte extrem de vaste, imposibil de realizat intr-o singura viata. Drept urmare, multe dintre acestea au ramas neelaborate sau dezvoltate partial.

a-  Publicistul Hasdeu s-a impus in cultura timpului cu deosebire ca ferment al vietii literare si ca polemist temut (comparabil cu I. H. RadulescU). Sunt binecunoscute disputele cu junimistii lui Maiorescu, farsele jucate acestora, dar si contributiile istorice ale lui Hasdeu. De fapt, presa coordonata de el poate fi clasificata intre cercetarea istorica (Traian", Columna lui Traian") si satira contemporana (Aghiuta", Satyrul").

a-  Dincolo de presa de orientare istorica, B. P. Hasdeu a incercat cercetarea din perspectiva stiintifico-critica in lucrarea Istoria critica a romanilor. Si-a propus un posibil model de monografie de profil prin Ioan Voda cel Cumplit. in culegerea Arhiva istorica a Romaniei, el a continuat munca lui Kogalniceanu (de strangere critica" a documenteloR), dar a perfectionat mult stilul cercetarii istorico-documentare.

a-  Ca filolog avizat, B. P. Hasdeu a conceput Cuvente den betrani, lucrare pregatitoare pentru o istorie a limbii romane, dar - din pacate - din aceasta lucrare au aparut numai doua volume si introducerea la cel de-al treilea. Lingvistul Hasdeu s-a dorit realizat prin Etymologicum Magnum Romaniae, dictionar amplu, vizand, de fapt, enciclopedia lexicologica. Respectiva lucrare a ramas - din nou, din pacate -la primele trei volume, ajungand abia la cuvantul barbat".

a-  Folcloristul Hasdeu a facut un esential pas inainte fata de pasoptisti, descoperind, alaturi de alti contemporani ai sai, folcloristica comparata. Astfel, in studiul Despre frunza, cercetatorul urmareste un motiv in mai multe acceptiuni folclorice.

Scriitorul Hasdeu

Scriitorul Hasdeu a realizat versuri de factura romantica (o poezie neagra, o poezie de granit"), anuntandu-1 cumva pe Arghezi (de exemplu, prin Complotul bubeI); a scris proza satirica (nuvela Duduca MamucD) si istorica (incercarea de roman Ursita), precum si teatru.

Dramaturgia sa include cu deosebire Razvan si Vidra (1867), prima noastra drama (tratata de noi intr-un capitol viitoR) si Trei crai de la rasarit (Orthonerozia) -o comedie care vizeaza fara crutare tendintele antiromanesti in privinta limbii si a paternitatii si care-1 preceda pe Caragiale prin comicul de situatie si de limbaj.

In loc de concluzii

B. P. Hasdeu a pornit - fara nici o indoiala - din pasoptism, dar a permis deschideri ample catre viitorime: cercetarea sa istorica se va regasi la Iorga, cautarile filologice se vor prelungi mult in secolul XX, folcloristica vadit comparata va avea un traseu extrem de lung, drama sa va avea continuari {Despot-Voda de V. Alecsandri, Vlaicu-Voda de Al. DavilA). Prin urmare, B. P. Hasdeu a asigurat trecerea dinspre pasoptism spre cultura de la sfarsitul secolului al XlX-lea si inceputul celui de-al XX-lea. El ramane, asadar, o personalitate de referinta in contextul civilizatiei romanesti.Razvan si Vidra - drama romantica de Bogdan Petriceicu HASDEU

Bogdan Petriceicu HASDEU Razvan si Vidra

Razvan si Vidra este o drama romantica care are ca tema exaltarea trecutului glorios si critica prezentului decazut.

Ideea este ca lupta pentru putere aduce nenorocire unei tari si a persoanelor implicate.

Subiectul este inspirat din istoria Moldovei. Razvan, un tigan eliberat de pe una din mosiile manastiresti, devine, datorita climatului de instabilitate politica, creat de lupta pretendentilor la tron, pentru scurt timp, domn.

Compozitia dramei este realizata in cinci parti numite canturi, fiecare avand cate un titlu, care sintetizeaza continutul. Drama este realizata in versuri si dovedeste indemanarea autorului de a versifica.

Primul cant are ca titlu Un rob pentru un galben. Actiunea se petrece intr-o piata din Iasi. Razvan vine si gaseste o punga pierduta de boierul Sbierea. El da punga-unui sarac, Tanase, dar acesta la inceput refuza sa primeasca pomana de la un tigan. Apoi vazand nobletea sa, ia un galben lasandu-i pe ceilalti sa fie dati altor saraci. in manastire Razvan a invatat sa scrie si sa citeasca, fiindca instructia aceasta o primeau doar fii de nobili si clerul. Razvan scrie un pamflet la adresa domnului, pe care-1 afiseaza in piata. Targovetii il citesc si rad. in piata vine boierul Basota, marele armas, cu un grup de osteni si-i aresteaza pe targoveti. Razvan nu poate rabda ca altcineva sa fie pedepsit in locul sau si se autodenunta, desi stie ca va fi pedepsit cu moartea. Boierul Sbierea vine si vede punga la Razvan. Constata lipsa unui galben si-i,cere lui Basota sa i-l dea pe Razvan rob pentru un galben, Razvan redevine rob desi ar fi preferat sa fie ucis.

in cantul al doilea, care are ca titlu Razbunarea, Razvan este capitan de haiduci si actiunea se desfasoara in codru. Boierul Ganea dorind sa se casatoreasca cu Vidra, nepoata vornicului Motoc, vine in codru si-i cere lui Razvan s-o rapeasca pe Vidra. Familia voia s-o trimita la manastire pentru ca sa nu instraineze averea familiei prin casatorie si sa decada im- randul marii boierimi. Haiducii o rapesc pe Vidra dar il prind si pe boierul Sbjerea. Razvan are prilejul sa se razbune dar autorul ii imprumuta teza sa despre nobletea innascuta in suflet, morala si nu prin nastere. De aceea ii da drumul boierului Sbierea dupa ce ii spune plin de patos retoric: "Razbunarea cea mai crunta este cand dusmanul tau E silit a recunoaste ca esti bun si dansu-i rau."

Vidra este impresionata de aceasta "noblete morala", pe care o arata Razvan, refuza sa plece cu boierul panea si cere sa ramana in codru cu Razvan.

in cantul al treilea, intitulat Nepoata lui Motoc, actiunea se petrece in Pojonia, in tabara armatei polone, unde Razvan si toti haiducii sai s-au irirolat ca mercenari. Dupa o batalie, in care oamenii sai au aratat multa vitejie, Razvan este numit capitan. Vidra ii spune ca pentru ea a fi capitan este nimic, desi Razvan este mandru de aceasta numire. Razvan devine un ambitios si-si propune sa urce in ierarhia sociala pentru a fi demn de pozitia sociala a Vidrei.

in cantul al patrulea, intitulat inca un pas, Razvan se gaseste dupa o alta batalie castigata de poloni impotriva rusilor, in care el a avut un rol important. Hatmanul polon il ridica la rangul de polcovnic, adica sa fie unul din conducatorii armatei polone, desi sleahticii poloni se opun. La Razvan vine o delegatie secreta din partea rusilor si-i propun onoruri, bani, ca, sa treaca in armata lor. Razvan insa este cuprins de dorul de tara si vrea sa se reintoarca: " Fie painea cat de rea / Tot mai dulce mi se pare, cand o stiu din tara mea". De aceea cand vine o delegatie de boieri trimisi de Aron Voda, care-1 cheama ca hatman, el refuza sa participe la luptele armatei polone cu Moldova si pleaca in tara.

in cantul al cincilea, intitulat Marirea, actiunea se petrece in cetatea Sucevei, dupa mai mult timp. Sosit in tara, Aron Voda ii ofera lui Razvan functia de hatman, adica de comandant al armatei. Fiind casatorit cu Vidra, Razvaa intrase in randurile marii boierimi si in mod firesc putea ocupa o functie inalta. El nu se multumeste cu acest rol social important. Personajul iese din teza lui Hasdeu a nobletei morale, se dovedeste viu, violent, obraznic si viclean, asa cum a fost Razvan cel real. il va inlatura pe Aron Voda, se autoproclama dornn dar boierii nu-1 accepta. Tara este atacata de armata polona, cetatea Sucevei este asediata si infometata. Boierul Basota deschide portile cetatii. Pentru a salva cetatea, Razvan si vitejii lui se bat cu multa hotarare. Polonii sunt alungati dar Razvan este ranit grav. El este adus in fata Vidrei si va rosti inainte de moarte cateva replici de un retorism patetic si moralizator, asa cum ii placeau autorului. El mediteaza pe tema fortuna labilis contempland cadavrul boierului Sbierea, afirrtiand ca puterea si averea sunt o iluzie inselatoare. Cei fara minte se zbat toata viata, ca sa le obtina dar in fata

mortii afla adevarul, ca valoarea omului este sufletul sau. Sensul mesajului moralizator clasicist este ca mandria, ambitia, lupta pentru putere genereaza, ca si patima avaritiei, nenorociri si moarte. De aceea cultivarea virtutilor morale este sansa de a fi a omului, a societatii, a sufletului.

Caracterul romantic rezulta din faptul ca ascensiunea lui Razvan de . la rob eliberat la. capitan, polcovnic, hatman, domn e"ste exceptionala in imprejurari exceptionale. Tema, eroii, subiectul pot fi interpretate ca o poveste de iubire cu sfarsit nefericit. Evaziunea in codru ca haiduc, rapirea Vidrei, felul in care haiducii canta o doina sunt tot atatea elemente romantice. Chiar lovitura de stat prin care Razvan il va inlatura pe Aron Voda este romantica. El devine din angelic, demonic.

in piesa avem si unele elemente realiste, in sensul ca tema, eroii, subiectul, conflictul sunt luate din realitatea social-istorica. Scriitorul se documenteaza ca un istoric si actul de creatie este o elaborare pe baza unor realitati. Boierii Basota, Sbierea, Ganea sunt tipuri bine conturate ei reprezinta respectiv boierul autoritar, avar, arivist, ca ipostaze ale prototipului boierul. Avem si elemente de analiza psihologica, care combinate cu tipizarea, dau conturul eroilor. Razvan poate fi interpretat si din unghiul esteticii clasiciste. El poate fi h inceput generosul iar apoi ambitiosul. Sbierea este avarul, Ganea arivistul, Vidra orgolioasa. Aceste trasaturi general umane reflecta bine modul de a gandi al autorului.

Sinteza estetica se realizeaza pe structura romantica a dramei, in care nuantele si elementele realiste, clasiciste se integreaza armonios.

Drama Razvan si Vidra a constituit un model, pe care l-au urmat Vasile Alecsandri in Despot Voda, Alexandru Davila in Vlaicu Voda, Barbu Stefanescu Delavrancea in trilogia Apus de soare, Viforul, Luceafarul.

Razvan si Vidra - drama de Bogdan Petriceicu Hasdeu.

Bogdan Petriceicu HASDEU Razvan si Vidra

Publicata in anul 1867, cu titlul Razvan-Voda, lucrarea va primi titlul Razvan si Vidra la a treia editie, in 1869.

Razvan si Vidra este prima mare drama istorica romaneasca si una dintre cele mai hune drame din literatura romana" (G. CalinescU). in vederea realizarii piesei, Hasdeu a utilizat informatiile oferite de cronica lui Miron Cos-tin, de studiul istoric consacrat lui Razvan de Nicolae Balcescu, apeland totodata la o serie de cantece haiducesti si balade, unele transcrise din culegerea lui Vasile Alecsandri, altele creaie de el, pe baza unor idei preluate din poezia populara.

Piesa este, prin urmare, inspirata dintr-un fapt real: domnia lui Stefan Razvan in Moldova, timp de patru luni, in anul 1595.

Razvan si Vidra prezinta de-a lungul a cinci canturi, ascensiunea lui Razvan, de la conditia umila de tigan dezrobit" la cea de domn. Este o drama a pasiunilor mistuitoare, fapt anuntat de Hasdeu prin textul preluat dintr-o veche carte bisericeasca: Marirea desarta si iubirea de arginti, acestea sunt neste neputinte iuti ale sufletului" (Mitropolitul Teofil, Cazania, 1644).

Cantul I, Un rob pentru un galben, dezvaluie principalele date ale dramei interioare pe care o traieste Razvan. Acesta, tigan dezrobii", stiutor de carte si persoana curajoasa, se confrunta cu prejudecatile celor care vad in neamul sau o semintie condamnata la inferioritate.

Cersetorul Tanase refuza punga cu galbeni pierduta de boierul Sbie-rea si gasita de Razvan, pentru motivul ca nu poate primi pomana de la un tigan (De la tigan pomana?"). intr-un final, cersetorul va accepta doar un galben.

Desi recunoaste meritele lui Razvan, Tanase nu-i poate uita originea: Dumnezeu sa mi-te-ajute, precum tu m-ajuti pe mine;/Zilele tale sa curga tot zile lungi si senine; /Iar nevoia sa doboare pe-ori-cine-ti va fi dusman!/ Ramai sanatos, baiete! Ce pacat ca esti tigan!"

Razvan va incerca sa depaseasca limitele a-cestui handicap, acestei fatalitati absurde, impuse de societate.

Vataful Basota intareste cu multa brutalitate opinia generala despre originea lui Razvan: Lucru vrednic de mirare!/Un tigan sa scrie stihuri, n-as fi crezul-o ()/Ciudat! Sa stie carte o jivina de tigan!"

Boierul Sbierea il a-cuza pe Iiazvan de furtul pungii cu galbeni si doreste ca acesta sa-i devina rob in loc de despagubire".

Cantul II, Razbunarea, il infatiseaza pe Razvan in codrii Orhe-iului, in postura de capitan de haiduci, dupa ce scapase dintr-o ro bie de spaima, cum numai duhul cel rau,/ De-ar putea sa biruiasca, ar robi pe Dumnezeu".

Generozitatii lui Razvan i se opune, intr-o antiteza ostentativa, ava-ritia monstruoasa a lui Sbierea, care avea sa cada tocmai in mainile cetei de haiduci. Desi Razvan are prilejul de a-i plati lui Sbierea tot raul pe care i-1 facuse, el se decide sa-1 lase slobod, caci: Razbunarea cea mai crunta este cand dusmanul tau/E silit a recunoaste ca esti bun si dansu-i rau!" in acest al doilea cant, autorul scoate in evidenta curajul lui Razvan, dorinta de libertate si de dreptate, nevoia acestuia de a face fapte mari, generozitatea sa.

Cand Tanase ii relateaza ca o nebuna de tiganca" 1-a visat domn, Razvan raspunde ingandurat: Ciudat", lasand sa se intrevada o preocupare interioara nemarturisita. intalnirea cu Vidra, nepoata lui Motoc, nu face decat sa scoata la lumina nevoia lui Raz-van de a se remarca, de a depasi limitele unei conditii obscure.

Vidra este din prima clipa cucerita de vitejia si loialitatea lui Razvan: Asji mandra, capitane, ca sa sirang o mana, care,/Nu voieste sa-si razbune decat numai prin iertare!"

Cantul al III-lea poarta titlul semnificativ de Nepoata lui Motoc.

Ambitia Vidrei ii picura in inima lui Razvan setea de glorie. in acest cant, Razvan este ostas lesesc. Vidra doreste sa starneasca ambitia lui Razvan, pentru ca acesta sa se straduiasca sa ajunga pe cea mai inalta treapta sociala: Setea de-a mer-ge-nainte Iata ceea ce-ti lipseste, /Acea sete care frige si-ngheat,a inima meal/Dar

trebui s-o aibi, Razvane!/Eu vo-iesc, s-o vei avea! "Pentru a-1 imboldi, ea i-1 da ca exemplu pe Sbierea, care prefera sa fie prizonier si amenintat cu moartea decat sa se desparta de banii cu care s-ar putea rascumpara: Vezi! invata de la dansul patima ce vrea sa zica!/Acest om pentr-o lescaie, acest om pentr-o nimica/Va suferi cu placere, Jar sa scoata un suspin/Robie, lanturi, rusine, batai, inchisoare, chin".

Patima avaritiei, dusa de Sbierea pana la paroxism, este prezentata de Vidra lui Razvan ca un model demn de urmat: O! daca si tu, Razvane, ai simti asa de tare/Mandra patima de-a creste tot mai mare si mai mare, /Precum Sbierea mii de galbeni din nimic a secerat,/Tu dintr-o capetenie ai ajun ge imparat!". intr-adevar, faptele de vitejie il impun pe Razvan, acesta ajungand capitan, apoi polcovnic in oastea leseasca.

Vidra il vrea insa tot mai sus. Razvan se lasa prins de patima puterii, ceea ce face ca nobletea sa sufleteasca sa fie sufocata de dorinta implinirii telului cu orice pret.

Cantul al IV-lea, inca un pas, ni-1 infatiseaza pe Razvan polcovnic lesesc, mistuit insa de dorul patriei sale. Razvan refuza cu demnitate oferta de a deveni hatmanul ostirii lesesti si de a lupta impotriva tarii sale. in schimb, cand boierul Basota, trimisul lui Aron-Voda, domnul Moldovei, ii propune sa devina hatman in Moldova, accepta fara sa se gandeasca prea mult.

Pentru Vidra ascensiunea lui Razvan este acum realitate: Ti-a mai ramas /Sa faci pe calea maririi un singur, un singur pas!".

Finalul cantului il prezinta pe Razvan, cuprins si el de patima maririi: O, da! Voiesc a fi mare, precum Sbierea ctx gramada/Voieste mo vile de-aur numai la dansul in lada!". in ultimul cant, Marirea, Razvan nu ezita sa se foloseasca de pozitia sa de hatman pentru a pune mana pe tronul Moldovei. Cea care incearca de aceasta data sa-1 opreasca este Vidra, tulburata de un vis premonitoriu.

Razvan provoaca o razmerita impotriva lui Aron-Voda si ajunge domn.

Tradat de Basota, care le deschide lesilor portile, Razvan se arunca in lupta si este ranit. Replica lui Razvan, aflat in pragul mortii, are o tenta moralizatoare, exprimand zadarnicia patimilor omenesti: Nu-mi ziceai tu, oare, Vidro, sa fiu intocmai ca Sbierea? /Eu cu cinstea si marirea, el cu prada si averea!/Dar cei mai trebuie acuma mii de galbeni in gramezi?/Ce-mi foloseste domnia? Pe-a-maridoi aci ne vezi/ Praf pulbere si cenusa! Nebuni, ce din lacomie, /El pentr-o biata lescaie, eu pentr-un ceas de mandrie ()"

Cu drama Razuan si Vidra asistam la adevarata nastere a teatrului romantic romanesc.

Caracterizare - Razvan - personaj principal in drama Razvan si Vidra de Bogdan Petriceicu HASDEU

Bogdan Petriceicu HASDEU Razvan si Vidra

(autor Bogdan Petriceicu HasdeU)

Razvan este un erou romantic, care actioneaza in imprejurari exceptionale (din rob tigan el ajunge domn al tariI).

Acest suflet de vultur", inteligent, generos si curajos, traieste o drama personala din cauza prejudecatilor rasiale.

Pana la intalnirea cu Vidra, Razvan se dovedeste un aparator al ideii de libertate, un spirit generos si dezinteresat, care se conduce dupa legile morale, nescrise, ale haiducilor.

Vidra, ambitioasa nepoata a lui Motoc, il fascineaza pe Razvan si, treptat, la inceput ex-primandu-si admiratia pentru calitatile lui, apoi aratandu-si dispretul pentru lipsa lui de ambitie, reuseste sa-i inoculeze dorinta de marire.

Orbit de ambitia Vidrei, Razvan se va lasa stapanit de patima devoratoare a maririi.

El ajunge domn, dar este tradat si moare in lupta cu polonezii, care patrund in cetate.

Razvan este un erou romantic - Vidra este eroina principala :: Razvan si Vidra de Bogdan Petriceicu HASDEU

Bogdan Petriceicu HASDEU Razvan si Vidra

in prefata dramei "Razvan si Vidra", Bogdan Petriceicu Hasdeu prezinta succint trasaturile personajelor sale: "caracterul infocat, generos, eroic si impresionabil al lui Razvan; caracterul ambitios, imperativ si orgolios al Vidrei; caracterul avar si las al lui Sbierea; doua caractere de taran romanesc, personificate in mos Tanase si in Razasul".

Razvan este un erou romantic, atestat istoric, un personaj exceptional care evolueaza in imprejurari exceptionale si care traieste emotii exceptionale de la bucuria maririi la amaraciunea si desertaciunea caderii.

Razvan este un tigan rob eliberat ("Sunt tigan iertat, jupane: tiganul lui Dumnezeu"), care urca treapta cu treapta scara ierarhiei sociale, de la capitan de haiduci in codrii Orheiului, la locotenent, capitan si polcovnic in oastea leseasca, pana la hatman si domn al Moldovei, care are calitati deosebite de luptator, evidentiate la inceput prin atitudinea de razvratit social, apoi prin vitejia eroica in armata leseasca si moldoveneasca.

La inceput, personajul este conturat in maniera populara, ca un erou legendar, aparator al celor asupriti, obiditi si amarati, razvratindu-se impotriva stapanirii si a boierilor hapsani:: "Frunza verde de negara,/ Decat un domn de ocara,/ Iar boieri misei si hoti,/ Mai bine la dracu toti!"

Razvan este conturat, in mare masura, din perspectiva conditiei sale de tigan in antiteza cu generozitatea, inteligenta si stiinta de carte, surprinzatoare pentru orice roman: "Ramai sanatos, baiete! Ce pacat ca esti tigan!" (TanasE). Monologul rostit de Razvan privitor la saracia in care se zbateau taranii, care compune un sugestiv tablou social si politic al Moldovei din secolul al XVI-lea ("Saracul taran ce-si pierde vitisoarele sau plugul,/ Robul osandit ce fuge blestemand biciul si jugul."), ideile despre adevar, dreptate, libertate exprimate cu profunzime de gandire

impresioneaza pe cei din jur: "Sunt vorbe de sus, baiete, iar nu de-un om pamantean!/ O, Doamne, sa iasa tocmai dintr-o gura de tigan!". El traieste, in primul rand, "drama individului apasat de prejudecata publica" (G.CalinescU), de aceea starnesc uimire calitatile morale de exceptie, ca dorinta de libertate, demnitatea si constiinta propriei valori: "Nu cata ca-ti pare searbad si parlit obrazul meu!/ Ca nici noaptea nu-i balana, dar pamantul odihneste;".

Comportamentul si faptele lui Razvan dezvaluie insusiri alese: stiutor de carte intr-o vreme in care si hatmanul de la curtea domneasca abia silabisea ("Dintre mii de tiganime, stiut-am sa-nva{ scrisoare,/ Sarbeasca si romaneasca, incat ajunsei de mic/in casa mitropoliei cel mai istet gramatic"), cinstit, sincer si corect cu cei din jur, ii marturiseste cersetorului Tanase faptul ca mama a fost romanca, dar tatal a fost tigan, ia apararea dascalului care citise pamfletul si recunoaste ca el este autorul ("El nu-i vinovat sarmanul; cantecul facut-am eu;/ L-am scris, l-am lipit si pace!"), chiar daca risca sa fie spanzurat pentru asta. Ca orice om inteligent pretuieste libertatea ca pe o componenta esentiala a fiintei umane, de aceea prefera moartea in locul statutului de rob: "Nu me-ti robi voi pe mineiNu me-ti robi! Mai degraba/ Veti pune-n lanturi furtuna, cu tunete si cu ploi,/ Decat s-ajung eu vrodata rob la unul dintre voi!/ Jupane! Eu cer osanda. Spanzuratoarea m-asteapta./ () intins la spanzuratoare/ Omul om sa fie slobod; decat rob, mai bine moare/S-apoi moartea-i inviere pentru cel dispretuit!".

Razvan este dominat de o noblete umana superioara, fapt ce reiese din replica in antiteza intre miselia lui Basota si generozitatea eroului: "Dumneata mereu ne spanzuri s-astfel traiesti boiereste;/X--.) Eu n-as spanzura nici unul, ca sa pot ierta o mie". Aceeasi trasatura este evidentiata si de atitudinea lui Razvan fata de acela pe care il ura cu toata puterea si pe care, in loc sa-1 omoare ii iarta, redandu-i libertatea in ambele ocazii ivite pentru razbunare: "Razbunarea cea mai cruda este cand dusmanul tau/ E silit a recunoaste ca esti bun si dansu-i rau", ceea ce starneste admiratia Vidrei: "Rob, tigan, haiduc, de-oriunde soartea sa te fi adus,/ Un suflet c-al dumitale isi va face loc in sus!".

Elementele romantice se impletesc cu elementele clasice, in construirea personajului Hasdeu reusind o structura unitara, echilibrata, armonizand admiratia si respectul de exceptie pe care Ie starneste Razvan in ochii celorlalti cu o permanenta compasiune provocata de prejudecata inflexibila a oamenilor, idee ce devine aproape un laitmotiv, autorul pledand astfel in favoarea demnitatii umane.

Astfel, vataful Basota isi exprima pretuirea sa pentru Razvan: "Sa-ti spui verde dumitale/ C-as avea si eu nevoie de-un tigan asa de rar./ Cam cutezator, cam tantos, dar destept si carturar"; Boierul Ganea este entuziasmat cand il cunoaste pe Razvan: "Dumneata? Sa fie oare? Sabia cea de vapaie,/ De care tremura tara?", iar cand vede ca Vidra il admira pe Razvan: "Dumneata sa stai la vorbace-njosire!c-un talhar!"; Hatmanul lesesc ii admira vitejia si curajul in lupta, spunandu-i "ostasul cel mai viteaz", caruia "tara mea-ti datoreaza izbande stralucitoare", dar cand afla ca Razvan este tigan ramane uimit: "O, Doamne! Tu tigan? /Nu-mi place gluma!".

Pentru calitatile sale de exceptie care contureaza un om generos, pasional, eroic, devotat, curajos, viguros, aparator al ceter obiditi, Razvan a fost ales capitan de haiduci, luptand pentru valori morale superioare ca dreptatea, adevarul, ajutorarea celor umili, pe care-i ocroteste.

Razvan este un autentic patriot, iubeste Moldova cu toata fiinta lui, iar dorul de tara il cuprinde mistuitor, atunci cand este o vreme departe de ea: "Nu, hatmane! Niciodata!Fie painea cat de rea,/ Tot mai dulce mi se pare, cand o stiu din tara mea!" ii raspunde atunci cand leahul vrea sa-l convinga sa lupte impotriva romanilor. Razvan este revoltat de aceasta idee: "Dar nu ma bat cu romaniinu; asta-i peste putinta!"

Sensibil, sentimental si om de onoare, Razvan este delicat si iubitor fata de ideea de femeie ("Femeie! De cand pe dansa o facuse Dumnezeu,/ El nu mai face nimica, fermecat de lucrul sau,/ Si privind cu multumire la lumea cea zambitoare"), fata de Vidra: "O, tu, femeie mareata! Tu un inger! Tu o zana!/ Tu, ivire minunata ce-mi rasai ca o lumina!", iar respectul si veneratia pe care le simte in legatura cu ideea de mama le exprima emotionant intr-un adevarat elogiu: "Sarmana maica, ce poarta copilu-n sangele sau,/ Ca sa-i dea suflarea vietii, duce chinul cel mai greu,/ Cu cantecul ei ne-nvata, cu Iaptele-i ne nutreste;/ Cand plangem noi, ea, draguta, c-un zambet ne linisteste/ Si plange cu bucurie vazandu-ne ca zambim;/ Maica, cea dintai fiinta pe care noi o iubim,/ Cea dintai ce ne iubeste".

Nu numai destinul, dar si firea lui Razvan se schimba dupa ce se indragosteste de Vidra, care-i inoculeaza cu fermitate patima maririi, fapt receptat si de celelalte personaje ale dramei: "Dracul ne trimise-n cale pe nepoata lui Motoc!/ Sarmanul Razvan, acuma nu-i om, ci-i un naparstoc,/ Pe care Vidra mi-l misca si-l intoarce fara preget". Ea este cea care sadeste in Razvan "setea de-a merge-nainte", dandu-i ca exemplu pe Sbierea, care este impatimit de bani si indura orice pentru a-i avea: "O! daca si tu, Razvane, ai simti asa de tare/ Mandra patima de-a creste tot mai

mare si mai mare,/ Precum Sbierea mii de galbeni din nimic a secerat,/ Tu dintr-o capitanie ai ajunge imparat!". Pe nesimtite, dorinta de marire ii cuprinde fiinta si, de la idealurile pure de dreptate si libertate de la inceputul dramei, el devine robul unor teluri egoiste, de autoritate si orgoliu nemasurat de marire, ajungand domn al Moldovei, incercand cu incapatanare sa-si depaseasca propria conditie umana, aceea de tigan. isi da seama prea tarziu de desertaciunea maririi, de faptul ca "Uitam ca viata-i o punte dintre leagan si mormant" si moare pe buze cu constientizarea originii sale: "Tigan! Tigan! Apa! Apa!". Moartea lui este o fatalitate, determinata de o tradare intamplatoare, Razvan fiind "un paria imbracat in hainele efemere ale puterii, in lupta cu un factor monstruos, de nedefinit, si in conditie cu atat mai tragica cu cat admiratia tuturor se amesteca cu o compasiune jignitoare. Destinul implacabil din tragedia greaca a fost inlocuit aici cu reaua nastere apasand asupra geniului." (George CalinescU).

Vidra este nu numai eroina principala si de exceptie a dramei "Razvan si Vidra", ci si un personaj de referinta din literatura romana.

Vidra este nepoata vornicului Motoc, "acel groaznic barbat/ Care numai c-o-mbrancire patru domni a rasturnat" si vorbeste cu mandrie de originea ei dintr-un neam de boieri romani, al caror sange curge in venele ei: "S-al caruia falnic sange clocoteste cu putere,/ Ca talazurile marii, in pieptul meu de muiere".

Fascinata fiind de generozitatea nobila a capitanului de haiduci, Razvan, care-1 iarta pe dusmanul ce-1 facuse rob "pentr-un galben", boierul Sbierea, Vidra pune in inaltarea barbatului toata puterea, tenacitatea diabolica a femeii orgolioase, intreg arsenalul unei arte de marire, care sa-i inalte alesul. inflacarata admiratie pe care i-o trezeste Razvan o face sa treaca peste deosebirea de rang social si de noblete dintre ei: "As fi mandra, capitane, ca sa strang o mana care/ Nu voieste sa-si razbune decat numai prin iertare!", inca dinaintea aparitiei ei in piesa, aflam opinia celorlalte personaje despre Vidra; boierul Gane a indragit o "fata de neam", care "Din nenorocire, totusi, ea n-are mama, nici tata,/S-unchiu-sau vrea sa-i rapeasca mostenirea cea bogata,/ Luandu-si de gand s-o-nchiza calugarita la un schit"; Hotul II o intalnise la vanatoare: "Un fatoi ce calareste si-mpusca chiar, ca un zmeu/ intr-o zi am intalnit-o alergand la vanatoare/ E voinica, n-am ce zice! Si-i frumoasa ca o floare"; Ciobanul comunica inca de la inceput ca Vidra este mandra si orgolioasa: "Vidra-i o fata semeata, bacsita cu fudulie,/ Care n-o sa bage-n seama nici chiar pe sfantul Ilie!".

Aparitia Vidrei exercita o putere fulgeratoare si definitiva asupra lui Razvan, care este cuprins instantaneu de fiorul dragostei: "Tu mi-ai dat o lume noua, mi-ai deschis o noua cale!/C-un cuvant, c-o vorba numai, cu suflarea gurii tale,/ Ca domnul Hristos pe Lazar tu din moarte m-ai sculat!".

Personaj complex, Vidra este o prezenta feminina de exceptie, cu o puternica vointa, viguroasa, energica, clocotind de viata si foarte ambitioasa. insetata de marire, Vidra stimuleaza orgoliul si energia latenta a lui Razvan, folosind modalitati variate. Patima pentru bani care-1 stapaneste pe Sbierea este un exemplu pe care Vidra i-1 da lui Razvan, o pilda demna de urmat pentru evolutia personajului in drumul lui spre marire: "Vezi! invata de la dansul patima ce vrea sa zica!/ O! daca si tu, Razvane, ai simti asa de tare/ Mandra patima de-a creste tot mai mare si mai mare". Ca un adevarat strateg, Vidra adopta cele mai eficiente tactici de impulsionare si ambitionare spre marire a barbatului pe care-l iubeste cu inflacarare; atunci cand Razvan este fericit ca a fost inaintat la gradul de capitan in oastea leseasca, ea isi manifesta dezamagirea, reprosandu-i ca se multumeste numai cu atat ("Capitan? Ce mare treaba! Capitanu-i o furnica! o jucarie! E un covrig") si-1 dispretuieste pentru ca-i lipseste "setea de-a merge-nainte", amenintandu-1 cu dispret: "Fugi! Mi-e mila si mi-e jale! Mic, tot mic si iarasi mic/ () Eu te las! Te las, Razvane!".

Vidra este o femeie viteaza, curajoasa si se arunca in lupta alaturi de Razvan fara a se teme de moarte, asa cum o descrie Hatmanul lesesc: "Acea femeie viteaza/ Ce te-nsoteste-n razboaie, infrunta moartea, vegheaza/ Pe campul de batalie, in rand cu ostasii mei,/ Pe care-ades ii intreceMinune dintre femei!".

Ambitia si setea ei de marire n-au limite si atunci cand Razvan ajunge domnitorul Moldovei, ea ii ureaza entuziasmata: "Tu sa legi intr-o cununa toate tarile romane,/ incat de la Marea Neagra pan-la falnicul Carpat/ Sa nu domnesti ca un Voda, ci ca

Razvan-imparat!".

Energica, vulcanica, ferma si iu.bitoare, cu o vointa si o tenacitate iesite din comun, Vidra a fost asemanata cu eroinele antice pentru echilibrul interior si discretia cu care-si suporta suferinta, reiesite din scena mortii barbatului pe care 1-a iubit cu toata fiinta ei: "Nu vezi ca-i moarta si Vidra? N-a zis un singur cuvant/

Nici o vorba, nici un tipat privind pe Razvan ca moare !"

(VulpoI).

Referindu-se la acest personaj feminin incarcat de forta si energie, Eugen Lovinescu vede in Vidra o eroina "manata de ambitie: o femeie ce-si face din barbat un brat, pentru a-si realiza nesatul stapanirii si spiritul de initiativa, amestec din Doamna Chiajna si din Lady Macbeth".

Caracterizare - Vidra - eroina principala a dramei Razvan si Vidra de Bogdan Petriceicu HASDEU

Bogdan Petriceicu HASDEU Razvan si Vidra

(autor Bogdan Petriceicu HasdeU)

Vidra este nepoata boierului Motoc, un intrigant, de la care a mostenit patima maririi: O muiere din neamul acelui groaznic barbat,/ Care numai c-o-mbran-cire patru domni a rasturnat". Ea reuseste sa declanseze dorinta de marire a lui Razvan.

Femeie ambitioasa, impresionata de calitatile lui Razvan, Vidra recurge la orice mijloace pentru a-1 determina pe acesta sa urce pe treapta sociala cea mai inalta.

Cu o vointa de fier, trufasa, Vidra stimuleaza energiile latente ale viteazului si dreptului Razvan.

Convinsa ca acestuia i se cuvine, gratie calitatilor pe care le are, sa aspire la functii inalte, ea si-1 imagineaza pe Razvan imbracat in haina de hatman sau de domn.

Pentru a-si atinge scopul, Vidra i-1 da exemplu lui Razvan pe Sbie-rea, incearca sa-i raneasca orgoliul, simuland un dispret total pentru lipsa lui de ambitie: Fugi! Mi-e mila si mie jale! Mic, tot mic si iarasi mic!/in desert din injosire eu ma-ncerc sa te ridic! ()/Eu te las! Te las, Razvane! Om tampit si sJiiciosl/O prapaste ne desparte: eu prea sus si tu prea jos!"

Atitudinea Vidrei declanseaza intr-un final dorinta lui Razvan de a gusta din Jagurul de-a fi mare", de a urca pe cea mai inalta treapta sociala.

Vidra joaca in viata lui Razvan un rol nefast. Ambitia ei nemasurata, dublata de un egoism feroce, il imping pe acesta spre un deznodamant tragic.

Vidra este si ea marcata de un destin, acela al neamului lui Motoc, de la care a mostenit patima maririi: Neamul lui Motoc nu poate s-aiba alta cugetare,/Decat numai-numai-numai vapaia s-ajunga mare!".

RA,ZVAN SI VIDRA - MODEL DE ANALIZA, LITERARA, Genul dramatic :: Razvan si Vidra de Bogdan Petriceicu HASDEU

Bogdan Petriceicu HASDEU Razvan si Vidra

Declarandu-se discipol al lui Sofocle si Shakespeare, Bogdan Petriceicu Hasdeu ramane convins ca "trecutul unui popor poate sa invie numai intr-o drama istorica", asa ca scrie piesa "Razvan si Vidra", prima drama istorica de factura romantica, in versuri, intr-o viziune pasoptista asupra trecutului, in spiritul ideilor de la "Dacia literara". Piesa a fost reprezentata in 1867 la Bucuresti, de catre trupa lui Mihail Pascaly.

Sursele de inspiratie ale dramei "Razvan si Vidra" se afla inl "Letopisetul Tarii Moldovei" al lui Miron Costin, in studiul lui Nicolae Balcescu, "Razvan-Voda", precum si in folclorul romanesc sau in operele culte cu eroi tigani ale lui Puskin, Lenau, Alecsandri,

Bolliac, Negruzzi.

Structura dramei, momentele subiectului, caracterizarea personajelor

Tema dramei o constituie evocarea unui moment din realitatile social-istorice ale Moldovei in involburatul si insangeratul secol al XVI-lea, ilustrand idealurile,

pasiunile si ambitiile unor personaje romantice angajate cu patos in conflictele sociale, psihologice si morale ale epocii. Structura dramei

"Razvan si Vidra" este subintitulata de Hasdeu "Poema dramatica in cinci canturi" si are un moto sugestiv pentru subiectul dramei: "Marirea desarta si iubirea de arginti, acestea sunt neste neputinte iuti ale sufletului" preluat din "Cazania" Mitropolitului Teofil (1644). Drama debuteaza cu o "Dedicatiune" in versuri adresata "Sotiei mele Iulia Petriceicu-Hasdeu" si semnata cu, initialele "B.P.H."

Drama este structurata in cinci "canturi", fiecare purtand un titlu sugestiv si avand cate un moto semnificativ pentru subiectul actului respectiv. La fiecare "cant" sunt prezentate personajele, carora Hasdeu le spune "fete" si este precizat locul in care urmeaza sa se desfasoare actiunea.

Momentele subiectului:

Expozitiunea. Cantul I, intitulat "Un rob pentru un galben", are ca moto un citat din "Letopisetul" lui Grigore Ureche, "sub anul 1564": "in Moldova au cei mici despre cei mari acest obicei de pier fara judet, fara vina si fara seama. Singuri cei mari judecatori, singuri parasi si singuri plinitori legii. Si de acest obicei Moldova nu scapa ". Locul actiunii acestui cant este o "piata in Iasi", unde se zareste "in fund o biserica". Tanase, un roman saracit in urma unui proces in care isi pierduse toata averea, cerseste "un banut" de la boierul Sbierea care se enerveaza pentru ca "banisorii nu s-arunca". Razvan, martor al scenei de mai sus, observa ca Sbierea isi pierduse punga cu bani, o ia si i-o da cersetorului Tanase. Acesta, desi "copilasii ii plang de foame", refuza sa ia "de la un tigan pomana". Razvan ii explica faptul ca mama lui era moldoveanca si numai tatal sau fusese tigan, sustinand ideea ca important este omul si nu culoarea pielii, deoarece "si painea de secara este neagra, dar hraneste". El este stiutor de carte si se eliberase din robie de doi ani: "Numai singur eu supt soare,/ Dintre mii de tiganime, stiut-am sa-nvat scrisoare". Tanase ia un singur galben din punga boierului Sbierea, o da inapoi lui Razvan, care o pune in san.

Intriga. Targovetii se aduna in piata si roaga pe un dascal sa le citeasca pamfletul impotriva carmuirii, pe care Razvan il lipise pe un stalp si care este scris in metru

popular: "Frunza verde de negara,/ De cand domneste in tara/ Petru-voda schiop si slut,/ De ras tara s-a facut!". Marele vataf Basota silabiseste pamfletul, isi da seama ca este scris "impotriva stapanirii" si vrea sa-1 spanzure pe dascal, considerandu-1 vinovat de scrierea poeziei. Razvan ia apararea dascalului si recunoaste ca el este autorul pamfletului: "() cantecul facut-am eu;/ L-am scris, l-am lipit, si pace!", prefacandu-se mirat ca este posibil "in tara moldoveneasca/ A omori pentr-un cantec o fiinta omeneasca?". Sbierea iese din biserica, zareste punga in san la Razvan, constata ca ii lipseste un galben si il vrea rob in schimbul galbenului. Razvan respinge cu fermitate robia: "Mai degraba/ Veti pune-n lanturi furtuna, cu tunete si cu ploi,/ Decat s-ajung eu vrodata rob la unul dintre voi!", preferand spanzuratoarea, deoarece "Omul om, sa fie slobod; decat rob, mai bine moare".

Desfasurarea actiunii. Cantul II se intituleaza "Razbunarea", are ca moto patru versuri ale poetului C.Bolliac: "Tiganul si clacasul/ Au fost gandirea mea;/ Stapanul, arendasul/ Si legea lor cea grea ", iar locul unde se desfasoara actiunea este "in codrul Orheiulur. Razvan este capitanul haiducilor, dupa ce trei ani fusese robul lui Sbierea, "o robie de spaima, () fost-am in lanturi". Cersetorul Tanase vine in codru sa se faca si el haiduc ("Auzeam mereu tot vorbe de capitanul Razvan"), ca sa-si razbune necazurile indurate din pricina boierilor nemilosi: "Decat sa mor in orase de cruzimea celor rai,/ Mai bine voi in padure, prin mine sa piara ei!". Boierul Ganea ofera lui Razvan o "simbrie" de sase sute de galbeni ca sa o rapeasca pe Vidra din mainile unchiului sau, care vrea sa o duca la schit sa o calugareasca, pentru a-i putea lua averea. Razvan rosteste un impresionant monolog, in care isi exprima credinta in dreptatea haiduceasca, deoarece "orasu-i o lighioana si numai codru-i crestin/ () Toti cei slabi, izbiti de soarta, de nevoi inconjurati,/ Afla-n codru mangaiere si ne dau nume de frati." Haiducii il aduc la capitan pe boierul Sbierea, prins in codru, care se vaicareste cu disperare atunci cand da cu ochii de Razvan: "Sunt pierdut!Preasfanta troita! Maica Precista! Sunt mort!". insa Razvan, scarbit de umilinta lasa a boierului, ii aminteste ca "Jupanului, ce-i cu dreptul de-a sedea chiar in divan/ Nu se cade sa se plece de frica unui tigan". intre timp, este adusa Vidra, care asista la judecata pe care o face Razvan boierului Sbierea, pe care, desi il uraste pentru cruzimea cu care se purtase cu el atunci cand ii fusese rob ("ma legase-n zgarda, ca pe-un caine-n batatura"), il iarta cu marinimie, deoarece el este convins ca "Razbunarea cea mai cruda este cand dusmanul tau/ E silit a recunoaste ca esti bun si dansu-i rau!". Toti haiducii se opun >, eliberarii boierului Sbierea, se razvratesc impotriva tiganului pe care-1 jignesc, "se cunoaste ca-i tigan", numai Vidra, descendenta "din osul acelui vornic Motoc,/

De care Moldova-ntreaga mi se temea ca de foc", este impresionata de gestul nobil si inteligent al lui Razvan: "As fi mandra, capitane, ca sa strang o mana care/ Nu voieste sa-si razbune decat numai prin iertare!". Razvan se indragosteste de Vidra ("Ca domnul Hristos pe Lazar tu din moarte m-ai sculat!") si refuza sa o predea boierului Gane, inapoindu-i acestuia banii.

Cantul III are ca titlu "Nepoata lui Motoc", iar ca moto o maxima a lui Anton Pann: "Sa nu te blasteme cineva: s-ajungi sluga la cai albi si stapan femeie s-aibi!". Actiunea se petrece intr-o

"tabara leseasca la marginile tarii muscalesti", iar Razvan este un viteaz luptator in armata leseasca, "Ostasul cel mai de frunte, barbatul cel mai vestit,/ Podoaba taberei noastre, un luceafar, o minune! ". Fostii tovarasi de haiducie ai lui Razvan, Vulpoi si

Razasul, il urmasera la Iesi, dar regreta ca au parasit "tara si codrul blagoslovit", mai ales ca acum Razvan este sub puterea si influenta nefasta a Vidrei, care "mi-1 misca si mi-1 intoarce fara preget,/ Si la dreapta, si la stanga, nu cu mana, ci c-un deget!". Razvan este inaintat la gradul de capitan in oastea leseasca, dar Vidra este nemultumita: "Capitanu-i o furnica!/() Capitanii intr-o oaste? Sunt atatia, ca-n multime se lovesc coaste la coaste". Razvan se revolta, indignat:"Nu sunt un copil, de care sa-si bata joc o femeie", apoi este gelos pe capitanul Minski si marturiseste ca o iubeste cu patima pe Vidra: "dragoste fara teama nu se poate!". Sbierea fusese luat rob de tatari, de la care il luasera muscalii, apoi ajunsese robul hatmanului lesesc, iar acum, desi Razvan il iarta "pentru-a doua oara", boierul ii cere inapoi nu numai banii de care fusese jefuit de catre haiduci, tatari, muscali si Iesi, ci si dobanda aferenta: "Fii datornic bun de plata/ Razvanica, sufletele, sa nu uiti ca esti crestin/ Numai camata s-ar face noua sute, pe putin".Vidra ii admira boierului tenacitatea ("Vezi! invata de la dansul patima ce vrea sa zica!") si-i reproseaza lui Razvan lipsa de ambitie pentru marire: "Eu te las! Te las, Razvane! Om tampit si sfiicios!/ O prapasti* ne desparte: eu prea sus si tu prea jos!".

Cantul IV poarta titlul "inca un pas" si are ca moto versuri din "Jalnica tragedie" a lui Beldiman: "Pentru tigani s-au zis multe, ca sa nu fie primiti/ Caci rusine Eterici a fi cu, tigani uniti,/ Caci luandu-se Elada, de vor fi si ei ostasi,/ Vor cere cu tot

cuvantul si ei sa fie partasi ". Actiunea se petrece in "locuinta lui Razvan intr-un orasel lesesc la marginea Moldovei".Vulpoi si Razasul comenteaza faptele de vitejie ale lui Razvan, ascensiunea acestuia in oastea leseasca, dar dorul de Moldova le sfasie inimile si este mai puternic decat devotamentul fata de polcovnicul Razvan. Boierul

Sbierea vine la Vidra cu intentia de a-i cumpara mosia, "Patru sate, doua iazuri, mii de vite ramatoare/ Septe mori, o herghelie, s-o padure", deoarece unchiul sau murise. Mistuit si el de dorul de

tara, Razvan respinge cu hotarare oferta lui Sbierea, ar vrea sa se intoarca in Moldova, mai ales ca aflase vestea ca lesii intrau in razboi cu moldovenii, iar lui ii este cu neputinta "ca bratul meu sa izbeasca/ Un piept de roman? S-aprinza o coliba romaneasca?".

Hatmanul incearca sa-l convinga pe Razvan sa lupte impotriva romanilor "caci patria ubi bene (tara este acolo unde-ti este binE) 

si nu mai esti moldovean", dar Razvan este ferm, indignat si revoltat: "nu ma bat cu romaniinu; asta-i peste putinta!/ Nu, hatmane! Niciodata! Fie painea cat de rea,/ Tot mai dulce mi se pare cand o stiu din tara mea!" . intrucat hatmanul e gata sa-i dea in casatorie pe fiica lui si crezand ca Vidra ii e sora, ii propune s-o marite cu nepotul sau, Piotrowski, llazvan isi dezvaluie trecutul de hot, apoi ii marturiseste ca "Eu.. .eu sunt tigan", iar Vidra "nu soru-mea, ci sotie". Marele vataf moldovean Basota este trimis de domnitorul Aron-voda "cu solie la polcovnicul Razvan./ Ca sa-i spun ca-1 cheama tara, dandu-i un loc in divan", adica functia de hatman in Tara Moldovei. Razvan mediteaza asupra rolului pe care Basota 1-a avut in ascensiunea lui ("Acest om, fara s-o stie, m-a radicat pan-aici"), pentru ca daca nu "m-arunca-n robie", nu s-ar fi facut hot de codru, n-ar fi intalnit-o pe Vidra, care 1-a impins "cu-ncetul la tinta cea mai inalta!". Bucuroasa si incantata, dintr-un orgoliu nemasurat, Vidra-i spune lui Razvan ca mai are "un singur pas" de facut in ascensiunea sa si anume "s-apuci cu fala scaunul lui Stefan cel Mare", idee care-1 cucereste definitiv: "O, nepoata lui Motoc ./Sufletul meu fara tine n-ar fi cunoscut deloc/ Asta simtire ciudata ce-1 indeamna sa doreasca/ Jos la picioarele sale toata lumea sa priveasca!() Voiesc a fi mare".

Cantul V se intituleaza "Marirea" si are ca moto: "Asa s-a platit si lui Razvan raul

ce-i facuse si el lui Aron-voda " (Miron Costin, cap.lL). Actiunea se desfasoara la "Palatul lui Razvan in Iasi". Tanase, Vulpoi si Razasul sunt acum capitani in armata moldoveneasca si se bucura de pacea incheiata petale diplomatica de catre trimisul lui Aron-voda, vataful Basota, cu armata leseasca. Poporul il aclama pe domnitor ("Sa traiasca Aron-voda"), dar acest fapt este unul trecator, pentru ca istoria a demonstrat- cum sustine Tanase - ca uratele moldovenilor sunt urmate de caderea de pe tron a domnitorilor: "A«Sa traiasca LapusneanulA», si-1 viclenira urat;/ A«Despot-voda sa traiascaA», s-apoi mi l-au omorat/ A«Sa traiasca Stefan TomsaA», si-1 gonira ca pe-un cane;/ () asa-i romanul din fire." Razvan este hatman la Curtea Moldovei, dar nu-i mai ajunge "marirea" si vrea sa devina domnitorul tarii, insa Tanase, desi ii recunoaste meritele, considera ca un tigan nu poate ajunge sa ocupe cea mai inalta functie in stat: "Eu stiu ca-n tara Moldovei unul e Razvan, ma jur!/ Pacat ca-i tiganLa dracu!A,sta-i singuru-i cusur!" Razvan este insa hotarat sa domneasca, "Negresit una din doua: sau moarte, ori sa domnesc!", desi, de aceasta data, Vidra, care este insarcinata, are "o presimtire ciudata" si-1 sfatuieste sa astepte un moment mai potrivit. Razvan isi cheama capitanii si le spune sa organizeze inlaturarea de la tron a lui Aron-voda, prin manipularea poporului: "S-apoi sa facem ca norodul sa se scoale,/ S-adunandu-se cu gloata, mic si mare pe maidan, sa zbiere dobitoceste: A«Traiasca voda RazvanA»". Razvan devine domnitorul Moldovei, iar Hasdeu puncteaza aici cateva traditii stravechi privind inscaunarea, urarile pe care le primeste noul domnitor de la Soltuzul de Suceava, de la "baiatul cel mai sarac", de la capitanii sai si de Ia Vidra, care-i ureaza "domnie fericita" si sa ajunga imparat prin unirea tarilor romane, "Tu sa legi intr-o cununa toate tarile romane,/ incat de la Marea Neagra pan la falnicul Carpat,/ Sa nu domnesti ca un voda, ci ca Razvan-imparat!" Razvan le promite tuturor ca "La toti si Ia fiecare va da rasplata pe rand".

PunctuI culminant il constituie vestea ca tradatorul Basota a deschis portile si lesii au intrat in cetate, iar Razvan se arunca vitejeste in lupta, alaturi de capitanii sai, izbutind sa invinga pe dusmani, dar este grav ranit.

Deznodamantul. Razvan, adus pe brate de Vulpoi si

Razasul, rosteste cu glas slab: "Am biruit si mor!", dandu-si seama abia acum cat de pretioasa este viata si cat de periculoasa este lacomia: "Ce-mi foloseste domnia?

() Nebuni, ce din lacomie () pentr-un ceas de mandrie,/Necrutand nimica-n lume, nestiind nimica sfant,/ Uitam ca viata-i o punte dintre leagan si mormant!". Batranul Tanase murise aparandu-1 in lupta pe

Razvan, care este in agonie si rosteste fatidic: "Tigan! Tigan!

Apa! Apa!". Vidra este inmarmurita, "n-a zis un singur cuvant,/ Nici o vorba, nici un tipet", iar Razasul o acuza ca este vinovata de moartea lui Razvan: "Dar tu l-ai ucis, ciocoaica! Tu la moarte l-adusesi!".

 Mijloace stilistice :: Razvan si Vidra de Bogdan Petriceicu HASDEU

Bogdan Petriceicu HASDEU Razvan si Vidra

Piesa "Razvan si Vidra" este o drama romantica, apeland la o serie de conventii si teme specifice romantismului, pe care Hasdeu le introduce cu maiestrie artistica intr-un cadru de istorie adevarata. Temele sunt construite in maniera romantica prin situatiile aflate in antiteza (trecut-prezent, calitati-tare morale, realitate-aparenta): tema saracului imbogatit din intamplare care refuza bogatia (pierderea pungii cu galbeni a lui Sbierea si refuzul cersetorului Tanase de a o luA), a stapanului devenit robul robului sau (Sbierea este robul lesilor, al lui Razvan, fostul sau roB), a faptului de a rasplati raul cu binele (eliberarea lui Sbierea de catre RazvaN), a ridicarii -prin merite proprii - a celui umilit si dispretuit (ascensiunea lui Razvan de la statutul de rob la cel de domnitoR) etc. Procedeele retorice sunt, in general, declamative si se bazeaza pe exagerari, pe o viziune hiperbolica a realitatii istorice, modalitati specifice romantismului.

Repetitia folosita de Hasdeu are accente ideatice si este utilizata cu o mare varietate de modalitati de constructie: repetitia unui cuvant ("caci tu, tu ai fost pricina"); repetitia unui cuvant prin sinonimele sale ("si-1 intinde, si-1 anina, si-1 acata"); reluarea cuvantului de la finalul versului la inceputul versului urmator ("ba copiii m-au lasat/ Te-au lasat?").

B.P.Hasdeu foloseste o gama larga de figuri de stil, cum ar fi interogatii poetice, hiperbole, metafore, comparatii, antiteze, care demonstreaza o data in plus viziunea romantica a piesei.

 BOGDAN PETRICEICU HASDEU personalitate a culturii si literaturii romane despre Bogdan Petriceicu HASDEU

Caracterizarile cele mai cunoscute:

- "un deschizator de cale" (Nicolae IorgA);

- "un geniu universal" (George CalinescU);

- "un print, un romantic si un erou" "geniu romantic"(Mircea Eiiade, 1937);

- "un alt Heliade Radulescu";

- "un scriitor sarcastic";

- "intelectual de formatie enciclopedica";

- "lingvist, istoric, nuvelist, dramaturg, - romancier » proiectul romanului "Ursita", istoric, orator, ziarist, director de reviste (Lumina, Satyrul, Columna Iui Traian si altelE). Ca poet, aduce elemente grotesti, "urate", prefigurand cu mult pe Arghezi, filozof si parapsiholog de renume;

- un mare jurnalist politic (apropiat, ca forta polemica si unele idei, de "jurnalistul" EminescU);

» Fondeaza reviste de mare importanta pentru viata culturala romaneasca: -1858 - Romania

-1859 - Foaia de istorie romana s.a.

-1870 este un an crucial pentru Hasdeu: renunta la alte activitati culturale si se dedica filologiei si istoriei.

» Hasdeu filolog: "intemeietor al filologiei stiintifice":

- cunostea 26 de limbi; acesta este domeniul in care se vadeste cel mai bine forta inteligentei sale;

- profesor la Universitatea din Bucuresti.

» Cuvente den batrani (studiU) - vol.I: Limba vorbita intre 1550-1600; vol.II: Cartile poporane;

- Principii de filologie comparativa;

» Etimologicum Magnum Romaniae - dictionar enciclopedic - lucrare conceputa monumental; au aparut 4 volume; cuvintele sunt descrise monografic si se arata si etimologia (origineA) lor; a ajuns doar pana la cuvantul "barbat";

- vine cu o teorie ce inseamna o contributie la dezvoltarea lingvisticii mondiale - teoria "circulatiei cuvintelor"; va arata deosebirea dintre "fondul principal" de cuvinte si masa vocabularului care da "fizionomia unei limbi": combate pe filologii care nu inteleg importanta "fondului principal LATIN al romanei ("Principie de filologie comparativa ario europee" s.a.)

» Retinem imaginea Iui Hasdeu - lingvist si folclorist de exceptie: un deschizator de drum in lexicografia stiintifica si in folcloristicA» stiintifica.

- in poezie - voi. "Poesie"; voi. "Sarcasm si ideal" lirism declarativ;

- in proza - nuvela "Duduca Mamuca" (controversata in epoca);

- in dramaturgie: "Razvan si Vidra"- drama istorica, drama psihologica, drama sociala, cadre de epoca; tema: istoria medievala / (secai XVI-leA) o pagina "romantica ; Razvan - un personaj de exceptie: mai intai tigan rob (cu mama moldoveanca) are o ascensiune spectaculoasa ("aventurier renascentist") -"gramatic", haiduc mercenar, ofiter polonez si, pentru cateva luni, domnitor pe scaunul lui Stefan;

- Razvan imbina calitati (curaj, demnitate, bunatatE) si defecte (orgoliu nemasurat, sete de marire desarta);

- Vidra, personaj feminin interesant din familia vornicului Motoc (nepoata) "o volitiva", il conduce pe Razvan la glorie dar si Ia eseC).

Hasdeu, inegal, dar fără egal

Autorul de formaţie enciclopedică şi-a încheiat opera literară până la 30 de ani. Scriitorul, istoricul şi filologul Bogdan Petriceicu Hasdeu a avut o cultură fabuloasă, comparabilă cu cea a lui Nicolae Iorga.

Bogdan Petriceicu Hasdeu s-a născut la 26 februarie 1838, în Cristineştii Hotinului (astăzi în Ucraina). Din 1850 şi-a continuat studiile liceale la Chişinău. 

În mediul universitar, Hasdeu era un personaj admirat pentru inteligenţa şi memoria sa, dar mai ales pentru uşurinţa cu care învăţa limbi străine. A urmat cursurile Facultăţii de Drept, însă era atras de literatură şi de domeniul istorico-filosofic. Primele sale scrieri au fost în limba rusă.  Nu si-a terminat studiile universitare la Harkov. Odata intors, el s-a inrolat in armata rusa. A luat parte, ca sublocotenent, la Razboiul Crimeei. Dar temperamentul sau independent nu s-a adaptat disciplinei militare, venind in Romania in 1856, anul Tratatului de la Paris.

A fost numit judecator de Cahul, dar a fost curand destituit, deoarece milita pentru unirea Basarabiei cu patria-mama.

Conflict cu Maiorescu

În ianuarie 1860 a fost numit profesor la Şcoala Reală din Iaşi.  Adversarii săi au profitat de apariţia după doi ani a nuvelei „Duduca Mamuca" pentru a-i intenta lui Hasdeu un proces. Acuzat  de imoralitate şi limbaj licenţios, a fost exclus din învăţământ. În „Duduca Mamuca" („Din memoriile unui studinte"), prima proză românească a lui Hasdeu, autorul  joacă rolul dublu al protagonistului şi al naratorului. Şerban Cioculescu găseşte nuvela o „scandaloasă mascaradă libertină". 

Titu Maiorescu a fost în comisia care i-a interzis să mai predea, iar Hasdeu i-a păstrat resentimente toată viaţa. La rândul său, Titu Maiorescu a avut şi el un proces de moralitate la care a participat ca martor Veronica Micle. „Sunt două procese celebre de moralitate în epocă ai celor doi versanţi,  Maiorescu şi Hasdeu", a punctat criticul Iulian Costache.

În 1865 Hasdeu s-a căsătorit cu Iulia Faliciu, din Roşia Montană. Apariţia „Istoriei critice a românilor" (tomul I) i-a crescut prestigiul.  Titu Maiorescu a trebuit să admită că Hasdeu era singurul care putea să realizeze o „Istorie a limbii române". În 1884, Academia Română i-a încredinţat misiunea de a redacta un „Dicţionar al limbii române", căruia i-a dedicat 14 ani din viaţă, ajungând numai pana la cuvantul "barbat". Un monument al limbii romane, dictionarul Magnum Etymologicum Romaniae a ramas neterminat, necesitand un efort supraomenesc.  

Excesiv și nonformist

In "Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură", criticul Nicolae Manolescu începe astfel prezentarea lui Bogdan Petriceicu Hasdeu: "Beletristic, Hasdeu a avut o genialitate precoce. Până la treizeci de ani şi-a încheiat opera literară. Istoricul şi filologul au supravieţuit scriitorului, dar după cincizeci de ani a venit o prematură senilitate.

Romantismul hasdeian nu mai este de nimeni pus la îndoială, de când Mircea Eliade a scos la iveală principalele trăsături ale personalităţii, prefaţând ediţia din 1937: „În acest sens poate fi numit Hasdeu «romantic»: în sensul că era copleşit de

o intuiţie magică a Lumii şi a Istoriei. Adică găsea «corespondenţe» şi «armonii» între toate ordinele existenţei - şi credea că poate vedea originile, începuturile, momentele acelea abisale în care se năşteau neamurile, se creau legendele şi se lumina conştiinţa istorică".

Hasdeu este „monstruos" şi „mitic" în tot ce face, necuprins de tipare, spune Nicolae Manolescu, în "Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură", editată de Paralela 45. 

"Totul la el este excesiv sau dezordonat. Hasdeu seamănă destul de bine cu un Heliade Rădulescu trăind într-o epocă mai „pozitivă". Imprevizibil, se supune doar canoanelor pe care singur le stabileşte. Experimentează necontenit, luând pe cont propriu proza, poezia ori teatrul, iar dacă vrem să-i găsim modele, acestea sunt atât de numeroase şi atât de variate, încât se anulează unele pe altele, căci Hasdeu urmează rareori cu adevărat pe alţii, tradiţia reprezentând-o în cazul lui acelaşi enciclopedism haotic în care i se înscriu propriile cunoştinţe. Intuiţia lui fiind extraordinară, este rareori îngrădită de prevedere critică", punctează Manolescu.

 "Hasdeu este un om de ştiinţă tot aşa de radical romantic cum este ca scriitor, bizuit pe o imaginaţie şi pe o erudiţie deopotrivă de fabuloase, comparabile cu ale lui Iorga. Tot ce iese din mâna lui, tot ce vine în atingere cu el capătă deodată un aspect straniu şi vrăjitoresc, nebulos şi neliniştit, ca şi cum ar aparţine unei ordini supraumane de lucruri. Discutată în afara magiei pe care i-o conferă personalitatea autorului, literatura propriu-zisă a lui Hasdeu poate părea decepţionantă. De aici, neînţelegerile dintre comentatori. Adevărul este că geniul hasdeian, atât de frapant în totalitatea acţiunilor sale, n-a produs nicio singură operă, care, luată în sine, să poată fi considerată genială. Imperfect ca artist şi chiar veleitar uneori, Hasdeu nu este mai puţin pasionant până şi în evidentele lui cusururi. Inegalul scriitor este în acelaşi timp şi unul fără egal", explică criticul în "Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură".

Atras de spiritism

În 1881 soţia îl părăseşte pe neaşteptate pe Hasdeu, acuzându-l de infidelitate, mutându-se la Paris, unde va sta până aproape de moartea fiicei lor, cealaltă Iulia, în 1888.  Dispariţia precoce a fetei, la numai 19 ani, l-a împins pe Hasdeu spre porţile depresiei şi spre meditaţii asupra morţii înteleasa de el ca punct de unde incep"formele" fara sfarsit, care duc spiritul spre perfectiune. Intr-una dintre cugetarile sale testamentare, nota: "In ziua mortii Juliei Hasdeu a murit si tatal sau. El nu putea sa mai traiasca. Din mosi, el mostenea trei iubiri: patria, stiinta, femeia. Tot ceea ce era mai pur in aceste trei iubiri, chintesenta lor, o concentrase in fiie-sa, mare patrioata, mare geniu, mare femeie, ea devenise pentru el prisma tuturor iubirilor sale. Cand ea muri, patria- stiinta- femeia, totul murise pentru el". 

Cartea sa, Sic Cogito (1892) exprima o "viziune tragica de crepuscul". Capitolele

sale ne introduc in sistemul filosofic al savantului dominat de logica si unde intalnim ecoul vechilor credinte asupra divinitatii. 

Durerea l-a îndreptat pe Hasdeu către spiritism, la fel ca și pe Victor Hugo. Astfel a construit la Câmpina, între 1894 - 1896, un castel-templu, în memoria Iuliei. La 25 august 1907, la vârsta de 69 de ani, după o lungă suferinţă, a trecut în nefiinţă, într-o căsuţă din spatele castelului. Trupul său a fost înmormântat la Bucureşti, la Cimitirul Bellu, în cavoul conceput tot de el, alături de cele două Iulii din viaţa lui.Doar sapte - opt persoane l-au urmat pe B.P. Hasdeu pe ultimul sau drum. Era o zi caniculara, si cortegiul funerar a trecut repede pe strazile Bucurestiului. 

"Adevărul este că geniul hasdeian, atât de frapant în totalitatea acţiunilor sale, n-a produs nicio singură operă, care, luată în sine, să poată fi considerată genială. Imperfect ca artist şi chiar veleitar uneori, Hasdeu nu este mai puţin pasionant până şi în evidentele lui cusururi. Inegalul scriitor este în acelaşi timp şi unul fără egal"

Nicolae Manolescu, "Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură"

"Hasdeu era cosmopolit, cu deschidere europeană şi cu afinităţi spre spaţiul german."

Iulian Costachecritic literar

Intemeietor al lingvisticii

Scriitor, lingvist, folclorist si istoric, profesor la Universitatea din Bucuresti. A condus numeroase publicatii satirice ("Aghiuta", "Satyrul"), istorice ("Columna lui Traian", "Arhiva istorica a Romaniei") si literar-culturale ("Revista noua"). A fost un infocat militant unionist, antijunimist si antidinastic. A scris versuri romantice de inspiratie sociala si fantastica ("Poesie", "Sarcasm si ideal"), proza de notatie realista ("Duduca Mamuca") sau de evocare a trecutului ("Ursita"), drama istorica in versuri ("Razvan si Vidra") si comedie ("Trei crai de la rasarit"). Este recunoscut ca fiind unul dintre intemeietorii lingvisticii, filologiei si lexicografiei stiintifice romanesti.

A fost primul lingvist roman care a folosit pe scara larga in lucrarile sale metoda comparativ-istorica ("principii de filologie comparativa ario-europee"). A formulat si argumentat "Teoria circulatiei cuvintelor" ("Cuvinte din batrani"). Folosind ca baza limba populara a proiectat un vast dictionar al limbii romane ("Etymologicum Magnum Romaniae"). A realizat prima ancheta dialectica prin corespondenta, din Romania. Fiind un bun cunoscator a limbilor slave a tradus si publicat numeroase documente rusesti, sarbesti si polone privind istoria Tarilor Romane. Spre sfarsitul vietii, fiind afectat de moartea fiicei sale Iulia, a fost atras de spiritism despre care a si scris o lucrare - "Sic cogito". Alte lucrari: "Ion-Voda cel Cumplit".

Haşdeu se integrează în categoria acelor spirite plurivalente, frenetice şi impetuoase, ce farmeca şi descurajează în acelaşi timp. Ca romantic obsedat de completitudine, el sparge cu mult tiparele normalului. Oricât s-ar încerca o delimitare a activităţii sale, aceasta nu poate fi, totuşi, ruptă în două, în ştiinţifică şi literară, deoarece natura personalităţii lui este mult mai complexă şi orginală în structura ei simfonică. Haşdeu devansează, în chiar structura intelectuală a spiritului românesc, formulele culturale de pana atunci, prevestind, ca “homo universalis”, personalitatea aproape neverosimilă a lui Nicolae Iorga. Prin multitudinea preocupărilor, prin erudiţie, prin fantastica sete de cunoaştere, ca şi prin voinţa inflexibilă de afirmare a spiritului creator românesc în spaţiul culturii europene, Haşdeu ramâne un profet cultural şi un om de bronz a carui icoană postumă ne apare la dimensiuni legendare.

Etymologicum Magnum Romaniae, un vis neîmplinit

La 4 aprilie 1884, Bogdan Petriceicu Hasdeu se angaja în faţa Academiei Române să elaboreze un mare dicţionar, ce urma a fi subvenţionat, printr-un premiu anual, chiar de regele Carol I. În numele comisiei (formată din Titu Maiorescu, Vasile Alecsandri şi B.P. Hasdeu), însărcinată să facă propunerea celui considerat a fi capabil să realizeze o asemenea lucrare, mentorul Junimii cuvânta următoarele: „Comisiunea a socotit că între bărbaţii cunoscuţi prin lucrările lor filosofice şi limbistice, precum sunt dnii Bariţiu, Roman şi Quintescu, acela care ar putea duce cu mai multă energie şi succes această sarcină ar fi dl Hasdeu, cunoscut prin lucrările sale limbistice şi prin cunoştinţele sale filologice” [1]. Între membrii înaltului for academic, B.P. Hasdeu era cea mai bună alegere, fiind singurul specialist în lingvistică, un motiv ce-a înlăturat orice umbră de îndoială la fiecare dintre cei care şi-au exprimat votul pentru candidatura savantului [2].

Alegerea fiind făcută, filologului i se fixa subvenţia anuală de 6000 lei şi termenul de definitivare a dicţionarului, sase ani.

La 1 iunie, citea academicienilor chestionarul conţinând 206 întrebări şi solicita tipărirea lui sub titlul „Dotaţiunea Carol I. Programa pentru adunarea datelor privitoare la limba română” (în zece mii de exemplare, câte cinci mii în fiecare tranşă), respectiv răspândirea acestuia în toate spaţiile locuite de români (Moldova, Muntenia, Dobrogea, Ardeal şi Banat). Prin răspunsurile primite de la „învăţătorii săteşti, preoţii şi alte persoane de prin sate”, semnatarii deveneau într-un fel colaboratori la înfăptuirea marelui dicţionar al limbii române. O efervescenţă deosebită se producea în acel timp, fiecare dintre personalităţile săteşti dorind să contribuie substanţial la împlinirea rolului cerut. Mai mult, însuşi B.P. Hasdeu, titanul culturii româneşti, de neatins pentru cei mai mulţi, le scria pentru a obţine date suplimentare ori lămuriri necesare pe marginea răspunsurilor acestora [3]. Operaţiunea de

strângere a informaţiilor pentru Chestionarul lingvistic stimula în acelaşi timp dorinţa învăţaţilor satelor de a culege preţioasele reminiscenţe folclorice urmând calea ştiinţifică arătată de savant. Chestionarele ofereau un cadru ştiinţific culegerii de informaţii.

Proiectul dicţionarului gândit de B.P. Hasdeu avea dimensiuni vaste, greu de atins pentru un muritor. Avântul romantic spre depăşirea propriei condiţii se întrevedea şi în modul cum privea materializarea a ceea ce numea el „o carte de lectură pentru toţi fiii naţiunii […] care să fie citită ca o petrecere de familie serile la gura sobei”. Viaţa întreagă a neamului românesc trebuia să palpite între filele sale, răzbind de-acolo faptele, ideile, obiceiurile. Voinţa şi, poate, orgoliul îl împingeau a afirma că dicţionarul său îl va întrece pe cel francez, elaborat de Maximilien Paul Emile Littré sau pe cel al limbii germane, opera lui Jacob Grimm [4].

„Dicţionarul unei limbi”, scria el în prefaţa tomului întâi, „trebuie să fie pentru un popor o enciclopedie a traiului său întreg, trecut şi prezent. În limbă, o naţiune se priveşte pe sine însăşi într-o lungă galerie de portrete din epocă în epocă” [5].

Munca la dicţionar era dezvăluită nu doar prin tipărirea „făscioarelor”, ci şi prin corespondenţa care îl lega de cele două Iulii ale sale, soţia şi fiica, care locuiau temporar la Paris. Eforturile savantului de a săvârşi vasta lucrare pe care o acceptase erau dezvăluite în misivele către fiinţele scumpe din Oraşul Luminilor: „Din cauza Academiei, muncesc şi eu peste măsură mai ales la Dicţionarul meu” [6]; „Din jurnale ştiţi deja că s-a început tipărirea marelui meu Dicţionar. Ce muncă!” [7]; „Aicea toate sunt bune, dar căldura şi munca mă prăpădesc. Eram cât p-aci să mă îmbolnăvesc de ficat” [8]; „Eu muncesc acum de mă spetesc, căci până la Crăciun trebuie să-mi iasă a doua făscioară din Dicţionar” [9]; „Sunt ocupat întruna cu Dicţionarul meu” [10]; „M-am apucat a lucra a patra făscioară din Dicţionar şi voi ştiţi cât timp îmi ia această colosală muncă” [11]; „De două săptămâni lucrez zi şi noapte la terminarea broşurei a patra din Dicţionar” [12].

Publicarea primului tom în 1887 şi tipărirea celor două fascicule din tomul al doilea lasă academicienilor, reuniţi la şedinţa solemnă din 15 aprilie 1888, impresia că volumul de muncă este uriaş şi imposibil de materializat atât de repede.

B.P. Hasdeu era extrem de rezervat asupra lucrului la dicţionar, afişând mai degrabă o atitudine optimistă, ce contrasta evident cu lentoarea lui. Astfel, îşi liniştea colegii, făcând o „demonstraţie artificială” [13] menită a-i convinge de reuşita încadrării definitivării Dicţionarului în termenul stabilit.

„Dacă nemic nu va veni să împiedice acest ager avânt, menit din ce în ce mai mult a prinde la putere, lucrarea Etymologicului va deveni şi ea mai uşoară, mai îndemânatică, mai gata cu o oară înainte”, anunţa savantul în prefaţa tomului al doilea, datată 25 martie 1887.

Moartea fiicei, survenită în luna septembrie a anului 1888, eveniment tragic şi traumatic pentru autorul Dicţionarului, a frânat elanul acestuia,

întocmai cum se pronunţase în prefaţa amintită. Amuţit de durere, pe punctul de a-şi pierde minţile, B.P. Hasdeu lasă de-o parte munca cea de câţiva ani pentru a se dedica publicării operei literare a Iuliei, scrisă în limba franceză, reunind poezii, proză, eseuri şi schiţe dramatice. În paralel cu copierea şi gruparea textelor, B.P. Hasdeu făcea demersuri prin corespondenţă, în Franţa, pe lângă diverşi cunoscuţi ai familiei sale, pentru a o tipări la Editura Hachette & C-ie. Reuşea tipărirea ei prin Stabilimentul Grafic Socec & C-ie şi, se pare, printr-o colaborare onorifică a Casei de Editură Hachette & C-ie.Astfel că în cursul anului 1889, cele trei volume, sub semnătura Julie B.P. Hasdeu, apăreau în colecţia Oeuvres Posthumes.

În acel an începuse a fi preocupat de spiritism şi continuarea dicţionarului trecuse, probabil, pe un loc inferior!

Acest fapt n-a trecut neobservat de colegii academicieni şi de cei apropiaţi lui care, se pare, îl consiliau să reia munca la Dicţionar, având rol chiar terapeutic pentru tulburarea sufletească ce-l chinuia după teribilul şoc. Ideea de a continua Etymologicul devenise un laitmotiv în „comunicările” semnate de „spiritul” lui Alexandru, tatăl savantului, probabil cu scopul bine orientat al cercului său spiritist să-l determine, de o manieră sentimentală, a se apuca din nou de treabă. Însă, după cum remarca bine Paul Cornea [14], deşi o perioadă B.P. Hasdeu a încercat să fie cel dinainte, convingerea îi lipsea. Şi apoi, „murind [Iulia], totul murise pentru el”, nimic nu-l mai lega de vechile ocupaţiuni care-l duseseră atât de sus în cariera ştiinţifică. În acest sens, chiar continuarea Etymologicului se transformase din „placere” în „povară”, arăta I. Oprişan, marele savant negăsind puterea de a-l duce la capăt, deşi „arsese prea mult la flacăra dorinţei de a înzestra cultura româna cu un dicţionar fără egal” [15].

Timpul trecea neprietenos, savantul depunând, cu siguranţă, eforturi supraomeneşti pentru a produce tomurile următoare. Ultima fasciculă din tomul al doilea a apărut abia la începutul anului 1892, încheindu-se astfel literele a, â. În anul 1893 doar prima fasciculă din tomul al treilea a fost prezentată. Termina şi cea de-a doua fasciculă în anul următor, iar în 1895 o anunţa pe a treia. Ultima fasciculă, a patra, şi întreg tomul trei au apărut abia în 1896, ultimul cuvânt înaintea Addendei fiind „bărbat”.

Regele, care oferise drept premiu anual cei 6000 lei pentru susţinerea Etymologicului, îşi exprima, pe bună dreptate, la 18 martie 1894, nemulţumirea legată de încetineala lucrului la dicţionar: „Sunt tocmai 10 ani de când am întemeiat un premiu anual pentru o carte cuprinzătoare a tuturor cuvintelor limbei române, aşa de bogată în diferite expresiuni. Un început de erudiţiune s-a făcut. Toţi dorim să ne bucuram într-un timp nu prea îndepărtat de această lucrare însemnată, şi mai ales noi, care am trecut pragul unei jumătăţi de secol din viaţa noastră” [16].

Abia în 1897, conducerea Academiei, probabil ca răspuns la anumite presiuni, hotăra lămurirea situaţiei privind redactarea dicţionarului. Până atunci, nimeni dintre academicieni nu a ridicat vreo obiecţie cu privire la

lenta materializare a tomurilor acestuia. Conştientizaseră, se pare, dificultatea realizării unei asemenea lucrări, în care fiecare cuvânt era abordat, mai întâi, sub forma cea mai cunoscută, apoi în vechile şi noile forme dialectale, sub diversele sensuri, cu citarea surselor, arătându-i-se etimologia şi fiind tradus în latineşte şi franţuzeşte. Grandoarea şi erudiţia începutului operei erau incontestabil calităţi esenţiale pentru a-i lăsa timpul necesar ca ea să se întregească. Apoi autorul trăise o mare nenorocire care trebuia înţeleasă…

Arhiva spiritistă, cuprinzând manuscrisele medium-urilor lui B.P. Hasdeu, dar şi file cu adnotările acestuia, dezvăluie cercetătorului neputinţa resimţită de savant pentru continuarea Etymologicului, şi, un fel de revoltă interioară a sa, că lucrul la dicţionar devenise o piedică în desfăşurarea „apostolatului” său. De altfel, observăm că lucrarea trecuse pe alt plan în momentul elaborării capitolelor din Sic cogito. Capitolul „Elemente biografice hasdeene în manuscrisele spiritiste” prezintă, între altele, date legate de preocupările lui în privinţa continuării dicţionarului, revelatorii pentru a înţelege drama lui B.P. Hasdeu între simţul datoriei neîmplinite încă a savantului şi dorinţa părintelui de a sparge orice barieră omenească pentru a fi cu copila sa. Moartea ei îi reamintise de ceilalţi scumpi dispăruţi, tată şi frate, astfel că era încercat de o nevoie vitală de a-i contacta aproape zilnic. Cu siguranţă, spiritismul îl consuma peste măsură, dar îi oferea speranţa comuniunii cu ei, atât de necesară pentru a-l ajuta să trăiască.

Surprins de abordarea directă a chestiunii Etymologicului de către preşedintele Academiei, Nicolae Kretzulescu, în şedinţa din 27 martie 1897, deşi ar fi putut să bănuiască dat fiind refuzul secretarului general, D. Sturdza, de a-i înscrie raportul anual asupra desfăşurării redactării dicţionarului în programul sesiunii, B.P. Hasdeu nu a dorit să pronunţe niciun comentariu pe acea temă, reclamând doar două zile pentru a formula un răspuns. Istoriei Etymologicului până la acel moment, prezentate de Kretzulescu, i-au urmat intervenţiile vicepreşedintelui, Ion Kalinderu, şi secretarului general, Dimitrie Sturdza. Lucrarea era admirabilă, ceea ce academicienii au constatat fără rezerve. Atât conducerea Academiei, cât şi regele, care o susţinea financiar, erau neliniştiţi de incertitudinea finalizării ei, dat fiind ritmul foarte lent al redactării.

La 29 martie, savantul oferea un răspuns tranşant, punctual, în care arăta că a respectat întocmai planul lucrării, iar Academia l-a acceptat cu ocazia prezentărilor sale parţiale, sesizând lipsa de obiectivitate în privinţa termenului fixat pentru elaborarea ei (căci, altfel, de ce ar mai fi admis fasciculele citite în forul academic?) şi că se opunea categoric diminuării planului dicţionarului, apreciat şi invidiat de remarcabili lingvişti europeni (Hugo Schuchardt,G.I. Ascoli, Gaston Paris şi alţii). Propunea ca, în 1897, lucrarea să fie continuată conform angajamentului, deoarece fusese începută, şi sugera ca, din 1898, să fie analizate două soluţii: 1) de a lucra gratis, renunţând la premiul anual oferit de rege, în situaţia în care Academia ar fi preocupată

doar de bani şi 2) de a continua dicţionarul prin subscripţie naţională, liber şi nu sub egida Academiei, în cazul în care înaltul for nu ar aprecia modul său de a-l elabora. „Unica mea preocupaţiune”, declara B.P. Hasdeu cu acel prilej, „este interesul neamului românesc şi onoarea Academiei Române” [17].

Răspunsul, derutant pentru participanţii la şedinţă, a creat o atmosferă tensionantă în care nimeni nu propunea însă renunţarea la Etymologicum Magnum Romaniae, aşa cum fusese conceput de B.P. Hasdeu, şi nici la contribuţia acestuia.

Titu Maiorescu avansa propunerea ca savantul să conlucreze cu alţii, pe de-o parte, iar pe de altă parte, să renunţe la introducerile care, în opinia lui, erau „foarte interesante ca articole”, separat, şi nu legate de dicţionar cu care, considera el, nu aveau nicio legătură. Poziţia lui era susţinută, cum era de aşteptat, de Ioan Sbierea, Nicolae Ionescu şi Petru Poni care, în plus, insistau pentru redactarea unui nou dicţionar, în paralel cu Etymologicul, ceea ce convenea de minune lui Ion Kalinderu, moderatorul discuţiilor.

Grigore Tocilescu, apropiatul lui B.P. Hasdeu, propunea Academiei să ofere acestuia 500 lei lunar pentru continuarea lucrării după planul propriu, iar separat să elaboreze dicţionarul conform dorinţei regelui.

Intervenţia profesorului Ion Caragiani, membru al Societăţii „Junimea”, turna de-a dreptul gaz pe un foc aţâţat de orgolii, ce părea să nu se mai stingă. Acesta se lansa în calcule raportate la ani, sume alocate şi litere, concluzionând că epuizarea alfabetului ar putea duce la cheltuirea a două milioane şi jumătate de lei. Observând penibila atmosferă creată de un discutabil joc de culise, B.P. Hasdeu solicita plenului să treacă la sistarea discuţiilor şi… votarea propunerii formulate de Titu Maiorescu.

Comisia, formată din Nicolae Kretzulescu, Ion Kalinderu, D. Sturdza, Titu Maiorescu, Gr. Tocilescu, Nicolae Quintescu, Iosif Vulcan şi Anton Naum, o vota în unanimitate. Astfel, decizia a fost luată ca, începând de la 1 ianuarie 1898, publicarea dicţionarului pe structura de până atunci să înceteze, iar programa noii lucrări să fie întocmită de o comisie formată din cinci membri, unul dintre aceştia fiind B.P. Hasdeu.

La 3 aprilie 1897 erau nominalizaţi componenţii comisiei însărcinate cu redactarea programei dicţionarului nou. Aceştia erau: B.P. Hasdeu, Ion Kalinderu, Titu Maiorescu, Dimitrie Sturdza şi Grigore Tocilescu. Sesizând paradoxul de a participa la elaborarea programei unei alte lucrări care va înlocui dicţionarul său, savantul îşi declina poziţia şi refuza declarând că dorea să continue pe al său Etymologicum Magnum Romaniae. La adresa Academiei prin care i se cerea să restituie răspunsurile la Chestionarul lingvistic, replica faptul că materialul este necesar pentru continuarea lucrării, întărind astfel ideea că ea se va produce. Într-adevăr, în anul 1898, apărea cel de-al patrulea tom, conţinând studiul Negru Vodă. Un secol şi jumătate din începuturile statului Ţărei Româneşti (1230-1380), comunicat cu un an

înainte, în trei conferinţe academice. Precuvântarea, datată „Câmpina, 1 ianuarie 1898”, cu care se deschidea volumul, anunţa despărţirea lui B.P. Hasdeu de dicţionarul căruia i-a dedicat peste un deceniu de muncă: „Isprăvind, mândru de câte am făcut, făcând ceea ce am voit eu a face, las Etymologicului un măreţ adio, mângâindu-mă cu vorba stăpânului meu: «sunt multe lăcaşe…»”. Studiul Negru-Vodă era închinat „Întemeietorului Regatului Românilor”, regelui Carol I. Primele două capitole ale sale cuprindeau materialele publicate până la apariţia Istoriei critice a Românilor şi după aceasta, iar partea a treia conţinea aspecte legate de istoria întemeierii Ţării Româneşti. Cronica Basarabilor dintre anii 1230-1380, un text diplomatic, unul epic, o Addenda et corrigenda şi un facsimil completau tomul ale cărui coperţi închideau, după cum am arătat, doar introducerea la ceea ce ar fi trebuit să urmeze, adică volumul IV al Etymologicului, volum care nu a mai apărut niciodată.

Cercetând arhiva spiritistă, cunoscând astfel starea psihică şi fizică a savantului după moartea Iuliei, renunţarea la dicţionar era ca ruperea unui lanţ ce-l ţinea strâns, ca o eliberare. Subscriem la opinia hasdeologului I. Oprişan care arăta că doar orgoliul l-a făcut pe savant să acţioneze pentru continuarea lucrării, „în realitate, chiar dacă până la un punct va fi regretat sincer «descărcarea» de sarcina elaborării Dicţionarului, el trebuie să fi primit întorsătura lucrurilor ca pe o binevenită eliberare, întrucât pasiunea dăruirii totale pentru materializarea «tezaurului lexicographic al limbii române» se stinsese de foarte multă vreme în sufletul său, iar cartea se continua întrucâtva în virtutea inerţiei” [18].

Ca orice proiect hasdean, planul dicţionarului său era atât de vast, încât integrala lui materializare ar fi cerut, poate, ceva mai mult decât durata unei vieţi omeneşti, lucru de care era conştient şi filologul. Aspiraţia lui către perfecţiune, calitatea primordială a copleşitoarei sale personalităţi, sfidând pe cât posibil limitele omeneşti, a dus la o operă neterminată, deci imperfectă. Dar tocmai imperfecţiunea caracterizează pe omul de geniu, scria Mircea Eliade referindu-se la B.P. Hasdeu, arătând că nu lucrările finite, ci „şantierele” deschise pentru cei care vor veni poartă marca geniului. Etymologicum Magnum Romaniae integral a rămas un vis neîmplinit, dar atât cât este reprezintă o uriaşă contribuţie la cunoaşterea autenticităţii spirituale româneşti, o fascinantă operă literară, stimulatoare pentru apropierea noastră de folclor, de etnografie, de istorie întru descoperirea rădăcinilor naţiei.

Referitor la Etymologicum Magnum Romaniae, Gustav Weigand scria că dicţionarul ar fi fost „o lucrare monumentală pentru vastitatea cunoştinţelor savantului român. De aceea, chiar azi răsfoind cineva dicţionarul şi dând aşa întâmplător peste un cuvânt, cum ar fi bunăoară «basm», va găsi nu numai însemnarea şi etimologia cuvântului, dar şi un tratat savant şi speculativ expus în nu mai puţin de 56 de coloane asupra basmului în genere, cu nenumărate explicaţiuni şi referinţe la o grămadă de opere şi autori din literaturi străine” [19].

Al. I. Philippide a preluat sarcina de a realiza noul dicţionar şi, pentru că B.P. Hasdeu a refuzat să înapoieze răspunsurile primite la chestionare, motivând că va continua Etymologicul, a trebuit să răspândească alte chestionare, însă eforturile sale nu au dus la cuprinderea varietăţii lexicale pentru a domina lucrarea predecesorului său. Ridicându-i-se misiunea de a realiza dicţionarul, întocmai cum s-a întâmplat şi lui B.P. Hasdeu, Al. I. Philippide îi învinuia pe cei doi care i-au urmat întru atingerea scopului Academiei de a obţine un dicţionar oficial, Sextil Puşcariu şi Ovid Densusianu, că i-au furat etimologiile. Ecourile campaniei de denigrare au răzbătut şi în străinătate pentru că în pornirea sa, Philippide îi considera pe Hugo Schuchardt şi pe alţi filologi „simpli recenzenţi”. Replica lui Sextil Puşcariu, pe ton calm şi echilibrat, cuprindea referirea la două tipuri de etimologii: cele intrate în limba româna de demult încât nu li se cunoaşte descoperitorul şi cele întâlnite în lucrările străine publicate înaintea celor ale lui Al. I. Philippide [20].

La invitaţia lui Simion Mehedinţi de a publica un articol despre B.P. Hasdeu în revista Convorbiri literare, adresată la 20 septembrie 1907, Sextil Puşcariu refuza arătând că a procedat la fel şi în privinţa altor publicaţii (Luceafărul şi Junimea literară), motivând că era dificil a scrie despre un om căruia îi admiri genialitatea, dar îi cunoşti şi greşelile elementare. Puşcariu îl acuza pe savant de „pseudoerudiţiune”, invocând capacitatea lui de a transforma materialul „sărac şi necomplet” prin „minuni de jonglerie filologică” în trei volume ale Etymologicului. Cu toate acestea, recunoştea: „chiar în greşelile lui era uriaş”. Atitudinea lui Sextil Puşcariu se dovedea intransigentă, mai ales când afirma că se abţine să scrie articolul ca să nu rămână din opera filologică a predecesorului său doar un nume mare [21].

Peste un sfert de veac, în şedinţa academică de la 2 decembrie 1932, se exprima astfel: „Perspectiva pe care vremea ne-a ajutat s-o dobândim, ne permite să aşezăm, cu toată admiraţia, dar fără exagerări, la locul ce i se cuvine în istoria culturii noastre, pe acest bărbat cu un talent atât de strălucit şi multilateral şi de o atât de rară originalitate, care a meritat desigur mai mult laudele decât uitarea contemporanilor” [22].

Note bibliografice(1) Cornea, Paul. „Etymologicum Magnum Romaniae” – biografia şi

fizionomia unei opere remarcabile. În: Introducere la: Hasdeu, B.P. Etymologicum Magnum Romaniae, vol. I, Bucureşti, Editura Minerva, 1970, p. V.

(2) La 2 aprilie 1884.(3) Oprişan, I. B.P. Hasdeu sau setea de absolut: tumultul şi misterul

vieţii, Bucureşti, Editura Vestala, 2001, p. 419-420.(4) Documente şi manuscrise literare, III, Corespondenţa B.P. Hasdeu –

Iulia Hasdeu, ediţie publicată, adnotată şi comentată de Paul Cornea, Elena Piru, Roxana Sorescu, cu un studiu introductiv de Paul Cornea, Bucureşti,

Editura Academiei Române, 1976, p. 210.(5) Hasdeu, B.P. Etymologicum Magnum Romaniae. Dicţionarul limbei

istorice şi poporane a românilor, tomul I. Stabilimentul Grafic Socec & Teclu, Bucureşti, 1887, p. XVIII.

(6) Documente şi manuscrise literare, III, Corespondenţa B.P. Hasdeu – Iulia Hasdeu, ed. cit., p. 186, datat: 7/19 martie 1885.

(7) Ibidem, p. 196, datat: 25 aprilie 1885.(8) Ibidem, p. 203, datat: 18/30 iunie 1885.(9) Ibidem, p. 227, datat: 20 octombrie / 1 noiembrie 1885.(10) Ibidem, p. 232, datat: 8/20 decembrie 1885.(11) Ibidem, p. 300, datat: 12/24 octombrie 1886.(12) Ibidem, p. 336, datat: 12/24 martie 1887.(13) Oprişan, I. Op. cit., p. 457.(14) Cornea, Paul. Op. cit., p. XIX.(15) Oprişan, I. Op. cit., p. 467.(16) Analele Academiei Române, seria II, tomul XIV, 1893-1894, p. 194.(17) Analele Academiei Române, seria II, tomul XIX, 1896-1897, p. 154.(18) Oprişan, I. Op. cit., p. 465.(19) Weigand, Gustav. Hasdeu ca filolog. În: Convorbiri literare, XLI, nr.

1169-1173, 1907, p. 1169.(20) Toruţiu, I.E. Studii şi documente literare, vol. XI, Bucureşti,

Institutul de Arte Grafice „Bucovina”, 1940, p. XXI.(21) Toruţiu, I.E. Op. cit., vol. XI, p. 9-10.(22) Puşcariu, Sextil. B.P. Hasdeu ca linguist. În: Analele Academiei

Române. Memoriile Secţiunii Literare, seria III, tomul VI, 1932-1933, p. 199-206.

RezumatLa 4 aprilie 1884, Bogdan Petriceicu Hasdeu, singurul specialist în

lingvistică dintre membrii Academiei Române, se angaja în faţa înaltului for academic să elaboreze dicţionarul etimologic, subvenţionat de către regele Carol I. Răspunsurile primite la „Chestionarul lingvistic”, chestionar conceput de el şi transmis în toate spaţiile locuite de români, au constituit preţioase surse de informare pentru redactarea celor trei tomuri ale dicţionarului. După 1888, anul morţii fiicei sale, epuizat de suferinţa psihică, B.P. Hasdeu încetinea ritmul de lucru la dicţionar. Alte preocupări şi alte orizonturi îl chemau... În 1897, Academia Română îl elibera de această sarcină. Tomul al patrulea nu a mai apărut. Doar introducerea lui, de vaste dimensiuni, a fost cuprinsă între coperţi, precum o carte.

Cuvinte-cheie: Hasdeu, etimologie, dicţionar, lingvistică, chestionar, academie, spiritism.

Dr. Jenica Tabacu este directorul Muzeului Memorial „B.P. Hasdeu” şi expert atestat de Ministerul Culturii şi Cultelor în bunuri arheologice şi istorico-documentare. Este preocupată de cercetarea vieţii şi operei lui B.P. Hasdeu. În viziunea ei, noile tehnologii sunt suport pentru cunoaştere. Din

acest motiv a implementat în muzeu sisteme moderne şi atractive de informare: soluţia infotouchşi audioghidul.

Dr. Jenica TABACU,Muzeul Memorial „B.P. Hasdeu”,Consiliul Local Câmpina

Hasdeu, un frumos nebun al Arhivelor RomâneştiÎntr-o vreme în care erudiţia istorică şi filologică avea încă un loc de frunte printre genurile literare, scriitorii acelor vremuri aduceau contribuţia lor dezvoltării artistice a literaturii precum şi a metodologiei de cercetare istorică. Dar dintre numele de învăţaţi ai timpului, patru sunt acelea care pot pretinde cu mai multe drepturi a fi luate în considerare. Cel dintâi este acela al lui B. P. Hasdeu, în care conştiinţa artistului n-a încetat niciodată a sprijini pe aceea a savantului.(1)

Întemeitorul lingvisticii, filologiei şi lexicologiei noastre ştiinţifice, Bogdan Petriceicu Hasdeu, s-a născut la data de 26 februarie 1838 la Crăstineşti, în fostul judeţ Hotin. A fost cel dintâi istoric român care a publicat în Arhiva istorică a României,(2) editată tot de el, documente slave şi izvoare ruseşti, poloneze şi sârbeşti(3) privitoare la istoria ţărilor române. B. P. Hasdeu a activat şi în domeniul arhivistic, ocupând funcţia de director general al Arhivelor Statului de la data de 17 mai 1876 până la 1 aprilie 1900.

Un basarabean, în slujba tinerei Românii

Descendent dintr-o veche familie boierească cu preocupări culturale, Haşdeu a primit din familie o cultură aleasă, specifică clasei sociale de care aparţinea. A studiat până în anul 1856 la Viniţa, Rovno, Cameniţa, apoi la Chişinău, unde tatăl său fusese numit profesor. Şi-a continuat studiile la Universitatea din Harkov, în domeniul juridic. Profesorii acestei universităţi i-au insuflat concepţia cercetării metodice, obiecte, bazată pe fapte, utilizată apoi în activitatea sa istorică.

După Conferinţa de Pace de la Paris (18/30 martie 1856), B. P. Hasdeu trece în Moldova, stabilindu-se la Iaşi. În această perioadă în Iaşi, se desfăşurau lupte pentru realizarea Unirii şi pentru crearea unui stat constituţional modern. Hasdeu se implică în lupta unionistă, alăturându-se taberei progresiste, devenind implicit un adept al lui Alexandru Ioan Cuza, al proiectelor sale de modernizare a societăţii şi adversar coaliţiei conservatoriste.(4)

Venit în Moldova în 1856, B. P. Hasdeu a reprezentat o apariţie insolită în peisajul istoriografic românesc, unind o erudiţie fără precedent cu o sclipitoare inteligenţă şi un remarcabil spirit combativ.(5)

Activitate politică

Este numit de către caimacamul Nicolae Conachi Vogoridi judecător la Cahul. În această funcţie activează puţin timp, fiind destituit tot de către Vogoridi pentru că

refuzase să devină unealta lui politică. Cu sprijinul lui Cuza este numit la 18 ianuarie 1860 profesor de istorie şi statistică la liceul din Iaşi, precum şi custode la Biblioteca Naţională, apoi bibliotecar al Universităţii (de la 22 ianuarie 1862) fiind retribuit cu suma de 1000 de lei lunar. În anul următor, tot cu sprijinul lui Cuza, este transferat la Bucureşti şi numit la 18 august 1863 membru în Comisia Documentală, instituţie aflată în parteneriat instituţional cu Arhivele Statului.

La propunerea Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, el deschide la 14 octombrie 1874 un curs liber de filologie comparată asio-europeană, suspendat mai apoi de către Titu Maiorescu, în calitatea sa de ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, iar la 4 iunie 1876 se redeschide ca urmăre a deciziei lui Gh. Chiţu, noul ministru în funcţie.(6)

Cum a construit Haşdeu Arhivele Statului

Reputaţia sa de cercetător ştiinţific atât în ţară cât şi în străinătate făceau din Hasdeu un candidat pentru funcţia de director general al Arhivelor Statului, post pe care îl va ocupa începând cu data de 17 mai 1876.(7) Tot în acelaşi an Camera Deputaţilor îi crează o catedră proprie la Universitatea din Bucureşti, iar la 13 septembrie este ales membru al Academiei Române, secţia filologie. Recunoaşterea internaţională ca om de ştiinţă este reprezentată de onorurile primite, fiind ales la 1883 membru al Academiei de Ştiinţe din Petesburg, iar în 1895 membru onorific al Academiei din New York.

Publicaţiile cu caracter arhivistic şi documentar ale lui Hasdeu au contribuit la reputaţia sa ştiinţifică, şi la accederea în funcţia de director general al Arhivelor Statului.

Astfel, în 1864 N. Kreţulescu, ministrul Justiţiei, Cultelor şi Instrucţiunii Publice îi încredinţează sarcina de a umple lacuna ce exista până atunci în organizarea Arhivelor Statului (8)şi de a tipări Arhiva istorică a României– cea dintâi carte a slavisticei la români  (9)–  din care până la 1876 apar patru tomuri. Materialul documentar editat a fost clasificat astfel: 1. Documente inedite ne-româneşti; 2. Documente inedite româneşti; 3. Documente publice româneşti; 4. Fragmente documentare.(10)

În momentul când B. P. Hasdeu prelua conducerea Direcţiei Generale a Arhivelor Statului, instituţia funcţiona în baza Regulamentului din anul 1872 fiind organizată în două secţii: Secţiunea istorică şi de stat şi Secţiunea Bunurilor publice. Prima secţie era condusă de Eduard Coni, arhivist clasa I şi prelua, păstra şi dădea spre folosire materiale documentare create de instituţiile administrative, legislative şi judecătoreşti, precum şi documente de o importanţa deosebită cum ar fi titlurile de proprietate ale moştenitorilor de bunuri funciare aflaţi în conflict de succesiune conform articolului 750 din Codul Civil. Secţiunea istorică şi de stat conducea în acelaşi timp secretariatul şi biblioteca documentară. Cea de-a doua secţie a D.G.A.S., condusă de D. G. Peşacov prelua, păstra, prelucra şi dădea spre folosite materiale documentare create de aşezămintele ecleziastice, ale căror moşii deveniseră prin secularizare proprietatea statului, titlurile proprietăţilor

achiziţionate de stat prin cumpărare, donaţie sau schimb, actele comemorative şi de fundaţie, precum şi sigiliile scoase din uz.(11)

B. P. Hasdeu, din postura sa de director general al Arhivelor Statului, a întocmit o adresă Guvernului, intervenind pentru majorarea salariilor funcţionarilor arhivişti în contextul stabilirii bugetului anului 1886/1887, nefiind însă acceptată de minister.

Situaţia Arhivelor Statului în momentul numirii sale

Materialul arhivistic preluat până în anul 1876 – în cantitate apreciabilă – era adăpostit în camerele şi chiliile de la fosta mănăstire Mihai Vodă, care deveniseră încă de atunci arhipline. Pe lângă aceasta, în câteva camere din acest local mai funcţionau Comisia culorii de verde şi Legiunea a IV-a de gardă civică. La intervenţia lui Hasdeu pentru eliberarea lor, la data de 4 august 1876, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice face cunoscut Arhivelor Statului că vor fi eliberare anul următor, deoarece era nevoie de o rectificare a bugetului Ministerului de Interne în care să figureze banii de chirie pentru imobilile unde se vor muta cele două instituţii. Lipsa de spaţiu pentru depozitarea materialelor documentare rezultă clar din rezoluţia lui Hasdeu pe adresa Ministerului de Interne prin care era anunţat că, datorită reducerii cheltuielilor statului, instituţiile menţionate mai sus nu se vor mai muta: spre ştiinţă, răspunzându-se ministerului că este peste putinţă de a mai primi dosare în depozit, fiind lipsă absolută de local.(12)

Pe lângă lipsa de spaţiu, localul Arhivelor Statului se afla într-o stare deplorabilă, rapoartele repetate ale lui B. P. Hasdeu către minister în acest sens fiind doveditoare. Astfel, într-un raport din 3 februarie 1878 se arată călocalul Arhivelor şi, cu deosebire partea în care se conservă actele proprietăţilor statului... este departe de a îndeplini condiţiunile unui edificiu destinat pentru o asemenea preţioasă instituţie, deoarece camerele depozitelor nu numai că sunt aşezate pe beciuri desfundate, dar se poate comunica cu interiorul lor prin nişte galerii şi coridoare seculare care nu prezintă nici o soliditate.(13)

După numeroase intervenţii ale lui Hasdeu, ministerul, abia în martie 1880 anunţă că va trimite pe arhitectul Săvulescu să facă un deviz pentru repararea camerelor eliberate de Comisia culorii de verde, încăperile corpului de gardă şi a localului vechi, precum şi pentru o parte din mobilierul cancelariei. Devizul se întocmeşte însă abia în septembrie şi ministerul aprobă suma de 1500 de lei. Această sumă a ajuns doar pentru câteva tencuieli în camera birourilor, reparaţii de mântuială la o parte din acoperiş şi ceva mobilier pentru cancelarie.

Cu o reparaţie de mântuială şi fără nici un răspuns pozitiv din partea ministerului la numeroasele rapoarte alarmante ale lui B. P. Hasdeu, localul Arhivelor Statului continua să se ruineze. La 30 iulie 1891 s-a prăbuşittavanul din coridorul camerelor de serviciu, iar la 24 decembrie acelaşi an o furtună a ridicat acoperişul de pe localul corpului de pompieri.

Cutremurul din 29 august 1893 a provocat dărâmarea mai multor rafturi, astfel că peste 100.000 de dosare venind unele peste altele au întrerupt comunicarea în

depozite şi ameninţau să se dărâme şi celelalte. Reordonarea dosarelor fiind imposibilă din cauza lipsei de spaţiu, Hasdeu cere ministerului închirierea caselor lui P. Cecropide situate în strada Mihai Vodă. Ministerul este nevoit să acorde închirierea şi după montarea rafturilor se transportă aici o parte din arhiva şi publicaţiile Arhivelor Statului, care se vor păstra aici până la clădirea unui nou local. (14)Ruinarea continuă a sediului Arhivelor Statului şi nenumăratele rapoarte ale lui B. P. Haşdeu privind deteriorarea materialelor documentare determină ministerul să prezinte Camerei Deputaţilor un proiect pentru construirea unui local al Arhivelor Statului în jurul mănăstirii Mihai Vodă şi cere lui Hasdeu la 11 iulie 1881 să se consulte cu arhitectul Al. Săvulescu, dând acestuia şi indicaţiile necesare. Pe 23 martie 1883 este invitat de minister să participe la lucrările comisiei instituite pentru concursul în vederea examinării proiectului pentru localul Arhivelor Statului întocmit de numitul arhitect.

Apreciind materialele documentare la justa lor valoare, Hasdeu manifesta o deosebită grijă pentru conservarea în bune condiţii şi neînstrăinarea lor. La patru luni de la preluarea conducerii Arhivelor Statului, decide ca documentele anterioare anului 1700 să nu fie scoase din Arhive, ci să se elibereze copii legalizate de pe ele, iar toate condicile cu copii de acte ale diferitelor mănăstiri să fie concentrate la bibliotecă sub denumirea deManuscripte.

Tot în vederea conservării materialelor documentare, Hasdeu comandă la 10 septembrie 1892 un aparat fotografic pentru efectuarea de copii fotografice de pe unele acte istorice importante, devenite aproape ilizibile din cauza vechimii.(15)

B. P. Hasdeu venise la conducerea Arhivelor Statului cu o experienţă acumulată prin munca efectuată direct cu materialele documentare de la Comisia Documentală, unde a indeplinit funcţia de membru şi totodată de translator al documentelor slave. Aşa se explică că în procesul de ordonare şi integrare la fonduri a materialelor documentare se remarcă o deosebită operativitate. S-a străduit ca Arhivele României să devină un centru de cultură pentru elaborarea operelor de istorie, literatură şi folclor după modelul Arhivelor şi bibliotecilor unde cercetase în anii studenţiei. Cea mai frumoasă misiune a Arhivelor este aceea de a înlesni pe bărbaţii de ştiinţă în cercetările lor istorice sublinia Hasdeu.

Faima Arhivelor României creştea peste hotare pe măsură ce Hasdeu edita studii de istorie, filologie şi folclor prin intermediul publicaţiilor Istoria critică a românilor, Columna lui Traian, precum şi în cele trei volume dinCuvente den bătrăni. Arhivele din România (cu toată pasivitatea de care dădea dovadă statul), prin pasiunea şi munca asiduă depusă de Hasdeu , erau cunoscute şi apreciate peste hotare, iar Regatul sârbo-croato-sloven urma să-şi organizeze Arhivele sale după modelul de funcţionalitate al celor româneşti.

Activitatea ştiinţifică a lui Hasdeu în calitatea sa de director general al Arhivelor Statului s-a concretizat în cele trei volume din Cuvente den bătrăni (1878-1881)(16), editatarea Cronicii lui Zilot Românul şi Etymologicum magnum romaniae în 4 volume (1886-1898), ultima reprezentând prima încercare de realizare a unei enciclopedii naţionale.(17) Încredinţarea întocmirii acestei opere s-a datorat unei

comisii din cadrul Academiei Române, compusă din Titu Maiorescu, Vasile Alecsandri şi B. P. Hasdeu. Comisiunea a socotit că între bărbaţii cunoscuţi prin lucrările lor filozofice şi lingvistice, precum sunt d. Bariţiu, Roman şi Quintescu, acela care ar putea duce cu mai multă energie şi succes această sarcină ar fi d. Hasdeu, cunoscut prin lucrările sale lingvistice şi prin cunoştinţele sale filologice declara fruntaşul Junimii, Titu Maiorescu.

Hasdeu editase documente din Arhivele Statului în Arhiva istorică a României (1864-1865), unde mai publicase, împreună cu A. Papiu Ilarian (Tezaur de monumente istorice), într-un număr  mai mare documente sau fragmente din biblioteci străine, misiune încredinţată de Ministerul Cultelor şi al Instrucţiunii Publice.(18)

Ataşamentul acestuia faţă de Arhive rezultă din propria sa mărturie. În noiembrie 1884 fiind ales deputat de Craiova din partea Partidului Naţional Liberal, declara: Jurnalele au publicat că mi-am dat demisia de la Arhivă pentru a rămâne deputat. E minciună. De Arhivă nu mă las odată cu capul. Mâine mă duc la Cameră, fac un discurs şi-mi dau demisia din deputat. Dacă Camera va refuza, atunci rămân şi deputat şi arhivist.(19)

Activitatea lui B. P. Hasdeu ca director general al Arhivelor Statului a fost una pozitivă. Ea se concretizează în primul rând prin grija pe care a avut-o pentru păstrarea în condiţii bune a materialelor documentare, străduindu-se să procure cele mai adecvate mijloace de conservare existente, să se construiască un local corespunzător, precum şi în acţiunea întreprinsă pentru înapoierea materialelor împrumutate. Este cel dintâi conducător al Arhivelor care depistează materiale documentare privind istoria României în arhivele străine şi obţine copii de pe ele, care au fost publicate, nefiind păstrate în depozitele Arhivelor Statului. Din iniţiativa lui s-a creat colecţia de manuscrise, formată din toate condicile de documente în copii sau original ale aşezămintelor clericale.

Istoricul este un ouvrier şi un artist totdodată, scrie el în 1865, în prefaţa primei ediţii a lui Ioan-vodă cel Cumplit. Acel interesant text notează principiile artei sale de istoric, atent nu numai la critica documentelor, dar şi la compunerea lor în întreguri care să aibă o perspectivă şi un colorit. (20)Prin Ioan-vodă cel Cumplit,Istoria toleranţei religioase în România (1868 - ed. II)  şi mai ales prin Istoria critică a românilor (din care nu au apărut decât două volume – 1873, 1875) Hasdeu a contribuit la deschiderea unor noi orizonturi de cercetare şi la diversificarea metodelor de cercetare, metoda analogică a lui M. Kogălniceanu fiind înlocuită cu ceaexperimentală, caracterizată de tendinţe comparatiste şi implicare integraţionistă în istoria generală. (21)ÎnIstoria critică a românilor Hasdeu a dovedit extraordinara sa pregătire de istoric, adâncind, sub toate raporturile fundamentele istoriei naţionale prin puterea de sesizare a faptelor dar şi prin folosirea unui număr foarte mare de izvoare.(22)

Opera sa se situează în întregime în contemporaneitate şi reprezintă concepţia istorică şi politică a vremii. Realizată artistic, opera ştiinţifică a lui Hasdeu poate fi caracterizată drept exponenţială vremii sale.(23)Autoritatea ştiinţifică  a lui Hasdeu

şi publicaţiile elaborate de el au făcut să crească prestigiul Arhivelor Statului atât în ţară cât şi în străinătate.

NOTE

1 Tudor Vianu, Arta prozatorilor români, Editura Eminescu, Bucureşti, 1973, p. 135.

2 Ion Constantin Chiţimia, Bogdan Petriceicu Haşdeu, istoriograf  în Grigore Brâncuş (coord.), „Biblioteca critică” B. P. Haşdeu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1972,  p. 95.

3 Dan Berindei, Dezvoltarea culturală în perioada 1848-1878 în Dan Berindei (coord.), Istoria românilor, vol. VIII, TOM I – Constituirea României Moderne (1821-1878), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003,  p. 837; Ovidiu Pecican, Bogdan Petriceicu Haşdeu istoric, Editura Casa Cărţii de Ştiinţe, Bucureşti, 2004, p. 287.

4 Mihai Regleanu, Bogdan Petriceicu Haşdeu în Direcţia Generală a Arhivelor Statului din România,  Figuri de arhivişti, Bucureşti, 1971, p. 179.

5 Dan Berindei, op. cit., p. 836.

6 N. I. Apostolescu, Filologia comparată. Elemente dacice în limba română. Cursul D-lui Haşdeu la Facultatea de Litere din Bucureşti  în Grigore Brâncuş (coord.), „Biblioteca critică” B. P. Haşdeu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1972,  pp. 9-11.

7 Dan Berindei, op. cit., p. 838.

8 Mihai Regleanu, op. cit., p. 180.

9 Nicolae Iorga, Elogiu lui B. P. Haşdeu în Grigore Brâncuş (coord.), „Biblioteca critică” B. P. Haşdeu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1972, p. 42.

10 Ovidiu Pecican, op. cit., pp. 288-289.

11 Mihai Regleanu, op. cit., pp. 180-181.

12 Ibidem, pp. 181-182.

13 Ibidem, p. 182.

14 Ibidem, pp. 183-184.

15 Ibidem, pp. 186-187.

16 Tudor Vianu, op. cit., p. 137.

17 Nicolae Iorga, op. cit., p. 42.

18 Dan Berindei, op. cit., p. 883.

19 Mihai Regleanu, op. cit., p. 196.

20 Tudor Vianu, op. cit., pp. 135-136.

21 Dan Berindei, op. cit., pp. 835-837.

22 Ion Constantin Chiţimia, op. cit., pp. 94-95.

23 Aurelian Sacerdoţianu, Concepţia istorică a lui B. P. Haşdeu în Grigore Brâncuş (coord.), „Biblioteca critică” B. P. Haşdeu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1972,  p. 122.

...în Castelul mistic al ,,Celor două Iulii”: O lume posibilă, «creată» de suflet

Virgil Ierunca nota în Jurnalul său că „pentru răsăriteni, frumuseţea nu este un accident estetic, ci un reazăm transcendental” (Paris, 22 martie 1960). Aceasta ar fi şi intenţia frumuseţii arhitecturale ce se dezvăluie cu infinit de multe precauţiuni unui vizitator oarecare al enigmaticului Castel (fortăreaţă, edificiu mistic, construcţie unicat alcătuită din trei turnuri crenelate) înălţat la Câmpina (România) de prinţul Bogdan Petriceicu Haşdeu, acel „homo universalis” a cărui inimă a încetat să bată acum o sută de ani. Purtând o vie corespondenţă cu savanţii occidentali ai timpului său, dar şi cu astronomul Flamarion şi cu celebrul spiritist Crooks, interesat în egală măsură de ştiinţele umane, de religie, de ocultism şi de filosofie, B.P. Haşdeu (1836-1907) a fost un filolog român de reputaţie europeană, descoperitor al legii circulaţiei cuvintelor într-o limbă, un istoric eminent, considerat a fi omul cel mai erudit al timpului său. El a  fost de asemenea etno-psiholog, poet, filosof, dramaturg, editor şi traducător de documente istorice, vizionar al României întregite (la 1918) în graniţele ei fireşti, jurnalist politic şi fondator de reviste, membru al Academiei când nu împlinise 31 de ani, profesor de drept constituţional, de istoria dreptului şi de filologie comparată la Universitatea din Bucureşti, judecător la tribunalul din Cahul (azi Republica Moldova), deputat al Craiovei, director al Arhivelor Statului (ocazie cu care scrie monografia lui Ioan Vodă cel Cumplit, publică trei volume de Arhivă istorică a României, 1865-1867, urmată de acea lucrare fundamentală intitulată Istoria critică a Românilor, 1873), poliglot şi om de o „înspăimântătoare erudiţie” (apud. Mircea Eliade care în 1937 editează şi prefaţează două volume din Scrierile lui Haşdeu), filolog premiat de Academia Română pentru Cuvinte din bătrâni (1878-1881) în care studiază limba română din secolul al XVI-lea din texte religioase şi juridice. Pe lângă toate acestea, prinţul Bogdan Petriceicu Haşdeu  a redactat de unul singur masivele volume ale dicţionarului intitulat Etymologicum Magnum Romaniae (1881-1898), în care aproape fiecare cuvânt îşi etalează înţelesurile într-o micromonografie, iar din 1888 a început prin a se ocupa de ridicarea celor două monumente mistice, închizând un spaţiu ce-şi dilată dimensiunile. Între 1888 şi 1891 construieşte Templul mic (de la Bucureşti), închinat genialei sale fiice, Iulia Haşdeu, care la doi ani citea, la patru ani scria, la 12 ani termina liceul cunoscând la perfecţie engleza (din Shakespeare recita în original), germana şi franceza, pentru ca apoi la Paris, plecată la studii împreună cu mama sa, să-şi uimească profesorii prin cultura şi inteligenţa sa, acel unic copil al familiei Haşdeu care se

stingea la 19 ani bolnavă de tuberculoză. Ca şi Victor Hugo, savantul român s-a ocupat de spiritism, considerând că „spiritismul nu e o credinţă aparte si nu e nou”: dogmele sale (aflate în toate religiile) „sunt sădite în inimi decând este omenirea”. Între 1893 şi 1896 prinţul B.P. Haşdeu (înrudit cu Ştefan Petriceicu, fost domnitor al Moldovei) construieşte Castelul de la Câmpina, socotit de mulţi drept cea mai interesantă şi mai misterioasă construcţie din România,  plină de simboluri şi semnificaţii încă nedezlegate. Din 1897 renumitul filolog părăseşte Bucureştiul pentru a locui în Castelul celor două Iulii (soţia si fiica purtând acelaşi nume şi fiind născute ambele pe aceeaşi dată, de 2 iulie) scriind, studiind si participând la şedinţe de spiritism într-un cerc format dintr-un mitropolit, trei generali şi un profesor (v. Jenica Tabacu şi Mihai Coloşenco, Protocoalele şedinţelor de spiritism, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 2000, ; precum şi Jenica Tabacu, Simboluri încifrate în arhitectura Castelului Iulia Haşdeu şi a Mausoleului familiei Haşdeu).  După moartea fiicei sale, Haşdeu îi preface mormântul în altar, înălţând la Cimitirul Bellu din Bucureşti enigmatica construcţie pe care stau scrise următoarele rânduri, mărturisind sursa ocultă a planului întregii lucrări: „Cu voia lui Dumnezeu s-a săvârşit acest TEMPLU SPIRITIS întocmai după planul dat cu toate amănuntele de Iulia Haşdeu”. De altfel, una dintre legendele locului povesteşte cum, în nopţile cu lună, pe alea centrală poate fi văzută o fată desculţă şi despletită, mai mult plutind decât mergând, care la crăpatul zorilor dispare în cavou. E drept însă că şi la Câmpina, se spune destul de insistent că s-ar auzi din Marele Templu, adică din Castelul nelocuit, o melodie cântată la pian.Giuvaier arhitectonic păzit de doi sfincşi egipteni ce poartă globul pământesc din marmură albă cu cele cinci continente şi cu trei pietre colorate localizând Bucureştii, Roma şi Parisul, cu orologiul său măsurând eternitatea, „Templul Nemuririi” de la Bucureşti invită trecătorii „să şadă puţin”, îndemnându-i la o reculegere lipsită de tristeţe, prin atmosfera de studiu creată de o măsuţă de lucru, o bibliotecă amintind de bibliotecile din templele antice, o pianină mecanică, un mic altar suspendat pe care se află trei busturi reprezentând pe Hristos, Shakespeare şi Victor Hugo, având chiar de la intrare, de-o parte şi de alta a scării cu nouă trepte, gravate în marmură (sub o stea octogonală) cele 12 legi religioase, morale, sociale şi filosofice. Dincolo de încifrările care fac din el o carte de semne, Cavoul Iuliei  este o construcţie elegantă împrumutând ceva din aspectul exterior al unui  templu grecesc (fără a-şi altera unicitatea) care induce vizitatorului (prin armonia formelor, dar şi prin nenumărate detalii cu sens ocult) o senzaţie de echilibru interior şi de înălţare. Poate de aceea unii scriitori l-au numit  „Mormântul poem”.Dacă Leibniz ar fi trăit în Orient, consemna gânditorul religios Nae Ionescu pe 25 decembrie 1931, el „ar fi trebuit să prevadă monadele sale cu o fereastră spre cer”. Într-adevăr, deschiderea unei ferestre spre transcendent pare a fi scopul ultim al monumentelor  ridicate de Bogdan Petriceicu Haşdeu, atât a „Templului mic” de la Bucureşti cât şi a „Templului mare” de la Câmpina, în construcţia cărora există multe corespondenţe, dincolo de faptul că ambele poartă cu sine ecouri ale misticii numerelor, de sorginte pitagoreică.

În Castelul celor două Iulii, prin măreţia sa princiară părând mai mare decât dimensiunile proprii,  vizitatorul intră printr-o uşă dintr-un bloc de piatră în culoarul oglinzilor paralele, unde, printre altele, se puteau vedea statuetele celor patru Apostoli. Despre uşa masivă din granit circulă legenda că s-ar deschide singură în noaptea Anului nou. La exterior, pe uşă se află blazonul princiar al familiei Haşdeu cu două inscripţii. Una este: „Pro Fide et Patria”. Cealaltă, împrumutată de la Galilei, „E PUR SI MUOVE”, are o semnificaţie mai adâncă, fiindcă ea nu se referă la uşa ce se deschide rotindu-se în jurul axului pe care este construită, ci la eficienţa împărtăşirii din misterul învierii. Vizitatorului îngenuncheat în faţa Crucii Învierii (a Marelui Crucifix, aflat în miezul construcţiei mistice), i se poate întâmpla să aibe parte de iluminare spirituală prin „mişcarea” sufletului său care are în latenţă posibilitatea participării la „Lumina divină a Graalului”. Ca prin pupila unui ochi imens (înscris într-un triunghi), la ora amiezii, soarele, pătrunzând printr-o fereastră cu geam, inundă creştetul statuii lui Hristos. Despre această statuie din lemn policrom, realizată la Paris de Casciani, se spune că prin anii patruzeci germanii ar fi încercat să o disloce de pe stâlpul ei, dar nu au reuşit, fiind loviţi de o forţă misterioasă.Dramaturgul I.L. Caragiale vizitează Castelul de la Câmpina, inaugurat pe 2 iulie 1896. Impresiile vizitei sale le va publica în ziarul Epoca, din care extragem următorul fragment: „îngenuncheat în faţa Mântuitorului, Capul Său divin îl vezi în dreptul ferestrei scânteietoare de lumină (…). Aici ilustrul meu amfitrion mă face să iau seama că stâlpul, care suportă de jos, în mijlocul Domului, scările urcătoare la galerie, reprezintă, împreună cu ele, un mare POTIR: deasupra acestuia, ridicându-se la cer, departe de durere, figura strălucitoare a Domnului Iisus Hristos”.Dacă ne gândim că ceea ce se desemnează în general ca „lume reală” nu este altceva decât o multitudine de lumi posibile, unele actualizate, altele în stare latentă  (întrucât însăşi valorizarea lumii ca „reală” induce dedublarea realului prin posibil), nimic nu ne împiedică să încercăm să lăsăm puţin deoparte perspectiva pe care o aduce cu sine lumea intelectului şi a teoretizărilor ştiinţifice pentru a ne îndrepta interesul către lumea valorizărilor afective şi a imboldurilor sufleteşti, aşadar către actualizarea acelei lumi posibile „creată” de suflet.  În Fedon, Platon argumentează nemurirea sufletului prin teoria pitagoriciană a asemănătorului care tinde spre asemănător.  Sufletul ca principiu al vieţii omeneşti nu poate participa decât la viaţa cea fără de sfârşit, nu la contrariul acesteia. Doar trupul este muritor, fiindcă sufletului nemuritor îi este sortită renaşterea în alt corp. Reminiscenţa ar proba şi ea nemurirea sufletului, dar si faptul că sufletul („principiul vieţii”) se află atât la temelia vieţii omeneşti cât şi la temelia posibilităţii umane de cunoaştere. Cunoscând binele şi frumosul din lumea sensibilă sufletul îşi aminteşte de Frumuseţea divină, contemplată înainte de întrupare. Fiind principiu al vieţii şi principiu al cunoaşterii religioase sufletul rămâne unitar. Mircea Vulcănescu observa că în limba românească „ins”, provenit din latinescul „ens” a dat o noţiune apropiată de aceea a fiinţei existente şi subzistente „in se” şi

„per se”, ceea ce nu indică vreo intenţie de absolutizare prin detaşarea „insului” de lumea în care trăieşte, ci evidenţiează aspectul stabil al fiinţei,  în contrast cu aspectul ei schimbător (Existenţa concretă în metafizica românească). Acest lucru apare mai limpede în cele scrise de filosof despre înţelesul „firii”. Pentru Mircea Vulcănescu, „firea” indică legătura insului cu ceva care nu este el, „firea” desemnând planul în care fiinţa individuală se proiectează în perspectiva fiinţei totale, pe firul întâmplărilor vieţii desfăşurate în vreme (ibid.). Spre deosebire de viziunea creştină a filosofului român pentru care însuşi Dumnezeu, fiinţă transexistenţială care ia chip existenţial, este un „ins”, umblând şi făptuind în lumea de el făcută, viziunea lui Platon separă lumea divină de lumea simţurilor, cu aceea imagine atât de sugestivă a peşterii întunecoase în afara căreia străluceşte Binele suprem.Teoria platoniciană privitoare la sufletul omenesc, în varianta ei mai sus menţionată, apare potrivită căutătorilor de înţelepciune care ajung să contemple lumea cea divină a Binelui Suprem şi care nu se lasă angrenaţi în treburile cetăţii. Filosoful grec, după ce înfăţişază mitul cavernei, tocmai despre aceşti extrem de puţin temerari care se avântă dincolo de spaţiul închis al peşterii spune că trebuie siliţi să se ocupe de politică, întrucât ei de bunăvoie nu s-ar apuca nicicând de asemenea activităţi. 

Dar cum omul trăieşte printre semenii lui, în comunitatea de limbă si de destin a ţării sale, pe lângă posibilitatea de nemurire a sufletului unui filosof, Platon (în calitatea sa de admirator al lui Homer şi de păstrător al înţelepciunii din vechime) a mai prevăzut o variantă a teoriei despre nemurirea sufletului, în care sufletul omenesc apare bipartit. În Politeia, partea raţională, sediul intelectului ar avea drept  contrapondere o parte înflăcărată în care domină pasiunea generoasă, altruismul, spiritul de sacrificiu, curajul în lupta împotriva vrăjmaşilor patriei. De aici se poate deduce că nemurirea la care ajunge sufletul unui înţelept care si-a cultivat partea raţională, intelectul („nous” = raţiunea) este de altă sorginte decât nemurirea unui luptător viteaz, asemenea lui Ahile. Această viziune ontologică de factură platoniciană îi era proprie şi metafizicii lui Nae Ionescu, aşa cum am arătat în volumul unde, preocupându-ne de gândirea sa filosofică, diferenţiasem „metafizica lui Achile” de „metafizica lui Ulise” (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu în unica şi în dubla ei înfăţişare, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000).Tinzând către lumea valorizărilor afective, a aspiraţiilor religioase şi a imboldurilor sufleteşti, Bogdan Petriceicu Haşdeu, în Castelul celor două Iulii (de la Câmpina) a pus să fie săpate în piatră douăsprezece legi, grupate în patru domenii: religios, moral, social şi filosofic. Desigur, pentru unii, discuţia în marginea felului în care savantul a ajuns la „descoperirea” în şedinţe de spiritism a acestor legi ar fi mai palpitantă. În ce ne priveste, credem că dincolo de modul în care i-ar fi fost comunicate, interesante şi demne de cercetat rămân a fi legile ca atare. Afirmăm aceasta întrucât cele 12 legi ne par destul de mult înrudite cu viziunea platonică aflată pe linia unor tradiţii ancestrale.Domeniul moralei ar avea drept primă lege „iubeşte şi ajută neamul”. Ea trimite

gândul la nemurirea lui Ahile, ilustrând soarta eroilor. Aşa cum am văzut, curajul tinerilor ce-şi dau viaţa pentru patria lor este o situaţie de care Platon ţine seamă în dialogul Politeia (Republica, n. red.). Fiindcă aici el prevede sufletul cu o parte raţională şi o parte ne-raţională. Nemurirea eroilor ar fi asigurată de separarea, în cadrul părţii ne-raţionale, a unui sediu al pasiunilor nobile (curajul şi altruismul). În rest, partea ne-raţională şi muritoare a sufletului omenesc cuprinde sediul instinctelor animalice.  În tablele celor 12 legi aflate la Castelul celor două Iulii (2, VII) din Câmpina, domeniului religiei, domeniului moralei şi domeniului filosofic li s-ar putea asocia întâia variantă a teoriei platonice asupra sufletului, în virtutea înrudirii sufletului uman cu lumea cea divină a Ideilor. În ce priveşte domeniul social, varianta bazată pe unitatea sufletului omenesc se aplică doar întrucât legile 7, 8 şi 9 se referă la comportamentul pe care trebuie să-l aibe faţă de sine şi faţă de alţii cel care iubeşte înţelepciunea. Iată care ar fi cele trei legi religioase. Prima: „Crede în Dumnezeu”; a doua: „Crede în nemurirea sufletului”; a treia lege are în subsidiar presupoziţia memoriei ce se păstrează de-a lungul feluritelor întrupări ale sufletului, deşi în formularea ei transpare mai degrabă aspectul ocult, ţinând de practica spiritismului: „Crede în darul comunicării cu cei duşi”. Legile sociale,  ocupând poziţiile 7, 8 şi 9, sunt următoarele: „Nu te necinsti pe tine, ca să te cinstească alţii”; (8) „Nu necinsti pe alţii ca să te cinsteşti pe tine însuţi”; (9) „Nu necinsti munca, căci munca e viaţă”.  În ce priveşte domeniul filosofiei, tripartiţia legilor ar rezulta din limitele inerente raţiunii umane. Prima semnalizează şubrezenia idealismului care se rupe de lumea aşa cum este ea dată omului: „Când faptul ţii, atunci adevărul ştii”.  A doua indică pericolul scepticismului unei inteligenţe care nu crede în nimic, semnalizând capacitatea autodizolvantă a lucidităţii exersată în gol: „Când nu vrei să crezi, atunci nu poţi să vezi”. A treia se înscrie pe linia acelei formule oraculare ce pare a ascunde o ameninţare: „Chezăşia poartă nenoroc”. Pe templul din Delfi, a şaptea formulă pare a fi un îndemn (să nu divulgi altora ce ştii) însoţit de o ameninţare: dacă ajungi să afli ceva, fereşte-te să spui celorlalţi, pentru că numai bine nu-ţi va fi. Pe Castelul Celor două Iulii a treia lege filosofică este formulată astfel: „când cauţi dovadă, atunci găseşti tăgadă”. Cel care în filosofie nu se lasă convins de dovezi este din tagma tăgăduitorului la care se gândise Platon în dialogul Parmenide (134 e-135 b) atunci când şi-a pus problema transmiterii adevărurilor filosofice cuprinse în teoria Ideilor (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica platonică a participării la divina lume a Ideilor, Ed. Star Tipp, 1999, pp. 268-279).

Notă foarte importantă!D-na Jenica Tabacu, muzeograf custode al Castelului de la Câmpina, semnalează o nefericită modificare survenită cu prilejul unor lucrări de restaurare efectuate după 1990 (!!!): cu o totală lipsă de respect pentru pictura originală de pe cupola Domului, un ,,restaurator” s-a gândit să nu restaureze, ci să înnoiască fresca din înalt, după mintea lui cea puţintică: culoarea albastră a cerului să devină roşie (!!!),

iar însuşi cerul populat cu îngeri să-l preschimbe în labirint (!!!), că aşa a văzut el pe pardoseala unei biserici din Occident (!!!).